Astfel, tradiţia populară românească consemnează şi astăzi ideea de primire a cuiva în cea mai mare cinste prin întâmpinarea cu pâine şi sare. Expresia „drag ca sarea-n ochi” evidenţiază pe cineva nesuferit, iar sarea-n bucate arată efectul benefic al acesteia. „A pune sare pe coadă cuiva” înseamnă a-l stimula în rău, a-l pedepsi. Ion Creangă ne aminteşte de drobul de sare de pe cuptor şi „Drob de sare în spinare / Mălăieş în călcâieş”, iar la Petre Ispireascu, basmul Sarea în bucate. În localitatea natală (paradoxal aici sarea se găseşte la tot pasul în stare naturală), existau vorbe bătrâneşti legate de pierderea unei mici cantităţi, atunci când, din neatenţie, solniţa era răsturnată. Dacă cel distrat era un copil se spunea că va lua bătaie, iar dacă i se întâmpla unui adult, acestuia nu-i mergea bine. Tâlcul acestora, ca şi perenitatea unor obiceiuri, zicale şi proverbe sunt mărturii ale însemnătăţii pe care sarea a avut-o din cele mai vechi timpuri în viaţa oamenilor. Nicolae Iorga prezenta existenţa «aurului alb» ca pe o dovadă a continuităţii românilor, deoarece nu se părăseşte niciodată pământul unde este sarea, şi mai ales un pământ cu sare aşezat între pământuri care n-au sare, fiindcă toată Peninsula Balcanică n-are decât sarea de mare1. Termenul principal cu care voi opera în acest articol este cel de ocnă, prezent în toate documentele evului mediu românesc, ca loc unde se exploatează sarea. Sensul de temniţă, închisoare, nu va exista în studiul de faţă. Pentru a evita repetiţiile supărătoare voi recurge la sinonimele sărărie şi salină. ♦Etape în exploatarea sării: Datorită situaţiei cu totul favorabilă în care se prezintă zăcămintele de sare din regiunea Carpaţilor este explicabil ca valorificarea acestora să fi început încă din cele mai îndepărtate timpuri. În primă etapă existau exploatările la zi sau în carieră, acolo unde sarea apărea la suprafaţă. Ele constau în simple excavaţii executate la partea superioară a masivelor de sare prin atacul direct al zăcământului. Aveau o formă circulară sau eliptică, în trepte, şi ajungeau la adâncimi mici, din cauza viiturilor de ape sau a surpărilor de terenuri. Când o astfel de exploatare era părăsită, se deschidea o alta nouă, în imediata ei apropiere, continuându-se cu atacul întregii suprafeţe descoperite a zăcământului de sare, până la completa epuizare. Următoarea etapă este metoda exploatării prin goluri sub formă de con, butelie sau clopot cunoscute în limbajul popular sub numele de ocne de sare2. În a doua jumătate a secolului al XIX-lea se renunţă la astfel de metode şi se deschid noi puncte de lucru unde exploatarea era modernă, pe bază de maşini, în sistemul galeriilor. 1
Iorga, Nicolae - Istoria românilor prin călători. De la jumatatea veacului al XVII-lea până la 1800, vol. II, Editura Casei Şcoalelor, Bucureşti, 1928, p. 9. 2 Stamatiu, M. - Istoricul metodelor de exploatare a zăcămintelor de sare din România, Imprimeria Naţională, Bucureşti, 1943, p. 9. 140