Constantin Brancoveanu in istoria si cultura romana

îmbunătăţească: Brâncoveanu le oferea ştiri despre ceea ce se petrecea la turci şi îi aproviziona, iar imperialii i-au recunoscut titlul de „principe al imperiului” în data de 30 ianuarie 1695.

Nici turcii nu erau neglijaţi. Brâncoveanu le plătea dările şi îi ajuta ori de câte ori era solicitat, cum se întampla deseori, cu precădere în cazul întăririi sau ridicării unor cetăţi importante din punct de vedere strategic. Însă obligaţiile domnitorului român faţă de Poartă nu se învârteau doar în jurul chestiunilor băneşti. Sultanul era informat permanent cu privire la situaţia ţărilor creştine din jur, iar pentru a obţine informaţiile acestea, Brâncoveanu îşi crease o adevarată reţea de informatori şi de spioni răspândiţi în toate punctele fierbinţi ale ţării, dar şi ale străinătăţii: la Viena, la Veneţia şi chiar la Moscova.

Nu este de mirare că dărnicia şi generozitatea sa, inpuse de împrejurări, era singura metodă de a ţine la distanţă lacomii duşmani şi i-au adus denumirea de Altân-beg sau „principele aurului”. Bogăţia şi dărnicia sa îl făcuseră celebru, de aceea la Istanbul, mai-marii se întreceau între ei pentru a avea de-a face cu prinţul Valahiei. Aurul a fost cel care i-a asigurat domnia liniştită, însă tot aurul a fost acela care l-a pierdut pe domnul Brâncoveanu împreună cu cei patru feciori ai săi. Desfăşurarea războiului curuţilor i-a impus domnului muntean o politică abilă, ajutând românii din Transilvania, dar şi menţinând echilibru între Habsburgi şi Poartă. Datorită „politicii pungilor cu aur“ care erau trimise otomanilor, Constantin Brâncoveanu a fost întărit în scaun succesiv în 1696, 1698, 1700 şi 1704 de către Imperiul Otoman. În istoria Europei medievale, Constantin Brâncoveanu s-a remarcat ca un mare om politic şi fin diplomat. Domnind într-o zonă fierbinte a Europei, Brâncoveanu a trebuit să lupte împotriva expansiunii otomane, care ameninţa stabilitatea continentului. Pentru aceasta, a recurs la alianţe strategice cu vecinii, urmărind păstrarea independenţei Ţării Româneşti şi apărarea credinţei ortodoxe strămoşeşti prin constituirea unui front antiotoman împreună cu popoarele din Balcani. Politica sa externă a urmărit echilibrul faţă de presiunile celor trei mari imperii: austriac, otoman şi rus. El a aderat la Liga sfântă (constituită în 1684 din iniţiativa Papei Inocenţiu al XI-lea), alcătuită din Statul Papal, Imperiul Habsburgic, Polonia, Veneţia şi Rusia, care dorea alungarea turcilor din Europa şi realizarea unui nou echilibru politic între puterile Europene.

Dacă până la Brâncoveanu, Ţara Românească a fost doar un stat tampon, care era angajat mereu în războaie, oferind Europei răgazul de a dezvolta cultura şi artele, în timpul Epocii Brâncoveneşti statutul Ţării Româneşti se schimbă prin încetarea acţiunilor militare, ţara devenind leagăn de cultură românească şi de Ortodoxie. Voievodul era profund 214