Franz Kafka, Colonia penitenciara, Procesul, Verdictul

Franz Kafka Colonia penitenciar Procesul Verdictul

Colecția miop

COLONIA PENITENCIAR „Este un aparat deosebit", spuse ofi erul c tre explorator şi îmbr işa cu o privire oarecum admirativ aparatul, pe care îl cunoştea, totuşi, foarte bine. C l torul p rea s fi acceptat doar din polite e invita ia comandantului de-a asista la execu ia unui soldat, condamnat pentru nesupunere şi pentru insult la adresa superiorului, colonia penitenciar nu domnea, pare-se, prea mult interes pentru aceast execu ie. Cel pu in în aceast mic vale adânc şi împrejmuit de jur-împrejur cu povârnişuri golaşe, nu de fa , în afar de ofi er şi explorator decât condamnatul — un om f lcos şi abrutizat cu p rul şi fa a r v şite — şi un soldat; acela inea în mân un lan greu ce se continua lan urile mai mici, cu care condamnatul era celtuit la glezne, de mâini şi de gât, şi care erau prinse între ele prin alte l n uguri de leg tur . De altfel, condamnatul manifesta o asemenea supunere de câine, încât aveai impresia c -l po i l sa s umble liber pe povârnişurile din jur şi c , pentru a începe execu ia, n-aveai decât s fluieri ca el s vin numaidecât.

Exploratorul se preocupa prea pu in de aparat şi umbla încolo şi încoace în spatele condamnatului cu v dit lips de interes, în timp ce ofi erul se îngrijea de ultimele preg tiri aci vârându-se sub aparatul îngropat adânc în p mânt, aci urcându-se pe o scar , pentru a cerceta p r ile superioare. Era o munc pe care ar fi putut-o l sa în seama unui mecanic, dar ofi erul o îndeplinea cu mult râvn , fie pentru c era un adept convins al acestui aparat, fie din cauz c munca aceasta nu putea fi încredin at altcuiva. „Acum totul e gata !" strig el în sfârşit, coborând de pe scar . Era nespus de istovit, respira greu cu gura larg deschis şi-şi vârâse dou batiste fine, de dam , între gulerul uniformei şi gât. „Uniformele astea sunt totuşi prea greoaie pentru tropice", spuse exploratorul în loc s se intereseze de aparat, aşa cum s-ar fi aşteptat ofi erul. „Desigur, r spunse ofi erul, şi-şi sp l mâinile murdare de ulei şi unsoare într-un hârd u cu ap ce sta la îndemân , dar ele reprezint patria; nu vrem s ne pierdem patria. Acum privi i la acest aparat, ad ug el numaidecât, ştergându-şi mâinile cu o cârp şi ar tând totodat spre aparat. Pân nu de mult mai era nevoie s facem totul cu mâna, dar acum lucreaz aparatul singur." Exploratorul d du din cap, urm rind vorbele ofi erului. Acesta încerc s previn eventualitatea oric rui incident neprev zut şi spuse în continuare: „Se întâmpl fireşte, şi deranjamente; sper, îns , c azi nu va interveni nici unul, totuşi, e bine s le prevedem şi pe acestea. Aparatul trebuie s func ioneze dou sprezece ore f r întrerupere. Dar chiar dac intervin unele deranjamente, ele sunt foarte neînsemnate şi vor fi înl turate numaidecât.” „Dac vre i s v aşeza i?" întreb el în cele din urm şi scoase, dintr-un morman de scaune trestie, unul pe care-l oferi exploratorului; acesta nu putu refuza. Şedea acum la marginea unei gropi, în care arunc o privire fugitiv , nu era adânc ; pe una din laturile ei, p mântul s pat fusese gr m dit într-un fel de val pe cealalt se afla aparatul. „Nu ştiu, relu ofi erul, dac domnul comandant v-a explicat deja aparatul."

Exploratorul f cu din mân un gest imprecis; ofi erul nu aştepta decât atât, pentru a putea începe s explice el însuşi aparatul, aparat, spuse el şi prinse cu mâna o manivel de care se sprijini, este o inven ie a fostului nostru comandant. Am colaborat cu el de la primele experien e şi am luat parte la toate lucr rile, pân când aparatul a fost des vârşit. Meritul inven iei îi apar ine, numai lui. A i auzit de fostul nostru comandant?

Nu? Ei bine, cred c nu afirm prea mult, dac spun c organizarea acestei colonii penitenciare este opera sa. Noi, prietenii lui, am ştiut chiar în clipa când a murit, c organizarea acestei colonii este atât de des vârşit în sine, încât — cel pu in vreme de mai mul i ani — succesorul nu va putea modifica nimic, chiar dac ar avea în cap mii de planuri noi. Previziunea noastr s-a şi îndeplinit; noul comandant a fost nevoit s -şi dea

seama de asta. P cat c nu l-a i cunoscut pe fostul comandant! Dar, se întrerupse singur ofi erul, eu p l vr gesc, iar aparatul lui se afl aici, în fa a noastr . Dup cum vede i, se compune din trei p r i. În decursul vremii s-au stabilit, pentru fiecare din ele, denumiri întrucâtva populare. Partea de jos se numeşte patul, cea de sus desenatorul, iar aceasta suspendat , de-aici de la mijloc, se numeşte grapa. „Grapa?” întreb exploratorul. Nici m car nu ascultase cu aten ie, întrucât soarele dogorea nespus de puternic în aceast vale lipsit de umbr şi era greu s -şi adune gândurile. Îmbr cat cu o tunic strâns pe trup, ca de parad , înc rcat cu epole i grei şi cu fireturi, ofi erul îi ap ru cu atât mai demn de admira ie, cu cât explica totul atât de entuziast şi, în timp ce vorbea, meşterea cu şurubelni a, ici-colo, la câte un şurub. Soldatul fie, şi el, în aceeaşi dispozi ie ca exploratorul îşi înf şurase lan ul condamnatului încheieturii ambelor mâini, sta cu o mân pe arm , l sase capul pe spate şi nu se sinchisea de nimic.

Exploratorul nu se mir de asta întrucât ofi erul vorbea fran uzeşte şi nici soldatul nici condamnatul nu în elegeau limba francez . Cu atât mai surprinz tor p rea, desigur, faptul c osânditul se str duia totuşi s urm reasc explica iile ofi erului. Îşi îndrepta neîncetat privirile, cu un fel de st ruin somnolent , spre locul c tre care tocmai ar ta ofi erul iar când exploratorul îl întrerupea cu câte o întrebare, se uita, ca şi ofi erul, la acesta. Da grapa, înt ri ofi erul, denumirea i se potriveşte. Acele ei sunt dispuse ca la o grap mânuit la fel ca aceasta, dar pe un singur loc şi cu mai mult m iestrie. De altfel, ve i în elege totul numaidecât. Aici, pe pat, este aşezat condamnatul. Vreau s v descriu mai întâi aparatul, şi numai dup aceea v voi ar ta cum stipuleaz . În felul sta, ve i putea urm ri totul mai bine. Mai ales c o roat din at a desenatorului s-a tocit cam tare şi scâr âie r u când func ioneaz aparatul, astfel încât aproape nu te mai po i în elege; din p cate, piesele de schimb nu se pot procura aici decât cu mult greutate. Aşadar, acesta e patul, cum am mai spus. Este acoperit complet cu un strat vat , al c rui rost îl ve i afla mai târziu. Pe aceast vat este aşezat cu burta în jos condamnatul, fireşte în pielea goal ; aici sunt curelele pentru mâini, aici cele pentru picioare, aici cele pentru gât; cu acestea este ferecat bine. Aici, la cap tul patului unde vine fa a omului, dup cum am mai spus, se afl acest c luş de pâsl care poate fi reglat cu uşurin , în aşa fel încât s -i intre omului tocmai bine în gur . Rostul lui e s -l împiedice s strige sau s -şi muşte limba Fireşte c omul trebuie s accepte c luşul de pâsl , întrucât altfel cureaua de la gât îi frânge grumazul." „Asta e vat ?" întreb exploratorul, aplecându-se înainte. „Da, desigur, r spunse ofi erul zâmbind, pip i i-o singur." Şi apucând mâna exploratorului, o trecu pe deasupra patului. „Este o vat preparat special, de aceea e greu s-o recunoaşte i; voi mai avea prilejul s vorbesc despre rostul ei." Exploratorul începu s prind interes pentru aparat; ducându-şi mâna la ochi pentru a-i feri de soare, se uit în sus la aparat. Era o construc ie impun toare.

Patul şi desenatorul aveau acelaşi contur şi sem nau cu dou l zi întunecoase.

Desenatorul se afla cam la doi metri deasupra patului; amândou erau legate la col uri prin patru bare de alam , c sclipeau în lumina soarelui. Între l zi oscila grapa, atârnat de o band de o el.

Dac ofi erul abia observase indiferen a de mai înainte a exploratorului, în schimb lu act numaidecât de interesul care se trezea acum în el, îşi întrerupse de aceea explica iile, pentru a-i da r gaz s examineze în linişte aparatul. Osânditul îl imit pe explorator; deoarece nu-şi putea duce mâna deasupra frun ii, privi în sus clipind din ochii neumbri i. „Aşadar omul este aşezat aici", spuse exploratorul, l sându-se pe spate în fotoliu şi punând picior peste picior.

Da înt ri ofi erul, apoi îşi împinse şapca pe ceaf şi-şi trecu mâna peste fa a încins ; acum mai departe: Atât patul cât şi desenatorul au propria lor baterie electric ; patul are nevoie de ea pentru mişc rile proprii, iar desenatorul pentru grap . De-ndat ce omul este legat bine în curele, patul este pus în mişcare. El vibreaz cu trepida ii infime, dar foarte rapide, mişcându-se în acelaşi timp atât lateral, cât şi în jos. A i v zut, probabil, asemenea aparate în sanatorii; numai c , la patul nostru, toate mişc rile sunt

calculate cu precizie; ele trebuie s fie perfect acordate cu mişc rile grapei. Executarea propriu-zis a sentin ei revine, de fapt grapei. „Care este sentin a?" întreb exploratorul. „Nici asta n-o şti i? spuse ofi erul uimit, şi-şi muşc buzele. S m scuza i, dac explica iile mele n-au, poate, nici un şir; v cer iertare. Înainte vreme, explica iile obişnuia s le dea comandantul; dar noul comandant se sustrage de la aceast îndatorire de onoare; faptul c nici m car nu l-a informat pe un asemenea înalt oaspete — exploratorul încerc s resping , cu amândou mâinile, aceast onoare, dar ofi erul insist asupra expresiei — un asemenea înalt oaspete, cu privire la forma sentin ei noastre este iar şi o inova ie, care... pe buze i se contura o înjur tur , dar se st pâni şi preciz doar: eu n-am fost informat despre asta, nu este vina mea. De altfel, sunt cel mai în m sur s explic tipurile noastre de sentin e, întrucât am aici — se b tu cu mâna peste buzunarul de la piept — respectivele schi e f cute chiar de mâna fostului comandant." „Schi ele f cute de mâna comandantului însuşi? întreb exploratorul: Dar întrunea toate calit ile astea? Era soldat, judec tor, constructor, chimist, desenator?" „Sigur c da", aprob ofi erul dând din cap, cu privirea fix şi pierdut pe gânduri.

Apoi îşi examin din nou mâinile; i se p ru c nu sunt destul de curate pentru a apuca planurile cu ele, de aceea se duse la hârd u şi se mai sp l o dat . Dup aceea scoase la iveal o mic taşc şi spuse: „Sentin a noastr nu e aspr . Condamnatului i se scrie cu grapa pe trup porunca pe care a înc lcat-o. Acestui condamnat, - ofi erul ar t spre omul de lâng el - se va scrie pe trup: Cinsteşte-l pe superiorul t u!"

Exploratorul arunc o privire furiş spre condamnat; când ofi erul ar t spre el, acesta l s capul în jos şi p ru s -şi încordeze auzul, pentru a prinde câte ceva. Dar mişc rile buzelor sale pe care le strângea convulsiv, tr dau c nu izbutea s în eleag nimic. Exploratorul ar fi vrut s întrebe înc multe lucruri, dar în prezen a osânditului nu mai întreb decât: îşi cunoaşte sentin a?" „Nu", r spunse ofi erul şi vru s continue numaidecât cu explica iile, dar exploratorul îl întrerupse: „Nu-şi cunoaşte sentin a?" „Nu, spuse ofi erul din nou, apoi se opri o clip , ca şi cum ar fi cerut exploratorului s şi motiveze mai pe larg întrebarea, şi spuse într-un târziu: Ar fi inutil s i se spun , afl pe propria-i piele." Exploratorul era pe punctul de-a t cea, dar îl sim i pe condamnat fixându-l cu privirea; p rea s -l întrebe dac poate fi de acord cu procedeul descris.

De aceea, deşi se rezemase comod de sp tar se aplec din nou înainte şi întreb mai departe: „Dar ştie m car c a fost, de fapt, condamnat? „Nici asta", spuse ofi erul şi-i zâmbi exploratorului, p rând s mai aştepte şi alte întreb ri ciudate. „Nu se poate, relu exploratorul, trecându-şi mâna peste frunte, atunci omul sta nu ştie nici m car acum ce ecou a avut ap rarea lui? „N-a avut ocazia s se apere", ripost ofi erul privind într-o parte, ca şi cum ar fi vorbit pentru sine, nevrând s -l jigneasc pe explorator prin relatarea unor lucruri de la sine în elese. „Dar trebuia s i se ofere prilejul s se apere", insist exploratorul ridicându-se din fotoliu.

Ofi erul îşi d du seama c risca s fie împiedicat, pentru mult vreme, de a mai explica aparatul; de aceea se duse lâng explorator, se atârn de bra ul lui şi ar t cu mâna spre condamnat care, v zând c aten ia este v dit îndreptat asupra lui, lu pozi ia de drep i — de altfel şi soldatul întinse de lan — apoi ofi erul începu: „Lucrurile stau altfel. Aici, în colonia penitenciar , am fost desemnat judec tor, în ciuda faptului c sunt atât de tân r, şi anume, pentru motivul c îl asistam şi pe fostul comandant în toate chestiunile penale şi c , dintre to i cunosc cel mai bine aparatul. Principiul dup care iau hot rârile este urm torul: vina e întotdeauna mai presus de orice îndoial . Alte tribunale nu pot urma acest principiu, întrucât sunt alc tuite din mai multe capete şi mai au şi alte instan e superioare. La noi, îns , nu e aşa, sau cel pu in nu era pe vremea vechiului comandant. Cel nou, fireşte c a şi manifestat dorin a de a se amesteca în judecata mea, dar am izbutit s -l in deoparte, şi voi izbuti şi pe viitor. Dori i s v explic cazul? Este la fel de simplu ca şi celelalte. Un c pitan a reclamat azi-diminea c acest om care i-a fost repartizat ca servitor şi care în fa a uşii lui, a a ipit în timpul serviciului.

Datoria lui este, de fapt, s se scoale la fiecare or , când bate ceasul, şi s salute în fa a uşii c pitanului. Desigur, îndatorirea asta nu e grea, dar este necesar , întrucât omul trebuie s r mân treaz atât pentru a face de paz , cât şi pentru a putea sluji la nevoie.

Noaptea trecut , c pitanul a vrut s vad dac servitorul îşi îndeplineşte datoria. A deschis uşa când ceasul b tea ora dou şi l-a g sit dormind încovrigat. Şi-a luat cravaşa şi l-a plesnit peste fa , s se scoale şi s cear iertare. Omul l-a apucat pe st pân de picioare, l-a scuturat bine şi i-a strigat: «Arunc - i cravaşa, c de nu te m nânc de viu !»

— Acestea sunt faptele. C pitanul a venit la mine acum o or , eu am scris declara iile lui şi, imediat dup aceea, sentin a. Apoi am poruncit ca omul s fie pus în lan uri. Totul a mers foarte simplu. Dac l-aş fi chemat mai întâi pe omul acesta înaintea mea şi l-aş fi interogat, s-ar fi n scut tot felul de încurc turi. M-ar fi min it şi, dac aş fi izbutit s dovedesc c e mincinos, ar fi venit cu alte minciuni şi aşa mai departe. Astfel, îns , îl am în mân şi nu-i dau drumul. — Acum e totul limpede? Dar timpul trece, execu ia ar fi trebuit s înceap de mult şi eu nici n-am terminat cu explicarea aparatului." Îl sili pe explorator s se aşeze din nou în fotoliu, trecu înd r t lâng aparat şi relu : „Dup cum vede i, grapa corespunde conforma iei omului; aici e grapa pentru partea superioar a trupului, acestea sunt grapele pentru picioare. Pentru cap nu e destinat decât acest piron. V e totul limpede?" Se plec prietenos c tre explorator, p rând dispus s dea explica ii cât mai am nun ite.

Exploratorul privi grapa, încre indu-şi fruntea. Relat rile referitoare la procedura judec toreasc nu-l satisf cuser . Dar oricum — fu el nevoit s admit — aici era vorba de o colonie penitenciar , unde erau necesare m suri speciale şi pân la urm , trebuia procedat milit reşte. În afar de aceasta, îşi punea speran ele în noul comandant, care — dup cât se p rea — inten iona s introduc , fireşte, încetul cu încetul noi m suri ce nu puteau fi în elese de mintea m rginit a acestui ofi er. Furat de asemenea gânduri, exploratorul se pomeni întrebând: Va asista şi comandantul la execu ie?" Sigur, r spunse ofi erul, penibil impresionat de întrebarea neaşteptat , apoi mutra lui prietenoas se crisp deodat : Tocmai de aceea trebuie s ne gr bim. Ba chiar va trebui s -mi scurtez explica iile, oricât îmi va p rea de r u. Dar aş putea s le completez mai am nun it mâine când aparatul va fi din nou cur it — singurul lui cusur este c se murd reşte foarte tare. Aşadar, acum doar strictul necesar. Când omul se afl lungit pe pat, iar acesta începe s vibreze, se las şi grapa în jos, pe corpul lui. Ea se regleaz automat, aşa fel încât abia s ating corpul omului cu vârfurile acelor; de îndat ce reglarea s-a f cut, aceast band de o el se întinde şi devine rigid ca o bar . Şi acum începe jocul. Un neini iat nu poate observa nici o deosebire exterioar între diferitele pedepse. Grapa pare s ac ioneze uniform. Vibrând continuu, ea îşi înfige vârfurile în corp, care vibreaz şi el o dat cu patul. Pentru a da oricui posibilitatea s urm reasc execu ia grapa a fost confec ionat din sticl . Ne-am izbit de multe dificult i tehnice la fixarea acelor în ea, dar, dup multe încerc ri, totul a reuşit perfect. N-am cru at nici o osteneal . Şi acum, ori cine poate vedea prin sticl cum se execut inscrip ia pe trup.

Nu vre i s v apropia i şi s privi i acele?"

Exploratorul se ridic încet, se apropie şi se aplec deasupra grapei. „Vede i aici, continu ofi erul, dou feluri de ace, rânduite în diferite moduri. Lâng fiecare ac lung este unul scurt. Cel lung scrie, iar cel scurt stropeşte ap , pentru a sp la sângele şi a men ine scrisul vizibil în permanen . Apa amestecat cu sânge este condus în mici jgheaburi şi din ele curge într-un jgheab principal, a c rui eav de scurgere se termin în groap ." Ofi erul ar t cu degetul drumul exact, pe care trebuia s -l parcurg apa cu sângele. C utând s reprezinte cât mai concret procesul, inu mâinile c uş la gura evii de scurgere ca şi cum ar fi adunat în ele un sânge ipotetic, şi atunci exploratorul îşi ridic în sus capul şi vru s se trag de-a-nd r telea spre fotoliu, c utând sprijin cu mâna în spate. Deodat v zu, cu nespus groaz , c şi condamnatul urmase drumul ofi erului de a privi grapa mai de-aproape. Îl tr sese pu in dup el, de lan , şi pe soldatul adormit şi st tea aplecat deasupra grapei de sticl . Se vedea cum c uta şi el s desluşeasc , cu ochi nesiguri, ceea ce priveau cei doi domni nu izbutea s în eleag

nimic, întrucât îi lipseau explica iile. Se apleca ba într-o parte, ba în cealalt . Şi cerceta sticla necontenit, cu privirea, de la un cap t la altul. Exploratorul schi gestul s -l goneasc de acolo, întrucât ceea ce f cea osânditul era probabil interzis sub pedeaps .

Dar ofi erul îl opri pe explorator, apucându-l cu o mân , în timp ce cu cealalt lu un bulg re de p mânt din valul de lâng groap şi-l arunc în soldat. Acesta deschise ochii speriat, v zu îndr zneala condamnatului, d du drumul armei s cad şi se propti cu c lcâiele în p mânt, smucind de lan astfel încât osânditul c zu numaidecât gr mad ; apoi privi la el cum se zvârcolea pe jos zorn indu-şi lan urile. „Ridic -l în picioare!" strig ofi erul, v zând c osânditul ab tuse prea mult aten ia exploratorului. Acesta se aplecase chiar deasupra gropii, f r s in seam de ea, vrând s constate ce se întâmpl cu condamnatul. Umbl cu el mai cu grij !" strig ofi erul din nou. Apoi ocoli aparatul, îl prinse pe condamnat de subsuori şi, în timp ce acestuia îi fugir de mai multe ori picioarele de sub el, îl ridic în sus cu ajutorul soldatului. „Acum ştiu totul", spuse exploratorul când ofi erul reveni lâng el. „În afar de ceea ce e mai important, ripost acesta, prinzându-l pe explorator de bra şi ar tându-i în sus: Colo în desenator, se afl angrenajul de ro i care imprim mişcarea grapei, şi acest angrenaj se regleaz dup schi a f cut pentru pedeapsa respectiv . Folosesc înc schi ele fostului comandant. Iat -le — scoase câteva foi din taşca de piele — dar nu pot s vi le dau în mân , sunt tot ce am mai scump. Lua i loc, am s vi le ar t de la distant şi ve i putea vedea totul foarte bine." Ar t prima foaie. Exploratorul ar fi vrut s -şi exprime într-un fel admira ia, dar nu v zu decât nişte linii ce se încrucişau în toate felurile, ca un labirint ele erau atât de dese, încât acopereau toat hârtia şi nu mai puteai deosebi decât anevoie spa iile albe dintre ele. „Citi i!" spuse ofi erul. „Nu pot", r spunse exploratorul. „Dar e foarte limpede", ripost ofi erul. „Este foarte artistic, continu exploratorul evaziv, dar nu pot s descifrez." „Da, vorbi ofi erul râzând şi vârî taşca de piele la loc, sta nu e un scris caligrafic pentru copii de şcoal . Trebuie s -l studiezi îndelung. Dar şi dumneavoastr v-a i descurca în el, pân la urm . Fireşte, nu poate s fie un scris simplu; nu trebuie s ucid imediat, ci — în medie — abia dup un interval de dou sprezece ore; ora a şasea este calculat s fie momentul culminant. De aceea scrisul propriu-zis trebuie s fie înconjurat de multe, multe ornamente; el trebuie s acopere trupul numai ca un brâu îngust; restul corpului este rezervat pentru înflorituri. Pute i s aprecia i acum felul în care lucreaz grapa şi întregul aparat? — Ia uita i-v !" Ofi erul s ri pe scar , învârti o roat şi strig de sus: „Aten ie, da i-v la o parte!", dup care totul se puse în mişcare. Dac n-ar fi scâr âit roata, ar fi fost minunat. Ca şi cum ar fi fost surprins de zgomotul stânjenitor al ro ii, ofi erul o amenin cu pumnul, apoi f cu un gest de neputin cu mâinile, în chip de scuz fa de explorator, şi coborî iute pentru a supraveghea de jos mersul aparatului. Mai era înc ceva în neregul , pe care-l observ numai el; se c r din nou pe scar , apuc apoi cu amândou mâinile ceva din untrul desenatorului dup care, pentru a ajunge mai repede jos, nu se mai folosi de scar ci alunec de-a lungul uneia din bare şi strig , cât putu de tare, la urechea exploratorului pentru a se face în eles: „Pricepe i cum func ioneaz ? Grapa începe s scrie; când este gata prima serie de scris pe spinarea omului, stratul de vat se r suceşte şi rostogoleşte încet corpul pe-o parte, pentru a oferi grapei o suprafa nou pentru scris. Între timp, p r ile r nite prin scriere ajung în contact cu vata - care opreşte sângerarea datorit prepara iei ei speciale — şi sunt preg tite pentru adâncirea în continuare a scrisului. Aceşti din i de aici, de la marginea grapei, smulg vata de pe r ni, când corpul este r sucit mai departe, şi o arunc în groap ; iar grapa are apoi din nou pe ce lucra. Şi astfel scrie din ce în ce mai adânc vreme de dou sprezece ore. Primele şase ore, condamnatul tr ieşte aproape la fel ca înainte, numai c simte dureri. Dup dou ore i se scoate c luşul de pâsl din gur , întrucât osânditul nu mai are putere s strige. Aici, în acest castron înc lzit electric, aşezat la marginea unde se afl capul condamnatului, se pune orez fiert, iar omul, dac are poft , poate lua din el, atât cât prinde cu limba. Nici unul nu pierde prilejul. Cel pu in eu nu ştiu vreunul, şi doar experien a mea e vast . Abia dup ceasul al şaselea îşi

pierde pofta de a mai mânca. De obicei, în momentul acela îngenunchez aici şi observ fenomenul. Rareori mai înghite ultima îmbuc tur , o învârte în gur , de colo pân colo, şi o scuip apoi în groap . Atunci trebuie s m aplec, altfel mi-o arunc în fa . Cât de liniştit devine omul dup ceasul al şaselea! În cel mai idiot dintre ei se trezeşte inteligen a. Începe de la ochi. De la ei cuprinde apoi totul. O privelişte care mai-mai c te ispiteşte s te aşezi singur sub grap . În rest nu se întâmpl , de fapt nimic deosebit, doar atât c omul începe s descifreze scrisul şi-şi uguie buzele de parc ar asculta ceva atent. A i v zut, nu e uşor s descifrezi scrisul cu ochii; omul nostru îl descifreaz îns cu r nile sale. Fireşte c trebuie o munc imens pentru aceasta; este nevoie de şase ceasuri pentru des vârşirea ei. Apoi, grapa îl str punge complet şi-l arunc în groap , unde cade plesc ind în apa amestecat cu sânge şi cu vat . În clipa aceasta judecata s-a sfârşit, iar noi — eu şi soldatul - îl îngrop m."

Exploratorul plecase urechea c tre ofi er şi privea cu mâinile vârâte în buzunarele vestonului, cum lucra maşina. Condamnatul se uita şi el, f r s priceap îns ceva.

Tocmai se aplecase pu in înainte, urm rind trepida iile acelor când, deodat , la un semn al ofi erului, soldatul îi t ie pe la spate c maşa şi pantalonii, cu un cu it, aşa fel încât c zur jos; osânditul schi gestul de a apuca straiele ce c deau, vrând s -şi acopere goliciunea, dar soldatul îl ridic în sus şi scutur de pe el ultimele zdren e. Ofi erul opri maşina şi, în liniştea care se l s , osânditul fu aşezat sub grap . I se desf cur c tuşele şi în locul lor fur prinse strâns curelele; în primul moment, condamnatul p ru s resimt schimbarea aproape ca o uşurare. Apoi grapa fu l sat mai jos întrucât omul era cam costeliv. Când îl atinser vârfurile acelor, i se înfiora pielea pe trup în timp ce soldatul era ocupat cu mâna dreapt a omului, acesta o întinse pe cea stâng f r s ştie îns încotro s-o duc ; dar o întinse chiar în direc ia unde se afla exploratorul.

Ofi erul privea necontenit pieziş spre explorator, de parc ar fi vrut s -i citeasc pe fa impresia ce i-o f cea aceast execu ie, despre care pân acum îi d duse m car unele explica ii superficiale.

Cureaua destinat încheieturii mâinii se rupse; poate c soldatul întinsese prea tare de ea. Era nevoie s intervin ofi erul; soldatul îi ar t bucata de curea rupt . Întradev r, ofi erul se şi duse lâng el şi explic , întorcând fa a spre explorator: „Maşina este tare cârp cit , din când în când nu se poate s nu se rup sau s nu se frâng câte ceva; dar asta nu trebuie s influen eze în r u impresia general . De altfel, vom face rost numaidecât de ceva, ca s înlocuim cureaua; am s folosesc lan ul; fireşte c acesta va reduce din delicate ea vibra iilor în ceea ce priveşte bra ul drept." În timp ce fixa lan ul, mai ad ug : „Mijloacele de între inere a maşinii sunt acum foarte restrânse. Pe vremea vechiului comandant exista un fond alocat numai în acest scop şi puteam dispune şi eu de el. Exista aici o magazie, în care se p strau tot felul de piese de schimb. M rturisesc c aproape f ceam risip , dar numai înainte vreme, nu şi acum, dup cum pretinde noul comandant, care se slujeşte de orice pretext, pentru a combate vechile institu ii. Acum administreaz personal fondul pentru maşin şi, când cer o curea nou , îmi pretinde s-o aduc pe cea veche drept dovad ; iar cea nou soseşte abia dup zece zile şi, pe deasupra, e de cea mai proast calitate, nu-i bun de nimic. Nimeni nu se sinchiseşte cum aş putea utiliza maşina între timp."

Exploratorul chibzui: nu face niciodat impresie, dac te amesteci cu hot râre în probleme str ine. El nu era nici cet ean al coloniei penitenciare, nici cet ean al statului c ruia îi apar inea aceasta. Dac ar fi încercat s dezaprobe chiar s z d rniceasc execu ia, i s-ar fi putut spune: eşti str in, astâmp r -te. La una ca asta n-ar fi putut s replice nimic, ci doar s adauge c , în acest caz, nu se mai în elege nici el singur, întrucât c l toreşte doar cu inten ia de a vedea şi nicidecum de-a modifica legile de organizare a tribunalelor unor ri str ine. Dar, în cazul în spe , lucrurile erau ispititoare. Injuste ea procedurii şi caracterul inuman al execu iei erau neîndoioase.

Nimeni n-ar fi putut presupune un interes egoist din partea exploratorului, întrucât condamnatul îi era str in, nu era un compatriot şi nici un om s suscite comp timirea.

Exploratorul dispunea de recomanda ia unor înalte foruri şi fusese primit aici cu

cea mai mare polite e; iar faptul c fusese invitat s asist la aceast execu ie p rea chiar s însemne c i se cerea p rerea cu privire la asemenea judecat Acest lucru era cu atât mai verosimil, cu cât comandantul — dup cum aflase mai mult decât limpede, acum — nu era un partizan al acestui procedeu şi avea o atitudine aproape ostil fa de ofi er.

Deodat , exploratorul îl auzi pe ofi er strigând de furie. Tocmai izbutise s vâre, cu destul trud , c luşul de pâsl în gura condamnatului, când acesta închise ochii, cuprins de o grea imposibil de st pânit, şi începu s vomeze. Ofi erul îl smuci degrab în sus, sco ându-i c luşul şi vru s -l întoarc repede cu fa a spre groap ; dar prea târziu — murd ria curse pe maşin în jos. „Totul e numai din vina comandantului, strig ofi erul, zguduind barele de alam ca scos din min i, îmi murd reşte maşina şi mi-o face ca o cocin !" Şi ar t exploratorului, cu mâini tremur toare, ce se întâmplase. „Ore întregi m-am str duit s -l fac pe comandant s în eleag , c nu trebuie s li se mai dea de mâncare în ziua dinaintea execu iei. Dar noua direc ie, mai blând , este de alt p rere. Cucoanele comandantului îl îndoap pe osândit cu tot felul de zaharicale înainte de-a fi dus la locul execu iei. Toat via a lui n-a mâncat decât peşte împu it şi acu s m nânce dulciuri! Dar şi asta ar mai fi cum ar mai fi, n-aş avea nimic de zis, îns de ce nu se procur un nou c luş de pâsl , aşa cum de mai bine de trei luni. Cum s nu i se fac grea când iei în gur acest c luş, pe care l-au supt şi l-au ros mai bine de o sut de oameni, în timp ce-şi d deau duhul?" Osânditul revenise cu capul la loc şi p rea s se fi liniştit, în timp ce soldatul era ocupat s ştearg maşina cu c maşa de care-l dezbr case. Ofi erul veni lâng explorator; presim ind ceva, acesta f cu un pas înd r t, dar ofi erul îl apuc de mân şi-l trase de-o parte. „Vreau s v spun ceva confiden ial, vorbi el, îmi da i voie?" „Desigur", r spunse exploratorul, şi-l ascult cu ochii pleca i în jos.

Aceast procedur şi acest fel de execu ie, pe care ave i prilejul s le admira i acum, nu MAI AU în prezent nici un partizan f iş în colonia noastr . Eu sunt singurul sus in tor şi în acelaşi timp şi singurul reprezentant al moştenirii vechiului comandant.

De gândit la o perfec ionare departe a procedeului, nici vorb , toate eforturile mele se îndreapt c tre p strarea a ceea ce exist . Când tr ia fostul comandant, colonia era plin de partizanii s i; şi eu am în parte for a de convingere a fostului comandant dar îmi lipseşte cu totul puterea de care dispunea el; în consecin , adep ii lui s-au dat la fund — exist înc foarte mul i, dar nici unul nu o m rturiseşte deschis. Dac v-a i duce ast zi în ziua execu iei, la o ceain rie şi a i trage urechea, a i putea auzi cel mult aluzii cu dou în elesuri. To i aceştia sunt adep i ai procedeului, dar nu-mi folosesc la nimic, sub actualul comandant, date fiind concep iile actuale ale acestuia. Şi acum v întreb: Oare, din cauza acestui comandant şi a cucoanelor lui, care-l influen eaz , trebuie s se duc de râp asemenea oper a unei vie i întregi? spuse el ar tând cu mâna spre maşin . Pute i îng dui una ca asta? Chiar dac nu sunte i decât un str in care petrece doar câteva zile pe insula noastr ? Dar nu mai e timp de pierdut, se preg teşte ceva împotriva jurisdic iei mele; se şi in consf tuiri la comandament, la care nu sunt chemat s iau parte; pân şi vizita dumneavoastr de ast zi este semnificativ pentru întreaga situa ie; sunt laşi şi v trimit pe dumneavoastr , un str in, ca avangard . Ehei, pe vremuri, erau cu totul altfel execu iile! înc înainte de ziua execu iei, valea se umplea de oameni pân la refuz; to i veneau numai pentru a privi; diminea a, în zori, îşi f cea apari ia comandantul cu doamnele lui; fanfarele trezeau întreaga tab r ; eu d deam raportul, ar tând c totul e gata; asisten a — din care nu era permis s lipseasc nici un func ionar superior — se rânduia în jurul maşinii; aceast gr mad de scaune de trestie este o mizer r m şi a acelor vremuri, str lucea, proasp t cur it ; aproape dup fiecare execu ie luam piese de schimb nou-nou e. Privitorii st teau în vârful picioarelor pân acolo, sus, pe în l imi şi, în fa a sutelor de ochi condamnatul era aşezat sub grap de c tre însuşi comandantul. Ceea ce îi este îng duit ast zi unui soldat de rând, era pe atunci sarcina mea, a preşedintelui tribunalului, şi munca asta m onora. Apoi începea execu ia! Nici un zgomot nepermis nu tulbura func ionarea maşinii. Mul i nici nu mai priveau spre ea, ci şedeau pe nisip, cu ochii închişi; to i ştiau c acum se face dreptate.

În t cerea ce domnea se auzea doar oftatul condamnatului — în buşit de pâsl . Ast zi maşina nu mai e în stare s -i smulg condamnatului nici m car un geam t mai sonor pe care s nu-l poat în buşi pâsla; pe-atunci acele care scriau picurau o solu ie caustic , pe care azi nu mai avem voie s-o folosim. Ei, şi-apoi venea ceasul al şaselea!

Era cu neputin s împlineşti rug min ile tuturor celor ce voiau s priveasc deaproape. În în elepciunea lui, comandantul dispunea ca, în primul rând, s se dea preferin copiilor; eu puteam sta totdeauna în fa , fireşte, având în vedere func ia mea; de multe ori şedeam acolo cinchit, cu doi copii mici de-a dreapta şi de-a stânga, pe bra e. Cum mai sorbeam cu to ii expresia de transfigurare de pe chipul martirizat, cum ne mai sc ldam obrazul în razele acestei drept i abia realizate şi pe cale s dispar ! Ce mai vremuri, camarade!" Ofi erul uitase, pesemne, pe cine avea în fa ; îl îmbr işa pe explorator şi-şi l s capul pe um rul lui. Exploratorul era nespus de încurcat şi privea, ner bd tor, pe deasupra ofi erului. Soldatul terminase cur atul maşinii şi acum turna orez dintr-o cutie de tabl în castron. De-abia observ aceasta condamnatul, care-şi revenise cu totul, c şi începu s întind limba pentru a h lp i din orez. Soldatul îl tot împingea înd r t, întrucât orezul era sortit pentru un moment ulterior; în orice caz, era un lucru revolt tor, s ia cu mâinile murdare orez din castron şi s m nânce în fa a condamnatului, care poftea şi el.

Ofi erul se reculese numaidecât. „S nu crede i c am vrut s v înduioşez, spuse el, ştiu prea bine, c e imposibil s mai faci ast zi pe cineva s în eleag acele timpuri.

De altfel, maşina înc mai lucreaz şi impresioneaz prin ea îns şi. Impresioneaz prin ea îns şi, chiar dac st singur în aceast vale. Iar cadavrul cade la urm în groap , într-un fel de zbor inimaginabil de aerian, chiar dac în jurul gropii nu se mai adun oamenii cu sutele, ca muştele, cum se întâmpla, odinioar . Pe atunci a trebuit s construim o balustrad trainic în jurul gropii, dar acum s-a distrus de mult."

Exploratorul vru s scape de privirile ofi erului şi cat în jur f r int . Ofi erul îşi închipui c str inul contempl pustietatea v ii; de aceea îl prinse de mâini şi-l întoarse cu fa a spre el, pentru a-l privi în ochi, apoi întreb : V da i seama ce ruşine tr im?" iar exploratorul t cu. Ofi erul îi l s pentru o clip mâinile; sta t cut, cu picioarele dep rtate, cu mâinile în şold, şi privea în p mânt. Apoi îi zâmbi încurajator exploratorului şi spuse: Ieri am fost în apropierea dumneavoastr , când v-a invitat comandantul. Am auzit invita ia. Îl ştiu bine pe comandant. Am în eles numaidecât ce urm rea cu invita ia. Deşi are suficient putere pentru a lua m suri împotriva mea, totuşi înc nu îndr zneşte; în schimb, vrea s m supun aprecierii dumneavoastr , a unui str in cu vaz . A calculat totul cu mult grij ; sunte i abia de dou zile pe insul , nu l-a i cunoscut pe fostul comandant şi nici lumea lui de idei, sunte i înc tuşat de concep iile europene; poate sunte i din principiu chiar un adversar al pedepsei cu moartea, în general, şi al unui asemenea mod de execu ie mecanic , în special; în afar de asta, ve i vedea execu ia desf şurându-se trist, f r participare public , pe o maşin cam deteriorat — deci n-ar fi oare foarte probabil (aşa îşi închipuie comandantul) ca, inând seama de toate astea, s considera i nepotrivit metoda mea? Iar dac o s-o considera i nepotrivit , atunci nu ve i t cea (vorbesc înc în spiritul comandantului), c ci ave i încredere, desigur, în convingerile dumneavoastr verificate. A i v zut, f r îndoial , multe ciud enii ale multor popoare şi a i înv at s le respecta i, de aceea probabil c nu ve i interveni cu toat energia împotriva acestei metode, cum a i face-o în ara dumneavoastr . Dar comandantul nici nu are nevoie de atâta. Un simplu cuvânt imprudent, rostit în treac t, este de-ajuns. Nici m car nu e nevoie s concorde cu convingerea dumneavoastr , dac în mod aparent vine în sprijinul dorin ei lui. Sunt sigur c v va descoase cu toat abilitatea. Iar cucoanele lui vor face cerc în jur şi-şi vor ascu i auzul; ve i spune cam aşa: «La noi procedura judiciar este alta», sau «La noi acuzatul este interogat înainte de-a se da sentin a» sau «La noi nu existau torturi decât în evul mediu». Toate acestea sunt observa ii perfect juste, care vi se par foarte fireşti, observa ii nevinovate, care nu lezeaz procedeul meu. Dar cum le va interpreta comandantul? Îl şi v d pe bunul comandant împingând numaidecât scaunul într-o parte

şi ieşind gr bit în balcon, le v d pe cucoanele sale dând n val dup el, îi aud glasul — cucoanele îl numesc glas tun tor — spune: «Un mare explorator din Occident, desemnat s cerceteze procedurile judiciare din toate rile, a spus c metoda noastr de mod veche este inuman . Dup aceast p rere a unei asemenea personalit i nu-mi mai este îng duit, fireşte, s tolerez o astfel de metod . Aşadar, începând de ast zi dispun — şi aşa mai departe.» Dumneavoastr ve i vrea atunci s interveni i, cum c n-a i fi spus ceea ce afirm el, c n-a i fi calificat metoda mea drept inuman , ci c , dimpotriv , adânca dumneavoastr pricepere o consider drept cea mai uman şi mai demn de a fi aplicat oamenilor şi c admira i maşina aceasta — dar va fi prea târziu. De altfel, nici n-a i putea r zbate pân la balconul în esat de cucoane; ve i c uta s atrage i aten ia asupra dumneavoastr ; ve i încerca s striga i; dar o mân de cucoan v va astupa gura — iar eu şi opera fostului comandant vom fi pierdu i. "Exploratorul fu nevoit s -şi în buşe un zâmbet; aşadar, atât de uşoar era îndatorirea pe care el o considerase nespus de grea! R spunse evaziv: „îmi supraaprecia i influen a; comandantul a citit scrisoarea mea de recomanda ie şi ştie c nu sunt un specialist în materie de proceduri judiciare. Dac mi-aş spune p rerea, ar fi doar aceea a unui particular, o p rere cu nimic mai presus de a oric rui altul şi, în orice caz, mult mai f r importan decât p rerea comandantului, care dup câte ştiu, are putere aproape nelimitat în aceast colonie penitenciar . Dac p rerea lui referitoare la aceast procedur este atât de precizat , aşa cum crede i dumneavoastr , atunci m tem c a sosit, fireşte, clipa sfârşitului acestui procedeu, f r a mai fi nevoie de modesta mea contribu ie." În elegea oare ofi erul acest lucru? Nu, înc nu-l în elegea. El cl tin hot rât din cap, privi în urm spre condamnatul şi soldatul, care tres rir încetând s se mai preocupe de orez, apoi se apropie de explorator f r s se uite în ochii lui, ci fixând ceva nedefinit, pe veston, şi vorbi mai încetişor decât înainte: „Nu-l cunoaşte i pe comandant; dumneavoastr ave i fa de el şi fa de noi to i — ierta i-mi expresia — o atitudine plin de rezerv ; dar influen a dumneavoastr , crede i-m , e mai puternic decât v închipui i. Am fost fericit când am auzit c ve i asista singur la execu ie. Aceast dispozi ie a comandantului trebuia s fie îndreptat împotriva mea, dar acum o voi întoarce în favoarea mea. Ferit de influen a şoaptelor r uvoitoare spuse la ureche şi de privirile dispre uitoare — ceea ce n-ar fi fost posibil în cazul unei asisten e mai numeroase — a i putut asculta explica iile mele, a i v zut maşina şi sunte i pe punctul de-a asista la execu ie. P rerea dumneavoastr este desigur format ; dac mai persist cumva unele îndoieli, ele vor fi înl turate de priveliştea execu iei. Şi acum v adresez rug mintea: ajuta i-m împotriva comandantului!"

Exploratorul nu-l l s s continue. „Cum aş putea-o face, exclam el, e imposibil.

Nu v pot ajuta cu nimic, la fel cum nu v pot d una cu nimic!

Ba pute i, s ri ofi erul. Cu oarecare îngrijorare exploratorul îl v zu strângând pumnii. Pute i, repet ofi erul şi mai insistent. Am un plan care trebuie s izbuteasc .

Dumneavoastr crede i c influen a pe care-o ave i nu este suficient . Eu ştiu bine, îns , c este. Dar s admitem c ave i dreptate ! N-ar fi atunci necesar s încerc m orice, chiar şi ceea ce pare s n-aib şanse de succes, numai s putem salva aceast procedur ? Asculta i, deci, planul meu. Pentru punerea lui în aplicare este necesar, în primul rând, ca dumneavoastr s fi i ast zi foarte re inut în exprimarea p rerii ce-o ave i despre metoda mea. Dac nu ve i fi întrebat direct, nu trebuie, în nici un caz, s v spune i p rerea dar declara iile dumneavoastr trebuie s fie scurte şi neprecise ; l sa i s se observe c v e greu s vorbi i despre asta, c sunte i revoltat, c — dac ar fi s v exprima i deschis — ar trebui s izbucni i în blesteme. Nu v cer s min i i; câtuşi de pu in; s r spunde i doar scurt, cam aşa: «Da, am asistat la execu ie» sau, «Da, am ascultat toate explica iile». Doar atât, nimic altceva. Pentru am r ciunea, care trebuie s apar vizibil pe chipul dumneavoastr , ave i destule motive, chiar dac nu sunt în spiritul comandantului. El va în elege totul pe dos, fireşte, în spiritul lui. Pe aceasta se întemeiaz planul meu. Mâine, are loc, la comandament, o mare reuniune prezidat de comandant, la care iau parte to i func ionarii administrativi superiori. Comandantului îi

place, fireşte, s fac un adev rat spectacol din aceste şedin e. A construit în sala respectiv o galerie, care este totdeauna în esat de spectatori. Chiar şi eu sunt nevoit s iau parte la aceste consf tuiri, dar m cuprinde dezgustul. De rândul acesta, ve i fi invitat în orice caz la reuniune; dac v comporta i conform planului meu, atunci invita ia comandantului se va transforma într-o rug minte insistent . Dar dac , din vreun motiv neprevizibil, s-ar întâmpla totuşi s nu fi i invitat, atunci va trebui desigur s cere i dumneavoastr o invita ie şi nu încape nici o îndoial c o ve i c p ta. Aşadar, s zicem c mâine v afla i în loja comandantului împreun cu doamnele; el priveşte deseori în sus, pentru a se asigura c sunte i acolo. Dup diferite subiecte de discu ie f r importan , ridicole, destinate doar asisten ei — în general e vorba de construc ii portuare, mereu numai construc ii portuare! — va veni în dezbatere procedura judiciar . Dac el nu va aduce destul de curând sau chiar de loc vorba despre aceast procedur , voi avea grij eu. M voi scula şi voi prezenta raportul cu privire la execu ia de azi. Foarte pe scurt, doar raportul acesta. De fapt nu se obişnuieşte s se prezinte un asemenea raport, dar eu totuşi am s-o fac. Comandantul îmi va mul umi, ca totdeauna, cu un zâmbet prietenos, apoi nu se va putea ab ine s nu foloseasc binevenitul prilej ivit. «Tocmai s-a prezentat raportul — aşa va spune, sau ceva asem n tor — despre execu ie. Aş vrea s mai adaug la raport, c la aceast execu ie a asistat marele explorator, despre a c rui vizit , cu care se onoreaz în mod deosebit colonia, a i aflat cu to ii. Iar şedin a noastr de ast zi cap t o semnifica ie mai înalt , datorit prezen ei sale. Nu crede i c ar fi bine s punem acestui mare explorator întrebarea, cum apreciaz execu ia aceasta de mod veche şi procedura care o preced ?» Fireşte, vor izbucni de pretutindeni aplauze, asentimentul general, iar eu voi fi cel mai entuziast.

Comandantul se va înclina în fa a dumneavoastr şi va spune: «Atunci, pun în numele tuturor întrebarea». Iar dumneavoastr ve i trece în fa , lâng balustrad . S aşeza i mâinile pe ea aşa, ca s le vad toat lumea, altfel vi le vor lua cucoanele, ca s se joace cu degetele. Şi va urma, în sfârşit, cuvântul dumneavoastr . Nu ştiu cum voi suporta încordarea orelor ce le mai am de aşteptat. În cuvântarea dumneavoastr nu trebuie s v re ine i; face i g l gie în jurul adev rului, apleca i-v peste balustrad ; urla i, da, da, urla i-i comandantului în fa p rerea dumneavoastr , p rerea dumneavoastr de nezdruncinat. Dar poate c nu vre i acest lucru, c nu corespunde caracterului dumneavoastr , poate c în patria dumneavoastr se adopt alt atitudine în asemenea situa ii — şi aşa e bine, este întru totul satisf c tor; nu v ridica i în picioare, spune i doar câteva cuvinte, murmura i-le doar atât cât s fie auzite de func ionarii aşeza i dedesubt; este destul; dumneavoastr nici nu trebuie s vorbi i despre lipsa publicului la execu ie despre roata care scâr âie, despre cureaua rupt şi despre dezgust torul c luş de pâsl ; nu, toate astea r mân în seama mea, şi v rog s m crede i, c dac nu-l voi face, cu spusele mele, s fug din sal , m car îl voi sili pe comandant s cad în genunchi şi s recunoasc : «M plec în fa a ta, b trâne comandant». Asta e planul meu; vre i s m ajuta i s -l aduc la îndeplinire? Bineîn eles c vre i; ceva mai mult: trebuie!"

Ofi erul îl prinse pe explorator de amândou bra ele şi-l privi în ochi, respirând greu.

Ultimele fraze le urlase atât de tare, încât şi soldatul şi de inutul deveniser aten i; cu toate c nu în elegeau nimic, se opriser din mâncat şi c tau spre explorator, mestecând din gur .

R spunsul ce trebuia dat îi era limpede exploratorului de la bun început; trecuse prin prea multe în via , pentru a mai putea şov i în cazul de fa ; în fond era cinstit şi nu cunoştea teama. Totuşi, v zându-l pe soldat şi pe osândit, şov i atât cât respir o dat . În cele din urm spuse, aşa cum trebuia: „Nu!" Ofi erul clipi de mai multe ori, f r a-l sl bi din ochi. „Vre i neap rat o declara ie ?" întreb exploratorul. Ofi erul aprob din cap, f r un cuvânt. „Sunt un adversar al acestei proceduri, continu exploratorul; înc înainte de a-mi fi f cut confiden e — de care, fireşte, nu voi abuza, în nici un caz — am chibzuit, dac am dreptul s intervin împotriva acestei proceduri şi dac interven ia mea ar putea avea vreo şans , cât de mic , de succes. Mi-am dat seama limpede cui trebuie s m adresez: bineîn eles comandantului. Dumneavoastr m-a i ajutat s -mi

l muresc calea de urmat, f r îns a m fi înt rit şi mai mult în hot rârea mea; dimpotriv , convingerea dumneavoastr sincer m-a emo ionat, chiar dac nu m-a putut atrage pe o cale greşit ."

Ofi erul r mase mut, se întoarse apoi spre maşin , se apuc de una din barele de alam şi privi în sus, la desenator, pu in aplecat înainte, ca şi cum ar fi verificat dac totul este în ordine. Soldatul p rea s se fi împrietenit cu osânditul; acesta din urm îi f cu un semn, oricât îi era de greu din cauza curelelor strâns legate, şi soldatul se aplec spre el; condamnatul îi şopti ceva, iar soldatul d du din cap.

Exploratorul se duse dup ofi er şi-i vorbi: „Înc nu şti i tot ce vreau s fac. Voi spune comandantului p rerea mea asupra procedeului, dar nu în cadrul unei şedin e, ci între patru ochi; de altfel, nici nu mai r mân atâta vreme aici, încât s mai pot fi invitat la o şedin ; plec chiar mâine diminea sau, în orice caz, m îmbarc în zori."

Ofi erul p rea s nu-l fi auzit. „Aşadar, procedeul nu v-a convins", vorbi el ca pentru sine şi zâmbi cum zâmbeşte un b trân asupra neroziei unui copil, ascunzându-şi înd r tul zâmbetului absent propriile sale gânduri. Atunci a sosit vremea", spuse el întrun târziu şi îşi ridic spre explorator ochii limpezi, în care se desluşea un fel de invita ie, de apel la participare. „A sosit vremea pentru ce?" întreb exploratorul neliniştit, dar nu primi nici un r spuns. Eşti liber", se adres ofi erul condamnatului, în limba lui. Acesta nu crezu la început. „Ei, eşti liber", repet ofi erul. Pentru prima oar , chipul condamnatului prinse s se însufle easc , Era oare adev rat? Nu era doar o toan trec toare de-a ofi erului?

Ob inuse c l torul str in îndurare pentru el? Ce se-ntâmpla? Acestea erau întreb rile ce se citir pe fa a lui. Dar nu pentru mult vreme. Fie ce-o fi, condamnatul voia s fie liber, dac i se îng duia, şi începu s se smuceasc , atât cât îi permitea grapa. Îmi rupi curelele, strig ofi erul, stai liniştit! Î i dau drumul îndat !" Apoi f cu semn soldatului şi se apucar de treab . Condamnatul râdea singur în t cere, întorcând fa a când la stânga, spre ofi er, când la dreapta, c tre soldat. Nu-l uit nici pe explorator. „Scoate-l afar ! porunci ofi erul soldatului. Trebuie s fii îns cu oarecare b gare de seam din pricina grapei." Datorit ner bd rii, condamnatul se alese cu câteva zgârieturi pe spinare.

Din clipa aceasta, ofi erul nu-i mai acord aproape nici o aten ie. Se îndrept spre explorator, scoase din nou la iveal mica taşc de piele, r sfoi în ea, g si în cele din urm foaia c utat şi i-o ar t . „Citi i", zise el. „Nu pot, r spunse c l torul, am spus doar c nu pot citi aceste file." „Uita i-v bine la foaia asta", ripost ofi erul şi veni al turi de explorator, pentru a citi împreun cu el. Când nici acest lucru nu fu de nici un folos, ofi erul îşi trecu degetul mic la oarecare distan pe deasupra hârtiei, de parc n-ar fi trebuit atins câtuşi de pu in, şi încerc s -i uşureze astfel exploratorului cititul.

Exploratorul îşi d du toat silin a, pentru a-i fi m car în felul acesta agreabil ofi erului, dar nu izbuti s citeasc . Atunci ofi erul începu s silabiseasc scrisul, apoi citi totul înc o dat , curg tor: „Fii drept! aşa zice aici - vorbi ofi erul - acum pute i citi f r ndoial ." Exploratorul se aplec atât de mult deasupra hârtiei, încât ofi erul o dep rt repede, de teama de-a nu fi atins ; exploratorul nu mai spuse nimic, dar se vedea limpede c înc nu izbutise s descifreze nimic „Fii drept, aşa zice aici", repet ofi erul.

Aşa o fi, r spunse exploratorul. „Bine", vorbi ofi erul satisf cut m car în parte apoi se urc pe scar cu foaia în mân ; aşez foaia cu mult grij în desenator şi p ru s modifice complet dispozitivul angrenajului; fu o munc anevoioas — probabil c era vorba de roti e mici de tot; uneori capul ofi erului disp rea cu totul în desenator, atât de minu ios trebuia verificat mecanismul.

Exploratorul urm ri munca aceasta neîntrerupt, de jos, astfel încât îi în epeni gâtul, iar ochii începur s -l doar din cauza luminii soarelui, ce se rev rsa din cer. Soldatul şi condamnatul aveau de lucru unul cu altul. C maşa şi pantalonii osânditului, care se şi aflau în groap , fur pescuite de soldat cu vârful baionetei. C maşa era îngrozitor de murdar şi condamnatul o sp l în hârd u. Când se îmbr c , apoi, cu pantalonii şi c maşa, râser cu poft şi soldatul şi osânditul întrucât îmbr c mintea fusese

spintecat la spate de sus pân jos. Probabil c osânditul se sim ea obligat s -l distreze, întrucât se rotea în cerc, cu hainele spintecate, în fa a soldatului care şedea ciucit pe p mânt şi râdea b tându-se cu palmele pe genunchi. Oricum, ceva-ceva se mai st pâneau, inând seama de prezen a domnilor. În sfârşit, dup ce termin sus, ofi erul îmbr iş totul înc o dat în am nunt cu privirea zâmbind; dup aceea închise capacul desenatorului, care fusese deschis pân atunci, coborî, se uit în groap , apoi la condamnat, şi constat cu mul umire c acesta îşi luase hainele de-acolo; pe urm se duse la hârd u pentru a-şi sp la mâinile, observ prea târziu murd ria resping toare a apei, se întrist c nu-şi poate cur a mâinile, dup care le vârî în nisip — solu ie ce nu-l satisf cea, dar n-avea încotro; apoi se ridic în picioare şi începu s -şi descheie nasturii de la tunic . Cu aceast ocazie îi c zur în mân , mai întâi, cele dou batiste de dam pe care le vârâse sub guler. „Uite- i batistele", spuse el şi le arunc osânditului. Apoi se adres exploratorului, explicând: „Cadouri de la femei". În ciuda grabei cu care-şi scoase tunica şi cu care se dezbr c apoi complet, el împ turi cu deosebit grij fiecare obiect de îmbr c minte, ba chiar mângâie cu degetele fireturile tunicii şi îndrept un eghilet. Fireşte, se potrivea prea pu in cu aceast grij faptul c , de îndat ce termina împ turitul unui obiect, îl arunca numaidecât în groap cu un gest ner bd tor. Ultimul lucru care-i r mase fu sabia scurt , cu centironul.

Scoase sabia din teac , o frânse, adun laolalt — frânturile s biei, teaca şi centironul — şi le arunc atât de violent, încât z ng nir jos, pe fundul gropii.

Acum era gol puşc . Exploratorul îşi muşc buzele, dar nu spuse nimic. De fapt ştia ce va urma, dar n-avea nici un drept s -l împiedice pe ofi er în inten iile sale. Dac procedura judiciar , la care inea atât de mult era pe punctul de a fi abolit — probabil ca urmare a interven iei, pe care exploratorul se sim ea obligat s-o fac — atunci ofi erul ac iona acum aşa cum trebuia; nici exploratorul n-ar fi reac ionat altfel, în locul lui.

Soldatul şi osânditul nu pricepur mai întâi nimic, de altfel la început nici m car nu privir într-acolo. Condamnatul era nespus de bucuros c -şi rec p tase batistele, bucuria lui îns nu fu de lung durat , întrucât soldatul i le înha cu un gest iute, neprev zut. Condamnatul încerca acum s şi le reia de sub centurionul unde le pusese soldatul la p strare, dar era vigilent. Se luptar astfel, mai mult în glum . Abia când ofi erul r mase gol de tot, devenir şi ei aten i. În special condamnatul p rea p truns de presim irea unei mari întors turi. Ceea ce i se întâmplase lui, se petrecea acum cu ofi erul. C l torul str in d duse probabil ordin în acest sens. Aceasta era aşadar r zbunarea. F r s fi p timit el însuşi pân la cap t, era r zbunat, în schimb, pân la cap t. Pe chipul lui se înfirip un râs t cut, cu gura pân la urechi, care nu se mai stinse.

Ofi erul se îndrept spre maşin . Dac şi înainte de aceasta se v dise destul de limpede cât de bine se pricepe s-o mânuiasc , acuma r mâneai aproape consternat de felul cum o manevra şi cum ea asculta. Doar apropie mâna de grap , şi aceasta se ridic şi se l s de mai multe ori, pân când atinse în l imea potrivit , pentru a-i face loc dedesubt; abia atinse marginea patului, şi acesta începu numaidecât s vibreze; c luşul de pâsl i se apropie de gur ; se v zu bine cum ofi erul nu voia s -l accepte, dar şov iala dur doar o clip , dup care se supuse numaidecât şi îl prinse cu din ii. Totul era preg tit, iar curelele atârnau în p r i, desf cute, se p rea c sunt inutile; nu era nevoie ca ofi erul fie legat cu ele. Deodat condamnatul v zu curele libere şi, dup cum socotea el, execu ia nu putea fi des vârşit dac acestea nu erau strâns legate, aşa c -i f cu semn gr bit soldatului şi alergar într-acolo s -l înc t r meze pe ofi er. Acesta apucase s întind un picior pentru a împinge manivela ce trebuia s pun în mişcare desenatorul; când îi v zu pe cei doi venind, îşi trase piciorul înd r t şi se l s legat cu curelele, fireşte c nu mai putea ajunge pân la manivel ; nici soldatul, nici osânditul n-ar fi descoperit care este, iar exploratorul era decis s nu se clinteasc din loc. De altfel nici nu fu nevoie; de-abia fur prinse curelele în catarame, c maşina şi începu s lucreze; patul trepida, acele dansau pe pielea ofi erului, grapa oscila în sus şi în jos.

Exploratorul privea de o bun bucat de vreme, când îşi aduse deodat aminte c o roat a desenatorului ar fi trebuit s scâr âie; dar totul func iona în linişte, nu se auzea nici un zumz it.

Lucrând atât de liniştit, maşina disp ru din aten ia celor trei. Exploratorul privea spre soldatul şi condamnatul care se aflau de cealalt parte a maşinii. Condamnatul p rea cel însufle it, totul îl interesa la maşin ; aci se l sa în jos, pe vine, aci se ridica în vârful picioarelor, mereu cu degetul ar t tor întins, pentru a-i ar ta ceva soldatului.

Exploratorul fu cuprins de un sentiment penibil. Era hot rât s r mân de fa pân la urm , dar nu mai putea îndura mult vreme s -i priveasc pe cei doi. „Duce i-v acas ", le spuse el. Poate c soldatul ar fi fost gata s-o fac , dar condamnatului i se p ru ordinul acesta ca un fel de pedeaps . Se rug , implorând cu mâinile împreunate, s -l lase de fa iar când exploratorul rezist , dând hot rât din cap, c zu chiar în genunchi.

Exploratorul v zu c ordinele nu aveau nici un efect şi vru s se duc dincolo, la cei doi, pentru a-i lua la goan . Deodat auzi un zgomot sus, în desenator. Privi într-acolo.

Aşadar totuşi era deranjat o roat ? Era altceva, îns . Capacul desenatorului se ridic încet, apoi se deschise de tot. Din ii unei ro i se ivir , s ltându-se în sus; în curând ap ru roata întreag , ca şi cum o for uriaş contractase întreg desenatorul şi nu mai r m sese nici un loc pentru aceast roat ; roata se învârti pân la marginea desenatorului, c zu jos, se duse de-a dura o por iune pe nisip, dup care r mase culcat pe lat. Între timp ieşise la iveal înc o roat , dup care urmar multe altele, mari şi mici abia deosebindu-se între ele; cu fiecare se repeta acelaşi lucru, de fiecare dat credeai c desenatorul s-a golit complet, dar deodat ap rea alt grup de ro i, deosebit de numeroas , care se ridicau în sus, c deau şi se rostogoleau pe nisip, pentru a se culca apoi pe lat. Privind la ceea ce se petrecea, condamnatul uitase de-a binelea de ordinul exploratorului; ro ile îl vr jeau cu totul şi voia, de fiecare dat , s prind una, ba chiar îl îndemna şi pe soldat s -i ajute, dar tr gea mâna înd r t însp imântat, întrucât urma numaidecât alt roat , care-l speria când începea s se rostogoleasc . În schimb, exploratorul era îngrijorat; se p rea c maşina avea s se n ruie toat ; mersul ei liniştit era o simpl iluzie; avea sentimentul c acum trebuie s se ocupe de ofi er, întrucât acesta nu se mai putea îngriji de el însuşi. Dar, în timp ce c derea ro ilor îi acapara aten ia cu totul, uit s mai supravegheze restul maşinii; când totuşi se plec spre grap , dup ce ultima roat p r si desenatorul, avu o surpriz nou , sup r toare, grapa nu mai scria, ci doar în epa, iar patul nu r sucea corpul, ci îl împingea doar în sus şi-l înfigea în ace, vibrând. Exploratorul vru s intervin ; dac ar fi putut, ar fi oprit totul, întrucât aceasta nu mai era o tortur , aşa cum urm rea ofi erul, ci de-a dreptul un asasinat. Întinse mâinile înainte. Deodat grapa se deplas lateral, cu trupul ofi erului înfipt în ace, cum se întâmpla de obicei abia în ceasul al doisprezecelea. Sângele curgea în mii de şiroaie, dar nu era amestecat cu ap , întrucât de rândul acesta evişoarele de ap nu func ionaser . Apoi d du greş şi ultimul act; trupul ofi erului nu se desprinse din acele lungi, ci r mase atârnat deasupra gropii, f r s cad în ea, l sând doar s i se scurg sângele. Grapa vru s revin la locul ei, dar, ca şi cum ar fi sim it ea îns şi c nu s-a eliberat de povar , r mase mai departe atârnat deasupra gropii. „Pune i mâna odat şi da i ajutor!" strig exploratorul soldatului şi osânditului, pe deasupra gropii, şi apuc el însuşi de picioarele ofi erului.

Voia s apuce de picioare, ceilal i doi trebuiau s -i ia capul, pe partea cealalt , şi astfel s desprind trupul, încet, din ace. Dar cei doi nu se puteau hot rî; condamnatul întoarse chiar spatele; exploratorul trebui s se duc la ei, dincolo, şi s -i împing cu sila pân la capul ofi erului. Cu acest prilej v zu, aproape f r voia lui, chipul mortului.

Era aşa cum fusese şi-n via ; nu se citea pe el nici un semn al izb virii f g duite; ofi erul nu g sise în maşin ceea ce aflaser to i ceilal i; buzele erau contractate, ochii deschişi parc erau vii, privirea era liniştit şi plin de convingere, prin frunte îi ieşise vârful pironului cel mare de fier.

Când c l torul, urmat de soldat şi de osândit, ajunse la primele case din colonie, soldatul ar t spre una dintre ele şi spuse: „Aici e ceain ria".

La parterul casei se afla o înc pere scobit în p mânt joas , ca o spelunc , cu tavanul şi pere ii afuma i. Înspre strad era deschis pe toat l imea ei. Deşi ceain ria se deosebea prea pu in de restul caselor din colonie, care erau toate d r p nate, în afar de palatul comandantului, ea f cu totuşi asupra exploratorului impresia unei amintiri istorice, evocându-i for a vremurilor trecute. Se apropie, trecu — urmat de înso itorii s i — printre mesele neocupate, ce se înşirau pe strad în fa a ceain riei, şi respir aerul rece, îmbâcsit, care r zb tea din untru. „B trânul este îngropat aici, spuse soldatul, preotul a refuzat s -i dea un loc în cimitir. O vreme lumea nu s-a putut hot rî unde s -l îngroape; în cele din urm l-au aruncat aici. Cu siguran c ofi erul nu v-a povestit nimic despre asta, c ci îi era nespus de ruşine. A încercat chiar de câteva ori, noaptea, s -l dezgroape pe b trân, dar a fost întotdeauna luat la goan ." „Unde e mormântul?" întreb exploratorul, c ruia nu-i venea s -l cread pe soldat. Alergar numaidecât amândoi — soldatul şi osânditul — înaintea lui şi-i ar tar , cu mâinile întinse, locul unde trebuia s fie mormântul. Îl conduser pe explorator pân lâng peretele din fund, unde şedeau clien ii la câteva mese. Erau pesemne muncitori din port, b rba i zdraveni cu b rbi scurte, de un negru lucitor. To i erau f r surtucuri, aveau c m şi zdren uite, erau oameni s rmani, umili i. Când se apropie exploratorul, câ iva dintre ei se ridicar şi se lipir de perete, privind spre el. „E un str in, se auzir şoapte în jurul exploratorului, vrea s vad mormântul." împinser într-o parte mesele, sub care se afla într-adev r o lespede de mormânt. Era o piatr simpl , destul de scund pentru a putea fi ascuns sub o mas . Avea o inscrip ie cu litere foarte mici, aşa încât exploratorul fu nevoit s îngenunche pentru a o citi. Pe ea scria: «Aici odihneşte fostul comandant. Partizanii lui, care nu pot avea ast zi nici un nume, l-au aşezat în mormânt şi i-au pus o lespede.

D inuie profe ia c , dup un anumit num r de ani, comandantul va învia şi va porni din aceast cas , în fruntea partizanilor s i, la recucerirea coloniei. Crede i şi aştepta i!»

Dup ce termin de citit şi se ridic , exploratorul îi v zu pe oameni stând în jurul lui şi hlizindu-se, de parc ar fi citit şi ei inscrip ia, ar fi g sit-o ridicol şi l-ar fi invitat s se al ture p rerii lor. Exploratorul se f cu a nu observa, le împ r i câ iva b nu i, apoi mai aştept pân ce masa fu împins la loc deasupra lespezii, şi ieşi din ceain rie, îndreptându-se spre port.

Soldatul şi osânditul g sir în ceain rie cunoscu i, care-i oprir acolo. Dar probabil c se descotorosir repede de ei, întrucât c l torul abia ajunsese la mijlocul lungii sc ri ce ducea jos, la b rci, când cei doi pornir în fug dup el. Se vede treaba c voiau s -l sileasc pe explorator, în ultima clip , s -i ia cu el. În timp ce exploratorul se tocmea jos cu un barcagiu care s -l duc pân la vapor, cei doi veneau în goan pe scar , în t cere, întrucât nu îndr zneau s strige. Când ajunser jos, exploratorul se şi afla în luntre, iar barcagiul tocmai o desprindea de mal. Ar mai fi putut înc s sar în barc , dar exploratorul ridic de pe fundul ei un odgon greu, cu noduri, şi-i amenin cu el, împiedicându-i astfel s fac saltul.

Procesul conform variantei din manuscris ARESTAREA Pe Josef K. îl calomniase pesemne cineva c ci, f r s fi f cut nimic r u, se pomeni într-o diminea arestat. În dimi¬nea a aceea, buc t reasa doamnei Grubach, gazda lui, care îi aducea micul dejun în fiecare zi la opt, nu se ivi la ora obişnuit . Asemenea lucru nu se mai întâmplase niciodat pân atunci. K. mai aştept o clip . Culcat pe pern v zu cum b trâna care locuia peste drum îl privea cu o curiozitate absolut neobişnuit .

Apoi, fl mând şi mirat totodat , sun . Imediat se auzi o b taie în uş şi în camer intr un b rbat pe care pân atunci nu-l mai v zuse niciodat prin cas . B rbatul era zvelt dar solid şi purta un costum negru, strâns pe corp, cum sunt cele de voiaj, legat cu un cordon şi având tot felul de cute, buzunare, catarame şi nasturi, care d deau costumului o aparen deosebit de practic , f r s se în e¬leag bine la ce ar putea servi.

— Cine eşti dumneata? Îl întreb K. ridicându-se în coate.

Omul trecu peste întrebare, ca şi cum ar fi fost firesc s fie acceptat când intra undeva, şi se mul umi doar s întrebe la rândul lui: — Ai sunat?

— Anna trebuie s -mi aduc micul dejun, spuse K. şi încerc mai întâi, atent şi t cut, s descopere prin observa ie şi deduc ie cine putea fi omul acela. Dar str inul nu se l s prea mult cercetat cu privirea, ci se îndrept spre uş , o întredeschise şi spuse cuiva care, v dit lucru, se afla în ime¬diata apropiere, chiar lâng prag: — Vrea s -i aduc Anna micul dejun.

Din camera al turat se auzi un chicotit uşor; judecind dup zgomot, s-ar fi putut ca acolo s se afle mai multe per¬soane. Deşi râsul acesta nu i-ar fi putut spune str inului nici un lucru pe care s nu-l fi ştiut pân atunci, el îi declar lui K.: „E imposibil”, ca şi cum i-ar fi dat un raport.

— Asta e ceva nou, spuse K. şi s ri din pat punându-şi repede pantalonii. Tare aş vrea s ştiu cine sunt oamenii din camera de al turi şi cum o s se justifice doamna Grubach fa de mine c i-a l sat s m deranjeze.

Ce-i drept, o secund îi trecu prin minte c n-ar trebui s spun asta cu glas tare pentru c , f când-o, putea s lase impresia c -i recunoaşte oarecum str inului dreptul de a-l supraveghea, dar pentru moment nu d du importan faptului acestuia. Cel lalt în elese totuşi exact ce n-ar fi trebuit, c ci îi spuse: — Nu i-ar pl cea mai mult s r mâi aici?

— Nu vreau nici s r mân aici şi nici s - i mai aud glasul pân nu mi te prezin i.

— Aveam inten ii bune, spuse str inul şi deschise brusc uşa.

Camera de-al turi, în care K. p trunsese mai încet decât ar fi dorit, avea, la prima vedere, aproape acelaşi aspect ca în ajun. Acolo îşi avea doamna Grubach salonul; poate c ast zi în înc perea ticsit de mobile, dantel rii, por elanuri şi fotografii era ceva mai mult spa iu gol decât de obicei, dar lucrul acesta cu greu s-ar fi putut observa imediat, cu atât mai mult cu cât schimbarea esen ial o constituia prezen a unui b rbat care şedea cu o carte în mân lâng fereastra deschis şi care, când intr K., îşi ridic privirea de pe carte.

— Ar fi trebuit s r mâi în camera dumitale! Nu i-a spus Franz?

— Şi ce dori i? Întreb K. uitându-se pe rând când la noua lui cunoştin , când la cel numit Franz, care se oprise în pragul uşii. Prin fereastra deschis se vedea iar b trâna, st pânit de o curiozitate într-adev r senil , şi care se instalase acum exact în

fa , nu cumva s piard vreun am nunt din ce avea s se întâmple.

— Ar trebui, totuşi, ca doamna Grubach..., spuse K. Şi f când o mişcare de parc ar fi încercat s se smulg din mâinile celor doi b rba i, deşi aceştia st teau departe, vru s -şi continue drumul.

— Nu, spuse omul de la fereastr , aruncând cartea pe o m su şi ridicându-se. Nai dreptul s ieşi, eşti arestat.

— Aşa mi se pare şi mie, spuse K. Şi de ce, m rog? Întreb el apoi.

— Nu ne afl m aici ca s - i spunem asta. Întoarce-te în camera dumitale şi aşteapt . Ancheta e început şi ai s afli totul la momentul oportun. Îmi calc datoria vorbindu- i atât de prietenos. Dar sper c nu ne aude nimeni în afar de Franz care, în ciuda instruc iunilor, se poart şi el prie¬teneşte cu dumneata. Dac şi de-acum înainte o s ai tot atâta noroc pe cât ai avut când i-au fost numi i paznicii, po i s tragi n dejde.

K. vru s se aşeze, dar abia atunci observ c , în afar de scaunul de lâng fereastr , în toat înc perea nu se mai afla nimic pe care s se poat sta.

— Ai s recunoşti mai târziu c i-am spus numai adev rul, începu Franz şi se îndrept spre el împreun cu cel lalt b rbat.

Pe K. îl uimi mai ales acesta din urm , care îl b tu de mai multe ori, prieteneşte, pe um r. Amândoi paznicii îi exami¬nar c maşa de noapte şi-i spuser c de-acum înainte va trebui s poarte una de calitate mult mai proast , dar c ei îi vor p stra cu mare grij atât c maşa aceasta, cât şi restul lenjeriei, şi c i le vor restitui dac procesul se va încheia favorabil.

— E mai bine s ne dai nou lucrurile, spuser ei, c ci la magazie se fac mereu fraude si, în afar de asta, acolo, dup un anumit timp, lucrurile sunt revîndute, f r s se in seama dac procesul s-a terminat sau nu. Şi nu se ştie cât pot dura asemenea procese, mai ales în ultima vreme. Pân la urm primeşti, fireşte, din partea magaziei, contravaloarea lucrurilor, dar te alegi cu nimica toat , c ci la vînzare nu valoarea ofertei hot r şte pre ul, ci valoarea mitei, şi-apoi ştim prea bine, din experien , c sumele cuvenite se micşoreaz şi ele, an de an, tot trecând dintr-o mân într-alta.

K. abia dac îi asculta; dreptul de-a mai putea dispune de lucrurile proprii i se p rea de mic importan ; pentru el era mult mai urgent acum s -şi clarifice situa ia.

De fa cu oamenii aceştia îns , nu putea nici m car s -şi adune gându-rile ca lumea; pântecul celui de-al doilea paznic — fiindc , evident, numai paznici puteau s fie amândoi — se lipea mereu de el, extrem de prietenos, dar de cum ridica privirea întîlnea o fa uscat şi osoas , deloc potrivit cu gr simea trupului, şi înarmat cu un nas mare şi strâmb, care p rea c se în elege, ca o persoan aparte, cu cel lalt paznic. Ce fel de oameni erau aceştia? Despre ce vorbeau ei? C rei auto¬rit i apar ineau? K. tr ia doar într-un stat constitu ional. Pretutindeni domnea pacea. Toate legile erau respectate. Cine îndr znea s -l atace în propria lui locuin ? Fusese totdeauna înclinat s priveasc lucrurile foarte uşuratic, s nu cread în r u decât dac se lovea de el şi s nu ia m suri de prevedere pentru viitor, chiar când era amenin at din toate p r ile. În cazul de fa îns , o asemenea atitudine i se p rea nelalocul ei. Nici vorb , totul putea fi o glum , o glum grosolan pus la cale de colegii de la banc , din cine ştie ce motive — poate fiindc azi era ziua lui, ziua când împlinea treizeci de ani — asta s-ar fi putut, fireşte; poate c ar fi fost de ajuns doar s le rîd în nas, într-un anumit fel, paznicilor, ca ei s rîd împreun cu el; poate c paznicii erau, de fapt, nişte comisionari culeşi de pe strad , cum de altfel şi p reau s fie; şi totuşi, de data aceasta, chiar din clipa când d duse cu ochii de Franz, K. hot râse s nu lase din mân nici cel mai mic atu pe care l-ar fi putut folosi împotriva oamenilor acestora. Pu in îi p sa dac avea s se spun mai târziu c fusese incapabil s în eleag o glum ; deşi nu f cea parte dintre cei ce culeg înv minte din experien ele vie ii, K. îşi amintea c de pe urma unor întîmpl ri aparent neînsemnate şi în care, spre deosebire de prietenii lui, se purtase imprudent şi se ar tase voit nep s tor fa de conse-cin e, avusese destule de îndurat. Asemenea lucruri nu trebuiau s se mai întîmple, m car de data aceasta; dac era vorba de o comedie,

atunci avea s joace şi el. Pentru moment, era înc liber.

— Îmi da i voie, spuse K. şi, strecurându-se gr bit printre paznici, intr în camera lui.

— Pare în eleg tor, îl auzi spunând pe unul din paznici.

De cum se v zu în camer , K. trase brutal sertarele bi¬roului ; toate se aflau la locul lor în cea mai mare ordine; dar emo ia îl împiedica s g seasc de la bun început tocmai legitima iile pe care le c uta. Pân la urm d du peste un permis de biciclet şi vru s -l duc paznicilor, dar, gândindu-se mai bine, hîrtia i se p ru prea neînsemnat şi continu s caute pân îşi g si actul de naştere. Când se întoarse în camera vecin , uşa din fa de deschise şi doamna Grubach d du s intre. Apari ia ei nu dur îns decât o clip c ci, z rindu-l pe K., gazda îşi ceru scuze, v dit jenat , şi disp ru închizând uşa cu cea mai mare grij .

— Intra i, v rog!

Atât apuc s spun K. şi r mase în mijlocul salonului, cu actele în mân , privind uşa care nu se mai deschise; apelul unuia dintre paznici îl f cu s tresar ; paznicii şedeau amândoi la m su a din fa a ferestrei deschise şi, dup cum observ K , îi mâncau micul dejun.

— De ce n-a intrat? Întreb el.

— N-are voie, îi r spunse paznicul cel gras. Doar ştii bine c eşti arestat.

— De ce-aş fi arestat? Şi înc în felul acesta!

— Iar începi! spuse paznicul şi muie o felie de pâine cu unt în borc naşul cu miere.

La asemenea întreb ri nu r spundem.

— O s fi i obliga i s -mi r spunde i, spuse K. Iat actele mele; ar ta i-mi-le acum pe ale voastre şi, înainte de toate, mandatul de arestare.

— Doamne! Dar neîn eleg tor mai eşti! se vait paznicul. Parc n-ai c uta decât s ne sco i din s rite, inutil, tocmai pe noi care în clipa de fa î i suntem cei mai apropia i dintre oameni.

— Aşa e, înt ri Franz şi, în loc s -şi duc la gur ceaşca de cafea pe care o inea în mân , îi arunc lui K. o privire poate foarte semnificativ , dar din care acesta nu în elese nimic.

Apoi, f r s vrea, K. intr într-un dialog al privirilor cu Franz. Pân la urm , K. îşi ar t totuşi hîrtiile şi spuse: — Iat -mi actele.

— Ce ne intereseaz pe noi actele dumitale? strig paznicul cel gras. Te por i mai r u ca un copil. Ce doreşti, la urma urmei? Î i închipui cumva c vei face s i se termine mai repede blestematul de proces dac discu i cu noi, paznicii, despre legitima ii şi despre mandate de arestare? Noi suntem slujbaşi m run i; nu prea ne pricepem la legitima ii şi nu ne priveşte decât faptul c trebuie s te p zim zece ore pe zi şi c suntem pl ti i pentru munca noastr . Atâta tot; fireşte, asta nu ne împiedic s ne d m seama c înaltele autorit i pe care le slujim, înainte de-a emite un mandat se informeaz precis asupra motivelor arest rii şi a persoanei arestate. În privin a aceasta, orice eroare este exclus . Autorit ile pe care le reprezent m, dup câte le ştiu — şi ine seama c eu nu cunosc decât gradele inferioare — nu caut delictele popula iei ci, dup cum prevede legea, sunt atrase de delicte şi ne trimit pe noi, paznicii. Asta este legea.

Unde vezi c ar putea fi o eroare?

— Legea asta eu n-o cunosc, spuse K. — Cu atât mai r u pentru dumneata, îi r spunse paznicul.

— Sunt sigur c ea nu exist decât în capetele voastre, ad ug K. Ar fi vrut s g seasc un mijloc de-a p trunde în gândurile paznicilor, de-a le întoarce în favoarea lui, sau m car de-a le în elege pe deplin. Dar paznicul cel gras înl tur orice expli¬ca ie spunând doar: — Ai s-o sim i pe pielea dumitale. Franz se amestec în vorb : — Vezi, Willem, el recunoaşte c ignor legea, dar pre¬tinde în acelaşi timp c e nevinovat.

— Ai dreptate, spuse cel lalt; nu-i chip s -l faci s în eleag ceva.

K. nu le mai r spunse nimic. „Trebuie oare s m las şi mai mult tulburat de p l vr gelile slujbaşilor acestora m run i — fiindc ei înşişi recunosc c asta sunt? se gândi el. În orice caz, amândoi discut despre lucruri din care nici unul, nici altul nu pricepe o iot . Iar suficien a cu care discut nu poate fi explicat decât prin prostie. Câteva cuvinte schimbate cu un func ionar de rangul meu au s clarifice situa ia incomparabil mai bine decât cele mai lungi discu ii cu oamenii ştia.”

K. se plimb de câteva ori de colo-colo, în spa iul liber al înc perii şi v zu c b trâna din fa târâse la fe reastr un moşneag şi mai b trân decât ea, pe care îl inea pe dup mijloc.

K. sim i nevoia s pun cap t comediei acesteia.

— Duce i-m la superiorul vostru, spuse el.

— Când o s te cheme, şi numai atunci, îi r spunse paznicul pe care cel lalt îl numise Willem. Şi acum, ad ug el, te sf tuiesc s te duci în camera dumitale, s stai liniştit acolo şi s aştep i ce-o s se hot rasc . Nu te l sa doborât de fr mânt ri inutile, ci mai degrab adun - i for ele, c ci o s ai mare nevoie de ele. E un sfat pe care i-l d m. Nu te-ai purtat cu noi cum am fi meritat, ba chiar ai uitat c , oricine am fi, suntem m car acum, fa de dumneata, nişte oameni liberi, ceea ce nu e pu in lucru. Totuşi, dac ai bani, suntem dispuşi s trimitem s i se aduc micul dejun de la cafeneaua de peste drum.

K. r mase o clip liniştit, f r s le r spund la propunere. Poate c dac ar fi încercat s deschid uşa camerei al turate sau chiar a vestibulului, cei doi n-ar fi îndr znit s -l opreasc ; poate c solu ia cea mai simpl a întregii probleme ar fi fost s împing lucrurile cât mai departe.

S-ar fi putut îns la fel de bine ca paznicii s -l înşface şi, o dat trântit la p mânt, ar fi spus adio superiorit ii pe care, în anumite privin e, o mai p stra totuşi asupra lor.

De aceea prefer s aştepte solu ia mai pu in nesigur , pe care desf şurarea fireasc a lucrurilor avea s-o aduc neap rat, şi se întoarse în camera sa f r ca el sau paznicii s mai adauge vreun cuvânt.

Acolo, se trânti pe pat şi lu de pe noptier un m r fru¬mos pe care şi-l preg tise de cu sear pentru micul dejun. Altceva în afar de m r nu mai avea şi, oricum, dup ce muşc cu poft îşi d du seama c m rul era de preferat gust rii pe care, din mila paznicilor, ar fi putut s-o capete de la cafeneaua aceea murdar . Acum se sim ea mai bine dispus şi mai sigur pe sine; fireşte, ratase o diminea de lucru, dar, dat fiind postul relativ important pe care îl ocupa la banc , absen a avea s -i fie uşor motivat . So explice spunând adev rul? Aşa avea de gând s fac . Iar dac n-aveau s -l cread — ceea ce ar fi fost normal, date fiind împrejur rile — putea s-o ia ca martor pe doamna Grubach sau chiar pe cei doi b trâni, care acum probabil c porniser spre cealalt fereastr . Privind lucrurile din punctul de vedere al paznicilor, pe K. îl mira cel mai mult faptul c fusese trimis în camera lui şi l sat singur acolo unde avea la îndemân atâtea posibi¬lit i de sinucidere. Totodat , judecind din punctul lui de vedere, se întreba ce motiv l-ar fi putut determina s se sinucid . Nu cumva faptul c doi oameni, afla i în înc perea de al turi, îi mâncaser micul dejun? Sinuciderea în asemenea condi ii i se p rea atât de absurd încât, chiar dac ar fi vrut s -şi pun cap t zilelor, l-ar fi împiedicat stupizenia ei. Dac cei doi paznici n-ar fi fost, v dit, nişte oameni cu mintea atât de m rginit , s-ar fi putut presupune c şi lor, din aceleaşi motive, nu li se p rea deloc primejdios s -l lase singur. N-aveau decât s -l priveasc , dac aveau chef. L-ar fi v zut îndreptându-se spre dul piorul din perete în care îşi p stra sticla cu rachiu vechi si bun, l-ar fi v zut golind un pahar ca s -şi înlocuiasc micul dejun, şi apoi umplânduşi înc unul ca s -şi fac curaj, dar numai din pruden , pentru cazul pu in probabil în care ar fi avut nevoie de curaj. În clipa aceea, un glas din camera de al turi îl f cu s tresar de spaim şi s -şi

ciocneasc din ii de pahar.

— Te cheam inspectorul, îi strig cineva.

Dar numai strig tul îl sperie, strig tul scurt, t ios, cazon, pe care nici în ruptul capului n-ar fi b nuit c ar fi în stare s -l scoat paznicul Franz. Ordinul în sine îi f cu pl cere; K. strig şi el „În sfârşit!”, cu un ton de uşurare, închise dul piorul din perete şi porni gr bit spre salon. Acolo d du peste cei doi paznici care îl gonir imediat înapoi, în camera lui, de parc lucrul acesta ar fi fost cât se poate de firesc!

— Ia te uit ce-i d prin minte! strigar ei. Nu cumva ai de gând s apari în c maş , în fa a inspectorului? Pesemne c vrei s ne cotonogeasc şi pe dumneata, şi pe noi.

— Mai l sa i-m dracului! strig K. pomenindu-se îmbrâncit înapoi, pân la dulapul de haine. Dac da i buzna peste mine când dorm, n-o i fi vrând s m g si i în inut de gal .

— N-avem încotro, spuser paznicii care, de câte ori K. ridica tonul, se linişteau şi deveneau aproape trişti, iar din aceast cauz el fie c se sim ea dezorientat, fie c se mai dezmeticea pu in.

— Stupid protocol, mai bomb ni K.; dar luând o hain de pe sp tarul unui scaun, o ridic o clip cu amândou mâinile şi o inu aşa de parc ar fi vrut s afle p rerea pazni¬cilor. Ei cl tinar din cap: — Trebuie hain neagr .

K. arunc atunci haina pe jos şi spuse, f r s ştie nici el cum au s -l în eleag : — Doar n-are loc dezbaterea principal . Paznicii zâmbir , dar îşi men inur preten ia.

— Trebuie neap rat hain neagr .

— Dac asta accelereaz lucrurile, n-am nimic împo¬triv , declar K.; apoi, deschizând singur dulapul, r scoli îndelung printre haine, alese cel mai frumos costum negru, o jachet a c rei croial pe talie aproape c stârnise vâlv printre cunoscu ii s i, scoase şi o c maşa curat , şi începu s se îmbrace cu grij . In sinea lui, se gândea chiar c accelerase mersul lucrurilor, f cându-i pe paznici s uite c ar fi trebuit s -l oblige s fac baie. Şi-i privi, c utând s -şi dea seama dac n-aveau s -i aminteasc de baie; dar ei, fireşte, erau departe de a se gândi la asta; în schimb, Willem nu uit s -l trimit pe Franz la inspector pentru a-i raporta c arestatul se îmbrac .

Dup ce termin cu îmbr catul, K. trebui s treac prin salon, urmat la un pas de Willem, ca s ajung în camera urm toare, a c rei uş cu dou canaturi era larg deschis . În camera aceea, dup cum K. ştia prea bine, locuia de curând o domnişoar , Bürstner, dactilograf , care pornea de cu zori la lucru şi nu se întorcea decât foarte târziu; cu domnişoara Bürstner, K. abia dac schimbase câteva cuvinte de salut în treac t. Acum, noptiera aflat de obicei la c p tâiul patului fusese împins în mijlocul camerei, ca s -i serveasc drept birou inspectorului care se instalase în dosul ei.

Inspectorul şedea picior peste picior şi-şi inea un bra pe sp tarul scaunului. Într-un col al camerei, trei tineri priveau foto¬grafiile domnişoarei Bürstner, prinse pe perete peste o mic rogojin . O bluz alb atârna pe mânerul ferestrei deschise. La fereastra din fa se aflau cei doi b trâni, veni i s vad ; z ceau amândoi rezema i de pervaz, dar grupul li se m rise acum; în spatele lor, dep şindu-i cu mult în în l ime, se afla un b rbat cu c maşa descheiat la piept; b rbatul îşi r sucea cu dou degete b rbi a roşcovan .

— Josef K.? Întreb inspectorul, poate numai ca s atrag asupra sa privirea distrat a lui K. El d du din cap, afirmativ.

— Eşti foarte surprins de cele petrecute în diminea a asta, nu-i aşa? spuse inspectorul, mutînd cu amândou mîinile pu inele lucruri aflate pe noptier — lumânarea, chibriturile, o carte şi perni a cu ace de cusut — ca si cum ar fi fost nişte unelte neap rat necesare pentru ancheta7.

— Fireşte, spuse K. mul umit c se afl în fa a unui om inteligent si c poate, în sfîrşit, s discute cu el despre cele petrecute. Fireşte, sunt surprins, dar n-aş putea

spune c sunt foarte surprins.

— Nu eşti foarte surprins? Întreb inspectorul punând lumânarea la vechiul ei loc, în mijlocul m su ei, şi regrupând celelalte obiecte în jurul ei.

— Poate c -mi în elege i greşit sensul cuvintelor, se gr bi s explice K. Vreau s spun... (aici K. se întrerupse s -şi caute un scaun.) Pot s m aşez?

— Nu e obiceiul, îi r spunse inspectorul.

— Vreau s spun, repet K. f r s se mai întrerup , c sunt, fireşte, foarte surprins, dar c atunci când te afli de trei¬zeci de ani pe lume şi când ai fost nevoit s r zba i singur, aşa cum mi s-a intîmplat mie, te imunizezi şi nu iei prea în tragic surprizele. Mai ales pe cea de ast zi.

— De ce mai ales pe cea de ast zi?

— Nu vreau s spun c socotesc toat întîmplarea drept o fars , c ci mijloacele folosite pentru ea mi se par prea importante. Ca s fie fars ar însemna s participe fa ea to i ai casei, plus dumneavoastr , ceea ce ar dep şi limitele unei farse. Nu vreau s spun deci c e o fars .

— Exact, spuse inspectorul, num rând chibriturile din cutie.

— Dar pe de alt parte, continu K. adresîndu-se tutu¬ror — i-ar n pl cut ca şi cei trei amatori de fotografii s se întoarc spre el şi s -l asculte — dar pe de alt parte, mi se pare c e vorba de ceva nu prea grav. Deduc asta din faptul c , deşi sunt acuzat, nu izbutesc s -mi g sesc nici cea mai mic vin pentru care s pot fi dat în judecat . Dar nici asta n-are importan ; întrebarea esen ial este de cine sunt acuzat? Ce autoritate conduce procesul? Sunteti func ionari? Nici unul dintre dumneavoastr nu poart uniform , dac nu cumva numi i uniform costumul acesta — şi ar t îmbr c ¬mintea lui Franz — care e mai degrab un costum de voiaj. Iat punctele asupra c rora doresc s fiu l murit şi sunt convins c dup clarificarea lor ne vom putea lua un r mas bun cât se poate de cordial.

Inspectorul trânti pe mas cutia de chibrituri.

— Te înşeli profund, spuse el. Şi domnii aceştia, şi eu juc m un rol cu totul secundar în procesul dumitale. Aproape c nu ştiu nimic despre el. Şi chiar dac am purta cele mai reglementare uniforme, situa ia dumitale n-ar fi deloc mai bun . N-aş putea s spun c eşti acuzat, sau mai bine zis, nu ştiu dac eşti. Adev rul e c eşti arestat, mai mult nu ştiu. Dac paznicii i-au spus altceva, s ştii c au tr nc nit pur şi simplu. Dar deşi nici eu nu- i r spund la întreb ri, te-aş putea sf tui totuşi s te gândeşti mai pu in la noi şi la ceea ce-o s i se întîmple, şi s te supraveghezi mai mult. Şi-apoi, nu mai tot da zor cu sentimentul dumitale de nevinov ie, fiindc strici impresia mai degrab bun pe care, altminteri, o faci. De asemenea, fii mai re inut la vorb ; chiar dac te-ai fi mul umit s spui doar câteva cuvinte, din atitudinea dumitale am fi putut deduce tot ce-ai explicat adineauri şi care, de altfel, nu pleda deloc în favoarea dumitale.

K. îl privi cu ochi mari. Omul acesta, mai tîn r poate decât el, ii d dea lec ii ca unui şcolar. Era mustrat pentru sinceritatea lui. Si nu izbutea s afle nimic nici despre motivul arest rii, nici despre autoritatea care emisese mandatul.

Enervat, K. începu s se plimbe de colo-colo si nimeni nu-l împiedic s fac asta; îşi împinse manşetele la locul lor, în mâneci, îşi pip i plastronul, îşi trecu degetele prin p r, spuse trecând pe lâng cei trei domni: „E complet absurd” — din care pricin cei trei se întoarser şi-l privir aten i — apoi se opri din nou în fata m su ei inspectorului.

— Procurorui Hasterer îmi e prieten bun, spuse el, pot s -i telefonez?

— Fireşte, spuse inspectorul, deşi nu prea v d ce sens ar avea, dac tiu cumva ii s discu i cu el vreo chestiune parti¬cular .

— Ce sens? strig K. mai mult uluit decât mâniat. Dar cine sunte i dumneavoastr care pretinde i c o convorbire telefonic s aib sens şi, în schimb, înscena i stupizeniile cele mai lipsite de sens? E nemaipomenit! Mai intâi da i n val peste mine, apoi m ine i încercuit şi începe i demonstra iile de înalt şcoal . Ce sens ar avea s -i telefonez unui procuror, când mi se spune c sunt arestat? Bine, n-am s telefonez.

— Ba da, spuse inspectorul ar tînd cu mâna spre vestibul, unde se afla telefonul, te

rog s telefonezi.

— Nu, nu mai vreau, declar K. îndreptîndu-se spre geam.

Peste drum, cei trei spectatori st teau neclinti i la fereastra lor şi nu p rur tulbura i decât în clipa când „K. veni s -i priveasc . B trânii vrur s se ridice, dar b rbatul care se afla m spatele lor îi linişti.

— Avem nişte spectatori grozavi, spuse K. destul de tare şi se întoarse spre inspector, ar tînd cu degetul spre fereastr . Şterge i-o de acolo! strig el apoi.

Cei trei se retraser imediat cu câtiva paşi; b trânii încer¬car chiar s se ascund în spatele b rbatului care îi acoperi cu trupul lui lat şi, judecind dup mişcarea buzelor, spuse ceva, de neîn eles din pricina distan ei. Dar nu disp rur de tot; p reau c aştept momentul cîrid vor putea s revin la fereastr f r s fie v zu i.

— Oameni agasan i şi lipsi i de bun-sim , spuse K. şi se întoarse cu spatele la ei.

Aruncându-i o privire inspectorului, i se p ru c acesta îi aprob p rerea. Dar se putea prea bine ca el nici s nu-l fi auzit m car, c ci îşi pusese o mân pe mas şi p rea ocupat s -şi compare lungimea degetelor. Cei doi paznici se aşezaser pe un cuf r acoperit cu un covor şi-şi frecau genunchii cu palmele. Cei trei tineri îşi puseser mîinile în şolduri şi priveau în gol. În camer domnea o linişte adînc şi grea ca într-un birou uitat.

— Domnilor, spuse K. — şi i se p ru o clip c -i duce pe to i în spinare — judecând dup atitudinea dumneavoastr aş putea conchide c ancheta s-a terminat. Cel mai bun lucru ar fi, cred, s nu ne mai gândim dac procedeul dumnea¬voastr a fost sau nu îndrept it şi s încheiem toat povestea printr-o strângere de mân paşnic şi reciproc . Dac şi dumneavoastr sunte i de aceeaşi p rere, pofti i! Şi se apropie, cu mâna întins , de masa inspectorului.

Inspectorul ridic din sprâncene, îşi muşc buzele şi privi mâna întins pe care K. tot mai credea c i-o va strânge. Apoi se ridic , îşi lu p l ria-melon de pe patul domnişoarei Bürstner şi şi-o puse cu mare grij pe cap, folosind ambele mîini, aşa cum se face când probezi o p l rie nou .

— Cât de simple i se par lucrurile! Îi spuse el, în acelaşi timp, lui K. Ai fi de p rere s încheiem frumuşel toat povestea? Nu, nu. E imposibil. Asta nu înseamn îns c trebuie s disperi. De ce ai dispera? Eşti numai arestat, nimic mai mult. Eu asta am avut s - i comunic; mi-am f cut datoria, am v zut cum ai primit comunicarea. Îmi ajunge pentru ast zi si putem s ne desp r im, provizoriu, bineîn eles. Acum f r îndoial c vrei s mergi la banc , nu?

— La banc ? Întreb K. Credeam c sunt arestat.

K. vorbea cam de sus c ci, deşi inspectorul îl l sase cu mâna întins , se sim ea din ce în ce mai independent fat de oamenii aceştia, mai ales de când inspectorul se ridicase în picioare. Se juca cu ei. Avea inten ia s -i urmeze pân la poart , dac plecau, şi s -i îndemne s -l aresteze. De aceea repet : — Cum aş putea s m duc la banc , din moment ce sunt arestat?

— Va s zic asta e, spuse inspectorul care tocmai ajunsese lâng uş , m-ai în eles greşit. Eşti arestat, fireşte, dar nimeni nu te împiedic s - i vezi mai departe de slujb .

De asemenea, nimeni nu te împiedic s - i duci mai departe traiul dumitale obişnuit.

— Atunci nu-i chiar atât de rea situa ia de arestat, spuse K. apropiindu-se de inspector.

— Sunt de aceeaşi p rere, r spunse inspectorul.

— În asemenea condi ii, comunicarea arest rii mi se pare c nici n-ar fi fost necesar , ad ug K., apropiindu-se şi mai mult.

Ceilal i se apropiar şi ei. Formau acum lâng uş un grup foarte strâns. __Mi-am f cut datoria, spuse inspectorul.

— O datorie stupid , spuse K. necru tor.

— Tot ce se poate, r spunse inspectorul, dar n-avem timp de pierdut cu asemenea discu ii. Îmi închipuiam c ai vrea s te duci la banc .

Fiindc nu- i scap nici cele mai neînsemnate cuvintele, adaug c nu te oblig s te duci;

credeam doar c doreşti asta şi, ca s - i uşurez întoarcerea la birou, ca s-o fac s atrag cât mai pu in aten ia, i-i adusesem pe aceşti trei domni, care î i sunt colegi de birou, rugându-i s - i stea la dispozi ie.

— Cum? strig K., privindu-i mirat pe cei trei.

Tinerii aceştia, şterşi şi anemici, pe care memoria lui nu-i înregistra înc decât grupa i în jurul fotografiilor domnişoarei Bürstner, erau func ionari ai b ncii la care lucra şi el, nu colegi — cuvântul coleg însemna prea mult şi se datora numai unei lacune în atotştiin a inspectorului — dar erau într-adev r func ionari m run i ai b ncii.

Cum de nu b gase de seam ? Ce mult îl impresionaser inspectorul şi paznicii dac nu-i recunoscuse pe cei trei tineri! Iat -l pe Rabensteiner cel b os, care d dea mereu din mîini, şi pe blondul Kullich, cu ocfiii înfunda i adînc în orbite, şi pe Kaminer care, din pricina unui tic nervos, avea mereu pe buze un zâmbet insuportabil.

— Bun diminea a, domnilor, spuse K. dup o clip şi le întinse mâna celor trei tineri care se înclinar corect. Nu v recunoscusem. Mergem la slujb , nu?

Domnii aprobar dînd din cap şi rîzând cu mult zel, ca si cum de la început n-ar fi aşteptat decât asta; iar când K. observ c îşi uitase p l ria în camera lui, d dur fuga unul dup altul s-b caute, ceea ce ar ta o oarecare jen . K. r mase liniştit locului şi se uit dup ei prin cele dou uşi larg deschise; ultimul porni, fireşte, nep s torul Rabensteiner, adoptînd un fel de trap m runt şi elegant, dar numai de form . Kaminer îi aduse p l ria si, pe cmd i-o d dea, K. se v zu silit s -şi spun cu tot dinadinsul, cum îsi spunea şi în orele de serviciu, ca s se poat st pâni, c zimbetul lui Kaminer nu era inten ionat, ba chiar c bietului Kaminer i-ar fi fost imposibil s zambeasc vreodat inten ionat. În vestibul, doamna Grubach, care p rea c nu-şi d seama de vinov ia ei, deschise uşa pentru întregul grup. K. îi privi ca de obicei panglica de la şor , care îi t ia pântecul puternic pân la o adîncime într-adev r f r rost. Ajuns afar , K. se uit la ceas şi hot rî s ia o maşin ca s nu-şi m reasc inutil întârzierea de o jum tate de or . Kaminer d du fuga spre col ul str zii, dup maşin , pe când ceilal i doi f ceau, vizibil, toate eforturile ca s -l distreze pe K.; deodat , Kullich ar t spre poarta casei de peste drum unde tocmai se ivise b rbatul cel înalt, cu barbişonul blond; în prima clip , omul, pu in stînjenit c se ar ta acum în toat lungimea lui, se trase brusc înapoi şi se rezem de perete. B trânii probabil c se mai aflau înc pe scar . K. sim i c -l cuprinde ciuda împotriva lui Kullich, fiindc îi atr sese aten ia asupra indi¬vidului pe care el îl v zuse înc dinainte şi la a c rui apari ie se aşteptase chiar.

— Nu v uita i într-acolo, izbucni K. f r s in seama de faptul c asemenea observa ii nu-şi aveau rostul fa de nişte cet eni în stare s ştie singuri ce au de f cut.

Dar maşina, care sosi tocmai atunci, îl scuti de explica ii; se urcar to i şi pornir la drum. Abia atunci K. îşi aminti c nu-l v zuse plecând pe inspector si pe cei doi paznici; inspectorul îi acoperise pe cei trei func ionari; acum, ei îl acopereau pe inspector. Cum faptul acesta îi dovedea c n-ayusese prezen a de spirit, K. se hot rî s se supravegheze mai atent în aceast privin . Totuşi, neputîndu-se st pâni, se mai întoarse o dat şi se aplec spre spatele maşinii, ca s poat vedea eventual plecarea inspectorului şi a paznicilor. Dar reveni îndat la loc, f r s încerce m car s -i caute cu privirea, şi se rezem comod de perna maşinii. În ciuda aparentelor, ar fi avut mare nevoie s fie încurajat în clipa aceea, dar domnii care îl înso eau p reau obosi i; Rabensteiner se uita spre dreapta, Kullich spre stînga şi numai Kaminer r m sese disponibil, cu neclintitul lui rânjet despre care, din p cate, omenia nu îng duia nici un fel de glum .

CONVORBIRI CU DOAMNA GRUBACH. APOI DOMNIŞOARA BÜRSTNER. În prim vara acelui an, dup ce r mânea de obicei la birou pân pe la orele nou , K. obişnuia s -şi petreac serile în felul urm tor: dac putea, ficea mai întâi o mic plimbare, fie singur, fie cu vreun coleg, apoi intra într-o ber rie unde st tea pân pe la unsprezece, la o mas rezervat , împreun cu cî iva domni mai în vîrst . Dar existau şi abateri de la programul acesta: directorul b ncii, care îi aprecia foarte mult puterea de

munc şi seriozitatea, îl lua uneori la o plimbare cu maşina sau îl invita s cineze în vila sa. În plus, K. se mai ducea o dat pe s pt mân la o fat numit Elsa, care servea toat noaptea într-o circium , iar ziua nu primea vizite decât în pat. În seara aceea — ziua trecuse repede datorit muncii asidue şi numeroaselor felicit ri respectuoase şi amicale primite cu ocazia zilei de naştere — K hot rî s se întoarc imediat acas .

La asta se gândise mereu în scurtele pauze pe care i le îng duise munca; i se p rea, f r s -şi dea exact seama de ce, c evenimentele din cursul dimine ii trebuie neap rat s fi provocat o mare dezordine în casa doamnei Grubach, şi c prezen a lui era necesar ca s restabileasc ordinea. Cu aceasta , orice urm a incidentelor de diminea avea s dispar , iar via a avea s -şi reia cursul ei obişnuit. Din partea celor trei func ionari ai b ncii n-avea de ce s se team : se scufundaser to i trei în oceanul func ion rimii şi nimic nu p rea schimbat în atitudinea lor. Kîi convocase de mai multe ori în biroul lui, fie separat, fie împreun , numai ca s -i observe. Şi de fiecare dat le d duse drumul satisf cut.

La nou şi jum tate seara, când sosi acas , K. descoperi în gang un fl c u care st tea acolo cu picioarele r scr c rate şi-şi fuma liniştit pipa.

— Cine eşti dumneata? Îl întreb K imediat, apropiindu-şi cât putea mai mult fa a de el, c ci în penumbra gangului nu se vedea prea clar.

— Sunt fiul portarului, domnule, îi r spunse fl c ul sco îndu-şi pipa din gur şi f cându-i loc.

— Fiul portarului? Întreb K , izbind ner bd tor în p mânt cu vîrful bastonului.

— Domnul doreşte ceva? S -l chem pe tata?

— Nu, nu, spuse K. şi vocea îi sun oarecum iert toare, de parc fl c ul ar fi s vîrşit cine ştie ce fapt rea. E bine, ad ug el pornind, dar înainte de-a pune piciorul pe prima treapt a sc rii se mai întoarse o dat .

Ar fi putut s se duc direct în camera lui, dar fiindc voia s stea de vorb cu doamna Grubach b tu mai întâi la uşa ei. Doamna Grubach st tea pe-un scaun şi cîrpea un ciorap, lâng o mas pe care se mai afla un mald r de ciorapi vechi. K. se scuz în treac t c o vizita atât de târziu, dar doamna Grubach se ar t foarte în eleg toare şi nici nu vru s aud de scuze; cu el era oricând dispus s stea de vorb ; ştia doar foarte bine c era chiriaşul ei cel mai bun, la care inea cel mai mult. K. cercet cu privirea întreaga camer , care îşi rec p tase acum, pân la cele mai mici am nunte, vechiul ei aspect; pân şi vesela pentru micul dejun, aflat azi-diminea pe m su a de lâng fereastr , fusese strâns . „Câte lucruri nu fac mîinile femeilor f r s le auzi”, se gândi K. El, unul, de pild , ar fi fost în stare s sparg vesela acolo unde se afla, dar în nici un caz n-ar fi putut s-o duc la locul ei. Şi o privi pe doamna Grubach cu oarecare recunoştin .

— De ce lucra i atât de târziu? Întreb el. Şedeau acum amândoi la mas , şi K îşi îngropa din când în când palmele în mald rul de ciorapi.

— Am atât de lucru, spuse ea. În timpul zilei sunt la dispozi ia chiriaşilor; dac vreau s -mi v d şi de treburile mele, nu-mi r mân decât serile.

— Ast zi v-am dat mai mult b taie de cap decât de obicei.

— Cum aşa? Întreb ea, însufle indu-se; şi-şi l s în poal ciorapul la care lucra.

— M refeream la domnii care au fost azi-diminea aici.

— A, la asta v referi i! spuse doamna Grubach rec p tîndu-şi liniştea obişnuit .

Da de unde! N-a fost nici o b taie de cap.

K. o privi t cut cum îşi relua ciorapul. „Pare mirat c vorbesc despre asta, gândi el; ba chiar ai zice c m dezaprob ; e un motiv în plus s vorbesc. Numai cu o femeie în vîrst aş putea discuta asemenea lucruri.”

— Totuşi, spuse el dup câteva clipe, povestea de azi-di¬minea v-a dat ni ic b taie de cap, dar n-o s se mai repete.

— Sigur, nu poate s se mai repete, aprob ea, zâmbind

cu un aer aproape trist.

— Crede i asta serios? Întreb K. — Da, spuse ea aproape în şoapt , dar mai întâi nu trebuie s lua i lucrurile prea în tragic. Câte nu se întîmpl pe lume! Fiindc -mi ar ta i atâta încredere, domnule K , am s v m rturisesc c am tras ni el cu urechea la uş . Şi-apoi, cei doi paznici mi-au f cut şi ei unele confiden e. E vorba de fericirea dumneavoastr , şi la lucrul acesta eu in din toat inima, poate mai mult chiar decât s-ar cuveni, c ci nu v sunt decât gazd .

Aşadar, am auzit câte ceva, dar nimic despre care s se poat spune c ar fi prea grav.

Asta nu! Ce-i drept, sunte i arestat, dar nu cum e arestat un ho . Când eşti arestat ca ho , e grav, pe când arestarea dumneavoastr ... mi se pare un lucru savant — ierta i-m dac spun prostii — mi se pare un lucru savant, pe care nu-l în eleg, ce-i drept, dar nici nu trebuie în eles.

— Nu e nici urm de prostie în ce-a i spus, doamn Grubach, r spunse K. V împ rt şesc în mare m sur p rerea, dar merg ceva mai departe decât dumneavoastr ; nu e nici m car ceva savant, ci un haos ridicol. Am fost victima unei agresiuni, atâta tot.

Dac m-as fi dat jos din pat imediat ce m-am trezit, f r s m las am git de lipa Annei, dac aş fi pornit s v caut, f r s m sinchisesc de ce mi-a ieşit în ca¬te, dac mi-as fi luat micul dejun de data aceasta în buc t rie, dac aş fi l sat s -mi aduce i dumneavoastr hainele din camer , într-un cuvânt dac aş fi ac ionat ra ional, nu s-ar fi întîmplat nimic şi totul ar fi fost în buşit înc din faş . Dar omul e atât de pu in preg tit! La banc , de pild , sunt totdeauna gata; acolo ar n imposibil s mi se întimple asemenea lucruri; am la îndemân un om de serviciu, special pentru mine, şi apoi am pe birou, în fa a mea, telefonul pentru exterior şi telefonul interior. Şi vin mereu oameni, clien i sau func ionari, şi mai ales sunt mereu prins în iureşul muncii, de aceea am toat prezen a de spirit; ar fi o ade¬v rat pl cere s m pomenesc acolo în fa a unei întîmpl ri cum a rost cea de azi-diminea . Ei, dar s-o l s m, acum a trecut şi, de fapt, nici n-am vrut s discut despre ea; voiam doar s v aflu p rerea, p rerea unei femei cu judecat , şi sunt fericit când v d c suntem de acord. Acum da i-mi mâna ; un asemenea acord trebuie înt rit printr-o st rângere de mân . „O s -mi dea oare mâna? se gândi el. Inspectorul nu mi-a dat-o.” Şi o privi pe doamna Grubach altfel decât pân atunci, atent şi cercet tor. Cum el se ridic de pe scaun, doamna Grubach se ridic şi ea, pu in jenat , c ci nu tot ce-i explica¬se K. fusese pe în elesul ei. Şi jena aceasta o f cu s spun un lucru nedorit şi nelalocul lui: — N-o lua i prea în serios, domnule K. Doamna Grubach avea lacrimi în glas şi, fireşte, uitase de strângerea de mân .

— Pe cât se pare n-o iau prea în serios, spuse K. sim in-du-se deodat obosit şi în elegând inutilitatea încuraj rilor acestei femei.

La uş o mai întreb : — Domnişoara Bürstner e acas ?

— Nu, r spunse doamna Grubach şi zâmbi cu un fel de comp timire întârziat şi justificat pe când îi d dea infor¬ma ia aceasta seac : E la teatru. Ave i treab cu ea?

S -i transmit eu ceva?

— Voisem doar s schimb câteva cuvinte cu domnişoara Bürstner.

— Din p cate, nu ştiu când vine; de obicei, când se duce la teatru vine destul de târziu...

— N-are nici o importan , spuse K., îndreptîndu-se spre uş cu capul plecat şi dînd apoi s ias ; voiam pur şi simplu s -i cer scuze c i-am împrumutat azi-diminea camera.

— Nu e nevoie, domnule K., sunte i prea atent, domni¬şoara nu ştie nimic, azi a plecat cu noaptea în cap de-acas şi toate au fost puse din nou la locul lor, dup cum pute i vedea şi dumneavoastr . Şi se duse s deschid uşa od ii domnişoarei Bürstner.

— Mul umesc, v cred pe cuvânt, spuse K., ducându-se totuşi s se uite.

Luna lumina slab camera întunecoas . Pe cât se putea vedea, toate se aflau într-

adev r la locul lor; bluza nu mai atârna de minerul ferestrei, pernele din pat p reau uimitor de înalte, luminate în parte de razele lunii.

— Domnişoara se întoarce de multe ori foarte târziu, spuse K şi o privi pe doamna Grubach de parc ea ar fi fost vinovat de întârzieri.

— Aşa-i tinere ea, spuse doamna Grubach pe un ton de scuz .

— Fireşte, fireşte, spuse K , dar asta poate s duc departe.

— Sigur, spuse doamna Grubach, cât dreptate ave i, domnule K.! Poate chiar c a şi dus cam prea departe. N-aş vrea deloc s-o bîrfesc pe domnişoara Bürstner, e o fat bun , dr gu , cuviincioasa, amabil , ordonat şi harnic ; îi pre uiesc toate calit ile acestea; dar, ce-i drept, ar trebui s fie mai mândr şi mai rezervat ; am v zut-o de dou ori în luna asta pe nişte str du e dosnice, şi de fiecare dat cu alt b rbat. Mi-e penibil şi, z u, nu v povestesc asta decât dum¬neavoastr , domnule K., dar n-o s am încotro şi-am s discut si cu domnişoara. De altfel, nu e singurul lucru care m face s-o suspectez.

— Sunte i pe-un drum cu totul greşit, spuse K. furios şi aproape incapabil s -şi ascund mânia ; de altfel e v dit c mi-a i în eles pe dos remarca în privin a domnişoarei. Nu voiam s spun ce-a i în eles; v sf tuiesc chiar, sincer, s nu-i vorbi i deloc domnişoarei. V afla i într-o mare eroare. Eu o cunosc foarte bine; nimic din tot ce spune i nu-i adev rat. Dar poate c merg prea departe, n-aş vrea s v împiedic, spune i-i ce pofti i. Noapte bun .

— Domnule K., spuse doamna Grubach cu glas rug tor, alergând lâng uşa pe care el o şi deschisese, nu mai am deloc inten ia s -i vorbesc domnişoarei; fireşte, trebuie în primul rând s-o supraveghez mai departe; numai c dumneavoastr v-am încredin at ce ştiam. La urma urmei, vreau s -mi p strez pensiunea f r pat numai în interesul chiriaşilor. Şi chiar asta m str duiesc s fac.

— F r pat ! mai strig K. înainte de-a închide uşa; dac a i vrea s v p stra i pensiunea f r pat ar trebui mai întâi de toate s m da i afar pe mine.

Apoi trânti uşa şi nu lu în seam b taia uşoar care se auzi imediat dup aceea.

Totuşi, fiindc n-avea deloc chef s doarm , se hot rî s nu se culce; în felul acesta putea totodat s constate şi la ce or se întoarce domnişoara Bürstner. Poate c atunci ar mai fi putut s schimbe şi câteva cuvinte cu ea, oricât de deplasat ar fi p rut. Cum st tea la fereastr , se gândi o clip , în oboseala lui, s-o pedepseasc pe doamna Grubach convingând-o si pe domnişoara Bürstner s se mute o dat cu el. Imediat îns procedeul acesta i se p ru îngrozitor de exagerat şi se b nui pe sine c urm reşte s -şi schimbe locuin a din cauza incidentului întâmplat de diminea . Nimic n-ar fi fost mai stupid şi în primul rând mai inutil şi mai demn de dispre uit.

Când se plictisi s tot priveasc strada pustie, se întinse pe canapea, dup ce avu grij s crape pu in uşa dinspre vestibul, ca s poat vedea din prima clip pe oricine ar fi intrat în apartament. Şi r mase aşa, întins pe canapea, fumând liniştit o igar de foi, cam pân pe la unsprezece. Apoi, pierzându-şi r bdarea, ieşi s se plimbe pu in prin vestibul, ca şi cum ar fi putut s gr beasc astfel întoarcerea domnişoarei Bürstner. Nui era dor de ea — de fapt nici nu putea m car s -şi aduc aminte cum ar ta la fa —, dar inea acum s -i vorbeasc şi-l enerva faptul c întârzierea ei îi aducea o not de nelinişte şi dezordine la sfârşitul zilei. Şi apoi, tot din vina domnişoarei Bürstner nu luase masa în seara aceea, iar în timpul zilei nu se dusese în vizit la Elsa. La drept vorbind, ca s -şi recupereze şi cina şi vizita, n-ar fi avut decât s se duc acum la cârciuma unde servea Elsa. Şi chiar aşa avea de gând s fac , imediat ce-o vorbi cu domni¬şoara Bürstner.

Era trecut de unsprezece si jum tate când se auzir paşi pe sc ri. Absorbit de gânduri, K. se plimba de colo-colo, prin vestibul, f când un zgomot de parc s-ar fi plimbat la el în odaie; auzind paşi, se pomeni surprins şi se refugie dup uşa camerei lui. Sosise domnişoara Bürstner. Pe când încuia uşa de la intrare, zgribulindu-se de frig, îşi arunc un şal do m tase pe umerii înguşti. Domnişoara Bürstner era gata-gata s intre din clip în clip în camera ei, unde K., fireşte, nu putea s-o viziteze la miezul

nop ii; trebuia deci s -i vorbeasc imediat; dar, din nefericire, K. uitase s -şi aprind lumina şi dac ar fi ieşit din odaia întunecat ar fi p rut un tâlhar care se n pusteşte, iar fata s-ar fi putut speria groaznic. Neştiind ce s fac şi cum nu mai avea timp de pierdut, K. şopti prin cr p tura uşii: — Domnişoar Bürstner! Şoapta lui sem na mai mult a rug decât a chemare.

— E cineva aici? Întreb domnişoara Bürstner, privind mirat în jurul ei.

— Eu sunt, spuse K. înaintând.

— A, domnule K., zâmbi domnişoara Bürstner, bun seara, domnule. Şi-i întinse mâna.

— Aş dori s st m pu in de vorb . Îmi permite i, acum?

— Acum? se mir domnişoara Bürstner. E neap rat nevoie s st m de vorb chiar acum? Nu vi se pare cam ciudat?

— V aştept de la nou .

— Z u, am fost la teatru şi n-aveam cum s ştiu...

— Motivele pentru care vreau s v vorbesc s-au ivit abia ast zi.

— Ei, în principiu, n-as avea nimic împotriv s st m de vorb , numai c sunt frânt de oboseal . Intra i o clip la mine. Nu putem discuta aici: i-am putea trezi pe to i, şi asta ar fi mai nepl cut pentru mine decât pentru ceilal i. Aştepta i aici şi stinge i lumina în vestibul, imediat ce aprind la mine.

K. f cu aşa cum i se ceruse, ba chiar z bovi o clip în plus; pân la urm , domnişoara Bürstner îl chem pe şoptite în camera ei: — Lua i loc, îi spuse ea, ar tându-i un divan.

Ea îns şi r mase în picioare, sprijinit de t blia patului, în ciuda oboselii despre care vorbise; şi nici nu-şi scoase m car p l riu a împodobit din belşug cu flori.

— Ce dori i de la mine? Z u c sunt curioas s aflu. Şi îşi încrucişa ni eluş picioarele.

— O s spune i poate c motivele nu erau atât de urgente, încât s trebuiasc s v vorbesc acum, începu K., dar...

— Nu ascult niciodat introducerile, îl întrerupse dom¬nişoara Bürstner.

— Asta îmi uşureaz sarcina, spuse K. Azi-diminea , camera dumneavoastr a fost pu in deranjat , din vina mea oarecum; nişte str ini au f cut asta, împotriva voin ei mele, dar totuşi din pricina mea, dup cum v-am spus: iat de ce voiam s v cer scuze.

— Camera mea? Întreb domnişoara Bürstner şi în loc s se uite prin camer se uit atent la fa a lui K..

— Trebuie s recunosc, spuse K. Se privir amândoi în ochi, pentru prima oar .

— Felul în care s-au petrecut lucrurile nu merit s fie discutat în sine.

— Si totuşi e cel mai interesant.

— Da de unde! spuse K. — Dac e aşa, r spunse domnişoara Bürstner, nu vreau s v împing la confiden e, s admitem c nu e deloc interesant, n-o s am nimic împotriv . Cât despre scuzele pe care mi le cere i, le primesc bucuroas , cu atât mai uşor cu cât nu v d nici urm de deranj.

Domnişoara Bürstner îşi l s ceva mai Jos pe şolduri palmele întinse şi f cu astfel ocolul camerei. Dar când ajunse în fa a micii rogojini de care erau prinse fotografiile, se opri.

— Ia te uit ! exclam ea, fotografiile mi-au fost într-adev r deranjate. Asta e urât!

Cineva care n-avea dreptul a p truns într-adev r în camera mea?

K d du din cap aprobativ şi-l blestem în gând pe func ionarul Kaminer, care nu putea s -şi st pâneasc niciodat neastâmp rul inutil şi stupid.

— E ciudat, continu domnişoara Bürstner, c sunt obligat s v interzic un lucru pe care singur ar trebui s vi-l interzice i şi c m v d silit s v spun s nu intra i

niciodat aici în lipsa mea.

— Dar v-am explicat, domnişoar , spuse K., apropiindu-s« şi el ca s priveasc fotografiile, v-am explicat c nu eu le-am deranjat; fiindc v d c nu m crede i, sunt silit s vi m rturisesc c anchetatorii au adus cu ei trei func ionari de la banc , şi unul dintre func ionari şi-a permis s se ating de fotografii; am s -l dau afar , la prima ocazie. Da, domnişoar , a fost aici o comisie de anchet , continu K., v zând c domnişoara Bürstner îl privea întreb toare.

— Pentru dumneavoastr ?

— Sigur, r spunse K. — Ei, nu! f cu domnişoara Bürstner izbucnind în râs.

— Da, da! spuse K. Dumneavoastr m socoti i nevino¬vat?

— Ei, nevinovat! f cu domnişoara Bürstner. N-aş vrea s m pripesc dându-mi o p rere ca re ar putea s aib conse¬cin e grave, şi-apoi nici nu v cunosc; dar mi se pare totuşi c nu i se trimite cuiva pe cap o comisie de anchet decât dac a s vârşit cine ştie ce crim şi, cum dumneavoastr sunte i liber — c ci, judecind dup calmul pe care-l ave i, nu s-ar zice c a i evadat din închisoare —, îmi permit s cred c n-a i s vârşit o crim prea mare.

— Comisia de anchet putea foarte bine s recunoasc dup ce-a venit c sunt nevinovat sau m car c sunt mai pu in vinovat decât se credea, spuse K. — Fireşte c putea, spuse domnişoara Bürstner, deve¬nind dintr-o dat foarte atent .

— Vede i, spuse K., n-ave i prea mult experien în chestiunile juridice.

— Într-adev r, n-am, recunoscu domnişoara Bürstner, si-am regretat asta de multe ori, c ci aş vrea s ştiu de toate, iar chestiunile juridice m intereseaz în mod deosebit, justi ia are o ciudat putere de atrac ie, nu vi se pare şi dumneavoastr ? De altfel, cu siguran c îmi voi completa cunoştin ele în domeniul acesta, începând de luna viitoare, când voi intra s lucrez la un birou de avocatur . __Excelent! spuse K. Poate o s m aju i şi pe mine pu in, în leg tur cu procesul.

— De ce nu? spuse domnişoara Bürstner. Îmi place s -mi utilizez cunoştin ele.

— Eu vorbesc serios, spuse K., sau m car pe jum tate serios, cum vorbi i şi dumneavoastr . Chestiunea e prea m runt ca s recurg la un avocat, dar un sf tuitor mi-ar fi binevenit.

— Ca s pot juca rolul de sf tuitoare, spuse domnişoara Bürstner, ar trebui m car s ştiu despre ce e vorba.

— Tocmai aici e încurc tura, spuse K. Nici eu însumi nu ştiu.

— Va s zic v-a i b tut ioc de mine, spuse domnişoara Bürstner cumplit de dezam git . Pentru asta v putea i alege alt or , mai pu in târzie. Şi se dep rta de fotografiile în fa a c rora st tuser atâta vreme unul lâng altul.

— Dar eu nu glumesc deloc, domnişoar ! spuse K. Iar dumneavoastr nu vre i s m crede i f V-am spus tot ce ştiam, ba chiar mai mult decât ştiu, fiindc poate nici n-a fost o comisie de anchet ; i-am dat eu denumirea asta, fiindc nu ştiu alta. N-a avut loc nici un fel de anchet ; am fost pur şi simplu arestat, dar de-o întreag comisie.

Domnişoara Bürstner, care se aşezase pe canapea, începu iar s râd : — Cum s-au petrecut lucrurile? Întreb ea.

— A fost îngrozitor, spuse K. Dar acum se gândea la cu totul altceva; îl tulbura înf işarea domnişoarei Bürstner care, cu cotul l sat pe perna canapelei şi cu capul sprijinit într-o mân , îşi mângâia cu cealalt mân , agale, şoldul.

— E prea general, spuse domnişoara Bürstner.

— Ce e prea general? Întreb K. Apoi îşi aminti şi întreb : — Vre i s v ar t cum s-au petrecut lucrurile?

Voia s fac pu in mişcare, dar f r s plece.

Sunt prea obosit , spuse domnişoara Bürstner.

V-a i întors atât de târziu, spuse K.

Acum îmi mai face i reproşuri! spuse domnişoara Bürstner. La urma urmei, ave i dreptate, nu trebuia s v las s intra i: de altfel, dup cum se pare, nici n-ar fi fost necesar.

Era necesar, o s vede i imediat, spuse K. îmi da i voie s trag pu in noptiera de lâng pat?

Ce v-a apucat? se mir domnişoara Bürstner. Fireşte c nu v dau voie.

— Atunci n-o s v pot ar ta nimic, spuse K. mâhnit, de parc i s-ar fi f cut o mare nedreptate.

— Dac e nevoie pentru explica ii, atunci muta i-o un pic se învoi domnişoara Bürstner; apoi ad ug , ceva mai încet: ast -sear sunt atât de obosit , încât v îng dui mai mult decât s-ar cuveni.

K. împinse noptiera pân în mijlocul camerei şi se aşez în spatele ei.

— Trebuie s v imagina i exact pozi ia actorilor. Asta e foarte interesant. Eu îl reprezint pe inspector, cei doi paznici stau acolo, pe cuf r, iar cei trei tineri sunt colo, în fata fotografiilor. De mânerul ferestrei atârn o bluz alb , pe care n-o men ionez decât în treac t. Si acum, începe. Ah, era s uit de mine, personajul cel mai important! Eu, deci, m aflu aici, în picioare, în fa a noptierei. Inspectorul sade cât poate mai comod, picior peste picior, cu o mân atârnat peste sp tarul scaunului, dup cum am s v ar t. Un b d ran nemaipomenit. Si acum, începe cu adev rat. Inspectorul zbiar de parc ar fi nevoie s m scoale din somn, scoate un adev rat r cnet; dar din p cate, ca s vi-l imagina i exact, trebuie s încep s r cnesc şi eu; de altfel, inspectorul nu f cea decât s -mi rosteasc numele.

Domnişoara Bürstner, care asculta râzând explica iile, duse un deget la buze ca s -l opreasc pe K. s strige, dar era prea târziu; K. se şi sim ea intrat în pielea personajului pe care îl juca. Şi strig rar: „Josef K. , ceva mai încet decât amenin ase, dar suficient totuşi ca strig tul, o dat lansat, s se împr ştie treptat prin camer . Şi atunci, cineva b tu de câteva ori în uşa camerei de al turi, puternic, scurt, ritmic. Domnişoara p li şi-şi duse mâna la inim . K. se sperie cu atât mai mult cu cât mai r m sese câteva clipe incapabil s se gândeasc la altceva decât la evenimentele din diminea a aceea şi la fata c reia i le prezenta. Dar imediat ce se linişti, alerg la domnişoara Bürstner şi-i lu mâna: — Nu v teme i, şopti el. Aranjez eu totul. Dar cine poate s fie? Acolo e salonul şi nu doarme nimeni.

— Ba da, îi şopti la ureche domnişoara Bürstner, de ieri doarme în salon un nepot de-al doamnei Grubach, un c pitan, fiindc nu mai e nici o camer liber . Şi eu uitasem. Cine v-a pus s striga i aşa! Vai, ce nefericit sunt!

— N-ave i nici un motiv s fi i nefericit , spuse K. şi o s rut pe frunte, pe când ea se l sa s cad pe perne. Dar domnişoara Bürstner s ri în picioare: — Pleca i de-aici! Pleca i imediat! Pleca i odat ! Ce mai vre i? El ascult la uş şi aude tot. Vai, cum m chinui i!

— N-am s plec pân nu v mai calma i un pic, spuse K. Veni i în cel lalt col , acolo n-o s ne poat auzi.

Domnişoara Bürstner se l s dus în cel lalt col al camerei.

— Poate e nepl cut ce vi s-a întâmplat, dar nu v paşte nici un pericol. Şti i bine c doamna Grubach, de care depinde totul în privin a aceasta, are un adev rat cult pentru mine şi ia drept liter de evanghelie tot ce-i spun. Iar c pitanul e nepotul ei. De altfel, o am la mân , c ci i-am împrumutat o sum destul de mare de bani. V f g duiesc s -i justific întâlnirea noastr cum ve i dori, numai s fie util justificarea, şi m oblig s-o fac pe doamna Grubach nu numai s par convins fa de ceilal i c m crede, ci chiar s m cread într-adev r; pe mine nu trebuie s m cru a i deloc; dac vre i s se spun c am dat buzna peste dumneavoastr , aşa am s -i spun doamnei Grubach, şi ea o s cread , f r s -şi piard încrederea în mine, într-atât îmi e de ataşat .

Domnişoara Bürstner se ghemuise pe scaun şi privea t cut podeaua.

— De ce n-ar crede doamna Grubach c am intrat cu for a la dumneavoastr ?

ad ug K. Vedea în fa a lui p rul roşcat şi aspru al fetei, uşor înfoiat Şi piept nat cu c rare. Se gândea c domnişoara Bürstner o s -şi întoarc privirea spre el, îns ea îi spuse f r s şi schimbe pozi ia: — Ierta i-m , dar m-a speriat mai mult b taia neaşteptat în uş , decât toate consecin ele pe care le-ar putea avea prezen a c pitanului. Se f cuse atâta linişte dup ce-a i strigat! Şi în liniştea aceea s-a auzit deodat cioc nitura. De-asta m-am speriat aşa tare, mai ales c m aflam lâng uş ; a b tut chiar lâng mine. V mul umesc pentru propunerile dumneavoastr , dar nu le pot accepta; ce se întâmpl la mine în camer m priveşte şi n-am de dat socoteal nim nui; m mir c nu observa i ce e jignitor în propunerile pe care mi le-a i f cut, cu toate bunele inten ii pe care, evident, vi le recunosc. Dar pleca i o dat şi l sa i-m singur ; acum am nevoie mai mult decât oricând s fiu singur . Cele câteva minute pe care mi le-a i cerut au devenit peste jum tate de or .

K. îi prinse mai întâi bra ul, apoi încheietura mâinii.

— Sunte i sup rat pe mine? Întreb el.

Domnişoara Bürstner îi d du mâna la o parte şi-i r spunse: — Nu, nu; nu m sup r niciodat , pe nimeni. Îi prinse din nou încheietura mâinii; de data aceasta ea îl l s şi-l conduse aşa pân la uş . K. era hot rât s plece.

Dar când ajunse acolo şov i de parc nu s-ar fi aşteptat s întâlneasc o uş în cale; domnişoara Bürstner folosi prilejul ca s -şi elibereze mâna, s deschid uşa şi s se strecoare în vestibul de unde îi şopti: — Veni i o dat , v rog. Vede i si ar t uşa c pitanului pe sub care trecea o dâr de lumin — si-a aprins lumina si se distreaz pe socoteala noastr .

— Vin imediat, spuse K., ieşind gr bit. Şi prinzând-o în bra e, o s rut pe gur , apoi pe toat fa a, ca un animal însetat care h p ie cu limba apa izvorului, g sit în sfârşit. La urm o mai s rut odat pe gât, lâng beregat , inându-şi îndelung buzele lipite de pielea ei. Un zgomot venit din camera c pitanului îl întrerupse.

— Acum m duc, spuse el.

Ar fi vrut s -şi ia r mas bun de la domnişoara Bürstner alintând-o cu numele ei mic, dar nu i-l ştia. Ea cl tin din cap, obosit si pe jum tate întoars , gata s plece, îi l s mina s i-o s rute ca şi cum nici n-ar fi ştiut ce se întâmpl apoi intr , cu spinarea încovoiat , în camera ei.

K. se culc şi el foarte curând şi adormi repede; înainte de a se cufunda în somn, se mai gândi o clip la felul cum se purtase. Se sim i mul umit, dare se mir c nu e înc şi mai mul umit; prezen a c pitanului îl îngrijora serios pentru domnişoara Bürstner.

PRIMUL INTEROGATORIU K, fu anun at telefonic c duminica urm toare avea s aib loc o mic anchet în leg tur cu cazul lui. I se atrase aten ia c instruc ia îşi urma cursul şi c de acum înainte asemenea anchete aveau s aib loc regulat, dac nu în fiecare s pt mân , totuşi destul de des. Era necesar ca procesul s se încheie cât mai repede, în interesul tuturor, dar asta nu însemna c interogatoriile n-aveau s fie cât mai minu ioase cu putin , r mânând îns destul de scurte ca s cru e excesul de oboseal datorat prea marii încord ri care îl înso eşte.

Iat de ce fusese ales sistemul interogatoriilor scurte şi dese.

Cât despre fixarea zilelor de interogatoriu, se d duse preferin duminicilor, pentru ca nu cumva K. s fie stânjenit în activitatea lui profesional . Se presupusese c el va fi de acord; dac dorea totuşi alte termene, se va încerca, pe cât posibil, s i se fac aceast concesie, luându-i-se interogatorii noaptea, de pild ; dar un asemenea sistem nu era prea bun, pentru c noaptea K. n-ar fi fost suficient de odihnit; r mâneau deci duminicile, atâta timp cât el n-avea nimic de obiectat. Fireşte c trebuia s se prezinte

neap rat; în privin a aceasta orice insisten era inutil . I se d du num rul casei unde trebuia s vin , un imobil situat pe-o strad dintr-un cartier m rginaş, în care K. nu mai fusese niciodat pân atunci.

Când primi comunicarea, K. puse receptorul în furc f r s r spund ; era hot rât ca duminic s se duc la adresa indicat ; i se p rea absolut necesar s procedeze aşa, acum când ac iunea fusese pornit şi când el trebuia s fac fa situa iei. Trebuia ca acest prim interogatoriu s fie şi ultimul. Şi r mase gânditor lâng aparat pân când auzi în spatele lui vocea directorului-adjunct care ar fi vrut s telefoneze dac nu l-ar fi împiedicat el.

— Veşti proaste? Întreb într-o doar directorul-adjunct, nu ca s afle ceva, ci pur şi simplu ca s -l îndep rteze Pe K. de lâng aparat.

— Nu, nu, r spunse K. şi se d du la o parte, dar plec .

Directorul-adjunct lu receptorul şi-i spuse peste um r lui K., pe când aştepta leg tura: — O întrebare, domnule K.; vrei s -mi faci pl cerea s participi duminic diminea a la o plimbare cu iahtul meu; O s fie mult lume şi sunt sigur c ai s - i g seşti multe cunoştin e printre oaspe i. Printre al ii, vine şi procurorii Hasterer. Vrei s vii? Hai, spune da.

K. încerc s fie atent la ce-i spunea directorul-adjunct. Invita ia era aproape un eveniment, c ci însemna o tentativ de împ care din partea superiorului s u, cu care el nu se avusese niciodat prea bine, şi dovedea importan a locului pe care K. îl ocupa în banc ; ea ar ta pre ul pe care al doilea conduc tor al b ncii îl punea pe prietenia lui K. sau, cei pu in, impar ialitatea acestuia. Deşi directorul rostise invita ia pe când aştepta leg tura telefonic şi f r s lase receptorul din mân , ea constituia o umilire pentru rangul lui superior; dar K. îl f cu s îndure şi a dou umilire r spunzându-i: — V mul umesc foarte mult, dar din p cate duminic diminea n-am timp, am de îndeplinit o obliga ie luat dinainte.

— P cat, spuse directorul-adjunct întorcându-se spre telefon, c ci ob inuse leg tura.

Urm o convorbire destul de lung , dar K., distrat r mase tot timpul lâng telefon.

Abia când directorul-adjunct puse receptorul în furc , tres ri şi spuse, ca s -şi scuze cât de cât prezenta inutil : — Mi s-a telefonat s m duc undeva, dar s-a uitat s mi se comunice la ce or .

— Mai cheam o dat , spuse directorul-adjunct.

— Nu e chiar atât de important, spuse K., deşi afirma ii lui diminua valoarea, şi aşa insuficient , a scuzei de adineauri .

Directorul-adjunct mai schimb câteva cuvinte cu el înainte de-a pleca şi K. se sili s -i r spund , deşi se gândea la cu totul altceva. Îşi spunea c , duminica, ar fi fost cel mai bine s se prezinte la ora nou , c ci în zilele de lucru asta e ora la care încep s lucreze tribunalele.

Duminic , vremea fu mohorât . K. se sim i foarte obosit, fiindc în ajun st tuse pân târziu la restaurant, unde avusese loc s rb torirea unuia dintre cunoscu ii de la masa la care obişnuia s se aşeze, iar diminea a se trezise târziu. De aceea nu mai avu timp s chibzuiasc şi s -şi combine diversele „planuri f cute în timpul s pt mânii, ci se îmbr c repede şi porni gr bit, f r s -şi mai ia micul dejun, spre cartierul care îi fusese indicat. Deşi pe drum nu prea avu timp s se uite în jurul lui, d du cu ochii — în mod ciudat — de Rabensteiner, de Kullich şi de Kaminer, cei trei func ionari ai b ncii, amesteca i în procesul lui. Pe primii doi îi z ri într-un tramvai care-i t ia drumul; dar cel de-al treilea, Kaminer, şedea pe terasa unei cafenele împrejmuit cu o balustrad , şi se plec , plin de curiozitate, când K. trecu prin fa a lui. To i trei îl urm riser cu privirea, mira i c -şi v d superiorul alergând atât de gr bit; dintr-un fel de spirit de bravad , K. refuzase s ia tramvaiul; sim ea c i-ar fi sil s foloseasc pentru proces cel mai mic ajutor, din partea oricui ar fi venit; nu voia s recurg la nimeni, ca s fie sigur c nu ini iaz pe nimeni în tainele lui; în fine, n-avea deloc chef s se umileasc în fa a

comisiei de anchet printr-un exces de punctualitate. Pân una, alta, f cea tot posibilul s ajung la ora nou , deşi nu fusese convocat la o or precis .

Crezuse c o s recunoasc de departe casa, dup vreun indiciu despre care nici el nu ştia nimic precis sau dup vreo mişcare mai deosebit în fa a intr rii. Dar strada Julius, pe care trebuia s se afle imobilul şi la cap tul c reia K. se opri o clip , avea pe ambele p r i câte un şir lung de cl diri înalte, uniforme şi cenuşii, un soi de caz rmi închiriate şi locuite de oameni s raci. În diminea a asta de duminic , majoritatea ferestrelor erau ocupate de b rba i care st teau în c m şi, cu mânecile suflecate şi fumau, sau îşi rezemau cu grij şi cu duioşie pruncii de marginea pervazelor. La celelalte ferestre se în l au mald re de cearşafuri, pl pumi, p turi şi perne, peste care se ivea din când în când capul zburlit al vreunei femei. Locatarii se strigau sau glumeau între ei, de pe o parte pe alta a str zii; o astfel de glum stârni hohote de râs deasupra lui K. De-a lungul imobilelor, la intervale regulate, se aflau mici pr v lioare cu fructe, carne sau legume, aşezate ceva mai jos de nivelul str zii; ca s ajungi la ele trebuia s cobori câteva trepte. În fa a lor era un neîntrerupt dute-vino de femei; câteva dintre ele se opreau pe trepte, ca s flec reasc . Un vânz tor ambulant, care-şi striga marfa c tre ferestrele de sus, la fel de neatent ca si K., aproape c -l r sturn cu c ruciorul lui plin de fructe şi legume. La un moment dat, un gramofon, care-şi tr ise traiul prin alte cartiere mai bogate, începu s cânte, hârâind îngrozitor.

K. înainta agale pe strad , ca şi cum n-ar mai fi avut de ce s se gr beasc , sau ca şi cum judec torul de instruc ie l-ar fi v zut prin vreo fereastr şi ar fi ştiut c e prezent.

Era ora nou şi câteva minute. Casa indicat se afla cam dep rtişor, avea o fa ad neobişnuit de lung şi, mai ales, o poart de-o l ime şi de-o în l ime uriaş . Se vedea cât de colo c poarta fusese construit pe m sura vehiculelor cu m rfuri ale diverselor magazine închise la ora aceea, dar care împrejmuia curtea şi aveau firme cunoscute lui K. prin leg tura lor cu banca. Contrar obiceiului, K. studie minu ios toate am nun¬tele acestea, ba chiar se opri o clip înainte de-a intra în curte. Lâng el, pe-o lad , un b rbat descul citea ziarul. Mai încolo, doi b ie i se d deau în leag n într-o roab . În fa a cişmelei st tea în picioare o fat firav , îmbr cat într-un fel de c maş de noapte, şi se uita la K. în timp ce apa îi umplea g leata. Într-un col al cur ii, pe o frânghie prins între doua geamuri, o familie îşi întindea rufele; jos, sub frânghie, se afla un b rbat care dirija munca aceasta prin strig te.

K. se şi apropiase de-o scar , convins c pe-acolo trebuia s fie drumul spre camera de anchet , când se opri deodat observând c , în afar de scara aceea, mai existau în curte înc trei sc ri, plus un mic gang care probabil r spundea într-o a doua curte. Şi se enerv la gândul c nu-i fusese indicat cu precizie locul unde trebuia s mearg ; oricum, fusese tratat cu o neglijen ciudat şi cu o indiferen revolt toare; lucrul acesta avea de gând s -l spun tare şi r spicat. Pân la urm , porni totuşi pe prima scar , repetându-şi în gând expresia paznicului Willem care-i spusese c justi ia „e atrasa de delicte”, din care ar fi reieşit c biroul c utat trebuia neap rat s se afle la cap tul sc rii aleas din întâmplare de el.

Pe când urca scara, K. deranj câ iva copii care se jucau pe palier şi-l privir urât când trecu printre ei. „Dac mai vin pe-aci, îşi spuse el, trebuie sau s le aduc bomboane ca s -i îndulcesc, sau s -mi aduc bastonul ca s -i bat.”

Cu pu in înainte de-a ajunge la primul etaj, K. trebui chiar s aştepte pân când o bil îşi încheie traiectoria; doi b ie aşi, care aveau de pe acum fe e de vagabonzi maturi, îl silir s stea locului, inându-l de pantaloni; ca s se desco-toroseasc de ei, K. ar fi trebuit s -i loveasc şi se temea de ipetele lor.

Adev rata c utare începu îns abia la primul etaj. Cum nu putea s întrebe de biroul comisiei de anchet , K. invent un tâmplar Lanz — numele acesta îi veni în minte fiindc nepotul doamnei Grubach, c pitanul, se numea Lanz — şi se hot rî s întrebe la toate uşile dac nu locuia acolo un tâmplar Lanz, ca s aib astfel un pretext s se uite în untru. Dar îşi d du seama c de cele mai multe ori putea s fac asta mult mai uşor

decât s-ar fi aşteptat, c ci aproape toate uşile erau deschise şi copiii alergau de colocolo. Prin uşile deschise se puteau vedea, în general, nişte od i e cu câte o singur fereastr . Od i ele acelea serveau şi de buc t rie şi de dormitor. Femeile, cu prunci în bra e, se îndeletniceau cu crati ele de pe plite. Fetele ceva mai m rişoare, îmbr cate doar cu câte un simplu şor , alergau harnice, p rând c rezolv toate treburile gospod riei. În unele camere paturile mai erau înc ocupate de bolnavi, de cei care nu se treziser înc din somnul de peste noapte, sau de cei care se odihneau îmbr ca i. Când întâlnea vreo uş încuiat , K. b tea în ea şi întreba dac nu locuia acolo tâmplarul Lanz. Cel mai adesea îi deschidea vreo femeie; dup ce-i asculta întrebarea, femeia se adresa cuiva care se ridica în coate, pe pat: — Domnul întreab dac nu locuieşte aici un tâmplar Lanz.

— Un tâmplar Lanz? Întreba cel din pat.

— Da, r spundea K., deşi comisia nu se afla acolo şi deci nu mai avea ce c uta la uşa aceea.

Mul i credeau c el ine cu tot dinadinsul s -l g seasc pe tâmplarul Lanz, de aceea se gândeau îndelung şi-i spuneau pân la urm unde locuia vreun tâmplar, pe care îns nu-l chema Lanz, sau îi spuneau vreun nume vag asem n tor cu al lui Lanz, sau întrebau vecinii, sau îl conduceau pe K. pân la cine ştie ce uş dep rtat unde, dup p rerea lor, s-ar fi putut s locuiasc un asemenea om ca subchiriaş, sau unde locuia cineva-care ar fi putut s -i dea indica ii mai precise. Pân la urm , K. aproape c nu mai trebui s întrebe; bine¬voitorii îl târâr din etaj în etaj. K. începuse chiar s regrete c folosise metoda aceasta care la început i se p ruse atât de bun . De aceea, înainte de a urca la etajul cinci se hot rî s nu mai caute, îşi lu r mas bun de la tîn rul lucr tor care ine cu mult amabilitate s -l duc sus, şi coborî. Dar se întoarse imediat, mâhnit de inutilitatea încerc rilor de pân atunci, şi b tu la o uş de la etajul cinci. Primul lucru pe care-l v zu prin uşa deschis fu o pendul care ar ta c se şi f cuse ora zece.

— Aici locuieşte tâmplarul Lanz? Întreb K. — Pofti i înauntru. Îi spuse o femeie tân r , cu ochi negri, care tocmai cl tea întrun lighean rufele unui copil; şi i ar t cu mâna plin de s pun, uşa deschis a camerei de al turi.

— K. crezu c nimerise la o întrunire public . O mul ime de oameni, cât se poate de feluri i, umplea o înc pere nu prea mare, cu dou ferestre, înconjurat , la mic distan de tava, de-o galerie, în esat şi ea de lume, şi unde spectatorii nu puteau sta decât încovoia i, cu cefele şi spin rile lipite de plafon. Nimeni nu se sinchisi de intrarea lui.

G sind ca aerul e prea greu, K. ieşi din înc pere şi i spuse femeii care, f f îndoial , îl în elesese greşit: — V am întrebat de un anume Lanz, tâmplar de meserie.

— Sigur, îi r spunse femeia. V rog s intra i.

K. n ar fi ascultat o dac ea n ar fi apucat tocmai atunci clan a uşii şi nu i ar fi spus: — Dup dumneata trebuie s încui; nu mai are voie nimeni s intre.

— Foarte cuminte, spuse K., dar înc perea e şi aşa plin . Apoi intr , totuşi. Printre doi b rba i care discutau în dreptul uşii — unul f cea cu amândou mâinile gestul num r rii banilor, cel lalt îl privea drept în ochi — o mân îl prinse pe K. Era mâna unui b ie aş cu bujori în obraji.

— Vino, vino, îi spuse el.

K. se l s condus; observ c în furnicarul de lume exista un spa iu liber, destul de îngust, care poate c desp r ea dou tabere; lucrul acesta p rea cu atât mai verosimil cu cât în primele rânduri, atât în dreapta cât şi în stânga, nu v zu nici o fa întoars spre el, ci numai spatele unor oameni ale c ror gesturi şi cuvinte se adresau doar celor din tab ra lor. Cei mai mul i dintre ei erau îmbr ca i în negru şi purtau redingote lungi, de ceremonie, care le atârnau l lâi pe corp.

Pe K. numai îmbr c mintea aceasta îl deruta; dac n-ar fi fost ea, s-ar fi crezut la o întrunire politic de cartier.

La cel lalt cap t al s lii, unde îl conduse b ie aşul, de-a curmezişul unei estrade mici şi în esate de lume, fusese aşezat o m su ; în dosul m su ei, lîng marginea estradei, st tea un b rbat m runt, gras şi forn it, care tocmai vorbea — în mijlocul unor hohote de rîs asurzitoare — cu un alt b rbat care st tea în spatele lui, cu picioarele încrucişate şi cu coatele sprijinite de sp tarul scaunului interlocutorului s u. Din cînd în cînd îşi mişca bra ele în aer de parc ar fi vrut s deseneze caricatura cuiva. B ie aşul care îl condusese pe K. izbuti cu greu s -şi duc la cap t misiunea. încercase de dou ori, zadarnic,'ridicîndu-se pe vîrfurile picioarelor, s -şi anun e vizitatorul, f r ca omule ul cel gras şi forn it s -1 ia în seam . Abia cînd una dintre persoanele de pe estrad îi atrase aten ia, omule ul se întoarse spre b iat şi ascult , aplecîndu-se, comunicarea pe care acesta i-o f cu în şoapt . Apoi îşi scoase ceasul şi-i arunc lui K. o privire scurt .

— Ar fi trebuit s v prezenta i acum o or şi cinci minute, spuse el.

K. vru s -i r spund ceva, dar n-avu timp, c ci de îndat ce omule ul sfîrşi de vorbit, un murmur general se ridic din jum tatea dreapt a s lii.

— Ar fi trebuit s v prezenta i acum o or şi cinci minute, repet omule ul ridicînd glasul şi privind spre public. Murmurul se intensific imediat, apoi îns , cum omule ul nu mai zise nimic, se stinse, treptat. Acum, în sal era mai mult linişte decît la intrarea lui K. Numai cei de la galerie continuau s fac observa ii. Atît cît se putea distinge în penumbra, praful şi fumul de sus, cei de la galerie p reau mult mai prost îmbr ca i decît cei de jos. Mul i dintre ei îşi aduseser perne, pe care şi le puseser între cap şi plafon, ca s nu-şi loveasc estele.

K., hot rît mai mult s observe decît s vorbeasc , renun s se justifice pentru pretinsa lui întîrziere şi se mul umi doar s spun : — S-ar putea s fi venit tîrziu, dar acum sînt aici. În partea dreapt a s lii se auzir din nou aplauze. „Oamenii aceştia sînt uşor de cîştigat," se gîndi K-, îngrijorat acum numai de jum tatea stîng a s lii, în fa a c reia se afla şi de la care nu auzi decît aplauze izolate. Şi se întreba ce-ar fi trebuit s spun ca s -i cîştige pe to i odat sau, dac asta nu era posibil, s atrag m car pentru cîtva timp şi simpatia celor care nu-1 aplaudaser .

— Da, îi r spunse omule ul, dar acum nu mai sunt obligat s te anchetez.

Murmurul reîncepu, dar de data aceasta ar fi putut s fie greşit interpretat, c ci omule ul continu s vorbeasc , în timp ce le f cea oamenilor semn cu mîna s tac : — Totuşi, ast zi, în mod excep ional, am s te anchetez. Dar alt dat s nu se mai repete întîrzterea. Şi acum, apropie-te.

Cineva s ri jos de pe estrad l sînd astfel un loc liber. Ocupîndu-1, K. se pomeni atît de lipit de marginea mesei si împins cu atîta putere de înv lm şeala celor din spate, încît se v zu silit s se încordeze ca s nu r stoarne masa jude¬c torului de instruc ie şi poate chiar persoana acestuia.

Dar judec torului de instruc ie pu in îi p sa; el st tea comod pe scaun şi, dup ce-i şopti ceva omului din spatele s u, lu un mic registru, singurul obiect aflat pe m su .

Registrul p rea un caie el de şcoal , vechi şi f cut ferfeni de mult ce fusese r sfoit.

— Aşadar, începu judec torul de instruc ie întorcînd paginile registrului şi adresîndu-se lui K. pe un ton de constatare, dumneata'eşti zugrav.

— Nu, spuse K., sînt prim-procurist la o mare banc . R spunsul acesta fu salutat de jum tatea dreapt a s lii cu un rîs atît de cordial, încîl K. nu se putu împiedica s nu rîd şi el. Oamenii îşi puser palmele pe genunchi şi se scu¬turau de parc i-ar fi apucat un acces grav de tuse; cî iva de la galerie începur şi ei s rîd ; judec torul de instruc ie, furios şi neputînd, f r îndoial , s le fac nimic celor de jos, c ut s se desp gubeasc pe spinarea galeriei şi o amenin , s rind în picioare şi încruntîndu-şi sprîncenele care, dac de obicei nu se prea observau, în clipa aceea, de furie, i se zbur¬liser , negre şi cumplite, deasupra ochilor.

Jum tatea stîng a s lii îşi p str întreg calmul; cei afla i acolo st teau perfect

alinia i, cu fe ele întoarse spre estrad şi ascultau la fel de linişti i şi g l gia de sus, şi vacarmul de-al turi; ba chiar, din cînd în cînd, le îng duiau unora dintre ei s ias din rînduri şi s se amestece cu cei din partida advers . Oamenii aceştia din jum tatea stîng , de fapt mai pu in numeroşi, poate c în fond nu erau mai tari decît cei din dreapta, dar calmul purt rii lor Ie d dea mai mult auto¬ritate. Cînd K. începu s vorbeasc , era convins c -i are de partea lui.

— M-a i întrebat, domnule judec tor, dac sînt zugrav; sau, mai bine zis, nu m-a i întrebat nimic, ci mi-a i trîntit constatarea dumneavoastr ca pe un adev r indiscutabil; iat un lucru semnificativ pentru întreaga procedur a procesului intentat împotriva mea. A i putea obiecta c , de fapt, nu e vorba de nici un proces. în cazul acesta, v-aş da de-o sut de ori dreptate: procedeele dumneavoastr nu constituie o procedur decît dac eu le recunosc ca atare. Şi le recunosc pentru moment, dar oarecum numai din mil ; c ci numai mila ar putea îndemna pe cineva s le dea vreo aten ie. Nu spun c ele reprezint o abatere de la justi ie, dar îmi place s v ofer expresia aceasta, ca s v vin şi dumneavoastr în minte dac v ve i gîndi mai adînc.

K. se întrerupse apoi ca s priveasc sala. Cuvintele lui fuseser aspre, mai aspre decît inten ionase s le spun , dar r mîneau, totuşi, adev rate. Ar fi meritat aprobarea şi a unei tabere şi a celeilalte, dar toat lumea t cu; era v dit c oamenii aşteptau cu cea mai mare încordare urmarea; poate c se preg tea pe ascuns o izbucnire care s pun cap t întregii dezbateri. De aceea K. se sim i contrariat v zînd cum se deschide uşa de la cap tul s lii şi cum sp l toreas cea tîn r — care probabil îşi terminase treburile — veni s asiste la spectacol; cu toate precau iile luate ca s nu tulbure adunarea, ea tot f cu s se întoarc vreo rîteva capete. Singur judec torul de instruc ie îi pricinui Iui K. o adev rat bucurie, c ci p rea tr snit de cele auzite. Surprins de interpelarea lui K. tocmai în clipa cînd se ridicase s apostrofeze galeria, judec torul o ascultase stînd în picioare, pîn la cap t. Şi profit de întrerupere ca s se aşeze cît mai neluat în seam , ca şi cum ar fi trebuit s nu i se observe gestul.

Apoi, probabil ca s -şi recapete inuta necesar , lu din nou caie elul.

— Asta nu v ajut cu nimic, domnule judec tor, continu K. Iar registrul dumneavoastr nu face decît s -mi confirme spusele.

Mul umit c nu-şi aude decît vocea lui calm în adunarea aceasta str in , K. îndr zni chiar s ia imediat registrul ju dec torului de instruc ie, s -1 ridice şi s -1 agite în aer, inîndu-1 cu dou degete de-o fil de la mijloc, ca şi cum i-ar fi fost scîrb s -1 ating ; şi etala astfel, în v zul tuturor, filele g lbejite, care atîrnau de ambele p r i, rupte şi pline de pete.

— Iat documentele domnului judec tor de instruc ie, spuse K., l sînd registrul s cad pe mas . Continua i s -1 pig li i mai departe, domnule judec tor, eu nu m tem de caietelul acesta, deşi îmi e inaccesibil, c ci nu pot s -1 apuc decît cu vîrful degetelor şi nu l-aş lua în mîn .

Judec torul de instruc ie lu registrul aşa cum picase pe mas , încerc s -1 netezeasc pu in cu palma, şi reîncepu s -1 citeasc . Gestul lui era un semn de adînc umilire, sau cel pu in trebuia interpretat ca atare.

Cei din primele rînduri îşi întinser spre K. fe ele pline de atîta curiozitate, încît el z bovi o clip ca s -i priveasc . Erau, în genere, oameni vîrstnici, mul i dintre ei aveau b rbi albe; poate c totul depindea de b trîmi aceştia, poate c ei ar fi izbutit cel mai bine s influen eze adunarea pe care umilirea judec torului de instruc ie nu reuşise s-o scoat din impasibilitatea în care c zuse dup cuvîntarea lui K. — Ceea ce mi s-a întîmplat mie, continu K. mai încet decît înainte şi nesl bind o clip din ochi fe ele b trînilor din primele rînduri, din care pricin p rea c vorbeşte ca distrat — ceea ce mi s-a întîmplat mie e numai un caz izolat n-ar avea deci mare importan şi nu l-aş lua în serios da n-ar rezuma felul în care se procedeaz şi împotriva mult altora. Pentru ei vorbesc eu aici, şi nu pentru mine.

F r s vrea, ridicase glasul. Cineva din sal îl aplaud c bra ele ridicate, strigînd: — Bravo! De ce nu ? Bravo şi iar bravo!

Pe ici, pe colo, cîte un b trîn din primele rînduri îşi mîngîia barba, dar strig tul nu f cu pe nimeni s se întoarc . Nici K. nu-i d du importan , dar se sim i, totuşi, încurajat; acum nu mai socotea necesar s fie aplaudat de to i; era suficient ca majoritatea s înceap s cugete şi numai din cînd în cînd s fie convins vreun ins.

— Nu caut succese de orator, continu K., urmîndu-şi firul gîndurilor; de altfel, nici nu le-aş putea dobîndi Domnul judec tor de instruc ie vorbeşte f r îndoial mul mai bine decît mine, aşa cum îi cere meseria. Vreau pur şi simplu s supun dezbaterii publice o anomalie public .

Asculta i-m : am fost arestat acum zece zile — arestarea în sine m face s rîd, dar nu despre asta e vorba. Am fost luat prin surprindere, diminea a, din pat; poate c — judecînd dup spusele judec torului de instruc ie nu mi s-ar p rea exclus — poate c se d duse ordin s fie arestat vreun zugrav, la fel de nevinovat ca şi mine, dar, în orice caz, am fost ales eu pentru treaba aceasta. Camera vecin cu a mea a fost ocupat de doi paznici grosolani. Nici pentru un tîlhar periculos nu s-ar fi putut lua mai multe m suri de prevedere. În plus, paznicii, erau nişte canalii, f r pic de moralitate, care mi-au împuiat urechile cu tr nc neala lor, cerîndu-mi s -i mituiesc, încercînd s capete prin escrocherie hainele şi ruf ria mea; mi-au cerut bani ca s -mi aduc , dup cum spuneau, micul-dejun, dup ce-au înghi it f r ruşine, sub ochii mei, propria mea gustare de diminea . Şi asta nu-i totul. M-au dus în fa a inspectorului, într-o a treia înc pere a apartamentului. Camera aceea e a unei doamne pe care o stimez foarte mult; şi a trebuit s v d cum, din pricina mea, deşi f r vina mea, camera i-a fost pîng rit de prezen a paznicilor şi a inspectorului. Cu greu mi-am putut p stra sîngele rece. Dar am izbutit şi l-am întrebat pe inspector, cît se poate de calm — dac s-ar afla aici, inspectorul ar fi nevoit s recunoasc el însuşi asta — de ce fusesem arestat. Ce crede i c mi-a r spuns inspectorul, pe care parc -1 v d şi acum în fa a mea, stînd pe scaunul doamnei, ca un simbol al celui mai stupid orgoliu ? Nu mi-a r spuns, în fond, nimic, domnilor; poate pentru c într-adev r nici el nu ştia nimic; m arestase şi atîta îi era de ajuns. Ba, mai mult chiar, adusese în camera doamnei aceleia trei func ionari inferiori de la banca unde lucrez, to i trei preocupa i s priveasc fotografiile apar inînd doamnei şi s le r v şeasc . Prezen a acestor func ionari avea, fireşte, şi un alt scop: ca şi gazda mea, ca şi servitoarea casei, ei trebuiau s r spîndeasc zvonul arest rii, s -mi strice reputa ia, şi, mai ales, s -mi zdruncine pozi ia la banc . Dar nimic din toate acestea n-a i euşit, cît de cît m car; îns şi gazda mea, o persoan foarte simpl — in s -i rostesc numele aici, în semn de omagiu, ea se numeşte doamna Grubach — îns şi doamna Grubach deci, a fost destul de rezonabil ca s spun c o asemenea arestare n-are mai mult importan decît un atac în plin strad s vîrşit de nişte derbedei. Toate acestea, repet, mie personal nu mi-au adus decât nepl ceri şi sup r ri trec toare, dar consecin ele n-ar fi putut oare s fie mult mai grave? Întrerupându-se ca s -i arunce o privire judec torului de instruc ie, K. observ c acesta tocmai îi f cea cu ochiul cuiva din sal . De aceea zâmbi şi spuse: — Domnul judec tor de instruc ie, aflat lâng mine tocmai îi f cea cuiva dintre dumneavoastr un semn secret. Exist deci printre dumneavoastr oameni care sunt dirija i de-aici, de sus. Nu ştiu dac semnul trebuie s provoace huiduieli sau aplauze, şi, deoarece îl dau în vileag, renun s -i aflu semnifica ia. Îmi e perfect indiferent şi-i las deplin libertate domnului judec tor de instruc ie s comande cu glas tare oamenilor pe care îi pl teşte, şi s nu foloseasc semne secrete. N-are decât s le spun deschis: „Acum fluiera i!” sau „Acum aplauda i!”

Fie din jen , fie din ner bdare, judec torul de instruc ie se foia de colo-colo pe scaun. Omul din spatele lui, cu care st tuse de vorb şi mai înainte, se plec din nou spre el, o s -l încurajeze în general, sau ca s -i dea vreun sfat mai deosebit. Jos, oamenii vorbeau în şoapt , dar cu însufle ire Cele dou tabere, care pân mai adineauri p reau animate di p reri atât de diferite, se amestecar ; câ iva ii ar tau cu degetul pe K.; al ii ar tau spre judec torul de instruc ie. Fumul ş praful stârnit formau acum o cea nespus de sup r toare şi-f ceau aproape invizibili pe cei afla i în fundul s lii. Şi

mai ales, probabil c -i incomodau grozav pe cei de la galerie cari erau nevoi i, ca s se in la curent cu desf şurarea dezbaterii s -i întrebe pe cei de jos, şi nu f ceau asta decât pe şoptite dup ce în prealabil priveau nelinişti i spre judec torul di instruc ie. Iar r spunsurile veneau la fel de şoptite, de dup: palmele cu care cei întreba i îşi acopereau gura.

— Am s termin imediat, spuse K. şi, fiindc lipsei clopo elul, izbi cu pumnul în mas .

Tres rind de spaim la auzul zgomotului, judec torul di instruc ie şi omul cu care se sf tuia îşi desp r ir cât ai clip capetele.

— Chestiunea aceasta nu m priveşte nici cât negru sub unghie, de aceea judec cu sânge rece şi, presupunând c da! vreo importan acestui pretins tribunal, v e de mare folos s m asculta i. V rog, deci, s v amâna i pentru mai târziu p rerile asupra spuselor mele, c ci nu prea mai am timp şi-am s plec curând.

Se f cu imediat linişte, într-atât reuşise K. s -şi st pâneasc ascult torii. Nu se mai striga ca la început, ba chiar nici nu se mai aplauda şi oamenii p reau de pe acum convinşi sau pe cale de a fi convinşi.

— Nu exist îndoial , domnilor, continu K., foarte încet, c ci îl bucura aten ia încordat a mul imii — În liniştea care domnea se iscase un fel de zumzet, mai excitant decât cele mai entuziaste aplauze — nu exist îndoial , domnilor, c în dosul manifest rilor acestui tribunal, în dosul arest rii mele deci, ca s vorbesc despre mine, şi în dosul interogato¬riului la care sunt supus ast zi, se afl o mare organiza ie, o organiza ie care pl teşte nu numai paznici venali, inspectori şi judec tori de instruc ie nerozi, dar mai între ine şi jude-c tori de rang înalt şi foarte înalt, cu numeroasa şi inevitabila lor suit de vale i, de scribi, jandarmi şi al i auxiliari, poate chiar şi c l i, nu m sfiiesc s rostesc cuvântul. Iar sensul acestei mari organiza ii, domnii mei, în ce const ? În a aresta oameni nevinova i c rora li se intenteaz procese stupide — ca în cazul meu — adesea f r nici un rezultat. Şi cum s-ar putea oare, dat fiind nonsensul total al unui asemenea sistem, s fie evitat cea mai reprobabil corup ie a func ion rimii care-l slujeşte? E cu neputin , domnilor, s fie evitat . Nici cel mai mare judec tor n-ar putea s-o fac , atunci când el este în cauz . Iat de ce paznicii caut s fure hainele de pe oameni, iat de ce inspectorii se introduc prin efrac ie în locuin e str ine, iat de ce nevinova ii sunt sili i s se vad dezonora i în fa a unor adun ri întregi, în loc s fie interoga i normal. Paznicii nu mi-au vorbit decât despre magazii în care sunt aduse lucrurile apar inând aresta ilor; tare aş dori s v d şi eu aceste magazii unde bunurile aresta ilor, agonisite cu atâta trud , putrezesc f r rost, aşteptând s fie furate de nişte func ionari necinsti i. Întrerupt de un urlet venit din cel lalt cap t al s lii, K. îşi puse palma streaşin la ochi ca s poat privi într-acolo, c ci lumina tulbure a zilei d dea un ton albicios cetii din sal şi te orbea când încercai s vezi. Urletul venea din direc ia sp l toresei pe care K. o b nuise, înc de când intrase în sal , ca va fi un serios element de dezordine.

Totuşi, ar fi fost greu 4e spus dac acum ea era vinovat sau nu. K. vedea doar c un b rbat o înghesuia în col ul de lâng uş şi o strângea în bra e. Dar nu sp l toreas urla, ci b rbatul care îşi c scase larg gura şi privea spre tavan. În jurul lor se formase un mic cerc, iar spectatorii de la galerie p reau încânta i c diversiunea aceasta punea cap t seriozit ii pe care K. o adusese în adunare.

Sub imboldul primei impresii, K. vru s se repead imediat într-acolo şi s restabileasc ordinea, gândindu-se mai întâi c to i vor fi interesa i s -l sus in sau m car s goneasc perechea din sal ; dar se ciocni de primele rânduri ale mul imii, care nu se clintir şi nu-l l sar s treac . Dimpo¬triv , to i c utau s -l împiedice, oameni în vârst întindeau bra ele, ba chiar o mân — K. n-avu timp nici m car s se întoarc — Îl înşfac de guler. K. încet s se mai gândeasc la perechea care provocase dezordinea; acum i se p ru c se încearc un atentat la libertatea lui şi c arestarea devenea întradev r serioas , de aceea, f r s mai in seama de nimic, s ri jos de pe estrad . Şi se pomeni fa în fa cu mul imea. Apreciase oare cum trebuie oamenii? Nu contase prea

mult pe efectele discursului inut? Iar ei se pref cuser tot timpul cât vorbise şi acum, când trebuia s se treac la fapte, îşi lep dau m ştile? Ce mutre vedea în jurul lui! Ochi mici şi negri lic rind în penumbr , obraji buh i i, atârnând ca la be ivi, b rbi lungi, epene şi rare pe care dac le apucai aveai impresia c zgârii vidul cu degetele şi nu c atingi nişte b rbi. Sub b rbi îns — şi aceasta fu adev rata descoperire f cut de K. — pe gulerele hainelor, luceau insigne de diferite culori şi m rimi. To i purtau asemenea insigne, dup cât se putea vedea, to i erau o ap şi-un p mânt, şi cei din dreapta şi cei din stânga ; întorcându-se brusc, K. v zu aceleaşi insigne şi pe gulerul judec torului de instruc ie care, cu mâinile încrucişate pe pântec, privea liniştit sala.

— Aşa! strig K. ridicând bra ele spre cer, c ci descope¬rirea aceasta neaşteptat cerea spa ii ca s se exprime, sunte i to i, dup câte v d, func ionari ai justi iei, face i to i parte din banda corupt împotriva c reia vorbeam adineauri, v-a i adunat to i aici ca s m auzi i şi s m spiona i, v-a i pref cut c sunte i împ r i i în dou tabere ca s m înşela i; m-a i aplaudat numai ca s m pune i la prob : a i vrut sa înv a i cum trebuie ademeni i cei nevinova i. Ei bine, v-a i ostenit degeaba: sau v-a i amuzat v zând cum cineva aştepta la voi s -i ap ra i nevinov ia, sau (d -mi drumul c te pocnesc! Îi strig K. unui b trân tremur tor care se vârâse prea mult în el) a i înv at realmente ceva. Oricum, v felicit pentru frumoasa voastr meserie.

Si, luându-şi repede p l ria aflat pe marginea mesei, K. se gr bi s ajung la ieşire în liniştea des vârşit a s lii, linişte care nu se putea explica decât prin faptul c surpriza fusese total . Dar judec torul de instruc ie se dovedi a fi şi mai rapid, c ci îl aştepta la uş .

— O clip , îi spuse el.

K. se opri, f r s -l priveasc ; n-avea ochi decât pentru uşa a c rei clan o şi apucase.

— Vreau numai s - i atrag aten ia, îi spuse judec torul, c ast zi te-ai p gubit singur, f r s - i dai seama, de avantajul pe care un interogatoriu îl reprezint oricând pentru un arestat.

K. râse, privind spre uş .

— Band de golani! strig el, v d ruiesc toate inte¬rogatoriile!

Apoi deschise uşa şi porni în goan pe sc ri. In urma lui, auzi cum creşte vuietul adun rii ce se reînsufle ea ca s discute evenimentele, ca o clas care comenteaz un text. ÎN SALA GOAL . STUDENTUL. BIROURILE TRIBUNALULUI În s pt mâna care urm , K. aştept zi de zi o nou convocare; nu-şi putea închipui c renun area la interogatorii îi fusese socotit ca definitiv şi, cum nu primi nimic pân sâmb t sear , presupuse c ar fi convocat în mod tacit pentru duminic , la aceeaşi or şi în acelaşi loc. De aceea, duminic diminea a se duse din nou acolo, folosind de data aceasta sc rile şi culoarele cele mai directe; câ iva locatari care îşi mai aminteau de el îl salutar din prag, dar el nu mai trebui s întrebe pe nimeni încotro s se îndrepte şi ajunse curând la uşa care se deschise imediat ce b tu în ea. F r sa mai stea s priveasc femeia care îi deschise — aceeaşi ca şi data trecut — şi care r mase lâng uş , K. vru s treac imediat în înc perea vecin .

— Azi nu e şedin , îi spuse femeia.

— Şi de ce n-ar fi? Întreb el neîncrez tor.

Dar femeia îl convinse deschizându-i uşa s lii. Sala era într-adev r goal şi, în goliciunea ei, p rea şi mai jalnic decât duminica trecut . Pe masa aşezat tot pe estrad , se aflau câteva c r i.

— Pot s m uit la c r ile astea? Întreb K., nu din curiozitate, ci doar ca s -şi poat spune c nu venise degeaba acolo.

— Nu, îi r spunse femeia, şi închise uşa, nu e voie. C r ile sunt ale judec torului de instruc ie.

— Aşa! spuse K , şi cl tin din cap; pesemne c astea sunt codurile, iar justi ia noastr cere cu tot dinadinsul s te condamne nu numai nevinovat, dar şi f r s cunoşti legea.

— Tot ce se poate, spuse femeia, care nu prea îl în ele¬sese.

— Bine, atunci m duc, spuse K. — S -i spun ceva domnului judec tor de instruc ie? Întreb femeia.

— Îl cunoşti? Întreb K. — Fireşte, spuse femeia, so ul meu e aprod la tribunal.

K. remarc abia atunci c vestibulul în care duminica trecut nu se afla decât un hîrd u pentru sp lat rufe, era cuffl complet mobilat, ca o camer de locuit. Femeia îi observ mirarea şi-i spuse: — Da, avem aici locuin a gratuit , numai c trebuie s golim camera în zilele de şedin . Slujba so ului meu are şi unele incoveniente.

— Nu m mir atât camera, spuse K. privind-o r ut cios, cât mai ales faptul c eşti m ritat .

— Faci aluzie la întîmplarea din şedin a trecut , cu care am întrerupt cuvântarea.

— Evident, spuse K.; acum s-a terminat şi aproape c am uitat-o, dar atunci m înfuriasem grozav. Şi spui c eşti m ritat !

— Nu i-am f cut deloc r u c te-am întrerupt. Şi aşa te-au judecat cu destul asprime dup ce ai plecat.

— Se prea poate, spuse K. f cându-se c nu-i aude ultimele cuvinte, dar asta nu te scuz deloc.

— Fa de to i cei care m cunosc sunt scuzat , spuse femeia; b rbatul care m-a îmbr işat duminica trecut se ine de capul meu de mult vreme. Poate c n-oi fi p rând prea ispititoare, dar pentru el aşa sunt. Şi nu se poate face nimic împotriva lui, so ul meu a trebuit s se împace cu ideea asta; dac vrea s -şi p streze slujba trebuie s îndure, c ci b iatul acela e student şi pesemne c o s ajung la un post înalt. Se ine mereu dup mine; când ai intrat dumneata, el tocmai plecase.

— Nu m mir deloc, spuse K., se potriveşte şi el, de minune, cu to i ceilal i.

— Vrei cumva s schimbi lucrurile pe-aici? Întreb agale femeia, privindu-l cercet toare, ca şi cum ar fi spus ceva primejdios atât pentru ea cât şi pentru K. Asta am şi în eles din cuvintele dumitale care mie, uneia, mi-au pl cut foarte mult, deşi n-am ascultat decât o parte, c ci începutul l-am pierdut, iar când ai ajuns la sfîrşit z ceam cu studentul pe podea. Dezgust tor mai e aici! ad ug ea dup o clip , apucând mâna lui K. Crezi c o s po i aduce îmbun t iri?

K. zâmbi şi îşi suci pu in mâna în palmele moi ale femeii.

— La drept vorbind, spuse el, nu m-a angajat nimeni ca s aduc aici îmbun t iri, cum le spui dumneata, şi dac o s -i vorbeşti cuiva despre asta, de pild judec torului de instruc ie, o s rîd de dumneata sau o s te pedepseasc ; nu m-aş jj amestecat din proprie ini iativ în asemenea treburi, ia, nevoia de-a aduce îmbun t iri justi iei nu miar fi tulburai niciodat somnul. Dar prin faptul c am fost arestat, c ci sîut arestat, mam v zut silit s m amestec, ce-i drept, pentru propriul meu interes. Dac îns cu prilejul acesta aş putea s - i fiu în vreun fel de folos, aş face-o, fireşte, cu mare pl cere, nu numai din dragoste fa de aproape, ci şi pentru c , la rândul dumitale, mi-ai putea fi de folos.

— Cum aş putea? Întreb femeia.

— Ar tîndu-mi, de pild , acum, c r ile de pe mas .

— Nici vorb s nu i le ar t, strig femeia şi-l trase gr bit dup ea.

C r ile erau de fapt nişte gioarse vechi, uzate; una dintre ele avea coper ile f cute ferfeni , iar peticele cotorului abia i se mai ineau în câteva a e.

— Ce murdar e aici totul, spuse K. şi cl tin din cap. Femeia şterse c r ile cu poala şor ului, înainte de a-l l sa s le ating . K. lu volumul de deasupra, îl deschise şi d du cu ochii de-o gravur indecent : un b rbat şi o femeie şedeau goi pe o canapea; inten ia gravorului fusese

v dit obscen , dar stîng cia desenului f cea s se vad doar un b rbat şi-o femeie exagerat de epeni, care p reau c ies din cadru şi nu izbuteau decât cu greu s se priveasc , din pricina perspectivei greşite.

K. nu r sfoi volumul mai departe, ci deschise un altul, la pagina titlului; avea acum în fa un roman intitulat: Torturile pe care Grete le-a îndurat de la so ul ei Hans.

— Aşadar, iat c r ile legii studiate aici, spuse K. Iat ce fel de oameni trebuie s m judece.

— Am s te ajut, vrei? spuse femeia.

— Po i, într-adev r, s faci asta f r s te vîri singur în primejdie? Mai adineauri spuneai c so ul dumitale se teme de superiori.

— Am s te ajut totuşi, spuse femeia; vino, trebuie s2 st m de vorb . Nu mai pomeni de primejdii; nu m tem de ele decât când vreau eu. Îi ar t estrada şi-l rug s se aşeze lâng ea, pe treapt .

— Ai ochi frumoşi, negri, spuse ea, dup ce se aşezar , privind de jos în sus fa a lui K. Mi s-a spus c şi eu am ochi frumoşi, dar ai dumitale sunt mult mai frumoşi. Am observat asta din prima clip , atunci când ai venit întâia oar ; ba chiar din pricina ochilor dumitale am intrat apoi în sala de şedin ie, lucru pe care nu-l fac niciodat şi, într-o oarecare m sur , mie interzis. „Iat deci care era tot misterul, se gândi K. Femeia asta mi se ofer , e şi ea la fel de corupt ca to i cei de-aici; fiindc s-a s turat de oamenii justi iei, lucru, altminteri, lesne de în eles, se leag de primul venit, l udîndu-i fru¬muse ea ochilor.” Şi se ridic f r s spun un cuvânt, ca şi cum ar fi gândit cu gîas tare Ş* astfel i-ar fi explicat femeii atitudinea lui.

— Nu cred c m-ai putea ajuta, spuse el; ca s m po i ajuta cu adev rat ar trebui s ai rela ii cu func ionarii supe¬riori; iar dumneata probabil c nu cunoşti decât slujbaşii m run i care mişun cu duiumul pe-aici. Pe aceştia nu m îndoiesc c -i cunoşti foarte bine şi c ai putea ob ine câte ceva de la ei, dar cele mai mari servicii pe care i le-ar putea ei face n-ar avea nici o importan pentru deznod mântul final al procesului; n-ai reuşi decât s - i pierzi cî iva prieteni, şi eu nu doresc asta. P streaz - i rela iile pe care le-ai avut pân acum cu ei; mi se pare c - i sunt absolut necesare; nu i-o spun f r regret c ci, ca s - i r spund la compliment, i-aş m rturisi c şi dumneata îmi placi, mai ales când m priveşti ca în clipa asta, cu atâta triste e, de altfel nemotivat prin nimic. Apar ii grupului de oameni împotriva c rora trebuie s lupt, dar te sim i foarte bine în el şi chiar îl iubeşti pe student sau, dac nu-l iubeşti, m car îl preferi so ului dumi¬tale. Asta se poate vedea uşor din cuvintele pe care le spui.

— Nu, strig ea r mânând mai departe pe treapt şi apuc mâna lui K., pe care acesta nu izbuti s şi-o trag destul de repede. S nu pleci acum; n-ai dreptul s pleci cu o p rere greşit . Ai fi într-adev r în stare s pleci chiar în momentul sta? Sunt chiar atât de neînsemnat încât s nu vrei s -mi faci m car pl cerea de-a mai r mâne o clip cu mine?

— M-ai în eles greşit, spuse K. aşezându-se din nou pe treapt . Dac ii într-adev r s mai r mân, o fac cu pl cere; timp am suficient, doar am venit pentru interogatoriu.

Cuvintele mele de adineauri aveau doar scopul s te roage s iu întreprinzi nimic în favoarea mea. N-a existat nimic jignitor ta ele, mai ales dac ii seama c deznod mântul procesului îmi este absolut indiferent şi c o condamnare m-ar face sj rîd, presupunând, fireşte, c s-ar ajunge în mod real la u, sfîrşit al procesului, ceea ce mi se pare îns foarte îndoieli^ Mai degrab cred c lenea, neglijen a sau chiar teanij func ionarilor justi iei a şi dus la întreruperea ac iunii, saj va duce în curând; fireşte, mai exist posibilitatea ca ei $j continue procesul, sperând s se aleag cu o mit serioas a la mine; dar au s -şi piard vremea de poman , pot s-o spu, de pe acum, fiindc n-am s dau mit nim nui. Mi-ai pute; face un mare serviciu comunicându-i judec torului & instruc ie sau oric rei alte persoane c reia îi place si r spândeasc veştile mai importante c niciodat , nici unu din trucurile pe care domnii aceştia le posed din belşug n-t s m poat îndupleca s dau mit vreunuia dintre ei. Îş pierd vremea de

poman , le po i spune asta deschis. Dt altfel, poate c şi-au şi dat singuri seama, iar dac nu şi-at dat, n-au decât s afle acum. Astfel, au s -şi mai scuteasc t parte din munc . E drept c şi eu aş fi scutit de câteva mic neajunsuri pe care îns le-aş suporta cu pl cere dac aş şti ci fiecare dintre ele înseamn în acelaşi timp şi o contralovitur! dat împotriva lor. Şi aş avea grij ca aşa s fie. Îl cunoşti pt judec torul de instruc ie?

— Fireşte, spuse femeia, la el m gândeam în primul rând când i-am oferit ajutorul meu. Nu ştiam c e toi func ionar inferior, dar dac spui dumneata, aşa trebuie si fie.

Totuşi, cred c raportul pe care îl trimite mai-marilor s ; are o oarecare influen . Şi scrie atâtea rapoarte! Spui ci func ionarii sunt leneşi, dar asta nu-i adev rat pentru to i şi mai ales pentru judec torul nostru de instruc ie, care scrie enorm. Duminica trecut , de pild , şedin a a durat pân seara Toat lumea plecase, dar el a r mas aici; i-a trebuit lumini şi eu n-aveam decât o lamp mic , de buc t rie, dar el s-> mul umit şi cu ea şi a început imediat s scrie. So ul meu care duminic tocmai era liber, a venit şi el între timp; ne-afl dus amândoi dup mobile şi am aranjat camera la loc; pe urm au mai venit nişte vecini şi-am mai stat împreun de vorb , la lumina lumin rii. Ce s - i mai spun, uitasem de judec tor şi ne-am dus la culcare. Deodat , în bezna nop ii — trebuie c era foarte târziu — m trezesc şi-l v d pe judec tor lâng pat, cu palma pus în fa a l mpii ca s nv cad lumina peste so ul meu; precau ia lui n-avea nici un rost c ci so ul meu doarme atât de adînc, încât lumina nu-l trezeşte niciodat . M-am speriat aşa de tare, c era cât pe-aci ip; dar judec torul de instruc ie a fost amabil, m-a -ndemnat s fiu prudent , mi-a şoptit c scrisese pân atunci, c -mi aducea lampa înapoi, şi c n-o s uite niciodat cum ar t când dorm. Î i povestesc toate astea numai ca s - i spun ca judec torul de instruc ie scrie cu adev rat multe rapoarte, mai ales despre dumneata, c ci interogatoriul dumitale a fost, desigur, punctul principal al şedin ei de duminic .

Iar rapoartele atât de lungi nu pot trece totuşi, f r s fie luate în seam ; apoi, din cele povestite, po i vedea c judec torul îmi face curte şi c pot avea o mare influen asupra lui, mai ales acum, la început, c ci am impresia c si-a pus ochii pe mine abia de câteva zile. Mai am şi alte dovezi c ine mult la mine. Chiar ieri mi-a trimis prin student, care e omul de încredere şi colaboratorul lui principal, o pereche de ciorapi de m tase, fiindc fac cur enie în sala de şedin e; dar cur enia s lii e un pretext, c ci so ul meu e obligat s-o fac şi e pl tit pentru asta. Sunt nişte ciorapi frumoşi, ia priveşte-i — şi ridic fusta pân peste genunchi, întinzând picioarele ca s şi-i admire singur — sunt nişte ciorapi frumoşi, ba prea fini chiar, şi nu mi se potrivesc deloc mie.

Deodat se întrerupse, puse mâna pe mâna lui K. de parc ar fi vrut s -l linişteasc şi-i şopti: — Aten ie, Berthold ne priveşte.

K. îşi ridic ochii, încet. În uşa s lii de şedin e st tea un tîn r m runt, cu picioarele strâmbe şi cu o barb scurt , rar şi roşcat , prin care îşi trecea tot timpul degetele, încercând astfel s capete o oarecare demnitate. K. îl privi curios; era prima oar când întîlnea de la om la om, ca s zicem aşa, un student specializat în ştiin a aceasta juridic pe care o ignora complet, un b rbat care probabil c într-o bun zi avea s ocupe o slujb înalt . Studentul, dimpotriv , p rea c nu-i d nici o aten ie lui K.; sco îndu-şi pentru o clip un deget <lin barb , îi f cu semn femeii, apoi se duse la fereastr ; femeia se aplec spre K. şi-i şopti: — Nu fi sup rat. Te rog foarte mult. Şi nu gândi r u despre mine; trebuie s m duc la el, la individul sta oribil; uit -te oumai ce picioare strâmbe are! Dar am s m întorc imediat Şi atunci am s merg unde ai s m duci; am s te urmez unde vrei şi-ai s po i face cu mine tot ce doreşti; nu cer decât s plec pentru cit mai mult vreme de aici şi aş fi fericit dac nu m-aş mai întoarce niciodat .

Mai mângîie o clip mâna lui K., apoi se ridic gr bit şi alerg spre fereastr .

Cu un gest reflex, f cut în gol, K. încerc zadarnic s -i prind mâna. Femeia aceasta îl tenta cu adev rat; şi, în ciuda tuturor gândurilor ce-l fr mântau, nu g sea nici un motiv serios care s -l poat face s nu cedeze tenta iei. O clip îi trecu prin minte c ea c uta poate s -l prind în mreje ca s -l dea mai bine pe mâna justi iei, dar înl tur

uşor obiec ia aceasta. Cum l ar fi putut prinde? Nu r mânea el oare, mereu, îndeajuns de liber ca s poat strivi cu o singur lovitur întreaga justi ie, cel pu in în ceea ce îl privea? Şi s nu aib m car atâta încredere în sine? Şi-apoi, femeia p rea c -i cere în mod sincer ajutor, şi asta putea s -i fie util. Poate c nu exista mijloc mai bun de-a se r zbuna pe judec tor şi pe şleahta lui decât r pindu-le femeia şi luînd-o pentru sine. Se putea întîmpla atunci ca, istovit dup munca îndelungat la rapoartele mincinoase asupra lui K., judec torul de instruc ie s g seasc , la mijlocul nop ii, patul femeii gol. Şi gol pentru c ea îi apar inea lui K., pentru c femeia aceasta care st tea acum la fereastr , corpul acesta lung, suplu şi cald, îmbr cat într-o rochie neagr de stof grea şi groas , îi apar inea pe de-a-ntregul numai lui K. Dup ce-şi risipi astfel îndoielile în privin a ei, K. g si c dialogul t cut de la fereastr dura cam prea mult şi începu s bat în estrad , mai întâi cu degetele, apoi cu pumnul. Studentul îl privi o secund peste um rul femeii, dar nu se deranja deloc şi se lipi şi mai strâns de ea. Femeia îşi pled mult capul, de parc l-ar fi ascultat cu mare aten ie, şi el profit de gestul acesta ca s-o s rute cu zgomot pe gât, f r s se opreasc din vorb . Lui K. i se p ru c vede astfel o confirmare a spuselor femeii cu privire la tirania pe care studentul o exercita asupra ei şi, ridicându-se, începu s um¬ble de colocolo, prin sal . Prîvindu-l pieziş pe student, se gândi cum ar putea s -l alunge cât mai repede de-acolo; de-aceea se sim i întrucâtva satisf cut când studentul, enervat f r doar şi poate de umbletul lui care degenera uneori în trop it, îi spuse: — Dac eşti ner bd tor, nu te împiedic nimeni s pleci. Ai fi putut s-o faci mai de mult şi nimeni nu i-ar fi regretat lipsa; ar fi trebuit s-o ştergi de cum am intrat eu, şi înc rapid.

Cu toat furia pe care o manifesta, izbucnirea studentului mai v dea în ea şi întreaga arogan a viitorului func ionar al justi iei care îi vorbeşte unui acuzat r uv zut. K. se opri chiar lâng el şi-i spuse zâmbitor: — Sunt ner bd tor, e drept, dar cel mai uşor mijloc de a-mi calma ner bdarea e s-o ştergi de-aici. Dac ai venit s studiezi — c ci am auzit c eşti student — atunci î i cedez cu pl cere locul şi plec cu femeia. Pesemne c va trebui s mai studiezi mult pân s ajungi judec tor; nu prea m pricep eu la treburile voastre judiciare, dar cred c nu sunt suficiente numai discursurile grosolane pe care ştii s le ii cu atâta neruşinare.

— Nu trebuia l sat liber, spuse studentul ca şi cum i-ar fi dat femeii o explica ie pentru cuvintele jignitoare ale lui K. A fost o greşeal , i-am spus judec torului de instruc ie, între interogatorii, trebuia m car inut în camera lui. Sunt momente când nul mai în eleg deloc pe judec tor.

— Mai las vorbele, spuse K. întinzând mâna spre femeie. Dumneata, vino cu mine.

— Aşa! spuse studentul. Nu, nu, pe ea n-o s-o ai. Şi, cu o putere pe care nimeni nu i-ar fi b nuit-o, ridic într-o singur mân femeia, apoi, cu spatele încovoiat, porni spre uş , privindu-şi dr g stos povara. Deşi plecarea aceasta v dea neîndoielnic o oarecare fric fa de K., studentul avu totuşi îndr zneala s -l a î e şi mai mult, mângîind şi ciupind cu mâna liber bra ul femeii. K. alerg dup el cî iva paşi, gata s -l înşface şi, la nevoie, s -l sugrume, dar sp l toreas îi spuse: — Nu-i nimic de f cut, judec torul de instruc ie a trimis dup mine. N-am voie s merg cu dumneata — şi-şi trecu palma peste fa a studentului — pocitania asta n-o s mi dea drumul. )a— Şi dumneata nu vrei s fii eliberat ? strig K. punând pe um rul studentului o mân pe care acesta încerc s-o apuce cu din ii.

— Nu, nu, strig femeia, împingându-l cu amândou fflîinile pe K., nu, nu, mai ales asta nu! Ce gândeşti? Aş fi Pierdut ! Las -l, te rog, las -l! Studentul nu face decât s îndeplineasc ordinul judec torului de instruc ie şi s mg duc la el.

— S-o ştearg dracului, atunci; iar pe dumneata s nu te mai v d niciodat , spuse K. înnebunit de dezam gire şi- trase studentului un pumn în spate, de-l f cu s se clatine.

Dar studentul, fericit c nu c zuse, începu doar s op ie şi mai repede cu povara

lui în bra e.

K. porni încet dup ei; îşi d dea seama c asta fusese prima înfrângere de net g duit pe care o suferise din partea oamenilor justi iei. Dar n-avea de ce s se team : suferise înfrângerea numai fiindc provocase lupta. Dac ar r mâne acas şi şiar duce via a obişnuit , ar fi atunci de-o mie de ori superior fiec ruia dintre eişi-ar putea s -i m ture din drum cu o simpl lovitur de picior. Şi îşi imagina frumoasa scen plin de grotesc pe care ar crea-o, de pild , priveliştea studentului acestuia jalnic, a mucosului acestuia umflat de orgoliu, a pocitaniei acesteia purt toare de barb , stînd în genunchi la patul Elsei şi împreunându-şi mîinile ca s cear iertare. Imaginea îi pl cu atât de mult fui K. încât îl hot rî, dac va avea vreodat prilejul, s -l duc neap rat pe student la Elsa.

Din curiozitate, K. alerg spre uş ; voia s vad încotro era dus femeia, c ci studentul n-avea s-o poarte totuşi în bra e, pe str zi. Dar nu trebui s -i caute prea mult; chiar în fa a uşii se z rea o scar îngust , de lemn, care probabil c ducea spre pod (din pricina unei cotituri, nu i se vedea cap tul de sus). Pe scara aceasta pornise studentul cu femeia în bra e, şi urca încet, r suflând greu, c ci alerg tura de pân atunci îl obosise. Femeia îi f cu lui K. un semn cu mâna şi c ut s -i arate, ridicând de câteva ori din umeri, c nu e de loc vinovat pentru r pire, dar gesturile ei nu exprimau prea mult regret. K. o privi f r expresie, ca pe o necunoscut ; nu voia nici s -şi arate decep ia, nici s lase s se vad c ar putea uşor s-o înving .

Cei doi disp ruser şi K. tot mai st tea singur în uş . Era nevoit s recunoasc acum nu numai c femeia îl înşelase, dar şi c -l min ise dublu spunându-i c e dus la judec torul de instruc ie; doar n-avea s stea şi s-o aştepte judec torul de instruc ie într-un pod! Scara de lemn nu putea s explice nimic, oricât ar fi fost întrebat . Apoi K. observ un bilet prins în perete, la cap tul sc rii, şi gr bindu-se într-acolo citi urm torul aviz, scris cu stîng cie, parc de-o mân de copil: „Scara spre birourile judiciare”. Birourile tribunalului se „aseau deci aici, în podul unei cl diri cu apartamente şi camere de închiriat! Instalarea aceasta nu prea avea darul s insufle respect, şi nimic nu putea fi mai liniştitor pentru un acuzat decât s vad cât de pu ine resurse b neşti st teau la dispozi ia acestui tribunal care era nevoit s -şi ad posteasc birourile acolo unde locatarii casei, ei înşişi cât se poate de s raci, îsi aruncau zdren ele inutile. La drept vorbind, n-ar fi fost exclus ca tribunalul s aib destui bani, dar func ionarii s se repead asupra lor înainte de-a putea fi utiliza i în scopuri judiciare.

Dup experien a de pân acum a lui K., lucrul acesta p rea chiar foarte posibil, dar o asemenea dec dere a justi iei, deşi oarecum înjositoare pentru un acuzat, era în fond şi mai liniştitoare decât ar fi fost s r cia justi iei. K. în elese acum c justi ia se jenase s cheme acuzatul într-un pod, la primul interogatoriu, şi preferase s -l deranjeze în propria lui cas . Cât superioritate avea K. fa de-un judec tor instalat într-un pod, el care la banc avea o camer mare, cu vestibul, prev zut cu o fereastr imens prin care putea s priveasc în pia a cea mai animat a oraşului! În schimb nu se bucura, fireşte, de venituri supli¬mentare provenite din mit sau din fraud şi nici nu-i putea cere omului de serviciu s -i aduc în bra e o femeie la el în birou. Dar la asemenea bucurii K. renun a cu pl cere, cel pu in în via a aceasta.

K. se mai afla înc pironit în fa a avizului când un b rbat urc scara, se uit prin uşa deschis în camera din care se z rea sala de şedin e şi-l întreb , în cele din urm , dac nu v zuse cu câteva clipe mai înainte o femeie.

— Dumneata eşti aprodul, nu-i aşa? Îl întreb K. — Sigur, îi r spunse omul, dar dumneata nu eşti acuzatul K.? Acum te recunosc şi eu. Fii binevenit. Şi-i întinse mâna, spre marea mirare a lui K — Ast zi nu e şedin , ad ug omul, v zându-l c tace.

I — Ştiu, spuse K privind costumul civil al aprodului — omul nu purta alt insign profesional în afara celor doi nasturi auri i, care p reau smulşi de pe o veche manta ofi e¬reasc şi cusu i lâng ceilal i nasturi ai hainei. Am vorbit cu so ia dumitale, acum

o clip ; îns nu mai e aici, studentul a dus-o la judec torul de instruc ie.

— Z u aşa, spuse aprodul, tot timpul mi-o ia câte cineva, Şi doar azi e duminic .

Nu sunt obligat s fac nici un fel de serviciu, dar m trimit tot timpul cu fel de fel de comunic ri inutile, numai ca s m îndep rteze de aici. Şi mai au grija, pe deasupra, s nu m trimit prea departe, ca s mai pot spera c am s m întorc la timp. Iar eu m gr besc cât pot, îmi strig comunicarea, prin uşa întredeschis , celui la care sunt trimis, fac asta gîfîind, aşa c bietul om abia dac pricepe despre ce-i vorba, şi m întorc cât pot de repede. Dar studen¬tul a ajuns şi mai repede decât mine, fiindc drumul lui e mai scurt; el n-a avut decât s coboare scara podului. Dac aş fi fost mai pu in sclav, de mult vreme l-aş fi strivit de perete, aici, lâng aviz. Visez asta tot timpul. Îl şi v d aici, pe podea, stîlcit, cu bra ele întinse, cu degetele r şchirate, cu picioarele lui strâmbe, în mijlocul petelor de sînge care se întind în jur. Dar pân acum totul n-a r mas decât un vis.

— Şi alt solu ie nu mai exist ? Întreb K. zâmbind.

— Nu v d alta, r spunse aprodul. Şi acum e şi mai r u: pân azi se mul umea s-o duc pe nevast -mea la el, dar acum, aşa cum m aşteptam de mult, i-o duce şi judec torului de instruc ie.

— So ia dumitale nu e deloc vinovat pentru tot ce se întîmpl ? Întreb K. încercând cu greu s se st pâneasc , într-atât de tare îl rodea şi pe el gelozia.

— Ba este, sigur c este, r spunse aprodul. Ea e cea mai vinovat . Ea i s-a aruncat de gât. El se d în vânt dup toate fustele. Numai în casa asta a fost zvîrlit pe uş din cinci apartamente în care se strecurase. Ce-i drept, nevast -mea e cea mai frumoas femeie din tot imobilul şi tocmai eu n-am posibilitatea s m ap r.

— Dac e aşa, spuse K., fireşte c nu-i nimic de f cut.

— Şi de ce nu? Întreb aprodul. Ar trebui s -i trag într-o bun zi studentului, care e un laş, o asemenea mam de b taie, când ar încerca s se ating de nevast -mea, încât s nu mai îndr zneasc alt dat . Dar eu n-am dreptul şi nimeni nu vrea s -mi fac pl cerea asta, c ci to i se tem de puterea lui. Numai un om ca dumneata ar putea.. .

— De ce tocmai eu? Întreb K. mirat.

— P i fiindc dumneata eşti acuzat, r spunse aprodul.

— Fireşte, spuse K., dar tocmai fiindc sunt acuzat rebuie s m tem ca nu cumva s se r zbune influen înd, dac nu deznod mântul procesului, cel pu in mersul anchetei.

— Sigur, spuse aprodul ca şi cum punctul de vedere al lui K. Ar fi fost la fel de just ca şi al lui. De regul îns la noi nu se intenteaz procese care s nu duc la nimic.

— Nu sunt de p rerea dumitale, spuse K., dar asta n-o s m împiedice s m ocup de student când se va ivi prilejul.

— i-aş fi foarte recunosc tor, spuse aprodul oarecum ceremonios, deşi nu prea p rea s cread c visul lui cel mai scump s-ar putea realiza.

— Poate c mai exist şi al i func ionari aici care ar merita acelaşi lucru, spuse K. Poate c to i l-ar merita.

— Sigur, sigur, r spunse aprodul ca şi cum ar fi fost vorba despre ceva de la sine în eles.

Apoi îl privi cu mai mult încredere pe K., lucru pe care nu-l f cuse pân atunci, deşi se purtase atât de prietenos, şi ad ug : — Toat lumea se r zvr teşte acum.

Dar discu ia p rea c -i devenise nepl cut , c ci o între¬rupse spunând: — Trebuie s m prezint la birou. Vrei s vii cu mine?

— N-am ce c uta acolo, spuse K. — Po i s vizitezi birourile; nimeni n-o s se ocupe de dumneata.

— E ceva care merit s fie v zut? Întreb K., şov ind înc , deşi grozav ar fi vrut s accepte.

— De, spuse aprodul, credeam c o s te intereseze.

— Fie, spuse K. în cele din urm . Merg cu dumneata. Şi începu s urce scara, mult

mai gr bit decât aprodul.

La intrare, fu cât pe-aci s cad , c ci mai exista o treapt dincolo de prag.

— Aici nu se ine seama de public, spuse el.

— Nu se ine deloc seama, spuse aprodul, priveşte numai sala de aşteptare.

Sala de aşteptare era un gang destul de lung din care d deau, spre diverse împ r ituri ale podului, mai multe uşi grosolane. Deşi lumina zilei nu p trundea pe nic ieri direct, întunericul nu era totuşi complet, c ci, în loc s fie desp r¬ ite de gang printr-un perete ermetic, multe birouri aveau în partea aceasta doar un soi de grilaje din scânduri care l sau s intre un pic de lumin şi prin care se putea vedea ici-colo câte un func ionar scriind la masa lui, sau stând în picioare lâng ochiurile grilajului şi observând oamenii din gang, Probabil fiindc era duminic , în sala de aşteptare se afla un public destul de restrâns, care p rea într-adev r foarte modest; aşeza i la distan e aproape egale, pe b ncile de lemn puse de-o parte şi de alta a gangului, to i oamenii aceştia erau îmbr ca i neglijent, deşi cei mai mul i dintre ei, judecind dup fizionomie, dup inut , dup felul cum îşi t iau barba şi dup multe alte semne sigure, dar greu de observat, apar ineau p turilor de sus ale societ ii. Fiindc nu existau cuiere, fiecare îşi pusese p l ria pe banc , urmând f r doar şi poate exemplul celor veni i mai înainte.

Când îi v zu intrând pe K. şi pe aprod, cei aşeza i mai aproape de uş se ridicar s -i salute, iar ceilal i se socotir şi ei datori k fac acelaşi lucru, aşa c la trecerea celor doi nou-veni i se ridicar to i. De altfel, nimeni nu se ridic de tot; st teau to i cu spin rile încovoiate şi cu genunchii îndoi i şi sem nau leit cu cerşetorii de pe str zi. K. aştept o clip s -l ajung din urm aprodul şi-i spuse: — Câte umilin e trebuie s fi îndurat!

— Da, spuse aprodul, sunt acuza i; to i oamenii pe care îi vezi aici sunt acuza i.

— Adev rat? spuse K. Atunci sunt colegii mei. Şi adresându-se celui mai apropiat de el, un b rbat înalt, slab şi aproape c runt, îl întreb politicos: — Ce aştepta i aici, domnule?

Dar întrebarea lui pus pe neaşteptate îl tulbur pe cel c ruia îi era adresat şi avu un efect cu atât mai penibil cu cât se vedea bine c omul avea destul experien , c oriunde în alt parte ar fi ştiut s se st pâneasc şi n-ar fi renun at uşor la superioritatea dobândit asupra altora. Aici îns , nu ştiu s r spund unei întreb ri atât de simple şi începu s -i priveasc pe ceilal i de parc ei ar fi fost obliga i s -i sar în ajutor, şi nimeni n-ar fi putut s -i pretind un r spuns atâta vreme cât ajutorul cerut nu-i venea. Atunci interveni aprodul şi-i spuse, ca s -l linişteasc şi s -i dea curaj: — Dumnealui te-a întrebat numai ce aştep i. R spunde-i. Vocea aprodului, f r îndoial mai familiar pentru cel Întrebat, avu un efect mai bun: — Aştept, începu omul, şi se opri deodat .

Era v dit c -şi alesese începutul acesta ca s r spund mai exact la întrebare, dar nu mai ştia cum s continue. Câ iva acuza i se apropiar şi ei, înconjurând grupul; aprodul le spuse: — Şterge i-o de aici. L sa i trecerea liber .

Ei se d dur pu in înapoi, f r s se întoarc la vechile locuri. Între timp, cel întrebat avusese r gaz s -şi vin în fire, şi chiar zâmbi când r spunse: — Am înaintat acum o lun nişte întâmpin ri tribunalului şi aştept rezolvarea lor.

— Se pare c - i dai mult silin , spuse K. — Îmi dau, r spunse omul; doar e procesul meu.

— Nu toat lumea gândeşte ca dumneata, spuse ; iat , şi eu, de pild , sunt acuzat; dar, pe cât e de adev rat c -mi doresc mântuirea sufletului, pe-atât e de adev rat c nam f cut niciodat întâmpin ri şi nici n-am întreprins nimic ase¬m n tor. Crezi c sunt necesare?

— Nu ştiu precis, spuse omul, din nou descump nit. Credea, vizibil, c întrebarea îi fusese pus în glum ; ar

fi preferat f r doar şi poate s -şi repete primul r spuns de team s nu mai fac vreo greşeal , dar în fa a privirii ner bd toare a lui K. se mul umi s spun : — Eu, unul, am f cut propunerile de probe.

— Nu prea pari s crezi c aş fi acuzat, spuse K. — Ba v cred, domnule, cum s nu v cred! f cu omul, dându-se pu in la o parte, dar în vocea lui r suna mai mult teama decât convingerea.

— Deci, nu m crezi? Întreb K. Şi, provocat f r voia lui de purtarea umil a celuilalt, îl apuc de bra , vrând parc s -l conving cu for a. Nu voia s -i fac nici un r u şi abia dac îl atinsese, dar omul ip de parc l-ar fi apucat nu cu dou degete, ci cu un cleşte înroşit în foc. ip tul acesta ridicol îl dezgust cu totul pe K. ; la urma urmei cu atât mai bine dac omul nu credea c e acuzat; poate chiar c îl socotea şi pe el judec tor; şi, în semn de r mas bun, îl strânse şi mai tare, îl împinse pân la banc , apoi porni mai departe.

— Majoritatea acuza ilor este grozav de sensibil , spuse aprodul.

Aproape to i cei afla i în spatele lor se strânseser în jurul omului, care încetase s ipe, şi p reau c -l interogheaz am nun it asupra incidentului. K. v zu apoi venind spre el un gardian, uşor de recunoscut mai ales dup sabia a c rei teac , judecând cel pu in dup culoare, p rea f cut din aluminiu. Pe K. îl mira atât de tare teaca aceasta, încât o pip i chiar, ca s -şi dea mai bine seama din ce era f cut , Gardianul, care fusese atras de ipetele acuzatului, întreb ce se întâmplase. Aprodul încerc ” s -l linişteasc prin câteva cuvinte, dar gardianul declar c trebuie s cerceteze personal cele întâmplate, salut si porni cu paşi gr bi i şi m run i; f r îndoial c guta îl silea s calce atât de m runt.

K. uit curând şi de gardian şi de ceilal i c ci descoperi, pe la jum tatea gangului, un loc de trecere f r uş , care i-ar n îng duit s coteasc spre dreapta. Îl întreb deci pe aprod dac pe-acolo era drumul cel bun; aprodul îi r spunse dând din cap afirmativ, şi K. porni imediat spre dreapta. Îl plictisea nespus faptul c era mereu nevoit s mearg cu un pas sau doi înaintea aprodului, c ci felul acesta de-a merge putea sa fac s se cread , cel pu in aici, c ar fi un inculpat dus la anchet . De aceea se oprea deseori ca s -l aştepte pe aprod, dar el r mânea imediat ceva mai în urm . Ca s pun cap t plictiselii pricinuite de felul cum mergeau, K. sfârşi prin a spune: — Am v zut destul; acum aş dori s plec.

— Înc n-ai v zut tot, spuse aprodul cu o candoare dezarmant .

— Nu in deloc s v d tot, spuse K. sim indu-se, de altfel, într-adev r obosit Vreau s plec. Cum se ajunge la ieşire?

— Nu cumva te-ai şi r t cit? Îl întreb aprodul, mirat; n-ai decât s coteşti la dreapta şi s mergi de-a lungul gangului, pân la ieşire.

— Vino cu mine, spuse K.; arat -mi drumul, s nu m mai r t cesc. Sunt atâtea drumuri pe-aici!

— P i sta e singurul drum, spuse aprodul în al c rui glas începuse s se simt o urm de reproş. Nu pot s m întorc cu dumneata, trebuie s raportez îndeplinirea serviciului şi am pierdut şi aşa o mul ime de timp din cauza dumitale.

— Hai cu mine! strig K. atât de t ios de parc , în sfârşit, l-ar fi prins pe aprod cu minciuna.

— Nu striga aşa, îi şopti aprodul. Aici sunt birouri pretutindeni. Dac nu vrei s te întorci singur, mai mergi pu in cu mine sau aşteapt -m aici pân raportez de îndeplinire şi-atunci te înso esc cu pl cere.

— Nu, nu! strig K., eu nu aştept; trebuie s vii cu mine, imediat.

K. nu avusese înc timp s cerceteze înc perea în care se afla; abia când v zu deschizându-se una din numeroasele uşi de lemn care îl înconjurau, privi mai atent în jurul s u. În uşa aceea se ivi o fat , atras f r îndoial de tonul ridicat cu gare vorbise mai adineauri, şi-l întreb : — Ce doreşte domnul? În spatele ei se z rea, departe, în semiîntunericul înc perii, un b rbat care se

apropia şi el. K. se uit la aprod; individul acesta îi declarase c nimeni n-o s se ocupe de el şi iat c se şi pomenise cu doi func ionari; înc pu in şi to i func ionarii justi iei aveau s dea buzna peste el ca s -l întrebe ce f cea acolo. Singura explica ie plauzibil a prezen ei lui ar fi fost faptul c era acuzat şi c dorea s afle data viitorului interogatoriu; dar tocmai explica ia aceasta nu voia s-o dea, mai ales c nu corespundea realit ii, c ci venise acolo din curiozitate sau — ceea ce ar fi fost şi mai greu de explicat — venise mânat de dorin a de-a constata dac justi ia era la fel de resping toare înl untrul ei pe cât era în formele de mani¬festare exterioar ; şi i se p rea c avusese dreptate în presu-punerile lui; mai departe nu voia s mearg ; îi era de ajuns, se sim ea destul de opresat de cele v zute pân atunci; n-ar mai fi fost în stare s fac fa situa iei dac ar fi întîlnit pe vreunul dintre func ionarii superiori care puteau s se iveasc oricând, la prima uş ieşit în cale; acum voia s plece, s plece cu aprodul sau, la nevoie, singur.

Dar t cerea lui pesemne c era neobişnuit , c ci fata şi aprodul începuser s -l vad din r-o clip în alta suferind b transformare profund , al c rei spectacol nu voiau s -l piard ; omul pe care K. îl v zuse de departe ajunsese şi el lâng uş şi, cu palmele sprijinite de bîrna de sus a pervazului, se balansa pe vîrful picioarelor ca un spectator care şi-a pierdut r bdarea. Fata, dîndu-şi cea dintâi seama c atitudinea Iui K. se datora unei uşoare indispozi ii, îi aduse un scaun şi-l întreb : — Nu vrei s stai jos?

K. se aşez imediat şi, ca s se in mai bine, îşi sprijini coatele de cele dou rezem toare ale scaunului.

— Eşti un pic ame it, nu-i aşa? Îl întreb fata.

K. îi vedea acum fa a, aproape lipit de-a lui şi având întip rit pe ea expresia aceea sever pe care o au multe femei în floarea tinere ii.

— Nu te nelinişti, îi spuse fata, ame eala dumitale nu-i deloc neobişnuit ; aproape orice om face o asemenea criz când calc pentru prima dat pe-aici. E prima dat când nu-i aşa? Atunci, sigur, totul e foarte firesc. Soarele grozav de tare şi bîrnele acoperişului sunt încinse; din ^ asta aerul devine greu şi ap s tor. Nu prea e un loc potrivit pentru birouri, cu toate avantajele pe care, altminteri, le-at putea avea. Uneori, în zilele când au loc şedin ele maj mari — şi asta se în împl destul de des — aerul devine aproape irespirabil. Şi dac te mai gândeşti c aproape to i locatarii vin s -şi întind rufele aici — doar nu po i s le interzici asta cu des vîrşire — atunci n-o s te mai miri ca ti s-a f cut r u. Dar pâna la urma te obişnuieşti perfect cu atmosfera locului. Când o s revii a doua sau a treia oar , aproape c n-ai s mai sim i cât de ap s tor e aerul; nu te sim i de pe acum mai bine?

K. nu-i r spunse; faptul c se afla la cheremul oamenilor acestora, datorit sl biciunii lui subite, îi d dea o senza ie penibil ; de altfel, de când aflase cauza ame elii nu se sim ea mai bine, ba, dimpotriv , îi era chiar ceva mai r u. Fata observ imediat cum stau lucrurile şi, ca s -l mai învioreze pu in, lu un fel de harpon pus acolo, lâng perete, şi deschise cu el lucarna aflat exact deasupra lui K. şi care d dea afar , la aer liber. Dar prin lucarn c zu atâta funingine, încât fata o închise imediat şi trebui s ştearg cu batista ei mîinile lui K., prea sl bit ca s fac el însuşi acest efort; K. ar fi r mas cu pl cere acolo, pe scaun, aş teptînd liniştit s -i revin puterile ca s poat pleca, şi asii s-ar fi întîm plat cu atât mai repede cu cât nimeni nu s-ar fi ocupat de el.

Dar, dinadins parc , fata îi spuse tocmai atunci: — Aici nu po i r mâne; împiedici circula ia.

K. ridic din s prâncene ca şi cum ar fi vrut s întrebe ce fel de circula ie ar fi putut împiedica.

— Am s te duc la infirmerie, dac vrei; ajut -m , te rog, îi spuse ea omului din uş , care se apropie imediat.

Dar K. nu voia s fie dus la infirmerie; tocmai asta inea Si evite: s nu fie dus mai departe, c ci fiecare pas f cut în interiorul cl dirii nu putea decât s -l fac s se simt şi mai r u.

— Acum pot s merg, spuse el şi se ridic cu greu, anchilozat cum era de îndelungata şedere pe scaun.

Dar nu izbuti s se in pe picioare.

— Nu merge, recunoscu el, cl tinând din cap. Şi se aşez din nou, oftînd. Îsi aminti apoi de aprodul care l-ar fi putut conduce cu atita uşurin , dar aprodul probabil de mult, c ci oricât îl c ut K. din ochi lâng şi oarbatul din fa a lui, nu izbuti s -l z reasc . J- Cred, spuse b rbatul — care altminteri era elegant racat şi se remarca mai ales prin vesta lui cenuşie, ale gjrei col uri ascu ite se terminau în coad de rândunic — cred c starea dumnealui se datoreşte atmosferei de-aici; cel mai bun lucru deci, pentru domnia-sa ca şi pentru noi, ar fi nu atât s -l ducem la infirmerie cât, mai ales, s -l scoatem din birouri.

— Aşa e! strig K. şi, de bucurie, aproape c nu-l mai l s pe cel lalt s vorbeasc ; am s m simt imediat mai bine; de altfel, nici nu m simt atât de sl bit; am nevoie doar s m tin cineva de subsuoar , n-o s v dau prea mult b taie de cap, şi-apoi drumul nu e prea lung; dac m duce i pân la uş şi m aşez pe trepte, îmi revin imediat. M mir foarte mult sl biciunea asta a mea, c ci pân acum n-am mai avut niciodat asemenea st ri. Ca func ionar, sunt şi eu obişnuit cu aerul greu din birouri, dar aici, dup cum singuri spune i, e într-adev r exagerat. Vre i s fi i buni şi s m conduce i un pic? M apuc ame eala şi mi se face r u când m ridic singur. Şi-şi ridic umerii ca s poat fi mai uşor apucat de subsuori.

Dar b rbatul, netinând seama de rug mintea lui, r mase locului, cu amândoui mîinile vîrâte în buzunare, şi începu s rîd zgomotos: — Vezi c ghicisem? Îi spuse el fetei. Dumnealui numai aici nu se simte bine; în alt parte e perfect s n tos.

Fata zâmbi şi ea, dar îl lovi uşurel pe b rbat peste bra , cu vîrfurile degetelor, ca si cum şi-ar fi permis s mearg prea departe cu gluma fa d”e K. — Dar ce- i închipui?! spuse b rbatul continuînd s rîd ; nu vreau altceva decât s l conduc pe dumnealui.

— Atunci e bine, spuse fata aplecându-şi o clip capul dr g laş. Nu da importan râsului, ad ug ea adresindu-i-se lui K., pe când acesta, din nou întristat, privea fix înainte şi nu p rea s aib nevoie de explica ii. Domnul — d -mi voie s i-l prezint (domnul f cu semn cu mâna c e de acord), domnul e func ionarul nostru cu informa iile. El d incul¬pa ilor toate informa iile de care au nevoie, şi, cum metodele noastre de procedur nu sunt prea cunoscute popula iei, i se cer foarte multe informa ii.

El are r spunsuri la toate întreb rile. N-ai decât s -l pui la încercare, dac doreşti. În aceasta const , în primul rând, superioritatea lui. Dar mai t şi foarte elegant. Noi (şi când spun „noi” în eleg ceilal i func ionari) ne-am gând it c func ionarul cu informa ii^! trebuie îmbr cat foarte elegant ca s * fac impresie bun , c ci totdeauna inculpa ii au mai întâi a face cu el. Noi, ceilal i suntem, vai! mult mai prost îmbr ca i; uit -te la mine şi ai s -ti dai imediat seama, moda nu ne intereseaz deloc; de altfel, n-ar avea nici un rost s ne cheltuim banii pe îmbr c -minte când st m aproape tot timpul în birouri, ba chiar şi dormim acolo. Dar, cum î i spuneam, pentru func ionarii) nostru cu informa iile am socotit c un costum frumos t absolut necesar. Din p cate îns , administra ia, cam ciudata în privin a asta, n-a vrut s procure ea costumul; atunci am f cut noi o colect — inculpa ii au contribuit şi ei — şi aşa am putut s -i cump r m colegului nostru frumosul costum pe care îl vede i şi înc vreo câteva în plus. Ar avea deci cu ce gfi fac o impresie bun , dac n-ar strica totul cu râsul acesta care sperie oamenii.

— Aşa e felul meu, spuse ironic func ionarul cu infor¬ma iile ; dar nu prea v d, domnişoar , ce nevoie ai s -i povesteşti dumnealui, sau mai bine zis s -i vîri pe gât toate I intimit ile noastre, c ci nu tine deloc s le afle; priveşte-l: e cu totul absorbit de propriile lui treburi.

K. nu mai avea chef nici m car s -l contrazic ; poate c j inten ia fetei fusese foarte bun ; poate c ea urm rise doar i s -l distreze ca s -i dea timp s -şi revin , dar, oricum, îşi ratase scopul.

— Trebuia s -i explic râsul dumitale, spuse fata. Era jignitor.

— Cred c domnul mi-ar ierta jigniri mult mai grave, dac l-aş conduce la ieşire.

K. nu mai spuse nimic, nici nu-şi ridic m car privirea; admitea s se vorbeasc despre el ca despre un obiect; ba chiar prefera s fie aşa, dar, deodat , sim i mâna func ionaru¬lui pe un bra şi mâna fetei pe cel lalt.

— Hai, ridic -te, om slab, spuse func ionarul cu infor-l ma iile.

— V mul umesc foarte mult, la amândoi, spuse K pl cut surprins, apoi se ridic încet si puse el însuşi mîinile celor doi la locul unde avea mai mult nevoie de sprijin.

— Ai putea crede, îi şopti fata la ureche pe când se i apropiau de gang, ai putea crede c tin cu tot dinadinsul s i-l înf işez într-o lumin bun pe func ionarul nostru cu informa iile; n-ai decât s crezi ce vrei, eu nu caut decât s spun adev rul; s ştii c n-are deloc inim rea; nu-l oblig nimeni s conduc pân la ieşire inculpa ii care nu se simt bine şi totuşi, dup cum vezi, face bucuros asta; poate c nici unul dintre noi n-are inim rea; poate c am n dispuşi s ajut m pe toat lumea, dar, ca func ionari judiciari, d m adesea impresia c suntem oameni r i şi c nu vrem s ajut m pe nimeni. Lucrul acesta m face literalmente s suf r.

— Nu vrei s te aşezi pu in aici? Întreb func ionarul cu informa iile.

Ajunseser în gang, chiar în fa a inculpatului cu care K. vorbise la venire. K. aproape roşi fa gândul c e nevoit s se arate într-un asemenea hal omufui în fa a c ruia st tuse mai adineauri atât de drept; acum, îl sprijineau dou persoane; func ionarul cu informa iile îi ducea şi p l ria, fnvîrtind-o întruna pe vîrful degetelor; p rul i se zburlise si-i atârna peste fruntea plin de sudoare. Dar inculpatul p rea c nu observ nimic din toate acestea; st tea umil, în picioare, în fa a func ionarului cu informa iile — care parc nici nu-l vedea — şi c uta s -şi scuze prezen a.

— Ştiu, spuse el, c ast zi nu se poate ocupa nimeni de rezolvarea cererii mele. Dar am venit, totuşi, gândindu-m c aş putea s aştept aici; azi e duminic , am destul timp, şi nu deranjez pe nimeni.

— Nu-i nevoie s te scuzi atâta, spuse func ionarul cu informa iile, grija dumitale e cât se poate de l udab il ; fireşte, ocupi inutil un loc în sala de aşteptare, dar atâta timp cât asta nu m deranjeaz , nu vreau s te împiedic s - i urm reşti pas cu pas mersul procesului; când ai v zut, ca mine, atî ia incul¬pa i care îşi neglijeaz în mod ruşinos îndatoririle, înve i s fii r bd tor cu oameni ca dumneata. Ia loc.

— Aşa-i c ştie s le vorbeasc inculpa ilor? Îi şopti lui K. fata.

K. d du din cap aprobator, dar tres ri când îl auzi deo¬dat pe func ionarul cu informa iile întrebîndu-l din nou: — Nu vrei s te aşezi pu in?

— Nu, r spunse K., nu vreau s m odihnesc aici. Şi spuse asta cu toat hot rîrea, deşi în realitate ar fi vrut grozav s se aşeze. Se sim ea cuprins parc de r u de mare. Avea impresia c se afl pe-un vapor, în mijlocul unei m ri agitate, c apa n v leşte cu furie izbind pere ii de lemn, c din adîncul gangului aude crescând un vuiet ca al unui val care, curând, o s -i treac peste cap; i se p rea c gangul se clatin şi c inculpa ii care aşteptau de-o parte şi de alta se ridicau şi se coborau ritmic. E)în pricina aceasta, calmul fetej si al b rbatului care îl conducea p rea şi mai de neîn eles. Soarta lui K. se afla în mîinile lor; dac îi d deau drumul avea s cad ca o scândur . Le sim ea privirile t ioase arun¬cate ici-colo; le auzea paşii caden a i, f r s -i poat urma, c ci era aproape târât de cei doi. Pân la urm observ chiar c îi vorbeau, dar nu izbuti s în eleag nimic; auzea doar vuietul asurzitor care p rea c umple tot spa iul şi, prin el, un fel de şuierat ascu it, ca de siren .

— Mai tare, şopti el cu capul plecat, rusinându-se de ceea ce spunea, c ci ştia foarte bine c , în fond, cei doi vorbeau destul de tare. În sfîrşit, ca şi cum zidul s-ar fi spart deodat , un val de aer proasp t îi n v li în fa şi auzi spunându-se lâng el: — Mai întâi ine s plece cu orice pre şi apoi, când îi spui c ieşirea e aici, po i s repe i de sute de ori c tot nu se clinteşte.

K. v zu atunci c se afla la ultima uş , pe care fata i-o deschisese. Sim i cum îi revin, dintr-o dat , toate for ele şi, ca s guste cu o” clip mai devreme senza ia libert ii, trecu imediat pe prima treapt şi-şi lu de-acolo r mas bun de la înso itorii s i, care se aplecaser spre el.

— V mul umesc foarte mult, repet el.

Le strânse mâna de câteva ori la rând şi se opri doar când: îşi d du seama c înso itorii lui, obişnui i cu atmosfera birourilor, suportau cu greu aerul ceva mai proasp t care j venea de pe scar . Cei doi abia mai puteau s r spund şi dac nu s-ar fi gr bit K. s închid uşa, fata s-ar fi pr buşit chiar. K. mai z bovi o clip acolo, îşi scoase oglinjoara din buzunar şi-şi aranja p rul, îşi lu p l ria care z cea cu o treapt mai jos — pesemne c acolo o aruncase func ionarul cu informa iile — şi coborî scara vioi, cu s rituri atât de mari, încât se sperie singur de transformarea aceasta atât de i brusc . S n tatea lui solid nu-i jucase niciodat asemenea farse. Nu cumva, tocmai când începuse s suporte destul de uşor plictiselile procesului, propriul lui trup voia s se r zvr teasc şi s -i produc alte soiuri de plictiseli? Poate c ar trebui s se arate, cu prima ocazie, unui medic. În orice caz, îşi promitea ca pe viitor s -şi foloseasc mai bine duminicile.

B T UŞUL Într-una din zilele urm toare, pe când K. traversa corido¬rul aflat între biroul lui şi scara principal — În seara aceea era ultimul care pleca acas şi în toat banca nu mai r m se¬ser decât doi oameni de serviciu ocupa i cu expedierea co-responden ei la lumina rotund a unui bec — auzi nişte gemete în dosul unei uşi unde fusese convins dintotdeauna c se afla o simpl c m ru pentru depozitarea vechiturilor. Mirat, K. se opri locului şi mai ascult o dat , ca s fie sigur c nu se înşelase; o clip , nu se mai auzi nimic, apoi geme¬tele reîncepur . Primul gând al lui K. fu s cheme pe vreunul dintre oamenii de serviciu, pentru cazul când ar avea nevoie de martor; dar se sim i cuprins de o curiozitate atât de pu¬ternic , încât împinse uşa care zbur , literalmente, în fa a lui. Aşa cum b nuise, acolo se afla o camer pentru vechituri; pragul era ticsit de imprimate inutilizabile şi de c lim ri vechi, de lut, r sturnate pe podea; dar în mijlocul înc perii, la lumina unei lumin ri prinse de-un raft, st teau trei b rba i cu spin rile încovoiate din pricina tavanului scund.

— Ce face i aici? Întreb K. pe care emo ia îl f cu s vorbeasc gr bit, dar aproape în şoapt .

Unul dintre ei, care p rea c -i domin pe ceilal i doi şi-i atr sese de la bun început privirea, purta un soi de vest din piele de culoare închis , foarte decoltat şi care-i l sa bra ele descoperite. El nu-i r spunse nimic. Dar ceilal i doi strigar : — O s fim b tu i, domnule, fiindc te-ai p lâns de noi ju¬dec torului de instruc ie.

Abia atunci K. îi recunoscu pe cei doi paznici, Frank şi Willem, şi v zu c omul cu vesta de piele inea într-adev r b nuia în mân , gata s -i bat .

— Cum asta? spuse K. f când ochii mari, eu nu m-am Plâns, am ar tat pur şi simplu ce s-a petrecut la mine, unde voi nu v-a i purtat deloc ireproşabil.

— Domnule, spuse Willem, pe când Franz c uta s se as¬cund dup el ca s se apere de cel de-al treilea b rbat — dac a i şti ce prost suntem pl ti i, nu ne-a i mai judeca aşa.

Eu am o întreag familie de hr nit, iar Franz voia s se însoare. Omul încearc s agoniseasc aşa cum poate şi nu. mai prin munc nu izbuteşte, chiar dac ar trage ca un bou. Lenjeria dumitale fin m-a ispitit; fireşte, paznicii n-au voie s procedeze aşa; am greşit. Dar e o tradi ie ca lenjeria s ne r mân nou ; aşa a fost totdeauna, crede im ; de altfel, aşa e şi normal, c ci la ce i-ar mai putea folosi asemenea lucruri celui care are nenorocul de-a fi arestat? Sigur, dac afla toat lumea cum stau lucrurile, atunci urmeaz pedeapsa.

— Habar n-aveam de toate astea şi n-am avut deloc în-ten ia s cer s fi i pedepsi i; pentru mine, era doar o ches-tiune de principiu.

— Nu i-am spus eu, Franz, c domnul n-a cerut s fim pedepsi i? Îi spuse Willem colegului s u. Acum e limpede: habar n- avea c o s fim pedepsi i.

— Nu te l sa înduioşat de vorbele lor, spuse cel de-al treilea b rbat, adresîndu-i-se lui K.; pedeapsa e pe cât de; just , pe atât de inevitabil .

— Nu-l asculta, spuse Willem întrerupându-se numai ca s -şi duc la gur mâna peste care primise o lovitur de nuia, suntem pedepsi i numai pentru c ne-ai denun at, altfel n-am fi p it nimic, chiar dac s-ar fi aflat ce-am f cut. Asta e dreptate? Am dovedit totdeauna, mai ales eu, c suntem; paznici buni. Trebuie s recunoşti c şi fa de dumneata ne-am f cut bine datoria, din punct de vedere al autorit ilor.! Te-am p zit cum trebuie. Aveam perspectiva s avans m şi am fi devenit şi noi, în mod sigur, purt tori de nuia ca dum¬nealui, care a avut norocul s nu fie niciodat denun at — c ci asta se întîmpl , într-adev r, foarte rar — şi acum, domnule, totul e pierdut, cariera ni s-a încheiat, o s fim I folosi i doar la munci şi mai mizerabile decât paza inculpa ilor j şi, în plus, mai avem de c p tat şi b taia asta cumplit de dureroas .

— Oare poate nuiaua s produc asemenea dureri? Întreb K. examinând unealta de pedepsire pe care b t uşul o cl tina în fa a lui.

— P i trebuie s ne dezbr c m la piele, spuse Willem.

— În cazul acesta..., admise K. şi-l privi pe b t uşul care j era bronzat ca un marinar şi-avea un cap feroce şi hot rât, nu exist vreo posibilitate s -i scuteşti de lovituri? Îl întreb el.

— Nu, r spunse b t uşul şi cl tin din cap, zâmbitor. pezbr ca i-v , le porunci apoi paznicilor. Şi, adresîndu-se lui K-> ad ug : Nu trebuie s crezi tot ce- i spun ei; teama je b taie i-a îndobitocit pu in; tot ce povesteşte sta, de pild , despre cariera lui — şi-l ar t cu degetul pe Willem — e absolut ridicol. Uit -te numai ce gras e; primele lovituri de nuia au s i se piard în osînz . Ştii cum s-a îngr şat aşa? fnfulecând mâncarea tuturor celor pe care i-a arestat. Nu i-a mâncat-o şi pe-a dumitale? Ce- i spuneam eu!

Un om cu un pântec ca al lui n-o s ajung în vecii vecilor b t uş. E absolut imposibil.

— Ba exist şi b t uşi care seam n cu mine, spuse Wil¬lem desf cându-şi cureaua de la pantaloni.

— Nu, spuse b t uşul trecându-i nuiaua peste gât în aşa fel încât cel lalt se cutremur , treaba ta nu e s ascul i, ci s te dezbraci.

— Te-aş r spl ti bine dac le-ai da drumul, spuse K. sco îndu-şi portofelul, f r s -l priveasc pe b t uş, c ci e mai bine s tratezi asemenea afaceri cu ochii pleca i.

— Ai vrea s m denun i şi pe mine, spuse b t uşul, şi s m vezi b tut, ca pe ei.

Nu, nu...

— Fii rezonabil, spuse K.; dac aş fi vrut s fie pedep¬si i, crezi c aş c uta acum s -i scap de pedeaps ? N-aş avea decât s trântesc uşa, pur şi simplu, ca s nu v d şi s n-aud, şi s plec acas ; vezi bine c nu fac asta, ba, dimpotriv , in s -i scap; dac as fi b nuit cât de cât c au s fie pedepsi i sau m car c ar fi posibil pedepsirea, nu le-aş fi rostit niciodat numele, c ci nu-i socotesc deloc vinova i! Vinovat e insti¬tu ia, vinova i sunt func ionarii superiori.

— Aşa e! strigar paznicii şi primir imediat câte o lovi¬tur de nuia peste spin rile acum goale.

— Dac ai avea aici, sub nuia, vreun înalt magistrat, spuse K. aplecând, în timp ce vorbea, nuiaua pe care b t uşul o ridicase din nou, pe legea mea c nu te-aş împiedica s loveşti, ba, dimpotriv , te-aş pl ti ca s cape i forte pentru o treab atât de bun .

— Ceea ce spui pare demn de crezare, spuse b t uşul, dar eu nu m las mituit.

Sunt pl tit ca s bat, aşa c bat.

Paznicul Franz care, aşteptîndu-se poate ca interven ia ii K. s aib succes, st tuse pân atunci ceva mai la o parte, veni acum spre uş , îmbr cat numai cu pantalonii, şi înge. nunchind în fa a lui K., s ag de bra ul lui şi-i şopti: — Dac nu po i s ne scapi pe amândoi, încearc s fiu eu cru at. Willem e mai b trân decât mine, e mai pu in sensi-bil în toate privin ele şi a mai încasat o dat , acum cî iva ani, o pedeaps uşoar , pe când eu n-am fost înc dezonorat şi n-am greşit decât

îndemnat de Willem, fiindc el m înva şi ia bine şi la r u. Biata mea logodnic aşteapt deznod mântul, jos, îiî fa a b ncii, şi-mi vine s intru în p mânt de ruşine.

Cu poala hainei lui K., Franz îşi şterse fa a plin de lacrimi.

— Gata, nu mai aştept, spuse b t uşul apucând cu amândou mîinile nuiaua şi lovindu-l pe Franz, pe când Wii-lem, ghemuit într-un col , privea pe furiş f r a îndr zni m car s -şi mişte capul; şi atunci îşni ip tul lui Franz, neîntrerupt, pe un singur ton, scos parc nu de-un om ci de-o maşin de suferin ; ip tul acesta care umplu coridorul, probabil c f cea s r sune întreaga cl dire.

— Nu mai ipa aşa, strig K., scos din fire. Şi, privind încordat în direc ia de unde trebuiau s vin oamenii de serviciu, îl îmbrânci pe Franz, nu prea tare, dar suficient ca acesta s se pr buşeasc ; Franz c zu gr mad şi, o clip , îşi agit mîinile, ca într-un spasm, c utînd podeaua; dar nu sc p de b t uş; nuiaua îl g si şi pe jos; vîrful ei se ridica şi se cobora ritmic, pe când el se t v lea de durere. ip tul f cu s se şi iveasc unul dintre cei doi oameni de serviciu, urmat la cî îva paşi de cel lalt. K. abia apuc s închid uşa, apoi alerg c tre o fereastr care d dea spre curte, şi o deschise. Acum, ip tul încetase de tot. Ca s -i împiedice pe cei doi oameni de serviciu s se apropie, K. le strig : — Eusunt!

— Bun seara, domnule procurist, r spunser ei. S-a întîmplat ceva?

— Nu, nu, r spunse K. A urlat un cîine, în curte. Dar, cum cei doi nu se clinteau din loc, ad ug : — Vede i-v mai departe de treburile voastre. Şi, ca s nu fie nevoit s înceap o discu ie cu ei, se aplec spre curte.

Peste o clip , când se uit din nou pe coridor, nu-i mai v zu pe cei doi. K. mai z bovi un timp la fereastr ; nu îndr znea s se întoarc în camera cu vechituri şi nici acas nu voia s se duc . Curtea pe care o privea era mic , p trat j înconjurat de birouri; toate ferestrele erau întunecate; cele de la etajele superioare reflectau, totuşi, lumina slab a lunii- K. încerc s desluşeasc într-un ungher întunecat roa¬bele care trebuiau s se afle acolo, vîrâte unele într-altele. Îl chinuia gândul c nu izbutise s -i scape de b taie pe cei doi paznici; dar nu era el de vin ; dac Franz n-ar fi ipat — fireşte, loviturile dureau cumplit, dar în momentele hot râtoare trebuie s ştii s te st pâneşti — dac Franz n-ar g ipat, K. poate c ar fi g sit alt mijloc s -l conving pe b t uş. Dac to i func ionarii inferiori ai justi iei erau nişte canalii, de ce ar fi f cut excep ie tocmai b t uşul, care avea func ia cea mai neomeneasc ? K. v zuse bine cum îi lic ri¬ser ochii de poft când îi ar tase bancnotele. B t uşul, v dit lucru, lovise numai ca s ridice suma destinat mitei şi K. nu s-ar fi zgîrcit, c ci inea din toat inima s -i scape de b taie pe paznici. Din moment ce începuse lupta împotriva co¬rup iei justi iei, i se p rea firesc s intervin şi în cazul de fa !

Dar din clipa când Franz începuse s ipe, lui K. îi fusese cu neputin s mai încerce ceva, c ci nu putea s rişte ca oa¬menii de serviciu, şi poate înc mul i al ii, s -l surprind ne¬gociind mituirea, în camera cu vechituri. Un asemenea sacrificiu nimeni n-ar fi avut dreptul s i-l cear . Dac ar fi s se sacrifice pe sine, ar fi putut s-o fac mult mai simplu; n-ar fi avut decât s se dezbrace el însuşi şi s -şi ofere spinarea, încasînd b taia în locul paznicilor. Dar b t uşul nici vorb c n-ar fi acceptat o substituire care, pe lâng c nu i-ar fi adus nici un profit, ar fi fost o grav abatere de la îndatori¬rile slujbei, ba înc o abatere dubl c ci, pe toat durata pro¬cedurii judiciare, K. devenise persoan inviolabil pentru to i salaria ii justi iei. Fireşte, s-ar fi putut s existe şi în pri-vin a aceasta unele dispozi ii cu caracter explicativ. Oricum îns , K. nu putuse decât s închid uşa, dar şi aşa nu înl turase întregul pericol. Faptul c la sfîrsit îl îmbrâncise pe Franz era regretabil şi nu putea fi explicat decât prin emo ia care îl cuprinsese.

Departe, se auzir paşii oamenilor de serviciu; ca s nu fie observat, K. închise atunci fereastra şi se îndrept spre scara principal . Când ajunse lâng camera cu

vechituri, se °pri o clip şi ascult ; dinspre camer nu venea nici un zgomot; b t uşul putuse foarte bine s -i ucid în b taie pe cei doi paznici; nu erau ei oare cu totul la cheremul lui? K. se şi pomeni întinzând mâna spre clan , dar şi-o trase imediat înapoi.

Nu mai putea s ajute pe nimeni, oamenii de serviciu aveau s soseasc dintr-o clip într-alta. În schimb, îşi f g dui s vorbeasc despre cele întîmplate şi s fac , pe cât îi va sta în putere, s fie pedepsi i adev ra ii vinova i, adic func ionarii superiori, dintre care nici unul nu îndr znise înc s i se arate. Ajuns în strad privi atent, de pe scara cea mare, to i trec torii; dar oricât de departe se uit , nu v zu nici o fat care s aştepte pe cineva. Afirma ia lui Franz c l-ar fi aşteptat logodnica se dovedea deci a fi o minciun , scuzabil , e drept, c ci nu urm rea decât s -i sporeasc mila. A doua zi, amintirea paznicilor îl obseda tot timpul. Din pricina ei, nu izbuti s se concentreze şi, ca s -şi termine lucr rile, se v zu nevoit s r mân la birou ceva mai mult decât în ajun. La plecare, pe când trecea prin fa a camerei cu vechituri, obsesia îl împinse s deschid uşa, iar ceea ce v zu în locul întunericului la care se aştepta îl f cu s -şi ias din min i. Totul era exact cum fusese în seara trecut , când des¬chisese uşa: imprimatele vechi, c lim rile, b t uşul cu nuiaua în mân , cei doi paznici complet îmbr ca i înc şi luminarea de pe raft. Iar paznicii începur s se vaite şi s strige ca în ajun: — Dumnule, domnule!...

K. închise imediat uşa, b tu chiar cu pumnii în ea, ca şi cum ar fi vrut s-o intuiasc definitiv. Apoi, aproape plângând, intr în odaia în care cei doi oameni de serviciu lu¬crau calmi la maşina de multiplicat; ei se oprir mira i din lucru.

— Cur a i o dat şi camera cu vechituri! le strig K. Te îneci în murd rie!

Cei doi oameni de serviciu îi spuser c au s-o cure e a doua zi; K. aprob dînd din cap, c ci, într-adev r, era prea târziu ca s -i oblige s cure e camera, cum avusese de gând. Se aşez o clip lâng ei ca s -i aib sub ochi, r sfoi un teanc de copii crezând c astfel va p rea c se intereseaz de ele, apoi plec n uc şi obosit, dîndu-şi seama c bie ii oameni nu vor îndr zni s plece acas o dat cu el.

UNCHIUL. LENI Într-o dup -amiaz — tocmai la ora de primire a co¬responden ei, când era foarte ocupat — K. îl v zu intrând pe unchiul s u, un mic proprietar agricol atunci sosit de la ar , şi care p trunse în birou strecurându-se printre cei doi oameni de serviciu, în momentul când aceştia aduceau hîrtiile. Când fl v zu, K. se sim i mai pu in speriat decât fusese acum cât va vreme când se gândise c unchiu-s u va trebui s soseasc .

De vreo lun ştia c vine. Atunci îl v zuse parc aievea, pu in adus de spate, cu panamaua în mâna stîng şi întinzându-i de departe mâna dreapt , c ci unchiul obişnuia s -i întind mâna repezind-o brutal pe deasupra biroului şi r sturnând tot ce-i st tea în cale. Unchiul se gr bea totdeauna, urm rit de ideea nefericit c trebuie s -şi rezolve, în scurta lui tre¬cere de-o zi prin capital , tot ce- şi propusese şi, în plus, s nu scape nici o întîlnire de afaceri sau de pl cere care i s-ar fi ivit. Pentru c unchiul îi fusese tutore, K., sim indu-se foarte îndatorat, trebuia s -l ajute în toate acestea şi , pe deasupra, s -l şi g zduiasc la el peste noapte. De aceea îşi poreclise unchiul „Fantoma de la ar ”.

Dup primele cuvinte de salut, unchiul, care nici nu apu¬case s se aşeze pe fotoliul oferit de nepotu-s u, îl rug pe K. s -i acorde b scurt convorbire între patru ochi.

— E necesar, spuse el înghi ind din greu, e necesar pen¬tru liniştea mea.

K. îi concedie imediat pe cei doi oameni de serviciu, spunându-le s nu lase pe nimeni s intre la el.

— Ce-am auzit, Josef? strig unchiul de cum r maser singuri, şi se aşez pe mas , vîrându-şi sub el, ca s stea mai bine, tot felul de acte la care nici nu se uit m car.

K. t cea; ştia ce-o s urmeze, dar, ieşit brusc dintr-o munc istovitoare, se l s f r voie prins* de-o toropeal pl cut şi privi pe fereastr spre partea cealalt a str zii unde

nu putea s vad , de pe scaunul lui, decât o por iune triunghiular a unui perete gol, între dou vitrine.

— Te ui i pe fereastr ! strig unchiul ridicând bra ele; pentru Dumnezeu, r spundemi, Josef! Spune-mi, te rog, e adev rat? Poate s fie adev rat?

— Drag unchiule, spuse K. smulgându-se din toropeala care îl cuprinsese, nici nu ştiu m car ce doreşti de la mine.

— Josef, spuse unchiul cu un ton de avertizare, dup câte ştiu mi-ai spus totdeauna adev rul. S iau ultimele tale cuvinte drept un semn de schimbare?

— B nuiesc pu in la ce te gândeşti, spuse K. supus: f r îndoial c ai auzit de procesul meu.

— Aşa e, r spunse unchiul cl tinând încet din cap, am auzit de proces.

— De la cine ai auzit? Întreb K. — Mi-a scris Erna, r spunse unchiul; tu n-o vezi mai deloc, pu in î i pas de ea!

Dar ea a aflat, totuşi; ast zi am primit scrisoarea şi am venit, fireşte, imediat, încoace; na¬veam alt motiv s vin, dar v d c şi acesta e de ajuns. Pot s - i citesc partea din scrisoare care te priveşte — unchiul scoase scrisoarea din buzunar — iat , aici, Erna îmi scrie: „Pe Josef nu l-am mai v zut de mult; s pt mâna trecut m-am dus s -l v d la banc , dar era atât de ocupat încât nu m-a primit; am aşteptat aproape o or , pe urm am fost nevoit s m duc acas , fiindc aveam lec ia de pian. Mi-ar fi pl cut s schimb o vorb cu el, dar poate o s am prilejul curând. De ziua mea, Josef mi-a trimis o cutie mare cu ciocolat ; dr gu din par¬tea lui, nu-i aşa? Uitasem s - i scriu atunci şi nu miam adus aminte decât acum, când m-ai întrebat. Asta numai fiindc la pension ciocolata dispare ca prin farmec; cum se afl de existen a ei, a şi zburat. Dar în privin a lui Josef aş vrea s - i mai spun înc ceva; dup cum i-am scris mai sus, n-am pu¬tut s -l v d la banc fiindc tocmai ducea nişte tratative cu un domn. Dup ce am aşteptat liniştit un timp, am întrebat omul de serviciu dac tratativele vor mai dura mult. El mi-a spus c sar putea s dureze, c ci era vorba, probabil, despre procesul înaintat domnului procurist. L-am întrebat despre ce proces poate fi vorba şi dac nu cumva se înşal ; omul mi-a r spuns c nu se înşal deloc, c exist un proces, ba înc unul grav, dar c mai mult nu ştie nici el. Spunea c ar fi vrut cu drag inim s -l ajute pe domnul procurist care e bun şi drept, dar c nu ştie ce-ar putea s fac şi ar fi de dorit ca nişte oameni mai cu influen s se ocupe de lucrul acesta.

De altfel, era convins c chiar aşa o s se întîmple şi toate se vor termina cu bine dar, pân una-alta, judecind dup starea sufleteasc a domnului procurist, lucrurile nu p reau s stea «rea bine. Fireşte, n-am dat prea mare importan vorbelor lui şi am încercat s -l liniştesc pe bietul naiv; i-am interzis s mai repete asemenea lucruri pe care eu le socotesc simple palavre. Totuşi, drag tat , poate c ar fi bine, la viitoarea vi¬zit , s vezi şi tu despre ce e vorba; n-o s - i fie greu s afli am nunte şi s intervii, dac va fi cazul, doar ai atî ia prieteni cu influen . Dac n-o s fie nevoie, ceea ce mi se pare mai probabil, vizita aceasta o s -i dea m car fiicei tale un prilej s te îmbr işeze, ceea ce o va bucura mult.”

— Copil bun! spuse unchiul când termin de citit, şi îşi şterse câteva lacrimi.

K. cl tin din cap, gânditor; sup r rile din ultima vreme îl f cuser s-o uite de tot pe Erna; ba chiar neglijase s-o feli¬cite de ziua ei. Povestea cu ciocolata era, evident, inventat ca s -l apere de mustr rile unchiului şi ale m tuşii. Înduioş tor gest, pe care el n-o s -l poat r spl ti pe cât ar fi meritat; fireşte, o s -i trimit de-acum încolo Ernei, în mod regulat, bilete de teatru; dar s fac , în situa ia în care se g sea, vizite la pension şi conversa ii cu o liceana de şapte-sprezece ani, nu se sim ea în stare.

— Ei, tu ce spui? Întreb unchiul care, din cauza scrisorii, îşi uitase graba şi emo ia şi p rea dispus s mai citeasc o dat .

— Ce s spun? r spunse K. Totul e adev rat.

— Adev rat? strig unchiul. Ce e adev rat? Ce fel de proces? Doar nu un proces penal!

— Ba un proces penal, spuse K.

— Şi stai aici liniştit, când ai pe cap un proces penal? strig unchiul din ce în ce mai nervos.

— Cu cât sunt mai liniştit, cu atât e mai bine, spuse K. obosit. Nu- i fie team .

— Asta nu m poate linişti! strig unchiul. Gândeşte-te la tine, Josef, la rudele tale, la bunul nostru nume! Tu ne-ai fost pân acum mândria şi onoarea; n-ai dreptul s devii ruşi¬nea noastr . Atitudinea ta nu-mi place — şi unchiul, plecându-şi capul spre um r, îşi privi nepotul; nu aşa se poart un acuzat f r vin , care mai e în plin putere.

Spune-mi repede despre ce e vorba, ca s te pot ajuta. Desi¬gur, e în leg tur cu banca.

— Nu, spuse K., ridicându-se; dar tu vorbeşti prea tare, unchiule drag ; sunt sigur c omul de serviciu st dup uş şi trage cu urechea; asta mi-e foarte nepl cut; mai bine s plec m şi am s - i r spund atunci la toate întreb rile; ştiu foarte bine c sunt dator s dau socoteal familiei.

— Perfect, spuse unchiul, perfect. Gr beşte-te, Josef, gr beşte-te.

— O secund , s dau câteva dispozi ii, spuse K. şi-şi chem la telefon loc iitorul care veni imediat. În agita ia lui, unchiul îi ar t cu mâna loc iitorului c nu el, ci K., îl chemase, lucru pe care nimeni nu-l punea la îndoial . În picioare în fa a biroului, vorbind încet şi ar tînd dife¬rite hîrtii, K. îi explic loc iitorului ce trebuia s fac în lipsa lui; tîn rul îl ascult atent, dar rezervat. Unchiul începu s devin stingheritor: la început st tu ca împietrit holbîndu-şi ochii şi mişcându-şi nervos buzele, f r s asculte, dar p rând c-o face; pe urm începu s umble de colo-colo prin camer oprindu-se din când în când în fa a ferestrei sau vreunui ta¬blou şi exclamând: „Eu, unul, nu în eleg nimic!” sau: „Tare aş vrea s ştiu ce-o s ias din toate astea!” Tîn rul se pref cu c nu observ nimic, ascult liniştit, pân la cap t, dispozi iile date de K., lu câteva note şi plec dup ce f cu o scurt plec ciune spre K., apoi spre unchiul care, din p cate, tocmai atunci se întorsese cu spatele ca s se uite pe geam şi s mototoleasc cu amândou mîinile col urile perdelei.

— În sfîrşit, a plecat marioneta! Acum putem s facem şi noi ca el, strig unchiul, aproape înainte ca uşa s se închid .

Pe când str b teau holul unde mişunau func ionarii şi oamenii de serviciu şi pe unde directorul adjunct trecea toc¬mai în momentul acela, nici o metod nu se dovedi apt , din p cate, s -l fac pe unchi s -şi întrerup întreb rile cu pri-vire la proces.

— Hai, Josef, începu unchiul, r spunzând cu un uşor salut la plec ciunile celor care treceau pe lâng ei, acum spune-mi deschis despre ce fel de proces e vorba.

K. îi r spunse prin câteva banalit i, chiar râse pu in şi abia când ajunser pe scar îi explic unchiul c nu voise s vorbeasc de fa cu ceilal i.

— Foarte bine, spuse unchiul, dar acum, vorbeşte. Şi se preg ti s asculte, cu capul plecat, puf ind gr bit din igar .

— Mai întâi de toate, unchiule, trebuie s - i spun c nu e vorba de un proces în fa a unui tribunal obişnuit.

— Asta e r u, f cu unchiul.

— Cum? Întreb K. privindu-l.

— Am spus c e r u, repet unchiul. În clipa aceea se aflau amândoi pe scara peronului, în fa a intr rii şi, pentru c portarul p rea c trage cu urechea, K. îşi duse repede unchiul pân jos, pe trotuar.

Acolo, ani¬ma ia str zii îi înv lui îndat . Unchiul, care se ag ase de bra ul lui K., îşi mai sl bi întreb rile; un timp, merser chiar f r s schimbe o vorb .

— Dar cum de s-a întîmplat? Întreb în cele din urm unchiul, oprindu-se atât de brusc, încât trec torii din spate îi ocolir speria i. Doar asemenea lucruri nu vin pe neaştep¬tate ; ele sunt preg tite vreme îndelungat . Tu n-ai observat nici un fel de indicii? Şi de ce nu mi-ai scris? Ştii bine c fac totul pentru tine; î i sunt înc oarecum tutore, şi pân azi m-am mândrit cu asta. Fireşte, şi acum sunt gata s te ajut, numai c e foarte greu dup ce procesul a fost pornit. Cel mai bine ar fi s - i iei un mic

concediu şi s vii la noi, la ar . Observ c ai cam sl bit. La ar te-ai înt ri si i-ar prinde bine, c ci te mai aşteapt înc multe osteneli. În plus, conce¬diul te-ar smulge pu in şi din mîinile justi iei. Aici, au la îndemân toate mijloacele de constrângere posibil , şi au s le foloseasc neap rat împotriva ta; asta se întîmpl în mod automat.

La ar ar fi nevoi i mai întâi s trimit oameni dup tine sau s te cheme prin scris, telegrafic sau telefonic. O s - i fie în orice caz mai uşor şi dac în felul acesta nu te eliberezi, în schimb mai po i s r sufli un pic.

— Dar s-ar putea s -mi interzic s plec, spuse K. atras oarecum de ra ionamentul unchiului s u.

— Nu cred s-o fac , îi r spunse unchiul, gânditor; le mai r mâne destul putere de constrângere, chiar dac î i îng duie s pleci.

— Credeam c tu ai s dai şi mai pu in importan întregii poveşti, spuse K. luîndu-şi unchiul de bra ca s -i împiedice s se opreasc ; dar v d c tu iei lucrurile şi mai în serios.

— Josef! strig unchiul c utînd s scape de strânsoarea lui ca s se poat opri, te-ai schimbat, Josef; ai avut totdeauna o judecat sigur şi tocmai acum începi s n-o mai ai? Vrei s pierzi procesul? Ştii ce-ar însemna asta? Ai fi pur şi sim¬plu şters din societate, împreun cu toate rudele tale; în orice caz, ar fi cea mai cumplit umilire.

Josef, adun - j min ile, te rog; nep sarea ta m înnebuneşte. Cine te vede, aproape c ar putea s dea crezare zicalei: „Când ai un ase¬menea proces înseamn de fapt c l-ai şi pierdut”.

— Unchiule drag , spuse K., te enervezi şi enervarea nu ne e deloc folositoare, nici ie, nici mie. Procesele nu se cîştig enervîndu-te; d -mi voie s m bizui pu in pe expe¬rien a mea, doar ştii bine c şi eu ascult şi respect experien a ta, chiar când m surprinde uneori. Fiindc spui c şi rudele vor avea de suferit de pe urma procesului, lucru pe care eu, personal, nu-l prea în eleg — dar asta n-are prea mult im¬portan — aş vrea s fac tot ce m-ai sf tuit, dar şederea la ar n-o socotesc avantajoas în sensul în care te gândeşti tu, c ci fuga ar însemna şi recunoaşterea vinov iei. De altfel, dac r mânând aici sunt mai expus urm ririlor, în schimb pot s m ap r mult mai bine.

— Perfect, spuse unchiul pe-un ton care parc ar ta mai mult c ldur , i-am f cut propunerea asta numai fiindc te vedeam compromi îndu- i cauza aici, prin indiferen a ta, şi fiindc socoteam c ar fi mai bine s m ocup eu de ea, în lo¬cul t u; dar dac vrei s - i dai tu însu i toat osteneala, fireşte c e mult mai bine.

— Iat -ne deci de acord în privin a aceasta, spuse K. Şi acum, ai putea s -mi spui ce s-ar cuveni s fac, în primul rând?

— Ar trebui s -mi dai un r gaz s m gândesc, spuse un¬chiul ; nu uita c sunt dou zeci de ani de când tr iesc aproape numai la ar ; în asemenea condi ii î i cam pierzi flerul şi nu prea ştii la ce uş s ba i. Rela iile noastre cu personalit ile care probabil ar fi dat de rostul întregii chestiuni s-au cam sl bit de la sine. Tr iesc retras la ar , dup cum ştii, şi doar în asemenea ocazii se observ asta . Pe de alt parte, procesul t u a picat cu totul pe neaşteptate pentru mine, deşi scrisoarea Ernei m f cuse s b nuiesc ceva, iar întîlnirea cu tine mi-a confirmat b nuielile. Dar asta n-are nici o importan ; principalul, acum, e s nu pierdem nici un minut. În timp ce vorbea, unchiul se ridic pe vîrfurile picioare¬lor şi f cu semn unui taxi; apoi, pe când îi striga o adres şo¬ferului, îl trase pe K. dup el, în maşin .

— Merg chiar acum la avocatul Huld, spuse el; e unul dintre foştii mei colegi de şcoal ; sunt sigur c ai auzit de el. Nu? Curios lucru! Are totuşi o mare faim ca ap r tor şi ca avocat al s racilor. Dar mie îmi inspir încredere mai ales ca om.

— Sunt de acord cu tine pentru tot ce faci, spuse K., deşi graba şi brutalitatea cu care ac iona unchiul îl cam indispu¬nea.

Pentru un acuzat, nu prea era pl cut s mearg la avoca¬tul s racilor.

— Nu ştiam c se poate lua un avocat pentru asemenea chestiuni.

— Vai de mine! spuse unchiul, asta se în elege de la sine. De ce n-ai lua? Şi acum povesteşte-mi ce s-a întîmplat pân azi, ca s fiu la curent cu întreaga afacere.

K. începu imediat s -i povesteasc , f r s treac nimic sub t cere, sinceritatea lui total fiind singurul protest pe care şi-l putea permite fa de p rerea unchiului c procesul e o mare ocar . Nu rostidecât o dat , şi în treac t, numele domnişoarei Bürstner; dar discre ia aceasta nu-i ştirbea cu nimic sinceritatea, c ci domnişoara Bürstner n-avea nici o leg tur cu procesul. Uitîndu-se pe fereastr în timp ce po¬vestea, observ c se apropiau de mahalaua în care se aflau birourile tribunalului şii atrase aten ia unchiului s u, dar acestuia coinciden a nu i se p ru deloc curioas .

Maşina se opri în fa a unei cl diri întunecoase. Unchiul sun la prima uş de la parter şi, pe când aşteptau s li se r spund , zâmbi ar tîndu-şi din ii lui mari şi-i şopti nepotului: — E opt, o or cam nepotrivit pentru primirea clien i¬lor ; dar Huld n-o s mi-o ia în nume de r u.

Doi ochi mari, negri, se ivir în vizorul uşii, privir o clip spre nou-veni i şi disp rur ; dar uşa nu se deschise. Unchiul şi K. îşi confirmar reciproc faptul c v zuser cei doi ochi.

— E o servitoare nou , care se teme de str ini, spuse unchiul şi mai b tu o dat .

Cei doi ochi se ivir iar; p reau pu in trişti chiar, dar poate c impresia aceasta era doar o iluzie optic pricinuit de flac ra gazului care ardea suierând deasupra capetelor ce. lor doi, luminând totuşi destul de slab.

— Deschide, strig unchiul lovind cu pumnii în uş , suntem prieteni ai domnului avocat.

— Domnul avocat e bolnav, şopti cineva în spatele lor. În pragul unei uşi, la cel lalt cap t al culoarului, st tea în picioare un domn m run el, îmbr cat într-un halat de cas ; el vorbise, cu o voce extrem de înceat . Înfuriat de aştepta¬rea care începuse s i se par exagerat , unchiul se întoarse brusc şi strig : — Bolnav? Spui c e bolnav? şi se îndrept spre el cu un aer atât de amenin tor de parc domnul acela ar fi repre¬zentat boala îns şi.

— Vi s-a deschis, spuse domnul ar tînd uşa avocatului; apoi îşi strânse halatul pe corp şi disp ru.

Uşa fusese într-adev r deschis . O fat — K. recunoscu ochii de adineauri, negri si pu in bulbuca i — o fat îi aştepta în vestibul, înf şurat fntr-un şor alb şi lung, şi cu o luminare în mân .

— Alt dat s deschizi ceva mai repede, spuse unchiul în loc de salut, pe când fata f cea o uşoar plec ciune. Hai, Josef, îi spuse el apoi lui K. — Domnul avocat e bolnav, spuse fata v zând c unchiul se şi îndrepta spre una din uşi, f r s mai stea s-o întrebe.

K. o privea lung, uimit, deşi ea se întorsese cu spatele, ca s închid uşa. Fata avea un cap ca de p puş , complet ro¬tund ; nu numai obrajii palizi şi b rbia, ci şi tîmplele îi erau rotunde, şi marginile frun ii.

— Josef! strig unchiul din nou; apoi o întreb pe fat : boala de inim , nu-i aşa?

— Cred c da, spuse fata care trecu înaintea lor cu luminarea şi le deschise uşa. Într-un col al camerei, unde razele lumân rii nu ajun¬geau înc , o fa împodobit cu o barb lung se s lt pu in pe pat: — Cine e, Leni? Întreb avocatul care, orbit de lumin , nu-şi recunoscu musafirii.

— E Albert, vechiul t u prieten, spuse unchiul.

— Vai, Albert! oft avocatul, l sîndu-se s cad iar pe perne, ca şi cum n-ar fi avut de ce s se prefac fa de acest vizitator.

— Eşti chiar atât bolnav? Întreb unchiul, aşezându-se pe marginea patului. Eu nu prea cred; ai o criz de inim , cum ai mai avut de-atâtea ori, şi o s - i treac , aşa cum i-au trecut şi celelalte.

— S-ar putea, spuse încet avocatul, dar de data aceasta e mai r u decât a fost pân acum; abia pot s respir, nu mai dorm şi-mi pierd zi de zi puterile.

— Aşa! f cu unchiul ap sîndu-şi cu mâna lui mare pa¬namaua pe genunchi; iat

nişte vesti rele! Eşti, m car, îngrijit ca lumea? E atât de trist şi de întunecat aici! E mult de când n-am mai fost pe la tine, dar mi se pare c odinioar locuin a ta ar ta ceva mai vesel. Şi domnişoara asta e destul de trist , dac nu cumva se preface.

Fata st tea nemişcat , lâng uş , cu luminarea în mân şi, judecind dup vagul privirii, p rea c -l priveşte mai degrab pe K. decât pe unchi, chiar acum când acesta din urm vorbea despre ea.

K. se rezemase de-un scaun pe care îl împinsese aproape de fat .

— Când eşti bolnav ca mine, spuse avocatul, ai nevoie de odihn ; pentru mine liniştea aceasta nu e trist . Şi ad ug , dup o clip : Şi-apoi, Leni m îngrijeşte bine; se poart foarte dr gu cu mine.

Dar unchiul nu p ru deloc convins; v dit lucru, era por¬nit împotriva tinerei infirmiere; cu toate c nu-i r spunse nimic bolnavului, n-o sl bi o clip din ochi şi o privi cu as¬prime când ea se apropie de pat, puse luminarea pe noptier şi se plec spre bolnav ca s -i şopteasc ceva la ureche în timp ce-i aranja pernele.

Uitînd aproape cu totul c ar fi trebuit s -l menajeze pe bolnav, unchiul se ridic şi începu s umble de colo-colo în spatele infirmierei; p rea atât de furios, încât K. nu s-ar fi mirat deloc dac l-ar fi v zut apucând-o pe fat de fust şi topingând-o departe de pat; cât despre K., el privea totul cu linişte; boala avocatului nu i se p rea chiar o nenorocire c ci, neputîndu-se opune zelului pe care unchiul inea s -l desf şoare pentru proces, accepta bucuros ca zelul acesta s fie atenuat f r interven ia lui.

Poate numai ca s-o jigneasc pe infirmier , unchiul spuse: — Domnişoar , las -ne singuri o clip , te rog: am de discutat o chestiune personal cu prietenul meu.

Infirmiera, care tocmai netezea marginea dinspre perete a cearşafului şi era, deci, mult aplecat peste bolnav, întoarse doar capul şi r spunse cu un ton liniştit, care contrasta ciudat cu vorbele când bolborosite furios, când ros¬tite curg tor, ale unchiului: — Vede i bine c domnul e atât de bolnav încât nu poate discuta nici un fel de chestiuni în momentul de fa .

F r îndoial c repetase expresia unchiului numai din comoditate, dar r spunsul ei putea s par ironic chiar şi unei persoane indiferente; de aceea unchiul s ri ca ars: — Ce diavoli ! bîigui el cu vocea înecat de primele sufoc ri ale furiei.

K. se sperie, deşi se aşteptase la o asemenea izbucnire, şi se repezi spre unchiu-s u cu inten ia precis de a-i astupa gura cu amândou mîinile; dar, din fericire, silueta bolnavu¬lui se în l în clipa aceea de dup fat ; unchiul se strâmb groaznic, de parc ar fi înghi it ceva dezgust tor, apoi spuse pu in mai liniştit: — Nu mi-am pierdut înc min ile, domnişoar . Dac lu¬crul pe care i l-am cerut nar fi posibil, nu i l-aş fi cerut. Acum las -ne, te rog.

Infirmiera st tea în picioare, la c p tâiul patului, cu capul spre unchi; lui K. i se p ru c o vede mângîind mâna avocatului: — Po i s spui tot fa de Leni, şopti bolnavul cu glas rug tor.

— Ceea ce vreau s spun nu m priveşte pe mine şi nu e vorba de-un secret al meu, vorbi unchiul şi se r suci de parc ar fi vrut s arate c nu mai voia s discute, dar c -i mai acorda celuilalt un minut de gândire.

— De cine e vorba atunci? Întreb avocatul, cu voce stins , culcându-se la loc.

— De nepotul meu, spuse unchiul. L-am adus şi pe el. Şi-l prezent : domnul procurist Josef K. — Of! f cu bolnavul ceva mai înviorat, şi-i întinse mâna lui K.; scuza i-m , nu v observasem. Du-te, Leni, îi spuse el apoi infirmierei care nu se împotrivi deloc, şi-i întinse mâna ca şi cum s-ar fi desp r it de ea pentru mult vreme.

— N-ai venit deci, îi spuse unchiului care se apropiase, mai împ cat, n-ai venit deci s vizitezi un bolnav, ci pentru afaceri.

Ideea c veniser s -l vad ca pe-un bolnav p rea c -l pa¬ralizase pân atunci, întratât p ru de viguros începând din clipa aceea. R mase tot timpul sprijinit într-un cot,

ceea ce nu se putea s nu fie obositor, şi-şi fr mânt tot timpul o şuvi din barb .

— Ai şi început s ar i mai bine de când a ieşit vr jitoa¬rea, începu unchiul. Dar se întrerupse şi şopti: Fac prinsoare c ascult , şi se repezi la uş .

Dar dup uş nu se afla nimeni şi unchiul se întoarse, nu dezam git, c ci absen a infirmierei i se p rea un lucru şi mai r u, ci enervat.

— Te înşeli în privin a ei, spuse avocatul f r s-o apere mai mult — poate vrând s arate astfel c infirmiera n-avea nevoie de ap rare. Apoi continu pe-un ton ceva mai priete¬nos: Cât despre afacerea nepotului dumitale, fireşte c m-aş socoti fericit s m pot ocupa de ea, dac puterile îmi vor îng dui o sarcin atât de dificil ; tare m tem îns c nu sunt la în l imea cerin elor, dar n-am s m dau în l turi de la ni¬mic ; dac nam s pot face fa situa iei, o s putem angaja oricând înc un coleg. Sincer vorbind, afacerea în cauz m intereseaz prea mult ca s renun dinainte s m ocup per¬sonal de ea. Dac inima n-o s -mi reziste pân la cap t, m car o s aib un prilej demn s -şi înceteze b t ile.

K. se gândea c nu în elege un cuvânt din tot ce-şi spu¬neau ei; îşi privea întruna unchiul, sperând s g seasc la el vreun sens, dar acesta inea lumânarea de pe noptiera de unde o sticlu cu medicamente se şi rostogolise pe covor; unchiul aproba cl tinând din cap tot ce spunea avocatul, se ar ta de acord asupra tuturor punctelor şişi privea din când în când nepotul, cerându-i parc aceeaşi aprobare. Îi vorbise cumva unchiul, mai înainte, avocatului, despre proces? Nu; ar fi fost imposibil, c ci tot ce se petrecuse adineauri anula o asemenea presupunere. De aceea spuse: — Nu în eleg nimic.

— S m fi înşelat oare? Întreb avocatul, la fel de mi¬rat şi de stînjenit ca şi K.; s m fi dus graba pe o cale greşit ?

— Despre ce dori i s -mi vorbi i? Credeam c e vorba despre procesul dumneavoastr .

— Despre proces, fireşte, spuse unchiul şi-l întreb pe K.: atunci ce doreşti?

— Dar de unde şti i oare cât de cât despre mine şi despre procesul meu? Întreb K. — A! Asta era! zâmbi avocatul. Doar şti i bine c sunt avocat: frecventez cercuri juridice în care se vorbeşte tot¬deauna despre procese şi le re in pe cele mai neobişnuite, mai ales când e vorba de nepotul unui prieten. Cred c nu-i nimic de mirare în asta.

— Ce doreşti? Îl întreb unchiul pe K. Pari neliniştit.

— Frecventa i cercuri juridice? Întreb K. — Sigur c da, spuse avocatul. Iar unchiul ad ug : — Întrebi ca un copil.

— Cu cine s m v d, spuse avocatul, dac nu cu colegii mei de breasl ?

Tonul lui era atât de conving tor, încât K. nu-i r spunse nimic. „Lucra i totuşi, ar fi vrut el s spun — dar nu izbuti s -şi înving re inerea de-a rosti cuvintele, lucra i totuşi pentru justi ia obişnuit şi nu pentru cea din pod.

— Gândi i-v , continu avocatul cu tonul cuiva care ex¬plic printr-o parantez un lucru de la sine în eles, gândi i-v c asemenea rela ii aduc mari avantaje clientelei mele, în multe privin e. Asta nici n-ar mai fi nevoie s v-o spun. Fireşte, pentru moment boala m stinghereşte destul, dar am înc printre oamenii justi iei cî iva prieteni care vin s m vad şi de la care mai aflu ce e nou. Ba poate c aflu mai repede chiar decât unii perfect s n toşi, care stau toat ziua la tribunal. Aşa se face c am, chiar în clipa de fa , un oas¬pete care mi-e foarte drag. Şi ar t spre un col întunecos al înc perii.

— Unde? Întreb K. aproape cu grosol nie, din pricina uimirii. Şi se uit nedumerit în jurul lui; fişia de raze a lumin rii era departe de-a r zbate pân la peretele din fa . Dar, într-a¬dev r, ceva începu s se mişte în col ul acela. Iar când un¬chiul ridic luminarea, descoperir acolo un domn în vîrst , aşezat lâng o m su . Pesemne c domnul acela îşi inuse pân şi r suflarea ca s poat r mâne atâta vreme neobservat; acum , el se ridic ceremonios şi v dit sup rat c se atr sese aten ia asupra lui. Şi îşi agit mîinile ca pe nişte aripioare, ca s arate c refuz orice

prezentare şi orice plec ciune, c nu tine cu nici un chip s -i deranjeze pe ceilal i şi c -i roag s -l lase în întuneric şi s -i uite prezen a. Dar lucrul acesta nu mai era cu putin .

— Ne-a i luat prin surprindere, spuse avocatul, ca s se explice. Şi, cu un gest, îl încuraja pe domnul cel vîrstnic s se apropie, iar domnul se apropie încet, privind în jurul lui, ex¬trem de şov itor, dar cu oarecare demnitate.

— Domnule şef de birou... Ah, dar ierta i-m ! nu v-am prezentat înc . Iat l pe prietenul meu Albert K. şi pe nepo¬tul s u, domnul procurist Josef K.; iar dumnealui e domnul sef de birou. Domnul şef de birou a avut amabilitatea s vin s m vad . Un profan nu şi-ar putea da seama de valoarea unei asemenea vizite; ca s-o po i aprecia trebuie s fii ini iat, trebuie s cunoşti mul imea de treburi care îl co¬pleşesc pe domnul şef de birou. Dar el a venit totuşi, şi eram pe cale de-a sta de vorb liniştit, atât cât îmi îng duie sl bi¬ciunea pricinuit de boal . De fapt nu-i interzisesem lui Leni s deschid uşa eventualilor vizitatori, pentru c nu aştep¬tam pe nimeni, credeam c o s r mânem singuri. Şi tocmai atunci, dragul meu Albert, ai început tu s ba i cu pumnii în uş , iar domnul şef de birou s-a retras într-un col cu scaunul şi cu m su a; dar observ c , dac am vrea, am avea un su¬biect de discu ie comun; s ne adun m deci la un loc...

Domnule şef de birou..., ad ug el înclinându-şi capul cu un zâmbet slugarnic şi ar tînd un fotoliu de lâng pat.

— Din p cate, vai! nu pot s r mân decât câteva clipe, spuse şeful de birou, amabil, adîncindu-se în fotoliu şi uitîndu -se la ceas. Treburile nu-mi dau r gaz. Dar nu vreau s scap prilejul de-a face cunoştin cu prietenul unui prie¬ten de-al meu; şi d du uşurel din cap c tre unchiul care p ru foarte satisf cut de noua lui cunoştin ; la drept vorbind, temperamentul îl împiedica pe unchi s -şi exprime senti¬mentele ; de aceea înso i cu un râs pe cât de zgomotos pe atât de jenat cuvintele şefului de birou. Oribil tablou! K. putu s -l priveasc în voie, c ci de el nu se ocupa nimeni! Şeful de birou, din moment ce fusese chemat s ia parte la discu ie, prelua, dup cum îi era obiceiul, frîiele convorbirii. Avocatul, a c rui sl biciune de mai adineauri poate c avu¬sese doar rostul de-ai alunga pe noii oaspe i, începu s as. culte atent, cu mâna pîlnie la ureche, iar unchiul, care nu l sase luminarea — o balansa pe pulp şi avocatul privea adesea, îngrijorat, jocul acesta — unchiul uit curând orice urm de jen şi se l s cu totul cucerit de încântarea pe care i-o produceau elocin a şefului de birou şi gesturile undui¬toare cu care acesta îşi înso ea cuvintele. Rezemat de t blia patului, K. se pomeni cu totul neglijat, poate chiar dinadins, de şeful de birou, şi nu le mai servi decât ca auditor b trânilor domni. De altfel, abia dac ştia despre ce vorbeau ei şi-si l s gândurile s -i r t ceasc în voie, când la infirmier , cind la purtarea grosolan a unchiului fa de ea, când la întrebarea dac -l mai v zuse vreodat pe şeful de birou. Nu cumva se aflase şi el în publicul venit la primul lui interogatoriu? S-ar putea s se înşele; oricum, şeful de birou s-ar fi putut per¬fect situa printre b trânii cu b rbi rare afla i în primul rând al publicului.

La aceasta se gândea K. în clipa când un zgomot ca de por elan spart îi f cu pe to i s ciuleasc urechile, aten i.

— M duc s v d ce s-a întîmplat, spuse K. şi porni încet, vrând parc s le dea celorlal i posibilitatea de a-l re ine.

Abia ieşise în vestibul şi tocmai încerca s se orienteze în bezn , când o mân mic se aşez pe mâna lui, care înc nu d duse drumul clan ei, şi închise încetişor uşa. Era mâna in¬firmierei, care îl aştepta acolo.

— Nu s-a întîmplat nimic, îi şopti ea. Am aruncat doar o farfurie în perete, ca s te scot de-acolo.

Stingherit, K. îi spuse: — Şi eu m gândeam la dumneata.

— Cu atât mai bine, spuse infirmiera. Vino!

Dup cî iva paşi ajunser în fa a unei uşi de sticl mat , pe care tîn ra o deschise.

— Intr , spuse ea.

Se aflau, f r îndoial , în biroul avocatului. Atât cât se putea desluşi la lumina lunii care lumina un mic p trat pe podea în fa a celor dou ferestre mari, înc perea era mobi¬lat cu lucruri masive şi grele.

— Aici, spuse infirmiera ar tînd un fel de lad întune¬cat , cu un sp tar de lemn sculptat.

De îndat ce se aşez , K. îşi continu cercetarea; se afla într-o sal înalt , în mijlocul c reia clientela avocatului s ra¬cilor pesemne c se sim ea absolut pierdut . I se p ru c şi vede câtiva clien i apropiindu-se cu paşi m run i de biroul imens, bar uit imediat senza ia aceasta şi nu mai avu ochi decât pentru tîn ra care se ghe muise lâng el şi aproape c -l strivea de sp tar.

— Credeam, spuse ea, c ai s vii singur, f r s te chem. E ciudat, totuşi: mai întâi, când ai intrat, nu i-ai mai luat ochii de la mine, şi acum m faci s te aştept.

Spune-mi Leni, ad ug ea repede, ca şi cum n-ar fi trebuit s piard nici o se¬cund a întîlnirii.

— Cu pl cere, îi r spunse K., dar ciud enia despre care vorbeai, Leni, e foarte uşor de explicat. Mai întâi trebuia s ascult p l vr geala b trânilor şi nu puteam pleca f r motiv; apoi, nu sunt obraznic de felul meu, am o fire mai mult ti¬mid , şi nici dumneata, Leni, nu pari s te laşi cucerit de la prima vedere.

— Asta nu, spuse Leni punând mâna pe sp tar şi privin-du-l pe K. drept în ochi, asta nu, dar nu i-am pl cut şi pro¬babil c nu- i plac nici acum.

— S -mi placi, spuse K. ocolind un r spuns direct, s -mi placi ar fi cam pu in.

— Oh! zâmbi ea.

Spusele lui K.., urmate de exclama ia aceasta, îi d deau lui Leni o oarecare superioritate. De aceea K. t cu un timp. Şi, pentru c se obişnuise cu întunericul din înc pere, putu s disting unele am nunte ale mobilierului. Remarc , mai ales, un tablou imens atârnat în dreapta uşii şi se aplec înainte s -l vad mai bine. Tabloul înf işa uri b rbat în rob de judec tor, stînd pe un jil înalt, a c rui poleial aurie p rea c împroaşc întreaga pânz . Partea ciudat a portre¬tului o constituia îns atitudinea judec torului: în loc s stea în jil , cu demnitate calm , judec torul îşi ap sa cu pu¬tere bra ul stîng pe sp tarul şi pe bra ul jil ului, pe când bra ul drept îl inea complet degajat, sprijinit doar cu palma de una din rezem toarele laterale, de parc s-ar fi preg tit s îşneasc în sus, împins de o violent indignare, ca s spun un lucru decisiv, poate chiar s rosteasc sentin a definitiv .

Acuzatul trebuia presupus la picioarele sc rii ale c rei trepte de sus, acoperite cu un covor galben, se desluşeau destul de bine.

— Poate c e judec torul meu, spuse K. ar tînd cu dege¬tul tabloul.

— Eu îl cunosc, spuse Leni, privind şi ea tabloul. Vine destul de des pe aici.

Portretul e din tinere e, dar nu se poate s -i fi sem nat vreodat ; în realitate, judec torul este ex¬trem de m runt. Asta nu-l împiedic s cear portrete în care s arate ca un personaj imens, c ci e cumplit de vanitos, cum de altfel suntem to i aici. Şi eu sunt vanitoas , şi sunt foarte sup rat c nu- i plac.

La cuvintele ei, K. îi r spunse cuprinzând-o în bra e şi tr gând-o cât mai aproape.

Leni îşi rezem , t cut , capul pe um rul lui. Iar K., mereu cu gândul la judec tor, o întreb : — Ce grad are?

— E judec tor de instruc ie, îi r spunse ea apucându-i mâna cu care K. îi cuprinsese talia şi jucându-se cu degetele lui.

— Şi el e tot un simplu judec tor de instruc ie, spuse K., dezam git. Func ionarii superiori se ascund, iar el s-a insta¬lat într-un jil !

— Nu-i nimic adev rat, spuse Leni cu fa a culcat pe palma lui K. în realitate, judec torul st pe- un scaun de buc t rie, peste care se aşaz o p tur veche, de grajd, împ turit în patru. Dar nu te mai po i gândi şi la altceva, în afar de procesul dumitale? ad ug ea, încet.

— Îmi e cu neputin , spuse K. Ba chiar cred c m gândesc prea pu in la el.

— Nu prin asta greşeşti, spuse Leni. Am auzit îns c eşti grozav de înd r tnic.

— De la cine ai auzit? Întreb K. Îi sim ea pe piept ap sarea trupului şi privea bogatul şi densul şuvoi al p rului ei brun.

— Nu pot s - i spun mai mult, îi r spunse Leni. Nu-mi cere nume, ci înl tur - i defectul, nu fi atât de înc p înat; tribunalului acestuia nu i te po i opune şi eşti silit s m rtu¬riseşti. M rturiseşte, deci, la prima ocazie. Abia dup aceea ai s po i încerca s g seşti vreo posibilitate de sc pare. Abia dup aceea. Şi nici atunci n-o s izbuteşti, decât dac o s - i cineva în ajutor. Dar nu- i face griji: am s m ocup eu de asta.

— S-ar p rea c ştii multe despre tribunal şi despre toate tertipurile necesare aici, spuse K. şi şi-o aşez pe Leni pe genunchi, c ci se lipise prea tare de el.

— Aşa e bine, spuse Leni instalându-se comod pe ge¬nunchii liii, dup ce-şi netezise pliurile fustei şi-şi aranjase bluza.

Apoi i se ag cu amândou mîinile de gât, îşi l s capul pe spate şi-l privi îndelung.

— Dac nu m rturisesc, nu m po i ajuta? o întreb el, ca s-o încerce. Şi se gândi, aproape mirat: Ia te uit ! Îmi re¬crutez ajutoare; mai întâi domnişoara Bürstner, apoi nevasta aprodului şi acum aceast mic infirmier care s-ar p rea c are o ciudat nevoie de mine. Şi îmi st pe genunchi de parc aici ar fi adev ratul ei loc!

— Nu, îi r spunse Leni cl tinând încet din cap, dac nu m rturiseşti n-am s te pot ajuta. Dar dumneata nu-mi doreşti deloc ajutorul, pu in î i pas de el, eşti înd r tnic şi nu te laşi convins... Ai o iubit ? Îl întreb ea peste o clip .

— Nu, r spunse K. — Ba ai! f cu Leni.

— Da, e-adev rat, spuse K., t g duiam şi, totuşi, îi port fotografia în buzunar. Şi, la rug mintea lui Leni, îi ar t o fotografie a Elsei; ghemuit pe genunchii lui K., Leni privi poza: un instanta¬neu. Elsa fusese fotografiat dup unul din dansurile vije¬lioase pe care îi pl cea s le danseze în localul unde servea; fusta îi unduia în aer, din pricina piruetelor ; mîinile şi le inea pe şolduri şi rîdea, cu gâtul întins; în poz nu se putea vedea spre cine rîde.

— Poart corset şi se strânge prea tare, spuse Leni ar tînd locul unde, dup p rerea ei, lucrul acesta se vedea clar; nu-mi place; e vulgar şi neîndemânatic . Dar poate c fa de dumneata e blând şi dr gu , aşa s-ar p rea din foto¬grafie. Adeseori, fetele acestea solide ştiu s fie blânde şi dr gu e; dar s se sacrifice pentru dumneata, ar fi în stare?

— Nu, spuse K., nu e nici blând , nici dr gu , şi nici n-ar fi capabil s se sacrifice pentru mine. De altfel, nu i-am cerut niciodat asemenea lucruri şi nici m car fotografia n-am privit-o pân acum atât de atent, ca dumneata.

— Asta fiindc nu ii prea mult la ea, spuse Leni. Deci nu- i este iubit .

— Ba da, spuse K. Nu-mi retrag cuvintele.

— Acum, s-ar putea s - i fie iubit , dar n-ai regreta-0 prea mult dac ai pierde-o sau dac ai înlocui-o cu alta, de pild cu mine.

— Fireşte, po i gândi aşa, spuse K. zâmbind, dar Elsa are un mare avantaj fat de dumneata; ea nu ştie nimic despre procesul meu, şi chiar dac ar şti ceva nu s-ar gândi niciodat la el. Şi n-ar c uta niciodat s m conving s cedez.

— Asta nu-i deloc un avantaj, spuse Leni; dac nu mai are şi altele, pot s sper. Are vreun defect fizic?

— Un defect fizic? Întreb K. — Da, spuse Leni, eu am un mic defect fizic. Iat -l. Şi-şi dep rta degetul mijlociu de inelarul mîinii drepte: Între aceste dou degete pielea crescuse pân la jum tatea celei de-a doua falange.

Din pricina întunericului, K. nu observ imediat ce voia s -i arate, dar Leni îi conduse mâna, orbeşte, şi-l f cu s -i pip ie pieli a.

— Ce ciud enie! se mir K.

Şi, dup ce-i privi toat mâna, ad ug : — Dr gu ghear !

Leni accept ca un fel de mândrie mirarea lui K.; acesta îi lipi şi-i dezlipi de nenum rate ori cele dou degete; în cele din urm , i le s rut înainte de-a le da drumul.

— Oh! strig ea atunci, m-ai s rutat.

Gr bit , cu gura deschis , se coco cu genunchii pe ge¬nunchii lui. K. o privea uluit. Acum, când erau atât de aproape, observ c Leni r spândea un parfum amar şi iute, o arom ca de piper; ea îi lu capul şi i-l culc pe sîni, se aplec deasupra lui, apoi îi muşc şi-i s rut gâtul, ba îşi tre¬cu din ii şi prin p rul lui.

— M-ai luat pe mine în schimb! gemea Leni din când în când; bag de seam , m-ai luat pe mine în schimb!

Dar genunchiul îi alunec şi, cu un uşor ip t, Leni aproape se pr buşi pe covor. Ca s-o in , K. o prinse de talie, dar se pomeni şi el tras în c dere.

— Acum eşti al meu, spuse Leni. Iat cheia casei. Vino când vrei, îi mai şopti ea, ca încheiere. Şi-i mai arunc , din fug , o s rutare, pe când el pleca.

Afar , începuse s cad o burni m runt . K. se gândea s se duc în mijlocul str zii ca s-o mai vad pe Leni, înc o dat , la fereastr , când unchiu-s u îşni dintr-un automobil care aştepta în fa a casei şi pe care el, distrat, nu-l observase; unchiul îşi apuc nepotul de bra şi-l împinse spre poart , ca si cum ar fi vrut s -l intuiasc acolo.

— Cum ai putut s faci una ca asta! Îi strig el. Ai d u¬nat enorm procesului t u, care se urnise pe calea cea bun ! Te duci şi te ascunzi cu scîrn via aia mic şi stricat care, culmea, mai e, fireşte, şi amanta avocatului; lipseşti ore întregi, şi nu cau i m car un pretext, nu ascunzi nimic, faci totul pe fa , dai fuga la ea şi r mâi cu ea! Şi ne ui i acolo pe to i trei: pe unchiul care se speteşte alergând pentru tine, pe avocatul care- i trebuie ca s cîştigi, şi mai ales pe şeful de birou, personajul acesta atât de puternic, de care depinde întregul t u proces în faza actual ! Noi c ut m un mijloc ca s te ajut m; eu m v d silit s discut cât se poate de prudent cu avocatul; avocatul, la rândul s u, nu ştie cum s se mai poarte cu şeful de birou; în fa a atâtor greut i, datoria ta ar fi m car s m sus ii pe cât posibil! Iar tu r mâi cu ea! Şi vine, vrând-nevrând, momentul când lucrul acesta nu mai poate fi t inuit! Fireşte, oamenii sunt politicoşi şi nu pomenesc nimic despre lipsa ta, încearc s m cru e; dar pân la urm nu se mai pot st pâni, şi fiindc nu putem vorbi despre ce ne intereseaz , nu mai scot un cuvânt! Am stat un sfert de ceas f r s ne spunem nimic, ascultînd dac nu cumva te întorci.

Degeaba! Pân la urm , şeful de birou, care z bovise mai mult decât ar fi dorit, s-a ridicat s -şi ia r mas bun; se vedea cât de colo c -i p rea r u pentru mine, dar n-avea cum s m ajute; şi a mai întârziat câteva clipe la uş , cu o amabi¬litate de necrezut, apoi s-a dus. Î i închipui ce mult m-a uşu¬rat plecarea lui: sim eam c m sufoc. Iar avocatul, care e bolnav, a suferit şi mai mult din pricina ta; omului acestuia cumsecade aproape c -i pierise graiul când mi-am luat r mas bun de la el. Probabil c ai contribuit la pr buşirea lui total , ai gr bit moartea unui om de care aveai nevoie. Iar pe mine, unchiul t u, m laşi s te aştept aici, în ploaie, ore şi ore. Pune mâna s vezi ce ud sunt.

AVOCATUL, INDUSTRIAŞUL ŞI PICTORUL Într-o diminea de iarn — afar ningea, în lumina tul¬bure a zilei — K. şedea la birou; deşi era înc devreme, se sim ea extrem de obosit. Ca s scape de func ionarii mai m run i, îi spusese omului de serviciu c are de terminat o lucrare mai important şi-i poruncise s nu lase pe nimeni s intre. Dar, în loc s lucreze, se fr mânta pe scaun şi muta de colo-colo obiectele de pe mas ; în cele din urm îşi întinse, f r s -şi dea seama, mîinile pe mas şi r mase aşa, f r mişcare, cu capul plecat.

Ideea procesului nu-l sl bea o clip ; se întrebase adeseori dac n-ar fi fost mai bine s se apere întocmind un raport scris pe care s -l trimit tribunalului: şi-ar fi expus în el bio¬grafia, pe scurt, şi ar fi explicat, în leg tur cu toate eveni-mentele cât de cât importante din via a lui, motivele care îl determinaser s procedeze aşa cum procedase,

judecind apoi motivele acestea dup opiniile lui actuale; în încheiere, ar fi ar tat motivele acestei ultime hot rîri. Un asemenea ra¬port i se p rea cu mult superior fa de obişnuita metod de ap rare a avoca ilor pe care, de altfel, îi socotea cam dubioşi, întradev r, K. nici nu ştia ce întreprinde avocatul; f r îndoial c nu f cea mare lucru, din moment ce trecuse mai mult de-o lun de când maestrul Huld încetase s -l mai cheme şi, de altfel, nici la consulta iile precedente nu avu¬sese deloc impresia c omul acesta ar fi putut s -l ajute prea mult. Maestrul Huld aproape c nu-l întrebase nimic, deşi ar fi avut atâtea întreb ri de pus. Întreb rile acestea erau esen iale. K. sim ea el însuşi ce-ar fi fost necesar s fie între¬bat. Dar avocatul, în loc s -l întrebe, se lansa în discursuri interminabile, sau st tea ca mut în fa a lui, plecându-se uşor peste mas , probabil din cauz c îi sl bise auzul, şi îşi fr mânta o şuvi din barb , privind desenele de pe covor, în locul unde K. se culcase cu Leni. Din când în când îi d dea nişte sfaturi seci, cum se dau copiilor. Discu ii pe cât de lungi pe atât de plictisitoare, pentru care K. se gândea s nu dea nici un ban când va veni vremea pl ii. Când avocatul socotea c -l umilise îndeajuns, încerca, de obicei, s -l mai îmb rb teze un pic. Şi-i povestea atunci c mai cîştigase, total sau în parte, multe procese asem n toare şi c procesele acelea, deşi în realitate mai pu in dificile, p reau totuşi mai dispe¬rate decât procesul lui. Are lista lor aici, în sertar — şi lovea în mas — dar secretul profesional îl împiedic , din neferi¬cire, s arate dosarele. Marea experien dobîndit în cursul dezbaterilor o s -i foloseasc neap rat lui K.; fireşte c a şi început imediat, s lucreze: prima întîmpinare e gata f cut . Întîmpinarea aceasta e foarte important , c ci întreg procesul depinde, adeseori, de prima impresie pe care o face ap rarea. Din p cate — şi asupra acestui lucru trebuie în orice caz s -i atrag de pe acum aten ia lui K. — se întîmpl destul de des ca primele întîmpin ri s nu fie citite de tribu¬nal. Sunt pur şi simplu clasate, sub cuvânt c interogatoriul acuzatului e, pân una alta, mai important decât toate întîmpin rile scrise. Tribunalul mai spune chiar, uneori, atunci când inculpatul st ruie prea mult, c întîmpinarea îi va fi citit o dat cu toate celelalte acte, înaintea hot ririi de¬finitive, când dosarul va fi complet. Dar, din p cate, lucrul acesta nu e totdeauna adev rat, ad uga avocatul; în genere, prima întîmpinare zace în vreun sertar, sau pân la urm se pierde şi, chiar dac e p strat , de obicei nu e citit , dup cum a aflat el, deşi, cinstit vorbind, din surse nu prea autori¬zate. Situa ia aceasta e regretabil , dar îşi are temeiurile ei. K. nu trebuie s piard din vedere c dezbaterile nu sunt pu¬blice, c pot deveni publice dac tribunalul socoteşte nece¬sar, dar c legea nu prevede acest caracter public. De aceea dosarele tribunalului, şi mai ales actul de acuzare, r mân se¬crete şi pentru acuzat, şi pentru ap r torul s u, prin urmare, în genere, e greu de ştiut împotriva cui trebuie îndreptat prima întîmpinare, şi nu i se permite, în fond, întîmpin rii acesteia s furnizeze elementele utile, decât prin vreo întîmplare fericit . Întîmpin ri cu adev rat utile nu se pot face decât ceva mai târziu, în cursul interogatoriilor, dar întreb rile puse inculpatului las s se întrevad sau s se ghiceasc diferitele capete de acuzare şi motivele pe care sunt întemeiate. În asemenea condi ii ap rarea se g seşte, nici vorb , într-o situa ie foarte defavorabil , ba chiar penibil , dar asta şi inten ioneaz tribunalul. Legea nu admite în mod expres ap rarea, ci doar o îng duie, şi se poate pune chiar întrebarea dac paragraful din lege care pare c o îng duie, o îng duie şi în realitate. De aceea nu exist propriu-zis avoca i recunoscu i de tribunalul în cauz ; to i cei care se prezint la bar nu sunt decât avoca i de contraband . Evident, faptul acesta dezonoreaz întreaga breasl ; K. n-are decât s priveasc sala rezervat avoca ilor, data viitoare când s-o duce în birourile tribunalului, şi probabil c o s se îngrozeasc v zându-i pe cei aduna i acolo; numai aspectul od i ei rezervate avoca ilor ar fi suficient s arate dispre ul tribunalului pentru oamenii aceştia.

Od i a e luminat printr-un ochi de geam mic şi atât de înalt încât ca s priveşti prin el — respirând fumul hornului aşezat al turi şi mânjindu- i fa cu funingine — trebuie mai întâi s g seşti un confrate pe” ai c rui umeri s te po i coco a; în plus — şi asta numai ca un exemplu pentru starea în care se afl înc perea — podeaua are de mai bine de-un an o gaur prin care poate c un om n-ar izbuti s treac , dar e suficient de mare,

totuşi, ca s i se scufunde piciorul în ea; şi cum sala avoca ilor se afl la etajul al doilea al podului, dac se nimereşte ca vreunul dintre avoca i s calce în gaur , piciorul îi atârn prin tavanul primului etaj al podului, exact deasupra culoarului în care aşteapt inculpa ii.

Avoca ii nu exagereaz deci când declar c situa ia aceasta este de-a dreptul ruşinoas . Reclama iile lor n-au îns nici un fel de audien în fa a administra iei. Şi le e strict interzis s fac vreo modificare pe cheltuiala lor; alt¬minteri, exist motive temeinice ca avoca ii s fie trata i aşa: tribunalul caut s elimine pe cât posibil ap rarea şi ine ca acuzatul s r spund el însuşi de toate. In fond, punctul acesta de vedere nu e r u: dar s se trag de aici concluzia inutilit ii avoca ilor pentru inculpat, în fa a acestui tribu¬nal, ar fi cât se poate de greşit. Dimpotriv , nic ieri avoca ii nu le pot fi mai de folos, c ci, în genere, dezbaterile nu sunt secrete numai pentru public, ci şi pentru acuzat; fireşte, în m sura în care secretul e posibil, dar într-o larg m sur , to¬tuşi, într-adev r, acuzatul n-are dreptul s vad dosarele tri¬bunalului, iar dup interog ri ar fi foarte dificil de ghicit ce con in dosarele, mai ales pentru acuzatul intimidat şi co¬pleşit de grijile care-i sustrag aten ia. Aici intervine ap ra¬rea. De obicei, avoca ii n-au dreptul s asiste la întrevederile cu judec torul de instruc ie, de aceea sunt nevoi i s -l descoas pe acuzat imediat dup interogatoriu şi pe cât se poate chiar în uşa înc perii unde se iau interogatoriile, ca s poat descifra, din explica iile lui adesea confuze, ce ar putea deveni util pentru ap rare. Dar nici cele aflate nu sunt prea impor¬tante, c ci, în condi iile date, nu se poate afla mare lucru, deşi, la drept vorbind, un om competent s-ar descurca mai bine decât un novice. Atuul principal îl constituie rela iile personale ale avocatului; pe ele se bazeaz adev rata va¬loare a ap r rii. Din propriile lui experien e, K. şi-a dat seama c organizarea tribunalului las de dorit în ceea ce priveşte gradele inferioare, c printre salaria ii m run i se afl destui venali şi coruptibili; în privin a aceasta, zidul justi iei are numeroase sp rturi. La sp rturile acestea se înghesuie majo¬ritatea avoca ilor, aici mituiesc, aici trag cu urechea şi spio¬neaz ; aici au avut loc, cel pu in în trecut, furturi de acte. Şi e de net g duit c unii ap r tori ob in în felul acesta rezul¬tate de moment, uimitor de favorabile acuzatului; ele constituie mândria avoca ilor şi momeala cu care îşi atrag clien ii noi; dar asemenea rezultate nu însemneaz nimic sau aproape nimic pentru evolu ia ulterioar a proceselor. Numai rela iile personale cinstite, şi anume cu func ionarii mai importan i — fireşte, func ionari superiori ai instan elor inferioare — pot avea o real valoare; la început pe ne¬sim ite, iar mai apoi din ce în ce mai v dit. Sigur, pu ini avo¬ca i izbutesc pe calea aceasta; iat de ce alegerea lui K. fusese cât se poate de fericit . Nu exist , spunea doctorul Huld, ap r torul s u, decât unul sau doi avoca i care s se poat l uda cu rela ii ca ale lui. Acestora pu in le pas , fireşte, de cunoştin ele pe care le-ar putea face în camera avoca ilor; cu oamenii de acolo ei nu vor s aib a face; dar cu func ionarii tribunalului au rela ii cât se poate de strânse. Maestrul Huld nu mai avea nevoie s pândeasc apari ia veşnic problematic a judec torilor de instruc ie în antica¬merele domniilor lor, ca s încerce s ob in de la ei, dup cum aveau chef, r spunsuri aproape totdeauna mincinoase şi fanteziste. Nu, K. însuşi putuse s constate c func ionarii — şi câteodat chiar unii de rang înalt — vin din proprie ini ia¬tiv s -l informeze pe fa , sau m car într-un fel uşor interpretabil, şi discut cu el despre viitoarea evolu ie a dez¬baterilor ; în unele cazuri izolate, ei se las chiar convinşi şi adopt uneori p rerile avocatujuj.jn privin a aceasta îns e bine s n-ai prea mult încredere în ei; oricât de categoric şi-ar exprima noua pozi ie favorabil ap r rii, imediat dup aceea se întorc, poate, la birou ca s dea, pentru dezbaterile din ziua urm toare directive cu totul diferite şi câteodat mult mai severe pentru acuzat decât fuseser cele de pân atunci, datorate tocmai punctului de vedere pe care pretindeau ca l-au lep dat definitiv. Împotriva unor asemenea lucruri nu se poate întreprinde nimic, c ci promisiunile f cute între patru ochi r mân mai departe promisiuni f cute între patru ochi şi nu pot impune nici un fel de obliga ie, chiar dac ap rarea n-ar fi obligat s p streze rela ii cât mai bune cu domnii func ionari. Ar mai trebui spus de asemenea c

atunci când domnii func ionari intr în leg tur cu ap r torii — şi când au a face cu oameni competen i — nu fac asta numai din prietenie sau din filantropie, ci pentru c , într-o anumit pri¬vin , depind şi ei de avoca i.

Tocmai aici iese la iveal defectul unui organism al jus¬ti iei care decreteaz de la bun început judecarea secret . Func ionarii sunt lipsi i de contactul cu societatea; pentru procesele obişnuite, ei sunt bine înarma i; asemenea procese pot s se desf şoare aproape de la sine, pe f gaşul cunoscut, şi abia dac e nevoie s se intervin pe K i, pe colo, uşurel, pentru ca lucrurile s mearg normal; dar în fa a cazurilor fie extrem de simple, fie deosebit de dificile, func ionarii se pomenesc adeseori dezorienta i; tr ind zi şi noapte închis¬ta i în literele legii, ei sfîrşescprin a pierde sensul exact al rela iilor umane, şi pierderea aceasta îi face s dea greş în ca¬zurile mai sus-pomenite. Şi atunci vin s cear sfat avoca i¬lor, urma i de vreun servitor care poart actele de obicei atât de secrete. La fereastra aceasta ai putea vedea mul i domni, şi ultimii pe care te-ai aştepta s -i vezi, privind pe strad cu un aer dezn d jduit, în timp ce avocatul cerceteaz dosarele de pe masa lui ca s le poat da un sfat. În asemenea ocazii se vede bine, de altfel, cât de serios îşi privesc domniile lor meseria şi la ce disperare îi împing piedicile pe care prin îns şi natura lor nu le pot învinge.

In orice caz, ad uga avocatul, situa ia lor nu e prea uşoar şi nu trebuie s le faci nedreptatea de-a o socoti ast¬fel. Ierarhia justi iei este infinit şi printre treptele ei chiar ini ia ii abia dac se descurc . Şi cum, în genere, dezbaterile tribunalelor r mân secrete atât pentru func ionarii mai m run i cât şi pentru public, ele nu pot fi niciodat urm rite pân la cap t; procesele intr deci adeseori în resortul vreunei instan e, f r s se ştie de unde vin, şi dispar f r s se ştie încotro. De aceea func ionarii sunt lipsi i de înv mintele pe care le-ar putea trage din studiul diverselor faze ale unui proces, din verdict şi din motiv rile lui. Ei n-au dreptul s se preocupe decât de partea procedurii pe care le-o rezerv legea şi, adeseori, ştiu despre ce urmeaz , adic despre rezul¬tatele propriei lor munci, mai pu in chiar decât ştie ap rarea care, în genere, r mâne în contact cu acuzatul pân la sfârşitul dezbaterilor. Deci şi în privin a aceasta func ionarii justi iei au multe de înv at de la avoca i. În fa a unei asemenea situa ii, cum mai poate s se mire K. v zând iritabilitatea func ionarilor, care se manifest adeseori jignitor la adresa acuza ilor — c ci fiecare face experien a aceasta? To i func ionarii sunt veşnic irita i, chiar dac par calmi. Fireşte, de pe urma acestui fapt au mult de suferit avoca ii m run i. În leg tur cu asta se povesteşte chiar o anecdot care pare cât se poate de ade¬v rat : un vechi func ionar, altminteri om liniştit şi de treab , studiase o zi şi o noapte, f r întrerupere — c ci func ionarii aceştia sîrit extrem de sîrguincioşi — o afacere judiciar dintre cele mai dificile şi încîlcit mai ales de întîmpin rile avoca ilor.

Diminea a, dup dou zeci şi patru de ore de munc ingrat , func ionarul nostru se aşaz la pând în dosul uşii şi-i arunc în josul sc rii pe to i avoca ii care voiau s intre.

Avoca ii se adunar pe unul din paliere ca s se sf tuiasc ce-i de f cut; pe de-o parte, n-aveau dreptul real de-a intra în tribunal, şi asta îi împiedica s întreprind vreo ac iune legal împotriva func ionarului — pe care, de altfel, aveau tot interesul s -l menajeze, dup cum s-a mai ar tat; dar, pe de alt parte, cum fiecare zi petrecut în afara tribunalului era complet pierdut pentru ei, ineau grozav s intre. Pân la urm c zur de acord c trebuia s -l istoveasc pe b trânul func ionar. Urcar deci, pe rând, treptele; ajuns sus, fiecare dintre ei se l sa aruncat jos, dup o lung rezisten pasiv ; la cap tul sc rii, avocatul era cules de colegii s i. Jocul acesta dur cam o or , dup care b trânul domn, obosit şi de munca de peste noapte, se sim i într-adev r istovit şi se întoarse în biroul unde lucra. Cei de jos inur mai întâi s se conving c b trânul plecase. De aceea îl trimiser pe unul dintre ei cu misiunea de-a cerceta dac locul era într-adev r gol. Şi nu intrar în sal decât dup reîntoarcerea celui trimis, f r s îndr zneasc a spune un cuvânt, c ci avoca ii nu in deloc s aduc vreo îmbun t ire sistemului judiciar, pe când oricare dintre acuza i, chiar şi cel mai slab la minte — şi lucrul acesta e foarte semnificativ — de la primul contact cu justi ia începe totdeauna s se gândeasc la proiecte de reforme, risipindu-şi astfel timpul şi energia pe care le-ar

putea folosi pentru sine într-un mod cu mult mai folositor. Singura metod cuminte, spunea maestrul Huld, e s iei lucrurile aşa cum sunt. Chiar dac ar fi posibil îmbun t irea unor aspecte m runte — ceea ce, de fapt, ar însemna o neghiobie — În cel mai fericit caz nu s-ar putea ob ine rezultate decât pentru procesele viitoare, iar faptul c atragi asupra ta aten ia unor func ionari ranchiunoşi î i este extrem de d un tor.

Trebuie s evi i pe cât posibil s fii remarcat, s stai liniştit chiar dac lucrul acesta e împotriva ra iunii, s încerci s în elegi c imensul organism judiciar va r mâne totdeauna oarecum în aer şi dac încerci din proprie ini iativ s -l schimbi cât de cât, î i tai singur craca de sub picioare şi te po i pr buşi, pe când imensul organism poate cu uşurin — totul inându-se legat în sistemul lui — s -şi g seasc o roti de schimb şi r mâne cum a fost, dac nu cumva — şi lucrul acesta e cel mai probabil — devine mai viguros, mai atent, mai sever şi mai r u. Cel mai bun lucru e deci s -l laşi pe avocat s şi vad de treaba lui şi nu s -l deranjezi. Reproşurile, sigur, sunt aproape cu totul inutile, mai ales când nu-i po i face pe oameni s în eleag întreaga lor importan , dar lui K. se vedea silit totuşi s -i spun c îşi p gubise propria cauz purtîndu-se aşa cum se purtase fa de şeful de birou. De acum înainte numele omului aceluia influent aproape c trebuia şters de pe lista celor care ar fi putut s fac ceva pentru K.; orice aluzie la proces, cât de uşoar , şeful de birou se pref cea dinadins c n-o aude, asta era clar. În multe privin e, func ionarii justi iei se poart ca nişte copii. Cel mai nevinovat lucru — şi, din p cate, atitudinea lui K. nu putea fi socotit ca atare — putea uneori s -i r neasc atât de mult încât s -i fac s nu mai vorbeasc nici cu cei mai buni prieteni, s le întoarc spatele când îi întîlnesc şi s lucreze cât pot împotriva lor. Dar se mai întîmpl câteodat ca o glum de doi bani, riscat când crezi c totul e pierdut, s -i fac s rîd f r nici un motiv si s -i împace brusc, în modul cel mai neaşteptat. Rela iile cu ei sunt, totodat , şi foarte complicate şi foarte simple; nici un principiu nu le-ar putea reglementa.

In asemenea condi ii, ar fi de mirare s - i ajung o via de om ca s admi i c ai putea izbuti din când în când. Şi, nici vorb , ai ore de melancolie, ca to i oamenii, ore când crezi c nu i-a izbutit nimic, când i se pare c n-ai cîştigat decât pro¬cesele destinate de când lumea s fie cîştigate şi care ar fi ajuns şi f r tine la bun sfîrşit, pe cât vreme celelalte pro¬cese le-ai pierdut pe toate, în ciuda zbuciumului, a grijilor şi a succeselor aparente care te-au bucurat atât. Şi în asemenea momente i se pare c nu trebuie s te încrezi în nimic şi c , de-ar trebui s r spunzi la unele întreb ri precise, nai îndr zni m car s negi faptul c atâtea procese care ar fi ajuns de la sine la un deznod mânt favorabil, au fost, cu cele mai bune inten ii din lume, îndrumate de tine pe c i greşite. Fireşte, pân şi în sentimentul acesta mai exist un soi de certitudine, dar ea e singura care- i mai r mâne. Crizele aces¬tea de scepticism — c ci, evident, nu sunt decât nişte crize — ti amenin pe avoca i mai ales când li se ia din mân un proces pe care îl duseser destul de departe şi în mod sa¬tisf c tor. Iat , f r îndoial , cel mai r u lucru care i se poate întîmpl unui avocat. O asemenea nenorocire nu e pricinuit niciodat din vina acuzatului; un inculpat care şi-a ales ap r torul e silit s -l p streze orice s-ar întîmpl . C ci, altfel, cum s-ar putea descurca singur dup ce a recurs la ap r tor? Asta nu se întîmpl niciodat , dar se întîmpl uneori ca procedura s ia o direc ie pe care avocatul nu mai are dreptul s-o urmeze! Şi i se retrage în acelaşi timp şi pro¬cesul, şi acuzatul, şi totul; cele mai utile rela ii nu-i mai fo¬losesc atunci la nimic, c ci func ionarii înşişi ignor cele petrecute. Procesul intr într-o faz în care nu mai exist dreptul la ap r tor, şi se afl în mîinile unor instan e inacce¬sibile, iar avocatul nu-l mai poate vedea pe inculpat Iar într-o bun zi, când te întorci acas , g seşti pe mas toate întîmpin rile pe care le-ai redactat cu atâta rîvn şi cu cele mai justificate speran e; ele i-au fost înapoiate fiindc nu mai au dreptul s figureze în noua faz a procesului. Acum, au devenit simple petice de hîrtie, f r nici o valoare. Asta nu înseamn îns c şi procesul e pierdut, sau cel pu in nu exist nici un motiv categoric ca s admi i o asemenea presupunere: atâta doar c nu se mai ştie nimic despre proces şi nu se va mai şti niciodat nimic. Din fericire, cazurile de acest fel nu sunt decât

excep ii şi chiar dac procesul lui K. o s intre vreodat pe o asemenea cale, pentru moment e înc departe de ea şi îi las avocatului destul teren de activitate. K. putea fi sigur c ocazia n-o s fie pierdut . Dup cum i s-a spus, întîmpinarea n-a fost înc trimis , dar nu-i nici o grab c ci, în momentul de fa , e mult mai important s se stabi¬leasc primele contacte cu func ionari competen i, ceea ce s-a şi f cut — cinstit vorbind, nu totdeauna cu prea mult succes — şi e mult mai bine, deocamdat , s nu fie divulgate am nunte care nu l-ar putea influen a pe K. decât într-un sens nefavorabil, dîndu-i prea multe speran e sau speriindu-l prea tare; se ştie doar c unii func ionari se ar taser foarte binevoitori şi al ii se ar taser mai pu in favorabili, dar nu refuzaser s -l ajute. În total, rezultatul era deci cât se poate de satisf c tor, dar nu trebuiau înc trase concluzii pe baza aceasta, c ci toate negocierile preliminare începeau la fel şi numai desf şurarea ulterioar a dezbaterilor putea s arate în ce m sur fuseser de folos. În orice caz, nimic nu e înc pierdut şi dac , în ciuda celor întîmplate, vom reuşi s -l cîştig m pe şeful de birou — câteva încerc ri fuseser f cute în acest sens — rana va fi curat , cum spun chirurgii, şi vom putea aştepta linişti i viitoarea desf şurare a lucrurilor!

Când se lansa în asemenea discursuri, avocatul nu mai ispr vea. Şi, la fiecare vizit , le lua de la cap t. Existau me¬reu progrese, dar în ce constau ele n-avea voie s spun . Lu¬cra de zor la prima întîmpinare, dar înc n-o terminase, fapt care se dovedea a fi cât se poate de favorabil la consulta ia urm toare, c ci momentul — imposibil de prev zut — ar fi fost r u ales pentru trimiterea întîmpin rii. Iar când, obosit de-atâtea vorbe, K. observa c lucrurile merg extrem de încet, chiar inând seama de toate dificult ile existente, avocatul îi r spundea c ele merg binişor pe micul lor f gaş, dar c , fireşte, ar fi ajuns mult mai departe dac el, K., i s-ar fi adre¬sat mai devreme. Din p cate, întârziase, şi neglijen a aceasta avea s -i mai aduc pe viitor şi alte necazuri, mult mai mari decât simpla pierdere de timp.

Singura întrerupere binef c toare a consulta iilor era ve¬nirea lui Leni, care ştia totdeauna s potriveasc în aşa fel lucrurile încât s -i aduc maestrului Huld ceaiul de câte ori K se afla la el. Leni r mânea apoi în spatele lui K., având ae¬rul c -l priveşte pe avocat — care se apleca foarte mult dea¬supra ceştii ca s -şi toarne ceaiul şi s -l soarb cu l comie. Şi, pe furiş, ea îşi l sa mâna în mâna lui K. Atunci se f cea li¬nişte deplin ; avocatul bea, K. îi strângea mâna lui Leni, iar Leni îndr znea uneori s mângîie încetişor p rul lui K. — Mai eşti aici, Leni? Întreba avocatul când termina.

— Voiam s duc ceaşca, spunea Leni.

Urma apoi o ultim strângere de mân ; avocatul se şter¬gea la gur şi începea, cu puteri noi, s -i vorbeasc lui K. Ce voia oare? S -l încurajeze? Sau s -l aduc la dispe¬rare? K. nu-şi d dea seama; dar, curând, un lucru îi ap ru v dit: ap rarea lui nu se afla în mîini bune.

S-ar fi putut foarte bine ca avocatul s spun adev rul, deşi se vedea cât de colo c vrea s -şi dea aere şi c nu mai avusese niciodat ocazia s se ocupe de-un proces atât de im¬portant pe cât p rea s fie cel al lui K. Dar rela iile pe care le scotea mereu în eviden p reau, într-adev r, suspecte; oare le folosea numai pentru K.? Avocatul nu uita niciodat s spun c era vorba de func ionari inferiori, deci de slujbaşi extrem de m run i şi c rora desf şurarea procesului putea, într-o anumit m sur , s le favorizeze avansarea. La urma urmei, n-ar fi fost posibil ca tocmai ei s -l foloseasc pe avo¬cat ca s îndrume procesul dup dorin a lor, pe c i cu totul nefavorabile inculpatului? Poate c nu ac ionau aşa în toate procesele, fireşte, un asemenea lucru n-ar fi fost posibil; cu siguran c existau şi cazuri în care func ionarii d deau o mân de ajutor avocatului, ca s -l r spl teasc pentru servi¬ciile aduse, c ci aveau tot interesul s -i p streze reputa ia; dar dac lucrurile st teau într-adev r aşa, în ce sens interve-neau ei în procesul lui K., proces extrem de spinos, dup cum spunea maestrul Huld, menit s constituie un eveni¬ment senza ional şi care atr sese de la bun început întreaga aten ia a tribunalului? Din p cate, în privin a aceasta nu prea înc peau multe îndoieli. Se vedea

clar c prima întîmpi¬nare nu fusese înaintat , deşi procesul dura de luni de zile. Dup spusele avocatului, totul se afla înc la început; Şreşte, metoda era excelent , dac urmau s -l adoarm pe inculpat şi s -l men in inactiv, ca s -l atace prin surprindere cu verdictul, sau m car cu rezultatele anchetei, când i se va aduce la cunoştin c au fost defavorabile şi c procesul va fi trimis în fa a unei instan e superioare.

Era absolut necesar s intervin inculpatul însuşi. Convingerea c trebuie s ac ioneze el însuşi devenea impe¬rioas pentru K., mai ales când se sim ea foarte obosit, ca în diminea a aceasta de iarn , când totul i se p rea atât de nesi-gur. Uitase dispre ul pe care-l avea la început fa de proces; dac ar fi fost singur pe lume, şi-ar fi putut foarte uşor negli¬ja procesul, admi înd c i-ar fi fost intentat, ceea ce cu sigu¬ran c nu se putea întîmpla într-un asemenea caz. Acum îns unchiul îl şi dusese la avocat, obliga iile familiale intrau în joc; situa ia lui încetase de-a mai fi cu totul independent de evolu ia procesului, avusese el însuşi impruden a s le vorbeasc unor cunoscu i, cu o inexplicabil satisfac ie, despre cele întîmplate; al ii aflaser , nu se ştie cum; rela iile cu domnişoara Bürstner p reau r mase în suspensie, ca şi pro¬cesul ; pe scurt, nu mai avea de ales dac s accepte sau s refuze procesul; se afla engrenat în el din plin şi trebuia s se apere; dac obosea, putea s ajung r u.

Pentru moment, n-avea de ce s fie prea îngrijorat. Izbu¬tise într-un timp relativ scurt şi f r s -şi cru e eforturile s ocupe un post însemnat la banc ; ştiuse s se men in în postul acesta înconjurat de stima tuturor, şi acum nu tre¬buia, deci, decât s -i consacre procesului o parte din calit ile care îi înlesniser ascensiunea; şi atunci, f r doar şi poate c totul avea s se termine cu bine; dac voia s ajung la int era mai ales necesar s elimine a priori orice idee de culpabilitate. Nu exista delict, procesul nu era altceva decât o mare afacere aidoma afacerilor pe care le tratase adeseori în mod avantajos pentru banc , o afacere în cadrul c reia, ca de obicei, te pândeau diferite primejdii ce trebuiau parate. Prin urmare, nu-i era îng duit s -şi fixeze mintea la ideea c s-ar putea s aib vreo vin , ci trebuia s se gândeasc numai la propriul s u interes. În privin a aceasta era necesar s -i re¬trag avocatului dreptul de a -l reprezenta şi, cu cât ar fi f cut-o mai curând, poate chiar în seara aceea, cu atât ar fi fost mai bine; faptul în sine ar fi constituit poate, dup cum spunea avocatul, un lucru nemaiauzit şi-un gest extrem de jignitor, dar K. nu putea admite ca eforturile pentru proces s i se ciocneasc de obstacole provenite de la propriul s u ap r tor. O dat descotorosit de avocat, trebuia s depun urgent întîmpinarea şi s insiste hot rât, chiar zilnic dac pu¬tea, s fie luat în considerare. Pentru asta, fireşte, n-o s fie deloc suficient s se aşeze lâng ceilal i inculpa i, pe gang, şi sa-şi pun p l ria pe banc ; va trebui s -i sîcîie zilnic pe func ionari, s -i asedieze cu ajutorul femeilor sau al altor persoane, s -i constrâng s se aşeze la birou şi s -i studieze întîmpinarea, în loc s se uite în gang printre gratiile de lemn. N-avea dreptul s -şi cru e nici o clip eforturile, totul trebuia organizat şi supravegheat perfect. Trebuia ca justi ia s întîlneasc odat un inculpat care ştia s se foloseasc de drepturile lui.

Dar deşi K. avea destul încredere în sine pentru îndepli¬nirea acestui program, dificult ile întocmirii primei întîmpin ri îl copleşeau. Cu o s pt mân înainte mai roşea înc la gândul c ar putea fi obligat într-o bun zi s scrie cu mina lui documentul, dar c o s -i mai fie şi greu s -l redac¬teze, nu se gândise niciodat . Îşi amintea c într-o diminea , când avea enorm de lucru, l sase totul balt şi, pe neaştep¬tate, îşi luase blocnotesul ca s încerce schi area planului unei întîmpin ri destinate greoiului s u avocat, şi c exact în clipa aceea uşa se deschisese şi directoruladjunct intrase în biroul lui, rîzând cu hohote.

Râsul acesta fusese cât se poate de penibil pentru K., deşi, fireşte, n-avea nici o leg tur cu întîmpinarea despre care di¬rectorul-adjunct habar n-avea, ci se datora unei anecdote despre burs , auzit tocmai atunci. Ca s fac în eleas gluma fusese nevoie de-un desen şi directorul-adjunct, aplecându-se peste masa de lucru a lui K. şi luîndu-i creionul din mân , executase desenul pe hîrtia preg tit pentru întîmpinare.

Ast zi, K. nu mai sim ea nici pic de ruşine; întîmpinarea trebuia f cut . Dac n-o

izbuti s g seasc timp la birou pen¬tru ea, ceea ce p rea foarte probabil, o s-o redacteze acas , noaptea. Iar dac nici nop ile n-au s -i fie de ajuns, o s cear un concediu. Esen ial era s evite jum t ile de m sur , c ci metoda aceasta e cea mai rea, nu numai în afa¬ceri, ci totdeauna şi pretutindeni. Întîmpinarea constituia, nici vorb , o munc aproape interminabil . Chiar dac ai fi fost cât se poate de optimist, tot i-ai fi dat lesne seama c o s*- i fie cu neputin s-o duci vreodat la cap t. Nu din lene sau din neîncredere (asemenea motive puteau s -l împiedice doar pe maestrul Huld), ci pentru c , ignorând cu totul natura delictului şi a tuturor complica iilor posibile, trebuia s -tj recapitulezi întreaga via , pân la cele mai mici am nunte, şi s-o expui cu toate col işoarele ei, s-o discu i sub toate aspectele. Iar pe deasupra, cât de jalnic era o asemenea munc ! Poate ar fi fost bun pentru mintea senil a unui pensionar, c ruia s -i ajute s -şi treac zilele prea lungi. Dar acum, când K. avea nevoie s -şi adune toate for ele cerebrale pentru munc , acum, când fiecare or trecea prea repede — c ci era în plin ascensiune şi începuse s reprezinte un pericol pentru directorul-adjunct — acum, când voia s se bucure, ca orice tîn r, de serile şi de nop ile prea scurte, tocmai acum trebuia s înceap redactarea întîmpin rii! K. începu s se tînguie, în gând. Şi ca s pun cap t fr mânt rilor, ap s f r s -şi dea seama pe butonul soneriei electrice instalat în anticamer . Când f cu gestul acesta, d du cu ochii de pendul . Era ora unsprezece: pierduse deci dou ore, un timp enorm de pre ios, gândindu-se şi visînd, iar acum fireşte c se sim ea mai obosit decât înainte. Dar, la urma urmei, nu-şi pierduse timpul de poman ; în orele acestea luase hot rîri care puteau s -i fie foarte utile.

Oamenii de serviciu îi aduser , o dat cu coresponden a, şi dou c r i de vizit ale unor domni care îl aşteptau de mult vreme pe K. Iar cei doi domni f ceau parte dintre clien ii cei mai importan i ai b ncii, pe care K, n-ar fi trebuit în nici un caz s -i lase s aştepte.

De ce picaser într-un moment atât de nepotrivit? Şi de ce — asta p reau c întreb şi ei, de dincolo de uşa închis — de ce sîrguinciosul K. risipea cele mai bune ore de munc , ocupându-se de treburile lui personale? Istovit de grijile de pân atunci şi plictisit dinainte de cele care aveau s urmeze, K. se ridic ş i-l întîmpin pe primul vizitator.

Noul venit era un omule vioi, un industriaş pe care îl cu¬noştea bine. Se scuz c -l deranjeaz pe K. de la o munc atât de important , iar K. se scuz , la rândul s u, c -l l sase s aştepte. Dar o f cu atât de distrat şi cu un ton atât de nepotri¬vit, încât industriaşul ar fi observat, f r doar şi poate, dac n-ar fi fost prea absorbit de propriile lui probleme. Indus¬triaşul începu s scoat de prin toate buzunarele hîrtii cu calcule şi cu tabele şi le etala în fa a lui K. explicându-i câteva cifre; îndrept apoi o mic greşeal de calcul care-i s rise în ochi în ciuda examin rii rapide şi, amintindu-i lui K. o afa¬cere similar încheiat cu el anul trecut, men iona, în treac t, c de data aceasta o alt banc inea cu tot dinadin¬sul s se ocupe de ea, dup care t cu, vrând s afle p rerea lui fc. Acesta urm rise la început cu mult interes cuvintele in¬dustriaşului ; în elesese importan a afacerii şi ideea îi absor¬bise aten ia, dar din p cate pentru prea pu in vreme; curând, încetase s mai asculte şi începuse s dea pur şi sim¬plu din cap la fiecare exclama ie a celuilalt, apoi nu mai f cu nici gestul acesta, ci se m rgini s priveasc easta cheal , aplecat peste hîrtii, şi s se întrebe când o s -şi dea seama omul din fa a lui c vorbeşte în gol. De aceea, când indus¬triaşul t cu, K. r mase un timp convins c t cerea aceasta n-avea alt rost decât s -i permit lui s -şi recunoasc incapa¬citatea de-a asculta. Dar dup privirea atent a industriaşu¬lui — vizibil gata la orice r spuns — observ , cu regret, c trebuia s continue discu ia. K. îşi înclin deci fruntea, ca şi cum ar fi primit un ordin, şi începu s -şi plimbe agale creio¬nul peste hîrtii, oprindu-se din când în când ca s puncteze vreo cifr oarecare. Industriaşul încerc s -i ghiceasc obiec iile; poate c cifrele nu erau exacte, poate c nu erau conving toare, în orice caz acoperi hîrtiile cu palma şi, apro-piindu-se foarte mult de K., reîncepu expunerea general a afacerii.

— E dificil, spuse K. strâmbînd din buze.

Nemaiavînd de ce s se agate, din moment ce hîrtiile erau acum acoperite, se l s ,

istovit, s cad în bra ele foto¬liului. Şi abia dac ridic privirea când uşa direc iei se des¬chise şi directorul-adjunct se ivi, nedesluşit, ca prin cea . O clip , K. îşi uit preocup rile, cu gândul numai la rezultatul imediat al interven iei acestuia care îl uşura enorm, c ci in¬dustriaşul, ridicând u-se dintr-un salt, pornise gr bit în întîmpinarea directorului-adjunct. Temându-se ca directo¬rul-adjunct s nu dispar aşa cum se ivise, K. ar fi dorit ca in-dustriaşul s se gr beasc de zece ori mai mult. Dar teama lui se dovedi a fi neîntemeiat , c ci cei doi domni se întîlnir , îşi strânser mîinile şi se apropiar împreun de bi¬roul lui. Industriaşul se plânse de lipsa de interes a procuristului fa de afacerea propus şi ar t spre K.; acesta se -adînci din nou în studierea hîrtiilor, sub privirea directoru¬lui-adjunct. Când cei doi domni se plecar peste masa lui de lucru şi când industriaşul se porni s -i explice directorului-adjunct cât de interesante îi erau propunerile, lui K. i se p ru c amândoi — şi-i vedea acum exagerat de mari — duc pe deasupra lui tratative privind propria-i persoan ; de aceea, ridicând ochii prudent şi încercând cu încetul s vad ce se petrece sus, lu la întîmplare una dintre hîrtiile de pe birou, o puse pe latul palmei şi le-o întinse, ridicându-se domol şi f r grab . Gestul nu corespundea nici unei necesit i; K. se supunea pur şi simplu sentimentului c aşa va trebui s fac atunci când, în sfirşit, va termina marea întîmpinare care avea s -l dezvinov easc total. Directorul-adjunct, atent la discu ie, abia dac arunc o privire distrat spre hîrtie — ceea ce era important pentru K. n-avea mare importan pentru el — lu pur şi simplu hîrtia din mâna lui K. şi spuse: „Mul umesc, ştiu despre ce-i vorba”, şi o puse liniştit la locul ei, pe mas ; am rât, K îl privi pieziş, dar directorul-adjunct nu observ nimic, sau, dac observ , se sim i încurajat, c ci râse de câteva ori cu hohote, îl puse în încurc tur pe indus¬triaş printrun r spuns subtil, apoi îl scoase imediat din încurc tur f cându-şi singur o nou obiec ie, dup care îşi invit clientul la el în birou ca s discute încheierea afacerii. — E un lucru deosebit de important, îi spuse el indus¬triaşului, îmi dau perfect seama.

Domnul procurist — şi chiar în momentul acela directorul-adjunct i se adres tot numai industriaşului — domnul procurist va fi, desigur, încântat s -l sc p m de grija aceasta, c ci afacerea cere s fie gândit cu mintea limpede, iar el pare ast zi mai mult decât obosit; de altfel, îl şi aşteapt în anticamer câteva persoane, cam de mult vreme.

K. mai avu suficient prezen de spirit s -şi întoarc fa a de la directorul-adjunct şi s nu-i adreseze decât industriaşu¬lui un zâmbet destul de amabil, deşi înghe at; altceva nu mai f cu, ci r mase aplecat înainte, cu amândou mîinile spriji¬nite de birou, ca un func ionar la masa de luau, şi-i privi pe cei doi domni care luar hîrtiile de sub ochii lui, continuînd s vorbeasc şi disp rând în biroul direc iei. La uş , industriaşul se mai întoarse o dat şi-i spuse c nu-şi ia înc r mas bun fiindc avea de gând s revin ca s -l informeze pe domnul procurist despre rezultatele negocierii. De altfel, ad ug el, avea s -i fac o mic comunicare.

K. r mase, în sfirşit, singur; nu-i trecu nici o clip prin minte s primeasc al i clien i şi nu se gândi decât vag la şansa de care profita: cei de afar credeau c el mai discut înc cu industriaşul, şi nimeni, nici chiar omul de serviciu, n-avea s -şi permit s intre. K. se îndrept spre fereastr , se aşez pe pervaz, inându-se cu mâna de-un iv r, şi privi pia a. Z pada continua s cad , cerul nu se înseninase deloc. Şezu aşa mult vreme, f r s ştie exact ce-l neliniştea; nu se întorcea decât din când în când, cu o uşoar team , spre aşa vestibulului, atunci când i se p rea c aude vreun zgo¬mot. Dar, cum nu intr nimeni, se calm , se duse la lavabou, se sp l cu ap rece şi reveni din nou la fereastr , cu capul ceva mai limpede. Hot rîrea pe care o luase, de-a se ap ra singur, i se p rea mult mai grea decât îşi închipuise la înce¬put. Atâta vreme cât lep dase grija ap r rii pe spinarea avo¬catului, nu se sim ise, de fapt, decât foarte pu in atins de proces; îl privise de la distan , f r contact direct; avusese timp suficient s -i examineze în voie desf şurarea sau s se dezintereseze de el. Dar acum, când îşi asumase el însuşi sar¬cina de-a se ap ra, trebuia s se expun singur la toate lovi¬turile tribunalului, cel pu in provizoriu. Rezultatul urma s fie, mai apoi, liberarea total şi definitiv ; pân atunci îns trebuia s fac fa unei primejdii cu mult mai mari

decât cele de pân acum. Dac nu crezuse c va fi aşa, întîlnirea de ast zi cu industriaşul şi cu directorul-adjunct putea s -i do¬vedeasc din plin contrariul. Şi el, cum se purtase, buim cit numai la ghidul c luase hot rîrea de-a se ap ra singur! Ce-o s mai fie? Ce viitor îşi preg tea? O s g seasc oare calea cea bun , calea care s -l scoat la liman, în ciuda tuturor obstacolelor? O ap rare atent şi minu ioas — altfel, nici n-ar fi avut sens — n-o s -i cear neap rat s renun e la orice fel de activitate? O s poat face fa ? Iar banca în cel fel o s reac ioneze? Nu era vorba numai de întîmpinarea pentru care un concediu poate c i-ar fi ajuns, deşi o cerere de concediu i se p rea riscant în momentul de fa ; era vorba de-un întreg proces, cu o durat imposibil de prev zut. Ce piedic , ivit pe neaşteptate, în cariera lui K.! Şi trebuia s lucreze pentru banc ! Îşi privi biroul. S primeasc acum clien i şi s discute cu ei? În timp ce proce¬sul lui continua, în timp ce, sus, în pod, func ionarii tribuna¬lului r mâneau apleca i peste dosarul procesului, el trebuia s aib grij de afacerile b ncii! Nu era asta oare un fel de tortur aprobat de tribunal, ca un adaos la proces? Şi-o s in cineva seama, la banc , de situa ia lui special , atunci când îi va aprecia munca? Nimeni! Niciodat ! Procesul lui era mai mult sau mai pu in cunoscut aici. Dar de cine? Şi în ce m sur ? Existau speran e ca directorul-adjunct s nu 6 aflat înc nimic; altminteri, s fi v zut numai cum l-ar fi folosit împotriva lui K.! F r pic de omenie sau de colegiali¬tate. Dar directorul? Sigur, avea inten ii bune fa de K.; dac zvonul despre proces ar fi ajuns pân la el, probabil c ar fi încercat s -i uşureze munca, atât cât i-ar fi fost posibil, dar nici vorb c pân la urm n-ar fi r zbit; c ci acum când contragreutatea reprezentat de K. începea s sl beasc , directorul se afla din ce în ce mai mult sub influen a directo-rului-adjunct, care exploata în profitul lui starea precar a s n t ii conduc torului b ncii. Ce putea deci s spere K.?

Rumegându-şi astfel gândurile, poate c nu f cea decât s -şi sl beasc puterea de rezisten ; dar era cât se poate de necesar s nu se am geasc singur şi s vad lucrurile cât mai clar cu putin .

F r nici un motiv special, ci pur şi simplu ca s mai z boveasc pu in înainte de-a începe lucrul, K. încerc s deschid fereastra. Iv rul se l s greu şi trebui s -l apuce cu amândou mîinile. De afar n v li v lul de cea amestecat cu fum şi r spândi în camer un uşor miros de ars. Cî iva fulgi de z pad intrar şi ei, împinşi de vânt.

— Urât toamn ! spuse, în spatele lui K., industriaşul care intrase neobservat, întorcându-se de la directorul-ad¬junct.

K. aprob cl tinând din cap şi privi neliniştit servieta din care industriaşul se preg tea s -şi scoat hîrtiile ca s -i co¬munice rezultatul negocierilor cu directoruladjunct. Dar in¬dustriaşul, care-i urm rise privirea, izbi cu palma în serviet şi spuse, f r s-o deschid : — Vre i s şti i rezultatele? Am contractul gata sau aproape gata. Directorul dumneavoastr adjunct e un om încânt tor. Numai c nu-i bine s te încrezi prea mult în el. Şi începu s rîd , strângându-i mâna lui K., vrând s -l fac şi pe el s rida. Dar K. g si acum suspect faptul c nu voia s -i arate hîrtiile; iar în observa ia industriaşului nu i se p ru nimic de râs.

— Domnule procurist, îi spuse acesta, cu siguran c suferi i din pricina vremii.

Ast zi p re i cam prost dispus.

— Da, spuse K. ducându-şi palmele la tîmple, am dureri de cap, necazuri familiale.

— Exact, spuse industriaşul care era un om ner bd tor şi nu izbutea s asculte niciodat o fraz pân la cap t. Fie¬care om îşi are de purtat crucea...

F r s -şi dea seama, K. f cu un pas spre uş ca şi cum ar fi vrut s -şi conduc vizitatorul, dar acesta continu s -i vor¬beasc : — Aş mai avea ceva de spus, domnule procurist. Tare m tem s nu v nec jesc vorbindu-v despre asta tocmai ast zi, dar am mai trecut de dou ori pe aici în ultima vreme şi am uitat de fiecare dat . Iar dac mai amân, cine ştie dac o s mai aib rost s v spun vreodat . Şi poate ar fi p cat c ci, la urma urmei, comunicarea mea s-ar

putea s aib oa¬recare valoare.

Pân s apuce K. s -i r spund , industriaşul se apropie de el cât putu mai mult, îl lovi cu latul degetului peste piept şi-l întreb încet: — Ave i un proces, nu-i aşa? K. se d du înapoi strigând: — Asta v-a spus-o directorul-adjunct!

— Da de unde! r spunse industriaşul. Cum ar putea di¬rectorul-adjunct s afle?

— Dar dumneavoastr ? Întreb K., mai st pân pe sine.

— Mie mi se mai întîmpl s aflu, ici-colo, câte ceva de la tribunal, spuse industriaşul. Tocmai în leg tur cu asta aş vrea s v spun câteva cuvinte.

— Atî ia oameni au leg tur cu tribunalul! spuse K. plecându-şi fruntea. Şi îl conduse pe industriaş spre birou. Dup ce se aşezar ca mai înainte, industriaşul începu: — Din p cate, ceea ce am s v comunic poate c nu e prea important. Dar în asemenea chestiuni, nimic nu trebuie neglijat. Şi apoi, ineam şi eu s v fac un serviciu, oricit de neînsemnat ar fi el. Nu ne-am în eles oare noi doi totdeauna în afaceri? Ei bine...

K. vru atunci s -şi cear scuze pentru felul în care se pur¬tase, dar industriaşul, neadmi înd nici o întrerupere, îşi s lt servieta sub bra ca s arate c era gr bit şi continu : — Am auzit vorbindu-se despre procesul dumnea¬voastr de la un oarecare Titorelli. Un pictor. Titorelli e pseudonimul lui, habar n-am cum îl cheam în realitate.

Dar de ani de zile vine din când în când s m vad la birou şi-mi aduce nişte mici tablouri — e aproape cerşetor — şi-i dau totdeauna un fel de poman . Altminteri, tablourile sunt dr gu e, cîmpii, peisaje, în sfîrşit, v închipui i cum. Târgul sta, cu care ne obişnuisem amândoi, mergea totdeauna cât se poate de bine; pân la urm îns , pictorul a început s m vi¬ziteze cam prea des şi i-am spus-o. Aşa am început s dis¬cut m ; eram curios s ştiu cum poate tr i numai din pictur , şi-atunci am aflat, spre marea mea mirare, c se între ine mai ales din portrete. Mi-a spus c lucreaz pentru tribunal. L-am întrebat pentru care. Şi atunci a început s vorbeasc despre lucrurile acestea. Dumneavoastr sunte i mai în m sur decât oricine s v da i seama cât m-au uimit povesti¬rile lui. De-atunci aflu mereu, la fiecare vizit de-a lui, nout i de la tribunal şi încet, încet, am c p tat o oarecare experien în privin a aceasta. La drept vorbind Titorelli e cam palavragiu şi de multe ori trebuie s -i închid gura nu numai fiindc e mincinos, ci mai ales pentru c un om de afaceri ca mine, care abia poate s -şi duc povara propriilor lui griji, n-are timp s se ocupe şi de poveştile altora. Dar s l s m asta. Mi-am spus c Titorelli v-ar putea fi de folos; cu¬noaşte mul i judec tori şi cu toate c el, personal, nu poate avea mare influen , v-ar putea sf tui asupra modului cel mai sigur de-a ajunge la unii magistra i cu influen . Şi chiar dac sfaturile lui n-ar fi hot râtoare, p rerea mea este c dumneavoastr tot a i putea trage mari foloase din ele. C ci sunte i aproape avocat. Eu totdeauna am spus: domnul pro-curist K. e aproape avocat. Z u, nu-mi fac deloc griji în pri¬vin a procesului dumneavoastr . Vre i s v duce i la Titorelli? Recomandarea mea o s -l decid s fac tot ce-i va sta în putin .

Cred c ar trebui, într-adev r, s v duce i. Nu neap rat ast zi; când dori i, ocazional.

De altfel, faptul c v sf tuiesc eu nu v oblig deloc s v duce i la pictor. Dac socoti i c e mai cuminte s v lipsi i de el, fireşte c e mai bine s -l l sa i încolo. Poate c v-a i şi trasat un plan precis, pe care Titorelli ar putea s -l strice. În cazul acesta, nu v duce i la el, v rog. De altfel, trebuie s - i învingi sila ca s -i ceri sfaturi unei asemenea pramatii. În fine, face i cum dori i. Iat o scrisoare de recomandare şi adresa picto¬rului.

Dezam git, K. lu scrisoarea şi o vîrî în buzunar. Avanta¬jul pe care i l-ar fi putut aduce recomandarea însemna, în cel mai fericit caz, o nimica toat pe lâng plictiseala pricinuit de faptul c industriaşul aflase despre proces şi c pictorul putea oricând s r spândeasc zvonul. De aceea, abia dac iz¬buti s -şi înving sila şi s -i mul umeasc , prin câteva cu¬vinte, industriaşului care se şi îndrepta spre uş . — Am s m duc, spuse el pe când îşi lua, la uş , r mas bun de la industriaş, sau am s -i scriu s treac

pe la birou s m vad , c ci sunt prea ocupat în momentul de fa .

— Ştiam c ve i g si solu ia cea mai bun , spuse indus¬triaşul. La drept vorbind, credeam c a i prefera s evita i ve¬nirea la banc a unor oameni de teapa lui Titorelli şi discu iile cu ei, aici, despre proces. Şi s şti i c nu e nicio-dat bine s laşi scrisori în mîinile unor asemenea personaje. Dar cu siguran c a i cânt rit totul şi şti i mai bine ce tre¬buie s face i.

K- d du din cap şi-l conduse pe industriaş pân în anteca-mer . Dar, deşi p rea liniştit, începuse s se team . De fapt, nu spusese c o s -i scrie lui Titorelli decât ca s i arate in¬dustriaşului c -i aprecia recomandarea si c inea s se gândeasc pe loc la posibilitatea de a-l întâini pe pictor; dar, dac i s-ar fi p rut util ajutorul pictorului, n-ar fi şov it s -i scrie imediat. Ca s -şi dea seama îns de primejdiile la care l-ar fi putut duce aceast scrisoare, fusese nevoie de remarca industriaşului. Trebuia deci s aib atât de pu in încredere în propria lui putere de judecat ? Dac era posibil s invite cu bun ştiin la banc un individ dubios şi s -i vorbeasc despre proces, la doi paşi de uşa directorului -adjunct, nu era posibil, ba chiar foarte probabil, s treac şi pe lâng alte pri-mejdii f r s bage de seam şi s dea buzna în capcane invi¬zibile? Doar nu se afla totdeauna lâng el câte cineva care s -l previn . Şi tocmai acum, când voia s -şi adune toate pu¬terile ca s intre în lupt , tocmai acum începuse, ca nicio-dat , s aib îndoieli asupra propriei sale vigilen e. Era necesar ca dificult ile întîlnite în munca profesional s constituie piedici şi pentru proces? Nu mai în elegea deloc cum de-i trecuse prin minte s -i scrie lui Titorelli şi s -l in¬vite la banc .

K. mai cl tina înc din cap când omul de serviciu se apro¬pie de el ca s -i atrag aten ia asupra a trei domni care st teau pe-o banchet , în antecamer . Domnii aşteptau de¬mult s fie primi i. V zând c omul de serviciu vorbeşte cu K., se ridicar to i trei, c utînd fiecare prilejul s se strecoare primul. Fiindc banca îi trata cu atâta nep sare, f cându-i s -şi piard vremea prin antecamere, nu mai voiau nici ei s in seama de nimic.

— Domnule procurist! Începu s strige unul dintre ei. Dar K. ceru servitorului s -i aduc paltonul şi le r spunse celor trei, pe când se îmbr ca: — V rog s m ierta i, domnilor, îmi pare foarte r u c nu v pot primi în clipa de fa . V cer mii de scuze, dar am de rezolvat nişte treburi foarte urgente şi sunt nevoit s plec chiar acum în oraş. A i v zut singuri cât am fost re inut. Vre i s fi i amabili şi s reveni i mîine sau în alt zi? Dac nu cumva prefera i s aranj m telefonic treburile.

Dac do¬ri i, pute i s -mi spune i şi acum, în dou cuvinte, despre ce e vorba şi-am s v trimit prin poşt r spunsurile am nun ite . Fireşte, cel mai bine ar fi s trece i iar pe aici.

Propunerile lui K. provocar atâta uimire în rândurile domnilor care aflau c aşteptaser degeaba, încât aceştia se uitar unul la altul f r s poat scoate o vorb .

— Atunci suntem de acord, nu-i aşa? Întreb K. întorcându-se spre omul de serviciu care îi aducea p l ria.

Prin uşa deschis a biroului se vedea z pada care c dea tot mai din belşug. De aceea K. îşi ridic gulerul paltonului şi-şi încheie nasturele de sub b rbie.

Tocmai atunci, directorul-adjunct ieşi din camera vecin , privi zâmbind cum K., îmbr cat în palton, discuta cu domnii din antecamer , şi-l întreb : — Pleca i acum, domnule procurist?

— Da, spuse K. îndreptîndu-şi spinarea, afacerile m cheam în oraş.

Dar directorul-adjunct se şi întoarse spre cei trei domni: — Şi dumnealor? Întreb el. Cred c v aşteapt de¬mult.

— Ne-am şi în eles, spuse K. Dar domnii p reau cu totul nesatisf cu i; îl încercuir to i trei pe K. şi-i spuser c n-ar fi aşteptat atâtea ore dac treburile lor n-ar fi fost urgente şi n-ar fi cerut s fie discu¬tate imediat, pe îndelete şi între patru ochi. Directorul-ad-junct îi ascult o clip , apoi îl privi pe K. Acesta r m sese locului, inându-şi p l ria în mân şi ştergând-o din

când în când, pe ici, pe colo, de praf.

— Exist o solu ie foarte simpl , domnii mei, spuse în cele din urm directoruladjunct. Dac v mul umi i cu mine, îmi iau bucuros sarcina de-a v primi în locul domnu¬lui procurist. Toate acestea trebuiesc rezolvate imediat, fireşte. Suntem oameni de afaceri, ca şi dumneavoastr , şi ştim s pre uim timpul. Vre i s pofti i aici? Şi le deschise uşa care d dea în anticamera biroului s u.

Cum mai ştia directorul-adjunct s ia în primire tot ce se vedea silit s sacrifice K.!

Dar nu sacrifica oare K. mai mult decât ar fi fost absolut necesar? În timp ce el se preg tea s alerge la un pictor necunoscut ca s satisfac cerin ele unei Speran e nesigure şi minime, dup cum singur trebuia s re¬cunoasc , prestigiul lui suferea aici pagube ireparabile. F r îndoial c ar fi f cut mai bine s -şi scoat paltonul şi s -i recîştige de partea lui m car pe cei doi domni care pesemne mai aşteptau înc în odaia de al turi. Şi K. poate ar fi încer¬cat s-o fac dac nu l-ar fi z rit, chiar în clipa aceea, pe direc¬torul-adjunct care c uta ceva în clasor, ca şi cum ar fi umblat în hîrtiile lui. Când K. se apropie iritat de uş , directorul-ad¬junct îi strig : — Ah! n-ai plecat înc ! Şi întoarse spre K. o fa ale c rei riduri p reau s arate .nu vîrsta, ci for a. Dup care continu imediat s scotoceasc printre hîrtii.

— Caut, explic el, copia unui contract care trebuie s se afle la dumneavoastr , dup cum spune reprezentantul firmei. Vre i s -mi da i o mân de ajutor?

K. f cu un pas, dar directorul-adjunct îi spuse: — Mul umesc, am şi g sit-o. Şi se întoarse în biroul s u, ducând un teanc de hîrtii care con ineau nu numai copia contractului, dar şi multe alte acte. „Acum nu m pot m sura cu ei, îşi spuse K., dar imediat ce voi termina cu necazurile personale o s fie primul care o s simt de ce sunt în stare, şi înc amarnic de tot.”

Oarecum calmat de gândul acesta, K. îi ceru omului de «erviciu, care inea cam de multişor uşa deschis pentru el, * -i comunice directorului, dac va avea ocazia, c el ieşise în oraş pentru nişte afaceri, şi p r si banca aproape fericit c se va putea ocupa un timp numai de treburile lui personale.

Afar , lu o maşin şi porni imediat spre pictorul care locuia într-un cartier diametral opus celui în care se aflau bi¬rourile tribunalului. Cartierul acesta era şi mai s r c cios decât cel al tribunalului, cu case şi mai întunecoase, cu str zi pline de gunoaie care înnegreau z pada topit . Poarta mare a casei în care locuia pictorul era deschis numai pe jum tate; în zid se afla o sp rtur ; când se apropie K., din sp rtur tîşni pe neaşteptate un lichid oribil, galben şi fu-megând; lichidul puse pe fug câtiva şobolani care se îndrep¬tar spre canalul din apropiere. Lâng treapta de jos a sc rii plângea un înc, culcat cu burta la p mânt; dar plânsetul lui abia dac se* auzea din pricina zgomotului asurzitor ieşit din atelierul de tinichigerie aflat pe cealalt parte a gangului. Uşa atelierului era deschis ; în untru se puteau vedea trei lucr tori grupa i în semicerc în jurul nu se ştie c rui obiect pe care îl loveau cu ciocanele. O plac mare de tinichea, atârnat de perete, arunca o lumin palid printre doi din cei trei tinichigii, luminându-le fe ele şi şor urile de lucru. K. privi doar în treac t tabloul acesta; voia s termine cât mai repede cu putin , s schimbe câteva cuvinte cu pictorul, încercând s afle în ce m sur i-ar putea fi de folos, şi s se întoarc imediat la banc . Cel mai mic succes ob inut aici i-ar fi influen at în bine întreaga munc de la banc din ziua aceea.

La etajul trei se v zu nevoit s -şi încetineasc pasul, începuse s gîfîie. Scara, ca şi etajele, era neobişnuit de înalt , iar pictorul locuia sus de tot, într-o mansard . Aerul era în buşitor; nu exista curte interioar , scara, strâns de ambele p r i între ziduri, avea doar câteva lucarne minus¬cule. Împr ştiate ici-colo, pe partea cea mai de sus a pere i¬lor. In clipa când K. se opri, câteva feti e ieşir în goan prin uşa unui apartament şi începur s urce treptele, rîzând. K. le urm încet, ajunse din urm o feti care se împiedicase şi o întreb , pe când celelalte continuau s urce în grup:

— St în casa asta un pictor Titorelli?

Feti a, o puştoaic de vreo treisprezece ani, ni eluş co¬coşat , îl lovi uşurel cu cotul şi-l privi galeş, dintr-o parte. Nici vîrsta fraged şi nici infirmitatea nu putuser s-o fe¬reasc de cea mai complet depravare. Acum nici nu zâmbea m car, ci, grav , îl examina pe K. privindu-l fix şi provocator. F cându-se c nu-i observ purtarea, K. o întreb din nou: — Îl cunoşti pe pictorul Titorelli?

Feti a d du din cap afirmativ, şi întreb la rândul ei: — Ce treab ai cu el?

K. se gândi c n-ar fi r u s se informeze rapid despre Ti¬torelli.

— Vreau s -mi fac portretul.

— Portretul? Întreb feti a deschizând gura cât putea mai mare şi lovindu-l pe K., uşor, peste mân , de parc ar fi spus un lucru deosebit de surprinz tor sau de stîngaci; apoi îşi s lt cu amândou mîinile fusta, şi aşa destul de scurt , şi porni în goan dup celelalte fetite, ale c ror strig te înce¬puser s se piard în susul sc rii. Dar la primul cot al sc rii K- le reg si pe toate. Fuseser , f r îndoial , informate de cocoşat asupra inten iei lui, şi-l aşteptau acolo, de-o parte şi de alta a sc rii, lipindu-se de pere i, ca s -i fac loc s treac printre ele, şi netezindu-şi cu palmele cutele şor uri¬lor. Fe ele şi atitudinea lor exprimau un amestec de puerili¬tate şi depravare. Rîzând, feti ele se regrupar în jurul lui K. şi pornir dup el. În fruntea lor mergea cocoşat , care luase comanda. Datorit ei, K. g si îndat drumul cel bun; f r ea, ar fi urcat drept înainte; dar cocoşat îi atrase aten ia c tre¬buie s apuce pe-o scar lateral ca s ajung la Titorelli. Scara aceasta, şi mai îngust , foarte lung şi aproape dreapt , vizibil în toat lungimea ei, se oprea direct la uşa pictorului. Uşa, relativ luminat , în contrast cu restul sc rii, primea lumina printr-o lucarn strâmb şi era f cut din scânduri nevopsite pe care se etala numele lui Titorelli, pic¬tat în roşu cu latul pensulei. Nici n-apucase K. împreun cu alaiul lui s ajung la mijlocul sc rii, când uşa se deschise şi un b rbat, îmbr cat numai într-o c maş de noapte şi atras f r îndoial de trop itul atâtor paşi, se ivi sus, la cap tul sc rii.

— Oh! strig el dînd cu ochii de întreaga mul ime, şi disp ru imediat.

Cocoşat cea mic b tu din palme de pl cere, iar cele¬lalte feti e se îmbulzir în spatele lui K. silindu-l s înainteze mai repede. Feti ele nu apucaser înc s ajung sus când pictorul deschise larg uşa şi-l invit pe K. s intre, cu o adînc reveren . Apoi le f cu semn feti elor s plece şi nu l s pe nici una în untru, cu toate rug min ile şi cu toate încerc rile lor de a p trunde în camer f r voie. Numai co¬coşat cea mic reuşi s se strecoare în untru trecând pe sub bra ul pe care Titor elli îl întinsese de-a curmezişul uşii, dar pictorul se repezi dup ea, o prinse de fust , o r suci în jurul lui şio duse afar , lâng celelalte feti e, care nu îndr zniser , totuşi, s treac peste prag în timpul scurtei lui absen e.

K. nu mai ştia ce s cread despre scena aceasta: într-a¬dev r, p rea c totul se petrece în modul cel mai amical din lume. Din prag, feti ele ridicau b rbiile una în spatele alteia şi-i adresau pictorului tot felul de glume din care K. nu în e¬legea nimic; Titorelli rîdea şi el balansînd-o în bra e pe mica cocoşat . Apoi închise uşa, se mai înclin o dat în fa a lui K., îi întinse mâna şi-i spuse: — Pictorul Titorelli.

K. îi r spunse ar tîndu-i uşa în dosul c reia feti ele şuşo¬teau: — Pari foarte agreat în cas .

— Ah, ştreng ri ele! spuse pictorul şi încerc zadarnic s -şi încheie la gât c maşa de noapte.

Altminteri, era şi descul şi nu apucase s -şi pun pe el decât o pereche de p antaloni largi din pânz g lbuie, prinşi la brîu cu un şiret, şi care i se b l b neau pe lâng c lcîie, fiin-du-i prea lungi.

— Monştrii ştia mici m istovesc, continu el re-nun înd s -şi încheie c maşa de noapte al c rei ultim nasture se rupse tocmai atunci.

Apoi c ut un scaun şi-l invit pe K. s se aşeze.

— Am f cut odat portretul uneia dintre ele — azi nici m car nu e aici — şi deatunci se in toate scai de mine. Când sunt acas , nu intr decât dac le dau voie; dar când nu sunt, atunci g seşti m car una în untru. Şi-au f cut o cheie de la uşa mea şi şi-o împrumut una alteia; nu v pute i închipui ce pacoste e asta. Vin acas , de exemplu, cu o doamn c reia trebuie sa-i fac portretul, descui uşa, şi-o g sesc acolo, lâng m su , pe cocoşat care îşi vopseşte buzele cu pensula, în timp ce fra ii şi surorile ei mai mici, pe care îi are în grij , se zbenguiesc prin camer şi fac murd rie prin toate col urile. Sau se mai întîmpl , ca ieri sear , s m întorc târziu acas — iat motivul pentru care, inând seama şi de starea s n t ii mele e atâta dezordine aici, şi v rog s m scuza i — ieri sear , deci, m întorc târziu acas şi m vîr în aşternut, când simt c m ciupeşte cineva de picior; m uit sub pat şi scot de-acolo pe una dintre feti ele astea. De ce m-or fi h r uind atâta, ha¬bar n-am; a i putut observa c eu nu caut s le atrag. Fireşte c m deranjeaz şi în munc . Dac nu mi-ar fi fost pus la dispozi ie gratuit atelierul acesta, m-aş fi mutat de mult.

Exact în clipa aceea, de dup uş se auzi un gl scior suav care întreb cu team : — Titorelli, putem intra?

— Nu, r spunse pictorul.

— Şi nici eu singur n-am voie? Întreb din nou gl scio¬rul.

— Nici tu, spuse pictorul.

Si se duse s încuie uşa cu cheia.

Intre timp, K. examina înc perea; nu i-ar fi venit nicio¬dat ideea c od i a aceasta s r c cioas ar putea fi numit atelier; n-ai fi putut face acolo nici m car doi paşi, în lung sau în lat. Totul era din lemn, pere ii, podelele, tavanul. Fire sub iri de lumin str b teau prin cr p turile dintre scânduri. În fa a lui K., la perete, se afla patul, înc rcat cu cearşafuri, perne şi cuverturi de culori diferite. În mijlocul od i ei, pe un şevalet, se afla un tablou acoperit cu o c maş ale c rei mâneci atârnau pân la podea.

In spatele lui K. era o fe¬reastr , dar din pricina cetii nu se putea vedea decât pân la acoperişul casei vecine, plin de z pad .

Scrîşnetul cheii în broasc îi aminti lui K. inten ia de a nu r mî ne mult la pictor; de aceea, sco înd din buzunar bile¬tul industriaşului, i-l întinse lui Titorelli şi-i spuse: — V-am aflat adresa de la domnul acesta pe care îl cu¬noaşte i şi dup al c rui sfat am venit s v v d.

Pictorul citi scrisoarea în grab şi o arunc pe pat. Dac industriaşul n-ar fi afirmat cu atâta siguran c -l cunoştea pe Titorelli şi n-ar fi vorbit despre el ca despre un nenorocit, silit s tr iasc din pomeni, ai fi putut crede într-adev r c Titorelli nu-l cunoştea deloc sau cel pu in c nu-şi aducea aminte de el. Şi, ca o culme, pictorul întreb : — Dori i s cump ra i tablouri sau s v fac portretul?

K. îl privi mirat. Oare ce scria în bilet? Fireşte, îşi închi¬puise c industriaşul îi explica lui Titorelli c el venea pentru proces. Aşadar, prea se gr bise s vin aici şi nu chibzuise înainte de-a porni. Dar trebuia s -i r spund pictorului şi, aruncând o privire spre şevalet, îl întreb : — A i început un nou tablou?

— Da, spuse pictorul aruncând peste scrisoare, pe pat, şi c maşa care acoperea şevaletul. E un portret. E o lucrare bun , dar n-am terminat-o înc .

Soarta p rea c -l favorizeaz pe K.; n-ar fi putut g si ocazia mai favorabil s vorbeasc despre tribunal, c ci por¬tretul era al unui judec tor. De altfel, tabloul sem na grozav cu cel pe care K. îl v zuse în cabinetul maestrului Huld. F r îndoial , aici era vorba de-un cu totul alt judec tor (un b rbat gras, cu o barb neagr , stufoas , care-i înghi ea obra¬jii), de asemenea, în timp ce tabloul avocatului era o pictur în ulei, cel de aici nu era decât o schi f cut din dteva tr s turi. Dar restul era asem n tor: şi aici judec torul p rea gata s se ridice amenin tor de pe jil ul c ruia îi şi apucase bra ele. K. era cât pe-aci s spun : „E un judec tor!” dar se st pâni o clip şi se apropie

de tablou ca şi cum ar fi voit s -l studieze am nun it. Sp tarul jil ului era împodobit cu silueta unui mare personaj alegoric al c rui sens nu şi-l putea explica. De aceea îl întreb pe Titorelli. Pictorul îi r spunse c personajul mai trebuia finisat, se duse s ia o cret colorat de pe m su şi sublinie cu ea, destul de uşor, marginile siluetei, f r ca prin aceasta s-o fac mai explicit pentru K. — E justi ia, spuse el apoi.

— Într-adev r, acum încep s-o recunosc, r spunse K. Iat leg tura de la ochi şi iat şi cump na. Dar parc ar avea aripi la c lcîie şi-ar alerga.

— Exact, spuse pictorul. E o comand pe care a trebuit s-o execut aşa: mi s-a cerut s înf işez în acelaşi timp şi Jus¬ti ia şi Victoria.

— E o alian dificil , spuse K. zâmbind. Justi ia trebuie s stea nemişcat , altfel cump na oscileaz şi nu mai poate cânt ri drept.

— Am f cut-o cum a cerut clientul, spuse pictorul.

— Fireşte, spuse K. inând s nu jigneasc pe nimeni. A i pictat alegoria aşa cum e reprezentat ea de obicei, stînd pe jil ul ei adev rat.

— Nu, spuse pictorul, n-am v zut niciodat nici alegoria I şi nici jil ul, am pictat din imagina ie, dar dup unele indi¬ca ii.

— Cum? Întreb K. pref cându-se dinadins c nu în elege. Nu e, totuşi, un judec tor cel care st pe jil ul acesta?

— Ba da, spuse pictorul, dar nu e unul dintre cei mari şi n-a stat niciodat pe-un asemenea jil .

— Şi vrea s fie pictat într-o atitudine atât de solemn ? Are inuta unui preşedinte de tribunal.

— Da, domnii aceştia sunt destul de vanitoşi, spuse pic¬torul. Dar au aprobare de sus ca s fie picta i aşa. Fiec ruia i se prescrie exact cum are dreptul s fie pictat. Din p cate, ta¬bloul de fa nu permite observarea detaliilor costumului şi nici a podoabelor jil ului. Pastelul nu prea se potriveşte ge¬nului acestuia.

— Adev rat, spuse K., mi se pare curios c a i folosit pastelul.

— Aşa mi-a cerut judec torul, spuse pictorul. E destinat unei doamne.

Examinarea tabloului p rea c -i deschisese pofta de lu¬cru ; Titorelli îşi suflec deci mânecile si lu câteva creioane, iar K. v zu formându-se în jurul capului judec torului, sub vîrfurile tremur toare ale creioanelor, o umbr roşcat , a c rei aureol se pierdea spre marginea tabloului. Încetul cu încetul, jocul acesta de umbre înconjura capul cu un fel de cunun sau de podoab de mare distinc ie. În schimb, cu o slab diferen de ton, totul r mase luminos în jurul imaginii alegorice; din pricina aceasta ea c p t un relief deosebit, dar nu prea mai sem na nici cu zei a Justi iei, nici cu zei a Victoriei; acum sem na perfect cu zei a Vîn torii. Munca pictorului îl atr gea pe K. mai mult decât ar fi dorit; pân la urm îşi reproşa faptul c z bovise atâta f r s întreprind nimic în leg tur cu propria lui afacere?

— Cum se numeşte judec torul? Întreb el pe neaştep¬tate. fi — N-am voie s spun, r spunse pictorul.

Aplecat cu totul peste tablou, Titorelli îşi neglija în mod vizibil oaspetele pe care la început îl primise atât de respec¬tuos. K. îi lu purtarea drept o toan şi se nec ji din cauza timpului pierdut.

— Sunte i, desigur, un om de încredere al tribunalului nu-i aşa? Întreb el.

Titorelli l s imediat pastelurile la o parte, se ridic , îşi frec mîinile şi-l privi zâmbind pe K. — E bine totdeauna s începi cu adev rul, spuse el. A i venit ca s v vorbesc despre tribunal, dup cum scria şi în recomandare, si-a i început prin a m linguşi, vorbindu-mi despre tablourile mele. Dar nu v-o iau în nume de r u; n-a-vea i de unde s şti i c la mine asemenea lucruri nu prind. Nu, v rog! ad ug el ca s taie categoric obiec ia pe care K. se preg tea s-o fac . Şi continu : — De altfel, ave i perfect dreptate. Sunt un om de încredere al tribunalului.

F cu o pauz ca pentru a-i l sa lui K. timp s se acomo¬deze cu acest fapt. În dosul uşii feti ele se f cur din nou au¬zite. Pesemne c se înghesuiau s se uite prin gaura cheii; în camer poate c se mai vedea şi prin cr p turile uşii. K. nu se scuz deloc, ca s nu-l abat pe pictor de la adev ratul su¬biect al conversa iei; dar cum nu voia nici ca Titorelli s exa¬gereze şi s devin astfel inaccesibil, îl întreb simplu: — Postul dumneavoastr este recunoscut oficial?

— Nu, r spunse scurt pictorul, ca şi cum întrebarea lui K. l-ar fi împiedicat s continue. Dar K. nu voia s -l lase s tac ; de aceea ad ug : — Adeseori posturile acestea nerecunoscute oficial sunt mult mai influente decât cele oficiale.

— Aşa e şi cu postul meu, spuse pictorul cl tinând din cap şi încrun tîndu-şi sprâncenele. Ieri, pe când discutam cu industriaşul respectiv despre cazul dumneavoastr , el m-a întrebat dac n-aş putea s v ajut; i-am r spuns: „N-are decât s treac pe la mine”, şi sunt fericit s constat c v-a i gr bit s veni i. Chestiunea pare s v apese pe inim şi asta fireşte c nu m mir . Dar n-a i vrea mai întii s v scoate i paltonul?

Deşi avusese inten ia s r mân cât mai pu in aici, K. so¬coti binevenit invita ia pictorului. Aerul devenise din ce în ce mai în buşitor. Pân acum, K. privise de câteva ori, mirat, sobi a de tuci aflat într-un col al od ii: sobi a aceasta n-a-vea foc în ea; z puşeala din camer era inexplicabil . Pe când îşi scotea paltonul — Îşi descheie pân şi haina — picto¬rul îi spuse ca s se scuze: — Am nevoie de c ldur . E foarte pl cut aici, nu-i aşa? (n privin a asta, camera e foarte bine aşezat .

K. nu-i r spunse nimic; de fapt, nu c ldura îl jena, ci mai de grab aerul greu care aproape îl împiedica s respire; odaia probabil c nu mai fusese aerisit de mult vreme. Şi nepl cerea lui K. deveni şi mai mare când pictorul îl rug s ia loc pe pat în timp ce el însuşi se aşez în fa a şevaletului, pe singurul scaun din înc pere. Titorelli p ru chiar c nu în elege de ce K. r mânea pe marginea patului; îi spuse s nu se jeneze, s se aşeze confortabil şi, v zându-l c ezit , îl împinse el însuşi între perne şi pilote. Apoi se întoarse la scaunul lui si puse în sfîrşit, pentru prima dat , o întrebare la obiect care ii f cu pe K. s uite de tot restul: — Sunte i nevinovat? Întreb el.

— Da, spuse K. Se sim i fericit s r spund la întrebarea aceasta, cu atât mai mult cu cât nu se adresa unei persoane oficiale şi deci nu se angaja cu nimic. Pân acum nimeni nu-l întrebase atât de deschis. Ca s -şi savureze şi mai mult pl cerea, K. repet : — Sunt complet nevinovat, f — Aşa! f cu pictorul plecând gânditor capul.

Apoi îl ridic deodat şi spuse: I — Dac sunte i nevinovat, chestiunea e foarte simpl .

Privirea lui K. se încrunt . Acest presupus om de încre¬dere al tribunalului vorbea ca un copil neştiutor.

— Nevinov ia mea nu simplific nimic, spuse K. Apoi, neputîndu-şi st pâni un zâmbet, d du încet din cap si ad ug : Exist atâte a subtilit i în care se pierde justi ia! Şi, pân la urm , descoper o crim acolo unde ini ial n-a fost nimic.

— Fireşte, fireşte, spuse pictorul, ca şi cum K. i-ar fi de¬ranjat inutil şirul gândurilor. Dar sunte i nevinovat?

— Da, spuse K. — Acesta e esen ialul, spuse pictorul.

Obiec iile nu-l influen au deloc, dar, deşi avea un ton atât de hot rât , nu- i puteai da seama dac vorbea aşa din convin¬gere sau numai* din indiferen .

Dorind mai întâi s elucideze punctul acesta, K. îi spuse: 1 — Dumneavoastr , desigur, cunoaşte i tribunalul mult ftai bine decât mine; eu nu ştiu niciodat decât ceea ce aud despre el de la persoane cu totul diferite. Dar toat lumea de acord c nici o acuza ie nu e adus f r s fie bine dnt rit şi c , atund dnd acuz , justi ia e ferm

convins de vinov ia acuzatului; iar convingerea aceasta, pe dt se pare, e foarte greu s i-o zdruncini.

— Greu? Întreb pictorul repezindu-şi o mân în sus. Ai putea spune mai degrab c tribunalul nu renun nid în ruptul capului la ea. Dac i-as picta aid pe to i judec torii, unul lâng altul, şi te-ai ap ra în fa a pânzei acesteia, cu sigu¬ran c ai avea mai mult succes decât în fa a adev ratului tribunal.

— Da, spuse pentru sine, uitînd c singurul lui scop fu¬sese s afle dte ceva de la pictor. În dosul uşii, o feti începu iar s întrebe: — Titorelli! N-are de gând s plece o dat ?

— T ce i din gur , strig pictorul spre uş . Nu vede i c discut cu dumnealui?

Dar feti a nu se mul umi cu atât şi întreb iar: — Vrei s -i fad portretul? Şi cum pictorul nu-i r spunse, ad ug : — Te rog, nu i-l face! E prea urât!

Pe sc ri se stârni o adev rat h rm laie de strig te apro¬batoare. Pictorul se n pusti la uş , o deschise pu in — prin cr p tur se vedeau mîinile feti elor întinse rug tor — şi spuse: — Dac nu sta i liniştite, v arunc pe toate jos. Aşeza i-v aici, pe trepte, şi sta i cumin i.

Feti ele se vede c nu-l ascultar imediat, c d trebui s le mai ordone o dat : — Hai, mai repede, aşeza i-v . Abia atund se f cu t cere.

— V cer mii de scuze, spuse pictorul revenind lâng K. Dar acesta abia dac se întorsese spre uş ; îi l sase pic¬torului deplin libertate de a-i lua sau nu ap rarea si de-a alege ce mijloace voia. Şi r mase la fel de indiferent când Ti¬torelli se aplec spre el şi-i şopti la ureche, ca s nu fie auzi i de-afar : — Feti ele apar in şi ele justi iei.

— Cum? Întreb K. întordnd capul şi privindu-l mirat. Dar Titorelli se aşez din nou pe scaun şi spuse în glum , ca pentru a se explica: — Doar totul purcede de la justi ie!

— Asta n-o observasem înc , r spunse K., scurt. Caracterul general al observa iei pictorului înl tura tot ce putea fi neliniştitor în remarca lui cu privire la feti e. Cu toate acestea K. privi lung spre uşa în dosul c reia feti ele şedeau acum liniştite. Numai una dintre ele vîrâse printr-o cr p tur un pai pe care îl tot plimba încet când în sus, dnd In jos.

— S-ar p rea c nu prea cunoaşte i bine justi ia, spuse pictorul (îşi dep rtase mult picioarele şi b tea cu vîfful dege¬telor în podea). De altfel, nici n-ave i nevoie s o cunoaşte i, din moment ce sunte i nevinovat; numai eu am s v scot din încurc tur .

— Cum ve i proceda? Întreb K. Nu spunea i mai adi¬neauri c justi ia nu admite nici un fel de probe?

— Justi ia nu admite probe în fa a tribunalului, spuse pictorul rididndu-şi degetul ar t tor ca pentru a-l face pe K. s remarce o subtil deosebire; dar lucrurile stau cu totul altfel dnd probele se produc neoficial, în sala de deliberare, pe culoare sau, de pild , aici, în atelier.

Ceea ce explica pictorul acum nu i se p rea neverosimil lui K., dimpotriv , se potrivea perfect cu cele auzite de la al ii. Şi era totodat foarte încurajator. Dac judec torii pu¬teau fi influen a i prin rela ii personale atât de uşor pe cât spusese maestrul Huld, atunci rela iile pictorului cu magis¬tra ii vanitoşi puteau fi extrem de importante; nu trebuia ded s le treac cu vederea. Titorelli îşi putea g si locul fi¬resc printre ajutoarele pe care K. le strângea încet, încet, în jurul lui.

Oare nu erau l udate, la banc , talentele de organizator ale domnului procurist?

Iat c i se ivize ocazia s le pun la încercare, acum, când nu se bizuia decât pe sine.

Pictorul încerc un timp s -şi dea seama de efectul pe care explica iile lui îl f cuser asupra lui K.; apoi spuse uşor neliniştit:

— V surprinde c vorbesc aproape ca un jurist? E re¬zultatul contactului meu permanent cu domnii de la tribu¬nal. De pe urma lui trag mari foloase, dar îmi şi pierd într-o mare m sur elanul artistic.

— Cum a i intrat în rela ii cu judec torii? Întreb K. vrând s cîştige încrederea lui Titorelli înainte de a-l lua di¬rect în slujba lui.

— Cât se poate de simplu, r spunse pictorul. Am moşte¬nit rela iile. Tata era şi el pictor al tribunalului. Situa ia aceasta se moşteneşte totdeauna. Nou-veni ii n-au ce c uta în ea. inând seama de gradele ierarhice, te afli, într-adev r, când e vorba s pictezi magistra i, în fa a unor reguli atât de diferite, de multiple şi mai ales atât de secrete. Încât nimeni nu le cunoaşte, în afara unor anumite familii. In sertarul pe care-l vede i acolo, jos, de exemplu, am regulamentul moştenit de la tata şi pe care nu-l ar t nim nui. Şi trebuie s -l cunoşti cât se poate de bine ca s fii autorizat s faci portretele jude¬c torilor. Chiar dac l-aş pierde, ştiu pe de rost atâtea lucruri, încât nimeni n-ar fi în stare s -mi ia locul. Orice judec tor, v da i seama, vrea s fie pictat ca marii judec tori de odinioar , şi numai eu ştiu s fac asta.

— Iat ceva de invidiat, spuse K, gândindu-se la postul lui de la banc . Ave i deci o situa ie de neclintit.

— Da, de neclintit, spuse pictorul îndreptîndu-şi mândru spinarea. De aceea îmi pot permite din când în când s ajut vreun biet inculpat.

— Şi cum face i asta? Întreb K. de parc n-ar fi obser¬vat c eî era cel pe care pictorul îl numise „biet inculpat”.

Dar Titorelli nu l s discu ia s se abat , ci spuse: — În cazul dumneavoastr , fiindc sunte i complet nevi¬novat, iat ce-aş face.

Pe K. începuse s -l supere faptul c se pomenea întruna despre nevinov ia lui. I se p rea uneori c pictorul f cea din achitare condi ia unei colabor ri care devenea astfel inutil prin îns şi premisa ei. Dar se st pâni şi nu-l întrerupse. Nu voia s renun e la ajutorul pictorului, era ferm hot rât în pri¬vin a aceasta; de altfel, ajutorul lui Titorelli nu i se p rea deloc mai problematic decât al avocatului. Ba chiar îl prefera celuilalt, fiindc i se oferea mai inocent şi mai pe fa .

Pictorul îşi trase scaunul lâng pat şi continu în şoapt : — Am uitat s v întreb mai întâi ce fel de achitare do¬ri i. Exist trei posibilit i: achitare real , achitare aparent şi t r g narea la infinit. Achitarea real este, fireşte, cea mai bun , dar n-am pic de influen pentru solu ia aceasta. Dup p rerea mea nu exist nimeni care s poat determina o achitare real . Probabil c numai nevinov ia acuzatului o poate provoca. Şi cum dumneavoastr sunte i nevinovat, ar fi într-adev r posibil s v bizui i numai pe factorul nevinov iei. Dar în acest caz n-ave i nevoie nici de ajutorul meu, nici de al altcuiva.

La început, K. se sim i complet uluit de expunerea aceas¬ta metodic , dar, revenin du-şi, spuse la fel de încet ca şi pic¬torul: — Cred c v contrazice i.

— Cum aşa? Întreb pictorul, r bd tor. Şi-şi l s capul pe spate, zâmbind. Zâmbetul lui trezi în K. sentimentul c ar trebui s descopere contrazicerile nu în cu¬vintele pictorului, ci în înseşi procedeele justi iei.

Totuşi, nu d du înapoi şi spuse: — Mi-a i atras aten ia mai adineauri c justi ia nu ad¬mite probe, mai apoi a i restrâns valabilitatea afirma iei acesteia spunând c nu e vorba decât de tribunalul oficial, iar acum ati ajuns s spune i c un nevinovat se poate lipsi de ajutor, tat o prim contrazicere. În plus, a i mai afirmat c judec torii pot fi influen a i pe calea rela iilor personale, iar acum nega i faptul c achitarea real , dup cum o numi i, ar putea fi ob inut pe calea rela iilor: iat o a doua contrazi¬cere.

— Amândou contrazicerile sunt uşor de explicat, spuse pictorul. E vorba de dou lucruri diferite, de ceea ce spune legea, pe de-o parte, şi de ceea ce am aflat eu, personal, pe de alt parte: feri i-v s le confunda i. Legea, deşi n-am ci¬tit-o, prevede, fireşte, achitarea nevinovatului, dar nu arat c judec torii pot fi influen a i. Iar eu, unul, am

aflat tocmai contrariul: nu cunosc nici o achitare real , dar cunosc, în schimb, numeroase cazuri de influen are. Evident, s-ar putea ca în toate cazurile pe care le cunosc s nu fi existat nici un nevinovat, dar o asemenea presupunere nu vi separe neve¬rosimil ? Nici un nevinovat, în atâtea cazuri? Înc de pe când eram copil îl auzeam pe tata povestind acas despre procese; judec torii care veneau la atelier colportau intîmpl ri şi fapte de la tribunal; de altfel, în mediul nostru nu se vorbeşte decât despre asta. De cum am avut eu însumi posibilitatea s merg la tribunal, am folosit-o întruna; am asistat la toate dezbaterile mai importante, am urm rit, atât cât s-a putut, numeroase procese şi, trebuie s v m rturi¬sesc, n-am v zut niciodat o achitare real .

— Aşadar, nici o achitare real ! spuse K. de parc ar fi vorbit propriilor lui speran e.

Asta confirm p rerea pe care o şi aveam despre justi ie. Şi în direc ia aceasta nu exist nici o şans . Un singur c l u ar putea înlocui tot tribunalul.

— Nu trebuie s generaliza i, spuse pictorul nemul umit; eu n-am vorbit decât despre experien a mea personal .

— Şi ea nu e de ajuns? spuse K. A i auzit vorbindu-se cumva despre achit ri pronun ate în vremurile de demult?

— Se spune c ar fi existat asemenea achit ri, r spunse pictorul. Dar e foarte greu de ştiut precis; sentin ele tribu¬nalului nu sunt publicate niciodat ; judec torii înşişi nau voie s le vad , de aceea nu s-au p strat decât legende asupra justi iei din trecut. Ele vorbesc despre achit ri reale, în ma¬joritatea cazurilor, şi nimic nu ne împiedic s le credem; dar, pe de alt parte, nimic nu le poate dovedi veracitatea. Cu toate acestea, nu se poate s le neglij m complet; un pic de adev r trebuie s fie în ele; altminteri, sunt foarte frumoase, eu însumi am pictat câteva tablouri care aveau ca tem asemenea legende.

— Nişte simple legende, spuse K-, n-au s -mi schimbe p rerea. Nu e voie s apelezi la ele în fa a tribunalului, nu-i aşa?

Pictorul râse: — Nu, nu e voie.

— Atunci e inutil s mai vorbim de ele.

Deocamdat , K. inea s accepte toate p rerile pictoru¬lui, chiar dac i se p reau neverosimile sau dac vedea cum contrazic alte p reri; acum n-avea timp nici s verifice ce i se spunea; socotea c ar ob ine un mare succes dac l-ar pu¬tea hot rî pe pictor s l ajute în vreun fel oarecare, m car printr-o interven ie cu rezultat îndoielnic. De aceea spuse: — S l s m deci la o parte achitarea real ; a i mai po¬menit şi alte dou solu ii.

— Da: achitarea aparent şi t r g narea la infinit. Nu¬mai despre ele poate fi vorba.

Dar n-a i vrea s v scoate i haina, înainte de-a le discuta? Probabil c v este foarte cald.

— Adev rat, spuse K. Pân în clipa aceea, atent numai la explica iile pictorului, uitase de c ldur ; acum îns , când i se amintea de ea, sim i cât de tare îi transpirase fruntea. Adev rat, e o c ldur aproape insuportabil , ad ug el.

Pictorul d du din cap, ca şi cum i-ar fi în eles foarte bine indispozi ia.

— N-am putea deschide fereastra? Întreb K. — Nu, spuse pictorul; acolo nu-i o fereastr , ci un sim¬plu geam prins în ram . Nu se poate deschide.

K. îşi d du abia atunci seama c sperase tot timpul, de la început, s -l vad pe pictor ridicându-se şi deschizând larg fe¬reastra ; se gândise chiar c ar putea el s fac asta. Ar fi fost gata s respire cu toat gura pân şi cea a cea mai dens . Senza ia c -i complet lipsit de aer în înc perea aceea îi pro¬ducea ame eal . Lovi deci uşor cu palma pilota de lâng el şi spuse cu glas slab: — E foarte nepl cut şi foarte nes n tos.

— Da de unde, spuse pictorul, dornic s se apere; deşi nu-i decât un simplu geam, fiindc nu poate fi deschis niciodat , c ldura e p strat mult mai bine decât cu o fereastr dubl . Iar dac vreau s aerisesc, ceea ce nu prea e necesar, c ci aerul

p trunde prin toate cr p turile, n-am decât s deschid una din uşi, sau chiar pe amândou .

K., pu in consolat de explica ia aceasta, se uit în jur ca s g seasc o a doua uş .

Pictorul îl observ şi-i spuse: — E în spatele dumneavoastr ; am fost nevoit s-o blo-chez cu patul.

Abia atunci v zu K. uşa cea mic din perete.

— Da, totul e prea mic aici pentru un atelier, spuse pic¬torul ca şi cum ar fi vrut s preîntîmpine o mustrare din par¬tea lui K. A trebuit s m instalez cum s-a putut.

Evident, patul e foarte prost plasat în fa a uşii. De fiecare dat când vine judec torul pe care-l pictez acum, se izbeşte de pat. I-am dat o cheie a uşii acesteia ca s m poat aştepta aici când nu sunt acas ; dar de obicei vine cu noaptea în cap, când eu înc mai dorm şi fireşte c m smulge din somnul cel mai adînc deschizându-mi uşa la c p tâiul patului. A i pierde orice respect fa de judec tori dac a i auzi înjur turile cu care îl primesc când trece peste patul meu, diminea a. Mi-ar fi uşor s -i iau cheia, dar cu asta aş înr ut i şi mai mult si¬tua ia. Aici, cu o lovitur de cot sco i toate uşile din î îni. Înc de când pictorul începuse s -şi in discursul, K. se întreba dac s -şi scoat sau nu haina ; în cele din urm îşi d du seama c n-o s mai poat rezista dac n-o scoate ime¬diat ; o dezbr c deci, dar o p str pe genunchi ca s-o poat pune imediat ce s-o termina convorbirea. Abia r m sese în c maş , când una dintre feti e strig : — Şi-a scos şi haina. Şi se auzi zgomotul tuturor feti elor care se înghesuiau la cr p turile uşii ca s vad cu ochii lor spectacolul.

— Feti ele cred c v fac portretul şi c pentru asta v-am pus s v dezbr ca i, spuse pictorul.

— Aşa! f cu K., f r chef, c ci nu se sim ea deloc mai bine decât înainte, deşi era mai uşor îmbr cat. Şi întreb , moroc nos: — Cum numea i celelalte dou feluri de achitare? Uitase deja termenii pictorului.

— Achitare aparent şi t r g nare la nesBrşit, r spunse Titorelli. R mâne ca dumneavoastr s alege i. Eu v pot ajuta pentru amândou , dar, fireşte, nu f r str danie: singu¬ra diferen din punctul acesta de vedere este c achitarea aparent cere un efort puternic şi concentrat, iar t r g na¬rea la nesfîrşit cere un efort slab şi continuu. S vorbim mai întâi, dac dori i, despre achitarea aparent . Dac pe ea o prefera i, am s v scriu pe-o coal de hîrtie o dovad de ne¬vinov ie. Formula dovezii mi-a fost transmis de tata şi e total inatacabil . O dat scris dovada, dau o rait pe la to i judec torii pe care îi cunosc. Încep, de pild , prin a-i ar ta ast -sear dovada scris judec torului c ruia îi fac portretul, când va veni s -mi pozeze. Îi întind hîrtia, îi explic c sunte i nevinovat şi garantez eu însumi pentru nevinov ia dumnea¬voastr .

Garantarea aceasta nu e un simplu angajament for¬mal, ci o adev rat cau iune, un lucru care oblig .

Privirea pictorului exprima un fel de reproş fa de omul care îl silea s -şi ia povara unei asemenea garan ii.

— Ar fi foarte amabil din partea dumneavoastr , spuse K, dar în felul acesta judec torul v-ar crede şi totuşi nu m-ar achita în mod real?

— Dup cum v spuneam. De altfel nu e deloc sigur c au s m cread to i. Cî iva dintre ei s-ar putea s -mi cear s v prezint lor mai întâi. Si atunci va trebui s merge i cu mine. La drept vorbind, cind se întîmpl aşa cauza e pe jum tate cîştigat , mai ales dac v înv dinainte cum tre¬buie s v purta i fa de ei. O s ne vin mai pu in uşor cu cei care m vor refuza din principiu, şi f r îndoial c vom întîlni şi dintre aceştia.

Deşi sunt hot rât s facem toate încerc rile posibile, va trebui s renun m la ei. De altfel, n-o s fie nimic grav, c ci cî iva judec tori izola i nu pot s decid într-o asemenea chestiune. Când voi strânge semn turi suficiente pe dovada de nevinov ie, m voi duce s -l v d pe [judec torul care se ocup personal de procesul dumnea¬voastr . S-ar putea ca

pân atunci s am şi semn tura lui pe dovad ; în acest caz lucrurile se vor desf şura şi mai rapid. Dar, în general, când opera iile ajung acolo, nu mai întîlneşti nici un fel de obstacole; e perioada în care acuzatul cap t cea mai mare încredere. C ci — e ciudat s consta i, dar nu se poate s nu admi i — oamenii au în momentul acela mai mult încredere decât dup achitare. O dat ajuns acolo, nu mai e mare lucru de f cut. Judec torul are pe dovad ga¬ran ia câtorva al i judec tori, şi poate s v achite f r team , ceea ce va şi face, sigur, dup împlinirea unor formalit i, de dragul meu şi ca s -i oblige pe ceilal i cunoscu i. Cât despre dumneavoastr , ve i spune adio tribunalului şi ve i fi liber.

— Şi voi fi liber? Întreb K. şov itor.

— Da, spuse pictorul, dar numai în aparen sau, mai bine zis, în mod provizoriu.

De fapt, judec torii inferiori, cum sunt cei pe care îi cunosc eu, n-au dreptul s pronun e o achitare definitiv ; dreptul acesta nu apar ine decât tribuna¬lului suprem, care v e inaccesibil şi dumneavoastr , şi mie, şi oric rei alte persoane. Ce se petrece acolo nu ştim şi, între noi fie vorba, nici nu vrem s ştim. Judec torii pe care vom încerca s -i prindem în joc n-au marele drept de a şterge acuzarea inculpatului, ci numai pe acela de a-l elibera. Cu alte cuvinte, modul acesta de achitare înl tur provizoriu acuzarea, dar n-o împiedic s r mân mai departe atârnat deasupra capului dumneavoastr , cu toate consecin ele care pot surveni dac intervine un ordin de sus. Rela iile mele îmi permit s v explic cum se manifest practic deosebirea dintre cele dou moduri de achitare. Pentru o achitare real , toate actele procesului trebuie distruse şi dispar total din arhivele tribunalului; e distrus totul, nu numai actul de acuzare, ci şi celelalte piese ale procesului, pân şi actul de achi¬tare. Nimic nu r mâne. În cazul achit rii aparente, lucrurile stau cu totul altfel. Hot rîrea nu introduce în proces nici o alt modificare în afara îmbog irii dosarului cu dovada de nevinov ie, cu textul achit rii şi cu temeiurile lui. În rest, procedura se continu . E înaintat mai departe, spre instan ele superioare, e readus la cele inferioare, dup cum cere continuitatea circularii actelor în birouri, şi nu înceteaz s treac prin tot soiul de urcuşuri şi coborîşuri, cu os¬cila ii mai mult sau mai pu in ample şi cu stagn ri mai mult sau mai pu in mari. Nu po i s ştii niciodat drumul pe care îl va urma. Privind dinafar , po i s i închipui uneori c to¬tul a fost uitat, c actele s-au pierdut şi c achitarea e defini¬tiv ; dar cei ini ia i ştiu bine c nu- i aşa. Nu exist hîrtie care s se piard , iar justi ia nu uit niciodat . Şi într-o bun zi — când nimeni nu se mai aşteapt — un judec tor oare¬care priveşte cu mai mult aten ie actul de acuzare, vede c nu şi-a pierdut valabilitatea, şi ordon imediat arestarea. Fireşte, am presupus c între achitarea aparent şi noua arestare s-a scurs timp destul de îndelungat, ceea ce e posi¬bil, şi aş putea cita câteva asemenea cazuri, dar e la fel de po¬sibil ca, în ziua când se întoarce de la tribunal, achitatul s şi g seasc oamenii care îl aşteapt pe trotuar s l aresteze înc o dat . Atunci, evident, adio libertate.

— Şi procesul reîncepe? Întreb K. aproape neîncre¬z tor.

— Fireşte, r spunse pictorul, procesul reîncepe, dar r mâne mai departe posibilitatea dobîndirii unei noi achit ri aparente; atunci trebuie s reîncepi s - i aduni toate for ele; nu trebuie niciodat s capitulezi.

Poate c pictorul rostise ultimele cuvinte sub impresia descuraj rii care începuse s -l copleşeasc pe K. — Dar a doua achitare nu-i mai greu de ob inut decât prima? Întreb K. vrând parc s preîntîmpine anumite des¬t inuiri eventuale ale pictorului.

— În privin a asta nu se poate spune nimic precis, r spunse pictorul. V imagina i cumva c judec torii ar fi in¬fluen a i în defavoarea acuzatului prin cea de-a doua ares¬tare? Asemenea lucruri nu se întîmpl . În momentul achit rii, judec torii au şi prev zut cea de-a doua arestare. Ea nu-i influen eaz , deci. Dar li se poate schimba dispozi ia sufleteasc , o mul ime de alte motive pot modifica opinia asupra acuza iei, de aceea trebuie s te adaptezi noilor cir¬cumstan e ca s ob ii a doua achitare; de aceea i se cer efor¬turi la fei de mari ca şi pentru prima.

— Şi nici ea nu e, totuşi, definitiv ? spuse K., negând el însuşi printr-o cl tinare a capului.

— Se în elege c nu, spuse pictorul. Dup a doua achi¬tare vine a treia arestare, dup a treia achitare a patra arestare, şi aşa mai departe. Aceasta decurge din natura achit rii pare nte! K. t cu.

— Achitarea aparent , spuse pictorul, s-ar p rea c nu v convine prea mult. Poate c prefera i t r g narea la infi¬nit. S v explic esen a t r g n rii?

K. f cu semn c da.

Pictorul se instalase comod pe scaun, cu c maşa de noapte desf cut la piept şi, cu o mân trecut pe sub c maş , îşi mângîia coastele.

— T r g narea la infinit... spuse el oprindu-se o clip s priveast drept înainte ca şi cum ar fi c utat o explica ie per¬fect inteligibil , t r g narea la infinit men ine permanent procesul în prima lui faz . Ca s-o ob ii, e necesar ca acuzatul şi ap r torul lui, dar mai ales ap r torul, s r mân în contact permanent cu justi ia. Pentru aceasta, repet, nu e ne¬voie s cheltuieşti atâtea for e ca pentru achitarea aparent , dar e nevoie deşi mai mult aten ie. N-ai voie s scapi din vedere procesul, trebuie s te prezin i la intervale regulate în fa a judec torului, s -l mai vizitezi şi în ocazii speciale şi s cau i tot timpul s -i p strezi bun voin a; dac nu-l cunoşti personal, trebuie s faci presiuni asupra lui prin judec torii pe care-i cunoşti, f r a renun a la convorbirile directe. Dac nu neglijezi nimic, se poate spune cu destul certitudine c procesul nu va ieşi din prima faz . Nu se stinge, nici vorb , dar acuzatul poate fi aproape la fel de sigur c n-o s fie condamnat pe cât e atunci când se afl în libertate. Fa de achitarea aparent , t r g narea la infinit are avantajul c -i asigur inculpatului un viitor mai pu in nesigur; ea îl ap r de spaima unei arest ri neaşteptate; cu ea, acuzatul e ferit de teama de-a se pomeni din tr-o dat silit s fac demersuri penibile şi s îndure eforturile şi enerv rile pe care le cere totdeauna achitarea aparent , tocmai în momentele cele mai pu in favorabile lui. Evident, t r g narea la infinit are pen¬tru inculpat şi unele dezavantaje, care nu trebuie subapre¬ciate. Nu m gândesc la faptul c el nu e niciodat liber, c ci liber în adev ratul sens al cuvântului n-ar fi nici în cazul achit rii aparente. E vorba de altceva. În fapt, procesul nu poate fi suspendat decât atunci când exist un motiv aparent pentru asta. De aceea trebuie s continue, teoretic. E nece¬sar deci, din când în când, s fie date unele dispozi ii, s fie organizate interogatorii, ordonate perchezi ii etc, etc. Într-un cuvânt, trebuie ca procesul s se învîrteasc mereu în cercule ul restrâns la care i-a fost limitat în mod artificial ac iunea. Pentru acuzat, fireşte, aceasta aduce dup sine unele nepl ceri a c ror gravitate n-ar trebui nici dumnea¬voastr s-o exagera i. Totul r mâne doar simpl aparen ; interogatoriile, de exemplu, sunt foarte scurte; dac n-ai timp sau chef s te duci la ele, te po i scuza uneori; cu unii judec tori po i chiar s aranjezi dinainte zilele şi orele pe-o întreag perioad ; în fond, e vorba doar s treci din când în când pe la judec tor, ca s - i faci datoria de inculpat.

Pictorul nu terminase de vorbit când K. îşi puse haina pe bra şi se ridic s plece.

— S-a ridicat de pe scaun! strigar feti ele din dosul uşii.

— V şi gândi i s pleca i? Întreb pictorul ridicându- se şi el. F r îndoial c aerul v alung de-aici, şi asta m nec jeşte. Aş mai avea înc o mul ime de lucruri s v spun. A trebuit s m rezum prea mult, dar sper c am fost destul de clar.

— O, da! spuse K. Începuse s -l doar capul din pricina aten iei cu care se silise s asculte. În ciuda afirma iei acesteia, pictorul mai re¬pet o dat , rezumând ca şi cum ar fi vrut s -i lase lui K. o consolare: — Cele dou metode au comun faptul c au menirea s împiedice condamnarea inculpatului.

— Dar ele împiedic şi achitarea lui real , spuse K. încet, de parc i-ar fi fost ruşine c a în eles.

— A i prins miezul chestiunii, spuse repede pictorul.

K. puse mâna pe palton, dar nu se putu hot rî s -si îmbrace haina. Dac şi-ar fi urmat dorin a, ar fi luat de-a val¬ma în bra e şi haina şi paltonul şi ar fi ieşit în strad numai în c maş ; nici feti ele nu izbutir s -l hot rasc s se îmbrace ca lumea, deşi începuser s -şi strige, prematur, una alteia, c musafirul îşi pune hainele. Pictorul, inând cu tot dinadinsul s dea o interpretare atitudinii lui K., spuse: — Înc nu v-a i decis în privin a celor dou propuneri pe care vi le-am f cut. Sunt de acord cu dumneavoastr . Eu însumi v-aş fi sf tuit s nu v pripi i cu alegerea.

Avantajele şi dezavantajele sunt greu de cump nit. Totul trebuie gândit cu deam nuntul. Dar, pe de alt parte, nici nu trebuie pierdut prea mult timp.

— Am s revin în curând, spuse K. Apoi, hot rându-se brusc, îşi îmbr c haina, îşi puse paltonul pe umeri şi porni gr bit spre uşa în dosul c reia feti ele începur imediat s urle.

Lui K. i se p ru c le şi vede prin scândurile cr pate ale uşii.

— ine i-v de cuvânt, spuse pictorul f r s -l urmeze; altminteri am s vin la banc s v întreb eu însumi.

— Deschide uşa! strig K. tr gând de clan a pe care probabil c feti ele b ineau strâns, c ci nu se mişca.

— Vre i s v plictiseasc feti ele în tot lungul sc rii? Întreb Titorelli. Trece i mai bine p e-aici. Şi-i ar t uşa care se afla în dosul patului.

K. accept invita ia şi se îndrept spre pat. Dar pictorul, în loc s -i deschid , se strecur sub pat şi-l întreb din str fundurile unde se afla.

— Numai o clip ! N-a i vrea s vede i un tablou pe care vi l-aş putea vinde?

K. nu voia s fie nepoliticos, c ci pictorul se ocupase într-adev r de el şi chiar îi promisese s -l ajute în conti¬nuare, deşi K., distrat, uitase s -i spun c -i va r spl ti oste¬nelile. De aceea nu putu s -i refuze invita ia şi se opri s vad tabloul, deşi ardea de ner bdare s ias din atelier. Pic¬torul scoase de sub pat un vraf de pânze neînr mate, acope¬rite de-atâta praf, încât când sufl peste tabloul aflat deasupra, K. r mase câtva timp înv luit parc într-un nor şi cu respira ia t iat .

— E un peisaj de cîmpie, spuse pictorul întinzându-i ta¬bloul.

Tabloul reprezenta doi arbori sfriji i, pe-o iarb întune¬coas , la mare distant unul e altul. În fund, soarele amurgea într-o mare de culori.

— Bine, spuse K., îl cump r.

Vorbise prea sec, de aceea se bucur când v zu c picto¬rul, în loc s se formalizeze, îi întinse un al doilea tablou.

— Iat perechea celuilalt, spuse Titorelli.

Poate c peisajul fusese bine conceput ca pereche a ce¬luilalt tablou, dar între ele nu se putea observa nici o deosebire; se aflau şi aici copacii, iarba şi apusul de soare.

Dar lui K. pu in îi p sa de similitudinea peisajelor.

— Sunt frumoase, spuse el. Le cump r pe amândou şi-am s le pun în biroul meu.

— Tema pare s v plac , spuse pictorul luînd un al trei¬lea tablou. S-a nimerit bine, c ci mai am aici o pânz în acelaşi gen.

Pî nza nu era în acelaşi gen, ci identic cu celelalte dou . Pictorul folosea perfect ocazia ca s -şi vînd tablourile vechi.

— Îl iau şi pe acesta, spuse K. Vre i s -mi spune i ce pre au toate trei?

— Vorbim noi alt dat , doar r mânem în leg tur unul cu altul, spuse pictorul.

Acum sunte i prea gr bit. M bucur c tablourile v plac, am s vi le dau pe toate de aici. Sunt nu¬mai peisaje de cîmpie. Am pictat multe de acest fel, pân acum. Unora nu le plac asemenea peisaje fiindc li se par cam sumbre; dar exist oameni, ca dumneavoastr , de pild , care apreciaz tocmai melancolia aceasta.

K. nu era deloc dispus s se ocupe de experien ele profe¬sionale ale pictoruluicerşetor.

— Împacheta i-le pe toate, spuse el întrerupându-l în plin avânt oratoric. Omul meu de serviciu o s vin mîine s le ia.

— Nu e nevoie, spuse pictorul. Sper s g sesc un hamal care s v poat înso i chiar acum. Şi deschise, în sfîrşit, uşa aplecându-se pe deasupra patu¬lui.

— C lca i f r grij pe aşternut, continu el. To i cî i intr aici aşa fac.

K. n-ar fi avut nevoie de încurajare ca s calce f r mil pe aşternut; pusese chiar piciorul în mijlocul pilotei de puf când, privind prin uşa deschis , se d du înapoi, mirat.

— Ce e asta? Îl întreb el pe pictor.

— De ce v mira i? Întreb pictorul, la fel de mirat. Sunt birourile tribunalului. Nu ştia i c tribunalul are birouri aici? Aproape în fiecare pod exist birouri ale tribunalului; de ce n-ar exista şi aici? Atelierul meu este de fapt unul dintre birouri, dar tribunalul mi l-a pus la dispozi ie.

Pe K. nu-l speriase atât faptul c d duse şi în locul acesta peste birourile tribunalului, cât îl însp imântase constatarea totalei lui ignorante în leg tur cu justi ia.

I se p rea c , pentru un inculpat, legea de baz a comport rii const în a fi totdeauna preg tit la orice, în a nu se l sa niciodat surprins,!} în a nu privi la dreapta când judec torul se afl la stînga; şi tocmai împotriva legii acesteia de baz p c tuia el mereu. În fa a lui se întindea un coridor lung: prin coridorul acesta venea un aer pe lâng care cel din atelier p rea proasp t şi învior tor. De-o parte şi de alta a coridorului se aflau b nci, ca în sala de aşteptare a sec iei de care inea procesul lui K. Instalarea birourilor p rea f cut pretutindeni dup prescrip ii minu ioase. În momentul acela, pe coridor nu se afla prea mult lume. Un b rbat şedea, sau mai degrab p rea c doarme, pe una din b nci, cu obrajii îngropa i în palmele lipite de banc ; un altul st tea în picioare, la cap tul coridorului, în penumbr . K. se hot rî din nou şi trecu peste pat.

Pictorul u urm , cu pânzele sub bra . Curând, întîlnir un aprod. K. ştia cum s -i recunoasc dup nasturele de aur pe care îl purtau printre nasturii obişnui i ai costumului civil — şi pictorul îi d du aprodului dispozi ie s duc tablourile. K. mai mult se cl tina decât mergea. Îşi inea batista ap sat pe gur . Ajunseser aproape de ieşire, când feti ele se n pustir în calea lor; coridorul din pod nu-l scutise pe K de întîlnirea aceasta. Feti ele v zuser probabil c fusese deschis cealalt uş a atelierului şi f cuser un ocol ca s ajung în partea aceasta.

— Nu mai pot s v înso esc! strig pictorul rîzând sub asaltul fetitelor. La revedere!

Nu pierde i prea mult timp pân v hot rî i.

K. nici nu se uit la el. Ajuns în strad , lu prima tr sur întîlnit în cale. Abia aştepta s scape de aprodul al c rui nasture de aur îi f cea r u la ochi, deşi nimeni în afar de el probabil c nu l-ar fi observat. Îndatoritor, aprodul voise s se urce şi pe capr , lâng vizitiu, dar K. îl goni imediat.

Amiaza trecuse de mult când tr sura se opri în fa a b ncii. K. ar fi l sat bucuros tablourile unde se aflau, dar se temea ca nu cumva vreo ocazie s -l oblige s -i arate pictoru¬lui c le mai are. De aceea ceru s -i fie aduse în birou şi le încuie în sertarul cel mai de jos al mesei lui de lucru ca s le ascund , m car pentru câteva zile, de privirea directorului-adjunct.

NEGUSTORUL BLOCK. K. RENUN LA SERVICIILE AVOCATULUI Pân la urm K. se hot rî totuşi s renun e la serviciile avocatului. La drept vorbind nu se putea împiedica s se întrebe dac f cea bine procedînd aşa, dar convingerea c gestul acesta era necesar îi învinse ezit rile. Efortul cerut de luarea hot rîrii îl consum într-atât, încât în ziua când trebui s mearg la avocat abia dac putu s lucreze la birou şi tre¬cuse de ora zece când ajunse în sfîrşit în fa a uşii maestrului Huld. Înainte de a suna, K. se mai întreba înc dac n-ar fi fost mai bine s -l anun e pe avocat c renun la serviciile lui, fie prin telefon, fie trimi îndu-i o scrisoare. Se gândea c discu ia va fi cu siguran penibil . Chibzuind bine, prefer totuşi solu ia convorbirii personale; oricum avocatul n-ar fi r spuns decât prin t cere sau prin câteva cuvinte formale, iar K. n-ar fi putut s ştie niciodat — cel pu in dac nu reuşea Leni s afle

câte ceva — cum a primit maestrul Huld vestea c renun la serviciile lui şi nici ce consecin e ar putea s aib actuî renun rii, dup datele previziunii acestui expert; dac îns îl avea pe avocat în fa şi-i comunica vestea pe neaşteptate, ar fi reuşit uşor s deduc , dup fa a şi reac iile lui, tot ce voia s ştie, chiar dac maestrul Huld ar fi r mas zgîrcit la vorb . Şi n-ar fi fost exclus atunci s -şi schimbe hot rîrea, dac s-ar fi convins c e mai bine aşa, şi s lase mai departe ap rarea pe seama avocatului.

Ca de obicei, dup ce sun prima dat nu se ivi nimeni. „Leni ar putea s se mişte ceva mai repede”, se gândi K. Dar tot era bine c nu se amestecau ceilal i locatari, cum f ceau de obicei, c ci se g sea totdeauna în asemenea ocazii vreun vecin care începea s protesteze, ca domnul în halat de la prima vizit . Ap sînd pentru a doua oar pe buton, K. se întoarse spre cealalt uş , dar de data aceasta şi ea r mase închis . În cele din urm , doi ochi se ivir la vizor; nu erau îns ochii lui Leni. Cineva r suci cheia în broasc , r mânând totuşi proptit în uş , apoi se întoarse spre interior şi strig : „El este”, dar nu deschise complet decât dup aceea.

K. începuse s împing uşa, c ci auzise cheia r sucindu-se în broasca vecinului; când uşa se deschise de tot, n v li direct în vestibul şi mai avu timp s-o vad pe Leni — c ci ei i se adresase omul de la uş — fugind în c maş prin coridorul aflat între camere. Dup ce-o urm ri o clip cu privirea, K. îl cercet pe cel ce-i deschisese: un b rbat m runt, sfrijit, cu o barb lung şi care inea o lumânare în mân .

— Eşti angajat aici? Îl întreb K. — Nu, r spunse omul, nu sunt de-al casei; avocatul nu mi-e decât ap r tor; m aflu aici pentru o afacere juridic .

— F r hain ? Întreb K. ar tînd cu mâna îmbr c min¬tea sumar a celuilalt.

— V cer scuze, spuse omul luminându-se cu luminarea, ca şi cum pân atunci nar fi observat cum era îmbr cat.

— Leni e amanta dumitale? Întreb K., scurt. Îşi dep rtase pu in picioarele şi- i inea p l ria la spate, cu mîinile cruciş. Paltonul lui îmbl nit îl f cea s se simt su¬perior omului acestuia m runt şi uscat.

— Oh! Dumnezeule! f cu omul ridicând o mân ca s -şi apere fa a însp imântat .

Nu! Nu! Ce v închipui i?

— Pari un om cumsecade, spuse K., totuşi, vino cu mine. Îi f cu semn cu p l ria şil l s s treac înaintea lui.

— Cum te numeşti? Întreb el din mers.

— Block, negustorul Block, r spunse omule ul întorcându-se spre K. cu gând s se prezinte. Dar K. nu-i d du voie s se opreasc .

— E numele dumitale adev rat? Întreb el.

— Sigur, i se r spunse, de ce v-a i îndoi de asta?

— M gândeam c ai putea avea motive s - i ascunzi adev rata identitate, r spunse K. Se sim ea atât de liber sufleteşte cum eşti numai printre str ini, când vorbeşti cu oamenii f r importan , p strând pentru tine ceea ce te priveşte şi nevorbind decât cu se¬nin tate despre interesele celorlal i, ceea ce îi ridic în ochii t i, dar î i permite, în schimb, s -i laşi s cad când vrei.

La uşa camerei de lucru a maestrului Huld, K. se opri, deschise şi-i strig negustorului care continua s mearg mai departe, docil.

— Mai încet! F lumin aici.

Gândindu-se c Leni s-ar fi putut ascunde acolo, îl puse pe negustor s scotoceasc prin toate ungherele, dar camera era pustie. Când ajunse în fa a portretului judec torului, îşi opri înso itorul apucându-l de bretele.

— Îl cunoşti? Întreb ridicând degetul ar t tor.

La rândul s u, negustorul ridic lumânarea, se uit o clip în sus clipind din ochi şi spuse: — E un judec tor.

— Un judec tor de seam ? Îl întreb K. şi se aşez în aşa fel încât s poat vedea ce

impresie îi face portretul. Dar negustorul ridic ochii, admirativ.

— E un judec tor de seam , spuse el.

— Nu prea te pricepi, spuse K. E cel mai neînsemnat dintre to i judec torii de instruc ie inferiori.

— Acum îmi aduc aminte, spuse negustorul şi coborî lumânarea. Mi s-a mai spus asta.

— Sigur! strig K. Uitasem! Cum s nu i se spun !

— Dar de ce? De ce? Întreb negustorul în timp ce se apropia de uş , împins de K. Pe coridor, K. îl întreb : — Ştii unde s-a ascuns Leni?

— Ascuns? se mir negustorul. Nu. Dar s-ar putea foarte bine s fie la buc t rie şi s preg teasc supa pentru avocat.

— De ce nu mi-ai spus asta imediat? Întreb K. — Voiam s v conduc acolo, dar m-a i chemat înapoi, r spunse negustorul n ucit parc de nişte porunci contradic¬torii.

— Te crezi tare şiret, nu-i aşa? Hai, condu-m .

K. nu mai fusese pân atunci în buc t rie, o înc pere sur¬prinz tor de mare şi plin cu tot felul de ustensile: numai plita era de trei ori mai mare decât o plit obişnuit , dar res¬tul am nuntelor nu se puteau desluşi clar, c ci înc perea era luminat doar de-o l mpi prins la intrare. În fa a plitei, Leni, în şor alb ca totdeauna, sp rgea ou înr-o crati pus pe-o spirtier .

— Bun seara, Josef, spuse ea aruncându-i o privire.

— Bun seara, spuse K. şi ar t cu degetul un scaun pe care negustorul se aşez imediat.

Cât despre el, se apropie pe la spate de Leni, se plec peste um rul ei şi o întreb : — Cine e sta?

Leni îl cuprinse cu o mân pe dup talie, în timp ce cu I cealalt mân continua s bat ou le, apoi îl f cu s vin în fa a ei şi-i spuse: — Un om nec jit, un biet negustor, un oarecare Block. Uit -te la el!

Se întoarser amândoi ca s -l priveasc . Negustorul, aşe¬zat pe scaunul pe care i-l ar tase K., suflase în lumânarea a c rei lumin nu mai era necesar , şi-i strângea fitilul între degete ca s opreasc fumul.

— Erai în c maş , îi spuse K. lui Leni, şi-i întoarse capul cu mâna, spre plit .

Leni t cu.

— E amantul t u? Întreb el.

Leni vru s apuce crati , dar K. îi prinse amândou mîinile şi-i spuse: — Hai, r spunde. Leni r spunse: — Vino în birou, am s - i explic totul.

— Nu, spuse K, vreau s -mi explici aici.

I se ag de gât ca s -l s rute. Dar K. o respinse şi-i spuse: — Nu vreau s m s ru i acum.

— Josef, îi spuse Leni cu glas rug tor dar privindu-l drept în ochi, doar n-oi fi gelos pe domnul Block!

Apoi se întoarse spre negustor şi ad ug : — Hai, Rudi, ajut -m , vezi bine c m b nuieşte, las lumânarea.

S-ar fi putut crede c Rudi nu d duse nici o aten ie cu¬vintelor spuse de Leni, dar, de fapt, le auzise foarte bine.

— Nu v d de ce a i fi gelos, spuse el f r prea mult promptitudine.

— Nici eu nu v d, spuse K, şi-l privi zâmbind.

Leni izbucni în râs şi, profitînd de neaten ia lui K., îl lu de bra şi-i şopti.

— Las -l acum, vezi bine ce fel de b rbat e. M-am ocu¬pat pu in de el fiindc e un client important al avocatului, alt motiv nu exist . Şi tu? Vrei s -i vorbeşti ast zi? E foarte bolnav, dar, dac vrei, am s te anun , totuşi. Numai c noaptea asta va trebui s r mîi cu mine. E atâta vreme de când n-ai mai venit s m vezi! Pân şi avocatul a

întrebat de tine. Nu- i neglija procesul. Şi eu am s - i comunic câteva Iucruri pe care leam aflat. Dar mai întâi de toate scoate- i paltonul.

Leni îl ajut s şi-l scoat , îi lu p l ria, alerg s le atârne în vestibul, apoi se întoarse gr bit ca s vad ce s-a întîmplat cu supa.

— S te anun sau s -i duc mai întâi supa?

— Anun -m .

K. era înciudat; prima lui inten ie fusese s discute mai întâi am nun it cu Leni despre ce-avea de gând s fac ; pre¬zen a negustorului îl împiedicase şi-i t iase cheful.

Dar tre¬burile lui i se p reau totuşi prea importante pentru a-i permite acestui mic negustor s joace în ele un rol ce ar fi putut s fie decisiv. De aceea o chem înapoi pe Leni, care ajunsese pe coridor.

— Du-i totuşi mai întâi supa, ordon el. Trebuie s ca¬pete for e pentru întîlnirea care-l aşteapt , o s aib nevoie de ele.

— Şi dumneavoastr sunte i un client al avocatului, întreb încet, cu un ton de constatare, negustorul, din col ul unde se afla, dar nu g si nici o în elegere.

— Ce- i pas ? spuse K. Iar Leni ad ug : — Ce-ar fi s taci? Îi duc supa, spuse ea întorcându-se spre K.; şi turn supa într-o farfurie. N-o s te mai po i teme decât c o s -l vezi adormind prea curând, c ci dup ce m nânc adoarme imediat.

— Ce-am s -i spun eu o s -l in treaz, declar K. vrând s-o fac pe Leni s în eleag c avea de gând s discute lucruri foarte importante cu avocatul.

K. ar fi vrut ca mai întâi Leni s -l întrebe despre ce era vorba şi apoi el s -i cear sfatul. Dar ea se mul umea s -i execute orbeşte ordinele. Trecând cu supa pe lâng el, Leni îl atinse inten ionat şi-i şopti: — Cum o m nânc , te şi anun , ca s ne întîlnim cât mai curând posibil.

— Du-te, spuse K. — Fii mai amabil, îi r spunse ea întorcându-se înc o dat , din prag.

K. o urm ri cu privirea; acum era ferm decis s renun e la avocat; poate c ar fi fost mai bine s nu discute despre asta cu Leni; ea nu-i cunoştea destul de bine povestea şi cu siguran c l-ar fi sf tuit s nu renun e la avocat; iar dac mai ezita şi de data aceasta, K. ar fi r mas mai departe prad neliniştii şi îndoielilor şi-apoi ar fi trebuit s ia din nou totul de la început, c ci hot rîrea lui era definitiv . Cu cât avea s-o duc mai repede la îndeplinire, cu atât avea s fie mai pu in p gubit; în privin a asta poate c negustorul i-ar fi putut da un sfat.

De aceea se întoarse spre Block; când observ c se uit la el, negustorul vru s se ridice în picioare.

— Stai jos, îi spuse K. tr gând un scaun lâng al lui. Eşti de mult vreme clientul avocatului?

— Da, spuse negustorul, sunt un client foarte vechi.

— De cî i ani te asist ?

— Nu ştiu la ce anume v referi i, spuse Block. În ches¬tiunile legate de afaceri — am o important firm de comer cu grâne — m sf tuiesc înc de la înfiin area firmei, adic de vreo dou zeci de ani, iar în privin a procesului — f r îndoial c despre el vre i s v vorbesc — m asist de la început, adic de peste cinci ani. Da, de peste cinci ani, ad ug el sco înd din buzunar un protofel vechi. Am notat aici totul; dac dori i, v pot spune data exact ; e imposibil s ii minte tot. Procesul meu probabil c dureaz înc de şi mai mult timp; a început curând dup moartea so iei mele, întîmplat acum peste cinci ani şi jum tate.

K. se apropie şi mai tare de Block.

— Avocatul se ocup deci şi de chestiuni de drept cu¬rente? Întreb el.

Combinarea aceasta a afacerilor comerciale şi a celor ju¬ridice i se p rea foarte liniştitoare.

— Fireşte, spuse negustorul. I Apoi îi şopti: — Se spune chiar c e mai capabil în problemele comer¬ciale decât în celelalte.

Dar, p rând c regret ce-a spus, puse o mân pe um rul lui K. şi ad ug : — V rog foarte mult s nu m tr da i.

K. îl b tu peste coaps ca s -l linişteasc şi-i spuse: — Nu, nu sunt tr d tor. Şti i, e foarte ranchiunos, spuse negustorul.

— Unui client atât de credincios ca dumneata, precis c n-o s -i fac nimic, spuse K.

— Ba da, spuse negustorul, când e înfuriat nu mai face deosebiri; de altfel, nu s-ar putea spune c -i sunt credincios.

— Cum asta? Întreb K. — S m dest inui? Întreb la rândul s u negustorul, oarecum şov itor.

— Cred c po i s-o faci, spuse K — Ei bine, spuse negustorul, am s v dest inui o parte din secretul meu, dar va trebui ca, la rândul dumneavoastr , s v dest inui i mie, ca s r mânem solidari în fa a avocatului.

— Cât pruden ! spuse K. Dar fie, am s - i dest i-nuiesc un secret care o s te linişteasc pe deplin. În ce const deci necredin a dumitale?

— Am, spuse negustorul şov ind şi cu acelaşi ton cu care ar fi spus un lucru necinstit, am şi al i avoca i în afar de el.

— Dar asta nu e ceva prea grav, spuse K. uşor de¬zam git.

— Aici, nu, spuse negustorul care, de când f cuse dest i¬nuirea, respira tot mai greu, dar dup observa ia lui K. înce¬puse s -şi mai recapete încrederea. Numai c nu-i permis, şi e şi mai pu in permis când e vorba de avoca i ilegali. Iar eu tocmai asta am f cut. Am cinci avoca i de contraband .

— Cinci! exclam K. Num rul îi stârnise mirarea. Cinci avoca i în afar de maestrul Huld?

Negustorul f cu semn c da.

— Sunt în tratative cu al şaselea.

— Dar de ce atî ia avoca i? Întreb K. — Am nevoie de to i!

— Ai putea s -mi explici de ce?

— E uşor, spuse negustorul. Înainte de orice, evident, nu vreau s -mi pierd procesul. De aceea n-am voie s negli¬jez nimic din ce mi-ar putea folosi; chiar dac speran a e foarte slab , n-am voie s nu-mi încerc şansa. Am pus deci în slujba procesului tot ce am. Mi-am retras to i banii din afa¬ceri; odinioar , birourile mele ocupau aproape un etaj întreg; ast zi m mul umesc cu o od i mic şi dosnic , în care lucrez cu un simplu ucenic. Dec derea aceasta nu mi-a pricinuit-o numai retragerea banilor ci, mai ales, sc derea puterii mele de munc . Când vrei s faci ceva pentru proce¬sul t u nu te mai po i ocupa de nimic.

— Lucrezi deci chiar dumneata pentru proces? Întreb jC Tocmai despre asta mi-ar pl cea s te aud vorbind.

— Despre asta nu v-aş putea spune mare lucru, f spunse negustorul. La început, am încercat, dar am re¬nun at repede. E o munc istovitoare, din care nu te alegi jiproape cu nimic; curând, mi-a devenit cu totul imposibil s muncesc şi s întreprind demersuri în birourile tribunalului. Numai statul pe-o banc şi aşteptatul acolo cer un efort uiaş; dar dumneavoastr cunoaşte i personal aerul greu din birouri.

— De unde ştii c am fost acolo? Întreb K. — M aflam în sala de aşteptare când a i trecut.

— Ce coinciden ciudat ! strig K. extrem de impre¬sionat şi uitînd complet, din pricina asta, cât de ridicol i se p ruse pân atunci negustorul. Prin urmare, m-ai v zut.

Erai fn sala de aşteptare în clipa când am trecut? Da, într-adev r, am fost o dat acolo.

— Coinciden a nu-i chiar atât de ciudat , spuse negusto¬rul. Eu m aflu aproape zilnic acolo.

— Acum, spuse K., pesemne c va trebui s m duc şi eu mai des, dar probabil c

voi fi primit cu mai pu in respect decât data trecut . To i se ridicaser în picioare. M luaser probabil drept judec tor.

— Nu, spuse negustorul, ne-am ridicat pentru aprod. Despre dumneavoastr ştiam bine c era i inculpat. Aseme¬nea veşti se r spândesc ca fulgerul.

— Ştia i? spuse K. în cazul acesta atitudinea mea tre¬buie c vi s-a p rut extrem de arogant . Nu s-a discutat despre asta?

— Nu, spuse negustorul. Dimpotriv . Dar astea sunt prostii.

— Ce prostii? Întreb K. — De ce m întreba i asemenea lucruri? spuse negusto¬rul nec jit. S-ar p rea c nu-i cunoaşte i înc pe cei de-acolo şi poate c -i în elege i greşit. Nu trebuie s uita i c în de¬cursul procedurilor nesfîrşite se spun adesea multe lucruri pe care logica nu le mai poate controla; de multe ori eşti prea obosit, sau unele subiecte nu te intereseaz , şi-atunci, ca o compensa ie, ajungi la supersti ii. Vorbesc despre ceilal i, dar, în fond, nici eu nu sunt mai breaz. Una dintre supersti iile acestea const în credin a c po i citi deznod mântul procesului pe fa a acuzatului, şi mai ales pe t ietura buzelor lui. Cei ce cred în astfel de preziceri au spus deci c , judecind dup buzele dumneavoastr , în curând ve i fi cu siguran condamnat. V repet, e o supersti ie ridicol , pe care experien a o dezminte categoric în majoritatea cazurilor, dar când tr ieşti într-un astfel de mediu, e greu s scapi de asemenea idei. Nu v închipui i cât for poate avea supersti ia aceasta. A i încercat acolo s vorbi i cu un om, nu-i aşa? Şi el abia a putut s v r spund . Fireşte, acolo po i avea multe motive s te tulburi, dar unul dintre ele, în cazul de fa , era cu siguran aspectul gurii dumneavoastr . Omul a povestit chiar, ceva mai târziu, c i se p ruse c vede pe buzele dumneavoastr semnul propriei lui condamn ri.

— Pe buzele mele? Întreb K. sco înd o oglinjoar din buzunar şi privindu-se în ea.

Nu v d nimic neobişnuit pe bu¬zele mele . Dumneata vezi?

— Nu, r spunse negustorul, nici eu nu v d absolut ni¬mic.

— Ce oameni supersti ioşi! exclam K. — Nu v-am spus şi eu? Întreb negustorul.

— Inculpa ii se v d atât de des între ei? Discut şi schimb p reri? Eu pân acum m-am inut complet deo¬parte.

— În general n-au rela ii prea strânse unii cu al ii; ar fi şi imposibil, sunt prea mul i. De altfel, au şi pu ine interese comune. Dac se întîmpl câteodat ca mai mul i s -şi desco¬pere vreun interes comun, îşi dau curând seama c s-au înşe¬lat, împotriva tribunalului nu se poate face nimic în comun. Fiecare caz e cercetat în parte; nu exist tribunal mai mi¬nu ios. Nu ajungi la nimic unindu-te cu al ii. Izolat, mai iz¬buteşti s ob ii în secret câte ceva, iar ceilal i nu afl decât dup aceea, şi nimeni nu ştie cum s-a f cut. Solidaritatea nu exist deci; oamenii se întîlnesc din când în când în s lile de aşteptare, dar acolo se vorbeşte pu in. Ideile supersti ioase exist înc din vremurile de demult şi se înmul esc pur şi simplu de la sine.

— I-am v zut pe domnii aceia f când anticamer acolo, spuse K., şi aşteptarea lor mi s-a p rut atât de inutil !

— Aşteptarea nu e inutil , spuse negustorul. Inutil e doar s te amesteci personal în propriul t u proces. V-am spus c , în afar de maestrul Huld, mai am cinci avoca i. S-ar putea crede — aşa credeam şi eu la început — c las cu totul în seama lor grija procesului. Asta ar fi îns complet greşit. fix fi o greşeal şi mai mare decât dac aş avea unul singur, par dumneavoastr nu m în elege i, nu-i aşa?

— Nu, spuse K. punându-şi palma peste mâna negusto¬rului ca s -l calmeze, c ci se înfierbîntase prea tare. Dar te-aş juga s vorbeşti ceva mai rar; tot ce-mi spui e foarte important pentru mine şi nu izbutesc s te urm resc.

— Face i bine c -mi aminti i, spuse negustorul, dum¬neavoastr sunte i un noun scut, un novice, procesul dum¬neavoastr n-are decât şase luni, nu-i aşa?

— Da. — Am auzit despre el; ce proces tîn r! Dar mie, care jpn fr mântat de mii şi mii de

ori lucrurile acestea, mi se par toate foarte fireşti.

— Eşti fericit c procesul e atât de avansat? spuse K. nevrând s -l întrebe direct în ce stadiu se afla.

Dar primi un r spuns la fel de neprecis ca şi întrebarea.

— Da, spuse negustorul plecându-şi fruntea, sunt peste cinci ani de când îmi tot duc procesul şi asta nu înseamn pu in.

Apoi t cu o clip . K. pândea întoarcerea lui Leni. Pe de-o parte nu i-ar fi pl cut s-o vad venind prea devreme, c ci mai avea multe întreb ri de pus şi n-ar fi vrut s fie surprins în discu ia confiden ial cu negustorul; pe de alt parte îns îl enerva faptul c z bovea atâta la avocat, ştiind c el se afla acolo. Supa nu justifica o atare întârziere.

— Îmi mai aduc exact aminte vremea, spuse negusto-rul — şi K. deveni imediat atent — Îmi mai aduc exact aminte vremea când procesul meu era de vîrsta procesului dumneavoastr . Pe atunci îl aveam ca avocat numai pe maes-trul Huld, dar nu eram prea mul umit de el. „Am s aflu tot”, se gândi K. şi cl tin vioi din cap ca şi pum gestul acesta l-ar fi putut încuraja pe negustor s spun tot ce merita s fie ştiut.

— Procesul meu, continu domnul Block, nu avansa de¬loc; mi se fixau interogatorii, şi nu lipseam niciodat de la ele, adunam acte, prezentam toate registrele firmei — ceea ce nu era deloc necesar, dup cum am aflat mai târziu — ve¬neam întruna la avocat, avocatul înaintase chiar mai multe întîmpin ri c tre tribunal.

— Mai multe întîmpin ri? Întreb K. — Sigur, f cu negustorul.

— Asta m intereseaz enorm, spuse K., în cazul meu înc mai lucreaz la prima.

N-a f cut nimic. Acum v d c m neglijeaz în mod ruşinos.

— S-ar putea s aib motive bine întemeiate ca întîmpi-narea s nu fie înc gata, spuse negustorul. Cât despre ale mele, am putut vedea mult mai târziu c nu serviser absolut la nimic. Am putut citi eu însumi una, datorit unui func io¬nar binevoitor. Întîmpinarea era — trebuie s m rturisesc — plin de erudi ie dar, în fond, nu con inea nimic; mult latin , pe care de altfel n-o în eleg, apoi pagini şi pagini cu apeluri c tre tribunal, apoi linguşiri c tre anumi i magistra i, f r nume precise, dar pe care ini ia ii îi puteau recunoaşte; pe urm propriul elogiu al avocatului, un elogiu în care el se t v lea în fa a tribunalului cu umilin a unui cîine, şi în sfîrşit examinarea câtorva vechi cazuri judiciare care, chipurile, sem nau cu al meu. Cinstit vorbind, examinarea aceasta era f cut cu cea mai mare grij , pe cât mi-am putut da eu sea¬ma. Observa i c spunând acestea nu pretind c judec munca avocatului; de altfel, întîmpinarea pe care am citit-o nu era decât una dintre cele multe, dar, şi aici e punctul despre care vreau s v vorbesc, oricum, n-am putut constata nici un fel de progres în ceea ce priveşte procesul meu.

— Si ce fel de progrese a i fi vrut s constata i? Întreb K. — Întrebarea dumneavoastr e foarte în eleapt , spuse negustorul zâmbind; se poate observa foarte rar vreun pro¬gres în asemenea proceduri, dar pe-atunci eu înc nu ştiam asta. Sunt negustor, iar în epoca aceea eram şi mai negustor decât acum; aş fi dorit progrese palpabile, ar fi trebuit ca to¬tul s se organizeze şi s se îndrepte c tre un sfîrşit sau m car s v d procesul pornit pe-o cale bun . Dar nu aveau loc decât interogatorii care sem nau aproape leit între ele; ştiam dinainte r spunsurile, le cunoşteam pe de rost ca pe rug ciuni; de câteva ori pe s pt mân cî iva func ionari deai tribunalului m c utau fie la magazin, fie acas , fie nu mai ştiu unde, şi asta era, fireşte, sup r tor (în privin a aceasta e mai bine ast zi, telefonul deranjeaz mai pu in); şi apoi zvo¬nul despre procesul meu începuse s se r spândeasc , negus¬torii, prieteni de-ai mei, ştiau, rudele aflaser şi ele; eram p gubit din toate p r ile, dar nici un semn nu-mi ar ta c în curând au s aib loc m car primele dezbateri. M-am dus deci s m plâng avocatului. El mi-a dat, ce e drept, explica ii înde-I lungi, dar a refuzat categoric s fac cel mai mic lucru în sensul dorit de mine, spunând c nimeni nu poate influen a asupra datei dezbaterilor şi c era absolut de neimaginat s le i gr beşti printr-un

memoriu, aşa cum aş fi vrut eu, pentru c un asemenea lucru nu s-a mai pomenit şi nar putea decât s ne piard , şi pe el şi pe mine. M-am gân dit c un altul poate ar vrea şi ar putea s fac ceea ce el nu voia sau nu putea. Am c utat deci al i avoca i. Dar e mai bine s v spun din capul locului: nici unul dintre ei, niciodat , n-a cerut şi n-a lob inut fixarea unui termen pentru dezbateri; lucrul acesta!este, cu o rezerv despre care am s v vorbesc mai târziu, tjealmente imposibil de ob inut; în privin a aceasta maestrul Huld nu m înşelase, deci; dar n-am avut nici de ce s regret faptul c m adresam şi altor avoca i. Maestrul Huld pro¬babil c v-a vorbit despre avoca ii de contraband şi vi i-a descris ca pe nişte oameni demni de dispre , ceea ce, de alt->fel, este exact. Dar face, de câte ori se compar cu ei, o mic «eroare asupra c reia aş vrea s v atrag în treac t aten ia. Ca s -i deosebeasc de aceştia pe avoca ii din cercul s u, el îi numeşte totdeauna „avoca ii cei mari” pe cei care îi sunt cu-noscu i. Termenul e îns fals; fireşte, oricine poate s spun c e „mare” dac aşa are chef, dar în cazul de fa uzajul ju¬diciar e cel care decide. Iar uzajul acesta arat clar c exist , în afara avoca ilor de contraband , avoca i mari şi avoca i , m run i. Iar maestrul Huld şi colegii s i nu sunt decât avoca i m run i; marii avoca i, pe care nu-i cunosc decât din auzite i pe care nam izbutit niciodat s -i v d, sunt de-un rang în-l comparabil superior fa de avoca ii m run i, cu mult mai presus decât sunt aceştia din urm fa de avoca ii de contra¬band pe care ei îi dispre uiesc.

— Marii avoca i? Întreb K. Cine sunt? Cum po i junge la ei?

— N-a i auzit înc niciodat vorbindu-se despre ei? spuse negustorul. Aproape c nu exist acuzat care, dup ce-a auzit prima oar de existen a lor, s nu viseze cât va vreme s fie ap rat de ei. Nu v l sa i ispitit de sl biciunea aceasta. Cine sunt? Habar nam, iar ca s ajungi la ei, este imposibil.

Nu cunosc nici un caz în care s se poat afirma cu certitudine c a intervenit un mare avocat. Ap r şi ei cî iva clien i, dar asta nu depinde de dorin a inculpatului; marii avoca i nu ap r decât pe cine vor ei; iar ca s se ocupe de vreun proces, trebuie neap rat ca procesul acela s fi dep şit competen a micilor tribunale. De fapt, e mai bine s nu te gândeşti la ei; altminteri — ştiu asta din experien perso¬nal — consulta iile, eforturile şi ajutorul pe care le primeşti de la ceilal i avoca i încep s i se par atât de tîmpite şi de inutile încât î i vine s dai dracului tot, s te culci şi s nu mai ştii de nimic, ceea ce, fireşte, ar fi o tîmpenie şi mai mare; şi-apoi nici n-ai putea s r mîi mult vreme liniştit în pat.

— Dumneata, deci, n-ai visat niciodat avoca i mari? Întreb K. — N-am visat mult vreme, spuse negustorul reîncepând s zâmbeasc . Din p cate, nu izbuteşti s -i ui i de tot; gândul la ei te chinuie, mai ales noaptea. Pe atunci îns voiam s ob in rezultate imediate, iat de ce am început s caut avo-ca i de contraband .

— Ce aproape sunte i unul de altul! strig Leni care se întorsese cu farfuria şi st tea în pragul uşii.

Cei doi erau într-adev r apropia i unul de altul; la cea mai mic mişcare capetele li s-ar fi ciocnit; negustorul, care nu era numai m run el, ci şi foarte ghebos, îl oblig pe K. s se aplece foarte mult ca s aud ce-i spune.

— Înc o clip , strig K. respingând-o pe Leni şi f când un gest de ner bdare cu mâna pe care o mai inea înc pe mâna negustorului.

— A vrut s -i povestesc despre procesul meu, îi spuse negustorul lui Leni.

— Povesteşte, povesteşte, spuse ea.

Leni îi vorbea negustorului pe un ton dr g stos, dar şi superior. Lucrul acesta nu-i pl cu lui K. Dup cum tocmai îşi d duse seama, omul nu era de lep dat; avea mai ales o experien despre care ştia foarte bine s vorbeasc . Pe¬semne c Leni îl judeca greşit.

K. se uit mânios cum Leni lu din mâna domnului Block lumânarea pe care acesta o inuse strâns tot timpul, cum îi şterse degetele cu un col al şor ului şi cum îngenunchease apoi lâng el ca s -i cure e cu unghia o pic tur de cear scurs pe pantaloni.

— Te preg teai s -mi vorbeşti despre avoca ii de contra¬band , spuse K., şi f r s mai adauge altceva, d du la o parte mâna lui Leni.

— Ce vrei? Întreb Leni lovindu-l uşor cu palma ca s poat continua cur area petei.

— Sigur, despre avoca ii de contraband , spuse negusto¬rul şi-şi trecu mâna peste frunte ca şi cum ar fi cugetat.

Vrând s -l ajute, K. îi aminti: — Voiai s ob ii rezultate imediate, de-asta ai început s cau i avoca i de contraband .

— Sigur, spuse negustorul, şi t cu. „Poate c nu vrea s vorbeasc fa de Leni”, se gândi K. şi, st pânindu-şi ner bdarea de-a afla ce se întîmplase mai departe, nu mai st rui.

— M-ai anun at? o întreb el pe Leni.

— Fireşte, f cu ea. Te aşteapt . Acum las -l pe Block, o s -i vorbeşti mai târziu, el r mâne aici.

K. şov ia înc .

— R mîi aici? Îl întreb el pe negustor, c ci voia s aud propriul lui r spuns.

Lui K. i se p rea inadmisibil ca Leni s vorbeasc despre Block ca despre un absent; ast zi sim ea o pornire tainic şi irezistibil împotriva ei; dar tot ea r spunse pentru negus¬tor.

— Block doarme de multe ori aici.

— Doarme aici? strig K. Crezuse c negustorul nu va r mâne acolo decât pân va tezolva el cu avocatul, c vor pleca apoi împreun şi vor pu¬tea discuta pe îndelete, f r s -i tulbure nimeni, despre tot ce-l interesa.

— Da, spuse Leni, nu oricine poate fi primit de avocat, la orice or , ca tine, dragul meu Josef. Nu prea te mir faptul c te primeşte la unsprezece noaptea, deşi e bolnav. i se pare cam prea firesc, totuşi, ce fac prietenii t i pentru tine. In sfîrşit... Prietenii t i, şi mai ales eu, facem asta cu pl cere. Şi ca r splat , nu vreau şi n-am nevoie de nimic altceva decât s ştiu c m iubeşti. „C te iubesc? se gândi K. în prima clip ; şi abia apoi îşi spuse: ah! sigur, o iubesc.”

Dar neglijînd tot restul, spuse: — Avocatul m primeşte fiindc sunt clientul lui. Dac şi pentru a fi primit ar fi nevoie de ajutor str in, atunci nu s-ar mai putea face un pas f r s cerşeşti şi s mul umeşti.

— Cât e de r u ast zi, nu-i aşa? Îl întreb Leni pe negus¬tor. „De data asta eu sunt cel absent”, se gândi K. şi aproape c se înfurie pe Block când îl v zu preluînd impolite ea lui Leni şi r spunzându-i: — Avocatul îl primeşte şi pentru alte motive. Cazul lui e mai interesant decât al meu. Şi-apoi, procesul lui e abia la început, nu poate s fie gata pierdut ca al meu, şi avocatului pesemne c -i mai face pl cere s se ocupe de el. Cu timpul, o s se schimbe...

— Şi d -i şi d -i! spuse Leni privindu-l pe negustor şi rîzând ironic. Ia te uit ce-i mai merge gura! Ştii, nu trebuie s crezi nimic din ce spune, ad ug ea întorcându-se spre K. Pe cât e de dr gu , pe atât de mult îi place s tr nc neasc . Poate c sta e unul dintre motivele pentru care avocatul nu poate s -l sufere. În orice caz, maestrul nu-l primeşte decât dac are chef. Mi-am dat toat silin a s schimb situa ia, dar nu-i nimic de f cut. D - i seama: se întîmpl s -l anun pe Block şi maestrul îl primeşte, dar abia dup trei zile. Şi dac Block nu-i aici când i se spune s vin , totul e pierdut şi tre¬buie luat din nou de la cap t. De-asta i-am permis s se culce aici, c ci mi s-a întîmplat ca avocatul s m sune noaptea ca s -l primeasc . Acum Block e gata chiar şi noaptea. De fapt, se mai întîmpl ca avocatul s revoce primirea când observ c Block e aici.

K. se uit întreb tor la Block. Dar acesta se mul umi doar s dea din cap şi s spun la fel de cinstit ca şi pân acum — probabil c umilin a îl tulburase: — Da, cu timpul devii foarte dependent de avocatul t u.

— Se plânge numai de form , spuse Leni. Îi place grozav s se culce aici, mi-a m rturisit-o chiar el, adesea.

Spunând acestea, Leni se duse spre o uşi şi o deschise.

— Vrei s vezi camera în care se culc ? Întreb ea.

K. se duse s vad şi descoperi din prag o singur înc pere joas şi f r ferestre, pe care un pat îngust o um¬plea în întregime. Ca s te po i urca în pat trebuia s încaleci t blia. În perete, ceva mai sus de c p tâi, se vedea o firid în care se aflau, aliniate cu mare grij , o lumânare, o c limar , un toc şi un teanc de hîrtii, probabil actele procesului.

— Te culci în camera servitoarei? Întreb K. întor¬cându-se spre negustor.

— Leni mi-a oferit-o, r spunse Block. E foarte avanta¬jos.

K. îl privi lung. Poate c prima impresie pe care i-o f cuse negustorul fusese cea adev rat ; Block avea, desigur, experien , c ci procesul lui dura de foarte mult vreme; dar îşi pl tise scump experien a. Şi, deodat , K. nu mai putu suporta s -l vad .

— Culc -l în pat! Îi strig el lui Leni care p rea c nu în elege.

Cât despre el, avea s intre la avocat şi s scape, re-nun înd la serviciile lui, nu numai de Huld, ci şi de Leni şi de negustor; dar n-apuc s ajung bine la uş când Block îl chem cu vocea înceat : — Domnule procurist!

K. se întoarse, cu un aer sever.

— V-a i uitat promisiunea, spuse Block întinzând spre el o fa rug toare. Ar trebui s -mi spune i şi dumneavoastr un secret.

— Adev rat, spuse K. uitîndu-se la Leni care îl privea atent . Ei bine, ascult -m ; de altfel, aproape c nu mai e un secret. M duc chiar acum la avocat ca s renun la servi¬ciile lui.

— Se duce s renun e la serviciile lui! strig negustorul; «poi, ridicându-se dintr-un salt, începu s alerge prin buc t rie cu bra ele ridicate spre cer. Şi repeta întruna: — Renun la serviciile avocatului!

Leni vru imediat s sar la K., dar negustorul îi t ie calea; tea îl împinse cu un brtoci şi, cu pumnii înc strânşi, se repezi dup K.; acesta îns avea un mare avans si intrase în camera avocatului când Leni îl ajunse din urm . K încerc s închid ;Oşa dup el; Leni vîrî piciorul şi-o inu deschis ; apoi, apucându-l pe K. de bra , încerc s -l trag înapoi. Dar el îi ptrânse cu atâta putere pumnul, încât se v zu silit s -i dea {drumul şi gemu de durere. Leni nu mai îndr zni s intre şi K. încuie uşa cu cheia.

— Te aştept de mult vreme, spuse avocatul, din fundul patului, l sînd pe noptier actul pe care tocmai îl citea la lu¬mina lumân rii.

Apoi, punându-şi ochelarii, îl privi sever pe K. în loc de scuze, acesta îi spuse: — Am s plec curând.

Cum îns cuvintele lui nu erau scuze, avocatul nu-î r spunse, ci se mul umi s declare: — Pe viitor, n-am s te mai primesc la o or atât de târzie.

— Tocmai asta doresc şi eu, spuse K. Avocatul îl privi mirat.

— Ia loc, spuse el.

— Dac vrei, spuse K. tr gând lâng noptier un scaun pe care se aşez .

— Mi se pare c ai încuiat uşa, spuse avocatul.

— Da, spuse K., din cauza lui Leni.

N-avea de gând s cru e pe nimeni. Dar avocatul îl întreb : — Iar a fost nelalocul ei?

— Nelalocul ei? Întreb K. — Da, spuse avocatul rîzând; apoi îl apuc un acces de tuse, urmat de noi chicoteli.

Ai observat, totuşi, c nu e tot¬deauna la locul ei, nu-i aşa? Întreb el lovind uşor cu dege¬tele mâna pe care K., distrat, şi-o sprijinise de noptier şi pe care, la gestul avocatului, şi-o retrase repede. Nu dai mare importan unor asemenea lucruri,

continu maestrul Huld, în timp ce K. t cea; cu atât mai bine; altminteri, ar fi trebuit poate s - i cer scuze. E o ciud enie a lui Leni, pe care de altfel i-am iertat-o de mult vreme şi nu i-aş fi vorbit despre ea dac nu încuiai uşa. Ciud enia aceasta — dumneata eşti ultimul c ruia ar trebui s i-o explic, dar pari atât de buim cit încât am s-o fac, totuşi — ciud enia aceasta const în faptul c Leni îi g seşte frumoşi aproape pe to i acuza ii, se aga de to i, îi iubeşte pe to i şi pare s fie iubit , la rândul ei. Ca s m distreze, îmi povesteşte şi mie toate aces¬tea, uneori, când îi dau voie. Eu nu sunt atât de mirat când le aflu pe cât pari dumneata în clipa de fa . Dac ştii s vezi, g seşti într-adev r c to i acuza ii sunt frumoşi. Evident, e un fenomen curios, de natur întrucâtva fizic , dac m pot ex¬prima aşa. Fireşte, acuza ia nu provoac o schimbare clar şi precis a înf iş rii acuzatului; în asemenea cazuri nu se întîmpl ca în celelalte afaceri judiciare; majoritatea clien i¬lor noştri îşi p streaz felul de trai obişnuit şi, dac au un avocat bun, care ştie s se ocupe de ei cum trebuie, procesul nu prea-i deranjeaz . Cu toate acestea, când ai destul expe¬rien , recunoşti un acuzat din o mie de oameni. Dup ce? ai s m întrebi; r spunsul n-o s te satisfac ; tocmai dup faptul c acuza ii sunt cei mai frumoşi. Şi poate c nu vina îi Înfrumuse eaz , fiindc nu to i sunt vinova i — cel pu in aşa trebuie s spun eu, în calitatea mea de avocat — şi poate c nici condamnarea neprimit înc nu le pune aureol , c ci nu to i sunt destina i condamn rii; cauza nu poate fi deci ac iu¬nea intentat împotriva lor, ale c rei reflexe ei le poart într-un anumit fel. La drept vorbind, printre cei frumoşi exist şi unii deosebit de frumoşi. Dar to i sunt frumoşi, pân şi Block, viermele sta nefericit.

Când avocatul termin , K. îşi revenise complet în fire; ba chiar cl tinase vizibil din cap la ultimele cuvinte ale maes¬trului Huld ca s -şi confirme pentru sine p rerea — pe care o avea de mult vreme — c avocatul c uta totdeauna, de-bitînd generalit i f r nici o leg tur cu procesul, s -i abat aten ia de la adev rata problem care consta în a şti ce f cuse practic maestrul Huld pentru el. Avocatul nu se putea s nu-şi fi dat seama c de data aceasta K. îi opunea mai lault rezisten decât de obicei, c ci trecu un timp pân s -l lase şi pe el s vorbeasc , apoi, v zând c nu scoate o vorb , îl întreb : — Ai venit ast zi la mine cu un scop anumit? ; — Da, spuse K. punându-şi mâna în fa a lumin rii ca s -l roriveasc mai bine pe avocat. Vreau s - i spun c de azi înainte te scutesc de osteneala de-a m ap ra.

— Am în eles bine? Întreb avocatul ridicându-se pe jum tate, cu o mân sprijinit în perne, ca s -şi sus in greu¬tatea corpului.

— Aşa îmi închipui, spuse K. întins pe scaunul lui ca un vîn tor la pând .

— Sigur, e o propunere pe care am putea s-o discut m, Spuse avocatul dup o clip .

— Nu e numai o propunere, spuse K. — S-ar putea, spuse avocatul. Totuşi, s nu ne pripim. Folosea cuvântul „ne” ca şi cum ar fi vrut s -l lipseasc pe K. de liberul lui arbitru şi s i se impun ca un sf tuitor, dac nu-i mai era avocat.

— Nimic nu e pripit, spuse K. ridicându-se încet şi trecând dup scaun; totul e chibzuit îndelung şi poate prea îndelung. Hot rîrea mea e definitiv .

— Atunci permite-mi doar câteva cuvinte, spuse avoca¬tul, dînd la o parte pilota ca s se aşeze pe marginea patului.

Picioarele lui goale, acoperite de fire de p r albe, tremu¬rau. Maestrul îl rug pe K. s -i dea o cuvertur de pe cana¬pea. K. i-o d du şi-i spuse: — Te expui inutil la o r ceal .

— Am motive destul de serioase, spuse avocatul, acope-rindu-şi umerii cu pilota şi punându-şi cuvertura peste pi¬cioare. Unchiul dumitale îmi e prieten, iar dumneata, cu timpul, mi-ai devenit drag, m rturisesc cinstit şi n-am de ce s m ruşinez.

Cuvintele duioase ale b trânului îl plictiseau cumplit pe K., ele l-ar fi putut sili s se explice îndelung — ceea ce ar fi dorit s evite — ba îl mai şi încurcau, dup cum trebuia s -şi m rturiseasc deschis, deşi nu-i clinteau deloc hot rîrea.

— Î i mul umesc pentru sentimentele dumitale prie¬teneşti şi recunosc c nu i-ai

precupe it eforturile. Te-ai ocupat de procesul meu cât ai putut şi în felul în care i s-a p rut cel mai avantajos pentru mine; dar în ultima vreme am c p tat convingerea c eforturile acestea nu sunt sufi¬ciente. Fireşte, n-am s încerc niciodat s -mi impun p re¬rea unui om ca dumneata, care eşti mult mai în vîrst şi ai mult mai mult experien decât mine; dac am încercat asta uneori, involuntar, te rog s m scuzi, dar problema e, dup cum ai spus-o şi dumneata, mult prea important şi socotesc necesar s se intervin pentru rezolvarea ei cu mult mai mult energie decât pân în prezent.

— Te în eleg, spuse avocatul, eşti ner bd tor.

— Nu sunt deloc ner bd tor, spuse K. pu in atins şi pierzând într-o m sur controlul cuvintelor. Ai observat cred c la prima mea vizit , când am venit aici cu unchiul, pu in îmi p sa de proces; dac nu mi se aducea aminte de el cu for a, ca s zic aşa, îl uitam complet. Dar unchiul inea s te ocupi dumneata de ap rare şi m-am supus ca s -i fac pl cere. M-aş fi aşteptat dup aceea ca procesul s m preocupe mai pu in ca oricând, c ci, dac - i iei avocat, faci asta, totuşi, ca s - i mai uşurezi pu in povara obliga iilor. Dar s-a întîmplat tocmai invers. Niciodat procesul nu mi-a pricinuit atitea griji câte am avut din ziua când ai început dumneata s m aperi. Când eram singur, nu m ocupam de el şi abia dac -i sim eam povara; apoi, avînd avocat, au fost create toate condi iile ca s se întîmple, în sfîrşit, ceva şi am aşteptat din ce în ce mai ner bd tor interven ia dumitale, dar nu s-a pe¬trecut niciodat nimic. Sigur, mi-ai dat câteva informa ii despre tribunal pe care nimeni altul poate c n-ar fi fost în stare s mi le dea. Dar numai atât nu-mi e de ajuns când simt cum procesul r mâne în bezn tocmai când devine din ce în ce mai imenin tor.

K. d duse scaunul la o parte şi st tea cu amândou mîinile în buzunare, în fa a avocatului.

— Dup un anumit timp de practic nu mai vezi producându-se nimic nou, spuse avocatul calm şi încet. Cî i clien i n-au stat aşa în fa a mea, la aceeaşi faz a procesului, şi nu mi-au adresat aceleaşi cuvinte!

— Asta nu înseamn c n-aveau tot atâta dreptate cât iun şi eu, spuse K. Argumentele dumitale nu-mi combat afir¬ma ia.

— N-aveam inten ia s - i combat cuvintele, spuse avo-fcatul, dar aş vrea s adaug c m-aş fi aşteptat la mai mult judecat din partea dumitale, mai ales dac ii seama c i-am dat despre tribunal şi despre rolul meu mai multe l muriri decât celorlal i clien i. Şi cu toate acestea trebuie s constat acum c n-ai suficient încredere în mine! Nu-mi uşurezi deloc sarcina.

Cum se mai umilea în fa a lui K.! Nu mai inea deloc seama de onoarea profesiunii, atât de susceptibil în privin a demnit ii! Şi de ce f cea asta? Ca avocat, p rea c are mult de lucru; în plus, era bogat, deci nu se putea s -i pese prea mult de pierderea unor bani şi nici de pierderea unui client; mai era şi boln vicios şi-ar fi trebuit s caute singur s scape We-o parte din munc . Şi totuşi, ce strâns se inea de K.! De ce? Oare din simpatie personal fa de unchiul lui K., sau mai degrab fiindc socotea întradev r procesul lui K. drept I o afacere senza ional datorit c reia putea spera s se evi¬den ieze, fie fa de K., fie — şi posibilitatea aceasta nu tre-puie nici ea exclus — fa de prieteni şi de tribunal? Cu foricât brutalitate l-ar fi examinat K., atitudinea maestrului jjHuld nu-i spunea nimic. Aproape s-ar fi putut crede c avo-fcatul îşi masca sentimentele dinadins, ca s aştepte efectul cuvintelor; luînd îns t cerea lui K. drept mai favorabil .decât era în realitate, maestrul Huld continu : — Nu se poate s nu fi observat c deşi am un cabinet atât de mare, nu folosesc secretari. Pe vremuri, era altfel; a fost un timp când aveam angaja i cî iva tineri jurişti, dar ast zi lucrez singur. Asta se datoreşte în parte modific rii clientelei mele — c ci m limitez din ce în ce mai mult la ca¬zuri asem n toare cu al dumitale — şi în parte experien ei pe care am dobîndit-o în aceste probleme. Mi-am dat seama c nu puteam încredin a nim nui grija de-a se ocupa de lucr ri f r riscul de-a p c tui împotriva clientelei mele sau a îndatoririlor pe care mi le asumam. Pentru a face îns totul ei însumi, aşa cum hot râsem, eram silit s resping aproape toate solicit rile oamenilor

veni i s m caute şi s nu cedez decât celor pe care îi sim eam apropia i sufleteşte; dar s l s m; nu-i nevoie s cau i prea departe ca s g seşti atî ia indivizi în stare s se repead la cea mai mic firimitur . Şi totuşi, m-a îmboln vit munca prea intens . Cu toate astea nu-mi regret hot rîrea; poate c trebuia s refuz şi mai multe procese decât am refuzat, dar, oricum, am avut bucuria s constat c nu greşisem deloc d ruindu-m celor pe care le acceptasem; eforturile mi-au fost încununate de succes. Am citit într-o zi o fraz foarte frumoas , care caracterizeaz perfect deosebirea dintre un avocat de procese obişnuite şi-un avocat de procese cum sunt cele de care m ocup eu acum: primul îşi conduce clientul pe-un fir de a , pân la sentin ; dar al doilea îl ia pe umeri de la bun început şi-l duce în spi¬nare, f r s -l lase, pân la sentin şi dincolo de ea. Şi chiar aşa este. Dar poate c m înşelam pu in spunând c nu regret niciodat munca asta uriaş . Când ea nu e în eleas cum tre¬buie, ca în cazul dumitale, atunci da, aproape c încep s re¬gret.

Cuvintele avocatului izbutir mai mult s sporeasc ner bdarea lui K., decât s -l conving : dup tonul maestru¬lui Huld putea s b nuiasc ce l-ar fi aşteptat dac ceda; aveau s reînceap încuraj rile, s i se spun din nou c întîmpinarea progreseaz , c func ionarii tribunalului par mai binevoitori, dar c exist de asemenea şi mari dificult i care se pun în cale... Într-un cuvânt, avea s -i fie scos din nou la iveal , pentru a suta oar , tot ce ştia pân la satura ie; aveau s -i fie din nou leg nate speran ele am gitoare, avea s fie din nou chinuit de amenin ri tainice şi nesigure. Şi pentru c trebuia s termine o dat , K. spuse: — Ce- i propui s faci dac vei continua s te ocupi de procesul meu?

Avocatul se mul umi chiar şi cu întrebarea asta jigni-sare şi-i r spunse: — Am s continui demersurile pe care le-am început entru dumneata.

— Asta îmi şi închipuiam, spuse K. Inutil s mai insişti.

— Am s mai fac o încercare, spuse avocatul, ca si cum el ar fi avut de suferit necazurile de care se plângea K. întradev r, cred c dac ai ajuns nu numai la aprecierea greşit a asisten ei mele juridice, ci chiar s te por i aşa cum te por i în general fa de proces, de vin e faptul c ai fost prea bine tratat, aşa acuzat cum eşti, sau mai degrab c ai fost tratat cu neglijen , o neglijen aparent , se în elege. Un motiv a existat, evident, dar de multe ori e mai bine s fii în lan uri decât liber. Dac iaş ar ta cum sunt trata i ceilal i acuza i, te-ai alege poate cu o înv tur . Ai s vezi; îl chem acum pe Block, deschide uşa şi aşaz -te aici, lâng noptier .

— Cu pl cere, spuse K. şi f cu ce îi ceruse avocatul.

S înve e era dispus oricând. Dar, ca s nu lase nimic la voia întîmpl rii, îl mai întreb pe maestrul Huld: — Ştii c renun la serviciile dumitale?

— Da, spuse avocatul, dar e o hot rîre asupra c reia po i s revii chiar ast zi.

Maestrul Huld se întinse iar pe pat, se acoperi cu pilota pân la genunchi, se întoarse cu fa a la perete, apoi sun .

Leni ap ru imediat şi arunc b privire rapid , încercând s vad ce se întîmplase; faptul c -l v zu pe K. stînd liniştit la c p îiul avocatului o f cu s cread c totul era în ordine. K. o privea fix; ea îi zâmbi.

— Caut -l pe Block, spuse avocatul.

Dar în loc s se duc dup Block, Leni se mul umi s strige din prag: — Block! La avocat!

Apoi, profitînd probabil de faptul c avocatul st tea me- reu cu fa a la perete f r s -i pese de ce se întîmpla, se stre¬cur dup scaunul lui K. Din clipa aceea, îl enerv întruna , aplecându-se peste sp tar sau mângîindu-i p rul şi obrajii, cu mult duioşie şi, în orice caz, cu mult pruden .

Scos din s rite, K. încerc s-o împiedice şi-i apuc mâna pe care pân la urm , dup oarecare rezisten , ea i-o l s .

Block sosise imediat ce fusese chemat, dar r m sese în prag şi p rea c se întreab dac s intre sau nu. Îşi ridica întruna sprâncenele şi-şi înclina capul de parc ar fi

pândit ceva, aşteptînd, f r îndoial , s fie repetat ordinul. K. ar fi vrut s -l încurajeze s se apropie, dar hot râse s-o rup defi¬nitiv nu numai cu avocatul, ci şi cu to i cî i se aflau în casa lui; de aceea r mase neclintit. Leni t cea şi ea. V zând pân la urm c nu-l alung nimeni, Block intr pe vîrful picioare¬lor, îngrijorat, crispându-şi pumnii pe care îi inea la spate. Uşa o l sase deschis ca s poat fugi la primul semn de pe¬ricol.

Pe K. nu-l v zu. N-avea ochi decât pentru pilota înalt sub care nu putea nici m car s -l z reasc pe avocatul chircit lâng perete. Dar maestrul Huld f cu s i se aud glasul: — Block e aici? Întreb el. Întrebarea aceasta îl izbi pe Block — care f cuse jum tate din drum — În plin piept, apoi în plin spate: ne¬gustorul se cl tin şi, oprindu-se cu spinarea încovoiat , spuse: — La ordinele dumneavoastr .

— Ce doreşti? Întreb avocatul. Vii într-un moment cu totul nepotrivit.

— N-am fost chemat? Întreb Block mai mult pentru sine decât pentru avocat. Şi, ridicând mîinile ca s se apere, se preg ti s fug afar din camer .

— Ai fost chemat, spuse avocatul, dar asta nu te împie¬dic s vii într-un moment cât se poate de nepotrivit. Şi dup o clip de t cere, ad ug .

— Vii totdeauna în momente nepotrivite.

De când începuse avocatul s vorbeasc , Block nu se mai uita spre pat; holba ochii spre nu ştiu care col al camerei şi asculta; din când în când îns arunca spre pat o privire furiş , de parc f ptura avocatului ar fi fost prea oribil ca s-o poat suporta. Dar nici de ascultat nu putea s asculte prea uşor, c ci maestrul Huld vorbea cu fa a la perete, încet şi foarte repede.

— Vre i s plec? Întreb Block.

— Dac tot eşti aici, po i s r mîi, spuse avocatul.

S-ar fi putut crede c maestrul Huld, în loc s îndepli¬neasc dorin a clientului, l-ar fi amenin at cu b taia, c ci Block începu s tremure cu adev rat.

— Am fost ieri s -l v d pe-al treilea judec tor, care îmi e prieten, spuse avocatul, şi, încet, încet, am adus vorba despre tine. Vrei s ştii ce mi-a spus?

— O, da, v rog! spuse Block. Şi cum avocatul nu se preg tea s -i spun , îşi repet rug mintea aplecându-se înainte ca şi cum ar fi vrut s înge¬nuncheze. Dar K. s r sti furios.

— Ce faci acolo? strig el. Şi cum Leni încerc s -l împiedice s strige, K. îi apuc şi cealalt mân , cu un gest deloc dr g stos, iar Leni începu s geam , c utînd s scape din strânsoare.

Dar cel care primi pedeapsa pentru strig tul lui K. fu Block, c ci maestrul Huld îl întreb : — Cine e avocatul t u?

— Dumneavoastr .

— Şi în afar de mine? Întreb avocatul.

— Nimeni, spuse Block.

— Atunci nu te mai supune nim nui în afar de mine. Block p ru cu totul de acord; îi arunc lui K. o privi înveninat şi cl tin din cap spre el. Dac gestul i-ar fi fost t lm cit în cuvinte, s-ar fi putut auzi o serie de injurii foarte Igrosolane. Şi cu un asemenea om voise K. s discute prie¬teneşte despre propriul lui proces!

— N-am s te mai deranjez, îi spuse K., sprijinindu-se de l sp tarul scaunului. Cazi în genunchi, târ şte-te în patru labe, f ce pofteşti. Mie nu-mi mai pas .

Dar Block avea sim ul onoarei, cel pu in fa de K.; de ; aceea se repezi spre el agitîndu-şi pumnii şi ridicând glasul, atâta cât îndr znea în fa a avocatului: — Dumneata n-ai dreptul s -mi vorbeşti aşa, asta nu i-e permis! De ce m jigneşti? Şi, culmea, aici, în fa a domnu¬lui avocat care ne toreleaz şi pe dumneata şi pe mine,

din mil ! Nu-mi eşti cu nimic superior, c ci şi dumneata eşti acuzat, şi dumneata ai un proces. Iar dac r mîi totuşi lin domn, s ştii c şi eu sunt un domn, dac nu chiar mai mare decât dumneata. Şi vreau, când vorbeşte cineva cu mine, s mi se adreseze ca unui domn, mai ales dumneata. Dac te consi¬deri preferat, fiindc aici i se d voie s stai jos şi s ascul i liniştit pe când eu m târ sc în patru labe (ca s folosesc ex¬presia dumitale), î i amintesc vechiul dicton juridic: „Pentru un suspect mişcarea e mai bun decât repausul, c ci cel care st locului risc totdeauna, f r s ştie, s se afle pe un taler al balan ei şi s fie cânt rit cu greutatea p catelor sale”.

K. nu spuse nimic; r mase acolo, mirat, în fa a tulbur rii clientului. De câte ori nuşi schimbase Block atitudinea nu¬mai de-o or încoace! Oare procesul s u îl arunca aşa, de colo-colo, şi-l împiedica s vad cine-i e prieten şi cine-i e duşman? Nu vedea c avocatul îl umilea inten ionat, numai ca s se laude fa de K., s -i arate cât putere are şi, poate, s încerce astfel s -l subjuge şi pe el? Dar dac Block nu e în stare s -şi dea seama, sau dac se teme atât de mult de maes¬trul Huld încât nici în elegerea situa iei nu-i foloseşte la ni¬mic, cum se face c r mâne, totuşi, destul de viclean sau de curajos ca s -l înşele pe avocat, t inuindu-i faptul c -şi mai luase şi al i ap r tori în afer de el? Şi cum de îndr znea s -l atace pe K. deşi ştia foarte bine c acesta putea s tr deze în orice moment primejdioasa lui tain ? Dar Block îndr zni şi mai mult c ci, îndreptînduse spre patul maestrului Huld, începu chiar s se plâng de K.: — Domnule avocat, spuse el, a i auzit cum îmi vorbeşte omul acesta? Durata procesului s u mai poate fi înc soco¬tit cu orele şi el ar vrea de pe acum s -mi dea sfaturi, mie care am un proces de cinci ani. Ba are chiar curajul s m in-sulte. Nu ştie nimic şi m insult , pe mine care, pe cât mi-au permis slabele mele puteri, am studiat, cu toat seriozitatea şi buna-cuviin , datoria şi tradi iile juridice.

— S nu- i pese de nimeni, spuse avocatul. F ce i se pare just.

— Sigur, spuse Block ca pentru a se încuraja singur; şi îndr znind s arunce o privire spre avocat, îngenunche lâng patul lui.

— Sunt în genunchi, avocatul meu! strig el.

Dar avocatul t cu. Block mângîie prudent cu o mân pilota, în t cerea care domnea, Leni, smulgându-se din mîinile lui K., spuse cu glas tare: — M doare, las -m . Vreau s m duc la Block. Şi, îndreptîndu-se spre Block, se aşez pe marginea patu¬lui. Block, fericit de venirea ei, o rug imediat prin gesturi extrem de agitate, s intervin pentru el pe lâng avocat.

V dit lucru, avea nevoie urgent de comunic rile maestrului îuld, dar poate c -i trebuiau numai ca s le pun pur şi sim-jplu la dispozi ia celorlal i ap r tori. Leni probabil c ştia , cum trebuie luat avocatul; ar t mâna maestrului Huld ş i-şi I uguie buzele ca pentru s rut. Block s rut imediat mâna I avocatului, ba chiar, la îndemnul lui Leni, repet gestul aces-I ta înc de dou ori. Dar avocatul t cea întruna. Atunci Leni se plec peste el — şi în mişcarea aceasta i se v zur minunatele forme ale trupului — apoi, înclinat adînc peste fa a maestrului Huld, îi mângîie p rul lung şi alb. Gestul ei îl oblig pe b trân s -i r spund : — M tem s -i spun.

Iar ceilal i îl v zur mişcând din cap, poate ca s simt mai bine mângîierea mîinii femeieşti. Block asculta, cu fruntea plecat , ca şi cum ar fi f cut un lucru interzis.

— De ce te temi? Întreb Leni.

K. avea impresia c asist la un dialog preg tit dinainte, un dialog care pesemne c mai fusese repetat şi se va mai repeta înc de multe ori, un dialog care nu putea s -şi p streze noutatea decât pentru Block.

— Cum s-a purtat ast zi? Întreb avocatul, în loc s r spund . Înainte de-a vorbi, Leni se uit la Block şi-l l s o clip s -şi întind bra ele spre ea şi s -şi frâng degetele într-un gest de rug . În cele din urm cl tin , serioas , din cap; apoi se întoarse spre avocat şi spuse: — A fost cuminte şi sîrguincios.

Acolo se afla un negustor în vîrst , un om cu barb mare; şi omul acela se ruga deo fat s -i dea not bun la purtare!

Orice inten ii ascunse ar fi avut, nimic nu putea s -l justifice fa de cei care asistau la scena aceasta. K. nu putea pricepe cum de-i trecuse prin minte avocatului c l-ar putea cîştiga şi pe el dîndu-i o asemenea reprezenta ie. Dac nu l-ar fi convins pân atunci s se despart de el, ar fi izbutit acum s-o fac . Scena la care asista aproape c -l înjosea pe spectator. Iat deci rezultatul metodei avocatului la care, din fericire, K. nu fusese expus prea mult vreme: datorit ei, clientul sfîrşea prin a uita de întreaga lume şi a nu mai spera decât s se târasc pân la cap tul procesului prin labirintul acesta ruşinos. Nu mai era un client, ci un cîine al avocatului. Iar dac avocatul i-ar fi poruncit s se târasc sub pat şi s latre de-acolo ca din fundul unui cote , ar fi f cut-o cu pl cere.

K. asculta şi cânt rea cuvintele, r mânând totodat deasu¬pra scenei, ca şi cum ar fi avut sarcina s înregistreze exact tot ce se spunea acolo, ca s raporteze mai sus.

— Ce-a f cut toat ziua? Întreb avocatul.

— L-am încuiat în camera servitoarei, unde st de obi¬cei, ca s nu m deranjeze, r spunse Leni. Din când în când am putut s v d prin lucarn ce f cea. A stat tot timpul în genunchi, pe pat; pusese pe marginea ferestrei scrierile pe care i le-ai împrumutat şi le citea de zor. Mi-a f cut o impre¬sie bun , c ci fereastra d numai spre curtea interioar , de aerisire, şi prin ea aproape c nu p trunde lumina. Dar cum el citea, totuşi, mi-am dat seama cât e de ascult tor.

— Asta m bucur , spuse avocatul. Dar citea în mod in¬teligent?

Pe când Leni şi avocatul vorbeau, Block îşi mişca ne¬contenit buzele; f r îndoial c formula r spunsurile pe care ar fi dorit s le dea Leni.

— N-aş putea s r spund cu toat certitudinea, spuse Leni. În orice caz, am v zut c studia sîrguincios. A citit toat ziua una şi aceeaşi pagin , urm rind rândurile cu dege¬tul. De câte ori îl priveam ofta de parc lectura i-ar fi prici¬nuit mari greut i.

Pesemne c scrierile pe care i le-ai împrumutat sunt greu de în eles.

— Da, spuse avocatul, aşa sunt; şi nici nu cred c în elege mare lucru din ele. N-au alt rost decât s -i dea o idee despre dificult ile luptei pe care o duc în ap rarea lui. Şi pentru cine m-am aruncat eu în lupta aceasta grea? Pentru... e aproape ridicol s spun — pentru un oarecare Block. Tre¬buie s înve e s în eleag ce înseamn asta. A studiat f r întrerupere?

— Aproape f r întrerupere, r spunse Leni. O singur dat m-a rugat s -i dau ap de b ut. I-am întins un pahar, prin lucarn . Apoi, la opt, i-am dat drumul şi l-am pus s m nânce.

Block îl privea pe K. dintr-o parte, de parc s-ar fi poves¬tit despre el c s vîrşise cine ştie ce fapte glorioase, care nu se puteau s nu-i impresioneze pe cei ce le ascultau.

P rea acum plin de speran e, îşi mai rec p tase încrederea în sine, se mişca, din când în când, în genunchi. De aceea se observ şi mai clar cum încremeni când maestrul Huld spuse: — Tu îl lauzi, şi tocmai din pricina asta îmi vine mai greu s vorbesc. C ci judec torul nu s-a pronun at favorabil nici despre el, nici despre procesul lui.

— Nu s-a pronun at favorabil? spuse Leni. Cum se poate?

Block o privi atât de încordat, încât ai fi crezut c -i atri-buia lui Leni puterea de-a mai întoarce înc în favoarea lui I cuvintele pe care judec torul le rostise totuşi de mult vreme.

— Nu, spuse avocatul, nu s-a pronun at favorabil. Ba chiar a p rut nepl cut surprins când am început s -i vorbesc despre Block. „Nu-mi vorbi i despre Block”, mi-a spus el. „E clientul meu”, i-am r spuns. „îl l sa i s abuzeze de dumnea¬voastr ”, a mai spus el. „Nu cred c procesul lui e pierdut”, i-am replicat. „îl l sa i s abuzeze de dumneavoastr ”, a re¬petat el. „Nu cred, i-am r spuns eu. Block lucreaz cu mult sîrguin pentru procesul s u, se ocup tot timpul de el; aproape c locuieşte la mine, ca s fie mereu la curent. O asemenea sîrguin nu se g seşte pe toate drumurile.

Fireşte, I ca persoan , e cam nepl cut; are maniere urâte şi, pe deasu-Ipra, mai e şi murdar, dar din punct de vedere procesual e ; într-adev r ireproşabil.” Spunând ireproşabil exageram, in-ten ionat. Dar el mi-a r spuns: „Block e un şmecher şi atâta tot. A acumulat mult experien şi ştie cum s -şi t r g neze Iprocesul. Dar ignoran a îi e şi mai mare decât viclenia. Ce-ar I zice dac ar afla c procesul lui n-a început înc şi nici n-a sunat m car clopo elul de început?” Linişte, Block, ad ug maestrul Huld, c ci Block începuse s se ridice pe genunchii lui nesiguri, f r îndoial ca s cear o l murire.

Era pentru prima oar când avocatul i se adresa direct, yorbindu-i mai pe îndelete.

Maestrul Huld privea cu ochi obosi i jum tate în gol, jum tate spre Block, care se l s din nou s cad în genunchi sub impresia privirii acestuia.

— Declara iile judec torului, continu maestrul Huld, n-au nici o importan pentru tine. Nu te mai speria de fie¬care cuvânt. Dac mai v d c faci aşa, nu- i mai spun nicio¬dat nimic. Nu pot sc pa o fraz f r s priveşti ca şi cum i s-ar rosti condamnarea definitiv . Ar trebui s roşeşti c te por i aşa în fa a clientului meu. Îi zdruncini încrederea pe care o are în mine. Ce ai vrea? Nu eşti înc viu? Nu eşti înc sub ocrotirea mea? Stupid spaim ! Ai citit nu mai ştiu unde c sentin a de condamnare vine în multe cazuri cu totul pe neprev zute şi poate fi rostit de indiferent ce gur . Cu multe rezerve, evident, lucrul acesta e adev rat, dar la fel de adev rat, e c -mi e sil de spaima ta şi v d în ea o regreta¬bil lips de încredere. În definitiv, ce i-am spus? Am repe¬tat cuvintele unui judec tor. Ştii bine c în jurul litigiilor se adun opiniile cele mai felurite. Judec torul acesta, de pild , consider începutul procesului la un alt moment decât îl consider eu. Divergen de p reri, atâta tot. O veche tradi ie cere ca la un anumit moment al procesului s sune clopo e¬lul, în ochii judec torului, lucrurile abia atunci încep, N”-o s - i înşir toate argumentele care infirm p rerea aceasta, de altfel nici n-ai în elege mare lucru; mul umeşte-te doar s afli c exist numeroase argumente împotriva ei. Încurcat, Block începu s scarpine blana aşternut în fa a patului. Spaima pricinuit de spusele judec torului îl f cea s -şi uite din când în când sclavajul în care era inut de maes¬trul Huld, şi atunci nu se mai gândea decât la sine şi r sucea pe toate p r ile cuvintele judec torului.

— Block, spuse Leni cu un ton de dojana, tr gându-l uşor în sus de gulerul hainei, acum las blana şi ascult -l pe avocat... ÎN CATEDRAL Lui K. i se încredin a misiunea de a-i ar ta câteva monu¬mente artistice unui client italian foarte util b ncii, venit tentru prima oar în oraş. Alt dat , misiunea aceasta l-ar fi morat f r doar şi poate, dar acum, când îşi p stra numai cu lari eforturi prestigiul la banc , o accept în sil . Fiecare ira petrecut în afara biroului îl umplea de griji chinuitoare; nu mai putea s -şi foloseasc timpul de lucru dînd acelaşi randament ca mai înainte; unele ore nu izbutea s şi le pe-I treac decât pref cându-se c lucreaz ; dar neliniştea îi spo-B rea şi mai mult când nu se afla la banc . Atunci i se p rea c -l fi vede pe directorul-adjunct, care st tea veşnic la pând , I intrând s fac o scurt vizit în biroul lui, aşezându-se la mas , perchezi ionându-i hîrtiile, primind clien i cu care K. era de mult vreme în rela ii aproape amicale, ademenindu-i s renun e la sf tuitorul lor obişnuit şi chiar descoperind în munca domnului procurist greşelile de care K. se sim ea acum amenin at din toate p r ile, f r s le mai poat evita. De aceea, de câte ori i se cerea s viziteze vreun client sau chiar s fac vreo scurt c l torie — lucru care, întîmpl tor, se repeta destul de des în ultimul timp — K. b nuia totdeauna, oricât de onorabil i-ar fi fost misiunea, c nu urm reau decât s -l îndep rteze pentru o vreme de la birou, fie ca s -i controleze munca, fie socotind c se puteau lipsi uşor de el. De altfel, nu i-ar fi fost greu s refuze majoritatea sarcinilor, dar nu îndr znea c ci, oricât de pu in justificate i-ar fi fost te¬merile, refuzul ar fi însemnat recunoaşterea lor. De aceea accepta totdeauna cu pref cut nep sare ieşirile acestea. În preajma unei c l torii

obositoare, de dou zile, ascunsese chiar faptul c r cise destul de grav, ca s evite pericolul de-a fi înlocuit sub pretextul vremii ploioase, de toamn . Iar la întoarcerea din c l torie, când nevralgiile c p tate pe drum îl înnebuneau, aflase c a fost numit s -l înso easc a doua zi pe importantul client italian. De data aceasta ispita de-a re¬fuza fusese mare, cu atât mai mult cu cât nu era vorba de o munc strict profesional ; obliga ia monden pe care trebuia s-o îndeplineasc avea, desigur, mare importan , dar nu pentru el. K. ştia bine c nu se putea men ine decât prin succesele ob inute în afaceri şi c , dac nu le ob inea, nimeni n-ar fi luat în seam eventuala încântare pe care i-ar fi putut-o produce clientului venit din Italia; K. inea s nu ias nici o zi m car din domeniul lui de activitate, temându-se foarte tare c n-o s mai fie reprimit; îşi d dea singur seama c teama aceasta era exagerat , dar ea îl ap sa, în ciuda lucidit ii lui. Şi totuşi, nu izbuti s g seasc nici un pretext acceptabil. Cunoştin ele lui de italian , f r s fie prea mari, erau suficiente; dar marea nenorocire consta mai ales în faptul c la banc se ştia despre cele câteva cunoştin e pe care le avea în domeniul istoriei artei, şi c rora li se exagerase impor¬tan a ; cei de la banc ştiau c fusese un timp membru în Comitetul de protec ie al monumentelor artistice ale oraşului — ce-i drept, numai din motive de afaceri. Aflându-se c italianul era mare amator de art , alegerea înso itorului în persoana lui K. p rea deci foarte fireasc . În diminea a aceea, când K. sosi la birou sup rat dinainte pentru ziua care îl aştepta, vremea era urât şi ploioas . K. venise de la şapte ca s poat termina totuşi m car câteva lucr ri înainte de sosirea oaspetelui. Şi se sim ea foarte obo-sit, c ci îşi petrecuse jum tate din noapte cu studiul unei gramatici italiene vechi, ca s -şi mai reîmprosp teze câteva no iuni; fereastra la care se obişnuise s stea cam prea des în ultima vreme îl ispitea mai mult decât biroul, dar K. re¬zist ispitei şi începu s lucreze.

Din nefericire omul de ser¬viciu intr chiar în clipa aceea ca s -l anun e c domnul director îl trimisese s vad dac domnul procurist se afla acolo şi c -l ruga, în caz c sosise, s fie amabil şi s vin în salonul de primire, unde aştepta domnul din Italia.

— Vin imediat, spuse K. Şi, dup ce-şi vîrî în buzunar un mic dic ionar, lu sub bra un album cu monumentele mai importante ale oraşului, preg tit pentru str in, şi se îndrept spre biroul directorului, trecând prin cel al directorului-adjunct. K. se felicit în gând c venise devreme şi c se putea pune astfel imediat la dispo¬zi ia b ncii, c ci nimeni nu sar fi aşteptat în mod serios s -l g seasc acolo la ora aceea.

Fireşte, biroul directorului-adjunct era la fel de pustiu ca timpul nop ii; omul de serviciu intrase probabil şi aici s -l caute pe şef, dar nu g sise nici ipenie de om.

Când K. intr în salon, cei doi domni se ridicar din fo¬toliile moi şi adînci în care st tuser ; directorul zâmbi prie¬tenos, vizibil încântat de sosirea lui K. şi f cu prezent rile: italianul strânse energic mâna lui K. şi glumi pe socoteala cuiva care se trezeşte la primul cântat al cocoşilor. K. nu în elese exact la cine se referea aluzia aceasta; italianul folo-isise un cuvânt neobişnuit, al c rui sens nu-l prinse decât dup ; câteva clipe. De aceea r spunse şi el prin câteva formule de polite e, pe care italianul le primi tot rîzând, pe când îşi mângîia nervos musta a cenuşie-albastr . Musta a aceasta era, se vede, parfumat , te sim eai aproape ispitit s-o atingi cu mâna şi s-o miroşi. Dup ce se aşezar to i trei şi începur discu iile preliminarii, K. îşi d du seama, spre marea lui nepl cere, c nu în elege decât frânturi din frazele italianului. Când oaspetele vorbea rar, în elegea aproape tot; dar ase¬menea momente nu existau prea des; în majoritatea timpu¬lui cuvintele curgeau ca dintr-un izvor din gura italianului care cl tina din cap, ca şi cum ar fi fost încântat c vorbeşte aşa. Când vorbea cu vitez , oaspetele folosea totdeauna un dialect care nu mai avea pentru K. nimic italienesc, dar pe care directorul nu numai c -l în elegea, dar îl şi vorbea cu¬rent, ceea ce K. ar fi trebuit s prevad , c ci clientul era din sudul Italiei, unde directorul petrecuse cî iva ani. K. îşi d du apoi seama cât de greu o s -i fie s se în eleag cu str inul, c ci şi fran uzeasca acestuia era la fel de încîlcit ca şi italia¬na ; şi-apoi musta a şi barba îi acopereau mişc rile buzelor, care poate ar fi înlesnit în elegerea cuvintelor rostite.

K. începu deci s prevad o mul ime de nepl ceri, dar pân una alta, renun s mai încerce s în eleag — În pre¬zen a directorului c ruia îi era atât de uşor efortul ar fi fost cu totul inutil — şi se mul umi s priveasc înciudat cât de li¬ber în mişc ri reuşea s r mân italianul, deşi se afundase în fotoliu; oaspetele îşi îndrepta mereu h inu a scurt şi strimt , ba chiar, o dat , ridicând bra ele şi mişcându-şi pai-mele în aer, încerc s reprezinte ceva pe care K. nu izbuti l -l priceap , deşi se aplecase înainte ca s priveasc mai (atent. Pân la urm , r pus de oboseal , K. nu-i mai urm ri decât pasiv jocul cuvintelor, observîndu-i distrat mişc rile ochilor şi, spre marea lui spaim , se surprinse tocmai în clipa când, f r voia lui, se preg tea s se ridice, s întoarc spatele şi s plece, într-atât era de neatent şi de obosit. Dar italianul, uitîndu-se în sfîrşit la ceas, s ri în picioare şi, dup ce-şi lu r mas bun de la director, se apropie atât de mult de K., încât acesta trebui s -şi împing fotoliul înapoi ca s -şi poat p stra libertatea mişc rilor. Ghicind din privirea lui K., f r îndoial , cât de stingherit se sim ea acesta fa de italian, di¬rectorul se amestec atunci în discu ie cu atâta fine e, încât ai fi zis c d nişte mici sfaturi, pe când în realitate îi explica pe scurt lui K. tot ce spunea clientul care îl întrerupea întruna.

K. afl astfel c italianul mai avea câteva treburi de rezol¬vat şi c , din lips de timp, renun ase la inten ia de-a vedea toate curiozit ile oraşului; de aceea prefera s se limi¬teze — dac , fireşte, K. era de acord: ultimul cuvânt i-l l sa lui — la vizitarea catedralei, dar f cut am nun it. Spunea c e o mare fericire pentru el s poat vizita catedrala în compania unui om atât de amabil şi de erudit — complimen¬tul i se adres lui K., deşi acesta f cea, din p cate, tot ce pu-tea ca s nu-l aud pe italian şi s prind din zbor cuvintele directorului — şi-l ruga, dac n-avea nimic împotriv , s vin la catedral peste vreo dou ore, adic aproximativ pe la zece. La ora aceea spera s poat fi negreşit acolo.

K. r spunse în sensul dorit; italianul strânse mâna direc¬torului, apoi pe-a lui K., apoi din nou pe-a directorului, şi plec înso it de amândoi; din mers, întors numai pe jum tate spre ei, oaspetele continua s le vorbeasc ; la uş , K. mai r mase o clip cu directorul, care în ziua aceea p rea foarte bolnav şi se sim i obligat s se scuze: ba chiar îi spuse lui K. (st teau prieteneşte unul lâng altul) c la început avu¬sese inten ia s -l înso easc el însuşi pe italian, dar c — şi nu d du alt motiv mai precis — se hot râse apoi s -l trimit mai degrab pe K. Dac deocamdat K nu l-a în eles prea bine pe italian, s nu-şi piard cump tul, curând o s vin şi asta, iar dac n-o s în eleag tot, n-o s fie nici o nenorocire, c ci italia¬nul nu d prea mare importan faptului c e în eles sau nu. De altfel, K. vorbea minunat italieneşte şi-avea s se des¬curce dt se poate de bine. Acestea fiind zise, K. plec . Timpul r mas liber şi-l petrecu c utînd în dic ionar şi copiind într-un carnet cuvintele mai rare de care avea s aib nevoie pentru explica iile din catedral . Treaba aceasta era extrem de plicticoas ; oamenii de serviciu aduceau coresponden a, func ionarii veneau s -i pun diverse întreb ri şi, v zându-l adîncit în munc , se opreau în prag, dar nu se mişcau de-acolo pân dnd nu erau asculta i; iar directorul-adju nct, vrând s nu piard cumva prilejul de a-l deranja pe K., intr de ne-num rate ori, îi lu de fiecare dat dic ionarul din mân şi-l r sfoi, vizibil f r nici un motiv; de câte ori se deschidea uşa, în penumbra anticamerei se iveau clien ii care se înclinau stîngad — voiau s atrag aten ia —, f r s fie siguri c vor fi v zu i. Universul acesta m runt, al c rui centru era K., se mişca în jurul lui, pe când el aduna cuvintele de care avea s aib nevoie, le c uta apoi în dic ionar, le copia, încerca s le pronun e corect şi apoi s le înve e pe de rost. Dar memoria lui, alt dat atât de bun , p rea c -l p r sise; si-l cuprindea din când în când o furie atât de cumplit împotriva italianului care-i d duse asemenea b taie de cap, încât îşi îngropa dic ionarul sub dosare cu hot rîrea ferm de a nu se mai preg ti; dar îşi d dea imediat seama c n-ar fi putut totuşi s se plimbe pur şi simplu prin fa a operelor de art din catedral , al turi de un str in, f r s scoat o vorb , şi-atund scotea cu şi mai mult furie dic ionarul.

Exact în clipa dnd se preg tea s plece — se f cuse nou şi jum tate — sun

telefonul; era Leni, care voia s -i spun bun diminea a şi s -l întrebe cum se mai simte. K. îi mul umi gr bit şi ad ug c nu putea s -i vorbeasc mai mult fiindc trebuie s se duc la catedral .

— La catedral ? se mir Leni.

— Sigur, la catedral , spuse K. — Şi de ce la catedral ? Întreb Leni.

K. încerc s -i explice în grab , dar de-abia începuse când Leni spuse brusc: — Te h r uiesc!

Comp timirea aceasta, pe care n-o cerea şi n-o aşteptase, nu-i pl cu lui K.; de aceea îşi lu r mas bun în dou cuvinte; dar pe când punea receptorul la loc spuse, jum tate pentru sine, jum tate pentru fata care nu mai putea s -l aud : — Da, m h r uiesc!

Dar timpul trecuse şi K., v zându-se în pericol s întârzie, lu o maşin ; în ultima clip , mai avu timp s -şi aduc aminte de albumul pe care n-avusese ocazia s -l d ruiasc de diminea italianului şi-l lu cu el. Tot drumul inu albumul pe genunchi şi b tu toba cu degetele, nervos, în copert . Deşi ploaia se mai domolise, vremea r m sese rece, umed şi întunecoas ; în catedral abia dac se vedea la un pas şi, din pricina statului pe lespezile ca de ghea , r ceala lui K. avea s se înr ut easc enorm.

Pia a îngust a catedralei era complet pustie; K. îşi aminti c înc de copil observase c toate casele din junii pie ei aveau totdeauna perdelele trase. Pe-o vreme atât de întunecoas ca ast zi, lucru acesta era şi mai de neîn eles. Catedrala p rea goal , ca şi pia a; nu-i trecuse prin minte nim nui s vin aici, la ora aceea. K. str b tu gr bit cele dou nave laterale şi nu întîlni în cale decât o b trân înfofo¬lit într-un şal c lduros şi îngenuncheat în fa a unei statui a Fecioarei. Z ri de asemenea, de departe, un paracliser şchiop care disp ru printr-o uş într-un perete. K. fusese punctual: când intrase el, b tea ora zece, dar italianul nu se afla înc acolo. K. se întoarse la intrarea principal , unde mai z bovi câteva clipe, neştiind ce s fac , apoi d du ocol catedralei, prin ploaie, ca s vad dac nu cumva, din întîmplare, clientul b ncii îl aştepta la o alt uş . Dar nu-l v zu nic ieri. S se fi înşelat directorul în privin a orei? Cine s-ar fi putut în elegeai un asemenea om? Oricum, K. trebuia pân una alta s -l mai aştepte cel pu in o jum tate de or . Cum era obosit, vru s stea jos şi intr din nou în cate¬dral , unde g si, pe-o treapt , o zdrean de covor pe care o împinse cu vîrful piciorului pân lâng banca cea mai apropiat ; apoi se înf şur mai strâns în palton, îşi ridic gulerul şi se aşez . Ca s se distreze, deschise albumul şi începu s -l r sfoiasc , dar renun curând, c ci era atât de întuneric, încât nu putea s disting nici m car am nuntele navei celei mai apropiate.

Departe, pe altarul principal, str lucea un triunghi de lumân ri aprinse. K. n-ar fi putut spune dac le mai v zuse pân atunci. Poate c fuseser aprinse chiar în clipa aceea. Paracliserii sunt discre i, datorit meseriei lor, şi trec f r s -i observi. Întorcându-se din întîmplare, K. z ri înapoia lui, la cî iva paşi, o luminare înalt , aprins şi ea, fixat pe-un stîlp. Oricât de frumos ar fi fost lucrul acesta, lumina r mânea insuficient pentru sculpturile aflate aproape toate în umbra navelor, iar lumin rile nu f ceau decât s sporeasc şi mai mult întunericul. Italianul se purtase deci pe cât de nepoliti¬cos pe-atât de cuminte lipsind de la întîlnire: n-ar fi putut s vad nimic. Ar fi fost silit s se mul umeasc doar cu explo¬rarea câtorva statui, centimetru cu centimetru, la lumina lanternei lui K. Ca s încerce dac metoda aceasta putea s dea rezultate, K. se îndrept spre o capel lateral din apropiere, urc apoi câteva trepte şi, aplecându-se peste balustrada de marmur , lumin basorelieful altarului. Lumina tabernaculului se opu¬nea luminii lanternei. Primul lucru pe care îl z ri, sau îl ghici, fii un cavaler uriaş, îmbr cat în armur şi sculptat pe una din marginile basoreliefului.

Cavalerul se rezema de spada înfipt în p mântul gol — din care nu ieşea decât icicolo câte un fir de iarb — şi p rea c priveşte atent o scen care trebuia s se petreac sub ochii lui. Era de mirare s -l vezi stînd aşa, neclintit, f r s se apropie. Poate c

st tea de paz . Fiindc nu mai v zuse de mult vreme un basorelief, K. z bovi în fa a cavalerului, pri-vindu-l, deşi era mereu nevoit s clipeasc din ochi, c ci nu putea s suporte lumina verde a lanternei. Plimbînd Osia de raze pe restul altarului, descoperi o coborîre în mormânt de o concep ie obişnuit şi, altminteri, de factur recent . Dup aceea îşi vîrî lanterna în buzunar şi se întoarse la locul s u.

Probabil c n-avea nici un rost s -l mai aştepte pe italian, dar afar cu siguran c ploua cu g leata şi cum biserica i se p rea acum mai pu in rece decât la început, K. se hot rî s r mân acolo deocamdat . Lâng el se în l a amvonul cel mare. Pe acoperişul mic şi rotund al amvonului fuseser puse pieziş dou cruci de aur, simple, ale c ror vîrfuri se atingeau unul de altul. Învelişul exterior al balustradei şi partea care o desp r ea de coloan erau împodobite cu ghir¬lande verzi purtate de îngeraşi, afla i în atitudini fie de mişcare, fie de repaus.

K. se apropie de amvon şi-l examina din toate p r ile. Sculptura pietrei era extrem de îngrijit , umbra adînc din¬tre frunzele ghirlandelor p rea încrustat în relief. K. vîrî mâna într-un astfel de gol şi pip i prudent piatra; pân atunci nu observase existen a acestui amvon. În clipa aceea z ri din Întîmplare, în dosul primului rând de b nci, un paracliser îmbr cat într-un soi de veşmânt negru, cu pliuri largi; paracliserul st tea în picioare privindu-l şi inând în mâna sting o tabacher cu tutun de prizat. „Ce-o fi vrând omul sta? se gândi K. îi par suspect? Vrea cumva bacşiş?”

Dar când paracliserul v zu c se uit la el, îi ar t spre un col nedefinit, cu mâna dreapt : între dou degete inea o priz de tabac. Gestul lui era aproape de neîn eles; K. mai aştept o clip , dar paracliserul îşi continu gestul şi subli. nie, cl tinând din cap, c -i arat ceva.

— Ce-o fi vrând? se întreb K., încet.

Apoi, neîndr znind s vorbeasc tare în catedral , îşi scoase portofelul şi travers primul rând de b nci, cu gândul s vin lâng paracliser. Dar omul f cu semn c nu, cu mâna, ridic din umeri şi plec şchiop tînd. Mersul lui sem na leit cu şchiop tarea rapid pe care K. o folosea în copil rie când încerca s imite mişc rile unui c l re în şa. „Un b trân copil ros! se gândi K. Are minte exact cât -i trebuie ca s -şi fac slujba aici. Cum se opreşte când m opresc şi eu! Şi cum m pândeşte când pornesc!” Şi-l urm ri zâmbind de-a lungul unei întregi nave late¬rale, aproape pân în dreptul altarului principal. B trânul îi ar ta întruna ceva, dar K. refuza s se uite, gândindu-se c gestul lui n-avea alt rost decât s -i abat urm rirea. Dar cum nu voia s -l sperie prea tare, îl l s în pace; dac italianul avea s mai vin , nu trebuie s -l g seasc pe b trân speriat.

Trecând din nou prin nava principal ca s ajung la lo¬cul unde îşi l sase albumul, K. observ , lâng o coloan care aproape atingea b ncile corului, un mic amvon suplimentar, foarte simplu, t iat în piatr alb şi f r sculpturi. Amvonul era atât de mic, încât de departe p rea o niş înc goal , des¬tinat s primeasc statuia vreunui sfânt. Predicatorul n-ar fi avut loc s se dep rteze nici m car cu un pas de balustrad , în plus, bolta de piatr a amvonului începea foarte de jos şi se în l a, f r nici o podoab , dar urmând o astfel de curb încât un om de statur mijlocie n-ar fi putut s stea drept acolo, ci ar fi fost silit s r mân tot timpul aplecat peste ba¬lustrad , întregul amvon p rea f cut dinadins pentru chinui¬rea predicatorului; era de neîn eles la ce-ar fi putut sluji un asemenea amvon, când la cî iva paşi se mai aflau altele atât de mari şi împodobite cu atâta art .

De altfel, K. nici n-ar fi observat amvonul acesta dac deasupra lui n-ar fi fost aprins o l mpi de felul celor care se aprind înainte de-a începe o predic . Avea s înceap o predic ? În catedrala goal ? K. privi scara amvonului care urca în spiral în jurul coloanei şi era atât de îngust încât p rea c nu fusese f cut ca s fie folosit de oameni, ci nu¬mai ca simplu motiv ornamental al coloanei. Şi totuşi, pe primele trepte — K. zâmbi de mirare v zând aceasta —- se afla într-adev r un preot, inând o mân pe ramp , gata s urce pe scar , cu privirea îndreptat spre K. Preotul cl tin chiar, uşor, din cap, iar K. îşi f cu cruce şi se înclin , aşa cum ar fi trebuit s fac ceva mai înainte.

Preotul îşi lu un mic avânt şi începu s urce cu paşi m run i şi repezi. Avea s înceap , într-adev r, o predic ? Paracliserul de adineauri era mai pu in nerod decât f cea impresia? Avusese de gând s -l aduc pe K. la predicator, ceea ce, fireşte, era explicabil într-o biseric pustie? Dar, pe de alt parte, acolo, în fa a unei statui a Fecioarei, nu se afla oare şi o b trân care ar fi trebuit de asemenea adus ? Iar dac avea s înceap o predic , de ce nu se auzeau preludiile de org ? Dar orga t cea şi lic rea slab, în în l imea beznei care o ad postea, sub bolt .

K. se întreba de n-ar fi bine s plece cât mai curând; dac nu f cea asta imediat, trebuia s r mân acolo tot timpul predicii; ar fi fost obligat s r mân şi s piard atâta timp! St tuse destul şi aşa, putea demult s considere c nu mai e dator s -l aştepte pe italian. Se uit la ceas: unsprezece. Dar se putea într-adev r ine o predic acum? Putea K. singur s reprezinte întreaga turm de credincioşi? Şi dac el n-ar fi fost decât un str in, venit doar s viziteze biserica? În fond, nici nu era altceva. Faptul c avea s se in o predic , acum, într-o zi de lucru, la ora unsprezece, pe cea mai îngrozitoare vreme, p rea de neimaginat. Preotul — c ci tîn rul acela oacheş, cu fa a ras , nu putea fi decât preot — cu siguran c se urca numai ca s sting lampa, aprins din greşeal .

Dar nu se întîmpl aşa; dimpotriv , dup ce examina «mpa şi-i ridic fitilul, preotul se întoarse încet spre balus¬trad , se prinse cu amândou mîinile de marginea ei şi *8mase o clip în pozi ia aceasta privind în preajm f r s -şi jttişte capul. K. se trase înapoi, st tea acum sprijinit în coate, „» fa a primei b nci. De-acolo z ri, undeva, ca prin cea , cum paracliserul se ghemuia pe vine, cu spinarea încovoiata^ ca un om care şi-a terminat munca. Şi ce linişte domnea acum în catedral ! Dar K trebuia totuşi s-o tulbure; nu în. ten iona deloc s r mân ; dac preotul avea obliga ia s vin şi s predice la o anumit or , indiferent de public, era liber s-o fac ; o s reuşeasc el şi f r ajutorul lui, c ci prezen a unui singur om nici vorb c nu putea spori efectul predicii.

K. începu deci s se mişte, încet, str b tu nava în lungm b ncilor, pip ind drumul cu vîrfurile picioarelor, ajunse la spa iul liber dintre b nci şi coborî apoi nestingherit; atâta doar c dalele de piatr r sunau la cel mai uşor pas şi bol ile îi repetau zgomotul mersului, tot mai încet, dup legile unei progresii neîntrerupte, cu variate ecouri.

Când, urm rit probabil de privirea preotului, travers lungile şiruri de b nci goale, K. se sim i aproape pierdut; m rimea catedralei i se p rea limita exact a ceea ce omul era în stare s suporte. Iar când trecu prin fa a fostului s u loc, apuc din mers albumul, f r s se opreasc o clip .

Aproape c ieşise din zona b ncilor şi se apropiase de spa iul liber care le separa de ieşire, când auzi pentru prima dat vocea preotului. Era o voce puternic şi cultivat . Şi cum mai r suna în catedrala gata s-o primeasc ! Dar nu pe credincioşi îi chema preotul, în privin a aceasta nu exista nici o îndoial si nici o putin de sc pare; glasul lui strigase: „JosefK.” Cel chemat încremeni locului, cu ochii în p mânt. Mai era înc liber, mai putea înc s înainteze şi s scape prin una din cele trei uşi e de lemn, întunecoase, pe care le vedea la cî iva paşi de el . Asta ar fi însemnat c nu în elesese sau c , dac în elesese, pu in îi p sa de cuvintele preotului. Pe cât vreme dac se întorcea, totul era sfîrşit, se l sa prins, m rturisea c în elesese limpede, c el era cel strigat şi c era gata s se supun .

Dac preotul ar fi repetat chemarea, K. nici vorb c ar fi plecat, dar cum t cerea dur cât dur şi aşteptarea lui, K. întoarse uşor capul, c ci voia s vad ce f cea preotul. Preo¬tul r m sese în amvon, la fel de calm ca şi înainte, dar se ve¬dea clar c observase gestul lui K. „De-acum ar fi o copil rie dac nu m-aş întoarce”, se gândi K. Şi se întoarse pe jum tate, iar preotul îi f cu semn cu degetul s vin mai aproape. Cum totul era clar, K. se îndrept cu paşi mari spre amvon — mânat şi de curiozitate, dar şi de dorin a de-a termina cât mai repede. Ajuns în drep¬tul primelor b nci, se opri; distan a i se p ru îns prea mare preotului, care cu vîrful degetului ar t tor, întinzând bra ul, g indic un loc

foarte apropiat de amvon. K. se supuse; la locul ar tat se v zu silit s -şi dea capul mult pe spate, ca s -l poat vedea pe cel care îl chemase.

— Tu eşti Josef K., spuse preotul şi ridic o mân pe balustrad într-un gest de o semnifica ie nel murit .

— Da, spuse K., gândindu-se cu cât senin tate îşi rostea odinioar numele.

De cât va vreme, dimpotriv , asta însemna un adev rat chin pentru el; de-acum toat lumea, chiar şi cei cu care venea pentru prima oar în contact, îi cunoştea numele.

Cât de bine e s nu fii cunoscut decât dup ce te-ai pre¬zentat!

— Eşti acuzat, îi spuse preotul extrem de încet.

— Da, spuse K., mi s-a anun at lucrul acesta.

— Atunci tu eşti cel pe care-l caut, spuse preotul. Eu Stat preotul închisorii.

— Aşa! spuse K. — Eu te-am f cut s vii aici, spuse preotul, ca s - i vor¬besc.

— Nu ştiam, spuse K. Eu venisem ca s -i ar t catedrala unui italian.

— Las nimicurile, spuse preotul. Ce ii în mân ? O tarte de rug ciuni?

— Nu, r spunse K., e un album cu monumentele de art ale oraşului.

— Arunc -l, îi spuse preotul. Şi K. îl arunc , dar cu atâta putere, încât albumul trosni şi se rostogoli huruind peste dale.

— Ştii c procesul t u merge prost? Întreb preotul.

— Aşa mi se pare şi mie, spuse K. Mi-am dat mult os¬teneal , dar pân acuma a fost zadarnic. De fapt, întîmpina-rea mea nu-i înc gata.

— Şi cum crezi c o s se termine? Întreb preotul.

— Înainte m gândeam c procesul o s se termine bine, dar acum m îndoiesc uneori, spuse K. Nu ştiu cum o s se termine. Ştii tu, cumva?

— Nu, spuse preotul, dar mi-e team c o s se termine r u. Eşti socotit vinovat.

Procesul t u n-o s ias poate din resortul unui tribunal inferior. Deocamdat , cel pu in, vina i se socoteşte dovedit .

— Dar nu sunt vinovat! spuse K., e o eroare. De altfel, cum ar putea un om s fie vinovat? Doar to i suntem oameni aici, şi unul şi cel lalt.

— Asta e adev rat, spuse preotul, dar de obicei aşa vor. besc vinova ii.

— Şi tu ai p reri preconcepute împotriva mea? Întreb K. — Eu n-am p reri preconcepute împotriva ta, r spunse preotul.

— Î i mul umesc, spuse K. Dar to i cei care se ocup de proces au p reri preconcepute împotriva mea. Şi le transmit şi celor care n-au nici un amestec în toate acestea, iar si¬tua ia mea devine din ce în ce mai grea.

— În elegi greşit faptele, spuse preotul. Sentin a nu vine dintr-o dat , procedura ajunge la ea încetul cu încetul.

— Vezi deci unde am ajuns, spuse K. aplecându-şi capul.

— Ce ai de gând s faci acum pentru proces? Întreb preotul.

— Vreau s mai caut ajutor, spuse K. ridicând capul ca s vad ce p rere are preotul. Mai exist unele posibilit i pe care nu le-am exploatat înc .

— Tu cau i prea mult ajutorul altora, şi mai ales pe cel al femeilor, îi r spunse preotul cu un aer de dezaprobare. Nu observi c ele nu- i sunt un ajutor adev rat?

— Uneori, şi chiar adesea, aş putea s - i dau dreptate, dar nu totdeauna, spuse K. Femeile au o mare for . Dac aş izbuti s hot r sc câteva femei pe care le cunosc s -şi dea mâna şi s lucreze pentru mine, aş scoate-o la cap t, pân la urm . Mai ales cu justi ia asta în care nu g seşti decât vm tori de fuste. Arat -i o femeie, de departe, judec torului de instruc ie şi el, ca s ajung la timp la ea, o s r stoarne masa tribunalului şi pe acuzat.

Preotul îşi coborî capul spre balustrad ; abia acum, pen¬tru prima dat , p rea c simte ap sarea acoperişului amvo¬nului. Ce vreme o mai fi afar ? Nu mai era zi posomorit , ci noapte adînc . Nici una dintre culorile marilor vitralii nu mai izbutea s taie, cu vreo sclipire cât de uşoar , umbra zidurilor.

Şi tocmai acum paracliserul începu s sting lumin rile de la altarul principal, una câte una.

— Eşti sup rat pe mine? Întreb K. Poate nu ştii ce jus¬ti ie slujeşti.

Dar nu primi nici un r spuns.

— N-am vorbit decât despre experien ele mele, spuse K. De sus îns , tot nu primi nici un r spuns.

— N-am vrut s te jignesc, spuse K. Atunci preotul îi strig de sus: — Nu vezi oare nici pân la doi paşi?

Strigase mânios, dar în acelaşi timp ca un om care, v zându-l pe altul cum cade, ip el însuşi, f r s vrea şi im¬prudent, fiindc se simte însp imântat. Şi acum t ceau amândoi. Sigur, preotul nu putea s -l vad pe K. în bezna care domnea la poalele amvonului, dar K. îl vedea clar în lumina l mpi ei. De ce nu cobora preotul din amvon? Doar nu inuse o predic , ci numai îi d duse lui K. nişte indica ii care puteau s -i fac probabil mai mult r u decât bine dac inea seama întocmai de ele. Şi totuşi, buna inten ie a preotului p rea neîndoielnic .

Dac ar fi coborât din amvon, K. s-ar fi putut în elege cu el şi n-ar fi fost deloc imposibil ca preotul s -i dea vreun sfat hot râtor şi acceptabil care s -i arate, de pild , nu cum s in¬fluen eze procedura, ci cum s ias din încercuirea procesu-lui, cum s -l evite şi s tr iasc în afara lui. O asemenea posibilitate trebuia s existe, neap rat, şi K. se gândise de multe ori la ea în ultima vreme. Dar dac abatele o cunoştea, i-ar fi ar tato când l-ar fi rugat? Nu apar inea şi el tribuna¬lului? Nu-şi lep dase şi el firea lui blând ca s -l dezmint cu asprime pe K. atunci când acesta atacase justi ia?

— Nu vrei s cobori? Întreb K. N-ai de inut nici o predic . Vino la mine.

— Da, acum pot s vin, spuse preotul.

Se caia poate c ridicase glasul. Şi, desprinzând lampa din cîrlig, spuse: — Eram obligat s vorbesc mai întâi de la distan cu toe. Când nu fac aşa, m las prea uşor influen at şi-mi uit slujba.

K. îl aştept la piciorul sc rii. Preotul îi întinse mâna, din niers, înainte chiar de-a ajunge jos.

— Ai pu in timp şi pentru mine? Îl întreb K. — Oricât doreşti, spuse preotul întinzându-i l mpi a ca s-o in el. Dar şi de aproape, întreaga lui f ptur mai p stra o anumit solemnitate.

— Eşti foarte bun cu mine, spuse K. Mergeau de colo-colo, unul lâng altul, prin bezna navei.

— Tu eşti o excep ie printre oamenii justi iei. Am ntai mult încredere în tine decât în oricare dintre ei, deşi cunosc atî ia. Cu tine, pot vorbi deschis.

— Nu te am gi, spuse preotul.

— În ce privin m-aş putea am gi? Întreb K. — Te am geşti în privin a justi iei, spuse preotul; iar în privin a aceasta Scripturile care preced Legea spun: un paz¬nic al por ii st dinaintea Legii; la paznicul acesta vine un om de la ar , s -i cear îng duin a de-a p trunde în untru. Dar paznicul îi spune c nu poate s -l lase s intre în clipa aceea. Omul chibzuieşte şi întreab dac i se va îng dui s intre mai târziu. „S-ar putea — spune paznicul — dar nu acum.” Paznicul se d la o parte din fa a por ii, deschis ca totdeauna, iar omul se apleac şi priveşte în untru. Paznicul vede ce face, rîde şi-i spune: „Dac ii atâta, intr , cu toat opreliştea mea. Dar s nu ui i c eu sî nt puternic. Şi cu toate astea, nu sunt decât ultimul dintre paznici. La uşa fiec rei înc peri ai s g seşti paznici din ce în ce mai puternici; începând de la al treilea, nici eu nu mai sunt destul de tare ca s le pot suporta privirea.” Omul nu se aşteptase la asemenea stavil , se gândise c Legea trebuia s fie îng duit tuturor, întotdeauna, dar acum, c tînd mai bine la paznicul por ii, la haina lui de blan , la nasul lui ascu it, la barba lui neagr , rar şi lung , ca de t tar, se hot r şte s aştepte totuşi pân când i se va da voie s intre. Paznicul îi d un sc unel şi-i îng duie s se aşeze lâng poart . Omul r mâne acolo, ani îndelunga i. Şi face tot mai multe

încerc ri ca s capete îng duin a de a intra, şi-l oboseşte pe paznic cu rug min ile lui.

Paznicul îl supune uneori la mici interogatorii, îl întreab despre satul lui şi despre multe altele, dar toate nu sunt decât întreb ri indiferente, aşa cum pun domnii cei mari, iar la sfîrşit îi spune mereu, invariabil, c nu-l poate l sa s intre. Omul, care şi-a luat din belşug tot felul de provizii pentru c l toria lui, foloseşte tot, oricât de pre ios ar fi, ca s -l mituiasc pe paznic. Şi paznicul por ii ia tot, dar spunându-i: „Iau numai ca s nu te po i tu gândi c ai neglijat ceva”. Şi-n decursul anilor acelora îndelunga i, omul nu înceteaz o clip s -l observe pe paznic. Şi-i uit pe ceilal i paznici, şi i se pare c primul este singurul care-l împiedic s p trund în Lege. Şi-n primii ani blesteam cu glas tare cruzimea soartei; iar mai târziu, când îmb trâneşte, morm ie doar. Şi cade în mintea copil riei; iar fiindc în lungul ani¬lor l-a cercetat atât pe paznic încât îi cunoştea şi puricii din blan , îi roag pân şi pe purici s -l ajute ca s -l înduplece pe paznic. Pân la urm , vederea îi sl beşte şi el nu mai ştie dac se întunec în preajm cu adev rat sau dac îl înşal ochii, par atunci desluşeşte în bezn lic rirea unei lumini care r zbate prin por ile Legii. De-acum, nu mai are mult de tr it. Iar înainte de-a muri, toate i se îmbulzesc în creier ca s -l sileasc s pun o întrebare pe care n-a mai pus-o înc niciodat paznicului. Şi, nemaiputînd s -şi ridice trupul în e¬penit, îi face semn paznicului s se apropie. Iar paznicul por ii se vede silit s se aplece foarte tare spre el, c ci acum statura lui şi a omului sunt foarte deosebite. „Ce mai vrei s ştii? Îl întreab paznicul por ii; tare mai eşti nes ios!” „Dac to i oamenii caut s cunoasc Legea, spune omul, cum se face c de-atâta amar de vreme nimeni în afar de mine nu i-a mai cerut s intre?” Paznicul por ii vede c omul e la cap tul zilelor şi vrând ca vocea s mai ajung pân la timpanul mort, îi url în ureche: „Nimeni, în afar de tine, n-avea dreptul s intre aici, c ci poarta asta era f cut numai pentru tine; acum plec, şi o încui.”

— Deci, paznicul por ii l-a înşelat pe om, spuse imediat K., pe care povestea îl interesase extrem de mult.

— Nu te gr bi s judeci, spuse preotul, şi nici nu- i însuşi p reri str ine, f r s cugeti asupra lor. i-am spus povestea dup textul Scripturii. Acolo, nu se pomeneşte ni¬mic despre înşel ciune.

— Dar e clar, spuse K., şi prima ta t lm cire era cât se poate de exact . Paznicul na vorbit decât atunci când nu-i mai putea ajuta omului.

— Paznicul por ii nu fusese pân atunci întrebat, spuse preotul; gândeşte-te c era doar un simplu paznic şi c şi-a f cut întreaga datorie.

— De ce crezi c şi-a f cut întreaga datorie? Întreb K. Nu şi-a f cut-o deloc. O fi fost poate datoria lui s -i alunge pe str ini, dar pe omul acesta, c ruia îi era h r zit poarta, trebuia s -l lase s intre.

— Tu nu respec i îndeajuns Scriptura şi schimbi poves¬tea, spuse preotul. În ceea ce priveşte intrarea, povestea con ine dou l muriri importante ale paznicului por ii, una la început, alta la sfîrşit. Prima spune c nu-l putea l sa pe om s intre în momentul acela, iar cealalt : „Poarta asta este f cut numai pentru tine”. Dac ar exista o contradic ie între aceste dou l muriri poate c ai avea dreptate, paznicul l-ar fi înşelat pe om. Dar nu exist nici o contradic ie. Dim¬potriv , prima l murire o anun chiar pe cea de-a doua. S-ar putea spune aproape c paznicul por ii îşi dep şea dato¬ria, îng duindu-i omului s întrez reasc posibilitatea de-a intra mai târziu. La vremea aceea, datoria lui era doar s nu-l lase pe om în untru şi, de fapt, mul i comentatori ai Scriptu¬rii se mir c paznicul por ii a putut l sa s -i scape o aseme¬nea aluzie, c ci p rea s iubeasc exactitatea şi s -şi fac datoria cu str şnicie. Paznicul vegheaz ani şi ani f r s -şi p r seasc postul şi nu încuie poarta decât la urm de tot; e conştient de importan a misiunii sale, c ci spune: „Sunt pu¬ternic”, şi-şi respect superiorii c ci spune: „Eu nu sunt decât ultimul dintre paznici”. Nu e flecar fiindc nu pune, în de¬cursul anilor, decât „întreb ri indiferente” cum le defineşte textul Scripturii; şi nu se las mituit, fiindc spune când primeşte daruri: „îau numai ca s nu te po i tu gândi c ai neglijat ceva”; paznicul por ii nu se las nici înduioşat, nici enervat când e vorba de îndeplinirea datoriei, pentru c despre om se spune: „Şi-l oboseşte pe paznic cu

rug min ile lui”; în sfîrşit, şi înf işarea lui arat un caracter pedant, nasul lui mare şi ascu it, barba lung , rar şi neagr , ca de t tar. Poate exista oare paznic mai credincios?

Dar caracterul lui mai are şi alte tr s turi, extrem de favorabile pentru cel care cere s intre; iar tr s turile acestea arat în orice caz c paznicul por ii şi-a dep şit datoria l sînd s se întrevad aluzia despre care î i vorbeam, cu privire la posibilit ile viitoare ale omului de a p trunde în inima Legii. Nu s-ar putea t g dui c paznicul por ii e oarecum nerod şi îngîmfat — ceea ce, într-o anumit m sur , e tot urmarea neroziei.

Oricât de exacte i-ar fi spusele privind puterea lui şi a celorlal i paznici, despre care el însuşi afirm c nu ie-ar putea suporta privirea, oricât de exacte, zic, ar fi aceste cuvinte, tonul cu care le spune arat felul lui de-a vedea e umbrit de nerozie şi de îngîmfare. În leg tur cu aceasta, comentatorii spun c „po i s în elegi un luau şi totodat s te înşeli în privin a lui”. În orice caz, te vezi nevoit s admi i c oricât de slab s-ar manifesta îngîmfarea « nerozia, ele reduc eficacitatea p zirii por ii şi sunt lipsuri fn caracterul paznicului. La aceasta mai trebuie ad ugat c «aznicul por ii pare binevoitor din fire, c nu r mâne tot¬deauna o persoan oficial . El glumeşte înc de la început, poftindu-l pe om s intre în ciuda opreliştii pe care o men ine; apoi, în loc s -l alunge, se spune c -i d chiar un sc unel şi c -l las s se aşeze lâng poart . R bdarea cu care îng duie ani de zile st ruin ele omului îl arat milos din fire, ca şi micile interogatorii pe care le începe, darurile pe care le accept şi generozitatea cu care îi permite omului s blesteme l fa a lui cruzimea destinului pe care îl reprezint acolo tocmai el, paznicul. Nu orice paznic ar fi procedat aşa. Iar la urm , nu se apleac el adînc spre om numai la un semn al acestuia, ca s -i dea posibilitatea s pun ultima întrebare? tn cuvintele lui nu exist decât o uşoar urm de enervare, atunci când spune: „Tare mai eşti nes ios!” dar şi cuvintele acestea paznicul por ii le rosteşte atunci când ştie c totul s-a sfîrşit; unii merg mai departe şi spun c aceste cuvinte „Tare mai eşti nes ios!” exprim un fel de admira ie amical , din fare n-ar lipsi, fireşte, o anumit bun voin îng duitoare. În rice caz, figura paznicului por ii se contureaz cu totul lltfel decât crezi tu.

— Tu cunoşti povestea mai bine decât mine şi de mai mult vreme, spuse K. T cur amândoi o vreme, apoi K. întreb : I — Crezi deci c omul n-a fost înşelat?

— Nu m în elege greşit, r spunse preotul. Eu m mul umesc doar s - i expun diversele p reri care exist în privin a aceasta. Nu da prea mult importan comentarii¬lor. Scriptura e invariabil şi comentariile nu sunt, adeseori, gecât expresia dezn dejdii comentatorilor. În cazul pe care-l discut m, exist chiar comentatori care sus in c paznicul por ii ar fi fost cel înşelat.

— Comentatorii aceştia merg cam prea departe, spuse K. Şi cum argumenteaz ei?

— Afirma ia lor, spuse preotul, se bizuie pe nerozia paz-wcului. Se spune c el nu cunoştea interiorul Legii, ci numai drumul pe care trebuia s -l fac întruna, în fa a por ii. Co¬mentatorii socotesc drept pueril p rerea lui despre interior şi consider c paznicul însuşi se teme de lucrurile cu care vrea s -l însp imânte pe om; ba spun c se teme chiar mai mult decât omul, c ci acesta nu cere decât s intre, chiar dup ce i s-a vorbit despre cumpli ii paznici ai por ilor dinl untru pe când paznicul por ii de afar nu vrea s intre, sau cel pu in nu ni se vorbeşte despre o asemenea dorin . Al ii spun, cc-i drept, c el probabil a intrat, din moment ce-a fost primit în slujb şi c numirea lui nu putea s se fac decât în interior. Dar li se poate r spunde, pe bun dreptate, c putea la fel de bine s fie numit din interior f r ca el s fi intrat vreodat şi c , oricum, n-ar fi putut s mearg prea departe, fiindc nu putea suporta privirea celui de-al treilea paznic. De altfel, nu se spune nic ieri c în decursul numeroşilor ani cât a aştep¬tat omul, paznicul por ii ar fi povestit vreodat ceva despre interiorul Legii, cu excep ia cuvintelor despre paznicii din untru. Fireşte, s-ar putea s nu fi avut voie s vorbeasc , dar nici despre interdic ia aceasta nu ni se pomeneşte nimic. Se poate deci conchide c el nu cunoaşte nici înf işarea, nici semnifica ia interiorului şi c se înşal în privin a lor. Dar se înşal şi în privin a omului de la ar , c ci îi este inferior, f r s ştie. C el îl trateaz ca pe un inferior, se vede clar din numeroasele pasaje pe care i le mai aminteşti. Dar c în realitate îi este inferior, se vede la fel de clar din p rerea pe care o

exprim aici. Mai întâi, omul liber e superior celui constrâns. Iar omul care a venit, e întradev r liber, poate s se duc unde îi place; numai poarta Legii îi este oprit , dar şi aceasta numai de-o singur persoan , de paznic. Dac se aşaz pe sc unel, lâng poart , şi r mâne acolo toat via a lui, face asta voluntar; povestea nu pomeneşte nic ieri c ar fi fost constrâns. Pe cât vreme paznicul por ii, dimpotriv , e legat de postul s u prin slujba pe care o are; el n-are dreptul s se îndep rteze în exterior şi, dup cât se pare, nici s p trund în interior, chiar dac ar vrea. Iar pe deasupra dac , ce e drept, e în slujba Legii, n-o slujeşte decât în leg tur cu poarta de afar ; deci, efectiv numai pentru omul c ruia îi e destinat poarta. Iat înc un motiv ca s vedem în el un subaltern. Şi e de presupus c ani întregi a f cut o munc deşart — o via de om cum se zice — c ci e spus c vine un om, prin urmare un b rbat în toat firea, ceea ce presupune c paznicul por ii a trebuit s aştepte mult vreme pân s -şi îndeplineasc slujba sau, mai precis, atât cât j-a pl cut omului care a venit când a vrut. Şi pân şi sfîrşitul slujbei lui depinde de omul venit, c ci ea nu înceteaz decât la sfîrşitul vie ii omului; iat deci c îi r mâne subordonat pân la sflrşit. Iar textul accentueaz clip de clip c pazni¬cul por ii pare s ignore complet toate acestea. Comentatorii nu v d nimic de mirare în asta, c ci paznicul por ii, dup p rerea lor, se înşal înc şi mai grav asupra unui ah punct, adic asupra propriei sale slujbe. Într-adev r, nu spune el oare, la sfîrşit: „Acum plec şi încui”? Dar la început se spune c poarta Legii era deschis ca totdeauna, şi-atunci, dac e deschis „totdeauna”, adic independent de durata vie ii omului c ruia îi era h r zit , nici paznicul însuşi n-o poate închide. În privin a aceasta p rerile se împart. Unii spun c paznicul, când declar c va închide poarta, nu vrea s dea decât un r spuns, al ii c vrea s -şi sublinieze îndatori¬rea serviciului, al ii, în sfîrşit, c vrea s -i stârneasc omului o ultim remuşcare, un ultim regret. Dar un mare num r de comentatori sunt de acord c el nu va putea s închid poarta. Ei cred chiar c , la sfîrşit cel pu in, paznicul por ii îi r mâne taferior omului şi în ceea ce priveşte cunoaşterea, c ci omul vede str lucirea care r zbate prin por ile Legii, pe când paznicul r mâne mereu cu spatele spre poart , în calitatea lui de paznic, şi nu m rturiseşte prin nici un cuvânt c ar fi observat vreo schimbare.

— Toate aceste sunt bine justificate, spuse K dup ce urm rise unele pasaje din explica iile preotului, repetîndu-le oi jum tate glas. Toate acestea sunt bine justificate; acum Cred şi eu c paznicul e cel înşelat. Dar ele nu înl tur prima mea p rere, care chiar coincide par ial cu cea dobîndit acum. Într-adev r, pu in import dac paznicul por ii vede clar sau nu. Eu spuneam c omul e înşelat. Dac paznicul vede clar, ar putea exista anumite îndoieli; dar dac paznicul e înşelat, atunci înşelarea lui se r sfrânge inevitabil şi asupra Omului. Atunci paznicul înceteaz de-a mai fi un înşel tor, far pare atât de nerod, încât ar trebui alungat imediat din slujb . Gândeşte-te c dac eroarea în care se afl nu-i d u¬neaz lui cu nimic, în schimb ea e de-o mie de ori mai peri¬culoas pentru om.

— Cu asta te loveşti de p rerea contrarie, spuse preotul. Unii sus in c povestea nui d nim nui dreptul s -l judece pe paznic. Oricum ne-ar p rea, el r mâne tot un slujitor al Legii, apar ine deci Legii şi e scos de sub judecata ome-neasc . Şi în cazul acesta trebuie, de asemenea, s nu-l mai socoteşti inferior omului. C ci numai faptul c e legat prin slujba sa de-o poart a Legii — fie ea una singur — Îl aşaza incomparabil mai sus decât omul care tr ieşte în lume, oricât de liber ar fi el. Omul abia vine la Lege, pe cât vreme pazni¬cul se afl mai demult acolo. El e pus în slujb de Lege; a te îndoi de demnitatea paznicului înseamn a te îndoi de Lege.

— Eu nu sunt de acord cu p rerea aceasta, spuse K. şi cl tin din cap. C ci, dac o accep i, trebuie s iei drept adev r tot ce spune paznicul. Şi mi-ai ar tat tu însu i, pe larg, motivele pentru care un asemenea lucru nu e posibil.

— Nu, spuse preotul, nu trebuie s iei drept adev r tot ce spune paznicul, e de ajuns s socoteşti c e necesar.

— Jalnic p rere, spuse K.; ea face din minciun o lege a lumii.

K. încheie astfel discu ia, dar f r s -şi spun şi ultima p rere. Era prea obosit ca

s poat adînci toate consecin ele poveştii, şi-apoi ea îi împingea mintea pe c i neobişnuite, îl îndemna spre locuri fantastice, mai potrivite pentru dis¬cu iile tribunalului decât pentru el. Povestea ini ial se de¬formase, devenise de nerecunoscut, şi el nu dorea decât s-o uite; preotul îl suport cu mult tact şi-i accept încheierea f r s spun un cuvânt, deşi nu se potrivea deloc cu propria lui p rere.

Continuar câteva clipe s se plimbe amândoi, t cu i. K. se inea pas cu pas de preot, c ci bezna îl împiedica s recu¬noasc drumul. L mpi a pe care o avea în mân se stinsese de mult. O clip K. v zu lic rind, chiar în fa a lui, statuia de argint a unui sfânt care pieri imediat în întuneric. Ca s nu depind cu totul de preot, K. îl întreb : — Am ajuns cumva lâng intrarea principal ?

— Nu, spuse preotul, suntem foarte departe de ea. Vrei s pleci de pe acum?

Deşi în clipa aceea se gândea la cu totul altceva, K. r spunse imediat: — Sigur, trebuie s plec. Sunt procuristul unei b nci şi sunt aşteptat acolo; am venit doar ca s -i ar t catedrala unuia dintre clien ii noştri str ini.

— Bine, du-te atunci, spuse preotul şi-i întinse mâna.

— Dar nu m pot descurca singur în bezna aceasta, spuse K. — Caut s ajungi la peretele din stînga, spuse preotul, şi mergi de-a lungul lui, f r s -l p r seşti; ai s g seşti o ieşire.

Abia se dep rtase preotul cu cî iva paşi, când K. îi strig cu glas tare: — Mai aşteapt , te rog! I — Aştept, spuse preotul.

— Nu mai doreşti nimic de la mine? Întreb K. — Nu, spuse preotul.

— Adineauri erai atât de binevoitor, spuse K. îmi expli¬cai tot, şi acum m laşi, de parc nici nu i-ar p sa de mine.

— Dar tu mi-ai spus c trebuie s pleci, r spunse preo¬tul.

— Sigur, spuse K., dar în elege.

— Mai întâi în elege tu însu i cine sunt eu, spuse preotul.

— Eşti preotul închisorii, spuse K. apropiindu-se de el. Acum nu mai avea nevoie s se întoarc la banc atât de repede pe cât spusese; putea foarte bine s mai r mân .

— Apar in, deci, justi iei, spuse preotul. Ce-aş mai pu¬tea s vreau de la tine?

Justi ia nu vrea nimic de la tine. Ea te primeşte când vii şi te las când pleci.

Sfârşitul În ajunul zilei în care K. împlinea treizeci şi unu de ani — era cam pe la nou seara, ora liniştii pe str zi — doi domni se prezentar la locuin a lui. În redingot , palizi şi graşi, cei doi domni purtau ilindre înalte care p reau in-tuite pe estele lor. Fiecare dintre ei voia s -l lase pe cel lalt s treac primul; domnii schimbar la intrarea apartamen¬tului câteva polite i m runte, reluîndu-le şi amplificându-le în fa a uşii de la odaia lui K. Deşi vizita nu-i fusese anun at , K., îmbr cat şi el în ne¬gru, st tea pe-un scaun, lâng uş , cu atitudinea unui domn care aşteapt pe cineva, şi-şi punea în momentul acela o pe¬reche de m nuşi noi ale c ror degete se mulau pe degetele lui. El se ridic imediat, îi privi curios pe cei doi domni şi spuse: — Aşadar, dumneavoastr mi-a i fost trimişi.

Cei doi domni aprobar dînd uşor din cap şi ar tînd unul spre altul cu ilindrul pe care fiecare dintre ei îl inea acum în mân . K. îşi m rturisi c nu vizita aceasta o aştepta, se duse la fereastr şi mai privi o dat strada mohorât . Pe partea cealalt , aproape toate ferestrele erau întunecate ca şi a lui; multe dintre ele aveau perdelele trase. La o fereastr luminat de la etaj se jucau cî iva copilaşi; strânşi laolalt dup un grilaj şi incapabili înc s -şi p r seasc locurile, copilaşii îşi întindeau unul spre altul mânu ele. „Mi-au trimis nişte actori b trâni şi de mâna a doua, îşi spuse K. întorcându-se spre cei doi domni ca s se mai conving o dat . Încearc s sfîrşeasc ieftin cu mine.”

Apoi, întorcându-se brusc spre ei, îi întreb : — La ce teatru juca i?

— Teatru? Întreb unul dintre domni cerându-i sfat ce¬luilalt, cu o contrac ie a gurii.

Cel lalt se purta ca un mut care lupta împotriva organis¬mului s u rebel. „Nu sunt preg ti i s fie întreba i”, îşi spuse K. Şi se duse s -şi ia p l ria. Înc de pe scar cei doi domni vrur s -i apuce bra ele, jar el spuse: — Pe strad , pe strad , nu sunt bolnav.

Imediat ce ajunser în strad , cei doi îl înh ar în modul cel mai ciudat. K. nu se mai plimbase aşa niciodat , cu nimeni. Cei doi îşi lipiser umerii pe dup ai lui, şi, în loc s -i dea bra ul, încol ciser bra ele lui K. în toat lungimea lor, men inându-le cu palmele în jos printr-o strânsoare meto¬dic , irezistibil , rod al unui antrenament îndelung. K. mer¬gea eap n între ei; to i trei formau acum un astfel de bloc încât ar fi fost imposibil s -l striveşti pe unul f r s -i zdro¬beşti şi pe ceilal i doi. Realizau împreun o coeziune care, în general, nu poate fi ob inut decât cu materia moart . De câteva ori, când treceau pe sub vreun felinar, K. încerc , oricât de greu îi venea cu oamenii aceştia care îl strângeau între ei, s -şi vad înso itorii mai bine decât putuse la lumina slab a camerei lui. „Poate c sunt tenori”, se gândi el v zându-le guşile duble.

Cur enia de pe fe ele lor îi f cea grea . Se mai vedeau înc urmele mîinii s punite care li se plimbase pe la col urile pleoapelor, care le frecase buzele de sus şi le rîcîise cutele din b rbie.

V zând acestea, K. se opri; cei doi f cur şi ei la fel; se aflau acum la marginea unei pie e pustii, împodobit cu spa ii de iarb şi de flori.

— De ce v-au trimis tocmai pe dumneavoastr ? Întreb K. mai mult strigând decât vorbind.

Cei doi domni pesemne c nu ştiau ce s r spund şi r maser în aşteptare, l sînd s le atârne bra ul liber, cum iac infirmierii and bolnavul pe care-l plimb vrea s se odihneasc .

— N-am s merg mai departe, spuse K., vrând s -i încer¬ce.

De data aceasta, cei doi domni n-aveau nevoie s r spund ; era de ajuns s nu-si sl beasc strânsoarea şi s caute s -l mişte pe K. din loc ridicându-l; dar K. rezist . „N-o s mai am nevoie de mult putere; am s-o folosesc acum, pe toat ”, îşi spuse el. Şi se gândi la muştele care încearc s -si smulg picioruşele când vor s scape de pe hîrtia lipicioas . «Dumnealor au s aib de furc cu mine”, îşi spuse el. În clipa aceea, domnişoara Bürstner se ivi brusc, urcând treptele unei ulicioare joase care d dea în pia . Poate c la jjrma urmei n-o fi fost chiar ea, dar asem narea era, f r îndoial , foarte mare. De altfel, lui K. pu in îi p sa dac era într-adev r domnişoara Bürstner; acum, el nu se mai gândea decât la inutilitatea rezisten ei. Nimic nu mai putea fi eroic nici dac rezista, nici dac le f cea greut i celor doi domni şi nici dac , ap rându-se, mai încerca s se bucure de-o ul¬tim lic rire de via . Porni deci din nou, şi bucuria pe care o pricinui astfel celor doi domni se reflect şi pe fa a lui. Cei doi domni îl l sau acum s aleag el direc ia şi K. îi duse pe drumul urmat de domnişoara Bürstner, nu ca s-o ajung din urm şi nici fiindc ar fi vrut s-o vad cât mai mult timp cu putin , ci pur şi simplu ca s nu uite avertismentul pe care ea îl reprezenta pentru el. „Singurul lucru pe care îl mai pot face acum, îşi spunea K. — şi sincronismul paşilor lui şi al celor doi domni îi con¬firma gândurile —, singurul lucru pe care îl mai pot face acum este s -mi p strez pân la cap t claritatea min ii. Tot¬deauna am vrut ca în lumea asta s duc la liman dou zeci de lucruri deodat şi, ca o culme, pentru un scop care nu era totdeauna l udabil. A fost o greşeal : s dovedesc oare acum c n-am înv at nimic nici dintr-un an de proces? S plec oare ca un imbecil care n-a fost niciodat în stare s în eleag nimic? S las s se spun despre mine c la începutul procesului voiam s -l sfîrşesc şi c la sfîrşit nu voiam decât s -l reîncep? Nu vreau s se

spun asta. Sunt fericit c mi s-au dat astfel domnii aceştia pe jum tate mu i, incapabili s în eleag ceva, şi c a fost l sat pe seama mea grija de a-mi spune mie însumi ceea ce trebuie.” Între timp, tîn ra dup care mergeau trecuse pe-o str du lateral , dar K., putînd acum s se lipseasc de ea, se l s ” cu totul în voia înso itorilor s i. Complet de acord to i trei de-acum înainte, trecur împreun peste un pod sc ldat în lumina lunii; cei doi domni se supuneau docili ce¬lor mai neînsemnate mişc ri ale lui K.; la un moment dat, când K. se întoarse spre parapet, ei îi urmar indica iile şi f cur front cu fa a spre rîu.

Apa care lucea şi tremura în lu¬mina lunii se desf cea în jurul unui mic ostrov pe care se înghesuia verdea a arborilor şi a tufelor. Pe sub arbori se întindeau, nev zute acum, alei de pietriş, m rginite de b nci comode, pe care K. se odihnise şi se desf tase adesea în timpul verii.

— Nu voiam s m opresc, le spuse el celor doi înso itori, oarecum ruşinat de docilitatea lor. În spatele lui K., unul dintre ei p ru s -i fac celuilalt un mn de reproş în leg tur cu popasul care ar fi putut s fie greşit în eles, apoi îşi continuar drumul.

Dup un timp, ajunser pe nişte str zi în pant unde, ici-colo, se z rea câte un poli ist stîn d locului sau f cându-si pa¬trularea obişnuit ; poli iştii erau când departe, când foarte aproape. Unul dintre ei avea o musta stufoas şi-şi inea inâna pe mânerul s biei; se apropie inten ionat de grupul ce¬lor trei, care i se p ruse suspect. Înso itorii lui K. se oprir , poli istul p rea gata s deschid gura, dar K. îi duse înainte cu for a pe cei doi domni. Şi se întoarse de mai multe ori, prudent, ca s vad dac nu erau urm ri i; imediat ce trecu fns pe dup un col care îi ascundea de poli işti, începu s alerge cât îl ineau picioarele, iar cei doi fur obliga i s fac acelaşi lucru, gîfîind din greu.

Aşa ieşir din oraş c ci, în partea aceea, la cap tul str zi¬lor, cîmpia începea brusc.

O carier de piatr , mic , pustie şi p r sit , se deschidea în apropierea unei case cu aspect înc foarte urban. Acolo cei doi domni se oprir , fie pentru c lo¬cul acela fusese de la bun început inta lor, fie pentru c se sim eau prea istovi i ca s poat alerga mai departe. Şi-i d dur drumul lui K. El aştept f r s spun un cuvânt, iar cei doi domni îşi scoaser ilindrele şi-şi şterser cu batista sudoarea de pe frunte, cercetînd în acelaşi timp cariera. Lu¬mina lunii sc lda totul cu liniştea aceea fireasc , ned ruit nici unei alte lumini.

Dup ce f cur între ei câteva schimburi de polite i ca s hot rasc cine s aib prec dere la îndeplinirea misiunii — cei doi domni p reau s fi primit o misiune comun —, unul dintre ei se apropie de K. şi-i scoase haina, vesta şi c maşa. Pe K. îl trecur , f r s vrea, fiorii; domnul îi d dii o uşoar palm de încurajare, pe spate, apoi îi împ turi cu grij haina, vesta şi c maşa, ca pe nişte lucruri de care avea s mai fie ne¬voie, chiar dac nu foarte curând; apoi, ca s nu-l expun pe K. nemişcat aerului rece al nop ii, îl lu de bra şi începu s umble de colo-colo cu el, pe când cel lalt domn c uta prin carier un loc potrivit. Când locul fu g sit, cel care c utase îi f cu semn colegului s u care îl aduse pe K. acolo. Locul se afla chiar la marginea carierei; la picioarele lor se mai vedea toc o piatr de curând smuls . Cei doi domni îl aşezar jos pe K., îl proptir de piatr şi-i puser capul deasupra. În ciuda silin ei pe care şi-o d deau amândoi şi a bun voin ei lui K. Pozi ia Iui r mânea totuşi extrem de for at şi de neverosimil . De aceea unul dintre domni îl rug pe cel lalt s -i iase pe seama lui, pentru o clip , grija de a-l aşeza pe K., dar iu. crurile tot nu merser mai bine. Pân la urm îl l sar într-o pozi ie care nu era cu nimic mai bun decât cele ob inute mai înainte. Unul dintre domni îşi descheie apoi redigbta si scoase dintr-o teac prins de centura pe care o purta în ju. rul vestei un cu it de m celar, lung si sub ire, cu dou t işuri îl inu câteva clipe în sus si-i cercet ” lama la lumin . Urmar aceleaşi groaznice schimburi de polite i ca şi mai înainte; unul dintre ei, întinzând mâna pe deasupra luî K., îi d du ce luilalt cu itul, iar cel lalt i-l inapoie în acelaşi fel. K. ştia foarte bine c datoria lui ar fi fost s ia el însuşi cu itul, când îi trecea pe deasupra, şi s şi-l înfig în

trup. Dar nu f cu asta ci, dimpotriv , îşi întoarse gâtul înc liber şi privi în jurul lui.

Dac nu putea s -şi sus in rolul pân la cap t, dac nu pu¬tea s scuteasc autorit ile de toat munca, r spunderea pentru aceast ultim vin o purta cel care îi refuzase restul for elor necesare ca s-o fac . Privirea îi c zu pe ultimul etaj al casei de lâng carier . Acolo, sus, cele dou jum t i ale unei ferestre se deschiser pe neaşteptate, ca o lumin care îşneşte în întuneric; un om — atit de sub ire şi de şters la distan a şi la în l imea aceea — se plec brusc în afar , aruncându-şi bra ele înainte.

Cine putea s fie? Un prieten? Un suflet bun? Un om care participa la nenorocirea lui?

Cineva care voia s -l ajute? Era unul singur? Erau to i? Mai exista acolo un ajutor?

Existau obiec ii care nu fuseser înc ridicate? Fireşte c da. Logica, chiar şi cea mai de ne¬clintit, nu rezist în fa a unui om care vrea s tr iasc . Unde era judec torul pe care nu-l v zuse niciodat ? Unde era tri¬bunalul suprem la care nu ajunsese niciodat ? K. îşi ridic mîinile şi-şi r schira degetele.

Dar unul dintre cei doi îl apuc tocmai atunci de gât, pe când cel lalt îi înfipse cu itul adine în inim şi i-l r suci acolo de dou ori. Cu ochii care i se stingeau, K. îi mai v zu pe cei doi domni, apleca i peste fa a lui, cum priveau dez-nod mântul, obraz lâng obraz.

— Ca un cîine! spuse el, şi era ca şi cum ruşinea ar fi trebuit s -i supravie uiasc .

FRAGMENTE PRIETENA DOMNIŞOAREI BÜRSTNER În zilele urm toare, lui K. îi fu imposibil s schimbe m car un cuvânt cu domnişoara Bürstner; încerc s-o vad , folosind toate metodele cu putin , dar ea ştiu s fac în aşa fel încât s evite mereu întîlnirea. K încerc s vin direct acas imediat ce ieşea de la birou şi s supravegheze vestibu¬lul, stînd în întuneric pe canapeaua din camera lui. Dac ser¬vitoarea, crezând c nu-i acas , închidea din treac t uşa, el se ridica dup câteva clipe şi-o deschidea iar. Diminea a se scula cu o or mai devreme decât de obicei, cu gând s-o întîlneasc pe domnişoara Bürstner singur , când pleca la lucru. Dar nici una dintre încerc rile acestea nu-i reuşi. Atunci K. îi scrise domnişoarei dou scrisori, una pe adresa de la birou şi alta pe adresa de acas ; în amândou scrisorile încerca o dat în plus s -şi justifice purtarea, se oferea s -i dea orice satis¬fac ie ar fi dorit, f g duia s nu treac niciodat peste limi¬tele pe care domnişoara Bürstner i le-ar fi impus şi nu-i cerea decât s -i ofere posibilitatea unei întrevederi, ad ugând c nu putea s stea de vorb cu doamna Grubach pân când nu se sf tuia mai întâi cu ea; şi, ca încheiere, o anun a c du¬minica viitoare va aştepta toat ziua în camer un semn din partea ei care s -i permit s spere c rug mintea i-a fost as¬cultat sau c i se vor explica m car motivele refuzului, mo¬tive inimaginabile, pentru c îi f g duia s fac tot ce ar fi vrut ea. Scrisorile nu-i venir înapoi, dar nici nu primi r spuns la ele. În schimb, duminica urm toare se întîmpl ceva care ar ta destul de clar cum st teau lucrurile: de dimi¬nea , privind prin gaura cheii, K. îşi d du seama c în vesti¬bul se petrece ceva neobişnuit; curând îns i se l muri totul. o tîn r care d dea lec ii de francez — de fapt era nem oaic şi se numea Nfontag — fiin debil , palid şi pu intel şchioap , care pân atunci avusese propria ei ca¬mer , se muta în odaia domnişoarei Bürstner; ore întregi tîn ra aceasta îşi târşîi picioarele prin vestibul, aducând întruna fie o ruf , fie un şerve el, fie o carte uitat şi care tre¬buiau neap rat mutate în noua locuin .

Când doamna Grubach îi aduse micul dejun — de când îi înfuriase pe K. îl servea ea îns şi în locul servitoarei, cu tot ce avea nevoie — K. nu se putu st pâni s nu-i vorbeasc , pentru prima dat , la cinci zile dup întîmplarea aceea de pomin .

— De ce e ast zi atâta zgomot în vestibul? Întreb el în timp ce-şi turna cafeaua; nu s-ar putea face linişte? Tocmai duminica a i ales-o pentru cur enie?

Deşi K. nu se uita la doamna Grubach, îşi d du seama totuşi c ea respir uşurat .

Gazda socotea pân şi întreb rile lui aspre drept un fel de iertare, sau cel pu in drept un

fel de început de iertare.

— Nu se face cur enie, domnule K., spuse ea; dom¬nişoara Montag se mut la domnişoara Bürstner şi-şi car lucrurile acolo.

Doamna Grubach nu mai ad ug nimic, aşteptînd s vad cum va reac iona K. şi dac -i va permite s vorbeasc mai departe. Dar K. o l s mai întâi s se fr mânte, învîrtind gânditor linguri a în cafea şi t când. Apoi se uit la ea şi spuse: — A i renun at la vechile b nuieli în privin a domnişoa¬rei Bürstner?

— Vai, domnule K., strig doamna Grubach, care toc¬mai întrebarea aceasta o aştepta de la bun început, şi-şi întinse spre el mîinile împreunate a rug — vai, domnule K., a i luat deun zi în serios o vorb spus într-o doar ! De¬parte de mine gândul de-a v sup ra pe dumneavoastr sau pe oricare alt persoan ; doar m cunoaşte i de-atâta amar de vreme, domnule K., si pute i fi convins de asta. Nu şti i cât am suferit în ultimele zi le. Tocmai eu s -mi bîrfesc chiriaşii? Şi dumneavoastr , domnule K., m-a i crezut în stare şi mi-a i spus s v anun când trebuie s v muta i! Dumneavoastr , s v muta i!

Lacrimile îi în buşir ultimul strig t. Doamna Grubach îşi duse şor ul la ochi şi oft din adîncul inimii.

— Nu plânge i, doamn Grubach, spuse K., şi se uit pe fereastr , c ci nu se gândea decât la domnişoara Bürstner şi la faptul c -şi luase o fat str in în camer . Nu plânge i, re¬pet el întorcându-se spre propriet reas . Şi v zând c doamna Grubach continua s plâng ad ug : — Nici eu n-am vorbit atunci atât de serios pe cât v jnchipui i; ne-am în eles greşit unul pe altul, asta se poate tntîmpla şi între vechi prieteni.

Doamna Grubach îşi coborî pu in şor ul de la ochi, ca s vad dac chiriaşul se împ case cu adev rat.

— Da, da, aşa e, spuse K. Şi cum dup purtarea doamnei Grubach putea conchide c nepotul ei, c pitanul, nu divulgase nimic, îndr zni s adauge: — Crede i chiar c m-aş putea certa cu dumneavoastr pentru o str in ?

— Tocmai asta e, domnule K , spuse doamna Grubach care, de cum se sim ea îndemnat la vorb , f cea greşeala s spun ce n-ar fi trebuit spus. M-am tot întrebat: de ce i-o fi purtînd domnul K. atâta grij domnişoarei Bürstner? De ce s-o fi certat, din cauza ei, cu mine, când ştie bine c -mi pierd somnul la cel mai mic cuvin el pe care mi-l spune? Doar n-am spus despre domnişoara Bürstner decât lucruri v zute cu ochii mei.

K. nu-i r spunse nimic, c ci la primul cuvânt rostit nu s-ar mai fi putut st pâni şiar fi dat-o pe uş afar , ceea ce nu voia deloc s se întîmple. Se mul umi deci s -şi bea cafeaua şi s-o fac pe doamna Grubach s simt c prezen a ei este de prisos.

Afar începur s se aud din nou paşii târşîi i ai dom¬nişoarei Montag care traversa vestibulul.

— Auzi i? Întreb K. ar tînd cu degetul spre uş .

— Sigur, oft doamna Grubach. Am vrut s-o ajut, ba chiar s -i împrumut servitoarea; dar e foarte înc p înat , a inut mor iş s -şi care singur toate lucrurile.

M mir ce-o fi g sit-o pe domnişoara Bürstner: eu, de multe ori, sunt s tul pân peste cap s-o mai in în cas pe domnişoara Montag, şi iat c domnişoara Bürstner si-o ia acum chiar la ea în ca¬mer .

— Ce v pas ? spuse K. strivind resturile de zah r din ceaşc . V p gubeşte cu ceva?

— Nu, spuse doamna Grubach, mutarea în sine e bine¬venit , c ci îmi elibereaz o camer pe care pot s-o dau ne¬potului meu, c pitanul. M-am tot temut s nu v deranjeze zilele astea cât a locuit în salon, unde am fost nevoit s -l g zduiesc. Nepotul meu nu prea ine seama de nimeni.

— Ce idee! spuse K., ridicându-se; nu despre asta e vorba • pesemne c m crede i grozav de nervos, fiindc nu pot su.! porta colindul domnişoarei Montag! Ia te uit !

Acum iar se întoarce!

Doamna Grubach se sim i tare neputincioas .

— S -i spun, domnule K., s -şi amâne pentru mai târziu restul mutatului? Dac vre i, pot s fac asta imediat.

— Trebuie s se mute la domnişoara Bürstner, nu-i aşa?

— Da, spuse doamna Grubach, neîn elegând prea bine inten ia lui K. — Atunci trebuie s -şi care şi lucrurile!

Doamna Grubach se mul umi s clatine din cap. Nepu¬tin a ei mut , care p rea bravad , îl enerva şi mai mult pe K., de aceea începu s umble de colo-colo, de la uş la fereastr şi iar la uş , împiedicând-o astfel s plece pe doamna Gru¬bach care probabil ar fi ieşit dac n-ar fi oprit-o naveta aceasta continu .

K. tocmai ajunsese din nou la uş când cineva cioc ni. Era servitoarea venit s -l anun e c domnişoara Montag ar dori s schimbe câteva cuvinte cu domnul K. şi îl roag s vin în sufragerie, unde îl aştepta. K. ascult gânditor mesa¬jul servitoarei, apoi se întoarse şi arunc o privire aproape ironic doamnei Grubach, care se sperie.

Ironia lui p rea într-adev r s spun c prev zuse de mult invita ia dom¬nişoarei Montag şi c faptul în sine era firesc dup toate plictiselile pe care trebuise s le îndure în diminea a aceea de duminic din partea chiriaşilor doamnei Grubach. K. o trimise deci pe servitoare cu r spunsul c va veni imediat şi se îndrept spre dulap ca s -şi schimbe haina; propriet re-sei, care se v ita încetişor c domnişoara Montag îl nec jeşte din nou, îi d du un singur r spuns, rugând-o s strâng farfu¬riile în care adusese micul dejun.

— Dar aproape c nu v-a i atins de nimic, îi spuse ea.

— Lua i-le, totuşi, strig K. I se p rea c domnişoara Montag era amestecat pân şi în vesela aceasta şi c prin prezen a ei îi otr vea mâncarea.

Pe când traversa vestibulul, K arunc o privire spre uşa închis a camerei domnişoarei Bürstner; dar nu acolo fusese invitat, ci în sufragerie, unde intr brusc, f r s bat la uş .

Sufrageria, o înc pere lung , îngust şi cu o singur fereastr , avea exact atita spa iu cât s permit aşezarea câte unui bufet, pus oblic, de-o parte şi de alta a uşii, restul înc perii fiind ocupat de-o mas lung care începea lâng uş «i ajungea pân la fereastra devenit , din pricina aceasta, aproape inaccesibil . Masa era gata pus pentru mai multe persoane, c ci duminica aproape to i locatarii mâncau la prânz aici.

Când K. intr , domnişoara Montag plec de lâng fereastr şi veni de-a lungul mesei s -l întîmpine; se salutar în t cere; apoi, inând capul drept, ca întotdeauna, ea spuse: — Nu ştiu dac m cunoaşte i. K. o privi încruntat: — Cum s nu v cunosc; doar locui i de mult vreme la doamna Grubach.

— E adev rat, r spunse domnişoara Montag, dar pen¬siunea nu cred c v intereseaz prea mult.

— Nu, spuse K. — Nu vre i s lua i loc? Întreb domnişoara Montag. Îşi traser t cu i câte un scaun la cap tul mesei şi se aşezar unul în fa a celuilalt. Dar domnişoara Montag se ri¬dic imediat şi se duse s -şi ia poşeta, uitat pe pervazul ferestrei; apoi se întoarse pe ling mas , leg nmd uşor poşeta cu vîrful degetelor, şi spuse: — Voiam s v comunic câteva cuvinte din partea prie¬tenei mele. Domnişoara Bürstner ar fi dorit s vin personal, dar fiindc ast zi se simte pu in cam obosit v roag s-o scuza i şi s m asculta i pe mine în locul ei. De altfel, nici ea nu v-ar fi putut spune altceva decât v voi spune eu. Ba cred chiar c eu am s v pot spune mai mult decât ea, pentru c sunt oarecum obiectiv . Nu sunte i de aceeaşi p rere?

— Ce s-ar mai putea spune? r spunse K. plictisit s tot vad privirea domnişoarei Montag fixat pe buzele lui.

Aşadar, domnişoara Montag p rea c -şi arog dreptul de suveranitate pân şi asupra cuvintelor pe care urma s le rosteasc el.

— E clar c domnişoara Bürstner nu vrea s -mi acorde convorbirea personal pe care i-am cerut-o.

— Aşa e, spuse domnişoara Montag, sau mai degrab nu C chiar aşa; dumneavoastr v exprima i prea brutal. În ge¬nere, o convorbire nici nu se acord , nici nu se refuz . Dar se poate întîmpla s fie considerat inutil , ca în cazul de fa . Acum, fiindc a i spus ce-a i spus, pot s v vorbesc deschis; i-a i cerut prietenei mele, verbal sau prin scris, o discu ie ex¬plicativ ; dar ea cunoaşte — aşa presupun, cel pu in — tema acestei discu ii, şi e convins , din motive pe care eu le ignor, c o asemene a discu ie n-ar folosi la nimic. De altfel, ea mi-a povestit ieri, foarte în treac t, despre ce e vorba; mi-a mai spus c nici dumneavoastr pesemne nu da i prea mare importan unei convorbiri — ideea aceasta v-a venit întîmpl tor — şi c ve i recunoaşte curând, dac n-a i şi recu-noscut cumva, f r nici o explica ie special , inutilitatea întîlnirii cerute. Eu i-am r spuns c s-ar putea s aib perfect dreptate, dar c , pentru deplina limpezire a situa iei, ar fi preferabil s v r spund clar. M-am oferit s fac* eu aceasta, în numele ei. Dup oarecari ezit ri, prietena mea a acceptat. Sper c am procedat în sensul vederilor dumnea¬voastr , c ci cea mai mic incertitudine e totdeauna penibil , chiar în lucrurile cele mai m runte, şi când po i s le înl turi cu uşurin , ca în cazul de fa , atunci e mai bine s faci asta imediat.

— V mul umesc, îi r spunse K. Şi, ridicându-se încet, o privi mai întâi pe domnişoara Montag, apoi privi masa, fereastra — casa de peste drum era sc ldat în soare — şi porni spre uş . Domnişoara Montag îl urm cî iva paşi, ca si cum n-ar fi avut încredere deplin în el, dar când ajunser 7 în fa a uşii, rebuir s se dea înapoi amândoi, c ci uşa se deschise şi c pitanul Lanz intr în sufra¬gerie. Pân acum, K. nu-l v zuse de aproape pe c pitan.

Acesta, un b rbat de patruzeci de ani, înalt, cu o fa c rnoas si ars de soare, f cu o plec ciune c tre amândoi, apoi se îndrept spre domnişoara Montag şi-i s rut respectuos mâna. C pitanul Lanz avea mult dezinvoltur în mişc ri; polite ea lui fa de domnişoara Montag contrasta izbitor cu felul în care se purtase K. ; totuşi, domnişoara Montag nu p rea deloc sup rat pe K., ba dimpotriv , ar fi vrut, dup cum i se p ru lui K-, s -l prezinte c pitanului. Dar K. nu inea defel s fie prezentat; oricum, n-ar fi reuşit s fie amabil nici fat de ea, nici fa de c pitan; s rutatul tnîinii o asociase în ochii lui pe domnişoara Montag grupului celor care, vrând s par cât mai inofensivi şi mai dezinteresa i, lucrau în tain ca s -l in departe de domnişoara Bürstner. Şi nu numai asta v zu K.: mai observ de asemenea c domnişoara Montag îşi alesese o metod bun , deşi cu dou t işuri; ea exagera importan a rela iilor dintre K. şi domnişoara Bürstner, si mai ales importan a convorbirii cerute, şi întorcea lucrurile în aşa fel încât K. s par c ar fi cel ce exagereaz totul; trebuia s i se arate c se înşal ; K. nu voia s exagereze nimic: el ştia c domnişoara Bürstner era o mic dactilo¬graf care nu putea s -i reziste mult vreme. Totodat , nu voia dinadins s in seama de cele aflate despre ea de la doamna Grubach. La toate acestea se gândea K. pe când ieşea din sufragerie, dup ce abia dac îi salut pe cei doi; voia s se duc imediat în camera lui, dar auzind-o pe domnişoara Montag chicotind, îşi spuse c ar fi posibil s le fac o sur¬priz , atât ei cât şi c pitanului Lanz. De aceea privi şi ascult , cu ochii şi cu urechile la pând , ca nu cumva s - l tulbure vreun zgomot din camerele vecine. Dar pretutindeni dom¬nea liniştea. Nu se auzeau decât discu ia celor doi din sufra¬gerie şi vocea doamnei Grubach venind de pe culoarul care ducea la buc t rie. Ocazia p rea favorabil . K. se duse deci la uşa domnişoarei Bürstner şi cioc ni încetişor; cum nu se mişca nimic, mai cioc ni o dat , dar nici de data aceasta nu primi vreun r spuns. Oare dormea domnişoara Bürstner sau era într-adev r obosit ? Sau se pref cea doar c nu e acas , b nuind c numai K. putea fi cel care b tea atât de încet? Cu gândul la aceast din urm alternativ , K. b tu mai tare şi, v zând c nu-i r spunde nimeni, deschise în cele din urm cu mult pruden şi nu f r senza ia c face o greşeal , ba mai mult,

ceva inutil. În camer nu era nimeni; de altfel, nimic nu mai sem na acolo cu cele ştiute de K. Acum, lâng perete se aflau dou paturi, puse unui lâng altul; lâng uş se vedeau trei scaune ticsite cu îmbr c minte şi ruf rie; un dulap era larg deschis.

Pesemne c domnişoara Bürstner plecase când domnişoara Montag îl inuse de vorb pe K. în sufragerie. K. nu se sim i prea dezam git, c ci nu se aştepta deloc s-o mai întîlneasc atât de lesne pe domnişoara Bürstner. F cuse tentativa aceasta numai ca s-o înfrunte pe domnişoara Montag; de aceea situa ia i se p ru cu atât mai penibil cu cât, pe când ieşea din odaia domnişoarei Bürstner, îi v zu prin uşa deschis a sufrageriei, pe domnişoara Montag şi pe c pitan stînd linişti i de vorb ; poate c ei se aflau acolo şi în clipa când K. deschisese uşa camerei domnişoarei Bürstner; evitau amândoi s par c -l observ , vorbeau încet si-i urm reau gesturile privind distra i în jurul lor, de parc af fi fost cu totul absorbi i de discu ie. Dar pe K. privirile acestea îl ap sau cumplit; de aceea, mergând pe lâng perete, de-a lungul culoarului, se gr bi s ajung în camera lui.

PROCURORUL În ciuda cunoaşterii oamenilor şi a experien ei dobîndite în timpul îndelungatului s u serviciu la banc , lui K. i se p ruse totdeauna foarte stimabil cercul cunoscu ilor întîlni i la masa rezervat la ber rie; nu-şi ascundea niciodat c pentru el era o mare onoare s apar in unei asemenea so¬ciet i. Aceasta era format aproape exclusiv din judec tori, procurori şi avoca i; totodat erau admişi şi func ionari şi asisten i juridici foarte tineri; dar ei se aşezau la cel lalt cap t al mesei, considerat inferior, şi nu puteau s intervin în discu ii decât dac li se adresau întreb ri numai lor. În cele mai muite cazuri asemenea întreb ri aveau ca scop doar s înveseleasc societatea.

Mai ales procurorului Hasterer, care de obicei era vecinul de mas al lui K., îi pl cea s -i umileasc astfel pe tinerii domni. Ori de câte ori îşi r şchira în mijlocul mesei mâna lui mare şi foarte p roas şi se întorcea spre cap tul inferior, to i îsi ciuleau deja urechile; iar când unul primea întreba¬rea, dar fie nu putea s-o descifreze, fie privea gânditor în pa¬harul lui cu bere, fie doar îşi încleşta f lcile în loc s vorbeasc , fie — iar acesta era lucrul cel mai grav — expri¬ma, dus de valul discu iei, o p rere greşit sau f r acoperire, atunci domnii mai în vîrst se r suceau zâmbind pe locurile lor şi abia din clipa aceea p reau s se simt bine. Numai ei îsi rezervau dreptul s poarte discu ii cu adev rat serioase, de specialitate.

K. fusese introdus în acest cerc de c tre un avocat, repre¬zentantul juridic al b ncii. Fusese un timp când K. avusese de discutat îndelung, pân noaptea târziu, cu acest avocat şi apoi se întîmplase ca de la sine s cineze la masa rezervat avoca¬tului, împreun cu acesta, şi s constituie o companie pl cut . K. a v zut aici numai domni cultiva i, respectabili, puternici, într-un anumit sens.

Ini ial, c utînd s solu ioneze chestiuni dificile, care nu aveau prea mare leg tur cu via a obişnuit , g seau un prilej de destindere; dar f când aceasta, osteneau. Fireşte, chiar dac nu putea s intervin decât în mic m sur , K. avea to¬tuşi posibilitatea s afle multe lucruri de care s-ar fi slujit mai devreme sau mai târziu chiar la banc ; în plus putea s lege rela ii personale, întotdeauna utile, cu oamenii justi iei.

La rândul lor, cunoscu ii din cercul acesta p reau s fie îng duitori cu el. Curând îL fu recunoscut ca om de afaceri, iar opinia sa în probleme de specialitate r mânea de nezdruncinat, chiar dac nu putea s scape cu totul de observa ii ironice.

Adesea se întîmpla ca atunci când doi domni apreciau în mod diferit o problem juridic s -i solicite ajutorul; în acest caz, numele lui K. revenea în toate afirma iile şi obiec iile, g sindu-şi locul pân şi în investiga iile cele mai abstracte, deşi pe acestea el nu mai reuşise demult s le urm reasc . Totuşi, cu timpul K. se l muri asupra multor lu¬cruri, în special de când avea al turi un consilier bun si ama¬bil ca procurorul Hasterer, pe care adesea îl şi înso ea noaptea pân acas . Mult vreme nu se sim ise îns în stare s mearg la bra cu acest uriaş sub a c rui pelerin s-ar fi putut ascunde absolut neobservat.

Cu timpul îns cei doi se g sir atât de apropia i, încât se şterser toate diferen ele

de educa ie, profesie şi vîrst . Ei comunicau ca şi când şi-ar fi apar inut dintotdeau na, iar dac uneori, v zând din afar leg tura aceasta, unul dintre ei ar fi putut s par superior celuilalt, nu Hasterer era acela, ci K.: experien a lui practic îl f cea s aib frecvent dreptate, fiind întotdeauna mai direct decât experien a care poate fi dobîndit dintr-un birou de tribunal.

Desigur, aceast prietenie deveni curând cunoscut de to i cei care se întîlneau la ber rie, iar avocatul care îl aduse¬se pe K. la mas fu aproape dat uit rii. În orice caz pe K. îl proteja acum Hasterer: dac s-ar fi pus sub semnul întreb rii îndrept irea lui K. de a se aşeza la masa juriştilor, el se putea bizui f r grij pe Hasterer. Astfel K. ob inu o pozi ie privilegiat , c ci Hasterer era pe cî de bine v zut pe atât de temut.Într-adev r, gândirea lui juridic , viguroas şi abil , era admirabil , dar în aceast privin mul i domni nu-i erau deloc inferiori.

Totuşi nimeni nu-l egala în ferocitatea cu care îşi ap ra opiniile. K. avea impresia c adversarului pe care nu putea s -l conving , Hasterer reuşea m car s -i provoace team şi mul i b teau în retragere chiar şi numai când îi vedeau ar t torul ridicat amenin tor.

Atunci se întîmpla ca şi cum adversarul ar fi uitat c se afla în compania unor buni cunoscu i îşi colegi, c totuşi nu era vorba decât despre probleme teoretice şi c oricum nu i se putea întîmpla în realitate ceva — adver¬sarul amu ea şi simpla cl tinare din cap reprezenta deja o prob de curaj*. Un spectacol aproape penibil se derula când adversarul şedea la mas departe, iar Hasterer ştia c de la acea distan nu s-ar putea în elege cu el; atunci procurorul împingea farfuriile cu mâncare, se ridica încet şi pornea s -i ia la întreb ri. Cei din apropiere îşi întorceau capetele pentru a-i cerceta fa a.

Asemenea incidente se produceau totuşi relativ rar, c ci pe Hasterer îl tulburau aproape exclusiv problemele juridice, şi anume în special cele privitoare la procesele pe care le condusese sau le conducea el însuşi.

Când nu erau în joc astfel de probleme, era prietenos şi liniştit, râsul s u era amabil şi toat pasiunea şi-o consacra mânc rii şi b uturii. Se putea întîmpla ca nici m car s nu asculte conversa ia celorlal i: atunci se întorcea spre K., îşi punea bra ul pe sp tarul scaunului acestuia, îl descosea cu voce stins în leg tur cu banca, apoi vorbea despre propria lui munc sau chiar îi povestea despre femeile pe care le cunoştea şi care îi d deau aproape tot atâta b taie de cap ca şi tribunalul.

Cu nimeni de la mas nu fusese v zut discutînd astfel. Cel care avea s -i adreseze o rug minte lui Hasterer — mai ales când era vorba despre o conciliere cu un coleg — venea adesea mai întâi la K. solicitîndu-l în rolul de mijlocitor pe care acesta îl îndeplinea totdeauna cu pl cere şi cu uşurin . De altminteri, f r a exploata în aceast privin rela ia lui cu Hasterer, K. era modest şi se ar ta foarte politicos cu to i. În acelaşi timp, ştia s delimiteze exact ierarhia domnilor şi în elegea s -l trateze pe fiecare potrivit rangului s u, lucru care se dovedea şi mai important decât modestia şi polite ea; totuşi, în privin a aceasta era sf tuit mereu de Hasterer. De altfel aceasta era singura prescrip ie de la care procurorul nu se ab tea chiar şi în timpul celor mai agitate discu ii. De aceea tinerilor afla i la cap tul cel lalt al mesei şi care nu aveau înc vreun rang nu le adresa niciodat altceva decât cuvinte generale, privindu-i nediferen iat, ca pe o simpl mas inform . Dar tocmai aceşti domni îi ar tau cel mai mare respect şi când, pe la unsprezece, se ridica s plece acas , se g sea de îndat cineva dintre ei care s -l ajute s -şi îmbrace pelerina grea, în vreme ce altul, înclinându-se adînc, îi deschidea uşile şi le inea fireşte aşa pân când K. p r sea înc perea în urma lui Hasterer.

La început, K. îl înso ea pe procuror o bucat de drum $au chiar se putea întîmpia ca Hasterer s -l conduc pe K.; mai târziu deveni o obişnuin ca astfel de seri s se încheie cu rug mintea procurorului de a merge acas la el şi de a r mâne împreun câteva clipe. Dar întârziau şi un ceas bînd rachiu şi fumând ig ri de foi. Aceste seri îi pl ceau atât de mult lui Hasterer încât n-a vrut s renun e la ele nici m car când, vreme de câteva s pt mâni, locuise la el o muiere pe nu¬me Helene.

Era o femeie gras , b trîioar , cu pielea g lbuie şi cîrlion i negri în jurul frun ii. K. o v zu mai întâi doar în pat: obişnuia s zac acolo f r ruşine, citind un roman în

fascicule, indiferent la conversa ia domnilor. Abia atunci când se f cea târziu, Helene se întindea, c sca şi, dac nu putea s atrag altfel aten ia asupra ei, arunca spre Hasterer cu o fascicul de roman. Acesta se ridica zâmbind şi K. îşi lua r mas bun. Mai târziu îns , când Hasterer începuse s se plictiseasc de Helene, ea le tulbura inten ionat întalnirile: îi aştepta pe cei doi domni mereu complet îmbr cat , de obicei într-o rochie pe care o considera probabil foarte preten ioas şi cochet , dar care nu era în realitate decât o veche rochie de bal, plin de zorzoane şi care şoca extrem de nepl cut prin câteva şiruri de franjuri lungi, atârnate ca podoab . K. nici nu ştia adev ratul aspect al rochiei pentru c refuza s-o priveasc atent pe Helene şi st tea pe scaun ore I întregi cu ochii pe jum tate închişi, în vreme ce ea mergea leg nându-se prin odaie sau se aşeza în apropierea lui; ulterior, când îşi sim ise pozi ia tot mai amenin at , Helene îşi manifest preferin a pentru K., încercând, disperat , s -l fac gelos pe Hasterer. Era doar disperare, nu r utate când se apleca peste mas cu spatele gol, rotunjor si gras sau când îşi apropia fa a de K., vrând astfel s -l sileasc s -şi ridice privirea. Nu reuşi îns decât s -l determine s nu-l mai viziteze pentru un timp pe Hasterer, iar când K. reveni, Helene fusese deja alungat pentru totdeauna. K. primi vestea aceasta ca pe ceva firesc. În seara aceea ei doi r maser foarte mult împreun ; la propunerea procurorului b ur brudersaft şi K se sim i pe drumul spre cas pu in ame it de atâta fum şi b utur .

Chiar în diminea a urm toare, în cursul unei discu ii de afaceri, directorul b ncii îi spuse c i se p rea s -l fi v zut pe K. ieri sear . Dac nu se înşelase, K. era: mergea la bra cu procurorul Hasterer. Directorul g sea pesemne atât de memorabil acest fapt, încât îi aminti chiar biserica de-a lungul c reia, lâng fântîn , avusese loc acea întîlnire.

Observa ia aceasta corespundea de altfel exactit ii ce-l caracteriza îndeobşte pe director. Dac ar fi vrut s descrie un miraj nu s-ar fi putut exprima altfel. Atunci K. îl l muri c procurorul era prietenul lui şi c trecuser într-adev r în seara prece¬dent pe lâng biseric . Directorul îi zâmbi şi-i ceru lui K s ia loc.

Era unul dintre acele momente în care K. îl îndr gea ne¬spus pe director, c ci omul acesta slab şi bolnav, care tuşea uşor şi era împov rat de o munc de cea mai mare r spunde¬re, v dea o anumit grij pentru binele şi viitorul lui K. To-tuşi, potrivit altor func ionari care tr iser clipe asem n toare în preajma directorului, o astfel de grij putea fi numit superficial şi rece, nefiind altceva decât un bun mijloc de a atrage pentru ani de zile func ionari valoroşi, cu pre ul minim al pierderii a dou minute.

Oricum ar fi fost, k. se sim ea înfrint de director în acele momente. Poate c directorul vorbea şi pu in altfel cu K. decât cu ceilal i. Nu-şi uita, ce-i drept, pozi ia superioar , ca s se trag de şireturi cu K. — mai degrab proceda astfel de fiecare dat în rela ii¬le curente de afaceri; în schimb, acum p rea s fi uitat toc¬mai pozi ia lui K. şi-i vorbea ca unui copil sau unui tîn r neştiutor care de-abia aspir la un post şi trezeşte dintr-un motiv obscur simpatia directorului. Cu siguran , dup cum n-ar fi îng duit un asemenea mod de adresare din partea altcuiva, K. nu l-ar fi suportat nici din partea directorului însuşi dac protec ia acestuia i s-ar fi p rut nesincer sau dac nu l-ar fi încantat de-a dreptul m car posibilitatea unei asemenea protec ii, aşa cum i se ar ta ea în astfel de momente.

K. îşi cunoştea sl biciunea; poate c ea se justifica prin faptul c în privin a aceasta, efectiv, mai r m sese în el ceva de copil, c ci nu avusese parte niciodat de protec ia pro¬priului tat , mort foarte tîn r, iar de acas plecase curând dup aceea; iar mama — care mai tr ia, pe jum tate oarb , într-un or şel de provincie neschimbat şi pe care o vizitase ultima oar cu vreo doi ani în urm — Îi ar ta, ce-i drept, afec iune, dar K. mai degrab o respinsese întotdeauna decât se sim ise atras de ea.

— Despre aceast prietenie nu ştiam absolut nimic, îi spuse directorul îmblânzind severitatea acestor cuvinte cu un zâmbet amabil, dar abia schi at.

LA ELSA

Într-o sear , chiar înainte de a pleca de la banc , K. fu anun at telefonic c trebuie s se prezinte urgent la birourile tribunalului. Totodat fu avertizat în leg tur cu nesupunerea lui. Remarcile sale nemaiauzite — c interogatoriile sunt inutile, c nu au nici o finalitate şi nici nu pot conduce la un rezultat, c va refuza s se mai prezinte la ele, va ignora invita iile telefonice sau scrise, iar pe trimişii tribunalului îi va arunca pe uş afar — toate acestea fuseser înregistrate într-un proces-verbal şi începuser s lucreze serios în defa¬voarea lui. De ce oare nu vrea s se supun ? Nu se fac oare toate eforturile, cu risip de timp şi de bani, s se pun ordine în complicata lui problem ?Vrea s provoace tul¬bur ri cu rea-voin şi s determine luarea unor m suri de for de care a fost cru at pân acum? Cita ia de fa era o ; ultim încercare. El poate s procedeze cum vrea, dar trebuie s ia seama c înaltul Tribunal nu va admite s devin batjocura lui. În acea sear K. îşi anun ase vizita la Elsa şi din acest motiv nu se putea duce la tribunal; se bucura c poate justifica astfel absen a sa la tribunal, chiar dac , fireşte, nimeni nu inea cont de o asemenea motivare; oricum, era foarte probabil c tot n-ar fi mers la tribunal, chiar şi s nu fi avut în seara aceea nici o alt obliga ie, oricât de m runt . Totuşi, pentru a fi cu conştiin a împ cat , întreb la telefon ce se va întîmpla dac nu va veni.

— Vom şti s d m de tine, i se r spunse.

— Şi voi fi pedepsit pentru c nu m-am prezentat de [bun voie? mai întreb K. şi zâmbi aşteptîndu-se s aud orice.

— Nu, veni r spunsul.

— Excelent, zise K., dar ce motiv s mai am atunci s au curs cita iei de azi?

— Renun la obiceiul de a asmu i instrumentele pute¬rii împotriva ta, spuse vocea stingându-se treptat. „Este foarte imprudent dac nu faci aşa, se gândi K. pe picior de plecare, trebuie m car s încerci s cunoşti instru mentele puterii.”

F r s şov ie, lu o tr sur pân la Elsa. K. privi ani¬ma ia str zilor, instalat comod pe pernele din spate, cu mîinile în buzunarele mantalei — Începuse s se fac r coare. Se gândi cu oarecare mul umire c f cea greut i deloc negli-jabile tribunalului în cazul în care acesta lucra cu adev rat Nu spusese clar c va merge sau nu la tribunal; aşadarj judec torul aştepta, poate c îl aştepta chiar întreaga adunare^ dar el nu-şi va face apari ia, mai ales spre dezam girea galeriei! Netulburat de tribunal, mergea unde voia.

Pentru o clip nu fu sigur dac nu cumva, din neaten ie, indicase vizitiului adresa tribunalului; de aceea îi strig are adresa Elsei. Vizitiul d du din cap: nu i se spusese alt adres . De-acum începu s uite treptat de tribunal şi gându-rile despre banc prinser iar şi s -l n p deasc asa ca alt dat .

LUPTA CU DIRECTORUL-ADJUNCT Într-o diminea K. se sim i mult mai proasp t şi mai re¬zistent decât de obicei. La tribunal abia dac se mai gândea; dar când îi veni în minte i se p ru c aceast organiza ie mare, nem rginit ar putea fi uşor prins , sfîşiat şi zdrobit , cu condi ia îns de a dibui un prilej bun, chiar dac acesta era ascuns în întuneric. Starea neobişnuit în care se g sea îl Îndemn pe K. s -l invite în biroul s u pe directoruladjunct ca s discute împreun o chestiune de afaceri care îl presa de mai mult vreme. În astfel de ocazii directorul-adjunct se purta ca şi cum raporturile lui cu K. nu ar fi avut absolut ni¬mic de suferit în ultimele luni. Venea liniştit, ca în perioada când se afla întro permanent competi ie cu K.; tot liniştit îi asculta explica iile şi îşi dovedea ataşamentul prin câteva mici observa ii familiare şi colegiale.

Un singur lucru îl deruta pe K., deşi nu s-ar fi putut i spune c directorul-adjunct îl f cea inten ionat: nimic nu-l ab tea de la chestiunea în discu ie, era pur şi simplu disponibil s preia întreaga problem din tot sufletul; în schimb, în fa a acestei pilde de împlinire a datoriei, gândurile lui K. începeau imediat s zboare în toate p r ile şi s -l

constrâng s abandoneze toat afacerea, aproape f r s opun rezisten , directorului-adjunct.

La un moment dat situa ia fusese atât de grav încât K. de-abia avusese timp s observe c directorul-adjunct se ridicase brusc şi se întorsese mut în biroul s u. K. nu ştia ce se întîmplase, era posibil ca discu ia s se fi încheiat normal, dar la fel de posibil era ca directorul-adjunct s fi curmat-o întrucât K. îl ofensase f r s -şi dea seama sau spusese o aiureal . Poate pentru directorul-adjunct era acum mai presus de orice îndoial c , fiind preocupat cu alte lucruri, K. nici nu-l mai asculta. Totodat îns era posibil ca acesta s fi luat o decizie ridicol sau poate chiar directorul-adjunct îl determinase s-o ia şi acum se gr bea s treac la aplicarea iei în detrimentul lui K. De altfel nu se mai revenise asupra chestiunii acesteia; nici K. nu voia s-o aminteasc , iar directorul-adjunct p stra t cerea; în orice caz nu existau deocamdat urm ri vizibile.

Oricum îns incidentul nu-l descurajase pe K. şi cum se ivi o ocazie potrivit şi el mai prinse ceva puteri, se şi înfiin a la uşa directorului-adjunct gata s intre la acesta sau s -l in¬vite în biroul lui. K. nu mai avea timp s se ascund de el, asa cum f cuse mai înainte. Nu mai putea spera într-un succes grabnic şi hot râtor care s -l elibereze dintr-o dat de toate grijile şi s restabileasc de la sine vechile raporturi cu direc¬toruladjunct. K. în elegea c nu trebuia s se lase p gubaş, s bat în retragere aşa cum poate c i-o impunea situa ia; în plus exista pericolul s nu mai poat avansa niciodat .

Directorul-adjunct nu trebuia l sat s cread c el este ter¬minat, nu trebuia s stea liniştit în biroul s u cu aceast cre¬din , ci trebuia s -şi fac griji, s afle ori de câte ori este posibil c el tr ieşte şi, ca tot ce e viu, va putea într-o zi s -l surprind pe directorul-adjunct cu noi disponibilit i, oricât de incerte i se p reau acestea în clipa de fa . Uneori K. îşi spunea c prin metoda aceasta nu lupta decât pentru onoarea sa, c ci foloase nu putea s trag din faptul c se opunea mereu directorului-adjunct cu precaritatea sa, c îi înt rea acestuia sentimentul puterii şi îi d dea posibilitatea s observe atent ca s ia exact m surile impuse de raporturile actuale. Dar K. nu-şi putea schimba deloc comportamentul, r m sese victima propriilor iluzii; uneori era sigur c se putea m sura chiar atunci, f r griji, cu directorul-adjunct, nu înv ase nimic din experien ele cele mai nefericite, iar ceea ce nu-i reuşise de zece ori i se p rea c va putea izbuti din a unsprezecea încercare, deşi toate se derulaser f r excep ie în defavoarea lui. Când, epuizat dup o asemenea întîlnire, r mânea sc ldat în sudoare şi cu capul gol de gânduri, nu mai ştia dac speran a sau disperarea îl împinseser s mearg la directorul-adjunct; dar data viitoare numai speran a îl f cea s se gr beasc spre uşa acestuia.

Aşa era şi ast zi. Directorul-adjunct intr imediat şi r mase aproape de uş ; potrivit unui obicei mai nou îşi cur pince-nez-ul; mai întâi se uit fix la K., apoi, pentru a nu l sa impresia c se ocupa prea mult de acesta, cercet întreaga înc pere. P rea c profit de ocazie ca s -şi verifice for a de penetra ie a privirii. K. îi rezist , zâmbi chiar pu in şi îl invit pe directorul-adjunct s se aşeze. El însuşi se arunc în fotoliul s u, îl împinse cât putu de aproape de cel în care st tea directorul-adjunct, îşi lu de îndat de pe birou hîrtiile necesare şi-şi începu raportul. Ini ial, directorul-adjunct p rea aproape c nu-l ascult . Placa de pe biroul lui K. era înconjurat de o mic balustrad sculptat .

Biroul era în întregime o oper excep ional , iar balus¬trada era bine fixat în lemn.

Dar directorul-adjunct p ru s observe acolo, tocmai atunci, un punct slab şi încerc s îndrepte defectul lovind cu ar t torul în balustrad . Atunci K. vru s -şi întrerup raportul, dar directorul-adjunct nu-i permise întrucât, dup cum m rturisi, auzea şi în elegea totul exact. Dar în timp ce pe moment K. nu putea s -i smulg vreo observa ie la obiect, balustrada p rea s necesite m suri speciale, c ci directorul-adjunct îşi scoase acum briceagul, lu linia lui K., pe care o folosi ca pârghie, şi încerc s ridice balustrada, probabil ca s poat apoi mai uşor s-o înfig şi mai adînc. În raportul s u, K. indusese o propunere cu caracter de noutate absolut şi tr gea n dejde c aceasta va avea un efect deosebit asupra directorului-adjunct. Acum, când ajunse la aceast propunere, nu putu face m car o pauz , într-atât îl captiva propria-i

munc sau, mai curând, într-atât îi f cea pl cere s constate c mai avea de spus un cuvânt la banc şi ideile lui mai aveau for a s -i justifice existen a, deşi în ultima vreme conştiin a însemn t ii lui era tot mai pu in prezent . Poate c tocmai aceast metod de ap rare era cea mai nimerit nu numai la banc , dar şi la proces; era, poate, i mult mai bun decât orice alt ap rare pe care o pl nuia sau chiar o încercase.

Gr bindu-se cu explica iile, K. nu avea timp s -l abat în mod expres pe directoruladjunct de la îndeletnicirea aces¬tuia cu balustrada. În timpul lecturii raportului trecu îns de dou -trei ori cu mâna liber peste balustrad . Încerca astfel, aproape involuntar, s -l linişteasc pe directorul-adjunct şi s -i arate c balustrada nu avea nici un defect; chiar dac exista vreunul, pentru moment era mai important şi chiar mai cuviincios s -l asculte pe K. decât s se ocupe de restau-r rea balustradei. Dar, aşa cum se întîmpl adesea cu oamei nii vioi dar activi numai din punct de vedere intelectual, directorul-adjunct se abandonase plin de zel acestei îndelet¬niciri meşteşug reşti. O parte a balustradei era deja ridicat şi acum se punea problema reintroducerii colonetelor în g urile corespunz toare. Or acest lucru era mai dificil decât tot ce f cuse pân atunci.

Directorul-adjunct trebui s se ridice în picioare, c utînd s apese cu amândou mîinile balustrada în plac . În ciuda tuturor eforturilor nu reuşi. În timpul lecturii — pe care de altfel o întrerupea frecvent pentru a vorbi liber — K. observase doar vag c directoruladjunct se sculase. Cu toate c nu sl bise niciodat complet din vedere ocupa ia secundar a directorului-adjunct, K. presu-pusese totuşi c mişcarea acestuia era pricinuit de expunerea sa; se ridic , aşadar, şi el şi, inându-si degetul sub o cifr , îi întinse directorului-adjunct o hîrtie. Intre timp acesta în ele¬sese îns c nu era suficient s apese cu mîinile şi, hot rât, se propti în balustrad , cu toat greutatea corpului. Ce-i drept, acum reuşi: colonetele intrar scîr îind în g uri, dar în grab una se frânse şi fragila stinghie de deasupra se rupse în dou . — Prost lemn! exclam directorul-adjunct şi se dep rta sup rat de birou.

CASA F r a fi avut mai întâi o anumit inten ie, K. încercase cu diferite prilejuri s afle unde-şi avea sediul instan a unde se produsese primul denun în cazul s u. Îl afl f r greutate, c ci atât Titorelli cât şi Wolfhart îi spuser chiar de la prima întrebare num rul exact al casei. Afişînd un zâmbet pe care-l avea totdeauna preg tit pentru planurile secrete care nu fuseser supuse avizului s u, Titorelli îşi complet ulterior informa ia ar tînd c aceast instan nu avea nici cea mai mic însemn tate; ea comunicase numai ceea ce fusese autorizat s transmit ; în fine, nu era decât organul cel mai m runt al marii autorit i acuzatoare înseşi, iar aceasta era, oricum, inaccesibil pârî ilor. Deci, dac dorea ceva de la autoritatea acuzatoare — fireşte, totdeauna exist multe dorin e, dar nu totdeauna este în elept s le exprimi —, atunci trebuia s se adreseze instan ei inferioare amintite, deşi nici aşa nu va p trunde pân la autoritatea acuzatoare propriu-zis şi nici dorin a sa nu va ajunge vreodat s fie cunoscut de aceasta.

K. se familiarizase deja cu firea pictorului; de aceea nu i se împotrivi, dar nici nu mai ceru alte informa ii, ci d du din cap şi lu la cunoştin cele spuse. Ca de mai multe ori în ul¬tima vreme i se p ru c Titorelli inea atât de tare s -l aga-seze încât îl înlocuia cu succes pe avocat. Deosebirea era c pe Titorelli nu-l abandonase şi, când i-ar fi convenit, s-ar fi putut dezb ra de el f r mult vorb ; în plus Titorelli avea mima deschis şi era vorb re , chiar dac o dat cu trecerea timpului se dovedea tot mai pu in comunicativ; în fine, şi K. putea la rândul lui s -l agaseze foarte bine pe Titorelli. Şi în privin a aceasta chiar aşa f cea: de multe ori vorbea despre casa aceea ca şi cum i-ar fi ascuns ceva lui Titorelli, ca şi cum ar fi stabilit leg turi cu acea instan , dar n-ar fi ajuns înc în stadiul de a le putea face cunoscute f r a se expune unor riscuri.

Dar când Titorelli încerca s -l determine s -i ofere am nunte, K. schimba brusc

subiectul şi mult vreme nu mai vorbea despre casa aceea. Îi f ceau pl cere asemenea mici succese şi credea c acum îi în elegea deja mult mai bine pe oamenii din mediul justi iei, c putea s se joace cu ei; aproape c intrase el însuşi în rândul lor şi dobîndise cel pu in pe moment o imagine de ansamblu mai bun , aceeaşi imagine care întrucâtva le facilita acestora accesul pe prima treapt a justi iei şi le permitea s r mân acolo. Ce s-ar întîmpla dac pân la urm el şi-ar pierde pozi ia aceasta in¬ferioar ? Acolo mai era o posibilitate de salvare: trebuia doar s se strecoare printre aceşti oameni. Dac nu-l putu¬ser ajuta la proces din cauza neînsemn t ii lor sau din alte motive, puteau m car s -l accepte în rândul lor şi s -l as¬cund , ba chiar, dac el f cea totul suficient de chibzuit şi discret, nici nu se puteau opune s -l slujeasc în acest mod ; mai cu seam Titorelli nu i se putea împotrivi, c ci acum K. devenise totuşi apropiatul şi binef c torul pictorului.

Cu astfel de speran e sau cu unele asem n toare K. nu se nutrea zilnic. În general îşi p stra discern mântul şi evita s ignore sau s omit o dificultate, dar câteodat — mai ales seara, când era complet epuizat dup orele petrecute la banc — Îşi g sea o consolare în cele mai m runte şi, în plus, mai echivoce întîmpl ri ale zilei.

De obicei se întindea pe canapeaua din birou fiindc nu mai putea p r si biroul f r a-şi reveni o or pe canapea. Atunci în gând i se îns ila constatare dup constatare.

El nu se limita strict la oamenii afla i în leg tur cu justi ia; aici, pe jum tate treaz fiind, to i se amestecau; atunci uita de uriaşa munc a justi iei, i se p rea c este unicul acuzat şi to i ceilal i, func ionari şi jurişti, mergeau de-a valma pe co¬ridoarele unui tribunal; chiar şi cei mai tîmpi îşi puseser b rbia în piept, cu buzele r sfrânte, şi aveau privirea fix ca semn al unei medita ii pline de r spundere.

Apoi intrau mereu, într-un grup compact, chiriaşii doamnei Grubach; şedeau laolalt , al turându-şi capetele şi deschizându-şi gurile ca un cor al acuz rii. Printre ei erau mul i necunoscu i, deoarece de o bun perioad pe K. nu-l mai interesa câtuşi de pu in ceea ce se întîmpla la pensiune. Dar din cauza atî tor necunoscu i, K., indispus, pregeta s se apropie de grup. Uneori îns , când o c uta pe domnişoara Bürstner, trebuia s fac ceva: arunca, de pild , o privire gr bit grupului şi deodat îl întîmpinau sticlind doi ochi complet str ini care-l opreau locului. Pe domnişoara Bürstner n-o mai g sea; mai târziu îns , când, pentru a evita orice eroare, o c uta din nou, o g sea tocmai în mijlocul grupului, cuprinzându-i cu bra ele pe doi domni care-i st teau al turi. Mai ales pentru c nu era ceva nou, o asemenea imagine îl tulbura extrem de pu in în raport cu amintirea de neuitat a unei fotografii f cute pe plaj şi pe care o v zuse odat în camera domnişoarei Bürstner. Oricum, aceast imagine îl îndep rta pe K. de grup; chiar dac mai revenea de câteva ori, str b tea în grab , cu paşi mari, cl direa tribunalului în lung şi-n lat.

Permanent ştia foarte bine rostul tuturor înc perilor, iar coridoarele p r site, pe care nu avusese cum s le vad niciodat aievea, i se p reau familiare ca şi când ar fi apar inut dintotdeauna propriei sale locuin e. Am nuntele i se întip ¬reau în creier mereu, cu cea mai dureroas claritate: de pild , un str in se plimba printr-o sal de aşteptare; era îmbr cat ca un toreador, talia îi era parc t iat cu cu itul, vesta foarte scurt si dantelele g lbui, cu fire groase, îi d deau un aer rigid. £ r a-şi întrerupe vreo clip plimbarea, omul acesta se l sa privit cu uimire, neîncetat, de c tre K. Acesta se furişa aplecat în jurul str inului şi-l privea cu ochii obosi i şi holba i. K. ştia toate desenele dantelelor, toate imperfec iunile franjurilor, toate curbele vestei şi totuşi nu se mai s tura s se uite. Sau mai degrab se s turase demult s mai priveasc , sau, mai exact, nu vrusese niciodat s -l vad , dar toreadorul nu-i d duse pace. „Ce mascarad ne ofer str in tatea”, gândi K. şi-şi holb şi mai tare ochii. Iar imaginea acestui om îl urm rea pân când, r sucindu-se pe canapea, îşi îngropa fa a în pielea acesteia.

C L TORIA LA MAMA Dintr-o dat , la masa de prânz, lui K. îi veni în minte s -şi viziteze mama.

Prim vara era pe sfîrşite şi, o dat cu ea, se încheia al treilea an de când nu-şi mai v zuse mama. Îl rugase atunci s -i fac o vizit de ziua lui de naştere; în ciuda unor impedimente el cedase acestei rug min i şi chiar îi promi¬sese mamei c aveau s petreac împreun fiecare aniver¬sare. Deja de dou ori nu-şi inuse promisiunea. Dar acum nu mai voia s -şi aştepte aniversarea, deşi pân atunci nu mai erau decât paisprezece zile; voia s plece imediat. Îşi spuse, ce-i drept, c nu exista nici un motiv special s plece tocmai acum; dimpotriv , veştile care-i parveneau re¬gulat, la fiecare dou luni, de la v rul s u care se ocupa cu negustoria în or şelul acela şi administra banii pe care K. îi trimitea pentru mama sa, veştile deci erau mai liniştitoare ca oricând. Ce-i drept, pe mama o l sase lumina ochilor, dar dup consultul medicilor, K. se aştepta de ani de zile la acest lucru. În schimb, starea ei general se ameliorase, diversele neajunsuri ale b trâne ii în loc s se amplifice se diminuaser sau, oricum, ea le acuza mai pu in. Dup opinia v rului, acest fenomen era determinat, poate, de faptul c devenise peste m sur de evlavioas în ultimii ani — Înc de la ultima vizit K. remarcase, aproape cu dezgust, uşoare semne în acest sens. Într-o scrisoare v rul înf işase foarte plastic cum b trâna, care mai înainte de-abia se târa, p şea acum f r probleme la bra ul lui când o înso ea duminica la biseric . În plus, asemenea veşti erau demne de crezare, c ci în mod obişnuit v rul lui era fricos, iar în scrisorile sale avea tendin a s exagereze mai curând r ul decât binele.

Dar oricum ar fi fost, K. se hot râse acum s plece; prin¬tre alte lucruri nepl cute constatase mai nou c avea o anu¬mit sensibilitate, o înclina ie aproape f r temei de a ceda propriilor dorin e. Ei bine, în cazul de fa , acest defect slu¬jea m car unui scop nobil!

Se duse la fereastr s -şi adune pu in gândurile şi ceru ca masa s fie strâns de îndat . Apoi îl trimise pe servitor la doamna Grubach s-o anun e c domnul procurist pleac şi s -i aduc apoi valijoara în care doamna Grubach pusese ce credea de cuviin .

Apoi îi d du domnului Kuhne câteva îns rcin ri de afaceri pentru perioada în care va fi absent, dar de data aceasta îl nec ji doar vag faptul c domnul Kuhne primi îns rcin rile cu o impolite e care devenise deja obicei, întorcându-şi lateral fa a, ca şi cum ar şti foarte precis ce avea de f cut şi ar suporta aceast comunicare a sarcinilor numai ca pe o ceremonie. În fine, K. se duse la director. Când îi solicit acestuia un concediu de dou zile întrucât trebuia s mearg la mama sa, directorul îl întreb fireşte dac mama îi era cumva bolnav .

— Nu, spuse K. f r alt explica ie.

St tea în picioare în mijlocul camerei, cu mîinile la spate. Se gândi încruntîndu-se: Nu se gr bise oare cu preg tirile pentru c l torie? Nu era mai bine s r mân aici? Ce c uta acolo? Pleca oare din sentimentalism? Poate din sentimentalism rata aici ceva important, ocazia unei inter¬ven ii care s-ar putea produce şi acum, în fiecare zi, în fie¬care ceas, dup ce procesul stagnase aparent s pt mâni de-a rândul şi aproape c nici o înştiin are cert nu ajunsese pân la K.? În plus, n-ar mai speria-o nici pe b trân , lucru pe care fireşte c nu inten iona s -l fac , dar care se putea întîmpla foarte uşor, împotriva voin ei lui, c ci acum multe se întîmplau împotriva voin ei lui. Iar mama nici nu-şi expri-mase dorin a s -l vad . Înainte vreme se repetaser regulat în scrisorile v rului chem rile insistente ale mamei; acum, şi chiar de mai mult timp încoace, nici vorb despre aşa ceva. Aşadar, nu din cauza mamei pleca; acest lucru era clar.

Dac pleca îns cu vreo speran în ceea ce-l privea, era complet nebun, iar acolo, în disperarea final îşi va primi r splata nebuniei. Dar ca şi cum toate îndoielile acestea n-ar fi fost ale lui, ci ca şi cum al ii ar fi c utat s i le vîre în cap, r mase, dezmeticinduse doar aparent, la decizia de a pleca. În timpul acesta directorul se aplecase peste un ziar în mod întîmpl tor sau, ceea ce era mai probabil, dintr-o consi¬dera ie deosebit fa de K.; acum abia, directorul îşi

ridic privirea şi, sculându-se în picioare, îi întinse mâna; la urm , f r a mai pune vreo întrebare, îi ur drum bun.

Mergând de colo-colo, K. îl mai aştept în birou pe servi¬tor, îl respinse aproape mut pe direc torul-adjunct care intr de mai multe ori s se intereseze de motivul c l toriei lui K., şi când primi în sfîrşit valijoara, se gr bi imediat s coboare la tr sura deja re inut . Nu terminase de coborât când, în ul¬timul moment, ap ru în cap tul de sus al sc rilor func iona¬rul Kullich inând în mân o scrisoare început , pentru care voia evident s ob in de la K. o indica ie. K. îi f cu un semn de refuz cu mâna, dar tont cum era, acest om blond cu capul mare nu în elese refuzul şi goni dup K., fluturând hîrtia şi executînd nişte s rituri care i-ar fi putut fi fatale. K. era atât de exasperatîncât, atunci când Kullich îl ajunse din urm pe scara exterioar , îi lu scrisoarea din mân şi o f cu buc i. Apoi, când K. se r suci în tr sur , îl v zu pe Kullich, care probabil c nuşi în elegea deloc greşeala, stînd în acelaşi loc şi privind în urma tr surii, în vreme ce lâng el portarul îşi trase chipiul peste ochi.

Aşadar, K era totuşi unul dintre cei mai înal i func ionari ai b ncii; dac el ar t g dui acest lucru, portarul l-ar contrazice. Iar mama, în ciuda tuturor evenimentelor, îl considera chiar directorul b ncii şi îşi p stra convingerea aceasta de ani de zile. Dup p rerea ei, K. nu se putea pr buşi, oricâte prejudicii i se aduseser prestigiului s u.

Poate era un semn bun în faptul c tocmai înaintea plec rii se convinsese c mai era în stare s smulg o scrisoare din mâna unui func ionar care avea chiar leg turi cu tribunalul şi apoi s rup scrisoarea f r nici o scuz . Numai ceea ce i-ar fi f cut cea mai mare pl cere nu putuse s fac : s -i dea lui Kullich doi pumni zdraveni în obrajii rotunzi şi palizi.

VERDICTUL Era într-o duminic diminea a celei mai frumoase prim veri. Georg Bendemann, un tîn r negustor, şedea în camera sa de la etajul întîi al uneia din casele scunde şi şubrede ce se înşirau la nesfîrşit de-a lungul rîului, deosebindu-se aproape numai prin în l ime şi cu¬loare. Tocmai terminase o scrisoare c tre un prieten din tinere e care se afla în str in tate, o închisese cu o încetineal ce sem na mai curînd a joac şi, sprijinindu-se cu coatele de bi¬rou, se uita pe fereastr la rîul, podul şi colinele de pe malul cel lalt, cu verdele lor abia mijit.

Cugeta la faptul c prietenul acesta, nemul¬ umit de felul cum îi mergea acas , fugise pur şi simplu în Rusia, cu ani în urm . Acum se ocupa, la Petersburg, de o afacere, care la început se ar tase promi toare, dar care p rea s stagneze de mult vreme, judecind dup felul cum se v i¬c rea prietenul cu prilejul vizitelor sale, ce se r reau tot mai mult.

Trudea astfel f r folos printre str ini, barba exotic neizbutind s -i acopere chipul binecunoscut din anii copil riei, chip a c rui piele g lbejit p rea sa tr deze o boal în plin evolu ie. Din cîte povestea, n-avea nici un fel de legaturi propnu-zise cu colonia compatrio ilor s i de acolo dar totodat aproape ca nu , era în rela ii de societate nici cu familiile autohtone întocmindu-şi astfel via a pentru o burl cie definitiv .

Ce sa-i scrii unui asemenea om care eşuase în mod evident, şi c ruia puteai s -i ar i comp timire, dar nu şi s -i vii în ajutor ! S -l sf tuieşti oare s se reîntoarc acas , s -şi mute existen a, aici, s reia toate vechile leg turi de prietenie - încercare in calea c reia nu sta nici un fel de piedica - iar in rest sa aib încredere în ajutorul amicilor ? Dar asta nu însemna nimic altceva decît s -i spun implicit - cu cît mai pe ocolite cu atît mai jignitor — c toate încerc rile lui de pîn acum au dat greş, c trebuia s renun e, în

sfîrşit, la ele, c trebuia s revin acas şi s se lase privit de to i cu uimire, ca unul reîntors pentru totdeauna, ca doar prietenii erau pricepu i şi ca el era un copil b trîn care trebuia pur şi simplu s asculte de prietenii r maşi în ar . Şi atunci, oare mai era sigur ca aveau vreun rost toate cninunle la care trebuia supus ? Poate c m car nu izbutea sa-l readuc acas — doar spunea el singur ca nu mai în elegea st rile de lucruri din patrie ; şi atunci ar fi r mas oricum În str in tatea lui am rît de sfaturile primite, înstr inat şi mai mult de prieteni. Dac ar fi urmat cu adev rat sfatul şi aici, ar fi fost strivit – fireşte nu cu inten ie, ci datorit împrejur rilor - dac nu s-ar mai fi sim it bine nici cu prietenii şi nici f r ei, dac ar fi suferit de sentimentul umilirii, dac în cazul acesta n-ar mai fi avut cu adev rat nici patrie şi nici prieteni, atunci n-ar fi oare mai bine pentru el s fi r mas printre str ini, acolo, aşa cum era?

Dup cum stau lucrurile î i po i oare imagina c aici ar izbuti cu adev rat s dea înainte ?

Pentru aceste motive, fac voiai s mai r mîi oricum în coresponden cu el, nu-i puteai spune lucruri pe care, de fapt, le-ai fi spus f r sfial chiar şi unui simplu cunoscut, oricît de îndep rtat. Prietenul nu mai fusese în ar de mai bine de trei ani şi explica foarte pu in plauzibil acest lucru prin nesiguran a condi iilor politice din Rusia care nu-i îng duiau, chipurile, nici cea mai scurt absen unui modest om de afaceri, în timp ce sute de mii de ruşi colindau liniştit prin lume.

Dar în cursul acestor trei ani se schimbaser multe tocmai pentru Geor. Prietenul mai apucase s afle, de bun seam , de moartea mamei lui Georg — care se intimplase cu aproape doi ani în urm şi de la care fiul f cea gospod rie comun cu b trînul s u tat — şi exprimase condolean e pe un ton sec, ce nu-şi putea afla explica ia decît în faptul c , printre str ini, nu- i po i închipui jalea prilejuit de un asemene eveniment. Dar, din clipa aceea, Georg începuse s se ocupe cu toat energia de întreprinderea sa ca şi de toate celelalte lucruri. Poate c , pe cînd mai tr ia mama, tat l s u îl împiedicase de la o adev rat activitate proprie, prin faptul c nu voia s admit decît doar concep iile sale personale ; poate c de la moartea mamei, tat l s u devenise mai retras, deşi înc mai lucra în întreprindere ; poate c — ceea ce era foarte probabil — întîmpl rile fericite jucau un rol cu mult mai important; oricum, în aceşti doi ani, întreprinderea se dezvoltase neaşteptat de bine, personalul trebuise s fie dublat, deverul se încincise şi, f r îndoial , c avea s urmeze o prosperitate şi mai mare.

Dar prietenul nici nu b nuia aceast schimbare. Mai de mult — ultima oar poate chiar în acea scrisoare de condolean e — încercase s -l conving pe Georg s emigreze şi el în Rusia şi insistase pe larg asupra perspectivelor ce se deschideau la Petersburg tocmai în branşa lui Georg Cifrele date de el erau îns insignifiante prin compara ie cu propor iile pe care le luase acun întreprinderea lui Georg. Dar acesta din urm nu se sim ise îndemnat pe atunci s -i scrie priete¬nului despre succesele sale în afaceri, iar dac ar fi f cut-o acum, cu întîrziere, faptul ar fi p rut cu adev rat ciudat.

Astfel, Georg se limita s -i scrie prietenului despre evenimente f r importan , aşa cum se îngr m desc în memorie, f r rînduial , cînd te gîndeşti la ele într-o duminic liniştit . Nu voia altceva decît s lase netulburat imaginea pe care şi-o f cuse, de bun seam , prietenul despre ora¬şul natal, în acest lung interval de timp şi cu care se deprinsese. Aşa s-a întîmplat c Georg i-a anun at prietenului de trei ori, în scrisori des¬tul de distan ate între ele, logodna unui om care-i era indiferent, cu o fat ce-i era la fel de indiferent , pîn cînd fireşte c prietenul a început s se intereseze de aceast ciud enie, cu totul împotriva inten iilor lui Georg.

Dar Georg prefera s -i scrie asemenea lucruri, decît s -i m rturiseasc c el însuşi se logodise acum o lun cu o domnişoar Frieda Brandenfeld, o fat dintr-o familie bogat .

Vorbea adesea cu logodnica sa despre acest prieten şi despre rela iile speciale pe care le avea cu el prin cores¬ponden . „Aşadar, nici nu va veni la nunta noastr , spuse ea, şi doar am dreptul s - i cunosc to i prietenii." „Nu vreau s -l deranjez, r spunse Georg, întrucît dac îl cunosc bine,

probabil c va veni, cel pu in aşa cred, Las ar avea impre¬sia c este constrîns şi p gubit, poate c m-ar invidia şi ar fi cu siguran nemul umit şi inca¬pabil s -şi înving vreodat nemul umirea de a pleca înd r t singur. Singur — ştii tu ce-nseamn asta ?" „Dar, nu poate afla şi pe alt cale de c s toria noastr ?" „Fireşte c asta nu pot s-o împiedic, dar este pu in probabil s afle, avînd în vedere felul lui de via ." „Dac ai asemenea prieteni, ar fi trebuit s nu te logodeşti de fel." „Ei, e vina noastr a amîndurora ; dar nici acum n-aş vrea s fie altfel." Şi cînd ea mai îng im , r suflînd precipitat sub s rut rile lui : „De fapt tot m mîhneşte", Georg consider c e foarte firesc s -i scrie totul prietenului. « sta sînt şi aşa trebuie s m accepte, îşi spuse, nu pot face din mine un om care s fie, cumva, mai potrivit pentru prietenia cu el, decît sînt eu.» Şi într-adev r, în lunga scrisoare pe care o scrise în aceast diminea de duminic , îi relata prietenului în urm toarele cuvinte despre logodna ce avusese loc : «Noutatea cea mai bun am l ¬sat-o la urm . M-am logodit cu o domnişoar Frieda Brandenfeld, o fat dintr-o familie bogat , care s-a stabilit aici tîrziu dup plecarea ta şi pe care, deci, e aproape sigur c n-o cunoşti. Se va mai ivi prilejul s - i dau am nunte despre logodnica mea, pentru ast zi e destul s afli c sînt foarte fericit şi c în rela iile dintre noi nu s-a schimbat nimic afar doar de faptul c ai acum în mine, în loc de un prieten obişnuit, un prie¬ten fericit. In plus vei avea în logodnica mea — care- i transmite calde salut ri şi care- i va scrie şi ea în curînd — o prieten sincer , ceea ce nu este cu totul lipsit de importan pentru un hol¬tei. Ştiu c sînt multe lucruri care te împiedic s ne faci o vizit , dar oare nunta mea n-ar fi tocmai prilejul potrivit s înl turi toate piedi¬cile ?

Orice-ar fi, îns , procedeaz cum crezi c e mai bine, f r a ine seama de nimic.»

Cu aceast scrisoare în mîn Georg şezuse mult vreme la birou, privind pe fereastr .

Abia dac r spunsese printr-un zîmbet absent unui cu¬noscut care-l salutase trecînd pe str du . Într-un tîrziu puse scrisoarea în buzunar şi ieşi din camer , traversînd micul coridor pîn -n ca¬mera tat lui s u, în care nu mai fusese de luni de zile. De altfel nici nu era nevoie de obicei, întrucît venea permanent în contact cu tat l lui la magazin, prînzul îl luau amîndoi, în acelaşi timp, la un birt, iar seara, chiar dac fiecare îşi punea burta la cale dup propriu-i plac, mai şedeau totuşi, îndeobşte, o vreme în holul comun, fiecare cu ziarul în mîn , asta fireşte cînd Georg nu era plecat cu prietenii şi cînd nu-şi vizita logodnica, cum se întîmpla acum foarte des. Georg se mir cît de întunecoas era camera chiar şi în aceast diminea însorit . Atît de mult umbr f cea, aşadar, zidul înalt ce se ri¬dica dincolo de curtea îngust ! Tat l s u şedea la fereastr , într-un col împodobit cu tot felul de amintiri de la r posata so ie, şi citea ziarul, pe care-l inea întro parte, aproape de ochi, încercînd astfel s compenseze sl birea vederii. Pe mas erau resturile micului dejun, din care nu p rea s fi mîncat mare lucru. „Aa, Georg" spuse tat l venindu-i îndat îna¬inte. Halatul s u gros se deschidea în timpul mersului, poalele fluturau în jur. «Taic -meu înc mai este un adev rat uriaş», îşi zise Georg. Apoi spuse : „Aici e un întuneric insuportabil." „Da, de fapt este întuneric", r spunse tat l. „Ai închis şi fereastra ?" „îmi place mai mult aşa." „Dar e foarte cald afar ", vorbi Georg, ca un fel de adaos la cele de mai-nainte, şi se aşez .

Tat l strînse tacîmul cu care mîncase la micul dejun şi-l puse pe un dulap. „De fapt, continu Georg urm rind cu totul absent mişc rile b trînului, nu voiam decît s - i spun c am anun at, totuşi, la Petersburg logodna mea." Scoase scrisoarea pu in din buzunar şi o J s s alunece înd r t. „La Petersburg ?" întreb tat l. „Fireşte, prietenul meu", spuse Georg c utînd privirea p rintelui s u. — «La magazin arat , ins , cu totul altfel, decît cum st aici, rev rsat şi cu bra ele încrucişate pe piept»,

gîndi el. „Da. Prietenului t u", spuse tat l ap sat. „Ştii bine, tat , c la început voiam s -i ascund logodna mea. Din menajament, pentru c altfel n-am nici un motiv. Ştii şi tu c e un om dificil. Mi-am zis, n-are decît s afle din alt parte, chiar dac lucrul sta pare pu in probabil, inînd seama de felul lui de via singuratic — n-am cum s împiedic una ca asta — dar de la mine însumi, la urma urmei, s n-o afle." „Şi acum te-ai r zgîndit din nou?" întreb tat l punînd ziarul cel mare pe prichiciul fereg rei, iar pe ziar ochelarii, pe care-i acoperi cu mîna. „Da, acum m-am r zgîndit din nou. Mi-am zis c , dac mi-e prieten bun, atunci logodna mea fericit este şi pentru el o fericire. Şi de aceea n-am mai ezitat s i-o anun . Am vrut s - i spun înainte de a pune scrisoarea la cutie." „Georg, începu tat l s u, l indu-şi gura ştirb , ascult aici ! Ai venit la mine din cauza acestei chestiuni, ca s te sf tuieşti cu mine în privin a ei. Acest lucru î i face cinste, f r îndoial . Dar asta e nimic, chiar mai r u decît nimic, dac nu-mi spui acum tot adev rul. Nu vreau s r s¬colesc lucruri care nu-şi au locul aici. De la moartea scumpei noastre mame, s-au petrecut anumite fapte nu tocmai frumoase. Poate c le-o veni şi lor vremea şi poate le-o veni mai curînd decît credem. La magazin îmi scap unele am ¬nunte, poate c nu-mi sînt t inuite — nu vreau s afirm acum c -mi sînt t inuite — nu mai sînt destul de în putere, memoria m cam las , nu mai pot cuprinde toate treburile acelea multe. sta este în primul rînd mersul firesc al naturii, iar în al doilea rînd, pe mine m-a doborît moar¬tea m icu ei noastre mai mult decît pe tine. — Dar, fiindc tocmai sîntem la chestiunea asta, la scrisoarea asta, te rog, Georg, nu m am gi.

Este o nimica-toat , nu pre uieşte nici cît o r suflare, aşa c nu m am gi. Exist întradev r prietenul sta de la Petersburg ?"

Georg se ridic încurcat. „S -i l s m pe prietenii mei. 0 mie de prieteni nu fac cît tat l meu. Ştii ce cred eu ? C nu te cru i destul. Vîrsta îşi cere, îns , drepturile ei. îmi eşti indispensabil la magazin, o ştii foarte bine, dar dac magazinul i-ar amenin a s n ¬tatea, l-aş închide chiar mîine pentru totdeauna. Aşa nu mai merge. Trebuie s introducem un alt fel de via pentru tine. Dar radical. Stai aici în întuneric, cînd în hol ai avea o lumin fru¬moas . Abia guşti din micul dejun, în loc s m nînci ca lumea, ca s te întremezi. Stai cu fe¬reastra închis şi aerul i-ar face atît de bine. Nu, tat ! Am s aduc doctorul şi o s -i urm m pres-scrip iile. O s schimb m camerele, ai s te mu i în camera din fa , iar eu aici. N-o s fie nici o schimbare pentru tine, totul va fi c rat dincolo. Dar mai e timp pentru toate astea, acum mai suie-te pu in în pat, ai neap rat nevoie de odih¬n . Haide, am s teajut la dezbr cat, o s vezi c m pricep. Sau, dac vrei s mergi îndat în camera din fa , o s te culci deocamdat în pa¬tul meu. sta ar fi, de fapt, un lucru foarte în elept."

Georg sta chiar lîng taic -s u, care l sase s -i atîrne în piept capul cu p rul alb, ciufulit. „Georg", vorbi tat l încetişor, f r s se clin¬teasc .

Georg îngenunche numaidecît lîng tat l s u şi v zu la col ul ochilor, pe chipul ostenit al b trînului, pupilele mult m rite privindu-l fix. „N-ai nici un prieten la Petersburg. Totdeauna ai fost un mucalit şi nu te-ai ab inut nici fa de mine. Cum o s ai un prieten tocmai acolo î Nu-mi vine s cred una ca asta." „Ia gîndeşte-te bine, tat , spuse Georg ridicîndu-l din fotoliu şi, cum sta sl bit în fa a lui, îl dezbrac de halat, în curînd se împlinesc trei ani de cînd a fost prietenul meu în vizit la noi. Îmi amintesc înc foarte bine c nu- i prea pl cea, Cel pu in de dou ori a trebuit s t g duiesc c e la mine, deşi tocmai se afla în camera mea. I i : puteam în elege foarte bine aversiunea fa de el, prietenul meu are ciud eniile lui. Dar apoi, te-ai îl duse între inut totuşi foarte bine cu el. Ba eram chiar, mîndru atunci pentru c -l ascultai, aprobînd din cap şi îi puneai întreb ri. Dac te gîndeşti bine trebuie s - i aminteşti.

Istorisea atunci poveşti de necrezut despre revolu ia ruseasc . De pild , cum în timpul unei c l torii de afaceri la Kiev v zuse, într-un balcon, un preot care — cu prilejul unei

agita ii — îşi crestase pîn la sînge o cruce în podul palmei, ridicînd apoi mîna şi adresîndu-se mul imii. Tu însu i ai istorisit povestea asta mai departe, pe ici, pe colo." Între timp, Georg izbutise s -l aşeze pe taic s u din nou în fotoliu şi s -i scoat cu precau ie indispensabilii de flanel pe care-i purta peste izmenele de pînz , precum şi ciorapii. La vederea rufariei nu tocmai curate, îşi f cu reproşuri c -şi neglijase tat l.

Desigur c ar fi fost de datoria lui s vegheze la schimbarea primenelilor b trînului. Înc n-a discutat pe larg cu logodnica sa cum are de gînd s organizeze viitorul tat lui s u, în]trucît presupuseser în mod tacit c b trînul avea s r mîn singur în vechea locuin . Dar acum se hot rî, scurt şi categoric, s -l ia la el, în viitoarea lui gospod rie.

Dac priveai lucrurile mai bine, aproape se p rea c îngrijirea, de care urma s aib tat l s u parte acolo, ar putea veni prea tîrziu. Îl duse pe taic -s u pe bra e pîn în pat. Avu un sentiment îngrozitor cînd, în timpul celor cîşiva paşi pîn la pat, b g de seam c b trînul se. juca cu lan ul ceasului pe care, el, Georg, îl purtat la piept. Nici nu-l putu aşeza numaidecît în pat, atît de tare se încleştase de acest lan de ceas.

De îndat ce fu aşezat în pat, totul p ru s mearg strun . Se înveli singur şi trase apoi plapuma impresionant de mult peste um r. Privi nu f r pritenie în sus la Georg. „Nu-i aşa, c - i aminteşti de el ?" întreb Georg şi d du din cap îmb rb tîndu-l. „Sînt învelit bine ?" întreb tat l, de parc nu s-ar. fi putut uita dac picioarele îi sînt destul de învelite. „Deci, î i place în pat", spuse Georg potrivind mai bine plapuma în jurul lui.

-,Sînt învelit bine ?" întreb tat l înc o dat şi p ru s aştepte r spunsul cu deosebit aten ie. „Linişteşte-te, eşti învelit bine." „Nu ! strig tat l de parc r spunsul s-ar fi ciocnit de întrebare, apoi arunc plapuma cît colo, cu o for care o f cu s se desf şoare în zbor vreme de-o clip , şi se scul în picioare în pat. Doar o mîn o inea uşor sprijinit de tavan Vrei s m îmbrobodeşti, ştiu eu, derbedeule, dar înc nu sînt îmbrobodit. Şi chiar de-ar fi ultimele mele puteri, e destul pentru tine, e prea mult pentru tine. De bun seam c - i cunosc prietenul. Ar fi fost un fiu pe placul inimii mele. De-asta l-ai şi am git în to i anii aceştia.

Pentru ce altceva ? Crezi c eu n-am plîns dup el ? De aia te încui în birou s nu te deranjeze nimeni, şeful e ocupat ca s - i po i scrie scrisorelele pref cute, pentru Rusia.

Dar, din fericire, unui tat nu e nevoie s -i arate nimeni cum s ghiceasc inten iile fiului s u. Şi de îndat ce i-ai închipuit c i-ai venit de hac, şi anume c i-ai venit de hac în aşa fel încît s te po i aşeza cu fundul pe el şi tat l nici s nu crîcneasc , iat c domnişorul de fiu-meu s-a hot rît s se însoare ! Georg privi în sus la chipul spectral al tat lui s u. Prietenul din Petersburg, pe care tat l s u îl cunoştea deodat atît de bine îl înduioşa mai mult ca oricînd. Îl vedea pierdut în întinsa Rusie. Îl vedea în uşa magazinului gol, pr dat. Abia mai st tea printre rafturile sf rîmate, printre m rfurile rupte buc ele, printre l mpile de gaz aerian, gata s se pr buşeasc . De ce a trebuit s se duc atît de departe ! ^Ci uit -te o dat la mine!" strig tat l şi Georg alerg , aproape absent, spre pat ca s nu-i scape nimic, dar se opri la mijlocul drumului.

Fiindc şi-a ridicat fustele, începu tat l cu glas mieros, fiindc şi-a ridicat fustele aşa, gîsca aia dezgust toare — şi, pentru a reprezenta concret faptele, îşi s lt c maşa atît de sus, încit i se v zu partea de sus a coapsei cicatricea din anii r zboiului — fiindc şi-a ridicat fustele aşa, şi aşa, şi aşa, te-ai dat la ea şi, pentru a- i face poftele cu ea nestingherit, ai profanat amintirea mamei noastre i-ai tr dat prietenul şi l-ai vîrît pe taic -t u în pat, ca s nu se mai poat mişca.

Dar poate s se mişte ori ba ? Şi sta complet dezvelit, aruncînd din picioare. Radia de bucurie, convins c pricepuse totul.

Georg sta într-un col , cît putea mai departe de taic -s u. Trecuse cîtva timp de cînd se hot rîse ferm s observe totul cît poate de atent, pentru ca nu cumva s fie luat prin surprindere, pe ocolite, pe la spate sau de sus. Acum îşi aminti din nou de hot rîrea

uitat de mult şi o uit din nou, aşa cum treci un firicel scurt prin urechea acului. „Dar prietenul t u, totuşi, nu este tr dat! striga tat l, şi mişcîndu-şi degetul ar t tor încolo şi-n coace, înt ri spusele. Eu am fost reprezentantul lui aici, la fa a locului." „M sc riciule !" nu se putu ab ine Georg s -i strige, dîndu-şi îns îndat seama de r ul f cut şi muşcîndu-şi prea tîrziu — cu ochii holba i - limba, încît se chirci de durere. „Da, fireşte c a fost o mascarad ! Macarad ! Bun cuvînt! Ce alt mîngîiere i-a mai r mas b trînului tat v duv. Spune — şi, pentru clipa r spunsului, mai fii o dat fiul meu în via — spune ce altceva îmi r mînea de f cut, în c m ru a mea dosnic , persecutat de personalul necredincios, b trîn pîn -n m duva oaselor?

Iar fiu-meu umbla triumf tor prin lume, încheia afaceri pe care eu le preg tisem, se desf ta în pl ceri şi, înaintea lui taic -s u, ieşea la socoteal cu o fa ermetic de om de onoare ! Crezi c eu nu te-am iubit, eu, cel de la care ai purces ?"

«Acum se va apleca înainte, gîndi Georg, de-ar c dea şi de s-ar zdrobi !» Cuvîntul acesta îi şuier prin minte.

Tat l se aplec înainte, îns nu c zu. Dar cum Georg nu se apropie, aşa cum se aşteptase, se îndrept din nou. „R mîi acolo unde eşti, n-am nevoie de tine!Î i închipui c mai ai putere s vii pîn-aici şi c te ab ii numai fiindc aşa vrei. S nu te-nşeli! Înc mai sînt cel cu mult mai puternic !

Singur, poate c ar fi trebuit s m retrag, dar mama m-a dat for a ei, cu prietenul t u m-am aliat în chip minunat, clientela ta o am aici în buzunar.”

Chiar şi la c maş are buzunare !» îşi spuse Georg şi crezu c putea s -l discrediteze în fa a întregiî lumi cu remarca asta. Gîndi asta doar o clip , întrucît uita totul necontenit. „Ia- i logodnica la bra şi încearc s -mi ieşi înainte! O s i-o m tur de lîng tine, nici nu ştii cum!"

Georg f cu o mutr de parc n-ar fi crezut una ca asta. Tat l d du din cap înspre col ul unde se afla Georg, înt rind cele spuse.

Georg f cu o mutr de parc n-ar fi crezut ai întrebat, dac s -i scrii prietenului t u despre logodn ! Da' ştie totul, prostule, ştie totul ! Doar i-am scris eu, fiindc ai uitat s mi iei condeiul şi mapa de scrisori. De asta nu mai vine de atî a ani pe-aici, ştie totul deo sut de ori mai bine decît tine însu i, scrisorile tale le mototoleşte cu mîna stîng , necitite, în timp ce cu dreapta ine scrisoarea mea ca s-o citeasc !"

De entuziasm, îşi roti bra ul pe deasupra capului. „Ştie totul de-o mie de ori mai bine!" strig el. „De zece mii de ori !" spuse Georg spre a-şi ironiza p rintele, dar cuvîntul r sun cu gravitate inc din clipa cînd u rosti. „De ani de zile tot aştept s vii cu întrebarea asta ! Crezi tu c m mai intereseaz altceva?

Crezi c mai citesc ziarele? Na!" şi-i arunc fiului s u un ziar, care cine ştie cum ajunsese în pat. Era un ziar vechi, purtînd o denumire complet necunoscut lui Georg. „Cît ai mai şov it pîn s ajungi matur ! A trebuit s moar mama, nu i-a mai fost dat s apuce ziua bucuriei ; prietenul t u se pr p deşte în Rusia lui, înc de acum trei ani se ofilise destul pentru a fi aruncat la gunoi, iar eu, vezi binecum am ajuns. C doar pentru asta ai ochi! " „Aşadar, m-ai pîndit !" strig Georg.

Tat l zise într-o doar cu comp timire : „Probabil c asta ai vrut s-o spui mai de mult. Acum nici nu se mai potriveşte. Apoi mai tare: Acum ştii deci ce mai exist în afar de tine, pîn acum nu ştiai decît doar de tine !

Propriu-zis erai un copil nevinovat, dar şi mai propriu-zis erai un om diabolic ! — De aceea afl : te osîndesc acum la moarte prin înec !"

Georg se sim i alungat din camer , bufnitura cu care tiac -sau se pr buşise pe pat în urma lui îi mai st ruia înc în urechi. Pe scara, pe ale c rei trepte gonea ca pe un plan înclinat, o trînti gr mîd pe servitoarea care tocmai se preg tea s urce pentru a deretica prin apartament şi a înl tura urmele nop ii. „Sfinte Isuse !" striga ea şi-şi acoperi fa a cu şor ul, dar el disp ruse. îşni pe poart , peste caldarîm, sim indu-se atras de ap .

Apucase strîns parapetul întocmai cum apuc un înfometat hrana. Se avînt pe deasupra, ca un gimnast perfect, cum fusese în anii tinere ii, spre mîndria p rin ilor s i. Înc se mai inea bine cu mîinile ce sl beau tot mai mult, pîndi printre gratiile parapetului trecerea unui autobuz, care s acopere cu uşurin zgomotul c derii lui, şi strig încetişor : „Dragi p rin i, v-am iubit totuşi mereu", şi-şi d du drumul s cad . În clipa asta era pe pod o circula ie cu adev rat interminabil .

Not asupra edi iei Traducerea romanului Procesul, realizat de Gellu Naum, publicat în 1965 la Editura pentru Literatur Universal şi reeditat în 1977 la Editura Minerva cu foarte pu ine şi neînsemnate modific ri, urmeaz textul stabilit de Max Brod în celebra edi ie din 1925.

Dup ce Kafka însuşi nu publicase decât o parte a capito¬lului În catedral , şi anume parabola cu paznicul por ii, ap rut în 1915 sub titlul În fa a legii, Max Brod, dup cum se ştie, salvatorul manuscriselor lui Kafka, a încercat s dea Procesului o form finit şi a l sat deoparte capitolele consi¬derate incomplete. Raportându-se la edi ia Brod, traducerile consacrate, în diferite limbi, au preluat în mod fatal acest text clasic.

Edi ia de fa are îns în vedere textul stabilit de Malcolm Pasley care public integrala Kafka la Editura S. Fischer din Frankfurt am Main, unde Procesul a ap rut în 1990.

Urmând modul în care autorul însuşi şi-a ordonat şi deli¬mitat manuscrisele, Malcolm Pasley editeaz Procesul în dou sec iuni: Capitole şi Fragmente. Prima sec iune cuprinde, cu o singur excep ie, textul stabilit de Max Brod, astfel încât am putut prelua traducerea lui Gellu Naum pe care am confruntat-o cu versiunea „Malcolm Pasley”, prilej cu care am operat o serie de modific ri, relativ pu ine şi absolut neesen iale. Excep ia amintit o constituie „Capitolul patru” din edi ia Brod, Prietena domnişoarei Bürstner, capitol care în edi ia Pasley apare în sec iunea Fragmente.

Trebuie subliniat totuşi c , în ciuda acestui fapt, şi în edi ia Pasley Procesul cuprinde tot zece capitole, ca şi în edi ia Brod. Acest fenomen se datoreaz faptului c Malcolm Pasley împarte „Capitolul întâi” din edi ia Brod, Arestarea. Convorbiri cu doamna Grubach. Apoi domnişoara Bürstner, în dou capitole distincte: Arestarea şi Convorbiri cu doamna Grubach. Apoi domnişoara Bürstner.

Sec iunea Fragmente cuprinde pe lâng Prietena dom¬nişoarei Bürstner, capitol pe care l-am p strat, firesc, în t lm cirea lui Gellu Naum, o serie de texte inedite care au fost traduse de semnatarul acestei Note asupra edi iei si care a realizat şi confruntarea dintre edi ia Brod şi edi ia Pasley, pe de o parte, şi traducerea lui Gellu Naum, inclusiv în varianta republicat în 1977, pe de alt parte.

Aceste texte sunt urm toarele: Procurorul, La Elsa, Lupta cu directorul-adjunct, Casa şi C l toria la mama.

Se în elege, aceste texte sunt traduse şi publicate pentru prima dat la noi.

Malcolm Pasley arat în Nota asupra edi iei c dintre aceste „fragmente” doar Prietena domnişoarei Bürstner şi C l toria la mama pot fi integrate cu precizie, gra ie ra¬port rilor cronologice, în succesiunea capitolelor din roman. Astfel, întâmpl rile din „fragmentul” Prietena domnişoarei Bürstner se petrec la cinci zile dup arestarea lui Josef KL, iar cele din C l toria la mama cu dou s pt mâni înainte de executarea acestuia. În schimb, celelalte „fragmente” scap unei integr ri exacte: Procurorul poate fi plasat la scurt vreme dup ares¬tare, La Elsa graviteaz în jurul capitolului despre unchiul lui K., iar Lupta cu directorul-adjunct şi Casa şi-ar g si locul c tre sfârşitul romanului. În privin a acestora dou din urm , editorul presupune c scriitorul însuşi nu se hot râse unde s le plaseze.

Mai facem precizarea c edi ia de fa nu se abate de la textul publicat de Malcolm Pasiey decât într-o singur pri¬vin : Gellu Naum a segmentat o seam de paragrafe, prea lungi şi în edi ia Brod, şi a trecut sub forma dialogului ceea ce Kafka insereaz în corpul alineatelor, mul umindu-se, în tradi ia prozei germane, s redea cuvintele personajelor între semnele cit rii. Din motive care, credem, nu mai tre¬buie evocate aici, am p strat aceast inadverten fa de noua edi ie de referin . Mai mult decât atât, am preluat aceste op iuni ale lui Gellu Naum şi pentru „fragmentele” traduse de noi.

Radu Gabriel Pârvu