#2_2013_identitati

*

nea

revistă de cultură urbană, arhitectură şi design

#2

identități

periodică semestrială aparținând asociației North Eastern Architect

*

Dupa ce timp de aproape 100 de ani au decorat aleile parcului Copou din Iaşi, trei dintre busturile de bronz ale unor importante personalităţi naţionale au fost „reevaluate”.

Fotografia de pe copertă este un posibil raspuns la întrebări legate de spiritul timpului sau de influenţa memoriei asupra conştiintei comune.

Ea prezintă, de fapt, furtul statuilor a trei personalităţi culturale. Ulterior, statuile au fost vândute la fier vechi iar banii astfel obţinuţi au fost pierduţi la jocurile de noroc.

Oraşul Iaşi va candida pentru titlul de Capitală Culturala Europeana in 2021.

Foto: Mădălina Purdilă Edit: Ivona Gheorghe

After almost 100 years of decorating the alleys of Copou park in Iaşi, three bronze statues depicting important people in romanian culture where reevaluated.

The cover photo could be an answer to questions related to genious loci or the influence of memory on the common belief.

This event is in reality the theft of three statues o value. After this they where sold at some iron reclaiming shop and the money lost at gambling.

The city of Iaşi will compete for the next European Cultural Capital in 2021.

NEA #2 MAI 2013

CUPRINS 81 83 85 87 93 97 99 105 109 115 121 125 129 133 137 141

Mihai Florea

Filozofia designului 1/3 Horia Ungureanu

Foloseşte crema solară!

Adina Bănăşeanu

Frustrări arhitecturale Iosif Ciubotaru

Decizii - Interviu Constantin Nicoară

Uşor cu pianul pe scări Valentin Gheorghian

Capitalism urban Ivona Gheorghe

Agorafobia

Adriana Gheorghiescu

Turnul nostru Alexandru Sescioreanu

În tihnă Adriana Gheorghiescu

Pavilion MLRi Adina Bănăşeanu

Apartament deschis

Miruna Grigorescu

Săptămâna altfel NLE architects

Şcoala plutitoare Olivian Doroftei

Atelier 7 zile Elena Racu

În cadre Alexandru Sescioreanu

96 ore non stop - atelier de regenerare

urbană

echipa redacțională redactori alexandru sescioreanu, horia ungureanu editori valentin gheorghian, Olivian Doroftei, ivona gheorghe, adina bănășeanu text cristian Podaru, adrian munteanu, boghean marius, Ramona călin, ecaterina procopov

foto/grafica adrian serghie, george vintilă, Elena racu, luciana simon, Mădălina Purdilă COLABORATORI CLUBUL CREATORILOR, CENTRUL DE ARHITECTURĂ, CULTURĂ URBANĂ ŞI PEISAJ SUCEAVA, grupul librarium, british council iaşi, asociaţia studenţilor arhitecţi iaşi, Atelierul de proiectare

+

3 5 9 17 23 35 37 41 43 45 49 56 63 67 75 79

Alexandru Sescioreanu

Editorial Theodora Arva

Street delivery Iaşi

Paftală Mădălina

Imaginea urbană – utopie sau realitate?

Adrian Serghie

Atunci şi acum

Mihaela Stoica

City branding Piatra Neamţ

Sandra Petruşcă

Case de melci Vlad Pătru

Identi(ci)tate/Identi[ci]ty Olivian Doroftei

Lucrurile se fac aşa şi nu aşa!

Valeriu Nicolae

Despre ţiganul din mine, etică şi eşecuri Edith Lazăr

Bricolaj vestimentar şi construcţia sinelui Ovidiu Gherasim Proca

Tăcerea teilor Ecaterina Procopov

Post-olympic city Augustin Ioan

Stereotipii locale - Interviu George Vintilă

StreetUnderstanding Eugen Ionescu

Nu/Identitatea contrariilor

Sebastian Gheorghe

Trăind cu un arhitect

r1

Alexandru Sescioreanu

Editorial

Şantierul nostru cel de toate zilele

Revista asta e ca un şantier.

Ideea de şantier, când vorbim de construcţii, reprezintă perioada de realizare efectivă a clădirii. Presupune o etapă premergătoare de concepţie, sau proiect, în care toate elementele necesare să fie gândite şi transpuse pe hârtie. În felul acesta, lucrurile se clarifică şi devine limpede că, urmând instrucţiunile de pe planşele arhitectului/designerului, vei opţine produsul în forma în care el a fost gândit.

În ceea ce priveşte modificările, ele fac parte din procesul de creaţie. Realizarea lor efectivă, însă, implică consens din partea celor implicaţi. Există arhitecţi care definesc doar strictul necesar în proiectul iniţial, urmând să desfăşoare o munca intensă in situ, pe şantier, pentru stabilirea detaliilor necesare; se lucrează 3

din mers, cu alte cuvinte.

Avem prea multe şantiere, prea multe munci de infrastructura şi prea puţine proiecte pentru spaţiul public.

Este discutabil dacă avem vreo viziune, alta în afară de „trebuie atraşi bani europeni şi trebuie folosiţi urgent”. Proiectele care nu tratează aspecte de infrastructură există doar pentru că legea o cere, dar sunt adeseori rău folosite, lipsind ori coloana vertebrală a celui care ar trebui să le susţina, ori gestiunea înţeleaptă a resurselor.

Se mai întamplă ca pur şi simplu stabilirea şi respectarea unui plan să fie imposibile; în locul asumării de responsabilitate fiind blamate forţe exterioare, supraomeneşti. Toate sunt, astfel, sortite eşecului. În Piatra Neamţ este reabilitat Teatrul Tineretului – cea mai fertilă instituţie culturală a oraşului, dar se dovedeşte impracticabil

în scurt timp. La Iaşi, teii de pe Bulevardul pietonal Ştefan cel Mare, parte esenţială a oraşului, sunt taiaţi în mod abuziv.

Propun o altă inţelegere a termenului de şantier. Pornesc de la ideea de loc în care ceva este într-un proces de construcţie, fie că spaţiul acesta aparţine unui proiect concret de arhitectură sau de intervenţie socială. Folosesc termenul cu sensul lui de unealtă, aplicaţie dacă doriţi, prin care un grup de oameni încearcă să construiască o bază pentru o viziune pe termen lung.

Această bază constă în filtrarea şi prezentarea unor aspecte actuale şi relevante: evenimente, luări de poziţie, critică constructivă, studii, sugestii şi propuneri pentru ce se întamplă în oraşele noastre.

Atât numărul de faţă, cât şi cel trecut şi cele viitoare îşi doresc să fie medii deschise de

“Totodată, vom prezenta decizii care au adus urbanului caracteristicile actuale, precum şi raţionamentul din spatele acestora. Credem ca orice persoană care vrea să intervină asupra unui loc ar trebui să cunoască aceste informaţii, întrucât ele sprijină atât privirea de ansamblu cât şi intervenţia detaliată.”

Foto: Alex. Sescioreanu Roman, 2013 conlucrare între diferite profesii, spre îmbunătăţirea mediului construit.

Un element important pentru istoria noastră comună este tratarea subiectului identităţii în contextul urban.

Discuţiile despre identitate nu sunt doar o bază solida pentru viziunea constructivă pe termen lung, ci funcţioneaza şi ca un catalizator, fiiind o temă mereu prezentă. Diferitele aspecte ale ei le puteţi urmări în paginile ce urmează.

Prin echipa redactională, formată din arhitecţi din diferite oraşe ale Regiunii de Dezvoltare Nord-Est, oferim o imagine de ansamblu asupra polilor urbani din zonă. Privirea din exterior este indiscutabil necesară pentru luciditatea analizei, motiv pentru care avem în echipă un număr de colaboratori externi.

Rubrica nucleu a acestui număr tratează tema Identităţii.

NEA magazine #02 | mai 2013 | identităţi

Împreună cu celelalte secţiuni, ea redă pulsul ultimelor 6 luni în cateva dintre oraşele mari care definesc reţeaua urbană de Nord-Est. Totodată, vom prezenta decizii care au adus urbanului caracteristicile actuale, precum şi raţionamentul din spatele acestora. Credem ca orice persoană care vrea să intervină asupra unui loc ar trebui să cunoască aceste informaţii, întrucât ele sprijină atât privirea de ansamblu cât şi intervenţia detaliată.

Înainte de a blama forţe supraomeneşti pentru realităţi neplăcute şi ignorate, trebuie să privim în interior. E un punct de pornire la fel de bun ca oricare altul. Nevoile noastre sunt nevoile oraşului, consecintele acţiunilor noastre se văd în clădirile şi străzile acestuia.

Nimic mai simplu.

4

r1 |Street delivery|

1

1

theodora arva

unu

pornind

Socializare

R1

Societatea sociologilor sociabili şi sociopaţi. De fapt… prieteni. De ce prieteni ? Pentru că aşa a zis bunica. Care bunica ? Limba latină. De la socius = prieten, vine societatea. Am putea încerca să fim toţi prieteni pe acest pământ. Am putea să ne considerăm o familie şi, dacă tot am început, ce-ar fi să ne străduim să fim o familie fericită?

5

de la o simplă dorinţă, şi anume recucerirea spaţiului public pentru pietoni şi comunitate, Street Delivery a devenit un eveniment de mare amploare, fiind deja la a VII-a ediţie în Bucureşti şi a VII-a ediţie la Timişoara.

Aşa că pe 14, 15 şi 16 iunie punem semn de Interzis pentru maşini pe strada Vasile Pogor şi dăm drumul primei ediţii de Street Delivery în Iaşi.

Necesitatea unui astfel de eveniment s-a datorat condiţiei în care ajunsese Bucureştiul, fiind unul dintre cele mai poluate oraşe europene.

S-a pornit la drum cu dorinţa de a face din strada Arthur Verona un traseu cultural pietonal care să unească Grădina Icoanei şi Grădina Cişmigiu printr-o promenadă. Planul iniţial prevede mai multe obiective, printre care: lărgirea trotuarelor, plantarea de copaci şi pavarea cu piatră cubică a unor porţiuni de stradă, înlesnirea circulaţiei auto în zona străzii Jean Louis Calderon, parcaje subterane şi un pasaj pietonal, precum şi restaurarea istorică şi amenajarea Grădinii Icoanei. Organizatorii din capitală nu se dau bătuţi, în fiecare an venind cu idei cât mai interesante de revitalizare a oraşului.

< Foto: Cărtureşti Iaşi

‘‘Ţelul evenimentului este de a transforma strada Vasile Pogor într-un spaţiu unde tot ceea ce părea fantasmagoric în mintea ieşeanului prinde viaţă.’’

Iaşul a devenit la rândul lui un oraş victimă a dezvoltării urbane, iar locuitorii oraşului, fiind total absorbiţi de rutina serviciucasă, au uitat să se bucure de ceea ce îi înconjoară, înstrăinându-se treptat de valorile istorice ale oraşului. Această primă ediţie de la Iaşi are ca scop îmblânzirea junglei urbane, dând undă verde promenadei şi invitând locuitorii oraşului să se bucure de mediul înconjurător şi totodată să se regăsească pe ei înşişi.

Street Delivery îşi propune revitalizarea spaţiului public prin evenimente din domenii cât mai diversificate: arhitectură, arte vizuale, workshop-uri, film, muzică, performance, activităţi pentru copii şi societate civilă. Punem arta la zid, o dezbrăcăm de inhibiţii şi o prezentăm comunităţii în forma ei cea mai pură şi uşor de acceptat. Astfel timp de trei zile, Street Delivery propune o alternativă la felul în care este văzută locuirea oraşului prin ieşirea în stradă a artiştilor şi manifestarea în mod public a artei.

Deşi alegerea străzii Vasile Pogor ca loc pentru acest eveniment a fost contestată, are foarte multe argumente pro. Unul dintre acestea este valoarea istorică a acestei străzi.

Nu trebuie omis faptul că pe această stradă este Muzeul Literaturii Române sau, cum este mai

NEA magazine #02 | mai 2013 | identităţi

bine cunoscut, Casa “Vasile Pogor”, locul în care au fost puse bazele revistei Junimea, dar şi a asociaţiei culturale cu acelaşi nume. Cum unul din scopurile evenimentului Street Delivery este de a pune în valoare monumentele istorice uitate, ar fi păcat ca o astfel de stradă, pe care au păşit atâtea personalităţi (nici nu mai trebuie înşiruiţi scriitorii care au făcut parte din mişcarea Junimea), să fie dată uitării. Astfel, Street Delivery îşi asumă rolul de a transforma strada Vasile Pogor într-un organism viu, funcţional, care să ofere pietonilor ce trec prin această zonă, o doză de energie sau un impuls pentru a-i motiva să participe activ la îmbunătăţirea spaţiului public.

Ţelul evenimentului este de a transforma strada Vasile Pogor într-un spaţiu unde tot ceea ce părea fantasmagoric în mintea ieşeanului prinde viaţă. Street Delivery aduce valorile oraşului în stradă, le expune în văzul tuturor, astfel încât comunitatea să îşi formeze o imagine de ansamblu despre potenţialul Iaşului. Printr-o fuziune a artei, colaborării şi comunicării, fiecare ieşean îşi poate prezenta propria viziune asupra oraşului şi asupra potenţialului său. Dorim să arătăm că arta are capacitatea de a transforma o stradă dintr-un spaţiu public, într-un spaţiu de locuit, şi, de asemenea, dorim să învăţăm

6

r1

comunitatea că arta, în orice formă a ei, trebuie să facă parte din viaţa noastră.

În afară de rolul de promotor al artei şi de liant între artă şi comunitate, Street Delivery are şi rolul de a mobiliza comunitatea şi de a realiza legături între membrii acesteia. Iniţiatorii Street Delivery ziceau: “Diferenţa dintre Street Delivery şi Facebook este că noi avem aplicaţii mai bune”… şi chiar aşa este!

Street Delivery trebuie văzut ca o mare reţea de socializare: cunoşti oameni noi, îţi faci prieteni, descoperi lucruri noi (care e posibil să îţi şi placă), recomanzi mai departe... şi totuşi, pentru a nu-i da o denumire aşa specifică, poate fi numit o oportunitate de socializare şi mărire a orizonturilor gândirii.

7

Pe parcursul celor trei zile vom avea parte de cinematografie neconvenţională, îi vom mulţumi pe pasionaţii de arte vizuale prin expoziţii cât mai interesante şi interactive, vom învăţa lucruri utile şi vom pune bazele unor posibile pasiuni, vom asculta muzică de calitate şi vom avea parte de multe alte evenimente.

Este necesar din când în când să punem pauză programului nostru cotidian şi să învăţăm să savurăm micile bucurii ale vieţii. Planul nostru este ca strada Vasile Pogor să devină un mare spaţiu de joacă al comunităţii ieşene, iar Street Delivery va scoate, pe 14, 15 şi 16 iunie, din sertar toate jucăriile şi ne va învăţa să ne jucăm cu ele.

Foto: Cărtureşti Iaşi

NEA magazine #02 | mai 2013 | identităţi

8

Identitate

R3

DOSAR

r3

Foto: Octavian Procopov

În dialogul lor de depărţire, după o serie de îndemnuri biblice precum ‘să nu faci aia’, ‘să nu faci cealaltă’, Polonius îl sfătuieşte pe Laertes ‘în faţa ta, să fii mereu cinstit si sincer’. Practic, tatăl îşi încurajează fiul să se comporte conform unui cod moral care să-l definească, să-l identifice în faţa străinilor prin lipsa viciilor (cheltuială excesivă, limbuţie, judecată pripită). Totuşi, codul de comportament esenţial rămâne cel de la final: sinceritatea faţă de sine. La asta trebuie să ajungă Laertes şi, împreună cu el, fiecare dintre noi. Cum să faci lucrurile după propria-ţi gândire şi simţire, împăcând în acelaşi timp contextul în care te afli?

9

Răspunsul la această întrebare ne identifică, de multe ori, ca profesionişti ori ca simpli actanţi ai vieţii sociale. Când proiectăm sau ne îmbrăcăm diferit, oferim un răspuns. Alegerea unui mediu – urban, rural, academic, suburban – oferă altul.

Comportamentul intolerant sau cel care elimină discriminarea, mărturisirea siluirii unui spaţiu public sau învestirea lui cu semnificaţii naţionale, toate sunt opţiuni. Depinde de noi să ne găsim răspunsul constructiv şi, mai mult, să ajungem la el prin căutari succesive şi formularea întrebărilor potrivite.

Mădălina Paftală

utopie sau realitate?

1

Imaginea urbană

1 unu

Imagine de marcă. Identitate urbană. Branding urban.

Marketing urban. Avantaj concurențial. Adaptare. Continuă schimbare. Globalizare. Dezvoltare durabilă. Centralitate și perifericitate. Poli de dezvoltare. Dinamică spațială. Concepte care polarizează discuțiile despre orașul actual. Trăim într-o „eră a turbulențelor” (Kotler, Caslione, 2009) economice, sociale, politice și culturale. Locurile se confruntă cu provocări, a căror rezolvare o găsesc din mers (aceasta fiind adesea incompletă, neconformă cu experiența acumulată). Globalizarea obligă locurile să concureze unele împotriva altora, pentru a se bucura de atenție, reputație, simpatie, afecțiune, respect, încredere, putere.

Imaginea de loc, expresie estetizată a percepției spațiului geografic, reprezintă asul din mânecă al orașelor antrenate în jocul globalizării.

Sursa imaginii o constituie identitatea locului respectiv. Identitatea se referă la „modul în care se vrea perceput locul” (Stăncilescu, 2005), încorporând un set unic de asocieri ale locului, „un amestec complex între [elemente ale] configurației spațiale a orașelor și valorile sale socio-culturale”(Seisdedos, Vaggione, 2005) ce exprimă „unitatea și diferența ireductibilă a unui teritoriu” (Maynadier, 2011).

Frecvent, imaginea de marcă a orașelor se rezumă fie la anumite aspecte ale cadrului geografic (în cazul orașelor montane, litorale sau situate pe malul unor râuri importante – Brașov, Constanța, Galați), fie la anumite clădiriemblematice: Palatul Culturii – Iași, Biserica Sf. Mihail – Cluj-Napoca, Catedrala Mitropolitană – Timișoara, Casa Poporului – București. Mentalul colectiv este structurat în jurul unei galerii de imagini asociate unui anumit loc; cu toate acestea este necesară o evidențiere a imaginilor menționate mai des și integrarea lor într-o schemă logică de promovare.

NEA magazine #02 | mai 2013 | identităţi

De la orașul fizic la orașul mental

În ultima jumătate de secol, s-a manifestat o atenție din ce în ce mai crescândă, în rândul cercetătorilor, practicienilor, politicienilor, massmediei, asupra imaginii unui loc și a avantajelor promovării unei imagini pozitive, atrăgătoare în rândul piețelor-țintă. Chiar dacă preocupărilor oamenilor de marketing s-au centrat asupra imaginii (de produs) încă de la începutul secolului al XIX-lea, translarea și adaptarea intrumentelor, metodelor și tehnicilor dinspre sfera marketingului de produs spre sfera marketingului de oraș se realizează anevoios și imperfect. Cu toată verva iscată în jurul conceptelor de „brand image și „branding”, cei mai mulți actori (publici și privați implicați activ în procesul de edificare a imaginii de marcă/brandului urban(e)) nu au decât cunoștințe superflue despre ce sunt, cum funcționează și ce scop au un brand și o imagine de brand. În literatura de specialitate, conceptul de imagine

urbană se regăsește sub trei aspecte: imaginea ca expresie a percepției realității orașului (perspectivă oferită de geografi și urbaniști), imaginea ca suport pentru realizarea hărților mentale (perspectivă oferită de psihologi și sociologi) și imaginea ca instrument al brandingului urban (perspectivă oferită de economiști). Bineînțeles că există întrepătrunderi ale perspectivelor oferite, având în vedere complexitatea conceptului analizat.

Apărut în cadrul curentului behaviorist, conceptul de imagine urbană poate fi definit ca fiind „o reprezentare mentală generalizată pe care un individ o are despre lumea fizică exterioară.

Această imagine este produsă în același timp de senzațiile imediate și de amintirile experienței trecute, și servește la interpretarea informațiilor și la ghidarea acțiunilor” (Lynch, 1999).

Reprezentările asupra lumii exterioare sunt în fapt „grile de lectură” ale realității (Molinar, 1988 apud Curelaru, 2006). Reprezentările nu sunt, în exclusivitate, produse ale cogniției, dimensiunea afectivă, trăirile și experiențele trecute, contextul, stimulul declanșator jucând si ele un rol important.

Indivizii nu sunt simple „lentile” prin care imaginea realității se proiectează din planul obiectiv în cel subiectiv (Jurcan, 2005). Din contra, informația percepută este selectată, categorizată, interpretată, reprezentată și integrată într-un cadru referențial bazat pe o serie de criterii referențiale (scheme cognitive și evaluative, norme, valori și simboluri, credințe, stereotipuri și prejudecăți, cogniții și reprezentări).

Fiecare individ își recompune realitatea, și-o apropriază, „o integrează organizării sale cognitive, sistemului său de valori, istoriei sale, contextului său social și ideologic” (Neculau, 1996), dar indivizii nu trăiesc izolat, ci se află într-o permanentă interacțiune, fapt ce determină preluarea, asimilarea și interiorizarea anumitor criterii referențiale, existând, astfel, o similitudine a reprezentărilor asupra realității. Iau naștere reprezentările colective, sociale, „care fac lumea să fie ceea ce credem noi că este sau ar trebui să fie” (Moscovici, 1997).

Orașul perceput, orașul mental, „a

10

r3

doua realitate” este sintetizat(ă) la nivelul unei imagini, care se constituie într-un elementcheie al diagnozei disfuncționalităților orașului, a topofiliilor și topofobiilor care guvernează, influențează și modelează comportamentele indivizilor din interior și din exterior.

Vermeulen (2002) afirma că imaginea se bazează doar parțial pe realitatea fizică, individul apelând la prejudecăți, stereotipuri, dorințe, amintiri ce se formează în memoria colectivă. Elementele cadrului natural precum și constucțiile simbolice dețin un rol important în structurarea memoriei colective, deoarece cu ajutorul acestora individul se raportează la un spațiu anume și „trecutul devine într-o anumită măsură prezent” (Halbwachs, 1941 apud Chelcea, 1996). Imaginea unui loc este alcătuită dintr-o varietate de elemente și asocieri (Figura 1), provocarea constituind-o identificarea acelor elemente capabile să suscite atât afectul cât și respectul individului.

Imaginea urbană este interfața dintre spațiul trăit (espace vécu), spațiul conceput (espace conçu) și spațiul perceput (espace perçu) și integrează toate experiențele (pozitive și negative) și cunoștințele (survenite în urma trăirii/ cunoașterii directe și/sau indirecte) individului referitoare la un anumit loc.

11

Imagine versus imagini

Fiecare imagine este rezultatul unei varietăți de mesaje diferite, uneori contradictorii, emise de oraș și interpretate de individul-receptor.

Punctul de interacțiune dintre orașul obiectiv și orașul minții este dat de reprezentarea pe care fiecare subiect și-o construiește.

Orașul este constituit dintr-o multitudine de imagini, unele mai accentuate, altele mai șterse, paleoimagini sau imagini actuale, imagini generale sau particularizate. Întrebarea care se impune: care dintre aceste imagini surprinde mai bine orașul trăit, orașul adevărat? Cercetările evidențiază că fiecărui loc îi este atribuită o imagine dominantă, la care se adaugă o galerie de imagini complementare. Conform lui Pylyshyn (2003), „când le ceri oamenilor să își imagineze ceva, aceștia se întreabă pe ei înșiși ce ar dori să vadă și apoi stimulează cât mai multe aspecte legate de acel lucru, atâtea câte pot și li se pare relevant”. Elementele referitoare la cadrul natural au o importanță deosebită în conturarea imaginei generale a orașului, așa cum este cazul orașului Galați, situat pe malul fluviului Dunărea.

Astfel, orașul Galați este asociat, direct sau indirect, cu Dunărea (22% dintre respondenți1 asociază orașul chiar cu fluviul, în timp ce 29% îl asociază cu Faleza Dunării, loc de promenadă de pe malul fluviului). Frumusețea elementului natural domină atât imaginile arhitecturale cât și

pe cele industriale. Dintre acestea din urmă, au fost menționate: Combinatul Siderurgic (15%), Universitatea Dunărea de Jos (9%), Teatrul Dramatic „Fani Tardini” (8%), Turnul Televiziunii (5%), monumentele de artă contemporană, din fier vechi (4%). Totodată sunt asociate imaginile unor spații publice, cu funcții de agrement sau industriale: Portul (10%), Grădina Publică (5%), Grădina Botanică (5%), Șantierul Naval (4%) și Parcul Mihai Eminescu (4%).

Spre deosebire de imaginile asociate orașului Galați, galeria de imagini asociate orașului Iași este dominată de elemente ale patrimoniului construit, elementele cadrului natural fiind mai slab reprezentate (4% dintre respondenți2 menționează cele 7 coline pe care este situat orașul, 2% - râul Bahlui, 2% - Dealul Bucium).

Iașul își păstrează încă, cel puțin la nivelul mentalului colectiv, caracterul de oraș al culturii. Prin urmare, imaginea dominantă este cea a Palatului Culturii (70%), construit între anii 1906 – 1925, în stil neogotic. Au mai fost menționate: Universitatea Al. I. Cuza (35%), Mitropolia Moldovei și Bucovinei (27%), Teatrul Național „Vasile Alecsandri” (16%), Biserica Mănăstirii Trei Ierarhi (15%), Biblioteca CentralUniversitară „Mihai Eminescu” (9%), Casa Memorială „Ion Creangă” (7%).

Imaginile au capacitatea de a stimula asocieri pozitive sau negative referitoare la un anume loc. Integrate într-o strategie complexă și eficientă de marketing, aceste imagini, care domină mentalul social, creează circumstanțe favorabile pentru definirea unei imagini urbane generale, agreabile și sugestive.

Foto: Valentin Gheorghian

Studiul a fost realizat pe un eșation de 171 subiecți, rezidenți ai orașului Galați, în perioada ianuarie-februarie 2013 2 Studiul a fost realizat pe un eșantion de 182 subiecți, rezidenți ai orașului Iași, în perioada decembrie 2012 – ianuarie 2013 1

NEA magazine #02 | mai 2013 | identităţi

Fig. 1 Imaginile asociate unui loc.

Bibliografie 1. Chelcea, S. (1996), Memoria colectivă – organizarea și reorganizarea ei, pp. 109 – 119, în Neculau, A. (coord.) – Psihologie socială. Aspecte contemporane, Ed. Polirom, Iași, 478 pag.

2. Curelaru, M. (2006), Reprezentări sociale, ediția a II-a, Ed. Polirom, Iași, 235 pag.

3. Kotler, Ph., Caslione, J.A. (2009), Chaotics.

Management și marketing în era turbulențelor, Ed. Publica, București, 242 pag.

4. Lynch, K. (1999), L`image de la cité, Ed. Dunod, Paris, 221 pag.

5. Maynadier, B. (2011), Marketing de la ville: entre les identités, des communautés de projets, Institut Supérior Européen de Recherches Appliquées au Management 6. Moscovici, S. (1997), Psihologia socială sau Mașina de fabricat zei, Ed. Polirom, Iași, 227 pag.

7. Neacșu, M. C. (2010), Orașul sub lupă:concepte urbane. Abordare geografică, Ed. Pro Universitaria, București, 255 pag.

8. Neculau, A. (1996), Reprezentările sociale

– dezvoltări actuale, pp. 34 – 51, în Neculau, A. (coord.) – Psihologie socială. Aspecte contemporane, Ed. Polirom, Iași, 478 pag 9. Paftală, M. (2012) – Repere teoretice în abordarea imaginii urbane, Referat științific susținut în cadrul Departamentului de Geografie Umană, Facultatea de Geografie și Geologie, Iași 10. Seisdedos, C., Vaggione, P. (2005), The city branding processes: the case of Madrid, material prezentat în cadrul ISoCaRP Congress, ediția 41, Bilbao, oct. 2005 11. Stănciulescu, G.C. (2005), Evaluarea impactului politicilor de marketing asupra dezvoltării durabile a comunităților urbane în Amfiteatrul Economic, no. 18, nov. 2005, pp.

09 – 23 12. Vermeulen, A. (2002), The Netherlands, holiday country, pp. 10 – 16, în Hauben, T., Vermeulen M., Patteeuw, V., City branding: Image building an building images, NAI UITGEVERS, Rotterdam, 160 pag.

12

r3

Mădălina Paftală

1

1 unu

The urban image Utopy or reality?

Brand image. Urban identity. Urban branding. Urban marketing.

Competitive advantage. Adaptation. Continous change. Globalization.

Sustainable development. Centrality and peripherality. Development poles.

Spatial dynamics.Concepts that polarize discussions about the present city. We live in an “age of turbulence” (Kotler, Caslione, 2009) from an economic, social, political and cultural point of view. Places are facing challenges with solutions found on the go (which are often incomplete, inconsistent).

A place’s image, the aesthetic expression of the perception of the geographical space represents the hidden advantage of cities engaged in globalisation. The image’s source is the place’s identity. Identity refers to „the way the site wants to be perceived” (Stancilescu, 2005) and it embodies a unique set of relationships, „a complex mix between elements of the spatial configuration of the city and its socio-cultural values” (Seisdedos, Vaggione, 2005) which expresses „ the unity and ireductible distinction of a certain territory” (Maynadier, 2011). Frequently,

13

the key image of a city is limited either to certain aspects of the geographical area ( the case of cities located in a mountain or seaside area or around important rivers: Brasov, Constanta, Galati) or to certain emblematic buildings: the Palace of Culture in Iasi, Saint Mihail Church in Cluj Napoca, Metropolitan Cathedral in Timisoara.

People’s Palace in Bucharest. The collective image is structured around a set of images associated with a certain place; in spite of this it is necessary to further emphasize these images and to integrate them into a coherent promotional scheme.

Photo: Alex. Sescioreanu Roman, 2013

Urban setting: physical to mental In the last half of the 20th century researchers, practitioners, politicians and the media have been paying increased attention to a site’s perception and the advantages of promoting a positive image among target audiences. Even though marketing has been focused on product image since the beginning of the 19th century, the use of such instruments, methods and techniques in marketing cities has been slow and difficult.

With all the hype around concepts like „brand image” and „branding”, most actors (public and private), actively involved in building an urban brand, only have superfluous knowledge of what the process involves, how it works and what the purpose of a brand is. In the specialty literature, the concept of urban image is developed around three aspects: the image as a reflection of the perception of the city’s reality (a perspective offered by geographers and urban planners), the image as a support for making mental maps (a perspective offered by psychologists and sociologists) and the image as an instrument of urban branding (a perspective offered by economists). Of course these are intertwined seeing how the concept in question is very complex.

NEA magazine #02 | mai 2013 | identităţi

The concept of urban image arose within the behavioral movement and it can be defined as „a generalised mental representation that an individual holds of the exterior physical environment. This image is produced by both immediate sensations and the memories of past experiences and it serves to interpret information and guide actions”(Lynch,1999). Representations of the exterior world are in fact „reading scales” of reality (Molinar, 1988, apud Curelaru,2006).

These representations are not exclusively a product of cognition. The affective dimension, current and past experiences, the context and its stimuli also playing an important role.

Individuals are not simple „lenses” through which the image of reality is projected from an objective viewpoint towards a subjective one(Jurcan,2005). In quite the opposite way, the perceived information is selected, categorized, interpreted, represented and integrated into a reference framework based on a series of referential criteria (cognitive and evaluation frameworks, norms, symbols and values, faiths, stereotypes and prejudices, cognition and representation). Each individual recomposes his reality, ”makes it their own and integrates it into their system of values, their personal history and their social and ideological context” (Neculau, 1996). At the same time they do not live isolated but are in a perpetual interaction which determines them to internalize certain referential criteria. This

makes it possible for similar versions of reality to exist. Collective representations are born out of this process, representations which „make the world be what we think it is or should be” (Moscovici, 1997).

Regarding the perceived city, „a second reality” is synthesized at the level of an image which consitutes a key element in diagnosing the city’s malfunctions and topophobias, which guide, influence and model individuals’ behaviour.

Vermeulen (2002) states that the image is based only partially on the physical reality as the individual uses his prejudices, stereotypes, desires and memories which form within the collective memory. Elements of the natural environment as well as symbolic constructions have an important role in structuring the collective memory because they facillitate the way an individual relates to a certain environment and „the past becomes in a certain way present” (Halbwachs,1941 apud Chelcea, 1996). A place’s image is made up of a variety of elements and associations (Figure 1) and the challenge is identifying those elements capable of arousing both the interest and respect of the individuals. The urban image is the interface between lived space (espace vécu) and perceived space (espace perçu) and it integrates all the individual’s experiences (positive and negative) and knowledge (provoked by living/ directly experiencing) of a certain place.

14

r3

Diagram 1

Image vs. images Each image is the result of a variety of different messages, sometimes contradictory, emitted by the city and interpreted by the receiver. The point of interaction between the objective city and that of the mind is determined by the interpretation of each individual. The city is constituted of a series of images, some of them more emphasized, others faded out, actual images, general or particular images.

The question which arises is „which one of these images surprises the real city?” Research shows that each place is given a dominant image along with complementary images. According to Pylyshyn (2003) „when you ask people to imagine something they ask themselves what they want to see and then stimulate as many aspects as they can or find relevant regarding that thing”. Elements related to the natural environment have a particular importance in shaping the city’s general image. One example is

15

that of Galati, situated on the Danube. Galati is therefore associated, directly or indirectly with the Danube (22% respondents1 associate the city with the river while 29% associate it with the river’s waterfront). The beauty of natural elements dominate both architectural and industrial images. Of the industrial sites the following were mentioned: the Steel Mill (15%), the Lower Danube University (9%), „Fani Tardini” Theatre (8%), the Television Tower (5%), contemporary art monuments made of old steel (4%). At the same time, images of public spaces with an industrial or recreational use are associated: the harbour (10%), the public garden (5%), the Botanical Garden (5%), the naval construction site (4%) and the Mihai Eminescu Park (4%). In contrast with the images associated with Galati, the images associated with Iasi are dominated by elements of the built environment. Element of the natural environment are poorly represented (4% of

respondents2 mention the 7 hills the city is situated on, 2% mentioned the river Bahlui and 2% the Bucium hill). Iasi still holds, at least within the collective memory, the character of a city of culture. The predominant image is therefore that of the Palace of Culture (70%) built between 1906 – 1925 in neogothical style. The following were also mentioned: Al.I.Cuza University (35%), Metropolitan Cathedral of Moldova and Bucovina (27%), „Vasile Alecsandri” National Theatre (16%), „Trei Ierarhi” Church (15%), the „Mihai Eminescu” Central Library (9%) and the Ion Creanga Memorial House (7%).

These images have the ability to stimulate positive or negative associations with a certain place. Integrated into a complex and efficient marketing strategy they create favourable circumstances for building a suggestive general urban picture.

Photo: Alex. Sescioreanu Roman, 2013

The study was conducted on 171 subjects, living in the city of Galați, between january and february 2013 2 The study was conducted on 182 subjects, living in the city of Iași, between december 2012 january 2013 1

NEA magazine #02 | mai 2013 | identităţi

Bibliografy: 1. Chelcea, S. (1996), Memoria colectivă – organizarea și reorganizarea ei, pp. 109 – 119, în Neculau, A. (coord.) – Psihologie socială. Aspecte contemporane, Ed. Polirom, Iași, 478 pg.

2. Curelaru, M. (2006), Reprezentări sociale, ediția a II-a, Ed. Polirom, Iași, 235 pg.

3. Kotler, Ph., Caslione, J.A. (2009), Chaotics.

Management și marketing în era turbulențelor, Ed. Publica, București, 242 pg.

4. Lynch, K. (1999), L`image de la cité, Ed. Dunod, Paris, 221 pg.

5. Maynadier, B. (2011), Marketing de la ville: entre les identités, des communautés de projets, Institut Supérior Européen de Recherches Appliquées au Management 6. Moscovici, S. (1997), Psihologia socială sau Mașina de fabricat zei, Ed. Polirom, Iași, 227 pg.

7. Neacșu, M. C. (2010), Orașul sub lupă:concepte urbane. Abordare geografică, Ed. Pro Universitaria, București, 255 pg.

8. Neculau, A. (1996), Reprezentările sociale

– dezvoltări actuale, pp. 34 – 51, în Neculau, A. (coord.) – Psihologie socială. Aspecte contemporane, Ed. Polirom, Iași, 478 pg 9. Paftală, M. (2012) – Repere teoretice în abordarea imaginii urbane, Referat științific susținut în cadrul Departamentului de Geografie Umană, Facultatea de Geografie și Geologie, Iași 10. Seisdedos, C., Vaggione, P. (2005), The city branding processes: the case of Madrid, material prezentat în cadrul ISoCaRP Congress, edition 41, Bilbao, oct. 2005 11. Stănciulescu, G.C. (2005), Evaluarea impactului politicilor de marketing asupra dezvoltării durabile a comunităților urbane în Amfiteatrul Economic, no. 18, nov. 2005, pp.

09 – 23 12. Vermeulen, A. (2002), The Netherlands, holiday country, pp. 10 – 16, în Hauben, T., Vermeulen M., Patteeuw, V., City branding: Image building an building images, NAI UITGEVERS, Rotterdam, 160 pg.

16

r3

17

+

[Adrian Serghie] facebook.com/art.of.adrian.serghie

NEA magazine #02 | mai 2013 | identitÄ&#x192;ĹŁi

18

r3

19

NEA magazine #02 | mai 2013 | identitÄ&#x192;ĹŁi

20

r3

21

NEA magazine #02 | mai 2013 | identitÄ&#x192;ĹŁi

22

r3

23

Interviu cu dna. deputat Mihaela Stoica

Descrieţi, pe scurt, parcursul dumneavoastră profesional - până în momentul de faţă, realizările şi planurile de viitor.

Cum vedeti dvs oraşul Piatra Neamţ acum? Care sunt locurile pe care le vizitaţi cu placere când sunteţi în oraş şi ce anume vă atrage la acestea?

Ce face ca oraşul Piatra Neamţ să se remarce între alte oraşe cu caracter similar din regiune ? Care credeţi că e specificul acestuia ?

< Foto: Alex. Sescioreanu Piatra Neamț, Curtea Domnească, vedere spre turnul lui Ștefan cel Mare.

NEA magazine #02 | mai 2013 | identităţi

2

City branding

2

Mihaela Stoica

doi

Parcursul profesional - manager la companie privată > consilier local > viceprimar > city-manager > deputat.

Realizările din perioada de administraţie locală se văd în Piatra Neamţ, oraş plasat foarte bine în anchetele de percepţie ale Uniunii Europene, efectuate o dată la 3 ani în 75 de oraşe europene, printre care şi Piatra Neamţ.

Pe de altă parte, datorită modului în care a fost pregătită absorbţia fondurilor europene, Piatra Neamţ se află pe locul V, din 41 de capitale de judeţ, la absorbţia de fonduri europene. În ce priveşte activitatea parlamentară, ea va fi contabilizată la sfârşitul actualei legislaturi. Până acum, mi-am adus contribuţia la stabilizarea tării şi la evitarea intrării în criză, cum s-a întâmplat în alte tări ale Uniunii Europene. > Piatra Neamţ este un oraş frumos, liniştit şi curat. Îmi plac: Infrastructura de pe muntele Cozla, în mod deosebit pârtia de schi.

Apoi ştrandul, Teatrul Tineretului, pasajul subteran care a permis extinderea pieţei centrale a oraşului, aproape toate străzile, cafenelele. > Ceea ce diferenţiază Piatra Neamţ (din 2010, staţiune turistică de interes naţional) de alte destinaţii turistice din Romania şi în special din Regiunea Nord-Est, este un mix generos şi unic de istorie, natură, facilităţi turistice şi nu numai şi un calendar bogat în evenimente, un “pachet” extrem de atractiv pentru cei care-l vizitează. Aş vrea să detaliez pe scurt câteva dintre aceste elemente de potenţial.

Moştenirea istorică este cel mai vizibilă în zona “zero” a oraşului, Curtea Domnească (recent extinsă şi reamenajată) prezentată mai jos în câteva ipostaze de zi şi de noapte: Dintre clădirile componente ale complexului Curtea Domnească, se remarcă Turnul lui Ştefan (cel Mare), monument iconic pentru Piatra Neamţ, care va fi în curând deschis vizitării de către turişti, mecanismul original al celor patru orologii (din 1880) fiind recent restaurat, ca de altfel întreg turnul.

24

r3 Foto: Alex. Sescioreanu CasÄ&#x192; de pe strada Ion Luca Caragiale

25

{Dacă ar fi să raspundem în glumă la întrebarea ce este specific pentru Piatra Neamţ, am putea spune ”sensurile giratorii !”}

Cu ocazia escavaţiilor pentru execuţia pasajului rutier şi parcarii de sub Curtea Domnească, am avut surpriza unui ”bonus” şi anume descoperirea unor ziduri şi încăperi care s-au dovedit a fi hrube (beciuri) domneşti din timpul lui Ştefan cel Mare, o completare fericită şi nesperată a muzeului care există deja la câtiva zeci de metri mai încolo, în faţa Liceului Petru Rareş. Ele au fost puse în conservare şi vor fi amenajate ca muzeu integrat în Complexul Curtea Domnească.

Născut şi crescut într-un bazin intramontan străjuit de 4 masive muntoase (Cozla - 679 m, Pietricica - 590 m, Cernegura - 852 m şi Carloman - 617 m) ”târgul” Piatra Neamţ devine treptat cea mai importantă concentrare antropică de pe Valea Bistriţei. Silueta releului de televiziune crescut pe ”spinarea” Masivului Pietricica constituie încă unul dintre reperele vizuale devenite simbol.

Mai puţin cunoscut este faptul că, acum 60 de milioane de ani, aici era un fund de mare. În straturile superficiale de rocă din care sunt alcătuiți munţii din jur (marne, gresii, șisturi, etc) s-au descoperit numeroase fosile de pești și scoici, care pot fi văzute la Muzeul de Științe Naturale şi chiar pe unii versanţi dezgoliţi

ai masivelor Cozla şi Pietricica, care constituie arealul unei zone protejate ca rezervaţie fosiliferă.

Piatra Neamţ este văzut de cei care-l descoperă pentru prima dată ca “un oraş curat, de munte, în care îți dorești să revii”.

ZONA PIETONALĂ CURTEA DOMNEASCĂ şi pasajul rutier : Piata Turnului (lui Ştefan cel Mare) a fost extinsă şi pusă în valoare iar clădirile de patrimoniu (muzeele, Turnul, Teatrul Tineretului) au fost restaurate (prin două proiecte cu finanţare nerambursabilă), întreaga zonă devenind exclusiv pietonală.

Pentru a realiza acest obiectiv, traficul rutier a fost redirijat printr-un pasaj subteran, care este prevăzut cu parcare pentru autocare, scări rulante şi facilităţi sanitare şi care asigură totodată accesul către două niveluri de parcare subterană.

SEMNALISTICA şi PUNCTELE DE INFORMARE TURISTICĂ: în afară punctelor de informare turistică, a infokiosk-urilor şi hârtilor turistice ale oraşului (disponibile atât on-line cât şi pe suport hârtie) şi indicatoarelor rutiere clare, care conduc turiştii spre spaţiile de parcare, servicii publice şi punctele de informare turistică, un rol important în orientarea turistilor îl are reţeaua de panouri de informare turistică de tipul CITY MAP pe care se găsesc punctele de interes

şi sistemul de orientare internaţional ”te afli aici”.

Recunoscut prin curaţenie şi spaţiile verzi, Piatra Neamţ se remarcă mai nou şi la capitolul amenajari urbane: de sărbători iluminatul ornamental este unul dintre cele mai apreciate din ţară, iar dintre fântanile arteziene noi, se remarcă cea din parcul central care, de două ori pe zi (la prânz şi seara), oferă un mic spectacol pe muzică clasicâ, moment devenit o atracţie în sine.

Dacă ar fi să răspundem în glumă la întrebarea ce este specific pentru Piatra Neamţ, am putea spune ”sensurile giratorii !” în afară de aspectul uneori inedit (oraşul este printre puţinele din ţară care are un sens giratoriu sub forma de triunghi şi doua sensuri la câţiva metri unul de altul, de o parte şi de alta a noului pod de la ”Unic”), cele 13 sensuri existente (plus 5 în proiect !) asigură fluidizarea traficului, fiind una din soluţiile găsite pentru numărul din ce în ce mai mare de maşini.

Ele apar mai întâi ca sensuri provizorii fiind construite din ”bidoane” şi marcate pe carosabil (pentru a fi verificate şi validate în trafic), după care sunt amenajate cu borduri, stâlpi de semnalizare, spaţii verzi, etc. Distinctiv pentru Piatra Neamţ este faptul că la toate intrările în oraş găseşti câte o stancă iar in mijlocul sensurilor giratorii, câte un pietroi.

Părerea generală despre oraşul Piatra Neamţ, atât în cadrul regiunii cât şi a tării, este ca aici există un brand turistic. Este adevarat ? Ce se inţelege la Piatra Neamţ prin city branding?

Există un brand turistic în formare (neformalizat) promovat ca atare, o identitate turistică moştenită, care acum se redefineşte.

Piatra Neamţ ca staţiune turistică şi-a propus să facă pasul de la imaginea unui loc “de tranzit” spre Nordul Moldovei sau Transilvania, la o destinaţie turistică prin ea însăşi.

Unele elemente ale brand-ului s-au cristalizat odată cu proiectul de dezvoltare şi promovare turistică prin produse specifice de

NEA magazine #02 | mai 2013 | identităţi

marketing, finanţat cu bani europeni şi derulat între 2011 şi 2013, proiect care s-a concretizat în cataloage de promovare turistică, participări la târguri de turism cu resurse umane, materiale de promovare şi standuri modulare reutilizabile (am avut un stand chiar şi la Târgul de Turism de la Berlin, în colaborare cu Consiliul Judeţean), dar şi în elemente conceptuale, cum ar fi logo-ul şi sloganul turistic “Piatra Neamţ – un loc minunat !‘’.

În prezent se lucrează (în cadrul acţiunii de redefinire a strategiei turistice), la construirea brand-ului turistic al oraşului (supranumit “perla Moldovei”), elementele specifice locale trebuind să fie recunoscute, asumate, integrate unitar şi promovate pentru a concura la impunerea a ceea ce specialiştii numesc city-brand.

26

Exista o strategie turistică pentru urmatorii ani ? Este aceasta publică? Unde poate fi gasită? În ce constă aceasta?

r3

> Piatra Neamţ are o Strategie de dezvoltare locală, elaborată în 2008, adoptată în 2009 şi proiectată până în 2015, în cadrul căreia un loc central îl ocupă direcţia de dezvoltare strategică TURISM, concretizată într-un PLAN DE DEZVOLTARE DURABILĂ A TURISMULUI. Atât strategia cât şi planul sunt publice, ele putând fi descărcate de pe site-ul Primariei, la adresa :

În plus, Municipalitatea a comandat unor consultanţi externi un Master Plan Turistic şi, ca o componentă a acestuia, un Raport Urbanistic Arhitectural, documente strategice de care ţine cont în formularea politicilor proprii (de dezvoltare a infrastructurii, de urbanism, de mediu, etc).

Viziunea strategiei de dezvoltare a Municipiului Piatra Neamţ este de a deveni un oraş al soluţiilor ecologice având ca principal motor al dezvoltării EXPLOATAREA POTENŢIALULUI TURISTIC, aşa încât să devină un oraş în care este plăcut să locuieşti, să faci afaceri şi turism.

Recent a fost demarată procedura de evaluare a stadiului de implementare şi de actualizare a Strategiei de Dezvoltare Urbană a Municipiului Piatra Neamţ pentru perioada 20132015.

Are oraşul capacitatea de a funcţiona ca un pol turistic sau nucleu regional pentru acomodarile [pensiuni, cabane] din imediata vecinătate? Cum vedeţi întâmplandu-se acest lucru ? > Piatra Neamţ are atât potenţialul cât şi know-how-ul necesare pentru a deveni un pol turistic în Regiunea Nord-Est, de ce nu, şi pentru Republica Moldova. Câteva elemente de SWOT : poziţia în cadrul Regiunii N-E, statutul de staţiune turistică, apropierea de un aeroport, şansa de a găzdui sediul ADR NE, faptul ca TUI deschide o reprezentanţă aici, apropierea de viitoarea autostradă Est-Vest, dar şi existenţa a doi concurenţi cel puţin la fel de potenţi : Suceava şi Iaşi.

Ca şi staţiune turistică, oraşul ocupă acum un loc bine definit în cadrul brand-urilor mai mari, primul fiind Ţinutul Neamţului, în care se integrează şi (ca poartă de intrare), în cel mai cunoscut brand din regiune, Bucovina (sau Nordul Moldovei). Deasemeni, prin deschiderea tunelului rutier din Cheile Bicazului, a devenit o poartă şi spre partea centrală a Transilvaniei.

Pentru a ajunge însă la statutul de nucleu regional, sunt necesare (dar nu şi suficiente) cel puţin trei premise : Să devină o destinaţie turistică în sine, reprezentativă pentru brand-urile de mai sus, destul de puternică ca să poată avea propria imagine, independență și notorietate pe piaţa turistică regională, națională şi mai ales externă.

Să acţioneze ca un ”server turistic”, în special pentru piața externă, prin oferirea de sejururi şi pachete turistice integrate pentru zona de interes, asumandu-şi astfel atât rolul de

27

”centru de informare” cât şi pe cele de ”agenţie/ dispecerat” şi ”recepţie” să facă mai inovativă trecerea de la turismul on-line şi serviciile turistice oferite ”on site” adică la faţa locului, prin acordarea de asistență turistului de la primul click și până la follow-up-ul de după întoarcere și prelucrarea în timp real a solicitărilor neprogramate Cea mai bună dovadă ca ”se poate” este faptul că, la inceputul lunii octombrie, Piatra Neamţ a găzduit unul dintre cele mai importante evenimente turistice ale anului 2012 din Romania şi anume ce-a de-a IV-a ediţie a CONGRESULUI EUROPEAN DE TURISM RURAL (ECRT), desfaşurat sub tema ”Turismul inovativ – o nouă viață pentru zonele rurale”.

Evenimentul a reunit pentru 3 zile 27 de speakeri români şi străini (care au susţinut prezentări în cadrul Congresului), oficiali (de exemplu Dacian Cioloş - Comisarul European pentru Agricultură, reprezentanții Casei Regale a României, Preşedintele ANTREC, reprezentanții MDRT, country managerul TUI în Romania, etc), reprezentanții ANTREC din alte regiuni ale ţarii, 27 de delegaţi ai reţelelor EUROGIT din țările europene, peste 30 de jurnalişti și reprezentanți ai unor organizaţii profesionale de turism, în total peste 200 de participanţi, din care peste 100 de străini.

Deschiderea oficiala a avut loc în aer liber, la Curtea Domnească, unde au fost

construite ateliere meştesugăreşti (un banc de tâmplarie şi sculptură, o strungă de oi, o fierărie cu foale, un cuptor de plăcinte şi un teasc pentru vin, toate funcţionale), iar scena a fost construită pe structura unei case tradiţionale ţăraneşti, în intregine din lemn, pentru ca străinii care ne-au vizitat pentru prima dată să poată vedea pe viu cu ce ne-am ocupat câteva mii de ani.

În ziua următoare, în 4 locaţii diferite din judeţ au avut loc în paralel ateliere de lucru interactive, urmate de vizite de lucru tematice.

Prima locaţie : Complexul Vitoria Lipan, Ţarcău.

Tema : Drumuri verzi – revitalizarea vechilor trasee de mocanită (tren de exploatare forestiera) pentru hiking, călărie, moutain bike, plimbări cu sania trasă de cai (iarna), cu maşini de teren, etc.

Concluziile şi încheierea festivă s-au desfăşurat în cea mai pitorească şi veritabilă locaţie rustică din Ţinutul Neamţului : Hanul Ancuţei.

Congresul a fost organizat în colaborare cu EUROGIT (European Federation of Farm and Village Tourism), ANTREC Romania Filiala Neamţ, Ministerul Dezvoltării Regionale şi Turismului, Consiliul Judeţean Neamţ, Camera de comerţ şi Industrie Neamţ şi ADR NE. Succesul şi anvergura acestui eveniment pot fi apreciate navigând aici : http://www.viziteazaneamt.ro/ evenimente/impresii-despre-congresul-europeande-turism-rural-de-la-piatra-neamt/

{Recent a fost demarată procedura de evaluare a stadiului de implementare şi de actualizare a Strategiei de Dezvoltare Urbană a Municipiului Piatra Neamţ pentru perioada 2013-2015.}

NEA magazine #02 | mai 2013 | identităţi

28

>

Foto: Alex. Sescioreanu Strada Mihail Sadoveanu, vedere spre Pietricica

{La începutul lunii octombrie, Piatra Neamţ a găzduit unul dintre cele mai importante evenimente turistice ale anului 2012 din România.}

Activităţile sezoniere şi atitudinea indreptată spre turism nu pot fi decât benefice pentru oraş. Ce se întamplă însă în afara sezonului ? Ce se oferă locuitorilor oraşului, care sunt evenimentele, proiectele sau actiunile cultural-civice care ţin oraşul viu ?

În afara de evenimentele anuale cu vechime şi devenite tradiţionale, de exemplu Zilele Oraşului, Festivalul de Teatru, Vacanţe Muzicale, Festivalul de arta populară Lada cu Zestre, Festivalul Internaţional de Folclor, o etapă anuală a Cupei Mondiale la călărie (sărituri peste obstacole), Festivalul Toamnei, Festivalul Vinului, etc Municipalitatea a încurajat în ultimii ani apariţia şi continuarea perenă a unor evenimente noi :

FILMUL DE PIATRA (festival de scurt-metraj), datorat tânarului regizor pietrean Andrei Dăscălescu, a crescut de la o ediţie la alta, ca număr şi nivel al filmelor înscrise, al spectatorilor, al membrilor juriului, invitaţilor speciali, în competiţie fiind admise filme homemade şi video-clip-uri.

FESTIVALUL PIATRA PE ZAPADĂ (Serbarile Zăpezii) se organizează în fiecare an la începutul lunii februarie pe pârtia de schi Cozla şi include intreceri sportive (schi, snowboard, mountain bike) dar şi demonstraţii ale şcolilor de schi, concursuri distractive, spectacole, schi party, etc.

FESTIVALUL TARE CA PIATRA include o competiţie de downhill (coborare în viteză cu bicicleta pe teren accidentat), bmx (acrobaţie cu bicicleta), skateboarding şi street

ball (baschet pe stradă).

Traseul amenajat pe masivul Cozla este considerat unul dintre cele mai performante din ţara, având o lungime de 1,7 km, 3 trambuline special amenajate şi un nivel de dificultate ”negru” (avansaţi). În paralel s-au desfăşurat probe de skateboard iar seara au avut loc spectacole, proiecţii pe clădiri, etc Alte evenimente din timpul anului sunt: Piatra Neamţ Open - escaladă pe structuri artificiale şi pe stânci (bouldering), Hard Enduro Piatra Neamţ - o competiţie anuală de motociclism pe teren accidentat, Piatra Neamţ Tuning Fest – parade a maşinilor de stradă modificate sau Piatra Neamţ Drifting Event - derapaje controlate cu maşina pe un circuit închis.

Foto: Alex. Sescioreanu > Casă de pe strada Ştefan cel Mare

29

r3

NEA magazine #02 | mai 2013 | identitÄ&#x192;ĹŁi

30

r3

2

2

Mihaela Stoica

doi

City branding

Interview with representative Mihaela Stoica

Describe your professional experience, as well as your achievements and future plans.

How do you see Piatra Neamt nowadays?

Professional path: manager of a private business – local authorities advisor – vice mayor – city manager – deputy.

The achievements dating back to my time as a local authority are visible in Piatra Neamt, which was very well placed in the EU polls regarding city image. In the charts regarding the absorption of European funds in Romania, Piatra Neamt is ranked 5th/41 county capitals. The results of my activity as a member of the Parliament will be clear at the end of my term. Until now, I have contributed to the economical balancing of the country and I worked towards preventing the reiteration of the recession.

What places do you enjoy visiting when you are in town and what makes them attractive in your opinion?

Piatra Neamt is a beautiful, quiet and clean city. I like the tourist infrastructure on top of Cozla Mountain, especially the ski slope. I have to mention the Aquapark, the Tineretului Theatre, the underground extension of the Central Square. I like almost every street and every cafe.

31

What makes Piatra Neamt stand out from the other tourist cities of the region? What do you think it’s its defining trait?

Piatra Neamt (since 2010, holiday resort of national importance) stands out from the other touristic resorts of Romania, and of the North-East Region due to its’ unique combination of history, landscape, touristic facilities. On top of that, we have a long agenda of events which adds up to the touristic value. I would like to detail a bit these elements of interest.

The historical heritage is most visible in the ‚zero’ area of the city: the Royal Court (recently refurbished) is presented here in a few night and day images. From the buildings that create the Royal Court, Stefan the Great’s Tower is of great importance, as it is the iconic image of Piatra Neamt. As we have restored the four historical clocks (manufactured in 1880), we plan to open the tower for visiting.

During the diggings for extending the parking places under the Royal Court we came across a „bonus”, a series of chambers that proved to be royal cellars from Stefan the Great’s time. For now, the ruins have been preserved, waiting for their integration in the Royal Courts Museum Complex.

Situated between four mountains (Cozla, Pietricica, Cernegura and Carloman), Piatra Neamt becomes the most important human settlement on the Bistrita River. For our city, one of the strongest symbols remains the silhouette of the television relay on top of the Pietricica Mountain.

Few know that, about 60 million years ago, the place was the bottom of a sea In the

{THE ROYAL COURT PEDESTRIAN ZONE and the level crossing: The Tower Square was extended and improved by the new design, and the historical buildings (the museums, the Tower, Tineretului Theatre) have been refurbished by implementing two programs financed by the European Union. To make the passage possible, the road traffic was redirected through a subterranean passage that has many facilities: two parking areas, one for buses and one for regular vehicles and escalators.}

mountains, in the superficial layers of rock fossils of fish and sea shells were found. That is the reason why some areas of the Cozla and Pietricica Mountains are natural fossil parks and are protected by law.

Newcomers describe Piatra Neamt as a „clean, mountain-bordered town that you wish to revisit”.

THE ROYAL COURT PEDESTRIAN ZONE and the level crossing: The Tower Square was extended and improved by the new design, and the historical buildings (the museums, the Tower, Tineretului Theatre) have been refurbished by implementing two programs financed by the European Union. To make the passage possible, the road traffic was redirected through a subterranean passage that has many facilities: two parking areas, one for buses and one for regular vehicles and escalators.

URBAN SIGNS AND INFORMATION POINTS. Piatra Neamt benefits from the presence of tourist info-points, infokiosks and city maps (both on digital and printed format). Also, we have a wide network of info-panels that help the tourist find his/her way around the city in an contemporary and easy manner. For the tourists that are driving, we have implemented a system of directing them towards the parking places.

Alongside the brand of Green City, Piatra Neamt has started to excel in the urban furnishing: during the holidays, the public lighting gets very positive reviews from the locals and visitors alike. The new spring well from the Central Park gathers people around it twice a day, as it creates a show involving classical music and lighting.

If we were to make a joke, we could say that Piatra Neamt is the city of roundabouts.

NEA magazine #02 | mai 2013 | identităţi

Beside their sometime unusual aspect (we are one of the few places in Romania with a triangular roundabout), the 13 existing roundabouts (5 more will be built soon!) are a good solution for solving the traffic problems.

Because we are paying attention to the feedback the drivers give us, we do not build the roundabouts immediately. Instead, we first make them out of light, plastic materials, so we can study their effect on the traffic. It’s only after they have proved useful that we build them out of heavy materials. Also, I should mention that Piatra Neamt references its relation to the mountains by placing stones at the entrance of the city, as well as boulders in the middle of the roundabouts.

The general opinion about Piatra Neamt is that it has a tourism brand. Is it accurate? What does Piatra Neamt understand by city branding?

We can talk about a tourism brand that is developing informally, about an inherited tourist identity that is being redefined as we speak.

Piatra Neamt is a holiday resort that aims to be perceived as autonomous, and not just a place that links northern Moldavia and Transylvania. Between 2011 and 2013 a large part of the brand elements were established, and Piatra Neamt used them successfully at various tourism fairs, most notably the one in Berlin. Both the logo and the slogan, „Piatra Neamt – a wonderful place!” were very well received by the fair’s visitors.

Right now, we are working to redefine the touristic strategy, and one of the approaches is

to build a strong tourism brand for Piatra Neamt.

Entitled „Moldavia’s pearl”, Piatra Neamt wishes to embrace all the important regional elements (traditional and modern), to pack them into an appealing form and to promote them in order to properly define the city brand.

Is there a tourism strategy for the following years? If so, is it public and where can it be read? What are its goals?

Piatra Neamt has a Strategy for local development that was elaborated in 2008 and is supposed to last until 2015. In it, one can find the TURISM strategic development department that has to implement a SUSTAINABLE DEVELOPMENT PLAN FOR TOURISM. Both the strategy and the plan are public, and can be downloaded from the City Hall’s Internet page (https://www.primariapn.ro )

What is more, the City Hall has asked an external group of consultants to develop a Touristic Master Plan. Included in it there are an UrbanArchitectural Status Report, along with strategic documents that should help the implementation of city policies (involving infrastructure development, urban planning, green space design, etc.).

The strategic vision of Piatra Neamt relies heavily on the idea of ecological solutions, as well as on the development of the touristic sector. These two factors should assure that the city becomes a place where it will be pleasant to live, to visit and to do business in.

Recently, the evaluation procedure of the Strategy for Urban Planning 2013-2015 has received a green light.

32

Is the city able to work as a touristic pole or a regional core for the accommodations (pensions, lodges) from the immediate vicinity? How do you see this happening?

Piatra Neamt has got the potential as well as the required know how to become a touristic pole in North-Eastern Region and why not, for the Moldavian Republic. Some strengths and opportunities revealed by a SWOT analysis would be: the location in the NE Country Region, the status it has as a touristic resort, the airport proximity, the opportunity to host the ADR NE headquarters, the fact that TUI is opening a subsidiary here, the proximity of the proposed EastWest highway as well as the presence of two other competitors, at least as powerful as Piatra Neamt: Suceava and Iasi.

As a touristic resort, the city now stands on a well defined place among the greater brands, such as Neamt Riding, which is an entry gate to the best known brand in the region, Bucovina (or North Moldavia).

Likewise, through the Cheile Bicazului road tunnel opening, it has become a gate to the Central Transylvania as well. However, in order to get to the regional core status, at least 3 premises are required (although not sufficient):

- To become a touristic destination in and of itself, representative for the brands above, powerful enough to have its own identity, independence and notoriety on the regional, national and especially on the foreign tourism market.

- To act as a „touristic server”, especially for the foreign market, by offering stays and integrated touristic packages for the area of interest, thus taking on the role of „information center”, as well as those of „agency/ dispatch” and „reception”.

- To make the transition from on-line tourism to „on site” – on spot accommodation – more innovative, by providing the tourist with assistance from the first click until the follow up and a good real time processing of unscheduled requests.

The best proof that “it’s possible” is the fact that, at the beginning of October, Piatra Neamt hosted one of the most important touristic events in Romania in 2012, namely the 4th Edition of The Rural Tourism European Congress (RTEC), held under the theme “Innovative Tourism - a new life for rural areas.”

The event has brought together 27 Romanian and foreign speakers (who have held presentations within the Congress), officials (eg.

Dacian Cioloş – European Commissioner for Agriculture, representatives of the Royal House of Romania, the ANTREC President, MDRT representatives, the TUI Romania country manager etc.), ANTREC representatives from other country regions, 27 delegates of EUROGIT networks from European countries, over 30 journalists and representatives of tourism professional organizations – altogether more than 200 participants, of which over 100 – foreigners.

The official opening took place at the

33

Royal Court, in an open-air ceremony where we built workshops (a carpentry bench, a sculpture stand, a sheep ranch, a smithery, a bake house, a gape crusher, every one of them fully functional), and the stage was modeled after the structure of a traditional Romanian house; every bond and joint were made of wood. The exhibition of traditional crafts was meant to give our international guests a glimpse of how our ancestors lived and worked.

In the following day we organized workshops in 4 different locations throughout the county. The first location was Vitoria Lipan Complex, in Tarcau. The theme: Green roads – updating the freight train infrastructure in order to serve other purposes: hiking, riding, mountain biking, horse sledge rides (during winter), ATV races, etc.

The congress was organized thanks to EUROGIT (European Federation of Farm and Village Tourism), ANTREC Romania Neamt Branch, Tourism and Regional Development Ministry, County Council Neamt, The commerce and industrial chamber Neamt and ADR NR. The feedback and impact of the event can be evaluated by accessing this link: http://www.viziteazaneamt.ro/evenimente/ impresii-despre-congresul-european-de-turismrural-de-la-piatra-neamt/

r3

Seasonal activities and tourism oriented attitude cannot be else than beneficial for the city. What’s going on off season? What’s being offered to the inhabitants, what kind of events, projects or cultural and civic actions keep the city lively?

Aside from the annual traditional events such as the City Days, The Theatre Festival, The Musical Holidays, The „Lada cu Zestre” Folk Art Festival, the International Folk Festival, an yearly stage of the Equitation World Cup (jumping over the fences), the Fall Festival, the Wine Festival etc., in recent years, the Municipality has supported the birth and development of some new events:

„FILMUL DE PIATRA” (short film festival), owed to the young director Andrei Dascalescu, has grown with each edition with regards to the submitted films, spectators, jury members and special guests number and quality.

The competition takes on home-made films and videos.

„PIATRA PE ZAPADA” Festival (The Snow Celebrations) is being organized yearly, at the beginning of February, on the Cozla ski slope and includes sport competitions (ski, snowboard, mountain bike) as well as skiing schools’ demonstrations, fun contests, shows, skiing parties and so on.

„TARE CA PIATRA” Festival includes a downhill competition (high speed bike gliding on steep, rough terrain), BMX (bike acrobatics), skateboarding and street ball (street basketball).

The trail set up on Cozla massif, thought to be one of the most competitive in the country, is 1.7 km long, has 3 specially designed spring boards and a „black” (advanced) difficulty level.

Skateboarding sessions took place at the same time,

and in the evening the spectators could enjoy shows and film projections on buildings.

Other events being organized during the year are the following: Piatra Neamt Open – artificial structures and rocks climbing (bouldering), Hard Enduro Piatra Neamt – an annual off-road motorcycling competition, Piatra Neamt Tuning Fest – tuned street cars parades or Piatra Neamt Drifting Event – car drifts on a closed circuit.

Mai multe informatii la:

2. PIAȚA REPUBLICII

NEA magazine #02 | mai 2013 | identităţi

34

r3

35

Sandra Petrușcă

3

3

Case de melci trei

un

spaţiu nu poate exista fară a fi luat în posesie, cuprins, la fel cum o entitate nu poate exista fară a fi relaţionată cu un spaţiu. Identificarea nu este posibilă dacă nu este asumată o identitate.

Geometria tăcută a acestui proces de identificare în cea mai pură formă a ei este vizibilă şi tangibilă, însă este totuşi o formaţiune de ordin subiectiv. Identitatea poate fi înteleasă în varii forme şi poate arăta divers constant. De aceea posibilitatea de a o aborda nu dintr-o perspectivă abstractă ci într-o manieră realistă trebuie exploatată printr-o comparaţie sugestivă.

Melcul este fiinţa care îşi împarte toată existenţă cu un spaţiu. Spaţiul este mereu acelaşi, pe care îl umple cu carnea lui. Astfel, spaţiul ajunge să facă parte din definiţia carnală a melcului, ajunge să relaţioneze direct la nivel fizic cu entitatea care îl ia în stapanire. Chiar dacă este vorba de o apropriere de ordin biologic, totală, sensul care descrie scara mai largă a lucrurilor se traduce nu numai prin umplerea fizică ci mai ales prin umplerea de conţinut spiritual şi social: spaţiul se îmbogaţeşte cu memorie.

În articolul său, Belonging, Neal Leach vorbeşte despre relaţia dintre ceva sau cineva şi mediul construit. Traduce identitatea personală prin apartenenţa la un spaţiu şi prin posedarea lui pentru a fi definită identitatea ambelor. Discuţia despre melcii revoluţionari care îşi iau în stăpânire spaţiul în totalitatea lui şi despre însăşi felul în care parcurg distanţele, o metaforă a simţirii, este axată pe simplitatea şi claritatea gestului de a trăi un spaţiu. Deci

< Foto: Valentin Gheorghian

NEA magazine #02 | mai 2013 | identităţi

Discuţia despre identitate este un triunghi : cine? unde? când? Trei componente, ca într-un sistem de coordonate tridimensional. Identitatea pote fi definită oriunde în spaţiul determinat de sistem, atât timp cât cele trei coordonate sunt punctate. Aşadar, trilogia identităţii este un cocktail a celor trei elemente în proporţii egale: identitatea cuiva sau a ceva este determinantă prin spaţiul său şi prin timpul în care se desfăşoară. Şi invers. Astfel vorbim de oameni şi arhitectură.

despre a fi identificat cu el şi prin el. Chiar dacă acesta este un proces subiectiv, tot ceea ce înseamnă acest aspect al identităţii şi al relaţiei cu spaţiul este de factură subiectivă.1

Neal Leach vorbeşte nu numai despre o calitate subiectivă a spaţiului în relaţie cu fiinţa.

Cheia este o dinamică comportamentală2 care, ca şi în cazul mişcării Browniene, este generatoare de camp, deci de spaţiu. În acelasi timp, dinamica este mişcare şi deci manifestare, aşadar spaţiul dinamicii comportamentale este spaţiul de manifestare.

Spaţiul public nu este şi el un spaţiu al manifestării?

Identitatea nu este altceva decât suma manifestarilor afişate inconştient în spaţiul public.

La fel cum cochilia melcului are o formă dată, ea se adaptează. Nu este niciuna la fel cu cealaltă şi, în timp, ea se schimbă din ce în ce mai vizibil. Termenii şi condiţiile unei situaţii se moştenesc, sunt transmişi, însă ei pot fi modificaţi, alteraţi pentru a răspunde momentului. Bagajul de parametri cu care o situaţie ajunge într-un moment dat în timp este alterat de factorii actuali, se adaptează şi deci devine o nouă situaţie cu totul.

Arhitectura, din perspectiva comentariului oferit de articolul lui Neal Leach, este capital cultural obiectivat a cărei valoare rămane în repaos, dar cu potenţial nealterat şi constant. Însă ca valoarea să îi fie reanimată este nevoie de dinamică socială, singura capabilă de reinvierea arhitecturii.3 Cum ar fi dacă s-ar putea ca o cochilie sa încapă mai mulţi melci în acelaşi timp, pentru că spaţiul ei să fie identificat şi prin componenta socială? Cochilia este însă prin excelenţa spaţiul privat. Deci până şi la diferenţierea dintre spaţiul public şi cel privat, o fiinţa care critică

spaţiul pe care calcă printr-o dâră de mucus, este capabilă a trasă o limită.

Identitificarea cu un spaţiu este un proces care se petrece la toate nivelurile. Dacă spaţiul ar putea fi pipăit că să poată fi înţeles şi cuprins mai bine? Melcii când merg simt totul, chiar şi cel mai mic grăunte de praf, toata textura, toţi porii. Ei îl iau în stăpânire prin acelaşi tip de gest: de o claritate încontestabilă şi sinceritatea faptului în sine îl face să fie o metaforă a citirii spaţiului. La fel cum şi aproprierea lui se face asemenea, centimetru cu centimetru. Acum, critica creerii unei identităţi nu poate fi în nici un fel dictată de fiinţe necuvântătoare.

Puritatea identităţii unui melc în relaţie cu spaţiul său şi a felului în care simte spaţiul exterior este însă un obiect de studiu în ceea ce priveşte tipologia relaţiilor cu spaţiul şi a identităţii.

În aceeaşi ordine de idei, se poate discuta de timp. Lentoarea cu care melcul îşi parcurge drumul către destinaţie, îl face să poată simţi absolut toate detaliile şi astfel totul se dezvaluie că de pe o lamelă la microscop. Plenitudinea cuprinderii în acest mod a spaţiului face ca un melc să ştie atât de multe, atât despre un spaţiul interior care este al său şi numai al său, cât şi despre un spaţiu exterior pe care îl poate cunoaşte în integritatea lui.

Comparaţia cu melcii este relevantă în sensul reprezentării acestor ipoteze în mod cât mai realist şi inteligibil. Arhitectura este modul prin care, la scară umană, identitatea poate fi exprimată spaţial.

Conexiunea este cu un spaţiu pe care îl locuim, îl trăim fiecare şi toţi deodată şi pe care îl simţim altfel. Umplem spaţiul de conţinut şi la rândul lui spaţiul dă un loc prin care este posibilă identificarea, crearea identităţii.

1 Neil Leach, ‘Belonging’, London: Postcolonial City, AA Files, 49, 2003, pp. 76-82.

2 Neil Leach, ‘Belonging’, London: Postcolonial City, AA Files, 49, 2003, pp. 77 ”Habitus, for Bourdieu is a dynamic field of behaviour, of position-taking where individuals inherit the parameters of a given situation, and modify them into a new situation.”

3 Neil Leach, ‘Belonging’, London: Postcolonial City, AA Files, 49, 2003, pp. 78 „Architecture, in Bourdieu’s terms, can be understood as a type of ‘objectivated cultural capital’. Its value lies dormant and in permanent potential, but it has to be reactivated by social practices which will, as it were, ‘revive’ it. In this respect, architecture belongs to the same category as other cultural objects: ‘Although objects — such as books or pictures — can be said to be the repositories of objectivated cultural capital, they have no value unless they are activated strategically in the present by those seeking to modify their incorporated cultural capital”

36

r3

4

4

Vlad Pătru

patru

Identi[ci]tate Cine? Unul dintre cele mai des utilizate „instrumente” de recunoaştere în mediul social este o întrebare simplă, utilizată fără a mai acorda multă atenţie esenţei procesului.

aici

vorbim despre identitate. Vorbim despre paradoxul identic-identitate unde două definiții ale identității sunt într-o oarecare măsură antitetice: ”Caracter identic; coincidență sub toate aspectele; egalitate” și ”Ansamblu de date prin care se indentifică o persoană sau un obiect”.

Identitatea conturează astfel un concept echivoc, exprimând atât echivalență cât și diferență specifică, asemănător producerii în masă a unor obiecte identice care au asociată o serie, pentru a fi identificate.

Pornind de la acest fenomen, consacrat și utilizat îndeosebi în mediul social, putem afirma că identitatea reprezintă o recompunere de părți elementare, universale, care într-un final capătă un caracter unic, reprezentativ ca întreg, ușor de recunoscut, asemănător unei piese muzicale ce are la baza note, din succesiunea particulară a cărora se obține o melodie, recognoscibilă și cu o anumită forță ce demonstrează, din nou, că ”întregul reprezintă mai multe decât suma părților sale”.

Dar care este raportul între această identitate și mediul arhitectural și urban? În acest domeniu putem vorbi despre câteva interpretări ale identității:

Identitate senzorial-fenomenologică: Genius loci, sau spiritul protector al locului din vechea religie romană, reprezintă azi chiar ”spiritul” sau atmosfera distinctivă a locului. Teoretizat de-a lungul timpului într-o multitudine de domenii, reprezintă un reper pentru fenomenologie, pentru teoria lui Heidegger sau ulterior pentru aplicarea sa în arhitectură realizată

de Norberg-Schulz. Acesta duce mai departe la interpretarea senzorială a spațiului, la definirea sa ca un ansablu de elemente fizice care alcătuiesc un cadru specific în planul percepției, cadru ce dobândește o serie de caracteristici și detalii care îi definesc caracterul.

Identitatea social-performativă: o teorie interesantă enunțată de filosoafa americană Judith Butler în cartea sa ”Performity and Belonging”, afirmă că identititatea unei persoane reprezintă o dimensiune creată, din ”acte, gesturi și puneri în scenă, care sunt performative”. Așadar un spațiu poate fi definit prin prisma funcționării sale și a modului, tipului sau frecvenței de utilizare, dobândind astfel o serie de caracteristici fundamentale pentru identitatea sa.

Identitatea simbolică: Paris, Brasilia, Sydney, Bilbao, Rio de Janeiro. Chiar și în cazul puțin probabil în care nu se știe despre ce este vorba, o simplă căutare poate releva ideea enumerației: o serie de orașe cu o imagine devenită simbolică, pe baza unor elemente arhitecturale sau urbanistice iconice, care au consacrat identitatea lor în conștiința universală.

Fundamental, manifestarea nevoii de identitate survine din nevoia umană de a se defini pe sine, fie că vorbim la nivel de individ, oraș sau cultură, de a dobândi acele caracteristici distinctive care nu lasă „spiritul locului” să cadă într-un automatism pragmatic al construirii, întrun anonimat limitativ al existenței în masă.

Identitatea ne permite să știm cine suntem și unde ne aflăm, prin simplul fapt că putem recunoaște și recompune elemente universale, materiale, lumină sau formă, în ambianțe complexe, unice si reprezentative pentru întreg, care ne permit să aparținem, să co-existăm.

Foto: Valentin Gheorghian Vatican, Piața Sf. Petru

37

NEA magazine #02 | mai 2013 | identitÄ&#x192;ĹŁi

38

Vlad Pătru

r3

4

4

Who? One of the most frequently used “instruments” of social recognition and identification is a simple question that is being used without thinking about the story underlying it.

patru

Foto: Valentin Gheorghian Amsterdam

39

Identi[ci]ty

we

refer to identity. We speak about the identicalidentitary paradox, where the two definitions of identity are, to some extent, antagonistic: “Identical character, superposition of every aspect, equality” and “Properties that help a person or an object receive identification”. Identity becomes, in this way, an ambiguous concept that expresses both equivalence as well as specific difference.

A parallel can be traced between this concept and mass production, where a great number of equally significant objects receive different serial numbers, in order to be identified.

Starting from this well-known social phenomenon, we can state the fact that identity represents a synthesis of elementary and universal parts.

These end up by having a unique trait, being representative as a whole, easily recognizable, kind of like a musical theme that builds itself from simple musical notes. The notes create a tune, and a few tunes generate a song. This proves that always, the whole is greater than the sum of the parts.

NEA magazine #02 | mai 2013 | identităţi

This leads to the sensorial interpretation of space and to its description as an ensemble of physical elements that build a specific frame from a perceptive point of view. The frame receives a series of characteristics and relevant details due to the before mentioned elements.

But one has to ask, what is the relation between this identity and architectural and urban environment? In this field, we can discuss a few renditions of identity: Sensorial-phenomenological identity: genius loci, or the protector spirit of a place in the old roman religion, today represents the very ‚spirit’ or the distinctive atmosphere of a place.

It has been scrutinized and analyzed by many academics throughout time, as it is a landmark for phenomenology, for Heidegger’s theory or for its applications in the architecture of Norberg-Schulz.

Socially-performative identity: an interesting theory presented by the American philosopher Judith Butler in her book, ”Performativity and Belonging”. Here, she claims that one’s identity is, in fact, a fabricated dimension, made of ‚actions,

gestures and enactments, which are performative in nature’. Therefore, a space can be defined by its function and by the way, type or frequency of using that function. Like so, it receives fundamental traits that describe its identity.

Symbolic identity: Paris, Brasilia, Sydney, Bilbao, Rio de Janeiro. The elements in the list are representative for cities that became symbolic, based on iconic architectural or urban elements that have embedded their image into the global consciousness.

Basicaly the need and manifestation twords identity is generated by the need of the individual to define himself. A similar case can be made at the city or cultural level. This is what keeps genius loci from falling into an pragmatic automatism of construction, into anonimity.

Indentity tells us who and where we are, simply by recognizing and recompozing universal elements, materials, light or shape, in complex, unique and reprezentative settings, giving us a feeling of belonging and co-existence.

40

r3

5

5

Olivian Doroftei

cinci

“Lucrurile se fac aşa şi nu aşa.”

Mi s-a reproşat că am facut din viaţa mea un spectacol. Mi s-a spus, în acelaşi timp, că sunt încăpăţânat. Mi s-a arătat că un om poate să iubească o bucată de pânză sau o piatră mai mult decât iubeşte un alt om. De ce?

Pentru că aşa a fost educat. Format.

Aceasta este identitatea pe care şi-a asumat-o. În Tao Te King se spune că în cazul unei elevări spirituale personalitatea dispare.

Românii, în general, îşi caută cu disperare identitatea/personalitatea. O caută la alţii sau o împrumută. O schimbă, o comercializează şi tot încearcă să facă lucrurile ca în afară.

41

Foto: Valentin Gheorghian Le Corbusier : Unité d’habitation Berlin

Am un tată artist, intelectual.

Conversaţiile pe care le am cu el despre valoare în artă şi arhitectură câteodată devin prea pasionate.

La un moment dat chiar îmi puneam întrebarea: care e diferenta calitativă dintre doua tuşe de cărbune? între două mii de caramizi aşezate întrun fel sau într-altul. Şi singurul răspuns pe care l-am găsit a fost că diferenţa nu are legatură cu ceva ce poate fi analizat. Nu. Amprenta spirituală a unui obiect, a materiei în general şi asocierile mentale pe care le fac oamenii sunt ca o fântână al cărei fund nu se vede şi nimeni nu ştie cât de adâncă e; dar se simte racoarea apei dinăuntru.

Vorbisem cu o studentă la litere despre identitate, într-un fel. Eu argumentam în favoarea formării de tip pavlovian, reacţii neuronale educate şi în general ideea că un om îşi capătă identitatea prin absorbţie, prin activitate, prin trăirea anumitor experienţe, dar ea mi-a spus că “totuşi contează şi din ce aluat eşti făcut”.

Clădirile sunt metafore pentru oameni; sunt la fel ca noi: praf prin care bate vântul.

În ebraica biblică cuvântul pentru suflet/duh/spirit e acelaşi şi pentru vânt, la fel, în greaca biblica cuvântul pneuma – respiraţia/ suflarea înseamnă şi spirit.

Un fenomen cunoscut de arhitecţi este

NEA magazine #02 | mai 2013 | identităţi

năruirea caselor nelocuite. Activitatea umană din interiorul şi exteriorul clădirilor conferă identitate acestora, dar şi viaţă.

Reconversia în general dovedeşte că obiectele de arhitectură au o identitate flexibilă; cu modificări mai mult sau mai puţin importante clădirea poate deveni din teatru bibliotecă sau din biserică discotecă. Cuvintele suferă la fel în timp; în perioada pubertăţii mele spaţiile destinate activităţilor nocturne se numeau discoteci; acum se numesc cluburi. A fluctuat ambalajul cuvântului, identitatea instrinsecă a rămas perfect aceeaşi, totuşi în cazul arhitecturii lucrurile sunt invers: coaja rămâne aproape la fel, dar interiorul e bantuit de alte fantome.

În ultima perioadă m-a bântuit o întrebare legată de ceea ce arhitecţii numesc funcţional, parcurs, parti, şi anume: de ce?

Ce autoritate divină îi este conferită unui om ca să îi dicteze unui altuia modul în care acesta să trăiască?

De ce un spaţiu are o anumită funcţiune? Datorită mobilierului prezent şi a anumitor caracteristici arhitecturale şi prezenţei anumitor tehnologii? Mi-am pus o altă întrebare, deloc academică: de ce nu aş putea să îmi întind un sac de dormit pe holul căminului şi să dorm

acolo? Am văzut un coleg la facultate intrând pe geam şi asta m-a făcut mai târziu să îmi dau seama câtă coregrafie şi cât ritual sunt prezente în identitatea umană.

Nu sunt un adept al anarhismului, dar cred că multe, aproape toate problemele umane ţin de identitate, de ceea ce ne defineşte sau mai bine zis de ceea ce credem că ne defineşte, lucruri dobândite, primite, inoculate şi asumate.

Mai mult m-am întrebat ce anume defineşte spaţiul ca fiind exterior sau interior.

În acelaşi fel m-a preocupat percepţia asupra spaţiului ca analogie la percepţia pe care o am asupra propriei persoane. La clădiri exteriorul şi interiorul au limite, pereţi, geamuri, dar în cazul omului diferenţa pare să fie dată de corp care reprezintă pereţii sufletului omenesc, iar vorbele şi faptele lui sunt fiinţele care ies şi intră din şi în incintă. Şi cum unele activităţi umane deteriorează clădirile, la fel şi corpul uman pare a fi afectat de ceea ce circulă prin el; de ceea ce iese şi intră.

În concluzie identitatea, fie că e a omului fie că e a vreunei producţii umane cum este arhitectura, îmi pare a fi fluctuantă şi instabilă precum condiţiile meteorologice schimbătoare, dar indiferent de câtă instabilitate atomsferică ar fi putem să ne bucurăm totuşi de spectacolul oferit.

42

r3

6

6

Valeriu Nicolae

şase

Despre ţiganul din mine, etică şi eşecuri

Ieri am fost invitat la o întâlnire super-tare. A vorbit Andrei Pleşu, Gabriel Liiceanu Şeful de la BitDefender, o distinsă doamnă din mediul de afaceri, Oana Marinescu şi eu. O întâlnire despre etică – detalii pe http:// www.umanager.ro. Aici discursul meu. Am folosit termenul de ţigan pentru a sublinia stridenţa – în mod normal aş folosi termenul de rom.

Foto: Adrian Serghie http://www.facebook.com/art.of.adrian.serghie

43

De ce sunt aici … nu sunt nici șef de bancă, nici persoană publică, nici prieten cu politicieni sus-puși, nici bogat, nu am scris nimic super important și aș mai putea să înșirui vreo câteva zeci de motive de ce nu ar trebui să fiu aici.

De ce cred că sunt aici? Păi în primul rând pentru că sunt țigan. Dă bine în întâlniri. Un alt motiv ar putea fi că m-ar fi recomandat Aspen Institute. Așa am început și cu Aspen. Țigan care dă bine. Probleme cu țiganii în România – presiune Americană – trebuia să dea bine la raportare – deci am fost trimis la un seminar Aspen în Wye. Frumos tare. Începutul a fost cam greu – lumea se prezenta cu nume-funcție – plus universitatea pe care au absolvit-o. Harvard – șefa la Microsoft, Cambridge – vice-președinte, Oxford vice-premier , Harvard șef la CIA, Harvard, Harvard, Columbia – s-au facut niște fețe când a zis omul Columbia de am fost sigur că nu sunt singurul țigan, Harvard, Harvard…University of Craiova. Is it an Ivy League ? Nope Daewoo League am zis. Nu a ras nimeni.

M-am împrietenit cu un investitor chinez de dreapta rău și mai inconoclast decât mine. Jucam ping-pong. L-am rupt – eu am facut sport că ne dădeau ciocolată în timpul lui Ceașcă dacă ne duceam la sport – ciocolata era o îmbunătățire semnificativă a celeilalte opțiuni de

desert pe care o aveam – pâine cu zahăr. Chinezul mi-a mai omorât un stereotip – nu avea nicio treabă cu paleta de tenis. Ăsta zice – băi ce vorbim noi aici de etică și societate bună sunt vrăjeli de discutat între oameni bogați, super bine educați și cu burțile pline cum suntem noi. M-am gândit să îl întreb cine sunt „noi” că nevastă-sa nu era acolo, dar am zis să nu îi stric omului buna dispoziție.

Am făcut pariu că nu e așa și că ar putea funcționa ceea ce discutăm despre societate bună și la nivel de ghetou. Așa am început să lucrez cu puști într-unul dintre cele mai rău famate ghetouri din București. Am câștigat pariul.

Să am vreun talent? Ar putea fi un alt motiv pentru a fi aici.

Sunt un afon funcțional , dansez ca o cizmă, nu știu nimic despre medicina naturistă și sunt destul de obsedat de matematică fără însă a fi talentat la matematică. Partea de ghicit , romantism sau cai - nu mă pricep. Deci ca țigan stereotipic nu prea am talente.

Talentul meu principal cred că este să o dau în bară. Am dat-o în bară de sute de ori. Am un talent aproape excepțional în a strange eșecuri.

Vin dintr-o familie super săracă. Tatăl meu a fost un alcolic care nu a fost nicicând interesat în altceva înafară de adicția lui. Mama – țigancă,

{Mă chinui să îmi opresc tendinţa de a cere să facă alţii ceea ce aş putea să fac şi eu. Să dau vina pe politicieni, corupţie, rasism, sistem sau orice îmi este mai comod. Nu sunt convins că ceea ce fac intră într-un sistem etic bun. Dar mă străduiesc să îl fac mai bun.} dintr-o familie mare care trăia în bordei. O femeie senzațională care a sperat că scăparea ei va veni dintr-o casatorie cu clasa superioară – cu un român. Nu a prea mers. Eșecul nu a fost numai al ei. A fost și al meu. Am fost tot timpul fiul țigăncii.

Când ne-am mutat în bloc – singurii țigani în bloc – copii nu au vrut să se joace cu mine. Țigan păduchios. Mama mă spăla în fiecare săptămână cu gaz. Ștergea și mobila cu gaz. Și podelele le spala cu gaz. Ca să lucească. Probabil de asta am părul așa lucitor. Nu știu pe nimeni mai obsedat de curățenie decât mama. Apartamentul și mobila din Craiova ar putea fi cea mai bună reclamă la RomPetrol. Pute a gaz de te trăznește și acum. Nu primim fumători în casă nu că suntem health-conscious, ci din motive practice – evităm posibilitatea foarte ridicată de altfel de incendiu.

Primul meu eșec spectaculos a fost în clasa a 2-a. Credeam că sunt cel mai tare din clasă.

Am fost propus pentru funcția de stegar. Pe care am pierdut-o urât la alegeri.

În clasa a 4-a au fost alegerile pentru comandantul clasei. Am câștigat. Colegii mei au crezut că sunt cel mai bun. Am fost super fericit până în pauză când din greșeală mi-am auzit învățătoarea discutând cu o altă învățătoare pe hol.

Zicea – auzi, măi, tâmpiții mei l-au ales pe țiganul ăla ca șef de detașament în loc să o aleagă pe fiica lui X - ulescu – profesorul universitar. Ce dracu îi zic eu omului ăluia?

Vecinii noștri erau de treabă. Cum eram super săraci mama a decis să facem un țarc cu găini în fața blocului. A făcut rost și de un cocos. Nu îmi amintesc un cocoș să cânte mai strident. Vecinul de deasupra noastră era singurul pe care îl auzeam ca și cum ar fi locuit cu noi. Ne iubea. Zicea dulcețuri despre cocoș, Antonescu și deportarea la Bug foarte des.

Mama făcea săpun în fața blocului. Am facut și o afumătoare. Cort nu am pus, dar cred că vecinii așteptau cu nerabdare caii și căruțele – poate, poate om pleca.

Când eram adolescent, eram drăguțel.

Un pic de vedetă, căci jucam baschet în echipa școlii și eram și în clasa cea mai bună din liceu.

Citeam mult și aveam păr. Un pic exotic.

Prima mea încercare să aduc acasă o fata a eșuat lamentabil. Am venit cu ea până în fața ușii. Nu am avut cheie și am sunat la ușa. A deschis mama.

Fata a încremenit. Mama – o doamnă – ne-a lasat să dezbatem. Mă întreabă fata –

NEA magazine #02 | mai 2013 | identităţi

- Aici stai ? Eu – da – aici ? Nu se poate ?

- Eu - băi sunt sigur că aici – oi arăta eu prostuț, dar sigur știu unde stau.

- Și aia care a răspuns la ușa cine e?

- Mama – zic eu.

- Nu se poate.

- Băi, măcar pe maică-mea ar trebui să o cunosc, nu crezi ?

- Păi e țigancă.

- Și eu ce crezi că sunt, suedez deghizat ?

O relație care a eșuat lamentabil. Am avut câteva zeci de experiențe similare. Ca puști, mi-am dorit tare mult să fiu super fotbalist. Să joc în națională. Am eșuat. Apoi ca adolescent mi-am dorit să joc baschet la nivel înalt. La 1,73 nu prea a ieșit mare lucru; nimeni nu a prea vrut să mă ia în echipă.

Eșecuri – multe multe. Relații personale, în carieră, în sport și cam oriunde vă puteți imagina. Eșuez, s-ar putea zice, cu entuziasm, în fiecare zi. O să vă dau câteva exemple și, ca să fiu inclusive, îl includ și pe Mr. Van Groeningen, aici de față.

Am eșuat să îl conving să se implice într-o inițiativă care cred că ar fi senzațională pentru imaginea băncii, pentru puștii cu care lucrez eu în ghetou și pentru Federația Română de Fotbal.

Am eșuat să conving două board-uri în care era și el, ca aș fi un candidat bun pentru o bursă super tare în state și că aș putea să fiu membru al altui board.

Nu vă spun de câte ori am eșuat ca țigan să fiu angajat. Vorba unui fost ministru de externe care mi-a spus exasperat la un moment dat că dacă aș tăcea pe chestia de țigănie aș fi ajuns mult mai sus. Am stat tot timpul la parter – noi țiganii avem mare frică de cutremure.

Deci de ce cred că sunt azi aici. Pentru ca am eșuat, și am eșuat, și am tot eșuat. Și asta m-a făcut să ajung aici.

Mama a ajuns să fie cea mai populară femeie din bloc. Făcea săpun la toată lumea, afumam porcul la tot blocul și cam orice găteală mare în bloc încă e supravegheată de ea. Continua să spele obsesiv scările blocului și a pus gresie în beci.

Joc cam o data pe luna fotbal cu o parte din fosta echipă de aur. Nu sunt cel mai slab de pe teren. Câțiva dintre ei mă ajută cu copiii din ghetou cu care lucrez. Am convins FRF-ul să facă lucruri pe care puțini și le-ar imagina posibile – implicare socială pe care mulți dintre cei mai buni

dintre noi nu au făcut-o vreodată.

Joc baschet cu mare placere. Și am jucat cu cei mai buni doi jucători români (femeie și bărbat) în ghetou, în Ferentari. Am adus o parte din echipa națională în Ferentari. Joc din când în când în sală Federației Române de Baschet cu foști jucători.

Am stat lângă Michael Jordan. Și lângă Blair, și lângă Michael Johnson. Nu în același timp. Am dat mana cu Mandela și Albright. Îl știu bine pe președintele Comisiei pentru premiul Nobel, am vorbit în conferințe lângă câștigători ai premiului Nobel pentru literatură și pace și aș putea să mă dau mare cu încă o grămadă de nume de felul ăsta. Dar nu vreau să fiu țigan strident astăzi.

Am câștigat premiul UNICEF pentru 2012 și o să primesc un premiu European pentru realizări blabla în Aprilie.

Am ajuns să moderez seminarii Aspen pe filozofie politică.

Am făcut câteva lucruri foarte bune în ghetou. Am schimbat viața la câteva sute de copii.

Am reușit să conving o mulțime de oameni și instituții să mă ajute cu ceea ce încerc să fac.

Contează toate astea – nu prea mult.

Ce contează pentru mine? Că nu am reușit să îl conving pe Van Groeningen și alții să mă asculte pe partea cu federația de fotbal și cu ghetoul. Pe partea de sport și educație. Că, deși am moderat câteva generații absolut fabuloase de young leader - și la Aspen, nu am reușit să fiu implicat în o schimbare semnificativă la nivelul societății românești. Că, deși sunt publicat în unele din cele mai bune publicații europene, nu am reușit să schimb modul absurd în care funcționează fondurile structurale europene. Că nu am reușit să transform ceea ce fac în ghetou într-o practică mai extinsă și sistemică. Că nu reușesc să schimb semnificativ comunitățile rome și nici antițigănismul din societatea românească.

ÎNCĂ. ÎNCĂ nu reușesc toate astea.

Dar mă chinui să o fac. Mă chinui să îmi opresc tendința de a cere să facă alții ceea ce aș putea să fac și eu. Să dau vina pe politicieni, corupție , rasism, sistem sau orice îmi este mai comod. Nu sunt convins că ceea ce fac intră într-un sistem etic bun. Dar mă străduiesc să îl fac mai bun. În fiecare zi. Și, desigur, am reușit să dau cu capul într-o grămadă de ziduri și să am niște super cucuie. Și niște super prieteni care mă lasă să le zic băi și făh. Sunt și avantaje în a fi țigan.

44

r3

Edith Lazăr

7

7

şapte

Bricolaj vestimentar şi construcţia sinelui

Spaţiul urban, trăit, este mereu în schimbare, aflat sub influenţa unei mase frenetice de indivizi care-i refac structura în funcţie de propriile experienţe, marcat de atmosferă şi medii cât mai diverse, constituie un adevărat sit al posibilităţilor. Tocmai în această calitate a sa, ca spaţiu al experienţelor, al comunicării şi al relaţionării, el s-a transformat într-o competiţie pentru vizibilitatea şi distribuţia perceptibilului, locul în care sunt negociate identităţile, ca diferenţă între un sine şi celălalt.

punctul

Foto: Edith Lazăr

45

de referinţă este percepţia pe care o avem asupra propriului corp şi, în acelaşi timp, a celorlalţi asupra noastră sau a imaginii pe care o etalăm. Pentru că în spaţiul public corpul este prin excelenţă unul îmbrăcat, vestimentaţia reprezintă elementul definitoriu, deoarece ea articulează relaţia dintre un anumit corp, spaţiul pe care îl ocupă şi acţiunile sale: o structură capabilă de a încadra subiectul şi de a-l dispersa simultan pe suprafeţe multiple. Ea operează pe limita dintre sine şi celălalt, constituind interfaţa dintre planul individual şi lumea socială, acolo unde convenţiile legate de prezentarea corpului încearcă să transforme carnaţia, să o marcheze şi să o delimiteze, respectiv să facă recognoscibilă o suprafaţă de necuprins şi să-i ofere înţeles în cadrul unei culturi.

În acest context, îmbrăcămintea, dar mai ales maniera în care sunt dispuse piesele vestimentare, display-ul estetic, constituie repertoriul cultural şi social de acţiune prin intermediul căruia indivizii au posibilitatea de a-şi semnala identitatea în raport cu a celorlalţi, atât ca apartenenţă, dar mai ales ca individualitate1, un aspect care se manifestă tot mai intens drept necesitate în dinamica spaţiului urban unde o persoană se poate pierde uşor în interiorul unei mulţimi anonime. Haoticul oraşului

provoacă un nou model de elaborare a sinelui pentru a rezista presiunii conformismului. Astfel, relevantă devine experienţa pieselor vestimentare, cum inter-relaţionează comunicativ cu mediul sau spaţiul definit social.

Pentru că în actualitate, formele de vestimentaţie – îmbrăcare a corpului – stau în principal sub genericul discursiv al sistemului modei (în sensul în care sunt constant raportate la acesta, chiar şi atunci când nu discutăm neapărat de vestimentaţia „la modă”), structurarea corpului constă într-o serie de prelucrări dinspre imperiul imaginilor modei şi al idealului fictiv de frumuseţe pe care acestea îl susţin, un atribut care în istorie i-a revenit artei. Numai că, individul nu doar înregistrează imaginile, ci le şi internalizează, adică introduce propria sa lume de semnificaţii şi experienţe în spaţiul pe care îl conturează o nouă modă, reuşind în acest fel să dea naştere la ceva diferit de varianta originală. Chiar şi atunci când vine vorba despre imitaţie, de preluarea elementelor, ea este un factor întotdeauna selectiv şi selecţia este cea care contează.2 Actele individuale contribuie la procesul de negociere al unui nou cod vestimentar al modei, răspunzând pe de-o parte normelor industriei modei, dar şi unor circumstanţe culturale mai largi care ţin de spaţiul trăit, nu de lumea imaginilor.

Colajul de imagini cu diferite înfăţişări ale corpul şi obiecte pe care individul le aduce laolaltă în căutarea unui stil propriu, adică moda străzii, reprezintă modalităţile de construcţie a sinelui, de întrebuinţare a vizualului cu scopul diferenţierii şi, chiar dacă astăzi tot mai puţin evident, ca punctare a apartenenţei. Denaturările care se petrec prin aceste re-asamblaje ajung să fie percepute şi înţelese de ceilalţi în funcţie de imaginea standard şi de performativul corpului, de contextul social şi de cel cultural-teritorial.

Consumul de modă, chiar dacă este privit cu un ochi critic, lasă deschise numeroase posibilităţi, pentru că nu se manifestă prin propriile produse, ci prin felurile în care ele sunt întrebuinţate, un aspect care, tocmai pentru că se opune matricelor oficiale pe care industria culturală le prezintă, poate lua uneori o formă subversivă. Din acest punct de vedere, consumatorul este angajat într-o producţie clandestină şi tacită.3 Modalitatea de a îmbrăca trupul apare astfel drept un proces activ de construire a unui sine corporal, de prezentare şi testare a lui în societate: trecerea de la un corp pasiv care doar absoarbe informaţiile (aşa cum apare el din perspectiva mass-mediei) la unul activ. Totul vizează un set complex de relaţii care se răsfrâng asupra şi dinspre corp.

Conştientizarea că acest corp este un sit docil şi maleabil pentru înscrierea puterii sociale, oferă o modalitate de înţelegere a relaţiilor complexe de putere care pot fi exercitate şi reproduse fără a fi explicitate prin lege sau forţate asupra indivizilor, aşa cum sunt normele modei (răspândite prin imagini şi reviste) care sunt acceptate ca atare şi prin aceasta scapă de cele mai multe ori conştientizării critice. Însă la fel de bine, precum sunt înscrise, ele pot fi şi chestionate sau provocate de practici alternative.4 Creaţiile individuale născute din mixaje contrastante – bricolajele cu un statement mult mai puternic – au constituit o modalitate de revoltă atât în cea ce priveşte moda, cât şi faţă de convenţiile etichetei de îmbrăcăminte conformiste şi a discriminărilor ei, de la clasă la etnie sau sexualitate. Contestaţia, subversiunea şi intervenţia sunt termenii în jurul cărora se petrec aceste transgresiuni a limitelor sau încercările de a crea alte spaţii decât cele oferite, prefabricate.

Culturile urbane deţin un rol important în semnalarea tehnicilor de creare a sinelui prin modă, tocmai fiindcă nasc discordanţe în raport cu tipologiile dominante. Consumul apare în acest caz drept post-producţie, în sensul de reasamblare şi intervenţie voită în produs, însă nu mai este vorba doar despre piesele vestimentare, ci şi despre corp, imagini şi reprezentări, cultură şi, nu în ultimul rând, creativitate – acolo unde, dacă designul nu se mai potriveşte cerinţelor individului, acesta şi-l va crea singur, pe principiul do-it-yourself.

NEA magazine #02 | mai 2013 | identităţi

Piesele de îmbrăcăminte ajung să fie distruse, refăcute, convertite, purtate în straturi, decorate manual, utilizate indiferent de apartenenţa lor la un anumit gen, ceea ce produce o oarecare disoluţie în androginitate şi chestionează disocierea clară feminin/masculin pe care moda încă o mai realizează, în ciuda diversităţii şi experimentelor ei de design sau a pretenţiilor de libertate sexuală.

Prezentările de modă, revistele sau site-urile specializate disting riguros între categoriile pentru bărbaţi şi cele pentru femei; chiar şi atunci când piesele vestimentare caracteristice unui gen sunt transpuse celuilalt, ele ajung să fie adaptate, nu purtate ca atare. Acestor practici de intervenţie în îmbrăcăminte pe care le întreprind culturile urbane, li se adaugă şi practici care pentru o perioadă îndelungată de timp au fost privite ca alterări ale corpului, de la piercing, la tatuaje sau tunsori ciudate. Reprezentările corporale rezultate pe această cale devin confuze şi deranjante pentru că, la nivel vizual, practicile presupun o încălcare a normelor estetice propuse de modă, acţionând mai degrabă în

şi preocupaţi de dezvoltarea unui stil vestimentar aparte, explorând limitele care ţin de prezentare publică a sinelui, pe muchia dintre teatral şi acceptare. Producţia lor culturală dă naştere unor spaţii ce constituie situri dinamice de activitate şi forme alternative de interacţiune, devin mişcări aproape artistice ale expresiei vieţii urbane, ale dinamicii ei. Interacţiune în cadrul culturilor urbane nu se mai produce conform schemelor de socializare marcate în structura spaţiului public, ci pe de-o parte el se transformă într-un mediu al paradei, al expunerilor corporale, iar pe de altă parte tinerii îşi fabrică alte centre de întâlnire decât cele deja existente sau iau cu asalt clădiri şi ganguri părăsite.

Însă chiar şi atunci când vine vorba despre grupuri de acest fel, pe care toată lumea se grăbeşte să le eticheteze într-o formă sau alta, totuşi semnificaţia şi inscripţia unei identităţi prin îmbrăcăminte este mai degrabă fluidă decât stabilă, de unde şi accepţiunea actuală de trib urban. Aşa-zisele subculturi autentice, în sensul de grupuri bine definite de tineri cu un stil vestimentar

{Culturile urbane deţin un rol important în semnalarea tehnicilor de creare a sinelui prin modă, tocmai fiindcă nasc discordanţe în raport cu tipologiile dominante.} baza noţiunilor de contrast, stranietate sau exotism.

Cea din urmă reuşeşte dealtfel să desfacă distincţiile etnice, aşa cum se întâmplă cu juxtapunerile din moda boemă, pentru că sunt asociate elemente din vestimentaţia tradiţională a mai multor culturi cu un anumit stil de viaţă lipsit de constrângeri, un creuzet multicultural.

Retro şi second-hand sunt alte două modalităţi care sfidează industria modei pentru că refuză tipologiile în calitatea lor de nou şi se apropie de condiţia obiectelor vechi, de statutul lor aparte. Reutilizarea obiectelor, precum şi reabilitarea unor etaloane de frumuseţe mai vechi, se opun tendinţelor de sezon, acelui „foloseşte şi aruncă” pe care-l implică prezentare regulată a creaţiilor de modă.

Acest consum ca manieră de producţie, dar o producţie mai puţin tacită şi cu un impact vizual mult mai puternic, nu vizează doar bunurile materiale, ci înseamnă totodată consumul de cultură. Cât de important apare consumul de cultură în construcţia sinelui este reflectat de hipsteri, neo-dandy, post-postpunkerii sau cultura newage, cu tineri implicaţi în arte, muzică alternativă

recognoscibil şi afiliate unui curent muzical, sunt de fapt produsul teoriilor.5 Apartenenţa la un anumit grup nu a fost niciodată una permanentă, tocmai din cauza variabilelor de vârstă şi de gust, ce deţin un caracter temporar, precum şi de dualitatea îmbrăcămintei pe care o aminteam mai devreme, aceea de a sublinia nu doar apartenenţa, dar mai ales individualitatea. Totodată, în era mediatizării globale, grupurile culturale de tineri sunt mobile, de aici şi faptul că localul (teritoriul cu particularităţi sociale şi culturale) nu mai este suficient, adesea el devine translocal, fie că localul ajunge să fie adaptat specificului unui alt local, fie că presupune conexiuni între scene locale asemănătoare.

Din cauza acestor transformări şi influenţe care nu mai asigură o prezentare clară a datelor identitare pe corp, transgresiunile vestimentare sau practicile eclectice de bricolaj sunt adesea tratate într-o notă peiorativă. Însă conform sociologului Fred Davis, identităţile noastre sociale sunt rareori amalgamul stabil pe care noi îl percepem. Supuse schimbărilor sociale şi tehnologice, dezastrelor ocazionale, viziunilor utopice, identităţile se află într-o continuă stare de

46

efervescenţă. În baza unor astfel de experienţe, câteodată ciclice din punct de vedere istoric, resimţite la nivel colectiv, însă într-un mod diferit de către fiecare individ în parte, iau naştere numeroase constrângeri, paradoxuri, ambivalenţe şi contradicţii ale sinelui.6 Ceea ce face îmbrăcămintea ca modă este să ofere forme de lucru, expresii vizuale sau simbolice, expresii care pot oricând să fie re-combinate aşa cum experienţele, deşi colective, sunt aprofundate de către fiecare altfel. Ca urmare, display-ul corporal în spaţiul public, nu este doar un semnificant pasiv al gustului pentru anumite bunuri, ci şi un mijloc activ de corespondenţă socială, unde îmbrăcămintea este folosită asemenea unui ecran sau platformă prin intermediul căreia indivizii îşi pot asocia sau crea noi identităţi în baza experienţelor, pot vorbi.7

Actele creative care marchează moda străzii, au influenţat un număr mare de designeri, artişti sau activişti sociali să-şi schimbe perspectiva asupra modei, să o abordeze într-un context mai larg. Comună este o accepţiune asupra modei care nu se mai rezumă în nici un caz la podiumurile de la Londra, Milano sau Paris, ci la un lucru creativ care să ia în calcul condiţiile pre-existente şi să le transforme. Interesul pentru corpul îmbrăcat se explică tocmai prin faptul că el reprezintă teritoriul fizic şi cultural unde se produce performance-ul identităţii noastre, iar prin stabilirea unor proporţii general valabile, se pierde această unicitate. Mai ales în munca designerilor de nişă actul creativ nu se mai focalizează pe respectarea schimbărilor de sezon, pe articolele de îmbrăcăminte sau particularităţile croielii în trend – raportările la acestea fiind practic inexistente. Moda este tratată, aşa cum se întâmplă şi la nivel individual, ca mediu capabil să creeze o identitate şi un spaţiu în jurul corpului. Piesele de îmbrăcăminte sau creaţiile ajung să traversează graniţele culturale şi disciplinare, rezultând un estetism hibrid prin care este chestionată percepţia pe care oamenii şi-au făcut-o despre lumea modei8.

De aceea şi creaţiile vestimentare nu mai au ca scop includerea într-un circuit recunoscut al industriei, ele sunt mutate direct în stradă, transformând conceptul de modă în ceva mult mai manevrabil decât lasă să se întrevadă imaginile recunoscute, cu

întreaga prejudecată a superficialităţii care planează asupra lor. În acest fel iau naştere noi centre de producţie de modă mai apropiate de performativul individual, decât de industria spectacolului.

Moda vestimentară este unul dintre subiectele greu de ignorat atunci când discutăm despre individ şi despre societatea contemporană, pentru că aceasta se impune mai mult decât prin impactul vizual pe care îl are în cotidian. Ea reprezintă o formă de mediere, dar mai ales un mediu de expresie. Dacă îmbrăcămintea a jucat dintotdeauna un rol-cheie în politicile de diferenţiere – respectiv acelea care afectează, întăresc sau chiar inventează diferenţieri între grupuri şi societăţi, în funcţie de clasă, gen, vârstă, rasă sau orientare socială9 – , şi a stabilit cadre fixe de desfăşurare pentru individ, totuşi din perspectiva deschiderii societăţii contemporane, trimiterile către aceste vechi convenţii nu sunt altceva decât interpretări şi, în unele cazuri, reminiscenţe exploatate (vârsta şi genul), puncte de pornire în marcarea unui distinct privit ca unicitate. Majoritatea diferenţierilor actuale sunt realizate în baza unor considerente care urmăresc în primul rând individualitatea şi caracteristicile cât mai personale, abia apoi apartenenţa, cea din urmă fiind un aspect discutabil în raport cu fragmentarea şi dislocările ce se petrec în cadrul societăţii.

În acest context, moda străzii, culturile urbane, în sensul de consum şi post-producţie, sunt o reflecţie a unei acţiuni de cultivare a sinelui. Deşi bricolajele ei sunt cel mai adesea privit ca valenţă negativă, din cauza acelor transformări şi influenţe care nu mai asigură o prezentare clară a datelor identitare pe corp – date care au fost clare doar pentru că subjugau indivizii unor tipologii, de multe ori discriminatorii –, în schimb, varietatea de stiluri şi bunuri să stimulează creativitatea individului. În forfota oraşului, ceea ce ni se oferă este o viziune puternică a posibilului, un colectiv momentan sau reţele ale umanului a căror conexiuni sunt făcute vizibile şi viscerale în timp şi spaţiu,10 niciodată o identitate fixă, pentru că aceasta este în primul rând modelată de relaţiile născute între indivizi, diferite şi simultane.

Georg Simmel; The Philosophy of Fashion art. în The Consumption Reader (coord.) David B. Clark, Marcus A. Doel, Kate Housiaux ed. Routledge, Londra, 2003 p. 238-239 2 Roberta Sassatelli; Consumer Culture - History, Theory and Politics ed.SAGE Publications, Londra, 2007 p.68 3 Michel de Certeau; The Practice of Everyday Life ed.University of California Press, Berkley, 1984 p. xii 4 Shusterman, Richard; Performing Live. Aesthetics alternatives for the ends of Art ed. Cornell University Press, New York, 2000 p. 140 5 Steve Redhead; The End-of-the-Century Party: Youth and the Pop Towards 2000, ed. Manchester University Press, Manchester, 1990 p.25 6 Fred Davis; Fashion, Culture and Identity ed. University of Chicago Press, Chicago, 1992 p.17 7 Courtney Smith; Sean Topham; Xtreme Fashion ed. Prestel Publishing, Londra, 2005 p.7 8 Gruendl, Herald; The Death of Fashion. The Passage Rite of Fashion in the Show Window, ed. Springer Wien, New York, 2007, p. 241 9 Barnard, Malcom; Identity and difference art.în Fashion Theory: a Reader (coor.) Malcom Barnard, ed.Routledge, Londra 2007 p.183 10 Joane Entwistle; Refuge Wear and Nexus Architecture art.în catalogul expoziţional 9th Havana Biennial, 1

47

r3

{Interesul pentru corpul îmbrăcat se explică tocmai prin faptul că el reprezintă teritoriul fizic şi cultural unde performance-ul identităţii noastre se produce.} Fotografie ilustrand pe arhitectul Louis Sullivan împreuna cu un mulaj după un tipar elaborat, realizat pentru o clădire din Chicago.

NEA magazine #02 | mai 2013 | identităţi

48

r3

8

8

Ovidiu Gherasim Proca

opt

nu

pentru că cei ce protejau cu umbra lor bulevardul Ştefan cel Mare au fost doborâţi, sub privirile uimite ale trecătorilor, ci pentru că, în mod repetat, ei au fost puşi la zid, înainte să fie puşi pe foc. Nimeni nu se îndoieşte că a existat vreun motiv pragmatic pentru “teicid”. Unii dintre ei erau foarte bătrâni , poate că florile de tei ar fi înfundat frumoasa canalizare cu grătare delicate tocmai instalată (cu cheltuială mare, presupun). O fi crescut și numărul alergiilor respiratorii în ultima vreme. Nu m-ar mira deloc.

Deşi farmaciile sunt din ce în ce mai numeroase, nu pare că oamenii ar fi mai sănătoşi. Poate că

49

Tăcerea teilor

Teii din Iaşi au rămas fără oraş. marile proiecte comercial-urbanistice ale oraşului impuneau plantarea unui număr mare de salcâmi japonezi, cu orice preţ (un preţ mare, presupun).

Raţiunile pragmatice sunt inteligibile. Dar nimic nu cerea stigmatizarea absurdă a pomilor de către autoritatea politico-urbanistică a marelui oraş. Motivul prezentat public de viceprimarul Mihai Chirica a fost un fel de apreciere estetică imperială, ce avea graţia lui Nero şi logica lui Caligula. Arborii aceia sunt urâţi, ramurile lor s-au încâlcit în cabluri, iar coronamentul lor neîngrijit acoperă faţadele minunatelor clădiri istorice din zonă. De curând, într-un dialog online cu cititorii unei publicaţii oarecare, respectabilul administrator spunea (probabil scos din context,

dar ce mai e astăzi în context?) că nu putem lăsa urmaşilor noştri, în locul unui oraş civilizat, o pădure. Elementul suprem de distincţie al civilizării fiind, o ştim cu toţii, tunsul şi rasul. Şi eu aveam impresia că Austria şi Germania nu respectă standardele civilizaţional-forestiere pe care ni le-am impus, dar sunt convins că nimănui nu i-ar trece prin cap să bărbierească bulevardul Unter den Linden din Berlin.

Astfel de transgresiuni argumentative ar fi fost suficiente pentru a genera un protest civic spontan. El s-a şi produs. Chiar foarte repede. Faptul probează existența unui grup de reacție rapidă ce arată că societatea civilă locală nu numai că nu e absentă, dar e și suficient de

< O sa avem copaci doar în fotografii...

Primaria Municipiului Iași a decis tăierea tuturor teilor de pe Bulevardul Ștefan cel Mare și Sfant și înlocuirea lor cu salcâmi japonezi. Explicația oficială a fost că aceștia obturează vederea către Palatul Culturii, iar coroanele lor au fost deja ciuntite de către firele care oricum vor fi băgate în subteran. | Text si foto: George Vintilă

{Nici nu trebuie să fii ecologist, ori un sentimental adorator al lui Eminescu pentru a te indigna. Teii aceia erau parte a confortului urbanistic al zonei, umbrind asfaltul încins în zilele caniculare ale verii...} entuziastă pentru a face față unor asemenea surprize. Nici nu trebuie să fii ecologist, ori un sentimental adorator al lui Eminescu pentru a te indigna. Teii aceia erau parte a confortului urbanistic al zonei, umbrind asfaltul încins în zilele caniculare ale verii, atenuând contrastele (de exemplu cel dintre clădirea opulentă a Băncii Naţionale, cu privilegiaţii ei, şi dughenele de peste drum). Cine se va mai plimba din plăcere pe noul pasaj pietonal? A invoca problema identității ar fi chiar o dovadă de pedanterie. Estetica metacivilizațională a reprezentanților noștri este prea bine întemeiată pe topor și drujbă ca să-i cauți replici savante, de ordin istoric, cultural, ori arhitectural.

Așa că subiectul esențial rămâne protestul. El a fost mai întâi comemorativ. Nu cred că spera cineva cu adevărat că teii vor fi cruțați. Trecătorii au pus lumânări la gropile copacilor dezrădăcinați. Celor rămași li s-a dat grai, ca să-și spună ultimul cuvânt, prin mesaje scrise înduioșătoare. Apoi, atunci când s-a reușit obținerea autorizațiilor de rigoare, grupul de inițiativă a organizat și un protest stradal, cu hărmălaie și strigăte vehemente, cum se face. Şi cu vreo doi jandarmi, contingent dublu faţă de necesar, având în vedere caracterul paşnic extrem (spre poetic-naiv) al manifestaţiei. Din

NEA magazine #02 | mai 2013 | identităţi

câte ştiu, efectul imediat al demersului a fost doar executarea ultimilor arbori, pe care, pentru a-şi arăta nobleţea, viceprimarul promisese, generos, că-i va cruța. Nesupunerea se pedepsește aspru în ţara Moldovei. Unde le erau rădăcinile, le-a stat și coronamentul.

Dar, trecând peste asta, acţiunea, considerată de unii doar o zbatere fără miză, are însemnătate. Nu avea o concepţie clară despre motivaţii şi scopuri sau un punct de vedere comun, larg împărtăşit. Poate că avea un mesaj prea simplu. Dar mi se pare că aceasta nu iese din ordinea firească a lucrurilor. Mişcările sociale care produc schimbări în planul conştiinţei, făcând societăţile să se schimbe, nu sunt aproape niciodată întrutotul coerente, nu se supun cu uşurinţă convenţiilor, taxonomiilor şi clasificărilor.

Uneori nu au nici măcar o minimă coerenţă programatică. Dar, prin faptul că există, fac posibilă solidaritatea şi reflecţia. Din păcate, nu orice protest are un mesaj. Din fericire, orice protest are o semnificaţie.

Nu am încetat să reflectez la ultimii doi ani de indignare protestatară. Oare ce s-a ales din ei? Au fost protestele în zadar? Au avut succes? În ce termeni, după ce standarde? Este foarte greu să pui toate manifestările recente sub aceeaşi umbrelă. S-au petrecut multe din 2010

încoace. Mişcarea los indignados în Spania, “Primăvara Arabă” în Nordul Africii, mişcarea Occupy în Statele Unite, răscoala urbană din Marea Britanie, diversele exerciţii protestatare de tip Occupy la Cluj şi Bucureşti, protestele din Piaţa Universităţii. Poate că nu au toate motivaţii sau exprimări comune. Dar ceva le uneşte. Încercarea de a rupe tăcerea, de a se opune modului în care autoritatea oficială subminează fundamentele solidarităţii comunitare. Nu luptând în primul rând cu ea, cu autoritatea, ci cu apatia şi indiferenţa de care aceasta se foloseşte în mod deliberat. Marile tulburări sociale din 1967-1968 aveau ca fundament tensiuni inter-generaţionale ce s-au transformat într-o luptă vehementă pentru schimbarea radicală a instituţiilor şi normelor politice. Protestele din ultimii ani au fost mai curând un mijloc de a combate felul în care astăzi funcţionează puterea politică. Statele privatizate din prezent nu acţionează opresiv, nici măcar represiv. Ele acţionează ideologic, prin multiple grupuri de producţie intelectuală pe bandă, la comandă, care întorc lumea cu capul în jos (incriminând, spre exemplu, victimele în locul agresorilor). Ele condiţionează comportamental, generând sistematic apatie, letargie şi indiferenţă.

Descurajează şi deturnează orice idealism, orice aspiraţie către frăţie şi dreptate. Ceea ce rămâne

50

r3

“Peisagiştii, că nu mă pot erija în specialistul suprem, au decis că acolo e nevoie de o specie de talie joasă, care să permită vizibilitate spre monumentele deosebite care sunt pe Ştefan cel Mare.”

Mihai Chirica - viceprimarul Municipiului Iași.

după protestele menţionate mai sus este refuzul de a accepta exproprierea spaţiului public şi înstrăinarea bunurilor comune.

Stéphane Hessel a murit anul acesta, pe 26 februarie, la 95 de ani. A avut o viaţă îndelungată, cu de toate. El este autorul manifestului de la care protestatarii spanioli şi-au luat numele, “Indignaţi-vă”. Cartea merită să fie amintită tocmai pentru îndemnul umanist la revoltă morală, pentru chemarea la insurecţie paşnică. «Într-adevăr, motivele de indignare pot părea astăzi mai puţin limpezi sau lumea poate părea mai complicată – scria Hessel. Cine comandă, cine decide? Nu este întotdeauna simplu de diferenţiat numeroasele curente care ne guvernează. Nu mai avem de-a face cu o mică elită, ale cărei acţiuni le înţelegem clar. Trăim într-o lume vastă, caracterizată într-un mod evident de numeroasele interdependenţe, într-o societate mai interconectată decât oricând înainte.

Dar în această lume se petrec lucruri insuportabile.

Pentru a le percepe, trebuie să ne uitam bine, să cercetăm. Iată de ce le spun tinerilor: căutaţi puţin, şi veţi găsi. Cea mai rea atitudine este indiferenţa, este răspunsul de tip: “Eu nu pot să fac nimic, dar mă descurc”. Comportându-vă astfel, pierdeţi una din componentele esenţiale ale firii umane – o componentă indispensabilă: capacitatea de indignare şi consecinţa ei, angajarea în acţiune.»

De 1 Martie m-am plimbat şi eu pe bulevardul Ştefan cel Mare, privind către orientul extrem al Civilizaţiei Occidentale, cu salcâmii lui japonezi şi clădirile moderne, lucitoare, ce se înalţă semeţ în preajma Palatului Culturii. De departe, printre cabluri, îmi pare că seamănă din ce în ce mai mult cu un fel de Disney Palace proiectat greşit.

Oamenii sunt fiinţe ale obişnuinţei. În timp, se vor obişnui şi cu dezolarea de pe bulevard. Cel mai rău ar fi însă dacă s-ar obişnui cu absurdul atât de mult, încât să trăiască, veseli şi mulţumiţi, o viaţă absurdă.

Foto: George Vintilă Lucrările ilegale de tăiere a teilor de pe bulevardul Ștefan cel Mare și a castanilor de pe strada Colonel Langa.

51

O anchetă completă asupra incidentului descris în acest articol poate fi gasită la: http://impotriva.blogspot.ro/

Foto: Grupul de iniţiativă Iaşiul iubeşte teii Protestul din seara de 10 februarie la care au participat câteva sute de ieşeni.

NEA magazine #02 | mai 2013 | identităţi

52

r3

8

8

Ovidiu Gherasim Proca

opt

The silence of the lime trees

Dan Perjovschi / Iasi with lime trees, Iasi without lime trees

The lime trees of Iasi have been left without a city. Not because those that shaded the Stefan cel Mare Boulevard where cut down in plain sight of a surprised audience of bystanders. The reason is that before they were turned into firewood, they have been constantly under attack. Nobody doubts that there were practical reasons for the ‘limecide’. Some of them were really old and their flowers could have clogged a very beautiful (and expensive, I suppose) drainage gutter. There might have been a rise in the respiratory allergies caused by these trees lately. I wouldn’t doubt that at all. Although we see a rise in the number of pharmacies, we don’t seem to see a decrease in the number of unhealthy people. Maybe the big urban and commercial projects that our city undertakes at the moment involve the planting of a huge number of Acacia trees, no matter the price (the bigger the better).

thus,

the practical reasons are clear.

But none of the above has asked for the absurd treatment of the trees by the administration and/or urban planning committees of our city. The public statement regarding the measures taken was given by the vicemayor Mihai Chirica, who made a kind of imperial assertion on aesthetics, somewhere between Neros’ grace and Caligulas’ logic. Those trees where ugly, with branches tangled in cables and a corona that covered the historical buildings nearby. Not long ago, during an online dialogue with the readers of a magazine, the esteemed official said (most likely out of context, but what does the notion of context even mean today?) that we are obligated by our civilized nature to leave as legacy a city instead of a forest. It’s well known that the distinct element of civilization involves cutting and trimming down the vegetation. I was also under the impression that Austria and Germany don’t respect out standards of civilization, but i don’t think anybody had or will have the idea of trimming down Unter den Linden,

53

the Berliner Boulevard.

These kinds of argumentative transgressions would have been enough to generate a spontaneous civic reaction. A protest took place.

And it was almost instantaneous. This fact proves not only the presence of a civil society manifesting trough the existence of a reactionary group, but also the enthusiasm to face these kinds of surprises.

You don’t have to be an eco-person or an Eminescu fan in order to be displeased. The lime trees were a major element of comfort in the area: their shade cooled the asphalt during the hot summer days and their silhouette softened the contrasts between the buildings nearby.

Who will, from now on, have a pleasant walk down the (now pedestrian) Boulevard. To invoke the identity issue might seem some sort of pedantry. The meta-civilizational aesthetics of our officials is based excessively on an axe-reason to even bother using argumentative reason, of historical, cultural or architectural nature.

Thus, the subject revolves around the protest. At first, of a memorial nature. I don’t think anybody hoped the lime trees will be spared. The revolted people setting candles in the empty halls from which the trees where pulled out. The ones

standing were given a voice, and their last words came as heartbreaking messages. Then, when the protest authorization was granted, the group rallied in a noisy, god-given protest. One heavily guarded by an unnecessary number of police forces, given the peacefulness of these extremely poetic-naive manifestations. From what I know, the immediate effect of these developments was cutting down the rest of the trees left standing. This happened right after the vice-mayor, in an attempt to show his philanthropic nature, generously promised to spare them. Disobedience has a harsh punishment in Moldavian lands. Their crowns had to be where their roots stood.

But, leaving all this aside, the action, considered by most a purposeless struggle, has importance. It didn’t have a clear idea on a full set of motivations or a belief shared by the general public. Maybe its message was too simple. But, it seems to me, this is not at all out of order. Social movements like this one, that produce changes in conscience, giving birth to change, are not in all facts clear, they don’t follow the conventional or some sort of systematization. Sometimes they don’t even touch the idea of pragmatism in matter of coherence. But, only by existing, they enable

Photo: George Vintilă Illegal lime tree and chestnut cuttings from the Stefan cel Mare boulevard and Colonel Langa street.

solidarity and reflection. Unfortunately, not all protests have a message. Thank God all of them have a meaning.

I didn’t stop thinking of the last two years of worldwide protests. I wonder what happened to them? Were they in vain? Did they succeed? In what extent, by who’s standards?

It’s hard to find a straight line that unifies all the movements of the last two years. A lot has happened from 2010 to the present. Los Indignados in Spain, Arab Spring in Northern Africa, Occupy in America, street riots in Great Britain, various experiments with the idea of protest in Cluj-Napoca and Bucuresti, the protests in Piata Universitatii. Maybe they don’t all have a common way of expression. But there’s something that unifies them. The attempt of breaking the silence, of rising against the threats that officials and their authority present to the principles of common solidarity. The fight isn’t with authority but against its way of using ignorance and apathy.

The generation-gap that fueled the tensions towards the end of ‘60s turned into a vehement fight for the radical change of institutions and the norms that governed them. Today’s protests are more of a way to combat the present political powers’

NEA magazine #02 | mai 2013 | identităţi

modus operandi. Nowadays, privatized states don’t act as oppressors, not even in a repressive way.

They are more likely to act at an ideological level, through multiple academic groups that turn the world on its’ head (turning, for example, aggressors into victims). These groups have an impact on behavior, systemically generating apathy, lethargy and indifference. It discourages and hijacks any and all aspiration towards brotherhood and justice. What remains after the protests mentioned above is the denial of public space and alienation of common goods.

Stephan Hessel died this year, on February 26, at the age of 95. He had a long and full life. He is the author from which the Spanish protesters got their name “Indignez-vous”. The book is worth mentioning being the humanist manifest for moral revolt and the call for peaceful insurrection. <<For sure, the reasons of indignation could look today as being less obvious or the world could seem more complicated - wrote Hessel. Who is running stuff, who decides? It’s not always easy to differentiate the trend that rules. We don’t have a small elite anymore, who’s actions can be easily understood. We live in a wide world, obviously defined by many a vast array of interactions and

never before seen interconnected society. But in this world there are a lot of unbearable things. To see them we need to look through and research everything. That’s why i tell young people: search a little and you’ll find what you’re looking for. The worst position is indifference, the answer that sounds like this: ‘I can’t change anything, but i can manage’. Behaving this way you lose an essential component of human nature - the indispensable capacity to get upset and it’s consequence, engagement in action.>>

On the first of March i went for a walk on Stefan cel Mare Boulevard. I gazed upon the extreme orient of the Civilized Western World, with its Japanese acacia trees and shiny modern buildings that tower loftly over the Palace of Culture. From afar, gazing between the hanging strands of utility cables, everything looks like a Disney Palace that was terribly misshapen. People are creatures of habit. With time, the desolation of the Boulevard will become norm to them. But the worst would happen if the absurd became so imbedded in their existence that they would choose, happily and content, to live an absurd life.

54

r3

6

6

Ecaterina Procopov

nouă

Post-olimpic city Atmosfera în Londra ultimului an

Când am trecut prima dată pe lângă o casă tipic englezească am fost la fel de fascinată ca atunci când am dat de pagina cu casa din turtă dulce a fraţilor Grimm, unde mi-aş fi dorit să-mi trăiesc toată copilăria. Nuanţele vii ale cărămizilor, culorile nisipii ale aleelor pavate şi copacii înfloriţi au creat clipa în care m-am îndrăgostit de Londra. Pentru unii n-ar fi însemnat mare lucru.

Pentru mine a însemnat o nouă identitate.

55

în

2010 locuiam în Stratford, la doar câteva sute de metri distanță de situl ce avea să devină doi ani mai târziu giganticul Parc Olimpic. Se spune că arhitecții au o responsabilitate unică atunci când transformă satele ori orașele pe care le știm și le iubim.

Schimbarea la față a unui loc nu înseamnă altceva decât schimbarea modului în care ne vedem pe noi înșine. Iar pentru că identitatea unei noi construcții afectează identitatea unei întregi comunități, arhitectul ar trebui să aibă în vedere în primul rând oamenii și “moștenirea” pe care o lasă acestora. Se pare totuși că în cazul organizării unor evenimente grandioase ca Jocurile Olimpice proiectele pot lua cu totul alte întorsături.

Terenuri sumbre și frica de eșec

Trecutul arată că, după construirea unor clădiri ”mastodont”, în care o dată la patru ani au loc competiții sportive timp de aproape trei săptămâni, multe capitale ale lumii au eșuat în a valorifica spațiile respective pe termen lung.

Jocurile Olimpice nu înseamnă doar un prilej de a aduna laolată cei mai buni sportivi de pe Glob și de a le da frâu liber într-o arenă uriașă, pentru a ține în suspans o lume întreagă. Pentru orașulgazdă înseamnă mai presus de orice faimă și concurență, extazul de a construi cel mai fabulos ”spațiu de joacă” din istorie. Ambiția este atât de puternică încât riscul risipei de bani și de teren dispare câteodată din planurile proiectanților.

Oricât și orice pentru un moment unic de glorie.

Imediat după, responsabilitatea proprietății se împarte între licitații, iar proiectele de investiții și dezvoltare riscă să eșueze. Cu alte cuvinte,

NEA magazine #02 | mai 2013 | identităţi

imensele parcuri olimpice riscă să se transforme în ”elefanți albi” până într-un final când totul devine paragină.

La șase luni după Ceremonia de Închidere a Olimpiadelor de Vară de anul trecut, Stadionul din estul Londrei arată ca un schelet într-un pustiu “bântuit” de amintiri colorate și de zgomotul victoriei. La fel ca în urmă cu trei ani, când am ajuns în Londra, în locul arenei pline de vibrații nu se vede acum decât o pată imensă de mâl în mijlocul aceluiași cadru complicat de fier alb. Gazonul de un verde-crud în jurul căruia se desfășura astă-vară caleidoscopul întregii omeniri s-a schimbat într-un deșert monoton plin cu deșeuri de construcții. Departe în stânga se zărește Centrul Acvatic – a doua cea mai mare construcție după Parcul Olimpic, proiectat de controversata architecta Zaha Hadid – și celebrul

Foto: Andreea Ciobanu

turn roșu de metal continuu mai înalt, dar mult mai trist decât Statuia Libertății. În spatele meu, Velodromul și studiourile media de unde s-au difuzat numele campionilor. Locurile de întalnire temporare aflate între renumitele cladiri au fost deja demontate sau demolate. Întreg ansamblul arată a ceva ce s-a sfârșit. Iar gândul că Londra va repeta istoria „Jocurile Olimpice, Atena 2004” alimentează în rândul comunității frica unui eșec ce ar zdruncina puternic identitatea națională. În urmă cu nouă ani grecii au cheltuit 15 miliarde de dolari ca să readucă Olimpiadele “acasă”. Imediat după plecarea atleților și a turiștilor însă, lipsa de investitori și certurile dintre membrii Guvernului și cei ai sectorului privat au dus la eșec: nu s-a ales decât praful de toate centrele sportive proaspăt construite.

56

r3

{Vara aceasta festivalurile de muzică “Hard Rock Calling” şi “Wireless” se vor muta din Hyde Park în noul Queen Elizabeth Olympic Park.}

57

Un nou început Autoritatile londoneze neagă totuși un viitor sumbru al constucțiilor sportive din vara trecută și spun că urmează să-și asume noi responsabilități: metamorfoza completă a Parcului Olimpic sub numele de Queen Elizabeth Olympic Park și o reinventare a cartierului Stratford, în valoare de 300 de milioane de lire sterline. Pentru început, porțile Stadionului Olimpic vor fi din nou deschise cu ocazia aniversării unui an de la marele eveniment. Și nu doar pentru sportivi și suporteri, deoarece in vara aceasta festivalurile de muzică “Hard Rock Calling” și “Wireless” se vor muta din Hyde Park în noul Queen Elizabeth Olympic Park. O altă prioritate o constituie și utilizarea cât mai curândă a locurilor de întalnire sportive. O veste îmbucurătore este aceea că The Copper Box, centrul unde s-au desfășurat vara trecută jocurile de handbal, va găzdui în toamna acestui an London Badminton Grand Prix, urmând ca ulterior să devină sediul principal al echipei de basket London Lions. De asemenea, un alt centru sportiv amenajat cu ocazia Jocurilor Olimpice va fi redeschis în 2014 și va găzdui un an mai târziu Campionatul European de Hochei.

Conform planului de dezvoltare, ambițiile autorităților și a arhitecților britanici par foarte mari. Parcul Olimpic ar trebui să fie înconjurat de cinci noi cartiere cu peste 8000 de locuințe până în anul 2020. Pentru mulți sună ireal. Cert este că Londra se mândrește cu unii dintre cei mai buni arhitecți din lume. Nu degeaba echipa de proiectanți și ingineri constructori care au pregătit Londra pentru Jocurile Olimpice a fost desemnata să transforme pînă în 2016 și terenurile din Rio, viitoarea gazdă a Olimpiadelor.

Nimeni nu poate știi ce se va alege cu adevărat din promisiunile făcute comunității din Stratford sau sportivilor care au nevoie de spații pentru competiții. Londra are un plan, dar și grecii au avut unul. Rămâne de văzut ce anume va face diferența.

Foto: Andreea Ciobanu

NEA magazine #02 | mai 2013 | identităţi

58

6

6

r3

nouă

Photo: Anca Popa

59

It was the very first time I walked by a common british house that I felt as excited as a kid looking at the fabulous gingerbread house ilustrated in Grimm Brothers’ famous book, where I would have spent my whole childhood. The bright tones of the bricks, the cold colours of the narrow stone-paved alleys covered by the very green grass here and there and the fragrant blooming trees made me fall for London that day. It wouldn’t have meant much to some. To me, that was going to be my new identity.

Ecaterina Procopov

Post-olympic city In light of the latest changes

I was living in London in 2010, just a few hundred feet away from the massive scaffolding on the site where the giant Olympic Park was going to be built two years later. They say architects have a unique responsibility for the way that the towns and villages we know change. When they change a place, they are doing no less than changing the way we see ourselves. And because the identity of a new construction affects the identity of a whole community, the architect should be first considering the legacy of what he plans to build. It seems that this priority fades when it comes to holding monumental events such as the Olympic Games.

GLOOMY FIELDS AND FEAR OF FAILURE Looking in the past, we see examples of host cities to the Olympic Games that have failed to exploit, for the long term, the huge sites that, for less than three weeks, housed the hugely anticipated event. The Olympics are not only a reason to gather the best athletes of the world in the middle of mighty arenas, where they fight for the Gold and for worldwide recognition; they bring fame and revenue to the host city first of all and generate pure architectural competition. The goal of building the most fabulous arenas of all time seems to take hold of everyone’s thoughts, making the authorities and urban designers forget about the waste of money and the lack of proposed legacy for the site. Glory conquers all.

Once the games have finished, the responsibility for maintaining the buildings gets passed around and the development of the freshly built venues can easily come to naught. “The white elephants” mean nothing but failure to a nation and its urban identity.

Six months after the Games finished, the Olympic Park looks like a metal skeleton in a desert hunted by coloured memories in the noise

NEA magazine #02 | mai 2013 | identităţi

of victory. The site looks the same as it did three years ago, when I came to London. Instead of the green arena there is a big muddy bowl surrounded by a complex white metal frame. The coloured kaleidoscope of humanity has been replaced with a monotone wasteland of construction work. To my far left there is the Aquatic Centre, the second biggest Olympic venue after the Olympic Park designed by the acclaimed and controversial architect Zaha Hadid, and the famous red Orbit.

Behind me the Velodrome and opposite lurks the pragmatic grey oblong of the broadcast and media centres. The temporary venues in between have now been removed. It is all railings, cones and hazard lights now. It feels like the end of something. The thought of London repeating the history of the Olympic Games in Athens 2004 has been concerning the Britons. Nine years ago the Greeks spent 15 billion dollars to bring the Games home, but once all the athletes and supporters left, the arguments between authorities and business men had begun. Eventually most of the Olympic venues had been forgotten and had become asylums for the homeless.

60

r3

8

8

A NEW BEGGINING

The British authorities say that what remains of the Olympic Park will receive a makeover, a £300 re-invention named Queen Elizabeth Olympic Park. The London Legacy Development Corporation is overseeing the transformation focusing on July this year when the planned re-opening of the North Park should begin. The stadium will see live sports again at the end of that month. It’s not just sports either.

The Hard Rock Calling and Wireless festivals are moving from Hyde Park to Queen Elizabeth Olympic Park this summer too.

Another bit of good news is that the Copper Box, home of handball at the Games, will be hosting the London Badminton Grand Prix later this year and will be home to the London lions basketball team. Also, another Olympic venue will be re-opened in 2014 and will host the 2015 European Hockey Championship.

With five new neighbourhoods and 8000 homes to create, the Park is in the early stages of a project that will stretch to 2020. It may sound unreal for some people. But one thing is for sure: London has got one of the greatest architect teams in the world. The team that created the 2012 Olympic venues has won contracts to assist with venue designs for the Rio 2016 Olympic Games.

No one yet knows what’s going to happen to the huge Olympic site in Stratford. It seems like London has got a promising urban plan. But so did Greece at the beginning of their strategy. Only time will show us what exactly makes the difference.

Photo: Anca Popa

61

6

Quand j’ai passé la première fois devant une maison anglaise typique, j’étais assez fasciné comme quand j’ai trouvé la page avec la maison en pain d’épice des frères Grimm, où j’aurais voulu vivre toute mon enfance. Les nuances vives de brique, les couleurs sablées des ruelles et les arbres à fleurs ont créé l’instant quand je suis tombée amoureuse de Londres. Pour certains, cela n’aurait signifié rien. Pour moi, cela signifiait une nouvelle identité.

6

Ecaterina Procopov

nouă

Post-olympic city

En 2010, j’ai vécu à Stratford, à quelques centaines de mètres du lieu qui allait devenir deux ans plus tard le géant Parc Olympique. Il est dit que les architectes ont une responsabilité unique quand ils tranforment les villages ou villes que nous connaissons et aimons. La transfiguration d’un endroit ne signifie rien de plus que changer la façon dont nous nous voyons. Et parce que l’identité d’une nouvelle construction affecte l’identité du communauté, l’architecte doit considérer d’abord les personnes et l’héritage qu’il leur laisse. Il semble, pourtant, que l’organisation de grands événements comme les Jeux Olympiques peut se transformer en autres choses.

Des terrains sombres et la peur de l’échec

Le passé montre que après la construction de bâtiments “mammouth” dans lesquels tous les quatre ans ont lieu des concours pour près de trois semaines, de nombreuses capitales du monde n’ont pas réussi à capitaliser ces espaces à long terme. Les Jeux Olympiques ne sont pas seulement une occasion de réunir les meilleurs athlètes du monde entier, et leur donner libre cours sur une immense arène pour tenir en haleine le monde entier. Pour la ville d’accueil ça signifie, surtout, la gloire et la concurrence, l’extase du construire le “terrain de jeu” le plus fabuleux de l’histoire. L’ambition est si puissante que le risque de perdre de l’argent et de mal utiliser le terrain disparaît des plans des architectes. Tout et n’importe quoi pour un moment unique de gloire. Immédiatement après, la responsabilité de la propriété est partagée aux enchères, et les projets d’investissements et des développements sont susceptibles d’échouer. Ça veut dire, les parcs olympiques immenses peuvent se transformer

NEA magazine #02 | mai 2013 | identităţi

finalement en «éléphants blancs», et ils seront abandonnées.

Six mois après la cérémonie de clôture des Jeux Olympiques de l’année dernière, le stade de Londres ressemble à un squelette dans un désert, “hanté” par le souvenir du bruit coloré et de la victoire. Tout comme il y a trois ans, quand je suis arrivé à Londres, au lieu de l’arène pleine de vibrations ne se voit maintenant q’une énorme tache de boue au milieu du même cadre compliqué en fer blanc. La pelouse vert cru, autour de laquelle s’est tenue l’été passé le kaléidoscope de l’humanité, s’est changé dans un désert monotone rempli de déchets de construction. Plus loin, à l’extrême gauche, on voit le Centre Aquatique - le deuxième plus grand bâtiment du Parc Olympique, conçu par l’architecte controversé Zaha Hadid - et aussi la célèbre tour de métal rouge, plus élevé mais beaucoup plus triste que la Statue de la Liberté. Derrière moi - le Vélodrome et les Studios des Médias où ils ont publié les noms des champions. Les installations temporaires pour des rendez-vous, situées entre les deux bâtiments célèbres, ont été déjà démantelés ou démolis. Tout l’ensemble est comme quelque chose qui a pris fin. Et la pensée que l’histoire de Jeux Olympiques d’Athènes du 2004 va se répeter à Londres alimente, au sein de la communauté, la peur d’un échec qui pourra secouer la forte identité nationale. Il y a neuf ans depuis quand les Grecs ont dépensé 15 milliards de dollars pour apporter les Jeux Olympiques à l’origine. Immédiatement après être quitté par les athlètes et les touristes, la manque d’investisseurs et des différends entre les membres du gouvernement et du secteur privé ont conduit à l’échec: pas d’avenir pour toutes les nouvelles centres sportifs.

Un nouveau départ

Les autorités de Londres nient l’avenir sombre des constructions sportives de l’été dernier, en disant qu’ils prendront de nouvelles responsabilités: la métamorphose complète du Parc Olympique comme la “Queen Elizabeth Olympic Park”, et une réinvention du quartier de Stratford, qui s’élève à 300 millions livres sterling.

Pour commencer, le Stade Olympique sera ouvert de nouveau, à l’anniversaire d’un an du grand événement. Pas seulement pour les athlètes et les amateurs. Cet été, les festivals de musique “Hard Rock Calling » et «Wireless» passeront de Hyde Park au “Parc Olympique Reine Elizabeth”. Une autre priorité est l’emploi vite des lieux de rendez-vous.

Une bonne nouvelle, c’est que la Cooper Box, où ils ont tenu l’été dernier les jeux de handball, accueillera cet automne le London Badminton Grand Prix, après quoi il deviendra le siège de l’équipe de basket-ball London Lions. Aussi, un autre centre sportif équipé à l’occasion des Jeux Olympiques sera rouvert en 2014 et sera le site du Championnat Européen de Hockey.

Selon le plan de développement, les ambitions des autorités et des architectes britanniques semblent très élevés. Le Parc Olympique doit être entouré jusqu’en 2020 par cinq nouveaux quartiers avec plus de 8000 maisons.

Beaucoup pensent que c’est irréel. Le fait est que Londres possède certains des meilleurs architectes du monde. L’équipe des merveilleux concepteurs et ingénieurs qui a préparé les Jeux Olympiques de Londres a été déjà désigné pour mettre en place, jusqu’en 2016, les terrains de Rio, hôte des prochains Jeux Olympiques.

Personne ne sait ce qu’il vont devenir tous les promets faits à la communauté de Stratford ou aux athlètes qui ont besoin d’espace pour leurs compétitions; Londres a un plan, mais les Grecs avaient une. Il reste à voir ce qui va faire la différence.

62

r3

Augustin Ioan

Stereotipii locale Interviu cu dl. arh. Augustin Ioan

Când cineva se gândeşte la arhitectura regiunii Moldova, prima construcţie care îi vine în minte este biserica. Arhitectura de cult este însă evitată de mulţi arhitecţi din pricina conservatorismului comanditarului, printre altele. Vedeţi acest lucru ca fiind un impediment? Dacă totuşi el este văzut astfel, cum credeţi că poate fi depăşit?

Nu e valabil doar pentru Moldova.

Istoria arhitecturii de oriunde este o istorie a arhitecturilor reprezentative, dintre care cele de cult sunt, probabil, quintesențiale, pur și simplu mulțumită intențiilor inițiale: cei cele fac doresc să realizeze superlative. Nu din pricina conservatorismului comanditarilor sunt evitate bisericile, ci, cred, dintr-o smerenie schimbată în complex de superioritate. De fapt, nu știm destul de bine - arhitecți, preoți, ierarhi, norod - cum se face un lăcaș de cult ortodox; s-a rupt lanțul transmisiunii acestei științe,a proiectării de biserici ortodoxe, din pricina comunismului.

Incompetența preoților, pe de altăparte, într-ale frumuseții dumnezeiești întru(chi)pate în artă și arhitectură, nu se cheamă conservativism. Nu văd nicăieri conservatorism, adică păstrătorism, probabil răposatul și regretatul Bartolomeu Anania era cu adevărat conservator în sens ideologic și îmi amintesc cu drag de discuțiile cu ÎPSa de la concurs, din 2002. Mă uit acum la catedralele făcute prin țară după 1989 și nu văd o păstrare a tradițiilor – teologie și arhitectură deopotrivă. Mă uit la catedrala patriarhală și văd o construcție careva arăta bătrânicios, dar nu va fi tradițională.

Tradiția e una și, dacă mai există, trebuie să fie vie, asumată, iar ce fac mulți clerici și arhitecți în numele ei e cu totul, cu totul altceva.

Arh. religioasă este o formă de experimentare în orizontul tradiţiei, o expediere în viitor a trecutului , ca descoperire în prezent a caracterului “futurist” al tradiţiei nevizitate (dar

63

revizitabile), ocultate (dar la îndemână pentru cel ce străvede) sau reprimate (dar căreia i se poate face „dreptate”, prin privilegiere). Noul, aici, nu subzistă decât ca eveniment amintitor, anamenzic, al re-descoperirii şi, deci, la re-inventării tradiţiei. Experimentul este metoda prin care recontextualizăm – mai degrabă violent - trecutul, proiectându-l pe noi orizonturi de sens, chiar exogene în raport cu cele iniţiale.

Experimentul este o formă de arheologie. Nu întâmplător este cu putinţă astăzi să vorbim despre restaurarea monumentelor ca domeniu al avangardei. Modernismul, în arhitectura religioasă poate subzista doar ca arhaism reinventat şi ex-pus.

Deci, nu cred că întrebarea pusă e de natură să surprindă adevărata problemă a arhitecturii de cult ortodox (pentru că au și celelalte culte problemele lor, am scris despre arhitectura neoprotestantă și acolo sunt serioase probleme,deși diferite).Nu suntem confruntați cu o perspectivă păstrătoare, ci cu incompetență,căreia nu îi opunem decât o incompetență de semn contrar…

Este relaţia architect – preot (în câmpul arhitecturii de cult româneşti) diferită faţă de oricare altă relaţie architect - beneficiar? Unde sunt aceste diferenţe?

Firește că este, preotul este o interfață; de fapt clientul este multiplu sunt episcopul locului și comunitatea unde se amplasaează lăcașul de cult. De regulă, ierarhul este voluntar, intervine masiv și modifică proiectul pe măsură ce îl înțelege și lăcașul de cult i se relevă.

Ce şi cum credeţi că ar putea învăţa arhitectul autodidact din lecţiile patrimoniului arhitecturii de cult din regiunea Moldovei?

Ce este acela un arhitect autodidact?

Nu există așa ceva: în deslușirea localității proiectului său, el are DEJA, ar trebui să aibă

cunoștințe VASTE despre cultura arhitecturală a țării, regiunii, a religiei respective. Arhitectul doar face să aterizeze aceste cunoștințe prealabile pe un loc, încapsulate într-un proiect negociat cu cei deja descriși mai sus. De la sine înțeles e faptul că, în arhitectura sacră, e obligatorie o practică, formală sau informală pe lângă un arhitect de biserici. Eu am coordonat un master de spațiu sacru la UAUIM (2001-2008), de pildă. Unii au produs și doctorate, între timp, ba chiar au gândit și biserici, au lucrat cu mine la proiectul câștigător pentru Catedrala Patriarhală din 2003. Dar sunt foarte puțini, nu au atins masa critică necesară unei schimbări a profesiunii.

La master nimeni, niciun ierarh de la BOR nu ne-a sprijinit, nu ne-a vizitat, măcar.

Am avut, totuși,sprijin de la +Arhiepiscopul Chrysostomos de Etna, CA, în acele vremuri de început director la Comisia Fulbright România.

Cum se manifestă ideea de evoluţie (naturală, armonioasă, organică, legitimă) când vorbim de arhitectura de cult specifică acestei părti a Europei şi poate, în particular, a Moldovei?

Vă încurajez să nu gândiți (doar) provincial, nici la propriu și nici la figurat. Sacrul e unic și total, eu nu pot gândi o religie în termeni etnici și/sau geografici limitați nu vreau să aparțin de altceva decât de o biserică universală. La fel de nescindat trebuie să gândiți și voi arhitectura voastră sacră: glocală. Tot ce am de spus despre arhitectura sacră ortodoxă moldovenească trebuie spus într-un context post-bizantin, între imperii (influențele din spațiul armeano-georgian, dar și cele ruse și poloneze). Bisericile din Moldova sunt de toate felurile, dar sunt, în esență, mai obturate în trecerea de la un spațiu la altul, spre est, decât cele valahe; mai decorate exterior; mai evident gotice și, deci, mai puțin bizantine decât cele din sud,dar și mai degrabă neoclasice decât cele din sud; și așa mai departe,nuanțe comparative la nesfârșit.

0 1

0 1 zece

Aţi câştigat prima etapă a concursului de arhitectură pentru Catedrala Neamului.

Aţi povestit de curând, într-un articol intitulat ‚Experiment în orizontul tradiţiei’ (din cadrul grupului 4space de pe liternet.ro) despre munca dusă pentru realizarea concursului şi cateva din neajunsurile acestuia.

Descrieţi-ne puţin ideile din spatele propunerii dvs.

Nu am câștigat prima etapă,ci ambele ale singurului concurs naţional, cel din 2002. În 1999 afost un concurs de urbanism pentru amplasarea în Piața Unirii, iar în 2010 a fost o licitație trucată pentru redactarea D.T.A..C pe un proiect pre-existent, înjghebat de unii din echipa care a terminat pe locul al treilea în 2002. Repet verdictul meu: va fi o construcție care va arăta învechit, fără să fie în vreun fel tradițional.

Despre celelalte lucruri, într-un articol viitor.

Aţi propus acest proiect acum 10 ani. Cum s-a schimbat atitudinea dvs. faţă de ideile pe care le aveaţi la momentul respectiv?

Pe măsură ce s-au clarificat și maturizat, le-am publicat. Gândirea mea despre spațiul sacru este un proces public(at), de la Ființa și spațiul din 1993 (București, Ed.ALL), carte scrisă cu Radu Drăgan, până la mai devreme invocata carte despre Retrofuturism (București:Paideia,2010), trecând prin Spațiul Sacru (Cluj: Dacia,2000). Cum diferite versiuni sunt publice,inclusiv pe internet, la rubrica mea săptămânală de pe www.Liternet.ro sau în arhiva Dilema Veche, sau în cărți, să îmi îngăduiți, vă rog, să fac trimitere la ele, precum și la lăcașurile de cult pe care le-am construit, înainte și, mai ales, după 2002.

NEA magazine #02 | mai 2013 | identităţi

64

0 1

0 1

r3

zece

When someone thinks about the architecture of the Moldavian region, the first thing that comes to mind is a church. Yet, the ecclesiastical architecture is avoided by many architects, mainly due to the rigid mindset of the client. Do you see this as an obstacle? And if so, how can it be overcome?

This doesn’t happen just for Moldova.

History of architecture is everywhere a history of representative architecture. Thanks to the founding purpose, the religious architecture is quintessential to the image of a certain geographical area. I believe that it’s not the stiffness of the promoter that pushes architects away from building churches, as much as it is about piety turned into a superiority complex.

Unfortunately for Romania, the communist regime assured that we forget how to properly build orthodox ecclesiastical spaces. The priests’ incompetence in seeing the link between art, architecture and God does not mean that they are being conservative. For example, the late Bartolomeu Anania was a true conservative in the ideological sense, and I fondly remember our talks after the 2002 Patriarchal Cathedral contest.

As I observe the cathedrals built in Romania after 1989, I can hardly trace the tradition, be it architectural or theological. Looking at the project for the Patriarchal Cathedral that is going to be built, I see only an old style, but that doesn’t make it traditional. Tradition, if it is still present, should be alive and embraced as such, but what many clerics and architects are doing in its name is something totally, totally alien.

Sacred architecture is a way of experimenting in the interval set by tradition, a fast/forward of the past into the future. It involves discovering the ‚futuristic’ traits of forgotten tradition -which can always be recalled- or revealing sides of it that have been occluded. The experiment is the method that allows us to give new meaning – even if forcefully so – to the past, as we infuse it with new layers of meaning – even extremely

Photo: Octavian Procopov Suceava 2012

65

Augustin Ioan

Local stereotypes Interview with arch. Augustin Ioan

different from those originally attributed.

Experimenting is a form of archaeology.

This allows us to – surprisingly – place historical refurbishing as part of the avant-garde. Modernist expressions in the religious architecture can survive only as a reinstated and ex-posed archaism.

In conclusion, I feel that the question does not really address the true issue of the orthodox sacred architecture (the other religions and cults have their own problems, of course, I have written about neo-protestant architecture and their problems are serious, but different). Sadly, we are not developing under an nourishing and enduring perspective, but rather under an incompetent one.

Even sadder, we choose to fight it by adopting an equally – although reversed – incompetence.

Is the relationship between the architect and the priest (in the field of Romanian sacred architecture) different from the regular architectclient relationship?

Obviously, it is: the priest is just an interface. Actually, the client is a collective body that includes both the bishop and the community where the future church is going to be built. Usually, as the edifice is being revealed to the hierarch, he will try to impose his point of view and modify the original project, consequently.

What and how do you think a self-taught architect can learn from the religious architecture monuments of Moldova?

What is a self-taught architect? There is no such a thing: one that imagines and builds religious buildings should already be knowledgeable in the architecture history of the region, the country and the religion. The architect implements the knowledge according to the genius loci and after negotiating all the aspects with the interested parts. It seems of common-sense that, in sacred architecture, an internship – be it formal or informal - under the supervision of a church architect is mandatory. For instance, I was the coordinator

NEA magazine #02 | mai 2013 | identităţi

of a Master study on sacred space at U.A.U.I.M. (University of Architecture and Urbanism Ion Mincu) between 2001 and 2008. Some of my students ventured in writing their Ph.D. thesis on the subject, some have even designed and built churches of their own, others worked with me on the winning project of the Patriarchal Cathedral in 2003. Still, it will take some more time until their numbers grow strong enough in order to reach critical mass and change the profession from the inside.

Sadly, I have another comment on this subject: for the Master study program, no member of the R.O.C. (Romanian Orthodox Church) has shown any support. We didn’t even get a complaisance visit. However, we had a strong support from the archbishop Chrysostomos of Etna, CA.

When we talk about religious architecture in Europe and, particulary, in the region of Moldavia, how do you see the idea of evolution manifesting itself (harmoniously, organically, naturally)?

I encourage you to step out of the peripheral mindset, both physically and metaphorically. The sacred is a total and a unique concept, I can’t think of a religion in ethnical or/ and geographical terms. Moreover, I don’t want to belong to anything else than a universal church.

You should think just as integrated of your sacred architecture: glocally. Everything I stated on the Moldavian orthodox sacred space has to be related to a post-byzantine context, to a position at the borders of various empires (hence the influences from the Armenian-Georgian space, but also from the Russian and Polish ones). The churches of Moldavia have great variation of expression but they share a common trait: their interior spaces tend to be more obscured and segregated than the inner spaces of the churches of Muntenia, for instance.

Moldavian churches are, on the other hand, more vividly decorated on the outside –with a stronger gothic influence. They also tend to be rather neoclassical compared to the southern ones, and the comparison could go on for days.

You won the first stage of the national contest for the project of the Patriarchal Cathedral. You recently mentioned, in an article entitled ‘Experiment in the tradition’s horizon’ (in the 4space group of the liternet. ro website) about the work for this contest and a few of its downbacks. Please describe the ideas that generated the project.

I didn’t win the first stage of the competition, but both stages of the only national contest, organized in 2002. In 1999, an urban planning contest was organized, with the proposed building site being Piaţa Unirii Square, and in 2010 we are speaking of a fixed public bidding won by the team that came on the third place in the 2002 contest. I repeat my statement: it’s going to be an old-looking building that will have no common element with tradition. On the concept and implementation, I offer a longer piece of text.

You developed this project 11 years ago. How has your attitude changed in regard to the ideas that you had at that moment?

As my ideas became clearer and stronger, I got them published. My thinking on the sacred space is already readable in my books spanning from “The being and the space” (1993, Bucharest, All Publishing House), which I co-wrote with Radu Dragan to the more recent “Retrofuturism” (Bucharest, Dacia Publishing house, 2000). You will please allow me to let them answer your question. The materials are available over the Internet, some on my section of the Literner.ro website, some in the Dilema Veche Magazine archive, and some in my books. Also, the churches I designed and built, especially after 2002 are narrating my view on religious space.

66

r3

+

[George VintilÄ&#x192;] vgaphotography.blogspot.ro

67

NEA magazine #02 | mai 2013 | identitÄ&#x192;ĹŁi

68

r3

69

NEA magazine #02 | mai 2013 | identitÄ&#x192;ĹŁi

70

r3

71

NEA magazine #02 | mai 2013 | identitÄ&#x192;ĹŁi

72

r3

73

NEA magazine #02 | mai 2013 | identitÄ&#x192;ĹŁi

74

r3

75

Eugen Ionescu

11

1 1

În ideea schiţării unei metode şi a unui sistem de referinţă pentru o critică constructivă asupra arhitecturii şi oraşului, am ales un fragment dintrun binecunoscut eseu de critică literară semnat de Eugen Ionescu.

Totodată încercăm prin această paralelă cu literatura, una dintre piesele majore ale culturii româneşti, să dezvoltăm o critică temporală şi întemeiată pe principii culturale general valabile. Sperăm astfel să elucidăm câteva dintre absurdităţile mediului construit local.

unsprezece

NU / Identitatea contrariilor eseu de critică literară 1934

[...]

Aşa şi situaţia literară a României: repetă, mai prost. Greşelile şi lipsurile memoriei sunt, până astăzi, singurele ei note originale. Deocamdată însă nu poate face decât să repete. Datoria ei este să ştie bine lecţia. (Numai să ţină minte; parcă presimt că peste douăzeci de ani o luăm, cu toţii, pentru a patrusprezecea oară, de la început, de la litera A.) Dacă repetăm bine, să ne bucurăm. Dacă nu repetăm bine, să ne întristăm şi să ne fortificăm memoria. Întristarea aceasta este culturală, dacă avem ambiţii culturale. Căci nu pricep revolta elevului care nu vrea să înveţe, sub pretextul că manualele nu sunt gândite de el şi că, învăţându-le, e inautentic. Se întâmplă ca la început să nu înţelegem limbajul cărţilor; să nu recunoaştem, în terminologie, propriile noastre probleme dezbătute acolo: o să le recunoaştem, o să pricipem, după ce ne vom exersa.

Dar trebuie să ne exersăm, să acceptăm integral, de bunăvoie cultura, care nu ne aparţine, sau să o refuzăm pe faţă, căci spiritul poate merge perfect paralel cu cultura: ca să ne mântuim nu avem nevoie de cultură, ştiinţă etc., şi mântuirea ne interesează în mod imediat. În definitiv, cultură însemnează pentru noi: istoria literaturilor, filozofiilor, ştiinţelor, problemelor etc... franceze, germane, engleze, italiene ş.a.m.d. Literatura, filozofie, ştiinţa etc. nu sunt româneşti, ci franşuzeşti, nemţeşti, englezeşti etc.

Când facem cultură, nu putem fi români de la început, ci puţin englezi, francezi etc. Cultura este, neapărat, o înstrăinare. Un drum arătat şi străbătut înaintea noastră de alţii, pe care îi urmăm, pe care îi ascultăm, care ne sunt mult mai mari şi cărora ne supunem. Iată de ce nu trebuie în nici un caz ca ştiind abecedarul să ne credem egalii în ştiinţă ai profesorului. Nu trebuie să avem naivitatea, deplorabila lipsă de luciditate, de a ne prea entuziasma şi închipui creatori şi egali ai occidentului[...]

NEA magazine #02 | mai 2013 | identităţi

D. N. D. (cred că nu-şi mai aduce aminte) îmi spunea odată - prima şi ultima conversaţie pe care am avut-o cu dânsul, în colţ la “Capşa” - că Arghezi, de pildă, o fi un poet nu prea mare, dat este cel mai mare poet al nostru şi, fiindcă avem nevoie de un etalon, trebuie să ne raportăm la el, să-l luăm ca unitate de măsură, să nu-l distrugem etc.

Nu i-am răspuns că (replica mi-a venit peste un ceas, dar o ţin bine minte, în schimb) asta e politica chiorului împărat în ţata orbilor şi că, acceptând un etalon scăzut, ne vom plasa întotdeauna mai jos decât propria noastră cădere şi că vom accelera, spre un ţel infinit, degringolada.

Nu ne trebuie nici o unitate de măsură, între noi, ci în afară de noi. Nici o depăşire nu va fi posibilă.

Nu mi-o luaţi în nume de rău, fiindcă lucrurile mă lasă rece şi absolut dezinteresat. Vi le spun numai pentru binele d-voastră. Cu aceeaşi dezinteresare vă consiliez să vă frânaţi entuziasmele care, peste zece ani, vor părea ridicole; nu fiţi indulgenţi (indulgenţa e o laşitate) şi să nu vă fie frică să mărturisiţi clar că tot ce se face în cultura noastră este nouăzeci şi nouă la sută rizibil şi unu la sută lizibil. Nu aveţi încredere nici în acest lizibil şi aveţi mai degrabă încredere în ilizibil. Când vi s-o prezenta ceva ilizibil, adică ceva care trebuie nu să fie recunoscut, ci cunoscut pentru întâia dată, poate să găsiţi acolo ceva trainic. Aceasta nu vă obligă însă câtuşi de puţin că toate bâlbâirile sunt geniale. Şi, mai ales, mai ales, daţi-va seama o data pentru totdeauna, [...] ce inseamna a condamna opera când îi găsiţi asemănările, identităţile, şi să trageţi deci concluzia că opera respectivă e inutilă, vine a doua oară, cu unele avarii doar, drept modificări, preschimbări, înbunătăţiri. E inutil din punct de vedere literar, e inutilă numai din punct de vedere pedagogic pentru noi, ca exerciţii. Dar criticii se reclamă de la valoarea literară. [...]

76

r4

Probleme comune

R4

Ce meteahnă ciudată, să te crezi centrul Universului! Arhitectul se vede, deformat, ca un astfel de punct pivotal: de către sine, de către clienţii săi, de către partenerul de viaţă. Cele mai simple sarcini se amână sau se extind la nesfârşit, în speranţa unei potenţiale îmbunătăţiri care e întotdeauna acolo. Indescriptibilă şi intangibilă, dar sâcâitoare. Respiră mereu în ceafa proiectantului, schimbându-i (la propriu şi la figurat) planurile într-o secundă. Save, exit şi de la capăt.

77

Un nou client, un nou produs, o nouă acţiune care să întărească status quo-ul (de multe ori, doar imaginat). Uneori, casele sau produsele pe care le desenezi râd de tine. Poate eşti deştept şi, pentru ca râzi împreună cu ele, vă împrieteniţi. Şi ajungeţi să nu mai petreceţi tot timpul împreună. Poate că nu eşti, şi atunci soarele care crezi că eşti arde mai tare iari arsurile pe care le-ai provocat celorlalţi devin vizibile. Trataţi cu patlagină si gentileţe.

Deschideţi ochii! Închideţi displayurile!

NEA magazine #02 | mai 2013 | identitÄ&#x192;ĹŁi

78

r4

Sebastian Gheorghe

1

1 unu

i-am

admirat naturaleţea, simplitatea, deschiderea şi împăcarea cu ea însăşi. Interesul său pentru „less is more” s-a putut observa de la prima impresie. Vestimentaţia şi grija pentru look şi-o afişa cu multă discreţie.

Cunoştea foarte bine rolul micilor accente şi puterea de atracţie a detaliilor adecvate. Subtilitatea întregii compoziţii mi-a vorbit însă foarte clar despre rafinamentul acelei persoane. Părea să fie o persoană căreia îi aparţine acea stabilitate interioară pe care ţi-o oferă cunoaşterea propriilor talente. Părea să posede o satisfacţie interioară cât se poate de realistă şi de justificată. Era clar că a câstigat un pariu cu ea însăşi dar şi cu viaţa, în urma unei bătălii împortante şi dificile. Mi s-a părut că avea în toată atitudinea acea linişte pe care o au doar unii dintre acei oameni ce activează în profesiile „reale”. Mă privea cu multă exactitate, asemeni unui ins ce stăpâneşte foarte bine o expertiză. Abia apoi am aflat că ea era arhitect. Şi nu a durat foarte mult timp până să-mi spună acest lucru.

După o perioadă de acomodare a început, neîntrebată, să ne vorbească despre „noi arhitectii...”. Am aflat apoi, la fel de spontan, cum e „la Arhitectură...”, adică aspecte legate de profesori, colegi şi orele interminabile de proiectare. Relatările ei mi s-au părut interesante, sincere, însufleţite şi lipsite de egoul acela ce apare uneori când vrem să arătăm ce prieteni/colegi faini avem. Vorbea cu bucurie ca despre propria-i familie şi nu despre o profesie care, până la urmă, urma să devină o meserie la fel ca oricare alta.

79

Dificilă sau nu, realistă, aberantă sau dimpotrivă, arhitecţii au o viaţă dincolo de arhitectură. Mediul în care se dezvoltă şi oamenii din jurul lor se resfrâng în muncă şi în gândire. Avem nevoie să cunoaştem mediul, cauzele, detaliile, pentru a putea înţelege felul în care trăim si gândim.

Articolul de faţă ilustrează dintr-o perspectivă comună şi exterioară profesiei o parte din percepţia asupra omului din spatele arhitectului.

Trăind cu un arhitect

Experienţa din timpul facultăţii, rostită din gura ei, era o călătorie frumoasă ce radia fascinaţie către toţi cei din jur. Din ceea ce ne spunea ea, arhitectul, prin calităţile şi priceperea de care trebuie să dea dovadă în timpul celor şase ani de studii, urma să devină cineva foarte priceput, un mic creator, un cunoscător de foarte multe lucruri. Şi asta pentru că „facultatea de Arhitectură e cea mai grea dintre facultăţi”. Drept dovadă, a şi intrat în Guiness Book pe primul loc la dificultatea studiilor.

Dar, cine o termină, se alege cu nişte prieteni pe care se va baza toată viaţa. Căci „petreci atât de mult timp cu aceşti oameni încât ştii totul despre ei, le ştii atât defectele cât şi calităţile.”

Şi ea are într-adevar foarte mulţi prieteni.

Am cunoscut-o în apropierea expunerii proiectului de diplomă, timp în care am reuşit să văd câte ceva din viaţa unui arhitect. Şi da, trebui să recunosc faptul că pe la ea au trecut multi colegi, ajutând-o, sfătuind-o, făcând câte ceva pentru ea.

Am observat, încă de pe atunci, că pentru arhitecţi nu există pauză. Văzută din tribună, munca lor reprezintă o poziţionare interminabilă în faţă laptopului, o veşnică mişcare a mouseului - întreruptă ba de o fugă la printat, ba de câte o exclamaţie de genul „n-ajung la timp” sau „nu cred că voi termina vreodată”. Şi da, un proiect de diplomă e ceva greu de terminat, mai ales că munca arhitectului poate să „nu se încheie niciodată”, căci el îşi poate transforma creaţia ori de câte ori se reapucă de ea. Din dorinţa sa de a atinge perfecţiunea, proiectele pot fi întotdeauna ajustate şi îmbunătăţite. Iar somnul pare să nu fie ceva vital ori la fel de important pe cât este pentru ceilalţi oameni. Căci arhitectul pe care il cunosc nu pare să

se gândească la faptul că oboseala se acumulează undeva, astfel că lucrează, lucrează şi iar lucrează.

Fiecare proiect este asemeni unei bătălii câştigate pe care însă trebuie să fii dispus să o porţi. Adică să munceşti. Din greu. Până predai proiectul. De aceea, bănuiesc că mirosul de tuş al imprimantelor tre să fie de mare sacralitate pentru arhitecţi.

Mi-a plăcut faptul că studenţii arhitecţi, atunci când termină Facultatea, ştiu deja ce au de făcut. Intră, adică, într-o meserie practică. Ivona mi-a explicat cu aceeaşi plăcere că, de obicei, arhitectul e asemeni unui cameleon, căci e într-o breaslă în care mai multe laturi artistice se unesc.

Astfel ea ştie pictură, desen, poate face design de obiect, recondiţionare de mobilier, proiectare sau urbanism. Poate imagina multe şi neştiute lucruri, căci principala funcţie a arhitectului e aceea de a crea. Iar asta o face să fie fericită şi împacată cu bucătăria muncii sale, cu acea parte plicticoasă, sterilă, plină de rutină, cu hârţogăraia inerentă profesiei sale civile, exacte, intens normativizate.

Ivona se simte bine, făcând parte dintr-o castă de oameni drăguţi şi creativi, ce iubesc ceea ce fac şi vor să evolueze fară oprire. Nimic din munca sa nu o sperie şi foarte rar o aud să se plingă. Uneori o consider inumană, căci rezistenţa sa, fară ore de somn în faţa calculatorului şi pe scaunul de birou, este eroică.

Ceea ce propune pe planşetă nu se respectă niciodată în lumea practică, deoarece beneficiarul intervine întotdeuna cu gustul său aparte. Nimic nu e mai deranjant pentru ea decât un client care vrea modificări substanţiale în ultimul moment şi care sunt, adesea, neinspirate. Arhitectul se consumă interior întâlnindu-se cu această lume

Foto: Valentin Gheorghian

căreia îi este teamă să aleagă ceva frumos şi simplu, să caute armonia şi nu mimetismul, să-şi creeze locuinţe şi nu palate, case prietenoase şi nu clădiri gândite pentru gura lumii. Arhitectul e un om de bun gust şi care e interesant de latura funcţională a tuturor aspectelor unui proiectul. „Funcţionalul este totul!” Pe când beneficiarul se raportează adesea mai mult la un cumul de impresii generate de „casa vecinului” iar ceea ce îşi doreşte are adesea aspectul unui corpus încropit din diverse reviste, dintr-o pornire de a fi original urmată de tronarea „suferitorului” asupra întregii compoziţii.

Beneficiarul e adesea un călau pentru arhitect, un călau cu care acesta trebuie să comunice, să îl consilieze, să îl convingă dar totuşi să îi accepte părerea.

Lumea interioară a arhitectei mele este compusă din obiecte alese cu mare grijă. Desigur, sunt atât de multe lucruri ce trebuie ajustate, sunt atât de multe lucruri de care avem nevoie, mai ales ca posibilităţile sale creative sunt infinite. Nevoia de

obiecte frumoase este foarte activă şi e totuşi cât se poate de realistă. De la piese de vestimentaţie până la mobilier şi obiecte decorative. Un tablou ales cu inimă ne poate deschide atmosferă livingului la fel cum mirosul florilor ne crează o stare de bine.

Mediul ne influenţează fară doar şi poate.

Arhitectul e un om informat şi atent deopotrivă la istorie şi la tendinţe. Vrafurile de cărţi frumos ilustrate ce stau la mare apreciere în casă subliniază acest fapt. Deschiderea pare să fie un cuvant capital pentru arhitect. La fel ca şi căutarea.

Căutarea celei mai bune soluţii, celei mai frumoase variante. Arhitectul e un om ce înţelege contextul, ce visează foarte mult. Realitatea îl pălmuieşte de multe ori peste faţa, cerând modificări. Căci de multe ori lui „Dorel” nu-i convine, ori vrea altceva.

Aşa cum am început să realizez, să trăieşti cu un arhitect nu e un lucru chiar foarte uşor. Nevoia de perfecţiune se aşterne în toată casa cerând o atenţie sporită la tot felul de lucruri pe care le consideram până acum banale. De cum ne-am

NEA magazine #02 | mai 2013 | identităţi

mutat împreună, au şi început modificările şi noile achiziţii. Asta aşa, la o primă strigare, căci ea are în plan mişcari tectonice mult mai ample, amânate deocamdată. Arhitectul îngrijeşte casa altfel, nu foloseşte mătura pentru un quickclean ci aduce aspiratorul pentru orice fleac. Pe jos se curaţă cu lavete dezinfectante, iar vasele se spală cu manuşi galbene şi verzi. Hainele puse la uscat sunt aşezate într-o logică practică foarte minuţioasă, semn că există multe reguli stricte şi un fel de nas pe sus faţă de ceea ce fac ceilalţi. Obiectele de care avem nevoie nu trebuie să fie în văzul lumii. De aceea nu avem niciodată suficient spaţiu în casă şi ne trebuie un apartament mult mai spaţios, cu dressing cu tot.

Căci apartamentul comunist e prost conceput şi „n-ai ce-i face, frate! Trebuie să căutăm un alt loc...”.

Ea găteşte altfel şi manâncă altceva decât ceilalţi oameni. Iar eu, uneori, nu vreau decât să fiu ca toţi ceilalţi oameni, un muritor de rând.

Arhitectul cu care trăiesc eu se gândeşte la casa visurilor sale. Deja a început să lucreze la ea, deşi nu a terminat nici macăr stagiatura.

80

2

2

r4

doi

designul

nu e doar un mediator între funcție și stil. O astfel de perspectivă e răspândită în rândul publicului şi chiar practicanţilor, dar designul nu înseamnă încercarea de a satisface simultan unele obiective inginereşti şi artistice. El are o ontologie proprie din care reies aspecte tehnice și estetice, atât cât pot fi disociate (pentru că se pot confunda sau o decizie tehnică poate avea consecințe estetice şi viceversa).

Designul e un proces prin care, urmărind un arbore decizional, plecăm de la o temă și ajungem la o soluție. Asta înseamnă a proiecta, a planifica: a decide care set de opțiuni e preferabil, care ne ajută să atingem un anumit țel.

Soluția este un set de reguli care definesc cu o anumită precizie modul de realizare a produsului. Cu ajutorul tehnicilor de reprezentare bi- și tridimensională îi conferim soluției o formă comunicabilă.

Designul nu e arbitrar. Soluția pretinde încrederea designerului în faptul că produsul trebuie să ia respectiva formă și nu alta. Pot exista mai multe soluții dar asta nu înseamnă că mai multe decizii sunt la fel de valide ci că există factori obscuri, inaccesibili și designerul consideră că a epuizat resursele disponibile și deci nu poate investiga în continuare. Astfel arborele decizional se bifurcă și decizia e delegată către alți agenți.

Soluția poate evolua: pe parcursul dezvoltării produsului se pot releva factori suplimentari, ceea ce afectează desigur deciziile

81

Mihai Florea

La ce se referă „filosofia designului”? La principii primare, enunțuri care rămân valide indiferent de secolul în care și continentul pe care ne aflăm, de numărul ultimei versiuni de Creative Suite, de preferințele către funcționalismul lui Rams sau aberațiile Paulei Scher.

Sper ca preponderența exemplelor din designul grafic să nu fie prea deranjantă, acesta fiind domeniul cel mai familiar mie.

Filozofia designului 1/3 Ontologie*

de design.

Nu există produs de design: imaginea sau macheta (e.g. unui prototip de mașină) nu e congruentă nici cu soluția de design și evident nici cu produsul final, sunt doar unelte ce facilitează reprezentarea.

Designul e un proces strict intelectual, de asta spunem că designul nu se face cu Photoshop sau Illustrator sau 3DS Max sau măcar cu creionul pe hârtie, ci cu capul. Cele menționate sunt doar unelte pe care le folosim pentru a ilustra soluția, pentru a o putea comunica cu alții în scopul de a fi implementată prin producția produsului în sine.

Designul e un proces care afectează forma produselor dar nu și natura lor. Prin “formă” înțelegem nu doar dimensiunea decorativă ci întregul set de proprietăți senzoriale. De exemplu un ziar e un produs tipografic, un iPhone e un telefon inteligent și ar fi indiferent ce designer contribuie la dezvoltarea sa și ce soluții oferă.

Însă nu poți da telefoane cu ziarul sau împacheta borcane cu iPhone-ul. Funcțiunea primară a produsului e o premisă a procesului de design (tema), acesta fiind preocupat doar de modul optim în care se poate îndeplini această funcție.

Nu e necesar ca soluția de design să descrie exhaustiv forma produsului: ea poate fi extrem de variată în formulare, de la direcții stilistice generale (regie artistică) la decizii ce definesc procesul de producție (inginerie). E.g. un logo e în general conceput pentru a putea fi reprodus în mod consistent printr-o mare varietate de procese. Funcțiunea sa nu e afectată de faptul că e tipărit prin serigrafie sau offset sau inkjet

ș.a.m.d. atâta timp cât se respectă manualul de identitate (care are rolul de a defini constrângerile necesare).

În schimb un mouse funcționează cu totul diferit dacă e construit din HDPE sau cauciuc sau plumb, chiar dacă ar putea arăta superficial identic (deci n-ar fi un factor ce reiese dintr-un simplu desen).

În design folosim ceea ce s-ar putea numi „inginerie estetică”, o activitate aflată la intersecția dintre semiotică și estetică aplicată: Frumosul e subordonat obiectivelor aplicației, designul nu e autotelic și nu are scopul de a explora categoriile estetice. El speculează reperele deja identificate în cadrul artelor vizuale (și muzică, arta actorului, literatură etc.). Produsele afectate de design nu sunt frumoase de dragul de a fi frumoase ci pentru că:

1. Proprietățile estetice coincid cu proprietăți vizuale pragmatice care fac o imagine lizibilă, ușor de înțeles, ușor de reținut, ușor de recunoscut etc. În cazul produselor tridimensionale, volumetria plăcută poate coincide cu caracteristici ergonomice, aerodinamice ș.a.m.d.

2. Se dorește asocierea produsului cu alte simboluri cu denotații predominant pozitive.

Sunt și situații în care evităm repere plăcute, precum în dezvoltarea unui joc horror sau în cazul unei campanii care comunică aspecte negative ca violența domestică.

3. Nu în ultimul rând, produsele plăcute sunt atrăgătoare. Deși nu toate produsele încearcă să captiveze atenția utilizatorului și

*articolul face parte dintr-un studiu dezvoltat pe trei capitole: Ontologie, Epistemologie, Etică. În acest număr este prezentat primul dintre cele trei.

NEA magazine #02 | mai 2013 | identităţi

82

r4

Horia Ungureanu

3

3

Foto: Nashville, grup de baieţi ce distribuie ziarul >

trei

Foloseşte cremă de soare* Ĩndrumător

când

aţi fost ultima dată la film? În Silver Linings Playbook (R: David. O Russel, 2012) o puteţi admira pe Jennifer Lawrence în cel mai bun rol de până acum. Actriţa interpretează o văduva îndracită şi emoţionantă, dar atât de concentrată încât pare a sfredeli cu privirea până în minţile (ne)hotărâte ale celorlalte personaje. S-a lăsat cu un binemeritat Oscar pentru cea mai bună actriţă în rol principal.

Mergeţi de-l vedeţi!

„Morala” filmului (Hollywood-ul dacă nu predică ceva, orice, se simte stingher) este că nu eşti definit printr-un număr limitat de acţiuni extraordinare pe care se întamplă să le săvârşeşti, ci prin ceea ce faci în fiecare zi. Pornind de la această constatare, ce defineşte un arhitect? Ce face el zilnic care să îl caracterizeze şi să îl descrie printr-un număr redus de atribute? Vin rapid în minte o serie de trăsături, din care ies imediat în evidenţă: gândirea organizată, acţiunea metodica şi abordarea sensibilă. Toate aceste atribute se completeză reciproc, căci se dezvoltă dintr-un fond comun, mai exact din obisnuinţa de a gândi critic.

Chiar dacă motivată de cele mai bune intenţii - de a îmbunătăţi şi optimiza fiecare situaţie sau fiecare proces – această rotiţă care se învârte permanent poate fi în detrimentul celui care o foloseşte, căci îl poate împiedica să ia o decizie. În cel mai bun caz, o va întârzia.

Exista doua feţe ale obişnuintei de a cântări totul cu minuţiozitate şi de a evalua fiecare problemă din n-şpe direcţii.

Când această obişnuinţă se transformă în a doua natură, apar primele rezultate negative.

Operarea constantă cu zone critice ne face (prea des) impermeabili la nou, la frumos şi la regenerarea social-culturală care se întamplă (de obicei) când nu

suntem la birou. Opacitatea mentală este, probabil, cea mai mare problemă pe care o meserie creativă o poate întâmpina.

Al doilea efect este generalizarea: ştim tot, avem pareri şi verdicte despre orice, am face totul mai bine dacă ni s-ar da ocazia. Blazarea se instalează fără ocolişuri şi se extinde rapid asupra celorlalte dimensiuni ale vieţii. (În caz că vă întrebaţi dacă „au arhitecţii viaţă după serviciu?”, e normal.

Paradoxal, la fel de normal este şi răspunsul „da, au.”)

Cum ieşim din spirala aceasta descendentă care garantează vacanţe exotice pentru furnizorii de anti-depresive?

Fără pretenţii de universalitate, iată câteva variante pentru asanarea vieţii de după atelier:

- faceţi şi altceva în afară de proiectare.

Cel mai la îndemână este, desigur, un hobby din zona artelor vizuale. Desen, pictură, grafică (pe suport fizic sau digital), toate sunt metode convenabile de a investi talentul şi priceperea într-o formă artistică. Clamez (dupa Slavoj Zizek) această opţiune drept conservatoare. Vă propun, în schimb, să abordaţi activităţi care implică alte simţuri decât cel vizual: dansaţi, mergeţi la spectacole, croşetaţi.

Toate vă antrenează mintea dar – foarte important – alte zone ale sale decât o face privitul în monitor sau în planşetă multe ore pe zi.

- deconectaţi-vă. De la computer, de la tabletă, de la televizor. Petreceţi timp cu oamenii (sau animalele) din jur. Ascultaţi-i. Ingrijiţi-le.

Participaţi la viaţa lor şi, dacă va întreabă despre ziua dumneavoastră, încercati să le prezentaţi, cu umorul atât de bine şcolit, comedia umană a meseriei. „Profanii” într-ale arhitecturii nu sunt impresionaţi de P.O.T.-uri, C.U.T.-uri sau A.D.C.-uri. De povestea din spatele lor, da.

- propuneţi-vă să proiectaţi în fiecare an ceva nou. Nu doar că provocarea unui nou program de arhitectură vă obligă să gândiţi diferit şi să vă

documentaţi constant, dar creşte şansa să fiţi în echipă cu profesionişti despre care nici nu ştiaţi că există. Participaţi la concursuri de idei; fără buget, fără constrângeri structurale majore. Ele reprezintă unul dintre puţinele locuri de după absolvire unde aveţi libertate totală. În cel mai rău caz, încercaţivă creionul pe concursurile publice; sunt din ce în ce mai dese şi se desfăşoară din ce în ce mai transparent. Căutaţi-le!

- calătoriţi. În primul rând în natura, ca să vă reîncărcaţi mintea după inflaţia de beton sau de structuri metalice. La fel de semnificativ ar fi să ajungeţi în locuri bogate din punct de vedere arhitectural, dar însoţiti de oameni care nu sunt profesionişti ai spaţiului construit. Nu doar că veţi asista la mirări şi exclamaţii de o ingenuitate înduioşătoare, dar ‚civilii’ văd lucruri pe care noi am uitat să le vedem. Priviţi arhitectura care (încă) vă place prin ochii altora. Îndrăzniţi!

- la întâlnirile instituţionale cu membrii breslei, concentraţi-vă pe lucruri de făcut în viitor sau lucruri bune care s-au făcut. Critica de arhitectură, altfel aproape inexistentă la nivel academic, se face cu asupra de măsura în mai toate adunările unde sunt minim doi arhitecţi (şi, vorba bancului, trei păreri). Impulsul deconstrucţiei oarbe, lipsite de pandantul său – propunerea unei alternative – e teribil de puternic. Rezistaţi-i. Când nu puteţi fi îngăduitori cu ceilalţi colegi, asumaţivă o tăcere plină de semnificaţie. Sau zâmbiţi: nedumereşte pe multă lume.

- în cele din urmă, vin în faţa Dvs. cu o rugăminte. Pentru că orice recomandare făcută altora este ceva ce vrei să-ţi transmiţi ţie însuţi, vă rog următoarele: dacă peste 10-15-25 de ani voi fi uitat că sunt mai mult decât meseria pe care o practic, şi dacă mă voi fi pierdut în ea până la depersonalizare, arătaţi-mi această listă. Promit o îmbrăţişare şi un „Mulţumesc!” din toată inima.

* Îi mulţumesc, pe această cale, domnului Baz Luhrmann, cel care a asigurat coloana sonoră a acestui articol prin piesa Everybody’s Free (To Wear Sunscreen).

83

NEA magazine #02 | mai 2013 | identitÄ&#x192;ĹŁi

84

r4

Adina Bănășeanu

4

4

Fară a face referire şi fară a încerca să preiau în mod cât mai direct o literatura de specialitate, cred că se pot enunţa câteva lucruri simple despre arhitectură, aşa cum se pot enunţa într-un mod la fel de simplu atâtea lucruri simple şi principii în legatură cu orice activitate umană care conduce la dezvoltare spiritual şi tehnică.

patru

Frustrări arhitecturale tentative de esenţializare

că

arhitectura poate fi bună sau nu, oameni simpli, dar chiar şi critici, e pentru mulţi destul de greu de stabilit, dacă nu se ia in considerare acel ceva care duce

la întregul fenomen.

Omul, ca spirit creator şi nu numai, deţine toate resursele pentru ca o arhitectură să fie sau să nu fie. Că omul arhitect trebuie să fie multidezvoltat, ceea ce de multe ori poate părea un multiom, e aproape imposibil, şi asta din câteva motive: În primul rând cred că e un lucru prost înţeles, arhitectura poate însemna totul sau cât mai mult, doar în condiţiile în care ne referim la instrumentele tehnice (mentale) şi nu la ideea de concept. Cred că conceptul trebuie să plece întotdeauna din nimic, şi deşi sună ca un paradox, arhitectura e totul sau nimic, sau arhitectul trebuie să fie “curat ca porumbelul şi întelept ca şarpele”.

Aşadar, totul poate fi forma, nimicul ideea. Ca în cazul oricărei creaţii, poate fi vorba de o întrupare a ideii în formă. Problema apare atunci când se merge prea mult pe ideea de forma şi prea puţin pe cea a ideii, a sensibilităţii, a nimicului. Dar, dacă unii exagerează în direcţia ideii (sau cum se spune azi, a “conceptului”) şi riscă astfel să cadă într-o obositoare şi lipsită de viaţa austeritate, alţii cad de cele mai multe ori într-o luxuriantă a formelor superficială. Sau, caragialian, oricât de mult am greşi, cel puţin nu ne paşte absurdul şi tristetea.

Atenţia la echilibru este baza oricărei dezvoltări armonioase, şi ea nu trebuie să fie neapărat o vocaţie. Ideea că arhitectul trebuie să fie neapărat un om universal e adesea prea pretenţioasă şi chiar periculoasă. Dacă cineva transformă meseria lui în vocaţie e de admirat atât timp cât vine dintr-un imbold interior, din pasiune. Dar nu există lucruri

85

mai prost făcute decât acelea născute dintr-o falsă pretenţie la vocaţie, la talent. Cred că tot ceea ce ţine de superficialitatea formală a arhitecturii, aşa cum o vedem astăzi construită în ţară, îşi are rădăcina în parerea că arhitectul TREBUIE să fie un artist, ieşit din comun şi avangardist cu orice preţ. Chiar şi cu preţul bunului simţ sau al calităţii. De aici, echilibru şi sensibilitate, în loc de reţete de-a gata cu pretinse garanţii de succes. În esenţa, prefer o arhitectură naiva unei arhitecturi manieriste.

Un arhitect bun nu e “un arhitect bun”, ci un om care ştie sa-şi asculte sensibilitatea, un om care îşi cultivă spiritul de observaţie şi bunul gust în alte domenii decât cel strict arhitectural (de ex. cel al compoziţiei pur plastice, al desenului pur plastic sau al muzicii).

Arhitecţii nu sunt “poporul”. Ei formează involuntar o elită secretă a societăţii, nu pentru că s-ar bucura de favoruri speciale, ci pentru că ei au o putere remarcabilă, aceea de a putea stabili modul cum arată viaţa noastră de zi cu zi.

Trăim preponderent în aglomerări urbane şi natura este pentru noi un decor îndepărtat şi nicidecum un mediu vizual - zăpada este unul din puţinele elemente care, în oraş, nu depind de arhitect şi care acoperă cu puritatea ei mizeria noastră urbană şi umană. Natura este fie privită cu nepăsare, fie cu sentimente sfinte, ecologice. Într-un singur mod nu mai este ea privită, în mod firesc. Ceea ce defineşte pentru omul citadin oraşul este “casa” şi “strada”.

“Copac” şi “deal” sunt elemente subordonate.

De aceea, pentru amatorii de scenarii sinistre, putem alatura pretinselor conspiraţii mondiale ale masonilor, KGB-ului sau CIA, pe cea a arhitectilor, de dominare a lumii prin schimbarea feţei ei. Ca si creatoare de “faţa lumii”, arhitectura este poate cea mai înaltă tentaţie de a crea o lume proprie

omului, de a ne echivala cu Creatorul, continuându-i (sau deturnandu-i?) creaţia. Poezia construitului ca alternativă la poezia naturii.

Din punct de vedere etnologic, descoperim însă un alt mod de a privi şi utiliza spaţiul, construcţia. Naturaleţea, simplitatea cu care omul primitiv tratează mediul îl fac pe acesta un arhitect anonim capabil de o altă creativitate: sensibilă, firească, unde normele nu trebuie să fie ieşite din comun pentru a fi frumoase. Diferenţa esentială dintre noi şi primitivi este probabil specializarea.

Dacă omul primitiv este şi arhitect atunci când îşi construieste singur casa, europeanul de azi apelează la serviciile societăţii tehnologice, prin intermediul banului. Se ajunge la nişte standarde de care beneficiază arhitectul, fapt asemenător producţiei de haine, care se aplică rapid şi eficient, cu modificări cosmetice în funcţie de client. Clientul este redus la rolul de cumpărător. El nu participă real la procesul creator (dacă acesta mai este creator...), ci este pus să aleagă masura. În cazul omului primitiv există de asemenea, impuse de tradiţie, tipologii de case.

Totuşi, există diferenţa esenţiala a creativităţii. El construieşte casa singur şi participă conştient şi responsabil la modelarea spaţiului individual al casei şi a celui social al aşezării.

Frustrarea noastră se naşte probabil aici: suntem cumpărători de haine, maşini şi case.

Senzaţia pe care o trăieşte omul postmodern, anume ca aceste lucruri nu sunt croite pe masura dorinţelor, necesităţilor sau concepţiilor sale provine de aici.

Omul primitiv are darul de a fi creator. Asta nu înseamna doar talentat la desen şi la tricotat, deci nu doar a crea obiecte frumoase, ci şi a transforma obiectele existente, a le vedea altfel decât ca simple unelte cu funcţie bine definită. Pentru omul primitiv, un obiect există în sine, fiind investit tot timpul cu noi funcţiuni, dar puţin să fie acceptat şi “fară rost” (poetică unei astfel de viziuni asupra lumii materiale este minunată). Pentru noi însă, un obiect există doar prin funcţia sa, care tinde să se afle cu el în raport bijectiv: un rost şi numai unul pentru fiecare obiect.

Arhitecţii au încercat diverse soluţii pentru această criză a înstrăinării prin producţie de masă şi prin principii generalizatoare. Una este arhitectura participativă. Arhitectul proiectează împreună cu utilizatorul, dar apar doua probleme omul actual nu ştie adesea ce vrea şi comanditarul este forţat de sistemul de consum să se orienteze către ce e mai ieftin, dar ieftin nu este decât producţia de masa,

şi ne întoarcem de unde am plecat, adică la casa impersonală, de masa. Astfel, conspiraţia maşinii funcţionează perfect - maşina de locuit, maşina de satisfacut vise pe bandă rulantă, casa, ne însoţeşte zi de zi si ne influenţează modul de a gândi şi acţiona.

Ea ne ajută indirect să vedem cât mai mult o utilitate în fiecare obiect (şi să dorim un obiect pentru fiecare utilitate) şi să vedem tot mai puţin lumea în mod liber, fară ochelari funcţionalişti, cu lucrurile şi spaţiile ei aşa cum sunt, deci poetic.

Probabil suntem mareţi, în mintea noastră unii suntem chiar luceferi, suntem în primul rând arhitecţii propriilor noastre minţi, iar realitatea nu este decât un loc gol pe care îl umplem cu ceea ce este mai la îndemână. Şi pentru că nu putem reveni la omul simplu, curat, aproape perfect şi doar cu păcatul originar, acela de a fi născuţi, uneori trăim cu nazuinţa că am putea schimba lumea şi am putea trăi sub case din pământ, undeva pe dealuri, conştienţi fiind ca ştiinţa ascunde în ea un păcat şi uneori o mizerie şi o falsitate, sau vinderea propriilor valori pe ceva mic. Şi singura care ne rămâne, este întrebarea. Si una numibilă sună cam aşa - încotro se îndreaptă lumea asta?

{Din punct de vedere etnologic, descoperim însă un alt mod de a privi şi utiliza spaţiul, construcţia. Naturaleţea, simplitatea cu care omul primitiv tratează mediul îl fac pe acesta un arhitect anonim capabil de o altă creativitate: sensibilă, firească, unde normele nu trebuie să fie ieşite din comun pentru a fi frumoase.} NEA magazine #02 | mai 2013 | identităţi

86

r4

5

5

Iosif Ciubotaru

cinci

Discuția avută cu domnul arhitect Iosif Ciubotaru vine într-un moment important pentru orașele în plină schimbare din regiune și din țară. Aplicat pe zona Neamțului, chestionarul prezinta informații cât se poate de pertinente venite dintr-o experiență de câțiva zeci de ani în lucrul cu orașul și oamenii.

Decizii

Interviu cu dl. arh. Iosif Ciubotaru

Descrieţi, pe scurt, parcursul dumneavoastră profesional până în momentul de faţă, cele mai importante realizări din perioada petrecută în Instituţia Arhitectului-Sef ?

87

la

începutul lunii martie 1968, datorită reîmpărţirii administrative a României (desfiinţarea raioanelor şi regiunilor şi înfiinţarea judeţelor) am fost preluat de la serviciul de arhitectură şi sistematizare a fostului Sfat Popular al Raionului Tg. Neamţ la Direcţia Tehnică a Consiliului Popular al Judeţului Neamţ.

La data respectivă, în judeţul Neamţ au fost doar 2 arhitecţi: subsemnatul şi arhitectul şef al Municipiului Roman, iar din promoţia anului 1968 am reuşit să mai aduc încă un arhitect.

Ca prioritate imediată, ţinând seama de investiţiile posibile a fi amplasate în jud. Neamţ, s-a comandat la I.P.J. Iaşi detaliu de sistematizare „Dumbrava Est”, zonă unde s-au amplasat Uzina Mecanică Ceahlău, Fabrica de Mobilă, etc.

Pentru a putea asigura documentaţiile necesare investiţiilor din judeţ, în anul 1970 s-a înfiinţat Institutul de Proiectări al Judeţului Neamţ, personalul pentru noua unitate fiind transferat, parţial de la I.P.J. Bacău şi parţial prin absolvenţii institutelor de învăţământ superior (arhitecţi,

ingineri, etc.) astfel că treptat toate documentaţiile necesare judeţului Neamţ au putut fi întocmite prin unitatea proprie de proiectare – I.P.J. Neamţ.

Ţinând seama de faptul că judeţul Neamţ, situat într-o zonă deosebită, nu avea nici o staţiune turistică s-a propus şi aprobat amenajarea staţiunii Durău.

Pentru accesul la această staţiune, care se făcea pe traseul Poiana Teiului – Bistricioara – Ceahlău – Durău, s-a studiat şi proiectat un nou drum de legătură Durău – Izvorul Muntelui, drum care reduce distanţa dintre Durău şi Piatra Neamţ cu 30 km.

Asigurarea, în mod gratuit, a documentaţiilor şi asistenţa tehnică necesară pentru toate investiţiile (şcoli, dispensare, case de naştere, băi comunale, brutării, etc) ce se realizau, în mediul rural, din fondurile de contribuţie bănească (50% fonduri colectate de la populaţie şi 50% fonduri asigurate de stat). Asigurarea respectării disciplinei în construcţii.

În august 1975, cu ocazia prezentării la Neptun a unor machete, folosind un moment favorabil, s-a obţinut aprobarea pentru construcţia căii ferate Paşcani – Tg. Neamţ.

NEA magazine #02 | mai 2013 | identităţi

Foto: Alex. Sescioreanu Piatra Neamţ 2013

88

Cât de importantă este pentru dumneavoastră vocea societăţii [a populaţiei] în luarea unor decizii legate de aspectul mediului construit?

Sunteţi de părere că arhitectul trebuie să cunoască comportamentul particular al societăţii în care operează, în cazul nostru - regiunea Moldovei? Dacă da, care ar fi uneltele de lucru care asigură această cunoaştere?

Din cunoştinţele dvs., este implicat publicul larg în luarea deciziilor la nivelul municipiului, judeţului sau regiunii? Dacă DA - cum? Dacă NU - de ce?

Care sunt punctele-forte ale oraşului Piatra Neamţ - raportat la alte oraşe din regiune - din punct de vedere urbanistic şi arhitectural?

Precizaţi, vă rog, o serie de puncte cheie de natură arhitecturală sau culturală care să ilustreze evoluţia oraşului Piatra Neamţ până în momentul de faţă. >

De municipiul Piatra Neamţ mă leagă 3 perioade distincte şi anume:

a) Perioada aprilie – august 1944 când oraşul Tg. Neamţ a fost evacuat din cauza războiului iar familia noastră s-a refugiat la Piatra Neamţ unde, am locuit pe strada General Roznovanu (actual Bulevardul Decebal) lângă biserica Precista.

Din perioada respectivă îmi amintesc gradina publică aflată pe locul unde în prezent se află baza de magazine de pe latura de sud a Pieţii Ştefan cel Mare, iar pe latura dinspre Şcoala nr. 3 erau cuştile cu urşi.

Nu aveam voie de la părinţi să ies în oraş fiindcă se întâmplau foarte multe accidente.

De la poarta locuinţei unde stăteam noi am văzut multa tehnică de luptă (tancuri, tunuri, camioane, etc.) germană care venea dinspre Bicaz şi mergea spre frontul de la Iaşi.

În 23 sau 24 august am plecat de la Piatra Neamţ spre Tazlău cu intenţia de a trece în Ardeal dar drumul nostru s-a sfârşit la Borleşti unde ne-a ajuns „glorioasa armată sovietică” şi unde am văzut şi prima acţiune a acestei armate când 2 soldaţi ne-au scotocit prin lucrurile pe care le aveam în căruţă şi au plecat cu cizmele lui tata.

b) Cea de a II-a perioadă a fost perioada septembrie 1951 – iunie 1953, când motivat de faptul că s-a desfiinţat şcoala medie din Tg. Neamţ, am urmat anul III şi IV la Piatra Neamţ locuind în internatul şcolii aflat pe str. Ştefan cel Mare, peste drum de intrarea în parcul Cozla, clădire aflată şi în prezent.

89

Faţă de ce cunoşteam eu din 1944 în zona centrală a oraşului era instalată statuia ostaşului care-i luase cizmele lui tata în 1944.

Clădirea cea mai importantă era Primăria (actualul muzeu) în clădirea Teatrului Tineretului funcţiona un cinematograf, pe locul unde se află în prezent Şcoala nr. 3 era Baia Comunală şi Piaţa Alimentară, bulevardul Gării avea acelaşi gabarit ca şi astăzi fiind bordat de castani.

Trama stradală majoră a oraşului era în linii mari ca cea care există şi astăzi iar intrarea în oraş dinspre Tg. Neamţ se făcea pe drumul care de la Dobreni urca Dealul Balauru şi cobora la Piatra Neamţ pe actuala Str. 1 Decembrie 1918, arteră de un pitoresc deosebit şi ar fi foarte bine dacă ar fi reabilitată (drumul există).

Tot legat de trama stradală majoră a municipiului Piatra Neamţ menţionez faptul că strada care venea dinspre Bacău (actualul Bulevard Traian) avea capătul ei vestic axat pe fleşa clădirii prefecturii (muzeul actual).

Un loc foarte frecventat în zilele de vară era locul denumit „La Plute” aflat în zona actualei Pieţe Agroalimentare a municipiului Piatra Neamţ unde se afla fabrica de Cherestea „Moldova” şi care avea legătura cu râul Bistriţa pe sub calea ferată.

Locul unde erau ancorate plutele era locul preferat pentru baie în Bistriţa, râu care nu era amenajat iar apa era bună de scăldat începând cu sfârşitul lunii aprilie.

c) A III-a perioadă de cunoaştere a municipiului a început cu anii studenţiei, când

r4

>

Consultarea cu viitorii beneficiari a dotărilor ce urmau să fie explicate în localităţile judeţului era la timpul respectiv o obligaţie stabilită prin lege.

Cu această ocazie se prezenta celor prezenţi amplasamentul viitorului obiectiv iar din luările de cuvânt adesea soluţiile propuse erau îmbunătăţite. >

Cooperarea cu vecinii noştri, în special cu judeţele Iaşi şi Bacău, era curentă deplasându-mă la ei sau invitându-i în judeţul Neamţ.

Cu aceste ocazii se prezentau atât realizările obţinute cât şi perspectiva pentru viitor.

Principalul avantaj îl constituia faptul că se puteau înlătura în special aspectele negative la amplasarea obiectivelor similare. >

Prin mijloacele de comunicare actuale (presă, radio, televiziune, expoziţii de machete, etc.) publicul poate fi consultat şi implicat în luarea unor decizii, iar răspunsurile primite pot influenţa în bine unele soluţii. >

Natura a lăsat un loc deosebit celor care în diverse perioade au edificat această localitate.

Aşezat între munţii Cernegura, Cozla şi Petricica, mărginit în partea de sud de râul Bistriţa şi traversat de la nord la sud de râul Cuiejd, trama stradală a trebuit să ţină seama de aceste elemente ale naturii.

Indiferent unde te afli în Piatra Neamţ edificiile construite au ca fundal privelişti naturale deosebite.

plecarea sau venirea în vacanţă de la facultate le făceam prin Piatra Neamţ, motivul principal fiind faptul că având rude aici aveam unde să mă cazez.

În timpul facultăţii, la orele de urbanism ale prof. Locar, am studiat printre altele şi „Detaliu de sistematizare a zonei centrale a municipiului Piatra Neamţ”, şef de proiect fiind arh. Iotzu, lucrare apreciată atunci şi acum drept o realizare deosebită.

La începutul anului 1968 când am fost angajat al Consiliului Popular Judeţean Neamţ detaliul respectiv, în mare, era realizat şi foarte apreciat atât de localnici cât şi de vizitatori.

Totuşi la o întrebare nu-i găseam răspunsul şi anume cum se face că într-un detaliu aşa de valoros circulaţia în actuala Piaţă Mihail Kogălniceanu se desfăşoară cu dificultate.

Răspunsul a venit în ziua în care am cunoscuto pe arh. Mariana Vereanu, care a lucrat la acel detaliu.

Am arătat mai sus că strada care venea dinspre Bacău era axată pe fleşa clădirii Muzeului de Istorie Piatra Neamţ. Prin detaliul respectiv s-a propus ca strada respectivă (actualul Bulevard Traian) să fie translat spre sud astfel ca artera respectivă să treacă prin stânga muzeului actual.

Pe latura de sud a bulevardului respectiv s-a început amplasarea şi executarea lucrărilor dar când să fie executat şi frontul de nord s-a constatat că bulevardul respectiv trece peste locuinţa „Vorel”, fost activist în ilegalitate al P.C.R. şi deci de nedemolat.

Foto: Alex. Sescioreanu Curtea Domnească, Piatra Neamţ

NEA magazine #02 | mai 2013 | identităţi

90

În această situaţie s-a modificat documentaţia respectivă în sensul că s-a amplasat blocul turn pe fostul ax al bulevardului, de aici bulevardul trece prin partea dreaptă a clădirii muzeului generand piaţa aşa cum este în prezent, cu circulaţia desfăşurată anevoios. Linia partidului a fost respectată însă: Casa Vorel există şi astăzi.

Zona studiată de arh. Iotzu cuprinsă aproximativ între limitele str. Ştefan cel Mare la nord, actualul bulevard Traian la sud, b-dul Republicii la vest şi râul Cuiejd la est, la începutul anului 1968 era definitivată, aceasta cuprinzând şi principalele dotări ale municipiului cum ar fi: hotelul Ceahlău, Complexul Pietricica, Complexul Unic, Casa de Cultură, clădirea Consiliului Judeţean.

Separat de zona descrisă mai sus, în Piatra Neamţ se mai construia încă în Mărăţei şi Precista (în zona Complexului Comercial), loc în care am primit şi eu un apartament (Bloc C4, ap.

24).

Odată cu înfiinţarea Institutului Judeţean de Proiectare şi dezvoltarea Întreprinderii de Construcţii treptat, toate investiţiile civile (locuinţe, dotări, reţele edilitare, etc.) au fost proiectate de I.P.J. (viitor SC „EDILPROIECT” SA) şi executate de Trustul Judeţean de Construcţii Neamţ.

Datorită unei viituri, în anul 1974 podul de lemn de peste Cuiejd s-a rupt iar cu intervenţiile de rigoare s-a realizat nodul rutier actual.

Strada Făgetului (actual Orhei), o stradă îngustă şi neasfaltată s-a transformat în actuala arteră motivat de faptul că trebuie aduse pe platforma Roznov – Săvineşti unele utilaje agabaritice.

În paralel cu modernizarea arterei rutiere s-a proiectat şi executat şi ansamblul de locuinţe „Făget”.

Ca dotări principale în perioada respectivă s-au executat Biblioteca Municipală, Clădirea Telefoanelor, Hotelul Central şi Complexul Comercial din zonă, noul Spital Judeţean.

La blocurile care mărgineau artere rutiere principale parterul era rezervat pentru spaţii comerciale şi ateliere meşteşugăreşti.

Tot în această perioadă, împreună cu Oscar Han (autorul sculpturii), am amplasat în parcul din zona centrală a municipiului Piatra Neamţ statuia „Ştefan cel Mare Omul Păcii”.

În toată perioada, Direcţia de Arhitectură a fost coordonată de vicepreşedintele

Comitetului Executiv al Consiliului Popular Judeţean, ing. Aurel Muşat, de profesie inginer constructor, un om deosebit şi competent, desăvârşit în profesia sa.

La începutul activităţii mele în cadrul direcţiei, când am proiectat pavilionul central al Băilor Bălţăteşti şi nu aveam încadrat un ing. constructor, partea de structură a construcţiei respective a fost calculată de dânsul.

Toate problemele ce se iveau le discutam cu dânsul nu ca de la şef la subordonat ci ca profesionişti.

Preşedinte al C.P.J.N. în această perioadă a fost Ştefan Boboş, fost preşedinte al Regiunii Bacău, care într-o şedinţă a delimitat precis sarcinile ce le avem prin cuvintele:

- „Activitatea politică la nivel judeţean o fac eu, voi faceţi treburile pentru care aveţi calificare şi pentru care sunteţi plătiţi, deci competenţă şi responsabilitate”.

La luna martie 1978 Ştefan Boboş este numit ambasador la Sofia iar în locul dânsului a urmat Petru Enache – fost primvicepreşedinte al municipiului Roman.

Ne cunoşteam foarte bine din vizitele pe care le făceam la Roman cu diverse ocazii, discutând numai probleme profesionale.

În lunile mai - iunie a început un control în cadrul judeţului Neamţ din partea organelor centrale având drept scop găsirea unor aspecte compromiţătoare ale activităţii fostului preşedinte al judeţului.

La sfârşitul lunii iulie 1978 am fost invitat în cabinetul Primului Secretar, Petru Enache, iar acesta mi-a cerut textual:

“Dă în Boboş şi Muşat şi nu am nimic cu tine”.

Răspunsul meu a fost:

„Între scaun şi conştiinţă renunţ la scaun”.

La data de 01.08.1978, luându-mi conştiinţa cu mine, am părăsit scaunul de arhitect şef al judeţului Neamţ, fiind transferat la S.P.J. Neamţ – unde mi-am continuat activitatea până la pensionare la data de 01.05.1994.

După această dată mi-am înfiinţat un birou de arhitectură şi fac treaba care mi-a plăcut cel mai mult şi anume proiectez diverse construcţii.

r4

Foto: Alex. Sescioreanu Proiectul de infrastructură: Reabilitarea complexului Curtea Domnească, Piatra Neamţ

91

NEA magazine #02 | mai 2013 | identitÄ&#x192;ĹŁi

92

r4

93

Cornel Nicoară

6

6

De ceva vreme, elita culturală din Piatra Neamţ suferă de o mare decepţie: amânarea redeschiderii Teatrului Tineretului, ceea ce a dus la amânarea ediţiei de anul acesta a Festivalului de Teatru. Se pare că proiectul de reabilitare se află în această situaţie din cauza calităţii precare a managementului de proiect.

Domnul Cornel Nicoară îşi pune câteva întrebari şi chestionează responsabilii cu privire la motivele stării de fapt actuale.

Datorită articolelor din presa locală ale domnului Nicoară şi ale altor personalităţi pietrene unele aspecte au fost elucidate, altele rămânând în grija istoriei.

şase

Uşor cu pianul pe scări Prea multe întrebări pentru prea puţine răspunsuri

înțeleg

că toată lumea vrea să pună capăt “scandalului” legat de restaurarea Teatrului Tineretului. Actorii îşi doresc să joace pe o scenă fiindcă, de când joacă doar la cantină şi într-o sală de festivităţi au uitat cum e să se bucure de minime condiţii oferite de sala în care odată ei jucau teatru. Directorul teatrului vrea să poată trece la realizarea unui gând repertorial pentru viitorul apropiat fiindcă, în acest an, despre Festivalul de teatru nu mai poate fi vorba. Consiliul Judeţean, pe nedrept acuzat de implicare în acest rasunător eşec edilitar, ar vrea ca lucrurile să intre în normalitate, iar cei care au gestionat financiar acest subprodus arhitectural (care ar trebui să constituie material didactic pentru modul cum NU trebuie făcută o restaurare) vor să se puna cât mai repede batista pe ţambal şi să fie uitate cât mai repede carpelile, pentru ca despre cârpeli este vorba. Aceştia vor face ca la un moment dat să se poată juca teatru în

sala proaspăt “restaurată”, dar gafele impardonabile legate de coborârea scenei vor fi imposibil de remediat în viitorii 5-6 ani. Arlechinii nu mai pot fi mobili fiindcă “gânditorii” au plasat exact acolo nişte conducte pentru instalaţia de protecţie pentru pompieri, aşa că tot Teatrul Tineretului, tot Consiliul Judetean vor trebui să facă alţii din lemn, cortina va fi tot cea veche însă înnădită cu 20 de centimetri, montarea sufitelor şi a pantalonilor pe contrabarele din scenă se va face cu ajutorul unor scăriţe sau practicabile, fiindca scena a fost lasată mai jos cu 20 de centimetri. Accesul din anexă pe scenă se va face ţinând cont de... o treaptă de 20 cm. Dacă panourile de decor se vor duce cu mâna, elemente pe roţi, cum ar fi pianul de exemplu, se vor desfaşura sub îndemnul: “Uşor cu pianul pe scări!” Se pare că luminile şi sonorizarea se vor încadra până la urmă în nişte parametri acceptabili, că poate “se vor găsi bani pentru scaune”, podeaua sălii de spectacol sună ca o tobă şi se spune că nu mai sunt bani pentru a remedia acest lucru. Despre acustică se spune: “se vor aduce niste panouri fonoabsorbante care vor fi îmbrăcate în pluş”. Actorii se vor bucura că joacă în

Foto: Alex. Sescioreanu Teatrul Tineretului, Piatra Neamţ, 2013

NEA magazine #02 | mai 2013 | identităţi

94

r4 NU MAl SUNT BANI? Dacă nu mai sunt, nu e firesc ca cineva să prezinte o nota de cheltuieli? Daca nu mai sunt bani, cine plăteşte pentru greşeli şi pentru cheltuieli inutile şi supraevaluate?

teatrul lor, spectatorii vor fi fericiţi că nu mai trebuie să urce scările de pe Toaca spre sala Liceului Petru Rareş, însă rezultatul acestui proiect realizat pe bani europeni este dezastruos.

NU MAI SUNT BANI! Am auzit că nu mai sunt bani nici pentru transformarea străzii 22 Decembrie în pietonal, cu toate că un banner mare îi anunţă de mult timp pe cetăţenii din zonă ce frumos va fi pe strada lor. Se vor mulţumi cu “fotografia” proiectului şi cu Mica Sirenă situată, cum nu se poate mai neinspirat, langa scoală.

Nu ar fi rău dacă directorul teatrului ar expune pe pereţii clădirii fotografii cu Teatrul Tineretului aşa cum a fost înainte de acest cataclism.

Nu ar fi rău să facă ceva cu ţigla nouă de pe clădire, care a început să cadă şi există riscul să avem o clădire cheală.

NU MAl SUNT BANI? Dacă nu mai sunt, nu e firesc ca cineva să prezinte o nota de cheltuieli? Daca nu mai sunt bani, cine plăteşte pentru greşeli şi pentru cheltuieli inutile şi supraevaluate?

Am văzut ieri o fotografie cu un grup de adepţi ai lui Tokes purtând o inscripţie pe piept

95

care spunea: “Noi nu suntem români”, noi pietrenii, ar trebui sa purtăm inscripţia: “NOI NU SUNTEM FRAIERI”.

Cineva mă acuza că nu spun nimic despre Consiliul Judeţean, nu spun fiindcă banii au fost dirijaţi şi adrninistraţi de către primărie. Era aproape firesc ca lucrurile să ajungă aici din moment ce Teatrul şi Muzeul aflate în subordinea şi în finanţarea judeţului au fost incluse ca nişte obiecte în proiectul ăsta, fără ca celor din Consiliul Judeţean să li se acorde dreptul de a interveni, de a fi sau nu de acord cu datele proiectului.

M-am agitat, am protestat, nu am fost de acord, am iniţiat împreună cu alţi oameni de teatru o petiţie semnată de peste 2.000 de persoane însă rezultatul este un compromis. Păcat!

Nu mai vreau, nu mai pot sa mă bat cu interese oculte (fiindcă de prostie nu poate fi vorba). o să-mi văd de sănătatea mea.

Cei care au făcut marea “restaurare” aveau obligaţia să respecte cel puţin locul denumit Teatrul Tineretului. Pentru răul pe care l-au cauzat rămâne să îi judece istoria! Care nu ştie să pună batista pe ţambal.

Foto: Alex. Sescioreanu Teatrul Tineretului, Piatra Neamţ, 2013

NEA magazine #02 | mai 2013 | identităţi

96

r4

Noile libertăţi (re)câştigate de români în iarna lui 1989 au dat naştere fenomenului denumit de specialişti “capitalism sălbatic”, specific estului european, acolo unde deceniile de comunism şi condiţiile de trai adesea indecente au impulsionat pe mulţi oameni să facă un împrumut, să-şi lase vechiul loc de muncă, să monteze o tonetă pe trotuar, să-şi schimbe vechea Dacie, şi multe alte intervenţii mai mici sau mai mari, încercând să se rupă cât mai vehement de trecut; cu alte cuvinte - să-şi ia soarta în propriile mâini [teoretic], şi să încerce să trăiască mai bine. Puţini ştiau ce este o economie de piaţă; puţini ştiu chiar şi acum. Dacă în Statele Unite şi în “vest” acest mod de organizare economico-socială s-a instalat gradual, eficient, ferm, pe un fond legislativ adecvat, şi beneficiind din plin de mentalităţi mai sănătoase, nealterate de lipsuri, la noi lucrurile au luat o întorsătură bizară.

97

Valentin Gheorghian

7

7

şapte

deja

sunt mulţi ani de când se discută intens şi recurent despre transformările socio-economice, culturale, sanitare şi psihologice resimţite de poporul român. Aproape nimeni însă nu-şi pune problema efectelor Revoluţiei din 1989 şi ale proverbialei perioade “de tranziţie” asupra oraşelor noastre, cum s-au resimţit ele în ceea ce priveşte spaţiile pe care le percepem sau parcurgem zi de zi : casa/ apartamentul, locul adiacent locuinţei, strada, spaţiul verde, spaţiul public, comercial şi altele.

Poate cei care au avut contact direct cu exteriorul, tranzitând şi interacţionând cu străinătatea, au senzaţia că ceva e diferit, deşi nu pot nicidecum pune punctul pe i. Poate unii specialişti sunt mai mult sau mai puţin conştienţi că ceva nu e în regulă, dar preferă să ignore fenomenul. Puţini sunt cei care conştientizează, analizează, documentează şi atrag atenţia asupra acestor probleme. Dintre cei din urmă, putem lăuda, spre exemplu, echipa responsabilă de proiectul <Superbia> - expus în cadrul celei de-a 12-a Bienale Internaţionale de Arhitectură de la Veneţia¬¬ în 2010.

Trotuarele României anului 2013 arată foarte diferit de cele de-acum 25 de ani, sau faţă de cele din ţări occidentale. Unele dintre ele au devenit expoziţii de tonete care blochează circulaţia, privirile către spectacolul străzii sau spre clădirile adiacente şi sufocă micile spaţii verzi. Iniţial din lemn, celofan, plasă din sârmă şi tubulatura metalică de orice fel,

Capitalism urban Constatări

tonetele au evoluat odată cu şi datorită deciziilor consiliilor locale - în cutiuţele din termopan pe care le vedem astăzi, având un impact estetic şi funcţional major.

Reglementările europene specifice legate de eficienţa energetică, izvorâte din nevoi reale şi universal valabile [reducerea pierderilor de caldură în anotimpul rece], însă adaptate fondului autohton, au dus la febra reabilitărilor termice. Astfel, de la caz la caz - fiecare după posibilităţi sau pricepere - şi-a placat apartamentul cu polistiren, fie în simbioză şi cooperare cu vecinii săi, fie pe cont propriu, cel mai adesea apelând la “un om” foarte calificat şi cu toate actele în regulă pentru a duce la bun sfârşit proiectul. Efectul, resimţit din punct de vedere termic la interiorul acestor locuinţe, este perceput însă mult mai puternic la exterior, pe fond vizualcromatic.

De la cele câteva zeci de Dacii, Aro şi Oltcit-uri traversând agale oraşul o dată la două zile, s-a trecut în câţiva ani la mii de autovehicule autohtone sau străine mai puternice, mai rapide, conduse de şoferi mai dornici de exprimare, însă pe drumuri la fel de bune.

Ne plac maşinile, asta e clar. Avem în continuare limpede întipărită vechea corelaţie automobilstatut social, care a dispărut de zeci de ani din ţări occidentale precum Olanda sau Franţa, însă ne cumpărăm maşini şi datorită dezvoltării oraşelor şi noului stil de viaţă competitiv. Transportul în comun îl folosim rar sau deloc din cauza calităţii şi a densităţii reţelelor acestuia. Biciclete nu avem, nu ne plac, şi oricum nu am avea cum sau pe unde

să circulăm cu ele. Nu avem însă nici spaţii de parcare sau garaje. Marile cartiere de locuinţe au fost proiectate pentru trafic redus, preponderenţa transportului în comun şi a mersului pe jos. Micile spaţii verzi dintre blocuri, reduse la extrem de regulamentele epocii de aur, zac astăzi sub pleiada de autoturisme şi garaje ale locatarilor limitrofi.

Spaţiul pieţelor şi al scuarurilor a început să fie mobilat, construit, săpat, defrişat sau ocupat pe scurt : puternic denaturat. Dacă eşti un locuitor al oricărui oraş din România şi ai o idee, gândeşte-te că e foarte posibil ca aceasta să prindă contur în perimetrul spaţiului public de tip “wild wild east”.

Peri-urbanul rezervat altădată exploatărilor agricole sau dezvoltării economicoindustriale uniforme ni se înfăţişează astăzi ca cel mai eterogen şi bolnav dintre toate. Sute de case de toate dimensiunile, formele şi culorile stau cocoţate pe dealurile unor oraşe ale ţării, fără lotizări coerente, aliniamente, căi de acces adecvate, reţele de utilităţi sau iluminat public, şi, bineînţeles, fără spaţii urbane amenajate corespunzător. Noile cartiere s-au constituit spontan, fără o planificare riguroasă, sub presiunea boom-ului imobiliar.

Libertatea înţeleasă greşit - drept posibilitate de a construi orice şi oricum pentru a-ţi îmbunătăţi condiţia personală, de a avansa în dauna celor din jur, afectează fundamental o ţară care din start nu avea o infrastructură adecvată, politici urbanistice cunoscute pe scară largă şi respectate de către populaţie, spaţii publice de calitate sau un fond locativ potrivit. Poate nu acesta este drumul ideal către capitalism.

Foto: Valentin Gheorghian Iaşi, chioşcuri comerciale, strada Nicolina

NEA magazine #02 | mai 2013 | identităţi

98

r4

99

Ivona Gheorghe

Agorafobia

8

8

sau De ce suferă spaţiul public românesc?

opt

în

multe dintre aceste oraşe, spaţiul public şi-a pierdut apartentența.

Faţadele construcţiilor care îl înconjoară sunt deteriorate, amenajarea este aridă, spaţiul are o flexibilitate redusă, culoarea predominantă este gri. Aşa se întâmpla şi în România . Dar aceste spaţii există. Sunt ale noastre. Ce facem cu ele?

Cui rămân? Le tratăm doar ca pe un martor static al unei epoci apuse? Au trecut deja aproape 25 de ani şi întrebarea rămâne aceeaşi: cum le aducem din nou la viaţa? Cum ne resuscităm oraşul? Cum îi facem pe oameni să înţeleagă că sute de moduri de gândire la nivel micro nu pot funcţiona fără a avea unul ce le guvernează la nivel macro? Ok, nu dăm în judecată doamnele pensionare care plantează pomi fructiferi în spatele blocului, însă ne trebuie ceva mai mult decât atât. Nici concertele de muzică pop a formaţiilor în vogă la radio ce se organizează de 2 ori pe an nu prea ajută. Oamenii ar trebui să înţeleagă că ei formează oraşul, care la rândul său îi formează pe ei. Este un câştig de ambele părţi. Sau aşa ar trebui să fie.

Spaţiul public reprezintă esenţa vieţii publice. Pulsul oraşul. Îl poate ridica, coborî sau chiar îngropa.

Spaţiul public este un spaţiu al negocierilor, al interacţiunii şi al acţiunii. Nu este clar delimitat şi înseamnă străzi, parcuri, locuri de joacă, trotuare, pieţe şi piaţete, faţade şi calcane, ganguri şi obiecte de arhitectură. E acel spaţiu ce se naşte în urma asamblării puzzel-urilor arhitecturii urbane. Într-o concepţie idealistă, spaţiu public este un sistem de tip macro, care relevă un cumul de micro-unităţi care lucrează împreună pentru a crea acest tot unitar, într-o interdependenţă şi conectivitate cu oamenii ce îl populează. În realitate, spaţiul public este flancat de spaţii private, fiecare având propria sa relaţie cu acesta. Deschisă şi împăcată, sau dimpotriva - închisă, stingheră şi chiar arogantă. Este vizibil faptul ca, în oraşele ţărilor post-comuniste, lucrurile sunt mult mai complexe decât această constatare.

Ieşind de sub tutela socialismului, societatea românească, vulnerabilă, a căzut în braţele liberalismului economic, preluând modelele şi visele transatlantice. Asocierea morţii spaţiu public autentic cu ideea omului văzut ca animal social a lui Aristotel duce inevitabil la mutarea vieţii publice în interiorul megastructurilor. Odată cu aceasta şi spaţiul public s-a translat în aşa numitele shopping malluri. Mall-uri care, îmbrăcate într-o arhitectură modernă adăpostesc explozia şi divesitatea produselor de larg consum.

Cele 7 minuni ale arhitecturii antice sintetizate toate în una: Mall -ul.

Dotate cu de toate, cinematografe, săli de sport, rasturante, aule în care au loc fel de fel de târguri şi spectacole, locuri de joacă pentru copii, supermarketuri, chiar şi capele de rugăciune, aceste nave uriaşe au ancorat în spaţiul urban şi l-au acaparat. Prima întâlnire, cele mai noi filme, plimbările de weekend, întâlnirile de afaceri, zilele de naştere, toate au ca locaţie mallul. Influenţa dură subliminală a acestor aşa-zise ‘spaţii publice’ este că, prin preamărirea producţiei

de serie, se naşte totodată o nouă tipologie umană – homo mallus. Astfel, se crează breşe la nivel social prin eliminarea păturii ce din punct de vedere financiar nu îşi permite frecventarea spațiilor de acest tip. Aceştia se autoexclud şi trăiesc prin televizor, lucru des întâlnit mai ales în rândul bătrânilor.

Distrugând astfel principalele cararcteristici ale spaţiului public tradiţional iau naştere familiile de serie, atitudinile de serie, preocupările de serie, societăţile de serie. E un câmp de bătaie între vis şi realitate. În Mall trăim visul unei armonii ideale. Asta fiind şi motivul pentru care e creat. Pe când afară ne confruntăm cu realitatea dura ce funcţionează ca o oglinda în care ne privim cu toţi. Mall-ul vinde iluzia de “a fi” în care nimic nu trebuie rezolvat, în care totul e guvernat de o forţă superioară cu potenţa financiară ce are grijă de tot. Mall-ul vinde iluzia atemporalităţii.

Se observă deasemenea o dihotomie dusă la extrem între spaţiul privat şi cel public, între atenţia cu care bunăstarea financiară se expune ostentativ la nivelul clădirilor private sau

Foto: Valentin Gheorghian Bacau, 2010

NEA magazine #02 | mai 2013 | identităţi

100

r4

rezidenţiale şi cea pentru spaţiul public. Fără a avea un ochi format, se observă cum interesului proprietarului scade direct proporţional cu distanţa dintre imobilul (de multe ori supra dimensionat) şi limita proprietăţii.

Evident, există şi excepţii de la această regulă tristă. Se găsesc uneori adevărate grădini mesopotamiene în spatele gardurilor care bordează trotuarele triste şi vecinătăţile cu care vremurile nu au fost la fel de generoase. Specii de plante care se chinuie cu greu să supraviețuiască în climatul românesc, obiecte decorative de grădina ce ar putea mobila chiar şi un parc, spaţii de joacă pentru copiii ce nu se dezlipesc de computer şi de telefoanele părinţilor, grătare şi piscine de toate formele şi dimensiunile, fântâni arteziene şi chiar sculpturi, arce îmbrăcate în vita de vie şi nelipsita cărare betonată printre tufele de trandafiri care, într-un an, devin mai mult spini decât flori . Cât de multe poate îngrămădi omul nostru în prea mica să proprietate pentru a-şi transforma locuinţa într-o casa cu de toate? De ce şi-ar crea un micropolis în curtea din jurul casei? Pentru a-şi asigura tot ce nu găseşte în oraş? Pentru a-şi crea micul său spaţiu public cu acte în regulă? Pentru a se ascunde de trotuarele sparte şi imperfecţiunile spațiilor publice? Este acest om acelaşi om care îşi aruncă crengile uscate în curtea vecinului? Este acest om acelaşi om care parchează pe spaţiul verde? Este acelaşi care după ce vin maşinile de deszăpezire îşi curață drumul de acces aruncând zăpadă pe stradă proaspăt curăţată? Tot el opreşte pe banda

101

de urgenţă a celor câţiva kilometri de autostradă pentru nevoi derizorii?

De multe ori da. Cum exteriorul reflecta interiorul, nu putem decât să dăm vina pe românescul om bun la toate, pe mânia celor care ştiu din toate câte puţin şi de fapt nimic, pe sindromul specialistului în toate cele. Dar dacă românul e şi arhitect şi instalator şi politician şi dulgher şi peisagist şi electrician, de ce nu ar fi şi cetăţean? De ce vrea doar să se bucure de drepturile sale civile fără a avea nici o obligaţie?

De ce nu-şi iubeşte şi îngrijeşte oraşul? Aşa cum poate el. Cum poate el mai bine. De ce nu se gândeşte că acţiunile lui, fie ele şi foarte personale afectează silueta oraşului? Cineva nu nimereşte coşul de gunoi, altcineva modifica după bunul plac faţadele propriei case, şeful de scară alege culoarea blocului proaspăt izolat termic după preferinţele soţiei. “Şi ce dacă e neinspirată culoarea? Măcar e nouă şi curată!” în 2 ani nu va mai fi nici nouă şi nici curată şi va rămâne doar o alegere neinspirată. Încă una printre zecile şi zecile care ne înconjoară. Toate acestea afectează spaţiul public. E foarte simplu şi confortabil să-i blamăm pe cei care ne guvernează, pe soartă, pe ceva ce nu putem controla. Dar când trebuie să ne asumăm responsabilitatea pentru acţiunile noastre care în final se răsfrâng tot asupra noastră, ne găsim scuze şi facem ce ştim mai bine.

Disimulăm. În spatele necesităţii de a ieşi cât mai low cost ne ascundem neştiinţa şi nepăsarea de întreg. Pentru a combate această nepăsare trebuie

să existe o autoritate de reglementare care să fie activă. Altfel acel “ce mă interesează pe mine de ce-a făcut celălalt?” devine argumentul ipocrit suprem ce ne permite sa procedam neinformat şi sa facem lucrurile de mântuială.

Un alt aspect care ar putea oferi o explicaţie pentru dezumanizarea spaţiului public este ceea ce numim azi spaţiul virtual. Acest spaţiu mediat de computer permite translarea experientei vieţii publice din spaţiul public tradiţional în cel privat. Multe dintre aceste experienţe devin astfel accesibile cu ajutorul internetului. Spaţiul public în sine devine astfel accesibil din intimitatea spaţiului privat, fiecare având în propria sa mâna sceptrul puterii. Orice poate deveni/ cunoaşte/ privi/ scrie/afla/ cumpăra/ căuta/ citi/ orice.

Interacţiunea faţă în faţă, necesitatea că receptorul şi emiţătorul să se afle în acelaşi loc în acelaşi timp, expunerea fizica în afara spaţiului privat, deplasarea din punctul a în punctul b, devin astfel acţiuni facultative’.

Alături de comfortul de a nu se expune în afara locuinţelor, prin neglijarea vieţii personale, sociale şi/sau profesionale, utilizatorii experimentează adeseori şi anxietate socială, tristeţe şi chiar depresie. Specialiștii ce au studiat comportamentul persoanelor depedente de internet, au remarcat comportamente contrastante ale aceluiaşi individ în cele 2 spaţii: virtual şi public tradiţional, la nivelul timidităţii sociale, al generozităţii, al deschiderii sufleteşti şi chiar al sexualităţii.

Spre exemplu, o persoană care în mediul virtual

este foarte populară şi dezinhibată, în realitatea fizica poate fi extrem de timidă şi rezervată, sau cineva care este în realitate zgârcit şi individualist poate da dovadă în spaţiul virtual de extremă generozitate şi suport, consumând energie şi timp pentru a răspunde tuturor cererilor de ajutor şi a rezolva probleme ce nu sunt ale lui. În cursa identificării cu noi valori bazate de multe ori pe parametrii ireali, participanţii acestui tip de realitate se confruntă cu diverse confuzii în ceea ce priveşte percepţia reală a identităţii persoanelor cu care intra în contact şi chiar a propriei identităţi.

Dar poate arta salva aceste spaţii publice ce strigă după ajutor? Poate un oraş post-comunist îmbrăţişa arta? DA. Oraşele noastre post-comuniste pot îmbrăţişa arta, pentru ca aceasta, prin posibilităţile ei explozive, să redea publicului un spaţiu care îi aparţine dar pe care nu şi-l asumă. Cu care nu mai e în acord. În care nu se vede altceva decât lipsa viziunii administraţiilor.

Ne dorim străzi comerciale că la Paris, piaţete cu terase ca în Roma, ni se pare că ni se cuvine tot ce este mai bun şi mai frumos şi de cele mai multe ori învinovăţim autorităţile locale pentru că nu le avem, însă străzile noastre comerciale, pieţele noastre publice le-am lăsat în baza cafenelor sezoniere şi a tarabelor cu cercei hand-made. De aceea, ieşiţi în spaţiul public!

Asumaţi-vi-l! Trăiţi-l! E al vostru! Al nostru! Întineriţi-l şi pictaţi-l cu propriile voastre idei!

Foto: Alex. Sescioreanu Iaşi 2010

{Cât de multe poate îngrămădi omul nostru în prea mica sa proprietate pentru a-şi transforma locuinţa într-o casa cu de toate?}

NEA magazine #02 | mai 2013 | identităţi

102

r5

Supa de Sîmbătă, 2010 un proiect realizat în colaborare cu Roman PETRUNIAK Apartament Deschis, Chişinău Foto: Vladimir Us

103

Proiecte

R5

Bam! A fost demolată. Şi pe terenul ei s-au bătut, zi de vară până-n seară, „investitorii”. Dar nu povestea asta e spusă aici, ci alta. Despre cazuri diferite în care o mână de oameni s-au strâns în jurul unor idei, au pus mâna pe lopeţi, voinţă şi alte resurse şi s-au apucat de treabă. Da, veţi spune, dar ei aveau aia sau aia sau cealaltă, eu nu pot să fac asa ceva...Cum faci „NU POT”?

Arataţi-mi, vă rog, un tutorial de nupotism şi am să vă arăt nenumarate exemple de iniţiative

NEA magazine #02 | mai 2013 | identităţi

teoretice şi practice care schimbă lumea din jur.

Poate nu Lumea, dar din oazele de normalitate pe care le creează, din structurile construite pe care le reabilitează sau din cele pe care le întemeiază inovativ, schimbă lumea lor, şi aceea este singura care există cu adevărat. Iar beneficiarii, direcţi sau indirecţi, suntem noi toţi. Sunt din ce în ce mai mulţi si trebuie să-i amintim constant pe cei care au curajul să ţeasă ceva folosindu-se de firul dezlânat şi pestriţ al realităţii.

104

r5

1

1

Adriana Gheorghiescu

unu

Turnul nostru Exerciţiu de implicare civică

Pentru ieşeni, şi mai ales pentru utilizatorii de Facebook, e o poveste deja cunoscută: un castel de apă al CFR, un proiect, câstigarea unei finanţări; în final - un turn consolidat, înveselit de o pictură murală, bine iluminat pe timp de noapte…şi multe poveşti. Toate acestea dirijate de o echipă entuziastă de câţiva ieşeni care au pornit cu motivaţii puternice pe un drum necunoscut: îmbinarea vieţii cotidiene cu provocările unui job şi a unei familii cu o acţiune de voluntariat în beneficiul comunităţii.

dacă

până acum am scris despre această experienţă în numele echipei, am să mă folosesc de aceste rânduri pentru o perspectivă mai subiectivă.

Sunt câteva aspecte pe care aş vrea să le ating: implicarea atipică a unui arhitect într-un proiect şi plasarea unui gest de arhitectură în sinergia generaţiei noastre.

Tradus în subiectul acestui număr care îşi doreşte să discute despre identitate şi ce ne defineşte pe un anumit palier, primul subiect pune întrebarea:

De ce şi cum arhitectul schimbă rolul cu cel al beneficiarului?

Arhitectul are obişnuinţa poziţiei de solicitat: un beneficiar i se adresează pentru rezolvarea unei probleme (persoană fizică, sau juridică), sau se lansează un concurs şi el poate aplica. Arhitectul este văzut, deci, ca un ajutor al celui care observă o problemă (nevoia extinderii unei construcţii, de exemplu) şi vrea să ajungă la rezolvarea ei.

Arhitectul are câteva avantaje pe care le poate exploata în proiecte legate de comunitate: un bagaj de informaţii specializate (exemple de rezolvări în cazuri similare, bunăoară),

105

Foto: AltIaşi

antrenamentul unei priviri de ansamblu, buna cunoaştere a comunităţii, rodajul în ceea ce priveşte conducerea unui proiect de la faza de idee, prin autorizare, pâna la execuţie.

Arhitectul poate avea intuiţia sau revelaţia unei nevoi în cadrul comunităţii, fiind antrenat să privească lucrurile într-un anumit fel, să observe realităţi, să compare manifestări sau oportunităţi.

Acesta are, deci, acces atât la identificarea problemei, cât şi la cunoaşterea căilor pentru rezolvarea acestora. Nimic mai firesc, atunci, ca iniţiativele în ceea ce priveşte evoluarea, creşterea la nivel de spaţiu urban, arhitectul să fie cel care ia iniţiativă.

Am explicat “de ce?”, deşi înainte de a începe proiectul Turnul Nostru nu îmi pusesem această problemă. În acest caz lucrurile au venit din mers, dar s-au arătat foarte fireşti pe parcurs.

Cum? Prinzând curaj.

Proiectul Turnul Nostru a fost inspirat de proiecte ca Magic Blocks din Bucureşti, Estonoesunsolar din Spania, Cascina Cuccagna din Italia, proiecte care arată că lucrurile pot fi simple: buna cunoaştere a comunităţii, creativitate, mijloace simple, rezultat vizibil.

Am gândit o soluţie pentru ca o clădire ignorata de comunitate şi proprietari să devină un reper urban. Am explicitat-o grafic şi apoi am povestit-o proprietarului acestei clădiri. Pe langă conceptul de arhitectură am sugerat şi o soluţie de finanţare. Proprietarul a fost extrem de deschis şi a pus clădirea respectivă la dispoziţie pentru realizarea proiectului. De aici până la execuţie, piedicile au fost doar cele logistice şi financiare. Am descoperit, în schimb, că traseul de la idee la beneficiar poate fi parcurs şi invers (traseul clasic: beneficiarul se adresează arhitectului pentru o soluţie de arhitectură şi pune la dispoziţie un buget).

Cel de-al doilea subiect pe care vreau să il ating în aceste rânduri porneşte de la o frază pe care o enunţasem chiar în timpul participării proiectului Turnul Nostru la concursul pentru finanţare:

Acum 10 ani, pe când îmi petreceam anii de studenţie în Iaşi, oraşul dormea. Existau câteva nuclele ale caminelor studenţeşti (cele din Tudor sau din Târgusor) în care lumea încerca să nu stingă lumina, să susţină o viaţă “de noapte” cu câteva pizzerii, discoteci şi baruri; în rest, peisaj de oraş pensionar… blazat, fară puncte de atracţie în afara programului, cu multe realităţi surpate, cu marfa chinezească unica opţiune .

Privind acum peste oraş, nu aş mai pleca din nou în Bucureşti. Oferta e mare, variată, de cele mai multe ori de calitate. Oraşul vibrează.

Sunt necesare proiecte ca AltIaşi ca să începi să poţi face o selecţie. Nu poţi urmări tot ceea ce se petrece. Avem piste de biciclete şi proiecte legate de utilizarea velocipedului. Avem susţinători ai fair traid-ului şi multe activităţi pro-bio şi eco prin Mai

“Avem maturitatea, bagajul de informaţii şi energia pentru a începe să ne manifestăm în şi pentru oraşul în care locuim”.

Foto: Turnul nostru

NEA magazine #02 | mai 2013 | identităţi

106

r5

Foto: Mădălina Purdilă

107

Bine, Teris, Acaju, etc. Avem Paper Girl la nivel de popularizare şi decliseizare a artei. Avem Atelierul Părinţilor pentru o altfel de educaţie. Enumerarea mea e saracă, multe nume lipsesc, dar arunc câteva din iniţiativele care au în comun faptul că aduc în comunitate know-how, pasiunea şi energia unei generaţii noi care priveşte voluntariatul ca pe o experienţa de viaţă win-win.

Mi-am permis să conturez peisajul pentru a integra mai bine povestea Turnul Nostru din ochii mei.

E o efervescenţa, lucrurile sunt pe cale să se prefacă. Dacă pentru plantat copaci, sau pentru livrat proiecte ce ţin de arta grafică, muzică, film, timpul şi bugetul nu sunt inamici atât de mari, atunci când vine vorba de arhitectură, construcţie, remodelat spaţiul urban, totul sună intimidant.

E nevoie de proiectanţi, de proiect, de avize şi autorizaţii, de mulţi bani, timp bun pentru şantier, furnizori şi executanţi de bună credinţă, răbdare şi efort susţinut pe o lungă perioadă de timp.

Putem totuşi amâna indefinit acest aspect al vieţii oraşului, spaţiul public, asteptând să se intâmple, să ne cada în traistă? Iar dacă nu cade, să certam pe “alţii” sau să ne resemnăm pentru că “aşa merităm”?

E adevarat că nu ne stă în fire să

abordăm spaţiul public ca pe un bun al tuturor (inversul unui “loc al nimanui”) din care fiecare putem obţine un beneficiu: de relaxare, de cultivare, de vizibilitate, de educare a unui simţ civic, etc.

Boierii români pe la 1820, dorind să îşi trimită fii la studii în Occident, pentru că acolo existau Universităţi mărturisesc uimiţi cum în oraşele Europei există parcuri, cu alei, în care oamenii nu fac altceva decât să se plimbe, să asculte muzică, să discute. Până de curând în istoria oraşelor noastre spaţiile de adunare erau maidanul (locul parasit, cu gunoaie, bălţi şi câini), piaţa ca şi loc de târguit (alt loc cu balţi şi câini) şi curtea bisericii. Nu e de mirare că atunci când începusem să privim lucrurile altfel, dând peste noi comunismul căruia nu îi plăceau şi nu încuraja adunările în spaţii publice (necomandate), am revenit frumuşel la căsuţele noastre, fară ataşament pentru orânduiri urbane civilizate.

Combinând aceste trei direcţii: o generaţie efervescentă, teama de a acţiona pentru primenirea, organizarea spaţiului public şi lipsa tradiţiei cultivării unui spaţiu public, am ajuns la Turnul Nostru.

De ce să nu incepem să schimbăm lucrurile chiar acum? De ce să nu aducem şi spaţiul public şi implicit arhitectul în curentul generaţiei

efervescente? De ce să nu încercăm să arătăm că dincolo de dificultăţile cotidiene, dacă îţi pasă, poţi aşeza o caramidă?

De ce să nu acţionăm pur şi simplu?

Poate mai sunt mulţi cei care gândesc ca noi, care iubesc spaţiul public şi simt nevoia existentei unuia… Poate dacă vor vedea că există o mână de oameni care a încercat şi a obţinut un rezultat i se vor alătura. Poate se va stârni un curent al interesului pentru comunitate şi spaţiul urban şi vor începe să prindă contur noi iniţiative.

Turnul Nostru pentru mine a însemnat un protest, protestul ca şi “cultivare a unui nou sens al acţiunii comune” ( formulă care m-a atras în numărul trecut în articolul lui Ovidiu Gherasim Proca). Acţionam, deci avem ceva de spus.

Turnul Nostru pentru mine înseamnă speranţă. Speranţa ca scânteia era tot ceea ce lipsea unei concentrări a atenţiei ieşenilor pe îmbunătăţirea spaţiului în care îşi duc copiii la plimbare, în care ies cu prietena la o întâlnire, în care îşi petrec sute de ceasuri între casa şi serviciu.

Civismul nu se moşteneşte genetic…nu e un dat. El se învaţă. Unii au norocul sâ îl preia prin exemplul părinţilor şi al comunităţii, alţii trebuie să lupte pentru a-l dobândi şi promova mai departe.

Să luptăm, zic.

“De ce să nu acţionăm pur şi simplu? Poate mai sunt mulţi cei care gândesc ca noi, care iubesc spaţiul public şi simt nevoia existenței unuia… Poate dacă vor vedea că există o mână de oameni care a încercat şi a obţinut un rezultat i se vor alătura.”

NEA magazine #02 | mai 2013 | identităţi

108

r5

Alexandru Sescioreanu

2

2

Era incă zăpadă afară când infruntam gerul din Piatra Neamţ în drum spre tatal meu, ca să luam pranzul impreuna. Coboram cu grijă treptele de la Curtea Domneasca, făcând dreapta pe lângă Consiliul Local şi înfundândumi bărbia cat de bine puteam în gulerul paltonului. Ar putea fi cumulul de detalii al oricărui trecator ce se grabeste prin centrul unui oras de munte; detalii personale care pot distrage adeseori atentia de la lucruri mult mai evidente, dara-mi-te de la cele discrete.

doi

În tihnă

faţada

prăvăliei de care vreau să povestesc nu ţipa la mine, chiar dimpotriva, părea că se străduie să fie insesizabilă. Am intrat de vreo câteva ori, dar trebuia să mai treacă ceva vreme până aveam să-l cunosc pe dl. Vartic şi istoria prăvăliei „Bucate în tihnă”. Aveam să aflu încă de la prima întâlnire povestea din spatele proiectului. Această începea de la mica prăvălie de niscaiva zeci de metri pătraşi şi străbatea Bucovina şi Maramureşul datorită pasiunilor dlui. Vartic: explorarea coclaurilor şi a reţetelor culinare. Departe de mine gândul că-mi va fi ţinut un curs în teoria spaţiului, dar am fost plăcut surprins să vad cum pasiunea pentru gastronomie poate naşte un inspirat design de interior.

Îmi sunt prezentate din start limitele de natură financiară: proiectul de amenajare este demarat cu puşine resurse, cele existente fiind low-cost. Lumini improvizate din profile de rigips şi neoane, o maş din scînduri de pal salvate de la un depozit, un gard lăcuit de proprietari şi asezat după sfaturile arhitectului – pe perete. Aportul arhitectului este unul de direcţie generală, conceptuală, de la care deviaţiile sunt accidente fericite. Implicarea proprietarilor în lucrări este facută din plăcere şi din nevoie: „Am observat cât timp îţi ia să explici cuiva ce trebuie să facă, comparativ cu cât ţi-ar lua ţie să-l faci”, spune dl. Vartic.

Schiţele initiate şi discuşia cu dl.

Vartic au confirmat inclinaţia proiectului de a lăsa

109

existentul să-şi spună cuvântul. În urma decopertării unui perete despărţitor din rigips, a ieşit la iveala un zid de cărămidă şi o grindă metalică cu inscripţia Reşiţa 1932, artefacte care fac deliciul unui proiect de acest tip. Lada de zestre şi alte obiecte găsite prin poduri de sate şi aduse în spaţiu pot găsi corespondente în piesele comandate de la IKEA, fără să creeze disonanţă.

Am întrebat cum şi dacă au fost gândite detalii care să facă apel la funcţiunea precedentă, sau la ce ştiau oamenii ca pot gasi aici, ca o masură de integrare în comunitatea locală. Mi s-a răspuns cât se poate de simplu: „Majoritatea oamenilor nu sunt şi nici nu e nevoie sa fie întotdeauna conştienţi de filozofia din spatele unui spaţiu. Dacă le place, intră şi revin.”

E cert că dimensiunile reduse neagă caracteristici ale spaţiului de care s-ar bucura o cafenea. De exemplu, dinamica specifică unui grup de oameni lipseşte aici. Ce se pierde în materie de comunitate se compensează din plin prin cochetărie şi grija pentru fiecare individ.

Nevoile prăvăliei sunt întrunite cu succes: prezentarea produselor, posibilitatea de vânzare, vizibilitatea şi accesibilitatea au fost elegant rezolvate în proiect. Totodată, flexibilitatea spaţiului da oportunitatea organizării unor mici evenimente, precum degustări de vinuri şi produse tradiţionale.

Un fir subtil şi proaspăt defineşte proiectul de la cap la coadă. Chiar după ce intri în spaţiu, lucrurile nu strigă la tine, atmosfera e liniştită.

Ai venit doar să-ti iei o pâine ori un vin, nu să faci risipă ori să potriveşti bine banii încât să umpli cât mai eficient un coş cu extrem de folositoare nimicuri.

„Majoritatea oamenilor nu sunt şi nici nu e nevoie sa fie întotdeauna conştienţi de filosofia din spatele unui spaţiu.

Dacă le place, intră şi revin.”

NEA magazine #02 | mai 2013 | identităţi

110

r5 Colaj de ilustrare a conceptului

Desfăşurare interioară

111

Incintă, vedere de ansamblu

NEA magazine #02 | mai 2013 | identităţi

112

r5

113

Fotografii interior

Plan general

NEA magazine #02 | mai 2013 | identitÄ&#x192;ĹŁi

114

r5

Adriana Gheorghiescu

Au câştigat!

Cine?

3

3

Toţi... Ieşenii, Muzeul Literaturii Române Iaşi, Cafeneaua Publică, Fundaţia Comunitară Iaşi şi …NEA.

trei

Pavilion MLRi Indetităţi volante

NEA va trece la treabă - are de construit un pavilion, iar MLRI are de reconstruit o identitate.

O plecăciune pentru organizatorii Cafenelei Publice (www.cafeneauaplublica.ro ), un proiect al Fundaţiei Comunitare Iaşi (www. fundatiacomunitaraiasi.ro). Echipa FCI, oameni pasionaţi de Iaşi, au venit cu ideea de a lansa un concurs de idei între studenţi, idei de marketing pentru o instituţie de cultură a Statului Roman, un păstrător de nenumărate obiecte şi imobile de patrimoniu, un set de 12 muzee şi misterul lor: Muzeul Literaturii Române Iaşi.

Nu strică o definiţie de dicţionar: patrimoniu = totalitatea bunurilor care aparţin colectivităţii şi sunt administrate de către organele statului. Cu alte cuvinte, oamenii buni de la FCI s-au gândit să cheme comunitatea să vină cu idei ca să retrezească interesul comunităţii pentru bunurile sale (“bunuri”, modest spus).

Nu-i rău deloc! N-am să spun că evităm să se întâmple cu alte bunuri ale comunităţii ceea ce s-a întâmplat cu teii noştri, de patrimoniu.

La strigarea FCI au răspuns trei echipe: Golden Blink, Asociaţia Studenţilor Jurnalişti şi North Eastern Architect. Trei echipe, trei baze diferite de formare: marketeri, jurnalişti şi arhitecţi.

Dacă toţi participanţii au observat cam aceleaşi direcţii principale pe care se poate merge pentru câstigare de imagine, interesant şi chiar foarte util prin complementaritate a fost faptul că fiecare echipă, conform cu pregătirea sa, a dezvoltat un aspect familiar: marketerii au mizat pe evenimente, acţiuni interesante care să atragă atenţia şi prezenţa ieşenilor în curtea muzeelor; jurnaliştii au insistat pe Foto: Cărtureşti

115

materialele de comunicare şi imaginea lor.

Arhitecţii au avut câştig de cauză în jocul dintre aşteptările publicului şi surpriza oferită.

Dacă un prieten îţi spune “hai cu mine la muzeu”, în mintea ta se formează un noruleţ al aşteptărilor care include câteva aspecte standard: chestii prăfuite, ghizi plictisiţi, no surprise.

Dacă Facebook-ul îţi spune “hai la prezentare de proiecte pentru instituţiile de cultură”, ţup noruleţul cu aşteptări: or să zică de logo, de modalităţi de comunicare, de personal mai entuziast, de evenimente care să cheme publicul (interactive).

Şi dacă prietenul îţi spune: “hai la treasure hunting la MLRI” sau Facebook-ul îţi spune “hai să vezi ce pavilion a pregătit NEA pentru Iaşi”?

Cam asta a fost: într-o întâlnire pregătită ca un spectacol (show), cu invitaţi cap de afiş (doamna Beatrice Rancea), cu invitaţi diplomaţi pentru merite (Mihai Pintilei de la Teatrul Fix), cu prezentări de proiecte gândite cu pasiune şi dragoste de Iaşi, (Golden Blink veniţi cu regie şi costume), arhitecţii au adus surpriza: dacă tot vrem să aducem MLRI în mijlocul ieşenilor, atunci să o facem la propriu…cu un pavilion mobil.

Lecţie învaţată şi cu Turnul Nostru: o simulare, un obiect “palpabil”, concis, la obiect, simplu de înţeles ca proces de funcţionare ajunge imediat la public.

Şi prezentarea NEA a inclus: un logo (foarte bun după gustul meu), aplicaţia pentru IPhone, alte sugestii de deschidere a “patrimoniului” spre comunitate. Impactul l-a avut însă imaginea cu pavilionul, povestea sa şi promisiunea de ataşament.

Hai la treasure hunting la MLRi!

Foto: Cărtureşti

NEA magazine #02 | mai 2013 | identităţi

116

Povestea pavilionului:

De ce:

Identitatea = un ansamblu de date prin care se identifică o persoană, în cazul nostru: un muzeu.

Dacă elementele tradiţionale (carte de vizită, pliant, video, afiş etc) au limitări în a trezi interesul publicului ţintă, a livra informaţii solide, şi mai ales în a aduce publicul în muzeu pentru a lua un contact mai cuprinzător cu acesta, un pavilion are posibilităţi aproape nelimitate.

Poate expune material grafic, video, audio, panouri interactive, poate vinde obiecte personalizate, poate avea personal pregătit pentru a discuta şi, câteva chestiuni care îl ridică lejer deasupra celorlalte materiale promoţionale: poate culege feed-back, poate crea ataşament, poate fi prezent oriunde în mijlocul evenimentelor out-door din Iaşi.

Cam ce şi-a dorit echipa NEA: muzeul în mijlocul ieşenilor….la “taclale” cu ei.

Cum:

Un obiect paralelipipedic, simplu de executat şi mai ales de montat-demontat, transportat (cum exact? au promis ca vor detalia la faza de proiect tehnic). O prezenţă elegantă, cu faţadele imprimate astfel încât să păstreze limbajul arhitecturii clădirilor muzeu (o trimitere s-a făcut către Casa Pogor). Şi pentru că sunt arhitecţi s-au gândit la maximizarea spaţiului de “comunicare” (pereţii interiori) nepracticând goluri pentru iluminare în aceştia , şi la aducerea unei lumini zenitale (tehnica de program muzeal), lucru rezolvat de un acoperiş transparent (policarbonat). Dacă muzeele caută lumina zenitală, dar cea nordică pentru că nu e agresivă cu exponatele, aici lucrurile sunt puţin diferite totuşi: pavilionul e mobil, deci nordul nu e fix, iar lumina directă a soarelui cred că va fi benefică: ea deteriorează printurile expuse

r5

mult timp, dar e un lucru bun pentru că fortează la un refresh periodic…nu vom fi în pericol să se învechească proiectele interactive din spaţiul interior (smile).

După cum spuneam, ochii au fost absorbiţi de imaginea pavilionului şi urechile au înregistrat doar frânturi. Câteva dintre frânturi nu aş vrea să le las să treacă neobservate, însă.

Frântura care mi-a făcut un declic: Regândirea şi punerea la dispoziţia publicului a spaţiilor verzi adiacente clădirilor muzeu. Acum când se organizează proteste de stradă pentru tăierea unor tei se presupune că începem să conştientizăm săracia oraşului în spaţii verzi, spaţii publice, spaţii de izolare faţă de trafic şi stres (parcuri). Ce bogăţie şade în curţile clădirilor muzeu ale MLRI, curţi boiereşti, cu arbori bătrâni şi vegetaţie tihnită!

Mămici cu copii, bunici şi adolescenţi invadează rapid un spaţiu verde sigur şi la îndemâna. De acolo să-I aduci în interiorul muzeului nu mai e decât un pas.

Am să divaghez puţin oferind exemplul MTR (Muzeul Ţăranului Român din Bucureşti). A ajuns unul dintre punctele de atracţie importante ale generaţiei noastre bucureştene. Unde ne vedem?

La Clubul MTR că nu se fumează. Unde mergi în week-end? E târg la MTR. Lumea e acolo, gravitează în jurul clădirii. S-a creat ataşament faţa de loc, clădire, simbol…brand. Iar limbajul în care vorbeşte publicului ţintă, e limbajul publicului, nu al muzeografilor. Simt nevoia să subliniez acest lucru pentru că teama mea e că cei ce vor lua decizii asupra micilor detalii: logo, tip de mesaj, font, etc par a fi atraşi de un limbaj familiar lor (carţi rufoase, chestii sepia) şi nu ştiu dacă asta nu e deja pe lista aşteptărilor şi nu a surprizelor incitante.

O altă frântură: NEA observă că grădinile muzeului (cazul tratat, Muzeul Pogor) sunt bunuri publice (patrimoniu). Atunci de ce

Foto: Asociaţia North Eastern Architect Propunere pentru Muzeului Literaturii Române Iaşi, logo şi identitate vizuală

...ochii au fost absorbiţi de imaginea pavilionului şi urechile au înregistrat doar frânturi.

Foto: Asociaţia North Eastern Architect Propunere pentru Muzeului Literaturii Române Iaşi, pavilion mobil

117

NEA magazine #02 | mai 2013 | identitÄ&#x192;ĹŁi

118

r5 Să dovedim împreună că merităm să ne bucurăm de grădinile noastre.

Foto: Asociaţia North Eastern Architect Propunere pentru reabilitarea imaginii Muzeului Literaturii Române Iaşi

119

Foto: Asociaţia North Eastern Architect Propunere pentru Muzeului Literaturii Române Iaşi, corespondenţă

exista garduri? Pentru a nu îngreuna administrarea s-ar putea răspunde. Acum doi ani am constatat cu dezamagire că dispărusera băncile din parcul Pogor (eram însărcinată şi străbătusem greu calea până acolo că să iau o gura de soare). Dacă tot eram acolo am întrebat paznicul ce s-a întâmplat.

Trist şi empatic mi-a povestit cum găseau sticle de bere şi seminţe dimineaţa (nu sunt sigură că nu a menţionat şi prezervative) şi direcţiunea a hotărât să mute băncile în spatele muzeului ca să nu mai aibă adolescenţii unde să şadă.

E un spaţiu public zicem. Şi putem organiza un brainstorming pentru soluţii inventive de a evita comportamente generatoare de mizerie, altele decât să punem garduri, lacăte, să strângem bănci şi să declarăm totul inaccesibil. Să dovedim împreună că merităm să ne bucurăm de grădinile noastre la o plimbare, la un film, la un show de lumini etc. Aceste grădini pot încuraja practicarea artelor, iniţiativele mici din comunitate, pot încuraja “agregarea” în comunitate.

Per total, atât NEA, cât şi celelalte echipe au tratat această provocare ca pe una cu mize mari (după cum spunea Dona Tescovschi de la Carturesti “oamenii aştia chiar au muncit!”). Am văzut simulari, logo-uri, concepte de evenimente (treasure hunting în grădinile celor 12 muzee, bal mascat în parcul Casei Pogor, festival de folk la Casa Memorială Constantin Negruzzi , film în aer liber, teatru în gradină), material video, plus prezentările în sine. Banii câstigaţi propriu-zis, 380RON, dublaţi de FCI, sunt o sumă mică. S-a câstigat mult la alte niveluri. Unul dintre ele am să-l prezint astfel: toate cele trei echipe au încheiat prezentarea cu menţiunea: “chiar dacă nu vom caştiga noi asta seara, vom ţine legatura cu MLRI şi îi vom ajuta să implementeze ideile ce le-au plăcut în proiectul nostru”.

Mulţumim, ieşeni!

Foto: Asociaţia North Eastern Architect Propunere pentru Muzeului Literaturii Române Iaşi, vizualizare aplicaţie mobilă

NEA magazine #02 | mai 2013 | identităţi

120

Adina Bănăşeanu ştefan Rusu

r5

Începînd cu anul 2007 Asociaţia Oberliht a desfăşurat o serie de activităţi de explorare a spaţiului public din Chişinaul postsovietic. Oraşul a servit şi în calitate de teren pentru acţiunile de cercetare şi analiză mai aprofundată iniţiate cu scopul studiului transformărilor prin care trece spaţiul public, ultimii douăzeci de ani fiind caracterizaţi de tranziţia de la un sistem centralizat şi rigid de planificare urbană, dominat de ideologia de partid, la unul determinat de investiţiile private şi de fluxul de capital, posibile într-un nou sistem economic.

Astfel, au fost organizate întîlniri şi dezbateri, prezentări publice, ateliere de instruire, călătorii de explorare, acţiuni de cartografiere a spaţiului public, intervenţii artistice, proiecţii de film şi alte activităţi ce au constituit un cadru de lucru interdisciplinar pentru artişti, curatori, arhitecţi şi urbanişti, sociologi, antropologi, istorici, ecologişti şi toţi cei preocupaţi de transformările urbane recente. În vederea realizării activitaţilor planificate s-a încercat să se stabilească parteneriate cu mediul universitar şi cu autorităţile publice locale ceea ce a permis extinderea cadrului iniţial de acţiune şi implicarea noilor actori.

Apartament deschis Interpretări ale cotidianului

prima

nevoie pe care omul o întelege rapid este autoconservarea, aşa că aflânduse în faţa naturii, în unele cazuri a fost nevoit să se apere de ea. A trecut ceva timp până când omul a putut să transforme o realizare venită din nevoia fizică de a se acoperi (proteja) de ploaie şi de frig, în ceva creat şi din nevoi interioare. Istoria nu spune exact momentul când omul a început să asimileze spaţiul, dar spune atunci când acest lucru a fost demn de luat în seamă. “Perioada care se întinde între secolele al VIII-lea şi al VI-lea i.e.n, în timpul careia a apărut cea dintâi mare poezie greceascâ, a produs şi o mare arhitecturş, care, asemeni poeziei lui Homer, a atins rapid o atare perfecţiune, încât douazeci şi cinci de veacuri mai tarziu, arhitecţii moderni, ocolind toate formele ulterioare, s-au întors la modelele arhitecturii greceşti din perioada ei arhaică.”

Nevoia interioară, asociată cu dorinţa de frumos sau cu plăcerea, cred că e la fel cu dorinţa de a atinge ceva suprem. Atunci te confrunţi (şi) cu neînţelegerea, pentru că ceea ce te depaşeşte e greu de explicat. Când nu poate fi explicat e trecut în categoria divinităţii (indiferent dacă este rău sau bun). De aceea frumosul nu a fost cautat întâi pentru o casă omenească, ci pentru un spaţiu de cult. “Eforturile arhitecţilor greci timpurii au fost în întregime consacrate creării templelor. Construcţiile

121

de locuinţe din acea perioadă au un caracter în întregime utilitar, fără nici o pretenţie artistică.”

E greu de vorbit despre frumos fără să te loveşti de ideea de frumos absolut, care este diferit de frumosul artistic. Foarte mulţi încearcă să explice frumosul, sau preocuparea către acesta, legat de suferinţele spiritului. Frumosul artistic rămâne omenesc, născut din lucruri amestecate cu suferinţa, unde elementele nu mai sunt pure, formele nu mai sunt simple şi nici culoarea nu mai este primară.

Frumos absolut doar din natură poate veni şi este ceva dat (de divinitate), ce omul nu poate să (re) creeze sau să imite. Se spune că Platon, dacă ar fi cunoscut arta abstractă, ar fi aprobat-o. “Atitudinea lui faţă de artă plastica era analoagă cu atitudinea pitagoriciană faţă de muzică. El credea că formele frumoase, culorile şi sunetele simple produc o plăcere specială. Aceste plăceri sunt excepţionale prin faptul că nu sunt amestecate cu nici o suferinţă.”

Este des întâlnită încercarea omului de a imita în interior spaţiul exterior. Multi fac asta dintr-un optimism prostesc, să facă ceva să semene cu altceva, şi uită ca spaţiul interior vine ca o nevoie interioară şi atunci trebuie să semene cu sinele şi nu cu natura, dar omului îi este frică să privească către sine sau chiar uită, crezând că este nebunesc sau chiar periculos, şi “tratându-se” prin natură.

Sunt multe situaţii în care spaţii cu un caracter privat sunt aduse în atenţia publicului, sau invers, uneori procesul intămplându-se greşit, atunci cand nu se ţine cont de nevoia interioară care te

îndeamnă să îl transformi. Omul a împărţit spaţiul public şi nelimitat, ca să se protejeze servind o bucată pe care să o lege de propriul sine. În spaţiul public omul nu mai este cu sine, el este doar ceea ce vrea să arate celorlalţi, sau este altceva. Într-un spaţiu privat ce preia activităţi din spaţii publice, omul e îndemnat să fie el însuşi sau să împartă cu ceilalţi semeni ai lui din acelaşi spaţiu, cel puţin o valoare comună.

Din păcate, lipsa oricărei amprente artistice în ceea ce priveşte locuinţele individuale se prelinge înca până în zilele noastre. Oamenii, în obişnuinţa lor, cea cu care au crescut şi din care lipsa materială nu îi lasă să iasă pe majoritatea, încă se confruntă până se pierd, fără sorţi de izbândă, în aceste închisori în care sunt nevoiţi să trăiască. Şi nu mai vorbim de regimul politic care influenţează şi “arta”, şi traiul individului, şi viaţa, că stim.

Mijloacele informaţionale ne pun la dispoziţie date şi imagini cu arhitecturi frumoase făcute de artiştii (mai mult sau mai puţin) zilelor noastre, în care trăiesc, culmea, oameni cu spiritul îndoielnic şi cu buzunarul plin. Filosofia ne învaţă şi viaţa ne arată că un spirit frumos nu “merită” aşa ceva. Şi atunci strigătul pentru libertate e tot ce a mai rămas. Cuşca apăsătoare, singura pe care ne-o putem permite, e totuşi păstrătoarea atâtor informaţii şi poate a ceea ce a mai rămas din noi, un spirit izolat. Un manifest de a scoate în stradă metafora unui spaţiu ce reprezintă chiar o exagerare a izolării, poate fi eliberator din punct de vedere al mesajului reuşit a se transmite. | A.B.

„Într-un spaţiu privat ce preia activităţi din spaţii publice, omul e îndemnat să fie el însuşi sau să împartă cu ceilalţi semeni ai lui din acelaşi spaţiu, cel puţin o valoare comună.”

Puterea Florilor de Jarek SEDLAK, Chişinău 2011 Apartament Deschis, Chişinău Foto: Vladimir Us

NEA magazine #02 | mai 2013 | identităţi

122

r5

123

APARTAMENT DESCHIS este o replică funcţională a unui apartament de tip socialist, elaborat de artistul visual Ştefan RUSU pentru a reprezenta identitatea proiectului CHIOSC.

Punctul de plecare în elaborarea designului a fost preocuparea pentru a expune public spaţiul privat al unui apartament limitat de standardele societăţii socialiste. Fenomenul blocurilor sociale este unul caracteristic ţărilor postcomuniste din Estul Europei şi care încă domină peisajul urban şi defineşte identitatea spaţiului public.

Un alt motiv de pornire în elaborarea designului proiectului a fost democratizarea actului cultural şi accesul publicului larg la evenimentele ce se vor produce în acest spaţiu. Aici se poate invoca practica artei “neoficiale” sau underground din perioada regimului totalitar, atunci cînd arta

underground nu avea acces în spaţiile de expunere “oficiale” şi în general nu era acceptată public.

Fenomenul expoziţiilor de apartament s-a proliferat în anii stagnării (anii 70-80) cînd arta underground putea fi văzută în intimitate doar de un public restrîns.

Structura deschisă a apartamentului sugerează ideea unui modul extras dintr-un bloc de apartamente cu elementele de baza specifice societăţilor aflate în tranziţie: faţada principală cu un balcon împachetat în termopan, camera de zi, bucătăria şi un grup sanitar. Balconul este elementul cheie care va funcţiona ca punct de informare şi diseminare a informaţiei cu caracter cultural, în timp ce spaţiul efectiv al apartamentului expus publicului va avea un caracter multifuncţional şi va servi drept o platformă deschisă pentru prezentări publice şi evenimente culturale. |Ş. R.

Lansarea Revistei la PLIC, 2010 Apartament Deschis, Chişinău foto: Vladimir Us

NEA magazine #02 | mai 2013 | identităţi

124

r5

Miruna Grigorescu

5

5

Saptămâna 1-5 aprilie a fost altfel. Adică “Săptămâna altfel” sau, după numele cel nou, “Să ştii mai multe, să fii mai bun”. Este aşteptată cu nerăbdare de copii pe parcursul întregului an şcolar şi reprezintă o gură de oxigen care opune statului în bancă pentru prelegeri şi răspunsuri aşteptate de profesor EXPERIENŢA DIRECTĂ. Nepreţuită.

cinci

unii

zic că aşa ar trebui să arate fiecare săptămână de şcoală şi iată că sunt oameni care fac eforturi în acest sens. Noi am aflat entuziasmaţi despre copii care au avut în această săptămână momentele lor de uitat în jur. Momentele lor de gândit la oraşe, la comunităţi, la case. În acelaşi gând cu noi, împrietenind copii şi arhitecţi, copii şi case, copii şi oraş, au mai fost câţiva prin ţară.

Mai jos povestim ce am aflat de la asociaţia Komunitas (Bucureşti), de la asociaţia NEA – North Eastern Architects (Iaşi şi Suceava) şi de la prietenele noastre arhitecte din Sibiu, Iulia Nistor, Carmen Sandru şi Anca Bordean, fără să uităm în final să vă spunem şi ce am facut noi săptămâna aceasta. Și vă îndemnăm să ne anunţaţi şi alte astfel de iniţiative.

Cei mai experimentaţi în acest demers, cu o activitate susţinută de 7 ani, sunt asociaţia Komunitas. Sunt dedicaţi educaţiei urbane non-formale cu scopul de a-i ajuta pe elevi să înțeleagă lumea din jurul lor, să se implice și să

125

Şcoala altfel

educaţie alternativă de arhitectură

își lase amprenta atât în școală, cât și în orașul în care trăiesc. Săptămâna altfel a fost pentru ei plină, cu o altă activitate în fiecare zi: o vizită la Universitatea de Arhitectură şi Urbanism Ion Mincu, ateliere de fotografie şi film, ajutor oferit elevilor de la Scoala nr. 27 şi Scoala nr.31 pentru organizarea unui mare schimb de cărţi, jucării, etc, workshop de pictură cu sprayuri de grafitti şi, favorita noastră, punerea în practică a miniintervenţiilor gândite şi planificate de elevii de la Colegiul Tehnic Traian, pentru ca spaţiul din curtea şcolii să fie mai primitor şi mai atractiv.

Impărţiţi pe echipe (clasa a 5-a şi două clase a 10a), ei au pictat anvelope uzate şi le-au transformat în jardiniere, în alt colţ au transformat anvelopele într-un spaţiu de socializare, iar poarta de intrare în liceu s-a îmbogăţit cu un grafitti colectiv cu un design inspirat din workshopul susţinut cu câteva zile în urmă de un artist grafitti profesionist.

“Scopul nostru a fost să îi ajutăm pe copii să înțeleagă că spațiul urban le aparține lor în aceeași măsură în care le aparține adulților, și că îl pot folosi așa cum doresc pentru a-și satisface propriile nevoi, atât timp cât le respectă și pe ale

celorlalți. I-am sprijinit pentru a identifica aceste nevoi și în a găsi cele mai eficiente soluții. Dar pentru a le pune în practică, așa cum se întâmplă și în viața reală, este nevoie de resurse și de acordul autorității, care în cazul nostru a fost conducerea instituției de învățământ. De aceea, elevii au fost puși în situația de a se organiza ca echipă și de a negocia cu conducerea, noi asigurând asistența și resursele materiale de care aveau nevoie. Acest lucru este posibil numai după o perioadă de lucru de câteva luni, în care echipa se coagulează și funcționează ca un întreg.” spune Andreea Lipan, coordonator de proiecte Komunitas.

North Eastern Architect – NEA, o echipă formată în majoritate de arhitecţi din Iaşi şi Suceava, sunt preocupaţi de îmbunătăţirea mediului construit în oraşele regiunii de Nord-Est a ţării şi preferă o abordare non-arhitecturală, “mai mult din perspectivă cultural – socială”. Ei au fost în Săptămâna altfel la prima lor întâlnire cu copiii. Experienţa li s-a părut atât de interesantă şi folositoare, încât şi-au propus să revină cu un program mai extins, şi în alte oraşe din regiune, şi în alte perioade ale anului. Iata că, din nou,

Foto: Asociația De-a arhitectura

“săptămâna altfel” e necesară ca săptămână obişnuită!

NEA au organizat un workshop de desen tehnic și perspectivă liberă – “Redecorarea orașului prin desen” pentru copiii din clasa aV-a B de la Școala Generală Numărul 1 Suceava la Centrul de Arhitectura, Cultura Urbana si Peisaj “Uzina de Apa”. Iniţiativa de a aduce copiii împreună cu familiile lor într-un spaţiu valoros şi de a face din acest lucru o sărbătoare contează nu numai pentru cea/cel/cei dintr-a Va B, care se vor face arhitecţi, ci şi pentru colegii şi părinţii lor, care de-acum vor privi cu alţi ochi casele şi vor avea un loc în suflet gata să admire şi să înţeleagă şi arhitectura de calitate. Ziarul Crai Nou din Suceava preia povestea zilei petrecute de copii la Uzina de apă, povestind cu emoţie despre întreaga experienţă.

Colegele noastre din Sibiu, Iulia, Carmen şi Anca, au fost invitate la şcoala din Ocna Sibiului, unde au povestit copiilor curioşi despre profesia de arhitect. Suport de prezentare le-au fost planşele Arhitectura.5 – dintre cele mai bune proiecte din Sibiu, Vâlcea, Braşov, Covasna

NEA magazine #02 | mai 2013 | identităţi

şi Harghita au ajuns la publicul cel mai important, împreună cu poveşti despre cum se face o casă – dar şi despre ingineri!

“Și pe mine mă interesează arhitectura” este un proiect cultural aflat la a doua ediţie, desfăşurat în Sf. Gheorghe, iniţiat şi coordonat de tineri arhitecţi, organizat prin finanţare din timbrul arhitecturii, de Ordinul Arhitecţilor din România– Filiala Braşov-Covasna-Harghita, în parteneriat cu Primăria Municipiului Sfântu Gheorghe, Asociaţia Focus Rectus şi Uniunea Artiştilor Plastici, filiala Sfântu Gheorghe. Acesta se adresează specialiştilor din domeniul arhitecturii, publicului larg dar în special elevilor, participanţi la programul şcolar “Să ştii mai multe, să fii mai bun!”. Proiectul s-a desfăşurat în perioada 2-22 aprilie 2013 cuprinzând patru secţiuni: ateliere, jocuri interactie, arhitectură activă și expozitii.

Un program bogat, care adună energiile creative din oraş şi le întoarce sub forma unor instalaţii efemere foarte frumoase.

de-a arhitectura a făcut un lucru mare, important: De-a arhitectura povestita (susţinută de Ytong şi despre a cărei poveste citiţi aici), prima

serie de conferinţe susţinute de arhitecţi români pentru un public alcătuit exclusiv din copii, la Biblioteca Centrală Universitară. Cel mai bun public pentru a fi provocat cu întrebări şi încântat cu poveşti despre case, despre oraş, despre noi.

S-a întamplat cu poze, dar şi cu case ciripite, machete sau hărţi uriaşe, tocmai bune pentru a fi “călătorite” de publicul nostru.

de-a arhitectura a facut şi un lucru mic, dar nu mai putin important (intrebaţi-vă copiii!).

Detectivii urbani – un ghid pentru descoperit, în joacă, împrejurimile. Ghid pe care l-am pus prima dată în practică acum, cu clasa de 6-9 ani de la Scoala Casa Montessori din Bucureşti. Ideea principală a fost să înveţe să se orienteze pe hartă, poate chiar să poată pleca şi să se întoacă singuri la şcoală, să descopere cartierul (funcţiuni, repere) pe care îl străbat în fiecare dimineaţă, ascultând radioul din maşina părinţilor. De data aceasta l-au vazut cu adevarat şi îl vor ţine minte. Pregătirile prealabile, realizate de un arhitect voluntar, au durat câteva ore, timp în care a fost mobilizat ajutorul mai multor oameni din zonă şi s-au plasat indiciile. Copiii au fost împărţiţi în 5 grupuri

126

r5

z

y y

z

x x

z

y y

z

x x

mici, jocul funcţionând sub formă de predare a ştafetei, mai degrabă decât competiţie între ei – sub supravegherea discretă a doi adulţi. Si iată parcursul palpitant, minut cu minut: Primul grup a primit plicul la şcoală, cu indicaţiile de a merge 2 staţii cu autobuzul şi de a găsi apoi poşta. La poştă au aflat care este traseul scrisorilor, şi cât de importantă este poşta pentru pensionarii din cartier. Acolo au primit următorul plic prin care erau îndemnaţi să meargă pe aceeaşi stradă, să traverseze 3 străzi, şi apoi la numărul 74 să descopere o “casă cu multe fete” – un coafor… unde au aflat că aceasta este o funcţiune nu foarte căutată pentru cartier şi de aceea se transformă în salon de masaj şi gimnastică. Următorul plic le indica copiilor să facă 50 de paşi de uriaşi (50m) şi să descopere “crucea roz”. La farmacie au primit plicul următor, care i-a determinat să găsească un gang, la capătul căruia se deschidea o piaţă şi au fost îndemnaţi să descopere o casa cu halate… era un spital, unde copiii au aflat ca acolo vin nu numai oamenii care locuiesc în cartier. Au primit următorul plic care le spunea să întrebe un trecător care este cel mai scurt drum până la intersecţia străzii Eroilor cu strada Eroilor Sanitari. Acolo au avut de depistat bucătarul…

Adica un restaurant, despre care au aflat că este foarte puţin folosit de locuitorii zonei, mai mult de către oamenii care vin la Spitalul Municipal sau de studenţii de la medicină. Au primit ultimul plic cu indicaţiile de a ajunge la şcoală. Totul s-a întâmplat pe ploaie, dar asta nu i-a descurajat pe micii detectivi. Dar ne-a împiedicat pe noi să facem fotografii.

127

6

6

NLE Architects

şase

NLÉ este un birou de Arhitectură, Design şi Urbanism care se concentrează pe oraşele în curs de dezvoltare. A fost înfiinţat în 2010 de către arhitectul nigerian Kunlé Adeyemi. În prezent are două sedii, în Amsterdam - Olanda, şi în Lagos - Nigeria.

Una dintre tendinţele dominante şi ireversibile ale acestui megasecol este urbanizarea. Rezultatul este un număr din ce în ce mai mare de megaoraşe pe tot cuprinsul planetei, toate fiind nevoite să rezolve aceleaşi provocări. În acest context, aşa cum Sillicon Valley găzduieşte noile tehnologii, şi oraşele din ţările în curs de dezvoltare vor genera soluţii responsabile, aplicabile în întreaga lume. Rolul celor din NLÉ ca şi gânditori creativi şi agenţi ai schimbării este descoperirea acestui tip de soluţii, şi aplicarea lor astfel încât să putem transforma structurile fizice, umane şi comerciale care vor fi esenţiale viitorului proxim al civilizaţiei umane. Activităţile noastre variază, de la cercetare urbanistică şi servicii de consultanţă strategică, conceptualizări şi inginerie creativă, arhitectură şi design de produs, până la proiectare de infrastructură, artă şi intervenţii urbane concrete.

Şcoala plutitoare

Şcoala Plutitoare din Makoko este un prototip de structură plutitoare, construit pentru zonele de coastă ale comunităţii din Makoko aşezare localizată în laguna de la marginea oraşului Lagos - cel mai mare din Nigeria. Fiind un proiectpilot, a adoptat o abordare plină de inovaţie pentru a trata nevoile sociale şi fizice ale comunităţii, în perspectiva schimbărilor climatice şi a unui context african din ce în ce mai urbanizat. Scopul principal al proiectului este atât generarea unui sistem constructiv alternativ, sustenabil şi ecologic, cât şi a unei culturi urbane în rândul populaţiei în creştere din regiunile de coastă ale Africii.

Există aproximativ 100 000 de locuitori în casele pe piloţi din Makoko. Cu toate acestea, comunitatea nu are şosele, teren uscat sau infrastructură care să susţină supravieţuirea lor de zi cu zi. Makoko înglobează o parte dintre provocările critice aduse de urbanizare şi de schimbările climatice pe coastele Africii. În acelaşi timp, el inspiră soluţii posibile şi alternative la strategiile invazive de recuperare a terenului.

NEA magazine #02 | mai 2013 | identităţi

Makoko a fost deservit, până de curând, de o singură şcoală primară cu predare în limba engleză, construită pe un teren recuperat înclinat, înconjurat de ape în continuă transformare.

Această situaţie a făcut ca structura clădirii şcolii să fie nesigură şi susceptibilă la inundări recurente, asemeni multor locuinţe din Makoko.

Imposibilitatea şcolii de a rezista impactului creşterii precipitaţiilor şi a inundaţiilor a ameninţat, din păcate, accesul copiilor la una dintre nevoile lor de bază - educaţia.

Ca răspuns la aceasta, şi în strânsă colaborare cu comunitatea din Makoko, NLÉ a dezvoltat un prototip de structură plutitoare care va servi în primul rând drept şcoală, fiind în acelaşi timp scalabilă şi adaptabilă la alte utilizări, precum cea de centru comunitar, dispensar, piaţă alimentară, centru de divertisment sau locuinţă. Structura versatilă a prototipului constă într-un cadru triunghiular plutitor, care permite transformări şi finisaje în funcţie de nevoi şi graduri de ocupare specifice.

128

„Această structură simplă şi totuşi inovatoare promovează, cu ajutorul tehnologiilor incluse, standardele ideale de dezvoltare sustenabilă : energie regenerabilă, reducerea deşeurilor, tratarea apei, canalizare şi ideea transportului ecologic. Construcţia a fost realizată de o echipă locală formată din 8 specialişti, utilizând bambus ecologic, provenit din surse locale, şi lemn prelucrat la un gater din apropiere.

Cadrul triunghiular în forma literei A şi piramida sunt formele ideale pentru un obiect plutitor situat pe apă, datorită centrului de greutate jos, care oferă stabilitate şi echilibru chiar şi pe vânt puternic. Datorită înălţimii de 10m şi a bazei de 10x10m, structura este capabilă să adăposteasca până într-o sută de persoane adulte, chiar în condiţii de vreme extremă.

Construcţia are 3 nivele. Primul constă într-o zonă de joacă deschisă, destinată pauzelor şcolare şi reuniunilor, servind şi ca spaţiu comunitar în afara programului educaţional. Al doilea nivel este un spaţiu închis, având între 2 şi 4 săli de clasă care pot cuprinde între 60 şi 100 de elevi. O scară laterală conectează spaţiul de joacă deschis cu sălile de clasă şi cu zona semi-deschisă de workshop, situată la nivelul 3.

Această structură simplă şi totuşi inovatoare promovează, cu ajutorul tehnologiilor incluse, standardele ideale de dezvoltare sustenabilă : energie regenerabilă, reducerea deşeurilor, tratarea apei, canalizare şi ideea transportului ecologic.

Construcţia a fost realizată de o echipă locală formată din 8 specialişti, utilizând bambus ecologic, provenit din surse locale, şi lemn prelucrat la un gater din apropiere.

Procesul a demarat în septembrie 2012 cu lansarea la apă a unei serii de machete, fiind începute testările pe acestea. Sistemul flotant al ansamblului constă în 16 module din lemn, conţinând fiecare câte 16 butoaie din plastic reciclate, elemente prezente din abundenţă în zona oraşului Lagos. Aceste prime module au fost asamblate direct pe apă, constituind platforma plutitoare necesară clădirii şi ocupanţilor săi. Odată terminată platforma, s-a procedat la elaborarea structurii în formă de A, terminată în martie 2013. Şcoala Plutitoare din Makoko îşi va întâmpina în curând primii elevi.

Proiectul a fost iniţiat, conceput şi construit de NLÉ alături de Comunitatea Makoko, în oraşul Lagos. Având iniţial finanţare proprie, prin intermediul NLÉ, demersul a reuşit să obţină ulterior şi fonduri de cercetare de la Fundaţia Heinrich Boll, şi fonduri pentru construcţie de la UNDP/Programul Adaptării Africii (AAP) al Ministerului Federal al Mediului. Şcoala Plutitoare din Makoko este un ‘prototip’ pentru 2 proiecte de cercetare propuse de NLÉ: ‘Comunităţile Lacustre din Lagos’ şi ‘Oraşele Lacustre Africane’.

Foto: NLE architects

129

r5

NEA magazine #02 | mai 2013 | identitÄ&#x192;ĹŁi

130

r5

Foto: NLE architects Ilustrare concept

DiagramÄ&#x192;: NLE architects Ilustrare concept

131

NEA magazine #02 | mai 2013 | identitÄ&#x192;ĹŁi

132

1

|Atelierul 7 zile|

r6

olivian doroftei

1 unu

m-am dus

DIY

R6

do it yourself Copiii din ziua de azi care se aseamănă cu mine se satură la un moment dat de Feisbuc, dau cu notebook-ul de pământ şi ies la plimbare. Totuşi, o plimbare câteodată nu e de ajuns. Uneori vrei să vorbeşti cu cineva sau vrei să începi o relaţie cu altcineva, iar oraşul simte până şi aceste lucruri.

Oraşul nu vrea să fie părăsit, nu vrea să fie doar consumat şi îşi doreşte să îi dăruim ceva în schimb.

Nu trebuie neapărat să fie un cadou material; poate fi vorba de o parte din timpul nostru în care să ne jucăm împreună şi să ne îmbogăţim reciproc.

133

la evenimentul acesta cu o stare nedefinită, dar cred că propria-mi stare a început să prindă contur odată cu desfășurarea evenimentelor serii. Foști și actuali colegi de facultate, cunoștinte de prin Botosani, fete boeme și vreo doi copii cu un mare interes pentru arta și un loc cald de dormit, toți erau acolo. Și pe mai mult din jumătate îi știam. Mă uitam la obiecte, discutam despre…despre ce oare se poate discuta? Oamenii cu vechime în viața mea îmi trezesc amintiri vechi și par a fi exact ca obiectele cu un anumit miros imprimat de anii trecuți peste ele: aburi care și-au depus condensul pe o suprafață lemnoasă, un gest greșit care a lasat o zgarietură sau mai multe, sau o atentă întreținere care a făcut să strălucească obiectul până în prezent... să traduc? Aburi ai unei relații care a transformat doi oameni... o ceartă care a zgâriat un suflet, și, poate câteodată, două suflete legate de Dumnezeu, a căror dragoste a făcut să strălucească ambele persoane implicate.

Obiectele sunt toate sertare. Depozitezi în ele ganduri, sentimente și cateodată regăsești în ele ce puseseși mai înainte, iar cateodată sertarele sunt goale. Cateodată, reîncercând să reumpli sertarul cu ce conținea înainte, îi creezi alt conținut. Câteodata.

foto: Nume Prenume Incinta Clubului Creatorilor, spatiu alternativ de manifestari tineresti...

“ Obiectele sunt toate sertare. Depozitezi în ele gânduri, sentimente și cateodată regăsești în ele ce puseseși mai înainte, iar cateodată sertarele sunt goale. “

NEA magazine #02 | mai 2013 | identităţi

134

r6 Iar maniera de lucru a celor de la eveniment semăna cu modul în care scriu eu...

Adun amintiri, pun și niște senzații din prezent, caut ceva, strig către marele Arhitect, la fel cum ei, designerii si arhitecții, au adunat obiecte vechi, au căutat să le dea o funcționalitate valabilă pentru consumatorii contemporani și în acest proces și-au desfășurat sufletul. Și acum un pic de etimologie: cuvântul design are o rădăcină latină care înseamna în același timp a desena și a desemna, adica a atribui. Designul secolului nostru ar putea foarte bine fi unul care atribuie identități noi unor obiecte vechi, le remixează, le recontextualizează. Deși publicitatea ne-a obișnuit retina cu un anumit fel de imagine a obiectului numai bun de cumparat, ambalat în asocieri psihologice plăcute, există totuși și o altă dimensiune a obiectului de design: cea creativă. Friedensreich Hundertwasser avea o mare pasiune pentru creativitate ca mod de existență umană, ca expresie a umanității. O astfel de manifestare a expresiei umanității prin creativitate a avut loc la Iași. Clubul creatorilor a găzduit Atelierul 7 zile, în urma căruia au putut fi admirate creațiile mai multor studenți sau absolvenți de arhitectură sau design.

Obiectele au exprimat preocupările celor ce le-au creat într-un mod foarte plastic, undeva la granița dintre plasticitate pură și utilitate. Elementele care au constituit materia primă pentru participanți au fost din cele mai variate: anvelope, suporți pentru plăcuțe de înmatriculare, o geantă a unui acordeon, cuva unei chiuvete, cofraje pentru ouă, ghidonul

unei biciclete, un pick-up ș.a. Toate au fost asamblate cu multă ingeniozitate și câteodată chiar cu umor.

O listă cu obiectele și creatorii lor o puteti gasi si pe pagina de facebook a Clubului creatorilor, iar pentru cei interesați, obiectele sunt la licitatie; vă ofer și eu lista în mod contabilicesc: Bogdan Curteanu și Bogdan Curelariu au fost autorii obiectelor BanchetaBar, Electrofon depozitar și Fotoliilor de grădină, Paula Stacescu a meditat asupra eclerajului prin Copacul în lumină si prin Lampa Techno, Stefan Chirilus ne-a oferit Dulăpiorul de vicii, Lampa Radiograf și Lampă spirală, Victor Carp de asemeni ne-a luminat cu Lampa articulată, Victor Scutari și Ștefan Chirilus au lucrat împreuna la Lampadarul „Duș de lumină”, Victor Scutari, de această dată singur, a prezentat Măsuța Acord,Otilia Chitic s a exprimat prin MaiBono, ScaUNele, GiDecov iar Ionuț - Gabriel Toma a fost designerul obectului meu preferat din expoziție - Scaunul „Ține-te bine”, Coșul de aur.

Seara a avut pe lângă felul principal și o garnitură muzicală: Proiect 7. Un clopot tibetan a aromat oriental o orgă. Beatboxul mi-a gâdilat placut urechile. Chitara a gemut prelung și a fost sora unei voci rătăcitoare. Instrumente mai mult sau mai puțin familiare continentului nostru au dat un gust mai mult decât plăcut serii. În concluzie, imaginea și sunetul s-au armonizat perfect într-o seară de noiembrie friguroasă undeva prin pământul scobit de arhitecți în centrul Iașiului.

foto: Nume Prenume

135

NEA magazine #02 | mai 2013 | identitÄ&#x192;ĹŁi

136

r6

137

|În cadre|

2

2

elena racu

doi

tata

a fost fotograf în tinereţile lui. Nu artist, căci era un om al ştiinţelor exacte, fiind mai mult interesat de partea tehnică din fotografie. Când eram mică, aparatul foto îi era de nelipsit, iar eu ca un scaiete după el pentru a-i indica pe care cadru să-l surprindă. Eram dezamăgită de rezultatul final pentru că niciodată el nu corespudnea cu realitatea. Cu timpul am pus eu mâna pe diverse aparate foto şi obiective, pe cărţi (mai degrabă articole) de specialitate, am experimentat foarte mult şi am ajuns să-mi capturez stările şi ideile într-un format fizic.

Fotografiile pe care le realizez mă reprezintă. Sunt o expresie a sensibilităţii mele faţă de lume şi cum interacţionez eu cu ea. Transpun cu maximă claritate ceea ce văd şi simt pe o altfel de hârtie. Şi totuşi, nu tot ceea surprind mă reprezintă în momentul în care trag cadrul. Fotografia este şi un proces continuu de autodescoperire în care aflu cum pot privi eu lumea, cum îmi vorbeşte ea mie şi

Niciodată nu am fost bună la compuneri, eseuri, alte genuri de texte pentru că întotdeauna mă blocam când eram pusă în faţa foii. Frustarea era cu atât mai mare cu cât trăiam stări profund viscerale create de lumini mieroase, locuri părăsite şi detalii care mă absorbeau, însă mi-era imposibil să transpun sentimentele în cuvinte, pentru a le împărtăşi lumii. Ca oameni, trăim nevoia de a ne comunica valorile, ideile, stările, pentru a nu ne simţi singuri. Este necesară măcar o experienţă comună pentru a fi în zona de confort când interacţionăm cu oamenii străini. Înţelegerea reciprocă creează conexiune şi îndepărtează anxietatea singurătăţii. Consider că este o uzură interioară să trăiesc momente care mă extaziază şi să nu le pot transmite adecvat mai departe pentru a mă face înţeleasă. mi se deschide, pentru a o înţelege de fiecare dată în moduri diferite.

Uneori mă bucur de imposibilitatea de a mă exprima total prin cuvinte, pentru că acest mecanism de comunicare, prin subdezvoltarea lui, m-a condus către altul care mă face să mă simt împlinită. Nu ştiu dacă m-am născut să văd prin cadre sau tocmai bariera de a scrie m-a condus către această activitate. Mă simt foarte ataşată de fotografia regizată. Asta din cauză că încep să creez poveşti la dicteu automat atunci când văd un spaţiu care mă face să tresar cumva. Atunci simt nevoia de a interveni asupra acelei suprafeţe, atât prin elemente, cât şi prin personaje pentru a construi secvenţa pe care mi-o imaginez. Astfel mă simt apropiată de universul meu fantastic.

Cred că încercăm cu toţii să reproducem cumva în realitate lumea fictivă din capul nostru. Caut să lucrez în spaţii controlabile, care îmi permit să regizez încadrarea, poziţia personajului şi dispunerea elementelor auxiliare pe diferite distanţe pentru a crea un efect de profunzime plăcut. Spaţiile interioare sunt cele pe care le urmăresc. Mediul

urban şi exteriorul clădirilor mă inhibă deoarece numi permit aceeaşi implicare la nivelul scenografiei, dar îmi şi vorbesc mai puţin. Nu am cum să controlez haosul oraşului, este greu de regizat, iar zilnic interacţionez cu el, prin urmare sunt mai puţin impresionată de acest mediu. Îmi place totuşi să surprind ciudăţenii citadine. Reformulez: mi-ar plăcea. Nu de puţine ori am surprins cu ochiul umbre deformate şi forme obscure, însă nu obişnuiesc să ţin după mine aparatul foto.

Intenţionez să schimb acest lucru. Am trecut pe lângă prea multe locuri pline de poveşti pe care le regret, scrâşnind din dinţi şi până în ziua de astăzi pentru că nu le-am fotografiat.

Văd lumea în cadre şi scriu poveşti prin ele. Prefer să nu mă gândesc, înainte de sesiunea fotografică, la ce e posibil să capturez. Îmi imaginez doar în linii mari pe ce concept şi stil se mulează ambientul, însă prefer să las imaginile să curgă la faţa locului. Nu voi putea niciodată să reprezint prin fotografii în egală măsură ceea ce văd cu ochiul liber şi nu voi putea niciodată să văd cu ochiul liber ceea ce văd prin obiectiv, aşa că prefer să mă feresc de o potenţială dezamăgire, ferindu-mă de aşteptări.

Eu nu pot să scriu poveşti, ci doar momente, pentru că văd lumea în cadre.

NEA magazine #02 | mai 2013 | identităţi

138

r6

139

NEA magazine #02 | mai 2013 | identitÄ&#x192;ĹŁi

140

r6

141

+

[96 ore Non Stop] facebook.com/96OreNonStop

96 Ore NonStop este un proiect de intervenţie socială care simulează dinamica unei structuri de consum, punând în cadru relaţia dintre consumator şi produsul consumat.

Dialogul se realizează prin diverse medii şi pune în discuţie variate forme vizuale de consum prin metode creative, astfel actul artistic de compunere şi descompunere a realităţii neavând scopul de a deturna sisteme existente ci de a crea spaţii şi evenimente alternative.

Proiectul aduce împreuna 45 creatori din domeniile: Arhitectură, Design, Teatru, Muzică, Foto-Video, Artă Plastică

NEA magazine #02 | mai 2013 | identităţi

142

r6

Mai jos sunt ilustrate principalele zone ale spaţiului comun al Galeriilor comerciale Ştefan cel mare. Segregarea s-a dovedit a fi necesară datorită manifestărilor distructive ale câtorva dintre utilizatorii spaţiului. Conflictele dintre diferitele funcţiuni au un punct de maximă intensitate în intervalul nocturn al weekendului. Împărţirea efectivă se face după 2 direcţii: în plan orizontal şi pe verticală, astfel se împiedicat accesul la parter şi etaj.

f1 f2 f3

f5

f4

f1. Vedere coridor f2. Comportament pauză cafea f3. Comportament fumători f4. Spaţiu galerii f5. Spaţiu spirală

ZONA 1

Îndeparată de fluxul principal, această zonă se izolează de spaţiu. Galeria de pe această parte este închisă la ambele capete cu garduri metalice.

Spaţiul devine însuşit greşit Lucru care dă impresia Funcţiunea principală în momentul de faţă este de birou notarial.

143

ZONA 2

Cea mai frecventată zonă a galeriilor, este compusa din 4 localuri si este vazută ca principala problemă a spaţiului.

Oprirea extinderii unei posibile ameninţări de vandalizare este motivul pentru care s-au introdus gardurile metalice.

Spaţiul central este limitat pe 3 laturi de stâlpi şi mici portice. În zona subsolului este prezent şi un culoar de legatura cu o piaţa învecinată. Acesta este slab luminat şi atât ziua cât mai ales noaptea.

ZONA 3

Fl uxul principal al spaţiului, este închis la ora 18:00. De cele mai multe ori, însă, este închis toată ziua.

Aici au fost gasite urme de habitare a spaţiului care expun necesităţile acestuia: coşuri de gunoi, locuri de stat.

Protejarea excesivă (în timpul zilei) a spaţiilor comerciale de la parter, a bibliotecii şi celor de la etaj nu doar că nu se justifică şi mai mult decât atât, o ciculaţie importantă este împiedicată.

NEA magazine #02 | mai 2013 | identitÄ&#x192;ĹŁi

144

r6

145

f5

f12

f6

f8

f7

f9 f13

f14

f11 f16

NEA magazine #02 | mai 2013 | identităţi

f17

f10

f15

f5. Atelier arhidesign - luminarea culoarului f6. Atelier arhidesign - propunere amenajare f7. Atelier arhidesign - chestionar angajat spaţiu f8. Instalaţie - Ioana Bodale f9. Garbologie artistică - Ioana Cazan-Tufescu f10. Prezentare în deschiderea evenimentului f11. Consumatorul consumat - Sabina Costinel f12. Cum să foloseşti un artist - Alexandra Corneanu f13. Instalaţie permanentă - Mihai Nistor f14. Capital per capita - curator: Luminiţa Apostu f15. Poezie - Teodora Rogoz f16. Licitaţie manifest - prezentată de Titus Ivan f17. Spectacol Cu ochii‘nchişi - regizor: Vlad Volf

146

r6

147

f18

f22

f19

f20

f23

f24

f18. Pregătiri instalaţie şi concert f19. Pregătire corpuri de iluminat din cutii metalice f20. Prezentare deschidere eveniment f21. Pregătire proiecţie de film f22. Vopsit balustradă spirală f23. Pregătire instalaţie electrică f24. Concert grup Charism

f21

NEA magazine #02 | mai 2013 | identităţi

148

r6

149

NEA #3 / noiembrie 2013

NEA magazine #02 | mai 2013 | identitÄ&#x192;ĹŁi

150