Revista Mărturisirea Ortodoxă

M|RTURISIREA ORTODOX| Revist\ trimestrial\ de teologie [i spiritualitate ortodox\  anul I  nr. 1  octombrie-decembrie 2018

 Lucrările Conferinţei teologice „Ortodoxia şi Colimbari, doi ani mai târziu. Erezie-Caterisire-Rezistenţă ortodoxă”, Salonic, 16 iunie 2018 Dialog cu Gheronda Gavriil de la Sfântul Munte despre lupta corectă contra ereziei Canonul Sfântului Atanasie cel Mare despre reprimirea celor ce nu s-au făcut părtaşi eresului de bunăvoie http://www.marturisireaortodoxa.ro

Rezoluţia din ianuarie 2018 Subsemnaţii, membri ai Sinaxei Ortodoxe Naţionale a clericilor, monahilor şi mirenilor îngrădiţi prin întreruperea pomenirii de ierarhii care au aprobat deciziile sinodului mincinos din Creta, dorind să ducem lupta cea bună pentru apărarea dreptei credinţei şi să ne păzim de pericolul alunecării într-o gândire şi o atitudine schismatice, mărturisim următoarele: 1. Suntem şi rămânem membri ai Bisericii Ortodoxe Române, Biserica strămoşilor, a noastră şi a urmaşilor noştri. Scopul luptei noastre este de a ne delimita de erezia ecumenistă şi a conştientiza pliroma Bisericii româneşti cu privire la pericolul pătrunderii acestei erezii în viaţa bisericească, generând astfel o reacţie menită să determine ierarhia să condamne sinodul din Creta ca pe unul care a instituţionalizat ecumenismul la nivel panortodox şi să înceapă demersurile pentru retragerea BOR din toate organizaţiile ecumeniste locale, naţionale, regionale şi mondiale.

2. Ne ferim a-i considera eretici pe toţi membrii Bisericii Ortodoxe Române care mai au încă comuniune cu ierarhii ecumenişti.

Operăm distincţia necesară între cei ce au o cugetare eretică manifestă, clădită în decenii de propagandă ecumenistă şi exprimată prin acceptarea fără rezerve a ecumenismului şi a hotărârilor din Creta – la nivel decizional, în cazul ierarhilor, şi de solidarizare cu decizia acestora, în cazul acelor clerici şi mireni cu mentalitate ecumenistă –, şi cei ce se află în comuniune (părtăşie) cu aceştia din alte motive decât ataşamentul faţă de valorile ecumeniste: frica, ignoranţa, lipsa unei informări corecte, incapacitatea de a înţelege ce s-a întâmplat în Creta etc. Îi tratăm pe cei cu cugetare eretică ca pe ereticii condamnabili, dar încă necondamnaţi de un sinod ecumenic sau panortodox al Bisericii Ortodoxe, şi îi îndemnăm la pocăinţă, abandonarea şi condamnarea ecumenismului şi revenirea la gândirea ortodoxă a Bisericii, iar pe cei aflaţi încă în comuniune cu ei îi sfătuim să se informeze corect cu privire la sinodul mincinos din Creta şi, după o serioasă deliberare cu privire la efectele ereziei ecumeniste asupra mântuirii şi a vieţii Bisericii, în deplină libertate a conştiinţei proprii, să înceteze, prin nepomenire, comuniunea cu erezia ecumenistă şi cu cei ce o propovăduiesc în Biserica noastră, ştiut fiind că Sfinţii Părinţi conglăsuiesc că ereticii şi cei aflaţi în comuniune cu ei sunt deopotrivă vrăjmaşi ai lui Dumnezeu, iar părtăşia la erezie, indiferent de motivul care o generează, este începutul căderii şi al formării cugetării şi practicii eretice.

3. Nu împărtăşim ideea că toţi arhiereii Bisericii Ortodoxe din întreaga lume sunt compromişi şi că la ora actuală nu ar mai exista nicăieri ierarhi ortodocşi sau că toate Bisericile Ortodoxe sunt ecumeniste. Recunoaştem şi respectăm atât lupta dusă de Bisericile Ortodoxe care au pus capăt participării la mişcarea ecumenistă şi au refuzat, din acest motiv, să ia parte la sinodul din Creta, cât şi mărturisirea ierarhilor care se opun deschis ecumenismului şi deciziilor luate în Creta. Îl rugăm pe bunul Dumnezeu să îi întărească pentru a întruni un sinod ortodox al întregii Biserici care să condamne ecumenismul, sinodul din Creta şi, nominal, pe cei ce le susţin.

4. Suntem de acord că schimbarea calendarului în anul 1924 a fost o acţiune ecumenistă care a rupt unitatea liturgică a ortodocşilor de pretudindeni. Considerăm că o revenire la calendarul patristic se poate face numai fie printr-o decizie a sinodului Bisericii Ortodoxe Române, fie a unui sinod panortodox sau ecumenic cu autoritate pentru toţi credincioşii ortodocşi din lume. Credem că revenirea unilaterală, personală sau în grup, la calendarul vechi ar crea, în acest moment, aceeaşi dezbinare pe care a creat-o în urmă cu un secol schimbarea acestuia.

5. În viaţa liturgică, îndemnăm la ţinerea calendarelor editate de către episcopiile Bisericii Ortodoxe Române, iar în privinţa diferitelor dezlegări la peşte aflate în aceste calendare sau a altor neclarităţi recomandăm celor ce doresc să urmeze, în ţinerea postului sau a sărbătorilor, rigoarea dintotdeauna a Bisericii, fără pogorămintele făcute în ultimele decenii, să se consulte cu duhovnicii care cunosc prevederile tipiconale din vechime.

6. Afirmăm că întreruperea pomenirii ierarhilor ecumenişti nu suspendă în vreun fel legislaţia canonică a Bisericii Ortodoxe, care continuă să fie obligatorie pentru toţi, în interpretarea corectă, multiseculară, a Bisericii, iar nu a fiecăruia dintre cei ce o utilizează, şi ne delimităm de orice derapaj de gândire teologică, de limbaj sau de comportament, produs sub pretextul luptei contra ereziei ecumeniste şi motivat prin exemple greşit înţelese sau scoase din context ale celor care au luptat în trecut împotriva diferitelor erezii din Biserică. În acest sens, îndemnăm pe toţi cei ce au întrerupt pomenirea să adopte un limbaj teologic echilibrat, rezervat, în duh de pace, menit a-i încuraja mai ales pe cei ce cugetă ortodox şi se pregătesc să întrerupă comuniunea cu erezia şi promotorii acesteia, dar şi pe cei ce încă nu au luat o atitudine faţă de ecumenism şi trebuie să vadă în lupta noastră lupta cea bună, iar nu o atitudine intolerantă şi lipsită de dragoste.

7. Respectăm principiile luptei contra ecumenismului enunţate în Rezoluţia Sinaxei de la Botoşani, din 18 iunie 2017, şi deciziile adoptate cu prilejul întâlnirii de la Beiuş, din 12 septembrie 2017. Îi respectăm şi sprijinim pe preoţii care au fost caterisiţi necanonic pentru mărturisirea lor ortodoxă şi continuăm nepomenirea până când ierarhia se va dezice şi va condamna sinodul din Creta şi va lua măsuri pentru scoaterea Bisericii noastre din toate organizaţiile ecumeniste. Participăm numai la întâlnirile şi sinaxele organizate legitim, cu un larg consens al membrilor Sinaxei Ortodoxe Naţionale în privinţa oportunităţii şi necesităţii convocării acestora, exprimat în duhul păcii şi al colaborării, pentru împreună-slujirea lui Hristos şi a Bisericii Sale.

8. Considerăm de o importanţă deosebită continuarea activităţii de informare a clericilor şi credincioşilor BOR cu privire la gravitatea documentelor sinodului din Creta, în diverse forme: articole, predici, cărţi, pliante, conferinţe, discuţii publice sau private etc. În acest spirit, suntem deschişi spre un dialog onest cu autorităţile eclesiale cu privire la ce s-a întâmplat în Creta, pentru a găsi o soluţie actualei crize.

9. Afirmăm disponibilitatea de a participa la activităţile la nivel naţional sau interortodox care au ca scop coagularea unei atitudini a ierarhilor, clericilor şi credincioşilor ortodocşi în vederea întrunirii unui sinod panortodox sau ecumenic de condamnare a ecumenismului, a sinodului din Creta şi, nominal, a celor ce le susţin.

10. Recomandăm tuturor clericilor şi credincioşilor care au întrerupt pomenirea să se dedice vieţii liturgice şi de rugăciune şi împlinirii poruncilor evanghelice, prin care se obţin despătimirea şi urcuşul duhovnicesc, iar nu speculaţiilor şi dezbaterilor teologice inutile, ce riscă să producă dezbinare între cei ce au pornit la drum cu acelaşi ţel şi devieri schismatice sau eretice de la calea patristică a acestei lupte. Accentuăm nevoia de unitate, frăţietate şi coerenţă în mărturisirea celor ce au întrerupt pomenirea, pentru ca exemplul nostru să fie unul demn de urmat pentru toţi cei ce ar dori să ia atitudine contra ecumenismului.

Aceste principii vor fi propuse spre dezbatere publică, apoi vor fi supuse analizei celorlalţi membri ai Sinaxei Ortodoxe Naţionale, în cadrul următoarei întâlniri trimestriale legitim întrunite, aceştia putându-le cu acel prilej modifica sau completa, iar dacă vor întruni acordul necesar al majorităţii membrilor Sinaxei, vor fi transpuse într-o rezoluţie faţă de care îşi va putea exprima adeziunea poporul credincios, în cadrul unei sinaxe legitim organizate, cu participarea clericilor şi credincioşilor care au întrerupt pomenirea ierarhilor ecumenişti.

Dumnezeu să ne ajute!

Ieromonah Grigorie Sanda Pr. Ic. Stavr. Ioan Ungureanu Pr. Cosmin Florin Tripon Pr. Claudiu Buză Pr. Vasile Ioviţa Monah Chiriac Cioi Teolog Mihai-Silviu Chirilă

M|RTURISIREA ORTODOX| Revistă trimestrială de teologie şi spiritualitate ortodoxă

Anul I, nr. 1, octombrie-decembrie 2018

Fondatori Ieromonah Grigore SANDA Preot ic. Stavr. Ioan UNGUREANU Preot Cosmin TRIPON Preot Claudiu BUZĂ Preot Vasile IOVIŢA Teolog Mihai-Silviu CHIRILĂ

Redacţia Mihai-Silviu CHIRILĂ – redactor-şef Preot Claudiu BUZĂ – redactor

Tiparul – Tipografia Autograf Piatra-Neamţ

ISSN 2602-1390, ISSN-L 2602-1390 Email: msc@marturisireaortodoxa.ro

„Ortodoxia și Colimbari, doi ani mai târziu.

Erezie-Caterisire-Rezistență ortodoxă”.

Conferinţa teologică de la Salonic, 16 iunie 2018

Conștiința pleromei Bisericii respinge pseudosinodul din Creta ∗ Cu multă bucurie, „Societatea de Studii Ortodoxe” publică în revista sa Theodromia „actele” binecuvântatei, mărturisitoarei și luptătoarei Manifestări care a fost organizată la Tesalonic în data de 16 iunie, cu titlul: „Ortodoxia și Kolymbari. Doi ani mai târziu. Erezie-Caterisire-Rezistență Ortodoxă”. Se adaugă astfel încât o verigă lanțului rezistenței ortodoxe pe care, timp de douăzeci de ani, „Societatea” o desfășoară cu statornicie, ferm și nezdruncinat, printr-o multitudine de conferințe, manifestări, discursuri, articole, lucrări colective, care, toate, au fost tezaurizate în cele douăzeci de volume ale revistei Theodromia, care, în acest an, împlinește douăzeci de ani de apariție, datând din 1999.

Pe parcursul acestei perioadei de douăzeci de ani, „Societatea de Studii Ortodoxe” și-a desfășurat lupta pentru Credința Ortodoxă conlucrând în exemplară unitate de cuget cu „Adunarea Clericilor și Monahilor Ortodocși”, la care au luat parte mulți și iluștri preoți ortodocși, ieromonahi și monahi athoniți, chiar și stareți și profesori universitari, luptele noastre fiind urmărite cu multă încredere de un mare număr de credincioși cucernici și virtuoși.

Pseudosinodul din Creta, care reprezintă un punct critic și de vârf al apostaziei contemporane, susținut de cei puternici ai pământului și de întâistătători și episcopi apostați, nu a avut parte de reacția cuvenită, astfel încât să se ajungă fie la zădărnicirea acestuia dintru început, fie, ulterior, la respingerea și condamnarea sa imediată. Mulți dintre foștii noștri tovarăși de luptă ori și-au pierdut îndrăzneala „de frica iudeilor”, ori au urmat calea cea mai potrivită de luptă și de rezistență, după cugetul lor, afectând temporar neștirbita unitate și unire în cuget de dinainte și pentru a căror refacere ne rugăm și nădăjduim că aceasta se va realiza grabnic. Întrucât însă Dumnezeu „poate și din pietrele acestea să ridice fii lui Avraam” (Mt. 3,9), frontul ortodox a fost întărit de două noi asociații ortodoxe din Tesalonic, care suplinesc absențele.

Acestea sunt Asociaţia Creştin-Ortodoxă „Sfântul Iosif Isihastul”, întemeiată de fii duhovnicești ai părintelui Nikolaos Manolis, și Asociaţia Ortodoxă Elenă „Izvorul Tămăduirii”, întemeiată de fii duhovnicești ai părintelui Fotios Vezynias. Împreună am organizat această manifestare ortodoxă, care, pentru a nu ştiu câta oară, a așezat Tesalonicul în avangarda luptelor ortodoxe și l-a făcut să fie o adevărată capitală a Ortodoxiei luptătoare, care opune rezistenţă în fața ecumenismului, și, mai ales, într-o zonă în care Patriarhul Bartolomeu încearcă să-și extindă jurisdicția, să reia sub conducerea sa pastorală regiunile care în chip nefericit sunt încă numite „Noile Teritorii” 1, o perspectivă incredibilă, care înspăimântă totuși și supune dispozițiilor sale majoritatea episcopilor „Noilor Teritorii”. Astfel se explică și furia pe care o răspândește și agresivitatea pe care ∗

Cuvânt înainte la ediția greacă a documentelor, publicate în Theodromia, anul 20, aprilie-iunie 2018 (n. ed.).

1 „Noile Teritorii” sunt regiunile din nordul Greciei, eliberate de sub jugul otoman în urma războaielor balcanice (1912-1913) (n. trad.)

6

PROTOPRESBITER THEODOROS ZISIS

o revarsă împotriva celor care rămânem nesupuși planurilor sale ecumeniste, planuri ale noii ordini.

Slabi și neputincioși după criteriile lumii, puternici fiind însă în Hristos, ne continuăm rezistența, pentru a împiedica și a stăvili extinderea dezastruoasă a panereziei ecumenismului. Pentru moment, persecutările, calomniile, defăimările și dorita noastră izolare de turma lipsită de cateheză și informare pot părea că își ating țelul, așa cum s-a întâmplat de multe ori în istoria Bisericii, din îngăduința lui Dumnezeu, pentru a ne fi încercate credința și răbdarea. Știm însă că Dumnezeu este cu noi și urmărește luptele pe care le dăm și la momentul potrivit va interveni, pentru a salva turma de lupii cei îngrozitori și pentru ca aceasta să rămână în unitatea de credință dimpreună cu sfinții profeți, apostoli, propovăduitori, evangheliști, martiri, mărturisitori și cu tot sufletul cel drept, care s-a săvârşit întru credinţă, dimpreună cu părinții și frații noștri care „întru dreapta credinţă” s-au săvârșit. În conștiința pleromei diacronice a Bisericii, pseudosinodul din Creta este un sinod eretic, nu unul sfânt, nici mare, nici sinod, așa cum mulți dintre noi am denunțat și așa cum reiese și din Actele Manifestării teologice desfășurate la Tesalonic, care sunt publicate în continuare.

Protopresbiter Theodoros Zisis

Salut din partea Părinților nepomenitori din Biserica Ortodoxă din Moldova Preacinstiți Părinți și împreună-slujitori în Hristos, Iubiți frați în Hristos, Cu aceste câteva cuvinte, pline de iubire în Domnul și cu smeritele și călduroasele noastre urări pentru toți Părinții și frații care se luptă pentru Ortodoxie, în Grecia și în alte părți, salutăm această manifestare, organizată de asociațiile ortodoxe din Tesalonic care au întrerupt comuniunea cu episcopii cu cuget eretic, precum și de cunoscuta Sinaxă a Clericilor și Monahilor Ortodocși, cu care am colaborat de multe ori în trecut, încă de la începutul anului mântuirii 2016, pentru combaterea comună a panereziei ecumenismului. Atunci și noi, două mănăstiri și mai mulți preoți din Republica Moldova, am întrerupt, în conformitate cu Sfintele Canoane, pomenirea episcopilor locali și a Patriarhului Moscovei, din cauza aprobării documentelor eretice preliminare ale sinodului (așa-zis) panortodox din Creta de către Sfântul Sinod al Bisericii Ruse, sub a cărei jurisdicție ne aflăm, precum și din pricina aprobării Declarației comune de la Havana, de asemenea eretice, date de Patriarhul Chiril și Papa Francisc.

Ne bucurăm de subiectele și obiectivele acestei manifestări care, cu ajutorul lui Dumnezeu, va contribui la informarea pleromei Ortodoxe în legătură cu ecumenismul antihristic, la întărirea fermității credincioșilor, la clarificarea aspectelor eclesiologice ale luptei de îngrădire și la coordonarea ortodocșilor de pretutindeni. Așa cum gândurile și rugăciunile dumneavoastră ne însoțesc, la fel vă însoțesc și ale noastre și îndeosebi pe păstorii care poartă greutatea acestei binecuvântate lupte și pe Părintele Protopresbiter Profesor Theodoros Zisis, care a avut întotdeauna grijă, prin prezența sa în Moldova și prin întregul său sprijin, să consolideze lupta noastră smerită, dar impusă de sfânta credință.

Vă mulțumim pentru strădaniile pe care le depuneți pentru singura Biserică adevărată și ne rugăm să primiți întotdeauna putere de Sus în lupta dumneavoastră personală, precum și în cea duhovnicească și dogmatică.

Cerând rugăciunile dumneavoastră, Din partea Părinților nepomenitori din Biserica Ortodoxă a Moldovei, Arhimandritul Pafnutie Sfânta Mănăstire Răciula

Cuvânt de salut al părintelui arhimandrit Maximos Karavas Iubiți părinți și frați, Să-I mulțumim din inimă lui Dumnezeu că ne-a învrednicit să ne întâlnim din nou în numele Lui și pentru numele Lui, fiindcă astăzi Biserica noastră se află în cel mai teribil ciclon care a existat de-a lungul vieții sale bimilenare, ecumenismul și cu toate derivatele acestuia. Suntem amenințați de arhierei că ne vor trimite în fața sinodului pentru a ne caterisi dacă nu întrerupem îngrădirea. Unor preoți le-au fost tăiate salariile; răsplata cerească însă nu o pot tăia! Caterisirea din partea unor astfel de episcopi lipsiți de curaj, tăcuți și şovăitori, a căror tăcere exprimă o credință eretică izbitoare, nu ne înspăimântă.

Ne zic că trebuie să facem „ascultare de episcop”. Ascultarea de episcop presupune ascultarea acestuia de Hristos și de Sfintele Canoane ale Bisericii și nu ascultarea de un om, orice funcție ar avea acesta, așa cum fac ei față de Bartolomeu. Să ne trimită spre caterisire! O astfel de caterisire din partea unor astfel de arhierei va fi o cinste pentru noi, întrucât Îl imităm pe Hristos și mii de sfinți. Să se lepede de ecumenism și de cei care urmează acestuia, de papa și de toate ramificațiile Satanei, cărora „Sinodul” din Colimbari le-a dat numele de „Biserici”. Să se lepede de cel mai mare dintre ereziarhi, Bartolomeu, și atunci cu bucurie vom părăsi și noi îngrădirea.

Fraților, corabia Bisericii nu este în primejdie; cei care sunt în primejdie sunt sufletele, pasagerii și echipajul. Fiindcă, din păcate, în loc să rămână pe vas pentru ca pasagerii și personalul să se urce în bărcile de salvare, iar căpitanul să coboare cel din urmă, căpitanii noștri au sărit, din nefericire, în barca lui Bartolomeu, care este găurită și se vor scufunda împreună cu acesta. Noi însă știm ce spune Sfântul Ioan Gură de Aur: „Înfurie-se marea! Ridică-se valurile!

Corabia lui Iisus nu poate s-o scufunde”.

Vreau să zicem deci cu toții, împreună cu Iosif Vryennios: „Nu ne vom lepăda de tine, iubită Ortodoxie! Nu vom minți față de tine, Cinstire de Părinţi predanisită! Întru tine ne-am născut și întru tine trăim și întru tine vom adormi!

Iar dacă vremea o va cere, și de mii de ori vom muri pentru tine”. Urăm bună desfășurare conferinței și ne dorim ca sufletele noastre să se unească încă și mai mult întreolaltă. Fiindcă, din păcate, suntem caracterizați, și ca eleni și ca creștini, de un rău: acela al separării. Fiecare dintre noi vrea să se facă propria-i voie. Nu! Trebuie să mergem pe calea Părinților Bisericii, a Canoanelor, a Evangheliei, a lui Hristos. Dumnezeu să ne învrednicească să ne reîntâlnim cât de curând.

Mulțumesc.

Cuvânt de salut al părintelui protopresbiter Haralambos Manolis Iubiți frați și împreună-slujitori în Hristos, Iubiți fii în Hristos, În primul rând, Îi mulțumesc Preabunului nostru Dumnezeu, Care ne-a învrednicit astăzi să ne adunăm toți într-un cuget pentru a vesti tuturor că noi rămânem neclintiți și credincioși Bisericii noastre Ortodoxe. Hotărârilor Sfintelor Sinoade. Urmăm Sfinților Părinți. Celor care s-au luptat și au păzit credința și ne-au lăsat ca moștenire îndemnul cunoscut tuturor: „Pe Papa să-l blestemați!”. Aceștia sunt Sfântul Cosma Etolianul, Sfântul Fotie cel Mare, Sfântul Marcu Eugenicul și alții. Aceștia au păzit credința noastră și nu orice pseudosinod.

Susținem cu tărie în fața tuturor: „Nu ne vom lepăda de tine, iubită Ortodoxie!”. Nu le vom permite neortodocșilor, celor nepocăiți, să sărute Sfântă noastră Masă. Canoanele Bisericii nu sunt pentru noi zidurile rușinii. Pentru noi nu există multe Biserici. Noi credem în Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolică. Sfinții Părinți de Dumnezeu purtători nu sunt pentru noi „victimele șarpelui începător al răutății”. Cunoaștem și aplicăm canoanele Bisericii, așa cum sunt canonul 15 al Sinodului I-II Constantinopol și canonul 31 al Sfinților Apostoli. Potrivit acestora, cei care se îngrădesc nu provoacă schismă și sunt vrednici de cinste, deoarece apără Biserica de schismă. Acesta este motivul pentru care persecutările clericilor sunt anticanonice și nedrepte. Însă noi, Poporul lui Dumnezeu, le mulțumim fiindcă au stat drepți și neclintiți. Sunt curajoși, sunt gata să sufere pentru Ortodoxie.

Fraților, să stăm departe de panerezia perfidă a ecumenismului!

Părinte Theodoros Zisis, conducător în această mare luptă pentru Biserica noastră, vă mulțumim!

Părinte Nikolaos Manolis, sunt mândru de tine și de sfânta ta familie.

Pentru luptele pe care le duci pentru Ortodoxia noastră. Rezistă, copilul meu, în fața prigonirilor, a defăimărilor, a tribunalelor episcopale și sinodale. Părinții tăi, frații tăi, fiii tăi duhovnicești se roagă pentru tine. Să ai binecuvântarea noastră, copilul meu! Vă mulțumim.

Părinte Fotios Vezynias, ești vocea ortodoxă a Mitropoliei Langadas. Această voce se aude acum mai tare, mai clară, de-acolo, de sus!

Vă mulțumim. Le mulțumim tuturor celor care au fost prigoniți sau se află sub prigonire pentru Ortodoxia noastră, clerici și mireni.

Mulțumim Asociațiilor Ortodoxe, președinților și membrilor acestora.

Mulțumim îndeosebi Asociației Ortodoxe „Sfântul Iosif Isihastul” pentru găzduirea pe care ne-o oferă de aproape doi ani în sala „Ortodoxia”.

Vă mulțumesc.

Trăiască Ortodoxia!

Cuvinte de îndemn la luptă ale părintelui Filotei Zervakos Stylianos Kementzetzidis Cinstiți părinți și frați în Hristos, Permiteți-mi ca în locul unui alt salut, să vă transmit câteva cuvinte de luptă ale fericitului Părinte Filotei Zervakos, ca pe un început de sunet de trompetă pentru trezirea conștiinței, spre întărirea celor care se luptă pentru Ortodoxie și împotriva panereziei ecumenismului antihrist. Să acordăm atenție acestor puține fragmente de luptă ale cuviosului Părinte: *** Noi, ortodocșii, să avem grijă să nu fim înșelați de lupii cei îmbrăcați în piei de oaie… Este foarte mângâietor faptul că în vâltoarea de nestăvilit a unioniștilor și a ecumeniștilor, a celor ce se grăbesc să realizeze falsa unire, s-au găsit bărbați înțelepți, bărbați cu pricepere, bărbați curajoși, plini de credință, râvnă, har, înțelepciune și cuvânt al lui Dumnezeu, care, cu înflăcărat entuziasm și eroism și în acord cu sfintele canoane și tradițiile apostolice și patristice, cu conștiința lor evlavioasă și cu canonul 15 al Sfântului Sinod I-II Constantinopol, au încetat pomenirea Patriarhului Atenagora. Vom urma glasul bunului nostru Arhipăstor, al Mântuitorului Hristos, și glasurile puținilor Păstori aleși… Pe aceștia îi vom urma… Nu ne vom pleca genunchii în fața papei; vom alege să ne jertfim până și viața pentru sfânta noastră Biserică Ortodoxă, pentru preaiubita noastră patrie și pentru predaniile apostolice… *** Dacă astăzi s-ar întruni un sinod ecumenic care ar cere suprimarea posturilor și a altor tradiții ale Părinților și ar face inovații, acest sinod nu trebuie să se numească sinod întrunit în Sfântul Duh, ci sinod nelegiuit și pseudosinod, precum au fost cel din Florența sau cel din timpul lui Teofil, împotriva Sfântului Ioan Gură de Aur, și multe altele… *** Suntem cu toții gata, într-un cuget, cu o voință și o inimă, să ne jertfim însăși viața, decât să încălcăm fie și o cirtă din cele pe care ni le-au predat Sfinții Părinți prin Sinoadele Ecumenice…

14

STYLIANOS KEMENTZETZIDIS

*** Suntem foarte ascultători față de mai-marii noștri și suntem gata să ne dăm și viața, atâta vreme cât aceștia urmează tradițiile Sfinților Părinți. Însă atunci când aceștia nu ascultă de Sfinții Părinți și fac inovații, ceea ce nu ne dorim să se întâmple, atunci și noi, împlinând o sfântă îndatorire, nu ne vom lăsa convinși să acționăm împotriva rânduielilor Sfinților Părinți, chiar de ar folosi forța, chiar de ne-ar trimite în surghiun sau dacă ne-ar da la moarte sau dacă ne-ar supune la orice fel de pedeapsă… *** Sfinți arhierei, păzitori ai Βisericii celei una, sfinte, sobornicești și apostolice, vă rog călduros să luați aminte: lupi îmbrăcați în piei de oaie, intrând în curtea oilor celor cuvântători nu pe ușă, ci prin masoneria politică și antihristă, vor să desființeze toate cele poruncite de Sfânta noastră Biserică și să europenizeze, să latinizeze și să modernizeze. Să vă lepădați de unii ca aceștia și de toți batjocoritorii tradițiilor apostolice și patristice și să îi alungați de la voi ca pe niște lupi ciumați… *** „Ascultaţi pe mai-marii voştri şi vă supuneţi lor”, spune Sfântul Apostol Pavel referitor la acei mai-mari și păstori care priveghează pentru oi, pentru a le păzi. Însă celor care priveghează ca să le sfâșie, fie ei mai-mari, episcopi sau patriarhi, nu trebuie să le dăm ascultare, ci anatema, nu pace, ci război.

Pace cu Stăpânul păcii, Domnul nostru Iisus Hristos și Păstorii cei buni, război cu păstorii cei răi, cu lupii cei în piei de oaie, cei sensibili și cei înțelegători, cei nevăzuți și cei văzuți, pentru care să Îl rugăm pe Preabunul Dumnezeu să îi alunge departe de turma Sa cuvântătoare și să îi nimicească ca pe niște vase ale olarului și să păzească și să izbăvească Turma Sa cuvântătoare și oile Sale cuvântătoare de lupii ce o distrug. *** Ce răspuns vom da în ziua Judecății, atunci când păstorii oilor celor necuvântătoare arată atâta purtare de grijă pentru acestea, iar noi, păstorii duhovnicești, arătăm atâta neglijenţă și indiferență, văzând în fața ochilor noștri cum oile cuvântătoare sunt sfâșiate de lupii cei înțelegători și de fel și fel de eretici? *** Aceștia sunt, după cuvântul Sfântului Apostol Pavel, lupi îngrozitori, care nu vor cruța turma. Aceștia au tulburat Biserica și au zdruncinat conștiințele creștinilor ortodocși…

Apoi se plâng că poporul nu îi respectă, că nu le dă cinstire, că nu ascultă de ei. Cum e posibil să îi cinstească cineva și să asculte de aceștia atunci când ei propovăduiesc în gura mare împotriva Sfinților Apostoli?!...

CUVINTE DE ÎNDEMN LA LUPTĂ ALE PĂRINTELUI FILOTEI...

15

*** Toate câte cele ne-au fost predate de preaînțelepții Sfinți Apostoli și de Dumnezeu înțelepțiții Părinți ai Sfintei noastre Biserici, mulți dintre urmașii lor de astăzi vor să le desființeze și să distrugă din temelii Sfânta Biserică, însă nu vor putea, fiindcă Domnul îi va nimici. Și puținii aleși se vor clătina, iar puțini dintre cei puțini vor rămâne neclintiți... *** Biserica are nevoie de mulți lucrători, nu căldicei și iubitori de trup, ci de lucrători adevărați, cu credință și râvnă, cu renunțare de sine și iubire din tot sufletul pentru Dumnezeu și pentru om. *** Apostolii lui Hristos nu s-au temut câtuși de puțin de frații cei mincinoşi. Să fim cu băgare de seamă să nu trădăm Moștenirea primită nici măcar printr-o iotă sau o cirtă. Să ne temem de capcanele cele de dreapta ale Diavolului, care cere „să ne cearnă ca pe grâu”. Aici nu încape nicio iconomie, galanterie și cοnfοrmare. Dacă nu ținem cont de altceva, cel puțin să ne temem de cuvintele categorice și de anatemele Sfinților Apostoli și de blestemele purtătorilor de Dumnezeu Părinți. Să audă acestea și ecumenismul. *** Cine nu acceptă că Sfinții Părinți au fost îndrumați de Sfântul Duh, acesta are credință strâmbă și este eretic. Sfinții Părinți, care ne-au învățat și despre icoane, despre Cruce, despre tămâiere și altele, au avut Duhul Sfânt, nu erau ca noi, oamenii din neamul viclean de astăzi. *** Atâția Sfinți Părinți insuflați de Dumnezeu, îmbogățiți și cu înțelepciunea pământească și cu cea cerească, fiind vase ale Sfântului Duh, nu au putut să îndrepte acestea și s-au găsit s-o facă cei din neamul viclean de azi!... *** Vom face ascultare de acei păstori care priveghează pentru turma lor și nu de lupi și de eretici și de cei care inventează modalități de a anula predaniile și de a aduce confuzie… *** Un sinod care nu va urma etosul și obiceiurile, canoanele și tradițiile Bisericii Ortodoxe, ci va încerca să le transforme și să le reformeze, nu poate avea autoritate, nici nu se poate numi sinod canonic sau ecumenic. După Sfântul Marcu al Efesului: „Sinodul ecumenic autentic și legitim nu încalcă cele stabilite de celelalte sinoade și nici nu propovăduiește cele ce sunt împotriva acestora…”.

De vreme ce acești părinți nu cinstesc hotărârile, canoanele și tradițiile dumnezeieștilor Apostoli și ale purtătorilor de Dumnezeu Părinți ai Bisericii, ci

16

STYLIANOS KEMENTZETZIDIS

le nesocotesc, cine dintre cei ce cugetă drept va respecta hotărârile acestora?

Care ortodox, care are puțină credință și evlavie față de cele predanisite, nu va numi un astfel de sinod pseudosinod? *** Sunt mulți cei care luptă împotriva Sfintei Biserici și corabia Bisericii e in primejdie să se scufunde pentru că nu are Păstori buni și paznici. Unii dintre păstori și dintre episcopi s-au făcut lupi în piei de oaie, desăvârșiți nesocotitori și călcători ai sfintelor canoane și ai tradițiilor apostolice, căutând să le desființeze și să le înlocuiască. Alții au deschis porțile și îi cheamă și îi primesc pe lupii papistași, protestanți și pe toți ereticii, ca să intre fără nicio îngrădire și să aducă jertfă, ca să piardă și să sfâșie oile cele cuvântătoare... Și, în loc să se lupte și să poarte de grijă pentru unitatea Bisericii, se luptă să o dezbine în mai multe biserici și să o facă paneretică... *** Înrοbirea Bisericii Greciei în fața papismului va fi și înrοbirea Neamului.

Noi, cei care suferim pentru Biserică și o iubim, nu doar că nu le vom urma, dar ne vom și lupta cu ei cu bărbăție… Și dacă mulți dintre patriarhii, mitropoliții și până și conducătorii politici actuali ai țării vor vrea să nesocotească tradițiile apostolice și patristice, noi nu îi vom urma... *** Rugați-L pe Dumnezeu să păzească Biserica Ortodoxă și pe credincioși de erezie și de lupii cei turbați. Trebuie să credem că Domnul nu va lăsa, nu va părăsi Biserica Sa, ci o va apăra, o va ocroti și îi va nimici pe vrăjmașii ei ca pe niște vase ale olarului. Aveți curaj, și credință, și nădejde, și mai multă iubire față de Dumnezeu, și Dumnezeu va fi mereu cu voi... *** În situațiile în care sfânta noastră credință ortodoxă este nesocotită, este îngăduită mustrarea, iar tăcerea nu este permisă; dar și mustrarea să se facă cu discernământ... *** Cel ce se luptă pentru credința adevărată și ortodoxă și pentru Sfânta noastră Biserică Îl are ca aliat pe preaputernicul Dumnezeu, iar cel ce se luptă pentru înșelare îl are ca aliat pe diavol, preavicleanul, dar neputinciosul stăpân al întunericului, al minciunii și a toată erezia, înșelarea și răutatea. Nu există nimic mai de cinste și mai sfânt decât să te lupți pentru credință. Luptă-te deci pentru credință și luptă-te până la moarte ca să te învrednicești a fi moștenitor al Împărăției Cerurilor... *** Rămâi tare în credința cea adevărată, ortodoxă, păzește cu strictețe toate cele pe care le învață în Evanghelii și Scripturi Domnul și Sfinții Profeți,

CUVINTE DE ÎNDEMN LA LUPTĂ ALE PĂRINTELUI FILOTEI...

17

Apostoli și de Dumnezeu purtătorii Părinți, care au format cele șapte Sfinte Sinoade Ecumenice, precum și toată tradiția cea scrisă și nescrisă, Apostolică și Patristică. Urăște toată înșelăciunea, erezia și învățătura ce se împotrivește Bisericii Ortodoxe. Luptă-te precum un bun soldat al lui Iisus Hristos pentru Biserica Ortodoxă, pentru a primi cununa cea nevestejită în ceruri. *** Am scris cu voia lui Dumnezeu despre mântuirea noastră, despre mântuirea patriei noastre Grecia și a sfintei noastre Biserici Ortodoxe, că Dumnezeu iubește Grecia, dar vrea să se facă voia Lui, așa cum se face în ceruri de către îngeri, să se facă și pe pământ de către oameni...

Cinstiți părinți și frați, este de dorit să ne fie pildă atitudinea patristică a experimentatului părinte Filotei, care cred că se află cu duhul în mijlocul nostru, dimpreună cu o mulțime de Mărturisitori, Martiri și Sfinți ai Bisericii celei biruitoare din ceruri, bucurându-se, binecuvântând și rugându-se, ca să avem o abοrdare corectă și să ne ducem lupta duhovnicească, pentru a ne afla pe Calea împărătească, a discernământului, a Sfinților Părinți ai Bisericii Ortodoxe, insuflați de Sfântul Duh și spre slava Sfântului nostru Dumnezeu celui Treimic.

Cu noi este Dumnezeu! Amin.

Boala duhovnicească este tot ce poate fi mai rău Ioannis Kunturas Îmi veți spune: „Ce are de zis un medic la această întâlnire”. Ι-am ascultat cu foarte multă atenție pe vorbitorii anteriori și, în mod cu totul deosebit, pe părintele Theodoros, care în comunicarea sa a folosit un cuvânt-cheie și, pornind de la acesta, voi face și eu comentariul meu. A folosit cuvântul „boală”.

Boala nu există doar în sfera duhovnicească – boala duhovnicească este tot ce poate fi mai rău – boala există și în domeniul medical academic. Și, într-un cuvânt introductiv suplimentar, un alt vorbitor a folosit expresia mutatis mutandis, „schimbând ce este de schimbat”. Dacă aceste lucruri sunt valabile în sfera duhovnicească, părinte Theodoros, ele sunt valabile, mutatis mutandis, și în orice domeniu științific, începând cu Universitatea Aristotel din Tesalonic, inclusiv cu Facultatea de Medicină, căreia îi aparțin și eu.

Această intervenție orală a mea se rezumă, prin urmare, la două comentarii.

I. Unii au urcat în „turnul Eiffel”, până la cea mai înaltă treaptă a ierarhiei academice în cadrul Universității Aristotel din Tesalonic, aplicând detestabila metodă a lingușirii. Și când ajung în vârf, se instalează comod în posturile lor.

Ajung chiar durdulii, „obezi”. Alături de alte caracteristici, aceasta reprezintă ceea ce în terminologia medicală numim „sindromul metabolic”, care, alături de alți parametri relevanți, reduce nivelul de conștiință și conduce în mod inevitabil la un proces neurodegenerativ asociat obezității mentale. Păcat că obezitatea psihică științifică nu e vizibilă într-o oglindă. Nu-mi spuneți că acest lucru nu se întâmplă în sfera duhovnicească, fiindcă deja ați afirmat aceasta.

Acest „bolnăvicios diptic” de persoane academico-duhovnicești urcă pe treapta cea mai de sus și devin judecători severi, duri acuzatori, și nu le permite celor din treapta inferioară, care au etos, duhovnicie și cunoștințe științifice în profunzime, să avanseze în ierarhia academică. Ba chiar orice discursuri sau referate scrise de cei inferiori, persoanele amintitului „diptic bolnăvicios“ au îndrăzneala să le prezinte ca fiind propriile lor discursuri, referate sau cercetări publicate sau nepublicate. Deplorabile persoane non gratae! Sunt acei oameni, care, cu o frazeologie lipsită de morală, spun candidaților la avansare: nu ai activitate științifică suficientă, nu oferi garanția necesară pentru a urca pe treapta superioară, ești deficitar. Cu adevărat, judecata lor negativă, formalistă, se manifestă – vai! – prin acest limbaj de lemn: Nu ai activitate științifică sau duhovnicească suficientă, pentru a urca pe treapta superioară în profesorat sau în ierarhia duhovnicească. Și cine spune asta? O spun aceste figuri tragice, de eunuci, care au urcat pe treapta cea mai de sus, cu o operă insignifiantă. Același lucru este valabil și în sfera spirituală, părinte Theodoros, dați-mi voie să subliniez acest fapt. O operă insignifiantă, care cuprinde un număr prohibitiv și degradant de două, trei, patru lucrări.

Există un site de renume pe internet, PubMed, care vizează în principal domeniul medical; intrând pe acest site și introducând numele fiecărui om de știință, afli indicele rece, obiectiv, de evaluare a fiecărui cercetător. Prin intro-

20

IOANNIS KUNTURAS

ducerea drept cuvânt-cheie a numelui medicului – siteul acesta descoperă toată opera ta științifică. Aici aș putea spune că se potrivește de minune cuvântul Scripturii: „Căci nu este nimic ascuns, care să nu se dea pe faţă!”. Se aplică în principal în medicină. În speță, intri pe site, introduci cuvintele cheie, pentru fiecare cercetător și vezi numeric câte studii științifice sunt publicate, după ce au fost aprobate, în ce reviste internaționale de renume sunt amintite, care este indicele de prestigiu al revistelor și numărul de menţiuni pe care le primesc studiile aceluia de către alți autori oameni de știință din străinătate. Insignifiantă activitatea acestor indivizi! Și acești oameni au curajul de a-i acuza pe cei care dispun și de o valoroasă operă științifică. Este într-adevăr terifiantă această situație.

Ludwig Wittgenstein, care era conducătorul catedrei de Filosofie la Cambridge, în Anglia, nu avea relații cu colegii săi, care aveau o operă insignifiantă și erau lipsiți de etos și, în general, erau judecători teribili, scrâșnind din dinți ca să se răzbune în cazul în care numele lor nu era trecut într-un studiu la care nu participaseră în mod activ. Nici măcar nu aveau idee de modul de întocmire a unui studiu științific! Există un factor care îi dezavantajează pe acești oameni: au o disfuncționalitate cerebrală – consecință a sindromului metabolic la care am făcut deja referire. Aceasta conduce la un proces neurodegenerativ apoptotic și la confuzie. Nu vor ca cel aflat pe o treaptă inferioară să ocupe poziția în care se află ei fiindcă vor fi expuși, va fi vădită întreaga lor sărăcie. Aceasta ar fi pentru ei o dureroasă lovitură de grație. De aceea, așa cum se exprimă și psihologia adâncului, își înăbuşesc inițial sărăcia în subconștient și apoi își expun goliciunea la nivelul conștientului ca stare de dușmănie, ca ură, agresivitate față de cei care le sunt superiori ca etos și cunoștințe, pentru a-i elimina, deoarece le trezesc sentimente de culpabilitate, ca niște erinii. „Tu nu ești considerat vrednic și nu trebuie să fii în Mitropolia mea sau la catedra mea.”

Wittgenstein, de care am amintit anterior, nu avea relații de prietenie cu colegii săi profesori și aceasta echivala cu un fel de îngrădire. A făcut propria sa îngrădire. Îngrădire nu se face doar în sfera duhovnicească, se face și în cea medicală. Și aceasta pentru că Wittgenstein credea că este cu neputință ca cineva să fie profesor universitar și totodată să rămână cinstit… Fiindcă în viața fiecăruia exista o perioadă de confuzie și întuneric, care nu avea să ofere nimic, absolut nimic. Figuri bizare ale „pierzaniei”, care constituie pricini de îngrădire de către orice minte umană cu o logică și morală elementare!

Să nu-mi spuneți că în sfera duhovnicească nu întâlnim confuzie și întuneric, cu golurile existențiale aferente și incurabile patologii comportamentale…

Este cu putință ca cineva să fie întâistătător, să se afle pe locul cel dintâi și să afirme, de pildă, cu aproximaţie: „Coranul este o carte sfântă” și să o recomande? Aici există confuzie, există neurodegenerare, insuficiență. Este posibil ca același întâistătător să spună, cu aproximaţie: „Am avut o conviețuire exemplară timp de 400 de ani. Și au venit unii – să nu spun expresia, dar, fiindcă sunt gastroenterolog, pot să spun, «coate goale», ca să o năruie”? Ca să ne exprimăm cu exactitate, întâistătătorul subliniază: „Sfântul Coran, sfântul Coran, cartea sfântă a fraților noștri musulmani”, împărțind, în același timp, corane. „Din păcate cele două popoare au întrerupt minunata lor conviețuire de 400 de ani

BOALA DUHOVNICEASCĂ ESTE TOT CE POATE FI MAI RĂU

21

atunci când s-au răsculat niște coate goale la 1821 și au creat cunoscutele conflicte…” Într-adevăr, foarte „științifică” este această nefondată „expresie neurodegenerativă”, spre deosebire, de pildă, de cuvintele lui Odysseas Elytis, care scrie ∗: „Fraților, oriunde răul vă va afla,/Oriunde mintea vi se va tulbura/ Pomeniți-l pe Dionysios Solomos ∗ (acest „ coate goale” creator al imnului închinat Libertății, care a fost urmat de încheierea conviețuirii apoptotice ce durase 400 de ani)/Și pomeniți-l pe Alexandros Papadiamandis ∗” (care este legat de credința ortodoxă). Și mai mult, numirea sfintelor canoane de către Întâistătătorul amintit drept „ziduri ale rușinii” (deviant limbaj „mental” apoptotic al desființării așezământului Bisericii Ortodoxe). Aici există confuzie, întuneric.

Prin urmare, ceea ce expune cu pregnanță Wittgenstein, la care fac referire ca la un exemplu, are loc, prin analogie, și în viața noastră duhovnicească.

II. În cadrul sferei academice, în care lucrez, am constatat următorul lucru: nu există o tragedie mai mare decât îmbinarea dintre o inteligență ridicată și o etică joasă. Acest lucru se întâmplă cu o parte dintre medicii universitari, așa cum la fel se întâmplă și în domeniul sacru, duhovnicesc. Din nefericire și în cel din urmă domeniu e posibil ca cei mai mulți să aibă carențe și o morală joasă.

Nu există ceva mai rău decât asta. Acesta este cel mai tragic lucru. De aceea, Wittgenstein le spunea studenților săi, cu aproximaţie, următorul lucru: să nu deveniți niciodată astfel de profesori universitari fiindcă acestea sunt exemple de evitat. Îi respingea deci pe aceștia, făcea „îngrădire” (!), și aceasta a fost o consecință logică. Nu a fost o minune, permiteți-mi să spun asta, părinte Nikolaos. Minunea, acest termen îl consider mai înalt, are un sens prea sobru, nu este atât de potrivit, după părerea mea, să îl corelăm cu îngrădirea. Îl îngrădești pe celălalt fiindcă nu judecă just, are o disfuncționalitate apoptotică.

Minunea ține de altă categorie, de ceea ce spune Scriptura: „Cine e nedrept, să nedreptățească înainte. Cine e spurcat, să se spurce încă. Cine este drept, să facă dreptate mai departe. Cine este sfânt, să se sfințească încă”. Aceasta este minunea. Cu harul lui Dumnezeu, sfântul să se sfințească și mai mult. Nu noi spunem aceasta. Aceasta este marea minune pe care o săvârșește… Mângâietorul! În deosebita sa lucrare, de care am fost influențat și pe care vă îndemn să o citiți, părintele Theodoros spune ceva foarte serios, asupra căruia insistă. A subliniat și aici acest fapt, ca și părintele Serafim, care, și el, reprezintă o altă slăbiciune a mea. În lucrarea sa subliniază următorul fapt: „Pe episcopii care au ∗

Versurile fac parte din poemul Cuvine-se cu adevărat (Άξιον Εστί), al poetului laureat al premiului Nobel pentru poezie Odysseas Elytis (1911-1996), Ποίηση, ed. Ikaros, Atena 2002, p. 157: „Όπου και να σας βρίσκει το κακό, αδελφοί,/όπου και να θολώνει ο νους σας,/μνημονεύετε Διονύσιο Σολωμό / και μνημονεύετε Αλέξανδρο Παπαδιαμάντη” (n. trad.). ∗ Dionysios Solomos (1798-1857), poetul național al Greciei, autorul Imnului Libertății (1823), care ulterior a devenit imnul național al Greciei (n. trad.). ∗ Alexandros Papadiamandis (1851-1911) a fost romancier elen, considerat părintele prozei moderne grecești și Dostoievski al elinilor; a publicat proză scurtă, poezie, articole și a semnat numeroase traduceri, având o înrâurire esențială asupra evoluției literaturii elene (n. trad.).

22

IOANNIS KUNTURAS

cuget ortodox și nu sunt de acord cu ecumeniștii și cu pseudosinodul din Creta, însă din motive pe care aceștia le consideră serioase, continuă să pomenească, nu-i condamnăm... Îi rugăm să își împlinească îndatorirea pastorală; așteptăm și din partea lor reacția pe care o laudă Sfinții Apostoli și Părinți. Nu dăunează acriviei orice iconomie, aceasta având caracter personal”. În mod analog, din motive de iconomie, și în cadrul Universității Aristotel există unele persoane înțelepte – nu sunt toți lipsiți de minte – care se luptă în cadrul spațiului universitar. Se luptă în interior, nu fac îngrădire din motivele legate de iconomie, la care se referă aici părintele Theodoros… Prin urmare, aceștia formează o altă categorie, aparte. Această categorie să manifeste cumpătare, iar cumpătarea are aici un îndoit sens: cumpătare care înseamnă că mă tem sau cumpătare care înseamnă că știu că orice pseudosinod de tipul celui din Colimbari există nu doar în domeniul medical, ci și în domeniul duhovnicesc, fără ca deocamdată să corespund? Persoanele care aparțin acestei categorii au motivele lor, pe care cândva le vor arăta. De altfel, se precizează că cei care aparțin pseudosinodului din Colimbari, fie că acesta se numește, în mod analog, Universitatea Aristotel, care este în mare parte un cartier internaţional rău famat – îmi măsor cuvintele – fie că se numește sferă duhovnicească, sunt oameni de unică folosință, care vor pieri precum niște figuri tragice deviante; merg probabil spre dispariția apoptotică…

A spus cineva, cred că părintele Nikolaos, că Biserica se află pe aripile vânturilor. Ați citit ce scrie episcopul de Kozani, Dionisie? Biserica se află pe aripile vânturilor, afirmă într-o carte a sa. O ține Dumnezeu. Ortodoxia nu va putea fi nimicită de nimeni, oricât s-ar strădui cei care i se opun. Dimpotrivă, o stâncă a Ortodoxiei, și închei cu acesta, a fost părintele Augustin, care a fost și continuă să rămână pe firmamentul nepieritor al credinței ortodoxe. Este sfântul meu personal, domnul episcop de Florina, care a fost sărbătorit ieri.

Este, așa cum obișnuiesc să spun printr-o expresie străină, my holy love. Este cel care a jucat un rol dublu. A făcut și îngrădire parțială, însă în principal a lucrat în Biserică. Este frumos să lucrezi în Biserică, să răstorni discuțiile conferințelor ecumeniștilor, care nu știu ce zic, și să trăiești fiorul vieții. Acest sfânt personal al meu a rămas în Biserică, a luptat înăuntrul Bisericii Ortodoxe și va veni vremea când Ortodoxia va străluci. Și fiindcă părintele Theodoros a făcut referire la un anumit vorbitor căruia un ierarh al locului nu i-a permis [n.n. să vorbească în cadrul Manifestării], fiindcă nu a cerut permisiunea în acest sens, subliniez faptul că înaintea acestuia, părintele Augustin, atunci când a fost episcop, a mers la Atena, cerând întotdeauna arhiepiscopului permisiunea să vorbească în sala de pe strada Izvorul Tămăduirii 44. Odată arhiepiscopul nu i-a dat permisiunea. Cine a fost de vină? Cine a văzut tragismul aici? Cine altcineva a auzit cuvinte injurioase de la credincioși și pe cine au respins și resping aceștia de fiecare dată, dacă nu pe întâistătătorul care, având „puterea”, este mânat uneori de dispoziții întunecate conștiente sau subconștiente? În terminologia medicală există termenul „apoptoză”, care înseamnă moarte programată. Toți aceștia, care au astfel de concepții, au o neurodegenerare; manifestă o funcționare cerebrală deviantă neurodegenerativă, de tipul

BOALA DUHOVNICEASCĂ ESTE TOT CE POATE FI MAI RĂU

23

demenței. Emană, conform termenului medical amintit, „caspaze”, care sunt agenții finali în procesul de autodistrugere, conducând la moartea celulei, la distrugerea vieții; și aceștia vor fi nimiciți, în timp ce Ortodoxia, pe care o ține Domnul, va străluci. Să țineți cont de aceasta, părinte Theodoros și toți cei care vă luptați aici în momentele dificile în care vă aflați – fiindcă aceasta este o Golgotă, nu există niciun dubiu în acest sens, eu am învățat în viață că cea mai sigură tactică de a aborda surprizele neplăcute sau consecințele alegerilor duhovnicești și de a ieși la liman cu o oarecare ușurință este să cercetezi martiriul Domnului și locul Căpățânii, Golgota. Aceasta este universitatea de bază pentru creștinul ortodox contemporan. Astfel putem să întâmpinăm cu ușurință toate aceste greutăți și apoi va veni învierea și vom sărbători.

Morală: Nu aș fi încercat niciodată să scriu acest text, care reprezintă transcrierea intervenției mele orale în cadrul Manifestării amintite, fiindcă această intervenție o consider o simplă abordare fοrmală, ca și toate celelalte abordări pe care încerc să le fac deseori la conferințele medicale. Pricina întocmirii acestui text o reprezintă doamna Fei (al cărei nume de familie l-am aflat ulterior!) atunci când două persoane dragi mie m-au înștiințat că doamna Fei a înregistrat din proprie inițiativă intervenția mea în cadrul conferinței, considerând-o „vrednică” a fi publicată pe site-ul AVEROF. Este adevărat că inițial am fost surprins a little bit, însă cerând informații, am constatat că este o persoană serioasă, căreia îi mulțumesc de profundis pentru efortul de a fi înregistrat comunicarea mea. Altfel, de facto, nu aș fi publicat acest text.

Ulterior, de curând, am fost înștiințat că a fost dorința și îndemnul părintelui Theodoros Zisis ca textul fie publicat în Actele Manifestării, în următorul volum al revistei Theodromia. Îi cer doamnei Fei să fie indulgentă fiindcă e posibil ca, vai!, încercarea mea de a interveni în textul rezultat de pe urma înregistrării dumneaei, să fi avut ca urmare un text inferior cuvântului spontan, fie și grevat de inerente neajunsuri. Doamna Fei să fie îngăduitoare!

Cuvântul de salut al domnului Dimitrios Natsios „Pe măsură ce timpul și evenimentele trec, trăiesc din ce în ce mai intens sentimentul că nu suntem în Grecia, că acest produs, pe care unii, atât de feluriți și însemnați, îl ilustrează zilnic, nu este țara noastră, ci un coșmar cu foarte puține răgazuri luminoase, pline de o foarte apăsătoare nostalgie. Nimic nu este mai amar decât să simți nostalgie pentru țara ta, trăind în țara ta.” ∗ Chiar aşa, nu ne copleșește nostalgia amară și grea a poetului Seferis, văzând lacrimile și auzind tânguirile patriei?

Dacă ar fi trăit astăzi, la 50 de ani după adormirea sa, și ar vedea faptele noastre ruşinoase, ce-ar scrie, oare? Nu s-ar ține de nas din pricina miasmelor?

Pe de o parte, conducătorii atei ai țării vând ceea ce pentru noi este sacru și, pe de altă parte, o conducere bisericească prinsă în capcana înșelărilor ecumenismului. Astăzi este nevoie de rezistență, rezistență pretutindeni, rezistență elenă.

Acest scop îl are întâlnirea de azi.

∗ Citat din volumul Μέρες Γ΄. 16 Απρίλη 1934 - 14 Δεκέμβρη 1940 (Zile, vol. III. 16 aprilie 1934 - 14 decembrie 1940), Ed. Ikaros, Atena 1984, p. 33 (n. trad.)

Cuvânt de salut al domnului Gheorghe Todorov Preacucernici părinți, Frați și surori, Este pentru mine ∗ o onoare să particip la această conferință. Vin aici în nume personal, nu reprezint în mod oficial Biserica Ortodoxă Bulgară, dar pentru că am lucrat o perioadă în funcția de director al ziarului sinodal și pentru că Biserica Bulgară și-a exprimat poziția față de adunarea din Creta, îndrăznesc să adresez acestei audiențe câteva cuvinte și să prezint această carte ∗, scrisă imediat după adunarea din Creta, care cuprinde câteva aprecieri cu privire la evenimente care s-au petrecut cu 93 ani înainte de Creta, toată această perioadă lungă de pregătire pentru un „mare sinod”, plănuit pentru a introduce ecumenismul în trupul Bisericii văzute.

Acest uriaș efort a dat greș, în cele din urmă. Eșecul acestui sinod, faptul că nu s-a întâmplat (ceea ce și-au propus – n. trad.), reprezintă o mare victorie a Ortodoxiei. Pentru că, așa cum știm cu toții, există două tipuri de Ortodoxie: Ortodoxia ortodoxă și „ortodoxia” non-ortodoxă. S-a dus o luptă acerbă pe parcursul întregului secol XX ca „ortodoxia” neortodoxă să impună o nouă viziune asupra Bisericii, o nouă eclesiologie, bazată pe eclesiologia protestantă.

Aceasta eclesiologie este eclesiologia ecumenistă.

A fost să fie ca una dintre cele mai mici și mai modeste dintre Bisericile locale, Biserica Ortodoxă Bulgară, să aibă un rol esențial în distrugerea acestui uriaș efort de pregătire. A fost o minune a lui Dumnezeu, deoarece patriarhul nostru a semnat documentele de la Geneva, iar noi, cei care am urmărit pas cu pas dinamica opiniei din interiorul Bisericii Ortodoxe Bulgare, știm că până în ultima clipă nimeni nu se aștepta ca, în ciuda semnăturii patriarhului, Sfântul Sinod să decidă contrar acelei semnături și împotriva apostaziei din Creta.

Acest lucru înseamnă că Biserica de care aparținem este cea adevărată, deoarece Dumnezeu aranjează cele omenești cu atâta înțelepciune, încât odată cu eșecul Cretei au fost înfrânte două tipuri de „ortodoxii” neortodoxe: ramura liberală a neortodoxiei, ecumenismul, și extrema dreaptă, hiperzeloții.

Militantismul este bun, însă hiperzilotismul duce în afara [Bisericii]. S-a văzut că s-au înșelat cei care au spus că acesta a fost ultimul sinod al vremurilor de pe urmă, al VIII-lea sinod ecumenic, care ar fi trebuit să arate că Biserica este deja nesigură, că nu este Biserica adevărată și trebuie să fugim de ea. Biserica s-a vindecat din interior și a înfrânt erezia ecumenismului, erezia eclesiologică ∗. ∗

Domnul Gheorghe Todorov, personalitate a Bisericii Ortodoxe Bulgare, a rostit acest cuvânt în nume personal, nu în calitate de reprezentant de marcă al Bisericii domniei sale (n. ed.). ∗ Este vorba de volumul în limba bulgară, Creta. Duhul secularist împotriva Sfintei Sobornicități. ∗ Profesorul Todorov vorbește din perspectiva Bisericii sale, care nu a participat la sinod și nu a acceptat deciziile sale, încercând să arate că lipsa de unitate a receptării

28

GHEORGHE TODOROV

Le suntem recunoscători celor care au jucat un rol în acest eșec, cum ar fi părintele Theodoros Zisis, care a venit în Bulgaria, iar prezența sfinției sale cu puțin înainte ca Sfântul Sinod să ia decizia, a ajutat foarte mult la înclinarea balanței.

Mulțumim și Sfântului Sinod al Bisericii Bulgare, deoarece, chiar dacă în interiorul acestuia mulți mitropoliți au fost tentați să meargă cu varianta oficială, în cele din urmă au votat în mod unanim împotriva Cretei. Ei au semnat un document destul de direct. Una dintre slăbiciunile documentelor din Geneva, care ar fi trebuit adaptate în Creta, este că limbajul nu a fost direct, ci ambiguu. Când vorbește dogmatic, Biserica nu vorbește niciodata ambiguu.

Când duhul ambiguității este introdus în discursul dogmatic, înseamnă că Duhul Sfânt nu este prezent acolo. Știm din istorie că oricând au existat erezii, Biserica s-a folosit de aceste erezii pentru a face precizări dogmatice. Erezia ecumenismului va ajuta Biserica luptătoare să își precizeze eclesiologia, așa încât să căpătăm o mai bună înțelegere a sobornicității, care e de fapt foarte simplu, de vreme ce sobornicitatea este acolo unde sunt Sfinții Părinți. Adevăratul sinod ecumenic este Sfântul Sinod al Sfinților Părinți. Funcționează tot timpul, Sfinții Părinți sunt vii, participă la acest sinod, votează în acest sinod. Noi, cei din Biserica luptătoare, ne alăturăm doar acestui Sfânt Sinod ceresc. Aceasta este adevărata sobornicitate.

Dacă noi pe pământ ne adunăm, indiferent de procedură sau de mod de vot, dar nu suntem cu Părinții, nu suntem într-un sinod real. Nu cred că există pericolul ca Biserica să accepte erezia în dogmatica sa. Noi putem greși, dogmatica nu greșete niciodată, adevărul nu poate greși. Noi ne putem despărți de adevăr și de Sfântul Sinod al Sfinților Părinți, ne putem despărți de Sfântul și Marele Sinod ale Bisericii cerești și pământești. Indiferent de modul de votare sau de numărul de participanți.

Cred că această victorie a Bisericii, eșecul Cretei, ne dă mare speranță că dacă rămânem alături de Sfinții Părinți vom fi de neînvins.

Vă mulțumesc.

minciunosinodului din Creta și respingerea lui de către mai multe Biserici locale reprezintă deja o înfrângere a ecumenismului și un eșec în a-l impune la nivel panortodox, chiar dacă încă cele mai multe dintre Bisericile locale încă se mai confruntă cu situații în care episcopii rămân fideli deciziilor de la Colimbari (n. trad).

Doi ani după Colimbari. Care este situația Bisericii?

Protopresbiter Theodoros Zisis Aceste zile se împlinesc exact doi ani (iunie 2016 - iunie 2018) de la întrunirea și lucrările pseudosinodului eretic și catastrofal din Colimbari, care a dezmințit în totalitate numele de Sinod Mare și Sfânt, fiindcă a denaturat dogme fundamentale ale Bisericii, a desconsiderat Tradiția sinodală și patristică, a conferit caracter nevinovat unor erezii vechi și noi, a anulat până și cuvântul „erezie” și, sub pretextul, sub haina unui așa-zis sinod ortodox, a reușit să împlinească ceea ce diavolul caută întotdeauna: să înșele turma credincioșilor și mulți păstori, conducând-o spre cea mai rea și periculoasă erezie a tuturor timpurilor, panerezia ecumenismului inspirat de diavol. În acești doi ani, promotorii și cei ce aprobă „sinodul” din Creta îi fac reclamă în mod neîncetat ca unei reușite bisericești însemnate și de amploare istorică, prin conferințe, manifestări, publicații, onoruri și premieri acordate unor prelați bisericești, oferiri de tronuri episcopale și alte danii. În același timp îi calomniază, acuză, amenință și prigonesc pe toți cei care reacționează și se opun, pe cei care manifestă rezistență și nu vor să se închine lui Baal al religiei universale, al sincretismului, al globalizării, al „Noii Ere” și al „Noii Ordini”.

Adevărul nu are nevoie însă de reclamă. El se impune de la sine și nici nu este stăvilit de prigoniri și de calomnieri, dimpotrivă, devine încă și mai puternic și se întărește. Hristos Cel răstignit, calomniat, ocărât și neputincios din punct de vedere uman, aflat în fața sinedriilor preaputernice și ilegale ale arhiereilor și fariseilor, dimpreună cu miile de mucenici mărturisitori pe parcursul istoriei bimilenare a Bisericii, mărturisesc și arată că adevărul și dreptatea se află de partea celor prigoniți și a celor neputincioși și nu de partea prigonitorilor, a celor puternici, a celor ce au tronuri, bani, cinste și onoruri. Întâlnirea noastră bisericească de azi, în spațiul lumesc al unui hotel, departe de bisericile noastre și de sălile bisericești, mărturisește de la sine și strigă că suntem nedoriți de către conducătorii bisericești, că se tem și tremură în fața cuvântului Adevărului, a cuvântului Ortodoxiei, al Sfinților Părinți și Învățători, fiindcă știu că propriul lor cuvânt, cuvântul pseudosinodului din Creta, este antievanghelic, antipatristic, antiortodox. La fel ca ereziile din toate secolele, „sinodul” din Colimbari încearcă să impună un nou sistem teologic eretic, desprins de tradiția bisericească și de experiența credinței, de canonul sigur al credinței, pe care Biserica l-a păstrat neabătut și neîncetat în epocile anterioare, prin condamnarea ereziilor care vătămau acest canon. Prin deciziile și linia sa teologică, „sinodul” din Colimbari s-a distanțat de canonul tradiției bisericești și a pășit pe căi filozofice și sociale noi, s-a închinat și i-a adus venerare nu Sfântului Dumnezeu Treimic, Mântuitorului Hristos și Sfintei Sale Biserici, ci puternicilor pământului, și a devenit instrument al forțelor și centrelor de putere întunecate, antihriste și antibisericești.

30

PROTOPRESBITER THEODOROS ZISIS

1. Imbatabile sunt cele ce s-au scris împotriva pseudosinodului Nu ne vom referi astăzi în mod detaliat la caracterul antisinodal, anticanonic și antiortodox al pseudosinodului, care, după o organizare insistentă și sistematică, care a durat timp de aproape un secol, secolul XX cel înșelător, a anulat egalitatea episcopilor, a impus într-o manieră papală primatul întâistătătorilor și a propovăduit noi dogme în Biserică, anulând întreaga tradiție bisericească anterioară. Aceste aspecte au fost analizate și prezentate convingător și imbatabil nu doar prin cuvântări și prin scrieri, ci și prin actul îndrăzneț și inspirat de Duhul Sfânt la care au recurs unii dintre noi, clericii, de a ridica greutatea poruncii sfintelor canoane și de a întrerupe pomenirea numelor episcopilor care au conlucrat sau și-au dat acordul la deciziile din Colimbari, întâmpinând astăzi, drept consecință, prigoniri, chemări în tribunale, excluderi, interdicții de a sluji și amenințări cu caterisirea. Subtitlul manifestării de astăzi, Erezie-CaterisireRezistență ortodoxă, prin cuvântul „caterisire” face trimitere mai puțin la amenințările cu propria noastră caterisire, care va constitui pentru noi cunună și laudă, ci mai mult la caterisirea pe care Dumnezeu a săvârșit-o deja asupra episcopilor și clericilor ecumeniști, caterisire ce se va continua ca fapt sinodal prin condamnarea acestora de către un sinod cu adevărat ortodox, care va constitui continuare a Sinoadelor ortodoxe anterioare. În conștiința diacronică a pleromei Bisericii aceștia sunt deja caterisiți și ne rugăm să se pocăiască, pentru a nu-și pierde mântuirea.

Pentru informarea și întărirea tuturor în rezistența ortodoxă, care cu harul lui Dumnezeu devine din ce în ce mai puternică, am tipărit cu ajutorul unor donatori anonimi și vom împărți tuturor gratis două broșuri deosebite, care constituie un rezumat, o prezentare concisă a motivelor pentru care respingem întrunirea din Colimbari ca pe un pseudosinod eretic. Mai există aici și alte publicații, în care mulți autori expun în mod analitic cuvânt teologic serios, critic la adresa întregii pregătiri și tematici, precum și a deciziilor pseudosinodului. Amintesc cu deosebire cele două voluminoase numere duble ale revistei Theodromia, care au fost caracterizate deja drept memorabile și istorice, fiindcă în cel dintâi dintre acestea (Anul XIX, numerele 1-2, ianuarie-iunie 2016), pe a cărui copertă sunt înfățișate trei personalități cu viață sfântă, Sfântul Iustin Popovici și părinții cu sfântă trăire Daniel Katounakiotis și Filotei Zervakos, sunt cuprinse toate observațiile negative scrise înainte de întrunirea pseudosinodului de către părinți cuvioși, sinoade ale Bisericilor, mitropoliți și episcopi, sfinte mănăstiri și clerici, monahi și mireni. În al doilea număr (Anul XIX, numerele 3-4, iulie-decembrie 2016, pe coperta căruia se află titlul „Nici sfânt, nici mare, nici sinod”, sunt cuprinse texte publicate de Bisericile care au luat parte la sinod, texte scrise de arhierei, dintre care unii au participat la ședințele sinodale și texte scrise de clerici, monahi și mireni, care, toate, realizează o radiografie a pseudosinodului și stabilesc un diagnostic al bolii acestuia.

Reprezintă cu adevărat monumente dogmatice și simbolice, pe care, prin defăimări și calomnii, se străduiesc din răsputeri să le minimalizeze mărunți și nesocotiți clerici și teologi din întreaga lume, lipsiți de cugetul lui Hristos și al Sfinților Părinți, trestii ce se clatină încotro bate vântul vremurilor și încotro îi poartă puterea conducătorilor pământului, care nu respectă legile lui

DOI ANI DUPĂ COLIMBARI...

31

Dumnezeu, ci legile oportunităţilor, fiind, așa cum spune Sfântul Grigorie Teologul, lei față de cei mici, dar cățeluși ce ling picioarele celor puternici: „cinstesc legile oportunităţilor, nu pe cele ale lui Dumnezeu… lei cu cei mici, câini cu cei puternici” (Καιρῶν νόμους, οὐ τοὺς Θεοῦ σέβοντες... μικροῖς λέοντες, τοῖς κρατοῦσι δὲ κύνες) 1. Nu se sfiesc chiar să se mândrească că sunt moderni, că înnoiesc Biserica cu modernisme și inovații, fiindcă, după cum afirmă, este nevoie ca Biserica să se adapteze la cerințele vremurilor. Pe aceștia îi zugrăvește și celălalt Capadocian, Arhiepiscopul Cezareei, Sfântul Vasile cel Mare, referindu-se la ereticii și la cei cu cuget eretic din vremea sa, care corespund și li se aseamănă întru totul ecumeniștilor postpatristici și antipatristici din ziua de azi: „Dogmele Sfinţilor Părinţi sunt dispreţuite, tradiţiile apostolice nu mai sunt băgate în seamă; în locul lor stăruie acum în Biserici scornituri noi, oamenii au devenit tehnicieni ai cuvântului omenesc; în loc să teologhisească despre Dumnezeu, înţelepciunea lumească a ajuns să conducă după ce a dat deoparte bunul nume al Crucii. Păstorii sunt surghiuniţi, în locul lor sunt aduşi lupi răpitori, care sfâşie turma lui Hristos, casele de rugăciuni sunt goale acum, în schimb pustiurile sunt pline de oameni care plâng. Bătrânii lăcrimează când compară vremurile de altădată cu cele de acum, iar tinerii sunt şi mai de plâns, căci nu-şi dau seama ce au pierdut” 2.

2. Episcopii cei răi, care susțin pseudosinodul, vor întâmpina o puternică rezistență Așadar motivul pentru care am organizat manifestarea de astăzi nu se datorează nevoii de a adăuga argumente și de a combate devierile și abaterile 1 Sfântul Grigorie Teologul, Ποίημα ΙΒ´, Εἰς ἑαυτὸν καὶ περὶ ἐπισκόπων (Către sine însuşi şi despre episcopi, poemul 12), stih. 335-336, ΕΠΕ 10, 190. În alt poem al său, Sfântul îi prezintă pe episcopii oportuniști și preocupați de bunul trai, care se adaptează vremurilor și lingușesc patimile oamenilor, adresându-i-se lui, ierarhului ascetic și neclintit, și zicând: „Θωπεύομεν, σὺ δι᾽ οὐχί· τιμῶμεν θρόνους, σὺ δ᾽ εὐλάβειαν· ἀρτύσεις ἡμῖν φίλαι, σοὶ δ᾽ εὐτέλεια, καὶ τρυφῆς ἔσθων ἅλας, τῆς ὀφρυώδους ἁλμυρὸν καταπτύεις. Δουλεύομεν καιροῖς τε καὶ λαῶν πόθοις, ἀεὶ διδόντες τῷ πνέοντι τὸ σκάφος, χαμαιλεόντων καὶ τρόπον πολυπόδων πολλὰς τιθέντες τοῖς λόγοις ἀεὶ χρόας. Ἄκμων σὺ δ᾽ ἦς ἀνήλατος, τῆς ὀφρύος! Ὥσπερ μιᾶς γε πίστεως οὔσης ἀεί, στενοῖς τὸ δόγμα τῆς ἀληθείας σφόδρα, σκαιὰν βαδίζων πάντοτε Λόγου τρίβον” („Noi lingușim, dar tu, nu; noi ne închinăm scaunelor, tu, credinței; gândul nostru e la mâncăruri, tu ai în gând simplitatea și hrănindu-te cu mâncărurile tale sărate, sărătura lor o scuipi pe îngâmfata lor desfătare. Noi suntem sclavii vremurilor și ai poftelor oamenilor și întotdeauna corabia o lăsăm în bătaia vremii, dând mereu, precum cameleonii și caracatițele, multe fețe cuvintelor noastre. Dar tu ești nicovală nedoborâtă, ce semeție! Ca și cum credința ar fi întotdeauna una singură, reduci excesiv dogma adevărului, pășind permanent pe calea cea aspră a Cuvântului”) (Ποίημα ΙΑ´, Περὶ τὸν ἑαυτοῦ βίον (Despre viaţa sa, poemul 11), stih. 704-715, ΕΠΕ 10, pp. 100-101).

2 Epistola 90, Τοῖς ἁγιωτάτοις ἀδελφοῖς καὶ ἐπισκόποις, τοὶς ἐν τῇ Δύσει (“Către mult iubiţii fraţi, episcopii din Apus”) 2, ΕΠΕ 2, 20: „...Καταπεφρόνηται τὰ τῶν πατέρων δόγματα, ἀποστολικαὶ παραδόσεις ἐξουθένηνται, νεωτέρων ἀνθρώπων ἐφευρέματα τοῖς Ἐκκλησίαις ἐμπολιτεύεται· τεχνολογοῦσι λοιπόν, οὐ θεολογοῦσιν οἱ ἄνθρωποι· ἡ τοῦ κόσμου σοφία τὰ πρωτεῖα φέρεται παρωσαμένη τὸ καύχημα τοῦ σταυροῦ. Ποιμένες ἀπελαύνονται, ἀντεισάγονται δὲ λύκοι βαρεῖς, διασπῶντες τὸ ποίμνιον τοῦ Χριστοῦ. Οἶκοι εὐκτήριοι ἔρημοι τῶν ἐκκλησιαζόντων, οἱ ἐρημίαι πλήρεις τῶν ὀδυρομένων. Οἱ πρεσβύτεροι ὀδύρονται, τὰ παλαιὰ συγκρίνοντες τοῖς παροῦσιν· οἱ νέοι ἐλεεινότεροι, μὴ εἰδότες οἵων ἐστέρηνται”.

32

PROTOPRESBITER THEODOROS ZISIS

pseudosinodului, cele câte s-au scris până acum în acest sens fiind arhisuficiente. Ne-am adunat astăzi aici pentru a arăta, așa cum spune Sfântul Grigorie Teologul, că nu vor stăpâni cei răi și că nu le va fi calea lină și ușor de străbătut, fiindcă nu li se împotrivește nimeni 3. Ne împotrivim cu toții, dimpreună cu toți Sfinții, și suntem siguri de rezultatul luptei și de biruința împotriva răului ereziei, împotriva episcopilor oportuniști, care atrag după ei credincioși neștiutori pe căi strâmbe și pervertite. Mare este responsabilitatea episcopilor răi, care sunt interesați doar de scaunele lor, de traiul bun, de petreceri și lasă turma neocrotită în fața puhoiului panereziei ecumenismului. Este uimitor faptul că citim la Sfântul Grigorie Teologul că în vremea sa majoritatea episcopilor se cοalizau și se uneau în cuget nu pentru apărarea credinței, ci urmărind doar un singur lucru: cum să rămână în siguranță pe scaunele lor: „Aceștia fac front comun în sens rău, urmărind un singur lucru, cum să își mențină scaunele în siguranță” (Αὐτοὶ συνασπίζουσιν ἀλλήλοις κακῶς. Πρὸς ἓν βλέποντες· τῶν θρόνων τὸ ἀσφαλές) 4. Atât de mare este paguba pe care o provoacă episcopii răi, încât Sfântul Grigorie ajunge în punctul de a afirma că nu se teme de nimic, nici să fie omorât cu pietre, nici să întâlnească fiare sălbatice; își dorește doar să îi evite pe episcopii răi: „Un singur lucru mă întoarce din drum: episcopii răi” (Ἓν ἐκτρέπου μοι, τοὺς κακοὺς ἐπισκόπους) 5. În sens asemănător îndrumă și Sfântul Vasile cel Mare, să nu ne lăsăm înșelați de cuvântările mincinoase ale unor episcopi care vorbesc de Ortodoxie. Sunt negustori ai lui Hristos, și nu creștini, fiindcă, în loc să trăiască în adevărul credinței ortodoxe și să o apere, preferă ceea ce le este de folos în viața de acum. Îndată ce se instalează pe scaunul lor, trec în rândul vrăjmașilor lui Hristos; când văd însă că poporul, turmele duhovnicești, se mânie, atunci fac din nou pe ortodocșii. Sfântul Vasile nu-l recunoaște pe episcopul care a fost hirotonit de mâini întinate, spre desființarea credinței 6. Aceste păreri ale celor doi mari teologi capadocieni îi erau cunoscute celui de-al treilea ierarh al triadei de ierarhi, Patriarhului Constantinopolului Sfântul Ioan Gură de Aur, care, caterisit fiind de colegi ai săi episcopi, a scris din exilul său mucenicesc de trei ani, care câteva decenii mai târziu l-a dus la moarte (407), teribilul cuvânt, înfricoșătoarea constatare, că nu se teme de nimeni în afară de episcopi, cu excepția 3 Poemul 12. Εἰς ἑαυτὸν καὶ περὶ ἐπισκόπων (“Către sine însuşi şi despre episcopi, poemul 12”), stih. 8-10, ΕΠΕ 10, 172: „Dar pentru ca să nu creadă cei răi că au biruit toate şi calea le este lină, fiindcă nimeni nu le stă împotrivă”.

4 Ποίημα Μ´, Πρὸς τοὺς φθονοῦντας (“Către cei ce pizmuiesc, poemul 40”), stih. 27-28, ΕΠΕ 10, 318-320.

5 Ποίημα ΙΒ´, Εἰς ἑαυτὸν καὶ περὶ ἐπισκόπων („Către sine însuşi şi despre episcopi, poemul 12”), stih. 31-35, ΕΠΕ 10, 174.

6 Epistola 225, Νικοπολίταις Πρεσβυτέροις („Către preoţii din Nicopole”) 3, ΕΠΕ 3, 226: „Aveţi grijă să nu fiţi înşelaţi de minciunile lor, în timp ce spun că-şi fac mărturisire de dreaptă credinţă. Astfel de oameni Îl negustoresc pe Hristos, ei nu mai sunt creştini, căci preferă numai ceea ce le este folositor în această viaţă în locul vieţii trăite după adevăr: când cred că au dobândit această putere deşartă, atunci se alătură duşmanilor lui Hristos; când văd popoarele tulburându-se, atunci se prefac din nou că s-au întors la dreapta credinţă. Nu recunosc pe un astfel de episcop al lor şi n-aş putea număra în rândul preoţilor lui Hristos pe cel care a fost pus pe prima treaptă de nişte mâini necurate, spre surparea credinţei”.

DOI ANI DUPĂ COLIMBARI...

33

câtorva dintre aceștia: „De nimeni nu m-am temut ca de episcopi, în afară de puţini!” (Οὐδένα δέδοικα, ὡς τοὺς ἐπισκόπους, πλὴν ὀλίγων) 7.

3. Nu toți episcopii sunt răi Referirea pe care o facem la episcopii răi poate fi ușor greșit interpretată și acesta este și motivul pentru care, cu toate că cele spuse de Sfinții Trei Ierarhi în acest sens sunt foarte multe și absolut adevărate, mulți ani am evitat să le prezentăm concentrate la un loc, fiindcă i-am fi scandalizat pe mulți dintre cei simpli și am fi adunat împotriva noastră în mod nejustificat furia și mânia multor episcopi care caută prilej să ne defăimeze și să ne izgonească. Pentru aceasta trebuie să dăm următoarea explicație. Sfinții care îi critică pe episcopii răi, sfinți pe care îi urmăm, nu susțin că toți episcopii sunt răi, că în Biserică nu există nici măcar un episcop bun și ortodox, că s-a pierdut prin urmare și succesiunea apostolică și, odată cu aceasta, și harul Tainelor, așa cum, cu ignoranță și fără cunoștințe teologice, afirmă câțiva zeloți extremiști, care nu au aflat că „nu este dat oricui a teologhisi”. Vorbind despre episcopii cei răi, Sfinții lasă să se înțeleagă în mod automat că există și episcopi buni. Până și Sfântul Ioan Hrisostom, care nu vorbește despre episcopii răi, ci spune în general că se teme de episcopi, pentru a evita înșelarea că toți episcopii sunt nevrednici și că trebuie să ne temem de ei, adaugă că există și puțini care constituie o excepție: „De nimeni nu m-am temut ca de episcopi, în afară de puţini!” Cu astfel de episcopi buni, chiar dacă aceștia nu s-au făcut cunoscuți în luptele împotriva ereziilor, a colaborat Sfântul Vasile cel Mare pentru pregătirea lucrării Sinodului al II-lea Ecumenic (381), la care el nu a mai apucat să participe, murind în anul 379; la acest sinod au dominat însă teologic și au condus lucrările sinodale ceilalți doi Teologi Capadocieni, Sfântul Grigorie Teologul, prietenul Sfântului Vasile cel Mare, și fratele după trup al acestuia, Sfântul Grigorie de Nyssa. Într-o scrisoare pe care o trimite „Preoților din Tars”, le recomandă acestora să fie îngăduitori față de cei care au rezerve față de Dumnezeirea Sfântului Duh, fiindcă vremurile sunt foarte primejdioase: „Multă aplecare are vremea spre distrugerea Bisericilor”. Să nu purcedem cu nechibzuință la întreruperea comuniunii fiindcă anumite lipsuri și erori vor fi corectate prin împreună existența îndelungată. Să nu le dăruim cu ușurință ereticilor pe unii care fac greșeli, mărind astfel numărul hulitorilor 8. Sfântul Ioan Gură de Aur a fost depus din scaun și exilat de episcopi răi, însă zeci de episcopi au refuzat să semneze condamnarea lui, au pătimit și au fost exilați împreună cu el, iar unii, așa cum a fost episcopul de Cucuzan, Adelfios, nu au recunoscut condamnarea sfântului, astfel procedând și întregul Occident ortodox de atunci.

Epistola 14, Πρὸς Ὀλυμπιάδα („Către Olimpiada”) 4, PG 52, 617.

Sfântul Vasile cel Mare Epistola 231, Τοῖς ἐν Ταρσῷ πρεσβυτέροις („Preoţilor din Tars”), ΕΠΕ 3, 252-254. „Vă rugăm ca, în măsura în care vă stă în putere, să micşoraţi cât mai mult numărul acestor hulitori, primind în comuniune pe cei care nu socotesc că Sfântul Duh este o creatură… Căci sunt convins că, în urma contactelor îndelungate şi a strădaniilor paşnice, orice ar mai trebui pentru clarificarea lucrurilor ni-l va dărui Dumnezeu, Care «toate le lucrează spre binele celor ce-L iubesc pe El»”.

7 8

34

PROTOPRESBITER THEODOROS ZISIS

4. „Sinodul” a anulat și a schimbat dogme fundamentale ale Credinței Ortodoxe Ceea ce se cuvine de asemenea a fi subliniat în cadrul manifestării de astăzi este faptul că trebuie să realizăm și să înțelegem cu toții că pseudosinodul din Colimbari a distrus tradiția dogmatică a Bisericii, în special două dogme fundamentale, dogma despre unitatea și unicitatea Bisericii, dogma eclesiologică, precum și dogma soteriologică, potrivit căreia numai în Biserica cea Una și Unică ne putem mântui. Până la sfârșitul secolului al ΧΙΧ-lea o învățătură fundamentală a Bisericii, pe care nimeni nu a îndrăznit vreodată să o conteste, a fost și este învățătura potrivit căreia Biserica este una și unică și ea este rânduită ca purtătoare a mântuirii oamenilor. Nu există nici mai multe biserici, nici alte biserici; ereziile și schismele se află în afara granițelor Bisericii, iar în acestea nu există mântuire. Principiul Extra Ecclesiam nulla salus („În afara Bisericii nu există mântuire”) constituie o dogmă soteriologică fundamentală. De nouăsprezece secole, cei mai mari eretici care au apărut de-a lungul istoriei, nu au îndrăznit să pună la îndoială aceste fundamentale învățături dogmatice, pe baza cărora întreaga tradiție eclezială condamnă ereziile și schismele, pentru a-i proteja pe credincioși să nu-și piardă mântuirea. Singura posibilitate a ereticilor și a schismaticilor de a se mântui este să se întoarcă în Biserică, lepădându-se de înșelarea lor, să se unească cu Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească, așa cum ne rugăm la Liturghia Sfântului Vasile cel Mare, după sfințirea Cinstitelor Daruri: „Pe cei rătăciţi îi întoarce şi-i uneşte cu sfânta Ta sobornicească şi apostolească Biserică!”.

De la începutul secolului XX, aceste nezdruncinate și imuabile învățături dogmatice mântuitoare au început încet-încet, treptat, să fie puse la îndoială, să facă obiect de discuție ca o provocare ecleziologică, fiindcă, pasămite, modelul de întoarcere a ereticilor în Biserică este învechit, arată exclusivitate egoistă și autarhie din partea Bisericii Ortodoxe, subestimând restul lumii creștine. Nu trebuie nici măcar să folosim cuvintele „erezie” și „eretic”, toate comunitățile și confesiunile creștine au elemente ecleziale și au dreptul să fie numite biserici ale lui Hristos. Nevoile timpului ne impun să renunțăm la eclesiologia exclusivistă și îngustă a Bisericii, care consideră că există doar o singură și unică Biserică, și să înaintăm spre acceptarea unei ecleziologii noi, extinse, care în limitele Bisericii cuprinde și ereziile.

Aceasta a fost o adevărată lovitură de stat ecleziastică, o catastrofă eclesiologică, care a început să fie pusă în aplicare treptat, având, din păcate, drept inițiator și promotor Patriarhia Ecumenică, cea care odată a fost Biserica Mare a lui Hristos, centrul Ortodoxiei, izvorul învățăturilor ortodoxe 9. Acest proces distructiv a început timid, prin enciclica sinodală și patriarhală din 1902 9 Referitor la această mare schimbare și răsturnare de situație, a se vedea studiul nostru „Ἀπὸ τὴν Ὀρθοδοξία στὸν Οἰκουμενισμό. Ἡ μεγάλη ἀνατροπὴ τοῦ 20οῦ αἰώνα” (De la Ortodoxie la ecumenism. Marea schimbare a secolului XX), în Protopresbiter Theodoros Zisis, Ἁγία καὶ Μεγάλη Σύνοδος. Πρέπει νὰ ἐλπίζουμε ἢ νὰ ἀνησυχοῦμε; (Sfântul și Marele Sinod. Trebuie să sperăm sau să ne îngrijorăm?),Tesalonic 2016, pp. 15-48.

DOI ANI DUPĂ COLIMBARI...

35

a Patriarhului Ioachim al III-lea, în care pentru prima oară nu s-a mai vorbit despre combaterea ereziilor papismului și protestantismului, așa cum se întâmpla până la sfârșitul secolului al XIX-lea, ci se face referire într-o manieră neutră la „relațiile noastre prezente și viitoare cu cele două ramuri majore ale Creștinismului, și anume cu Biserica Apuseană și cu cea Protestantă” 10. Ereziile devin acum „ramuri ale Creștinismului” și apoi sunt numite „biserici”. Și mai îndrăzneață este cealaltă enciclică patriarhală și sinodală din 1920, mândria ecumeniștilor, în care Bisericile ortodoxe și comunitățile eretice sunt considerate egale în mod fățiș, încă din titlul Decretului adresat „Bisericilor lui Hristos de pretutindeni”. Comunitățile eretice din Apus sunt numite în această enciclică „cinstitele Biserici creştine” și se afirmă că „mai înainte de orice trebuie reaprinsă şi întărită dragostea dintre Biserici, astfel ca ele să nu se mai socotească una pe cealaltă ca fiind străine, ci rudenii şi parte ale familiei lui Hristos şi «împreună moştenitori şi împreună un trup şi împreună părtaşi făgăduinţei lui Dumnezeu întru Hristos prin Evanghelie»” 11.

Marea aventură a panereziei ecumenismului a început deja. Nu avem timpul necesar pentru a vă prezenta în detaliu pașii care au urmat, dintre care cei mai importanți sunt: a) Înființarea „Consiliului Mondial al Bisericilor”, la Amsterdam, în 1948, Consiliul ereziilor protestante, cu care, prin calitatea de membru, Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească se află pe picior de egalitate. b) Alungarea Patriarhului Maxim al V-lea de pe tronul Patriarhiei și impunerea Patriarhului Athenagora din America, care au avut loc tot în anul 1948, pentru a pune în aplicare noua eclesiologie eretică. c) Începutul Conferințelor panortodoxe din Insula Rhodos, în anul 1961, pentru pregătirea „Sfântului și Marelui Sinod”, pe care, cu mai multă impertinenţă decât Athenagora, l-a înfăptuit în Colimbari, demnul succesor al acestuia, Patriarhul Bartolomeu, fără unanimitatea și acordul tuturor Bisericilor locale, prin violarea și încălcarea tuturor rânduielilor sinodale și canonice.

Pentru cei care, cu criterii ortodoxe patristice, urmăresc și evaluează ceea ce s-a înfăptuit în Colimbari și situația ulterioară din Biserică, nu există nicio îndoială că întregul proces al pregătirii „sinodului“, pentru a rezolva presupuse probleme urgente și tergiversate de mult timp și pentru a se arăta unitatea Bisericii Ortodoxe, a fost o perdea de fum, o aparență și un pretext pentru a strecura, după cum s-a și întâmplat, cu unele reacții minore, noua eretică eclesiologie extinsă, prin rușinosul text eretic „Relațiile Bisericii cu restul lumii creștine”. În acest document nu apare nici măcar o singură dată cuvântul „erezie”, ereziile sunt numite „biserici”, iar participarea noastră la „Consiliul Mondial al Bisericilor” și documentele eretice semnate acolo și de către ortodocși, precum și dialogurile teologice și inadmisibilele texte adoptate în cadrul acestora sunt elogiate și se decide să se ia măsuri împotriva celor care nu 10 Vezi textul la I. Karmiris, Τὰ Δογματικὰ καὶ Συμβολικὰ Μνημεῖα τῆς Ὀρθοδόξου Καθολικῆς Ἐκκλησίας, tom. 2, Graz-Austria 1968, p. 946γ [1034] ș.u. Citatul se află la p. 946 ș.u.

[1036].

11 Ibidem, p. 957 [1055] ș.u. Citatul se află la p. 958 [1056].

36

PROTOPRESBITER THEODOROS ZISIS

acceptă deciziile pseudosinodului, măsuri care au fost luate deja pentru unii dintre noi. „Sinodul” nu a soluționat nici o altă problemă urgentă și arzătoare; pe promotorii acestuia nu i-a interesat decât să promoveze ecumenismul și sincretismul și să provoace dezbinări și schisme în trupul Bisericii, așa cum au făcut și anterior cu problema calendarului, care, deși trebuia rezolvată, în ultimul moment a fost ștearsă de pe lista subiectelor de discuție ale sinodului.

5. Diavolul încearcă să stăpânească folosind drept instrumente episcopii răi. Capcana iubirii Este limpede că diavolul, șarpele cel începător al răutății, care a provocat cu cuvinte înșelătoare apariția tuturor ereziilor, inclusiv cea a papismului, potrivit Sfântului Grigorie Palama 12, nu a suportat să vadă că după separarea papismului în 1054, și după desprinderea protestantismului în secolul al XVI-lea, Biserica, Biserica Ortodoxă, rămâne timp de un mileniu unită și în pace și este singura arcă a mântuirii. A șoptit deci la urechea unor păstori neglijenți că separarea și dezbinările dintre creștini sunt nejustificate, fiindcă astfel nu avem credibilitate înaintea poporului, însă dacă ne iubim și ne unim toți creștinii, ortodocși și eretici, propovăduirea noastră va dobândi o mai mare putere de convingere, mai ales în fața marilor provocări ale vremurilor, a ateismului și a materialismului, care se răspândesc în lume; să lăsăm, prin urmare, deoparte dogmele, adevărul, și să punem înainte iubirea, să ne iubim mai întâi și apoi vom rezolva și diferențele care există între noi în sfera dogmelor. În capcana aceasta a accentuării exclusive a iubirii, care separă dragostea de adevăr, au căzut mulți clerici și în primul rând, Patriarhul Athenagora, care a și prezentat-o cu măiestrie, prin cuvântul său insuflat de cuget eretic, pentru a fi atractivă și pentru a-i amăgi pe mulți. De atunci diavolul și-a întins cursele peste tot pământul, așa cum spune Sfântul nostru, Sfântul Antonie 13, și, prin păstori și teologi, ține captivă si ucide turma. De multe ori am analizat și am combătut

12 Sfântul Grigorie Palama, Λόγος Α´, Περὶ τῆς ἐκπορεύσεως τοῦ Ἁγίου Πνεύματος („Cuvântul I, Despre purcederea Sfântului Duh”), Prolog, în Γρηγορίου του Παλαμά, Συγγράμματα, ed. P. Hrystou, vol. I, Tesalonic 1962, p. 23-24: „Deci şarpele acesta cel ce cu mintea se înţelege şi pentru aceasta mai vârtos blestemat, ...prin latinii cei supuşi lui introduce cuvinte noi despre Dumnezeu”.

A se vedea în acest sens și articolul nostru recent „Ὁ Παπισμὸς κατὰ τὸν Ἅγιο Γρηγόριο Παλαμᾶ” (“Papismul după Sfântul Grigorie Palama”), în Theodromia 20 (1918) 5-14. Un gând asemănător despre șiretlicurile diavolului și despre ura pe care o are față de Hristos și față de Biserică este formulat și de Sfântul Grigorie Teologul, care spune că diavolul, când a văzut că prin prigoane și prin mucenici Biserica s-a întărit și mai mult, a găsit o altă modalitate de război.

Văzând puternica oaste a creștinilor și neputând să să îi înfrunte pe toți și să îi îngenuncheze, s-a folosit de conducători, de episcopi, cărora le-a insuflat o ură nimicitoare împotriva Bisericii, și astfel, atunci când trădează căpeteniile, se predă întreaga oștire. V. Ποίημα ΙΓ´, Εἰς ἐπισκόπους („Către episcopi, poemul 13”), stih. 43-58, ΕΠΕ 10, 222.

13 Vezi în Γεροντικόν, ἤτοι Ἀποφθέγματα Ἁγίων Πατέρων, Ed. Astir, Atena 1981, ed. a III-a, p. 2: „Zis-a avva Antonie: „Am văzut toate cursele vrăjmaşului întinse pe pământ şi suspinând am zis: «Oare cine poate să le treacă pe acestea?». Şi am auzit glas zicându-mi: «Smerenia!»”.

DOI ANI DUPĂ COLIMBARI...

37

pseudoargumentul iubirii 14. Iubirea fără adevăr este pseudoiubire, înșelare; atunci când iubim pe cineva, îi spunem adevărul, nu îl înșelăm cu minciuna.

Dacă îi iubim cu adevărat pe ereticii din afara Bisericii, pe care acum îi numim în mod politicos heterodocși, trebuie să le spunem că se află în înșelare, într-un spațiu în care nu se mântuiesc și trebuie să vină în Biserică, în Biserica Ortodoxă, pentru a se mântui. Toate cele pe care le înșiră episcopii și profesorii ecumeniști, despre eclesiologia exclusivă și extinsă și despre provocarea eclesiologică, nu reprezintă teologia Bisericii, ci tehnica diavolului, vorbe goale și sofisme. Aceasta a fost lucrarea și propovăduirea lui Hristos, a Apostolilor și a Sfinților: au prezentat adevărul Evangheliei cu rigurozitate, au arătat lumina în fața întunericului și nu au lăsat oamenii să rătăcească în întuneric. Pseudosinodul din Creta a prezentat întunericul ereziilor drept lumină, slujind astfel la întinderea curselor și a capcanelor diavolului.

6. Ortodoxia este în pericol. Biserica nu poate fi biruită Ne dorim cu ardoare lumina lui Hristos și a Sfintei Lui Biserici. Nu suntem mai înțelepți și mai sfinți decât Sfinții Apostoli și Sfinții Părinți, care au combătut și au condamnat ereziile și ne-au condus la adevărata credință, așa cum cântă Biserica în condacul sărbătorii Sfinților Părinți de la Niceea 15. Știm că acum Ortodoxia e în pericol de moarte, așa cum am spus și cu mulți ani înainte 16, prezentând degradarea pe care au suferit-o instituțiile care ar trebui să funcționeze ca niște stăvilare în calea şuvoiului ecumenismului, adică ierarhii, clerul în general, Sfântul Munte și Facultățile de Teologie, cu câteva excepții, „în afară de puţini”, cum ar spune Sfântul Ioan Hrisostom. Acum, prin pseudosinodul din Colimbari, a căzut și alt stăvilar puternic, instituția sinodală, iar curgerea râului ereziei este mai puternică. Există însă încă un foarte puternic, preaputernic zăgaz, pleroma ortodoxă, poporul binecredincios, așa cum au spus Patriarhii Ortodocși în răspunsul trimis Papei Pius al IX-lea în 1848: „Și apoi la noi nici Patriarhii, nici Sinoadele nu au putut vreodată a aduce lucruri noi, căci păzitorul Credinţei este însuşi trupul Bisericii, adică poporul însuşi, care voieşte ca veşnic neschimbată să-i fie credinţa, şi la fel cu a Părinţilor săi” 17. Pe acest popor, trupul Bisericii, îl reprezentăm astăzi aici, la această binecuvântată manifestare și nu vom permite nici Patriarhului Bartolomeu și nici pseudosinodului din Colimbari să introducă în Biserică noua Vezi Protopresbiter Theodoros Zisis, Διαθρησκειακὲς Συναντήσεις. Ἄρνηση τοῦς Εὐαγγελίου καὶ προσβολὴ τῶν Ἁγίων Μαρτύρων (Întâlniri interreligioase. Negarea Evangheliei și ofensă la adresa Sfinților Mucenici), Tesalonic 2003, p. 15-25. Idem, Τὰ ὅρια τῆς Ἐκκλησίας. Οἰκουμενισμὸς καὶ Παπισμός (Limitele Bisericii. Ecumenismul și Papismul), Tesalonic 2004, p.

234-254.

15 „Preaproslăvit ești, Hristoase, Dumnezeul nostru, Cela ce i-ai așezat pe Părinții noștri luminători pe pământ; și printr-înșii pe noi toți la adevărata credință ne-ai îndreptat, Multmilostive, slavă Ție!”

16 Vezi Protopresbiter Theodoros Zisis, „Κινδυνεύει τώρα σοβαρὰ ἡ Ὀρθοδοξία” („Ortodoxia e acum în mare pericol”), Theodromia 9 (2007) 89-128.

17 V. I. Karmiris, op. cit., p. 920 [1000].

14

38

PROTOPRESBITER THEODOROS ZISIS

eclesiologie eretică, care suprimă Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească și Apos-tolească și nu îi conduce pe eretici în Biserică pentru a se mântui, ci îi lasă în întunericul ereziei și al înșelării. Vrem ca credința să ne rămână veșnic neschimbată, la fel cu a Părinţilor noștri. Ridicăm deja stăvilare în fața puhoaielor ecumenismului și ale pseudosinodului. Ridicăm baraje, ziduri, ne îngrădim de erezie și creăm ostroave ale Ortodoxiei. Și pentru că ne cunoaștem forțele slabe și nu știm cât vom rezista în fața valurilor și a furtunii, așa cum au simțit Apostolii pe corabia de pe Marea Tiberiadei, să Îl rugăm cu tărie pe Domnul să se trezească, să asculte rugăciunile noastre, căci piere credința. Să Îi zicem, ca și Apostolii odată: „Doamne, mântuieşte-ne, că pierim!” 18. Să se trezească și să îi lumineze așa cum cu preaînțelepciune știe, pe puținii episcopi care au rămas ortodocși, să ajute la ridicarea stăvilarelor ortodoxe, ca să deviem curgerea, cursul ecumenismului, să se reitereze minunea din Colose a Sfântului Arhanghel Mihail, care nu a lăsat să fie distrusă biserica lui de apele râului, a cărui albie închinătorii la idoli din acele locuri o îndreptaseră spre biserică 19, la fel cum azi ecumeniștii îndreaptă râul ecumenismului împotriva Sfintei Biserici a lui Hristos. Va merge și acesta în adâncul întunericului, acolo unde îi este locul și se va scufunda. Nu ne pierdem curajul și nici credința. De la mult încercatul și grăitorul de cuvinte mari și de aur Sfântul Ioan Gură de Aur știm că „Multe sunt valurile şi cumplită e furtuna! Dar nu mă tem! N-am să mă înec. Stau pe stâncă! Înfurie-se marea! Stânca n-o poate clinti. Ridică-se valurile! Corabia lui Iisus nu poate s-o scufunde! … Hristos este cu mine, de cine să mă tem? Pot să se ridice împotriva mea valurile mării, pot să se ridice oceane, poate să se ridice mânia împăraţilor! Toate acestea-s pentru mine mai şubrede ca pânza de păianjen” 20. În aceeași omilie a sa fără egal, „Omilia înainte de plecarea în exil”, luminatul și curajosul ierarh ne înalță tuturor cugetul, adresându-se vrăjmașilor Bisericii, celor dinăuntru și celor din afară; îi asigură că în cele din urmă aceștia vor pieri și vor fi învinși, fiindcă „Nimic nu-i mai puternic decât Biserica, omule! Pune capăt războiului, ca să nu ţi se pună capăt puterii tale. Nu te lua la luptă cu cerul.

Dacă te războieşti cu un om, sau învingi sau eşti învins. Dar dacă te lupţi cu Biserica, e cu neputinţă să birui. Căci Dumnezeu e mai puternic ca toţi” 21.

18

Mat. 8,23-27.

Această minune este sărbătorită de Biserică în ziua de 6 septembrie.

20 Ioan Gură de Aur, Ὁμιλία πρὸ τῆς ἐξορίας (Omilie înainte de plecarea în exil) 1-2, PG 52, 427–429. „Πολλὰ τὰ κύματα καὶ χαλεπὸν τὸ κλυδώνιον· ἀλλ᾽ οὐ δεδοίκαμεν μὴ καταποντισθῶμεν ἐπὶ γὰρ τῆς πέτρας ἑστήκαμεν. Μαινέσθω ἡ θάλασσα, πέτραν διαλῦσαι οὐ δύναται· ἐγειρέσθω τὰ κύματα, τοῦ Ἰησοῦ τὸ πλοῖον καταποντίσαι οὐκ ἰσχύει...Χριστὸς μετ᾽ ἐμοῦ, καὶ τίνα φοφηθήσομαι; Κἂν κύματα κατ᾽ ἐμοῦ διεγείρηται, κἂν πελάγῃ, κἂν ἀρχόντων θυμοί· ἐμοὶ ταῦτα πάντα ἀράχνης εὐτελέστερα”.

21 Ibidem, 1, PG 52, 429. „Οὐδὲν Ἐκκλησίας δυνατώτερον, ἄνθρωπε. Λῦσον τὸν πόλεμον, ἵνα μὴ καταλύσῃ σου τὴν δύναμιν· μὴ εἴσαγε πόλεμον εἰς τὸν οὐρανόν. Ἄνθρωπον ἐὰν πολεμῆς, ἢ ἐνίκησας, ἢ ἐνικήθης. Ἐκκλησίαν δὲ ἐὰν πολεμῇς, νικῆσαὶ σε ἀμήχανον. Ὁ Θεὸς γάρ ἐστιν ὁ πάντων ἰσχυρότερος”.

19

Minunea întreruperii pomenirii Protopresbiter Nikolaos Manolis Cinstiți părinți, Dragi participanți, Titlul omiliei mele, „Minunea întreruperii pomenirii”, li se va părea cu siguranță straniu unora, care se vor întreba: este o minune întreruperea pomenirii? Este minune îngrădirea? În timpul care-mi revine voi încerca să dau un răspuns la aceste întrebări, prezentând situații, trăiri și experiențe. În primul rând, cred și mărturisesc că este o acțiune inspirată de Sfântul Duh, întrucât este fundamentată pe experiența Bisericii și pe modul în care procedau sfinții atunci când aveau de a face cu erezii. Nu este ceva necunoscut în tradiția noastră, chiar dacă trebuie să mărturisim că este necunoscut în epoca noastră.

Nu am crescut cu cunoașterea și învățarea acestei metode, a instrumentului ultim, pe care credinciosul îl are la dispoziție în fața unei erezii care înaintează galopant. Nu am fost învățați despre această metodă în școli, la școlile catehetice sau la Facultățile de Teologie. Duhovnicii noștri nu ne-au vorbit niciodată despre asta și acest lucru este adeverit de atitudinea oscilantă acestora în cazurile de îngrădire. Nu ne-am născut în perioade în care a dominat o erezie clară și persecuții, așa cum a fost perioada iconomahiei, ci ne-am format într-o epocă în care a existat sentimentul că ne aflăm în cadrul „Bisericii celei vii și libere”. Chiar dacă nu sunt foarte îndepărtate cazurile de îngrădire din Sfântul Munte din anul 1969 sau cel al celor trei episcopi care au întrerupt menirea Patriarhului Athenagoras, puțini își amintesc și se gândesc totuși la acea perioadă. În zilele noastre, odată cu năvala ecumenismului și consolidarea „sinodală” a acestuia de către sinodul din Colimbari și după aceea, întreruperea pomenirii ierarhilor cu cuget eretic, binecuvântata îngrădire, devine mai actuală decât oricând. Propovăduit altădată în ascuns, de conducători religioși și teologi din domeniul universitar, la conferințe inter-creștine și inter-religioase, ecumenismul a urcat acum la amvon, a devenit oră de religie în școli și este predat și la lecțiile de cateheză. S-au descoperit până și cei mai ascunși ecumeniști, notabilități colaboraționiste ale Bisericii, care, din dragostea pentru cârja episcopală, Îl urăsc pe Hristos. Se află însă în pericolul de a trăi o înfrângere totală, prin dezavuarea lor deplină de către poporul credincios.

Erezia lor riscă să fie caterisită. Toți cei care am văzut lumina lui Hristos putem vedea că ecumeniștii se află în întuneric. Noi Îl slujim pe Hristos, iar ei îl slujesc pe Antihrist.

1. Înțelegerea credinței și recunoașterea ereziei sunt o minune „Tocmai în aceasta stă minunea: că voi nu știți de unde este El, și El mi-a deschis ochii” (Ioan 9,30). Cu aceste cuvinte le-a răspuns cel ce mai înainte era

40

PROTOPRESBITER NIKOLAOS MANOLIS

orb iudeilor celor vicleni și neîncrezători, care subestimau minunea și se îndoiau de semnul tămăduirii acestuia. Aceste cuvinte descoperă în același timp erezia lor. Acest lucru se întâmplă și în zilele noastre. În mijlocul negurii, al întunecimii și al orbirii apostaziei contemporane de la voia lui Dumnezeu, luminarea credinței și osebirea înșelării și a ereziei sunt o minune. Și la fel de minunată este cunoașterea personală a Ortodoxiei, care are în centrul său Învierea și care păstrează creștinul în credință și-l păzește de erezie. În câteva cuvinte, este o minune faptul că Dumnezeu nu ne-a părăsit, că încă și în epoca noastră credința continuă să fie înțeleasă și trăită și că înșelarea și erezia generalizate sunt recunoscute și li se opune rezistență. În mod concret, erezia ecumenismului a căpătat dimensiuni gigantice grație extraordinarei sale capacități de a se ascunde, de a folosi diverse stratageme, de a-și schimba vocabularul în funcție de public, de a-și ține ascunsă agenda de lucru și de a se îmbrăca în haina cucerniciei. A înțelege că sub masca discursurilor despre dragoste și despre cucernicie, ținute de teologi, monahi, egumeni, episcopi și patriarhi, se ascunde erezia eshatologică a ecumenismului reprezintă o minune a credinței. Dar și recunoașterea învățăturii eretice a sinodului din Colimbari reprezintă o minune la fel de mare. Din nefericire, oameni și grupuri de oameni care până de curând înțelegeau că ecumenismul este o erezie nu au reușit să discearnă că erezia aceasta s-a strecurat și în hotărârile pseudosinodului.

Același har care ne-a inspirat înainte de sinod și înainte de îngrădire, ca să ne opunem negurii ecumeniste a secularizării din sânul Bisericii și catehezei postpatristice, a lucrat înăuntrul nostru minunea îngrădirii în har de înșelare și erezie acum, când ecumenismul a devenit, prin sinodul din Colimbari, o vijelie ce amenință să dezrădăcineze Ortodoxia din istorie și din lume.

Prigonit fiind și scos în afara sinagogii, respins de arhierei, cel care mai înainte fusese orb și care fusese învrednicit să-L afle pe Dumnezeu, a strigat cu toată tăria: „Cred, Doamne!” (In. 9,38). Aceste cuvinte ale sale sunt un strigăt de bucurie și recunoștință pentru lumina care a strălucit înăuntrul său. Însă această mărturisire este importantă și dintr-un alt motiv; cel vindecat nu numai că nu a fost influențat de prigonirea pe care a trăit-o, ci s-a întărit și prigoana a devenit prilej de mărturisire. „Cred, Doamne!” Această mărturisire ar putea fi formulată cu alte cuvinte de către Sfântul Iosif Isihastul, în felul următor: „Nu știi că Iisus se face în fiecare tămăduire a fiecărei nevoi? Adică hrană celui înfometat, apă celui însetat, sănătate celui bolnav, îmbrăcăminte celui gol, glas celor ce cântă, vestire celui ce se roagă. Tuturor, toate, spre mântuire (Epistola 30)”.

2. Hotărârea întreruperii pomenirii În ziua anunțării întreruperii pomenirii spuneam: „Politica pe care o urmați (domnule Antim), de a adopta hotărârile pseudosinodului din Creta și de a încerca să le strecurați în mitropolia dumneavoastră prin distribuirea preamincinosului text «Către popor», întocmit de Sinodul Bisericii Greciei, este picătura care a umplut paharul. Propovăduiți în mod nerușinat, cu capul

MINUNEA ÎNTRERUPERII POMENIRII

41

descoperit, erezia ecumenismului și hotărârile eretice ale pseudosinodului.

Sufletul meu nu suportă această amărăciune, conștiința mea preoțească se revoltă, flacăra credinței mele, flacăra Ortodoxiei, care arde în sufletul meu, mă conduce spre decizia eroică a binecuvântatei întreruperi a pomenirii episcopului meu, a binecuvântatei îngrădiri de erezie. Este cea din urmă reacție binecuvântată pe care am dreptul să fac uz ca preot al Bisericii Ortodoxe a lui Hristos, pentru a mă proteja pe mine însumi, pe enoriașii mei și pe toți fiii mei duhovnicești de întinarea ereziei și de schisma care se instaurează în Tesalonic, avându-vă ca promotor pe dumneavoastră”.

Aceasta declaram atunci și inima mea știe prin ce am trecut până am ajuns în acest punct. Fiindcă este o minune faptul că trăiesc îngrădirea ca pe o virtute, ca pe un rod al Harului. Gândindu-mă la atacul brutal pe care l-am primit din partea apărătorilor acriviei prost înțelese și la insuportabilele și nerușinatele presiuni din partea contestatarilor iconomiei Sfinților Părinți și din partea susținătorilor îngrădirii utopice forțate, faptul că am ajuns la momentul acestei declarații întreg și cu pace se datorează cu adevărat intervenției lui Dumnezeu.

Fiindcă m-am cercetat pe mine însumi și am observat elemente ale Ηarului care m-au umbrit toate acele zile pline de frământare, în care am luat hotărârea îngrădirii, dar și în zilele următoare, în care am făcut experiența unei stări paradisiace. Nu am venit aici pentru a tăinui mila lui Hristos în spatele unei false cucernicii și a unei false smerenii, ci pentru a mărturisi binecuvântarea deosebită, după cuvintele: „Mărturisim harul Tău, vestim mila Ta, nu tăinuim facerea Ta de bine” (Slujba Aghiasmei Mari).

Am avut în gând starea în Duhul Sfânt, pe care o descrie Sfântul Iosif Isihastul, despre trăsăturile caracteristice ale harului, atunci când mă aflam sub ocrotirea părintelui meu duhovnicesc Agathon, care s-a îngrijit de mine și m-a apărat... „Dumnezeiescul Har”, scrie Sfântul Iosif, „este dulce, plin de pace, smerit, liniștit, curățitor, luminător, dătător de bucurie și nu încape nicio îndoială că este Harul Dumnezeiesc”. Acest Har m-a însoțit, acesta m-a întărit, acesta m-a îndrumat. Aceasta am trăit, aceasta descriu, despre aceasta vorbesc!

Dumnezeu îmi este martor, am trecut prin nenumărate încercări, am ajuns în Iad, am fost lovit de gânduri și de vrăjmași și acolo, față către față, am cunoscut Harul îngrădirii! Și acesta a fost atât de diferit față de cum mi-l imaginam, temându-mă, și cum mi-l prezentau figuri dure și necruțătoare, posace și nemiloase.... Cel Blând și Smerit a mers alături de mine și m-a îndrumat spre loc de odihnă!

Nu sunt nedrept, fraților, nici nu spun acestea pentru a primi premii! Grija mea cea mai mare a fost turma a cărei răspundere o simțeam ca pe o greutate atârnată de epitrahil. „Cum să o părăsesc?”, îmi spuneam. „O s-o las pradă poftelor ereticilor, ca să mă salvez pe mine însumi? Îl voi lăsa pe cel ce se închină papei să boteze, să cunune, să spovedească și să împărtășească turma?”

Durere, săgetături în coaste mă străpungeau de fiecare dată când gândul acesta îmi săgeta mintea. Această stare este insuportabilă, frații mei, doare și face ca sufletul duhovnicului să se sufoce. Doar Harul te izbăvește de durere și te încredințează că turmei îi este de folos să fii prigonit pentru întreruperea pomenirii.

42

PROTOPRESBITER NIKOLAOS MANOLIS

Această deosebită trăire duhovnicească am constatat-o la toți părinții. Din clipa în care am cunoscut care va fi consecința mărturisirii, harul a strigat și a răsunat înăuntrul nostru, că mântuirea turmei noastre depinde de asumarea acestei căi mucenicești. Este o minune că la câteva zile după îngrădire am văzut cum sămânța luptei noastre de ani de zile a început să încolțească, să crească, iar planta credinței să stăpânească în fiii noștri duhovnicești; cu binecuvântare cerească primeau vestea despre sfințenia deciziei noastre. Până în ziua de azi alegerea pe care am făcut-o dă naștere la minuni, cu toți trăiesc înaintarea pe calea spre cele nematerialnice, poporul așteaptă într-un cuget revărsarea acestui har de la preot, de la fiecare preot care nu renunță, care nu cedează.

3. Episcopocentrismul și minunea Prorocului Iile După ce a cucerit inimile episcopilor ecumeniști de toate tipurile, învățătura eretică a episcopocentrismului, care este plasată cu îndemânare de către cunoscuți ierarhi ecumeniști ai Patriarhiei Ecumenice și din întreaga Grecie, a cucerit și inimile arhimandriților „plini de dorințe”. Nutrind speranța că vor primi un scaun episcopal și dorind să fie acoperiți, aceștia pregătesc terenul, ca să nu aibă situații neplăcute, generate de cazuri de întrerupere a pomenirii etc.

Astfel, inspirați fiind de mentalitatea despotică a superiorilor lor, declară cu fiecare ocazie că Sfânta Liturghie este imperfectă, dacă nu este pomenit un anumit episcop în timpul săvârșirii ei. Adică taina reprezintă pentru aceștia posibilitatea de „spălare” a acțiunilor eretice. Cer să se facă pomenirea chiar și a episcopilor cu cuget eretic! Iar atunci când le vorbești despre atitudinea tradițională a Bisericii în perioade în care dominau ereziile și anume întreruperea pomenirii episcopului locului la sfintele slujbe, nu vor să audă niciun cuvânt despre aceasta. „Fără pomenirea episcopului nu există Sfântă Liturghie”, zic, „fiindcă Taina se săvârșește în numele acestuia!”.

Cu adevărat o taină este faptul că cei care vor sluji credinței noastre, preluând poziții înalte în conducere, aleg ignoranța. Νici nu vor măcar să audă să Sfintele Taine sunt săvârșite în numele marelui Arhiereu, Hristos, și persistă în opinia lor ticăloasă. Pe aceasta se bazează și resping nepomenirea episcopului. Iar practica tradițională, potrivit căreia, în cazurile de îngrădire, în locul numelui episcopului eretic sunt pomeniți „toţi episcopii ortodocşi”, o consideră eronată. Insistă asupra faptului că doar prin pomenirea numelui episcopului, fie acesta și eretic ecumenist, avem Taină canonică.

Dumnezeu însă altfel rânduiește, îi rușinează prin sfintele Sale apariții și întărește trăirile sfinților care au slujit cuvântului Său în persoanele părinților mărturisitori de astăzi. Un frate duhovnicesc, preot, care a întrerupt de curând pomenirea episcopului său, mi-a descris o mărturie cutremurătoare. Era chinuit de presiunile altor preoți, care îl bombardau cu informații potrivit cărora Sfânta Liturghie pe care o săvârșește este lipsită de har, atâta vreme cât nu îl pomenește pe episcopul local și toate cele pe care le-am amintit anterior.

Frământat fiind, pe de o parte, de aceste îndoieli și simțind prezența sensibilă a Harului, pe de altă parte, în timpul săvârșirii sfintelor slujbe, slujea la privegherea făcută de praznicul Sfântului Proroc Ilie. Terminând citirea Sfintei

MINUNEA ÎNTRERUPERII POMENIRII

43

Evanghelii la Sfânta Liturghie, s-a îndreptat spre altar pentru a rosti ectenia mare și ectenia catehumenilor, înainte de cântarea heruvimică, fără să fie însă concentrat asupra celor săvârșite – în acel moment în mintea sa domina neatenția. Nefiind deci atent, zicând „Să zicem toţi…”, a ajuns la momentul în care trebuia să spună „pentru toţi episcopii ortodocşi…”. În loc de aceasta însă era gata să îl pomenească pe episcopul său, așa cum obișnuise în toți anii anteriori. În clipa în care a vrut să spună „pentru arhiepiscopul...” a primit o îmbrâncitură de la Prorocul Ilie, pe care l-a auzit spunându-i cu voce serioasă: „Bine, pe acesta o să pomenești acum, la sărbătoarea mea?” Nu pot să-ți descriu, mi-a spus, ce Sfântă Liturghie a urmat! Atâta Har nu am mai simțit niciodată.

4. Minunea iubirii celei dintre noi „Întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii faţă de alţii.” (Ioan 13,35) Părinte Teodor, Părinte Fotie, Părinte Maxim și ceilalți părinți, țineți seama de faptul că suntem urmăriți prin telescoape în interiorul și în afara Greciei, așteptându-se distrugerea relației noastre, alienarea iubirii noastre. „Iată, dintro clipă în alta”, își spun, „se vor despărții și acesta va fi semnul că se află în înșelare”. Și vor avea dreptate, fiindcă semn al lipsei Harului dumnezeiesc va fi dacă vom lăsa să se infiltreze între noi demonii încrederii de sine iubitoare de conducere, ai complexelor de inferioritate și ai tuturor mișcărilor egoiste care șiau făcut apariția în oameni cu care ne-am aflat în legătură, care s-au luptat mai înainte pentru credință și care au avut tendințe schismatice. Însă există un adevăr, părinților, pe care vrăjmașii noștri nu-l cunosc, fiindcă le este necunoscut, Adevărul…

Cu adevărat, în mod minunat suntem până astăzi un trup. Mulți au încercat să ne despartă, loviturile din partea prietenilor au durat mai mult și au provocat lacrimi în sufletele noastre. Mitropoliți plini de invidie, s-au silit precum niște demoni și au pariat pe zdruncinarea statorniciei noastre prin propuneri de a ne cumpăra, unii dintre aceștia – tirani barbari, cu intenții mizerabile – ne-au amenințat cu lucruri care provoacă groază de moarte oricui. Alții, precum niște hiene (și nedreptățesc animalele spunând aceasta), au plănuit riguros acțiuni ce aveau ca scop împrăștierea poporului care ne urmează. Iadul însuși a complotat împotriva noastră. Nu este o minune faptul că până în momentul de față am rămas uniți, un trup, un suflet, având dragostea lui Hristos întreolaltă? Fiindcă aceasta este taina, acesta este adevărul! Chiar dacă fiecare avem propria cale de propășire duhovnicească, suntem cu toții ai lui Hristos și avându-L pe El drept model, înaintăm pe calea perihorezei întreolaltă, a respectului și a iubirii jertfelnice.

Nu suntem singuri, iubiții mei frați. Părinții care ne susțin sunt puterea noastră. Comunitatea acoperită de Har a părinților îngrădiți sau nu, tradiționaliști și mărturisitori, care au cuget comun și același țel, reprezintă o rană în trupul ereziei. Iar poporul credincios, poporul curat al Bisericii, care este astăzi aici, la binecuvântata noastră manifestare și poporul care, din întreaga

44

PROTOPRESBITER NIKOLAOS MANOLIS

lume, urmărește cu neliniște pe internet, conștientizează însemnătatea critică a acestor clipe, arată dispoziție mucenicească, credință nezdruncinată, forță sufletească ce ne inspiră pe toți, ne susține, ne dă putere. Fără acest popor jertfa și lupta noastre ar fi zadarnice. Acest popor se roagă ca noi să fim statornici și viteji în linia întâi a luptei. Dă lupte pentru a ne sprijini, plătind de multe ori la nivel personal și familial. Cu toții constituim Biserica cu sfintele trăiri dumnezeiești, cu darurile pline de har de care ne bucurăm cu toții. Fiindă suntem ai lui Hristos și pentru Hristos suntem gata să ne vărsăm și sângele.

Avându-L pe El ca pildă, părinți și frați, nu avem de ce să ne temem. „Dacă Dumnezeu este cu noi, nimeni nu este împotriva noastră”.

5. Epilog În încheiere aș vrea să salut efortul celor patru asociații ale noastre. Am fost întemeiate pentru a transmite credința ortodoxă în lume și pentru a se opune până la sfârșit ereziilor și voracei Noi Ere. Le urez comitetelor de conducere și membrilor asociațiilor să se afle în harul lui Iisus și în binecuvântările Stăpânei noastre Născătoarei de Dumnezeu. Unica lor preocupare să fie slăvirea lui Dumnezeu și slujirea credinței ortodoxe. Nu așteptați, frații mei, cinstiri lumești, lumea vă urăște, aceasta este soarta creștinilor în această lume. Însă voi, precum aurul în încercări, prigoniri și calomnii, să străluciți și mai mult!

Astfel, în împreună-lucrare, zidiți biserica lui Hristos și vestiți slujirea voastră.

Mulțumesc și sponsorilor media ai prezentei manifestări, celor trei site-uri web, care depun emoționante eforturi, de a transmite ortodoxia „pe aripile vântului”, până la marginea pământului. Deosebite mulțumiri adresez site-ul luptător Katánixi, care, dincolo de neîntrerupta sârguință și contribuția la răspândirea cuvântului ortodox, prin luarea de atitudine în mod esențial în problemele de actualitate, trasând linia ortodoxă, plătește și un mare preț, devenind receptorul mâniei mitropolitane și patriarhale și a susținătorilor Noii Ere. Cine luptă astăzi împotriva ecumenismului și a masoneriei, a paradelor Gay Pride și a ateismului, va plăti. Site-ul Katánixi cunoaște foarte bine acest lucru și îi mulțumim. Tuturor vă dedic aceste cuvinte pline de înțelepciune ale sfântului Iosif Isihastul, spre întărire în viitoarele dumneavoastră lupte: „Trebuie ca omul să treacă prin foc și prin apă și astfel să se arate valoarea sa. Însemnătate are câtă cinste vei primi de la Domnul, nu de la oameni.

Oamenii nu știu să prețuiască. Trebuie să ne cinstească El, cel care dă răsplata luptelor, care rânduiește luptele, stabilește regulile după care se desfășoară lupta, dăruiește puterea, îi supune pe vrăjmași, îi încununează pe câștigători și răsplătește slava” (Epistola 42, pag. 259). În final le adresez calde mulțumiri tuturor celor care urmăresc manifestarea noastră. Transmit tuturor binecuvântările părintelui meu duhovnic, preacuviosul părinte arhimandrit, egumen al Sfintei Mănăstiri Konstamonitou, gheronda Agathon.

Fie, frații mei, ca această manifestare teologică să constituie o mică pietricică pe calea reușitei întrunirii la un moment dat a unui cu adevărat mare și Sfânt Sinodul al Bisericii noastre, care să condamne panerezia

MINUNEA ÎNTRERUPERII POMENIRII

45

ecumenismului, să anuleze pseudosinodul din Creta și să îi condamne pe toți ecumeniștii.

Vă salut cu dragostea lui Hristos, urându-vă ca toți, împreună, așa cum ne aflăm acum aici, să ne regăsim și în Rai! Vă mulțumesc!

Este sfințenia premisă a îngrădirii?

Protopresbiter Fotios Vezynias Astăzi se împlinesc chiar doi ani de când sinodul întrunit în Colimbari – Creta, a legiferat „în mod sinodal” (!) panerezia ecumenismului în Biserică. Tristețe ne cuprinde inimile pentru acest fapt. În evoluția ulterioară a situației din Biserica Greciei depistăm două momente cheie. Pe de o parte, textul „Către popor”, din februarie 2017, care exprimă în mod clar pozițiile ierarhiei Bisericii Greciei față de sinodul din Creta și, pe de altă parte, „sibilicul” text – hotărârea marii sinaxe a Sfântului Munte, din data de 17 iunie 2017, care încearcă cu disperare să „acopere” lipsa de legătură a sinodului din Creta cu tradiția Sfinților Părinți ai Bisericii.

Conferința ecumenistă, organizată de Facultatea de Teologie a Universității Aristotel din Tesalonic cu câteva zile înainte de întrunirea sinodului din Creta și prezența în rândul sponsorilor conferinței și a unor mari mănăstiri, lasă să transpară în mod limpede de ce Sfântul Munte nu vorbește, de ce mănăstirile noastre nu reacționează... Redau aici un fragment dintr-un articol al profesorului Sarantos I. Kargakou, publicat în revista Estia: „«Prin tăcere, poporul din Amykles a pierit». Potrivit unei tradiții, atunci când dorienii au ocupat Sparta și Lakonia, locuitorii din Amykles au luat toate măsurile necesare pentru apărarea orașului lor. Zi și noapte erau la arme. Vreme îndelungată însă, dorienii din Sparta i-au lăsat netulburați. Astfel, cei din Amykles și-au slăbit treptat și, în final, cu totul vigilenţa defensivă. Și într-o seară dorienii din apropiata Sparta au intrat în orașul lor și fără să li se opună rezistență, i-au omorât. Pățania celor din Amykles a devenit proverbială”.

Aceeași pățanie îi așteaptă astăzi pe toți „amykleii” din Biserică, din pricina complăcerii lor. Fericitul Părinte Athanasios Mytilineos spunea în anul 1994: „Trebuie să fim în stare de veghe. Și spunem asta fiindcă nu știm ce vine mâine. Și nu la porți, fiindcă vrăjmașul a intrat deja în cetate. Și nu vorbesc de grija pe care trebuie să o avem în privința ereziilor și a foarte multor alte pericole; doar un singur lucru spun: ecumenismul. Ecumenismul care în acest moment are ca exponenți patriarhi, arhiepiscopi, episcopi ș.a.m.d. Ați auzit? Ecumenismul are ca exponenți patriarhi, arhiepiscopi, episcopi ș.a.m.d. Ați înțeles? Ce vigilență vom mai putea avea când mâine-poimâine ni se va spune – în mod progresiv, treptat, se înțelege, prin tehnica salamului, puțin câte puțin – când una, când alta. Nu vom reacționa? Vom fi prinși în timpul somnului? Vai de cel care nu va reacționa!”

Situația actuală nu are însă drept cauză doar complăcerea. Părerea noastră personală este că ar fi interesant să organizăm o altă manifestare cu titlul „Supunerea tuturor voinței și forțelor întunericului”.

Am așteptat cu neliniște reacțiile oficiale față de documentele problematice adoptate în Creta. În timpul în care am așteptat am constatat „cu durere” că

48

PROTOPRESBITER FOTIOS VEZYNIAS

toate „au fost umbrite de înfricoșare și apăsate de robie” ∗ și foarte puțini au fost dispuși să privească adevărul în față. După intensă și chinuitoare reflecție, având ca îndrumător pașii Sfinților Părinți, am ales calea martirică a întreruperii pomenirii. Și bineînțeles, printre altele, a trebuit să dăm răspuns și unei dure observații – întrebări a criticilor noștri, care se prefac că nu văd realitatea; ne-au întrebat și ne întreabă încă: „Ați ajuns, adică, la o asemenea înălțime a sfințeniei, încât să recurgeți la îngrădire?” O persoană cu funcție înaltă mi-a adresat în timpul unei discuții private „întrebarea menită să ne schimbe hotărârea”: „Mai întâi devino tu însuți Sfântul Teodor Studitul și apoi vino să vorbim”. Sfântul Teodor Studitul spune în mod expres: „Porunca Domnului este să nu tăcem în vremea în care credința noastră se află în pericol.

Astfel, atunci când e vorba de credință, nu poți spune «cine sunt eu?». Simplu preot, conducător, soldat, țăran, sărac. Nu trebuie să mă preocupe lucrul acesta.

Vai, pietrele vor striga și tu vei rămâne tăcut și fără de grijă?”. Vedem că sfinții sunt cuprinși de ardoare pentru adevărul de credință, iar noi, „cu inimile de gheață și cu conștiința netăiată împrejur”, îndepărtăm turma de la „a cere să fie grăit cu dreptate cuvântul adevărului”. Din păcate, majoritatea duhovnicilor și a părinților din Sfântul Munte și din afara acestuia sunt adepții acestei atitudini.

Trebuie să spunem în mod răspicat și că această întrebare nu este pusă pentru i se da un răspuns. Cei care o adresează nu doresc un răspuns. Este pusă pentru a crea acel „mediu asociativ” în interiorul lor și în jurul lor, astfel încât ei înșiși să își justifice atitudinea nejustificabilă din punct de vedere patristic, iar clericii, monahii și laicii care aud această întrebare să devină ezitanți și nehotărâți în fața unei astfel de decizii și atitudini care, din nefericire, pentru aceștia și pentru mulți este una „disperată”.

Cei ce pun această întrebare ne spun în fond: „Un episcop sau mitropolit sau preot ortodox poate să aplice în practică canonul 15 al Sinodului I-II Ecumenic doar dacă ajunge la înălțimea sfințeniei”.

Bineînțeles, ar fi o dovadă de naivitate să admitem așa ceva și îmi pare rău, dar îi voi numi naivi și pe cei care pun astfel de condiții privitor la atitudinea și calea mucenicească a îngrădirii. Întrebarea – reflecția – pe care ne-o adresează cei care se poziționează la stânga și la dreapta căii îngrădirii, și care stă la baza a ceea ce vă spun astăzi, reprezintă rezultatul înșelării conștiente sau inconștiente a celor care o adresează. Întrebarea ar trebui formulată mai degrabă astfel încât să putem vorbi pe o bază rațională. Am putea să întrebăm, de pildă: „Ce au făcut sfinții în timpul dominării ereziilor în Biserică?”. Și, bineînțeles, cu precizarea esențială că niciun sfânt în viață nu știe că este sfânt și cu atât mult mai mult nu face publicitate propriei sfințenii.

Le întoarcem deci întrebarea celor care cu viclenie sau în mod nevinovat au adresat-o: Ne pot numi, oare, un sfânt, care în vreme de erezie a rămas de partea ereziei și a îndrumat și trupul Bisericii să rămână cu erezia? Pot menționa, oare, un sinod local sau ecumenic, care, în vreme de erezie, a

∗

Dionysios Solomos, Odă libertăţii (imnul național al Greciei) (n. trad).

ESTE SFINȚENIA PREMISĂ A ÎNGRĂDIRII?

49

îndemnat, prin documentele sale, la aderarea la erezie și la transformarea învățăturilor eretice în dogme ale Bisericii? Să nu fie!

Sinodul din Colimbari, care nu urmează Sfinților Părinți, a impus în cadrul Bisericii noastre erezia ecumenismului în chip instituțional și să sperăm și să ne rugăm ca Sfântul Dumnezeu Treimic, prin preaînțeleapta Sa intervenție, să restaureze rânduiala în Biserica Lui. Prin urmare, celor care au formulat întrebarea, care constituie și titlul referatului, le vom răspunde prin cuvintele și viața sfinților. În acest fel, îi vom ajuta să depășească ispita complăcerii. Este limpede ca lumina soarelui că întrebarea este pusă pentru ca aceștia și cei din jurul lor să poată dormi liniștiți.

Mergem deci la izvorul „apei celei vii” a Sfinților Părinți.

Sfântul Maxim Mărturisitorul ne spune: „Să observăm însă şi alt lucru: Dumnezeu a ales şi a ridicat apostoli, prooroci şi învăţători spre desăvârşirea sfinţilor, diavolul însă a ales şi a ridicat şi el apostoli, prooroci şi învăţători mincinoşi împotriva dreptei cinstiri a lui Dumnezeu, ca să lupte şi să combată atât Legea Veche, cât şi Evanghelia. Iar apostoli, prooroci, învăţători mincinoşi cred că sunt doar ereticii, ale căror cuvinte şi gânduri sunt denaturate. Deci, aşa cum cel care primeşte pe adevăraţii apostoli, prooroci şi învăţători, pe Dumnezeu Îl primeşte, tot aşa şi cel care primeşte apostoli, prooroci şi învăţători mincinoşi, îl primeşte pe diavolul. Aşadar, cel ce îi respinge pe sfinţi împreună cu ereticii cei spurcaţi şi necuraţi – primiţi pe cel ce grăieşte adevărul!

– acela Îl condamnă în chip vădit împreună cu diavolul şi pe Dumnezeu” 1.

Sfântul Maxim, mărturisitor neclintit, identifică acceptarea ereziei cu acceptarea diavolului. Cuvintele sfântului ar putea fi tăgăduite doar de cei care ar avea naivitatea să creadă că ecumenismul nu este erezie. Sau, pentru că „așa le cοnvine”, se străduiesc cu disperare să construiască argumente despre o presupusă tulburare a rânduielii bisericești prin aplicarea canonului 15 al Sinodului I-II Constantinopol. Le răspundem însă cu claritate: „Nu îngrădirea aduce tulburare, ci sinodul din Creta, care, din nefericire, a legiferat erezia ecume-nismului drept stare predominantă în Biserică”. În timpul Sfântului Maxim zguduia Biserica erezia monotelitismului. Toți patriarhii de atunci au cedat în fața acestei erezii. Singurul care a rămas neclintit în Ortodoxie a fost monahul sfânt Maxim Mărturisitorul, împreună cu cei doi ucenici ai săi, monahi și ei. Acești trei monahi au fost „singurii” care au întrerupt „comuniunea” cu toți patriarhii. Au fost persecutați îngrοzitοr.

Persecutorii i-au tăiat Sfântului Maxim mâna, pentru a nu mai scrie, și limba, pentru a nu mai vorbi. L-au anatematizat și l-au exilat în Caucaz, la vârsta de 80 de ani.

Toate acestea s-au întâmplat cu douăzeci de ani înainte de întrunirea în anul 680 d.Hr. a celui de-al VI-lea Sinod Ecumenic, care a condamnat erezia, i-a anatematizat pe toți patriarhii din Răsărit și din Apus și le-a a făcut dreptate Sfântului Maxim și celor doi monahi, discipoli ai săi!

Vezi Sfântul Maxim Mărturisitorul, Περὶ τῶν πραχθέντων ἐν τῇ πρώτῃ ἐξορίᾳ, ἤτοι ἐν Βιζύῃ· τὰ παρὰ τοῦ Θεοδοσίου ἐπισκόπου Καισαρείας Βιθυνίας, καὶ αὐτοῦ διαλεχθέντα. par. X. 1

50

PROTOPRESBITER FOTIOS VEZYNIAS

Atitudinea nezdruncinată și strictă a Sfântului Maxim Mărturisitorul și a celor dimpreună cu el, față de erezie, atitudine pe care o observăm în dialogurile cu persecutorii lor, nu este rezultatul conștientizării sfințeniei lor. Dimpotrivă, tocmai contrariul este valabil, sfințenia lor este construită pe această atitudine. În viața Sfântului Ipatie citim: „Cuviosul Ipatie, a cărui pomenire se săvârșește în ziua de 17 iunie, și care era egumen al Mănăstirii Rufinienilor din Calcedon, atunci când i s-au descoperit cugetele eretice ale lui Nestorie, a șters îndată numele lui din dipticele bisericii, că să nu mai fie pomenit la Proscomidie. Înștiințându-se despre aceasta, evlaviosul episcop Eulalie i-a zis lui Ipatie: «De ce ai șters numele lui mai înainte de a vedea ce se va petrece?».

Cuviosul i-a răspuns: «De când am auzit că vorbește necuviincios despre Domnul meu, am încetat comuniunea cu el şi nici numele nu i-l mai pomenesc; fiindcă nu mai este episcop». Atunci Evlavie i-a spus cu mânie: «Mergi şi îndreaptă ceea ce ai făcut, căci pot să te şi pedepsesc». Şi i-a răspuns Ipatie: «Fă tot ce voiești, căci eu m-am hotărât să sufăr toate, şi cu un cuget ca acesta am făcut ceea ce am făcut»” 2. Și întrebăm din nou. Erezia introdusă atunci în Biserică de către Nestorie a fost condamnată sinodal? Sfântul Ipatie a procedat greșit? A diagnosticat oare starea Bisericii după ce și-a cercetat propria sfințenie, și apoi a trecut la măsurile pe care le-am citit? Bineînțeles că nu. Să ne rugăm să existe și astăzi astfel de stareți. Dacă am avea în Sfântul Munte zece astfel de stareți, care ar urma exemplul Sfântului Ipatie, ar fi avut deja loc un alt sinod panortodox, care ar fi condamnat și anatematizat sinodul din Colimbari și ecumenismul, conducând pentru încă o dată corabia Bisericii la limanul liniștit al Dogmelor Ortodoxe.

Din viața Sfântului Chiril. În anul 428 Patriarh al Constantinopolului era Nestorie, care nu a încetat „comuniunea” cu Eutihie, când a predicat de la amvonul bisericii Sfânta Sofia că Maica Domnului trebuie să fie numită „Născătoare de Hristos” și nu „Născătoare de Dumnezeu”! Credincioșii au considerat această opinie a lui Nestorie drept un acord cu învățăturile greșite ale lui Eutihie, așa cum și era. Credincioșii au plecat imediat din biserică și nu au mai participat la slujbe în nicio altă biserică, deoarece era pomenit Nestorie. Încă nu fusese întrunit niciun Sinod care să îi condamne pe Eutihie și Nestorie, dimpreună cu adepții lor, care aveau comuniune cu ei.

Prin scrisorile sale, Sfântul Chiril, patriarhul Alexandriei, a îndemnat clerul și poporul din Constantinopol să facă acest lucru. După trei ani, în anul 431 d.Hr., s-a întrunit Sinodul al III-lea Ecumenic, care i-a dat dreptate Sfântului Chiril și tuturor celor care încetaseră pomenirea lui Nestorie, condamnându-l pe Nestorie! 3 Ar fi o naivitate să credem că atitudinea poporului credincios față de erezia lui Nestorie și a lui Eutihie, precum și atitudinea Sfântului Chiril, au fost rezultatul cercetării de sine pe care și-au făcut-o, în urma căreia au decis că au ajuns la înălțimea sfințeniei, fapt pentru care trebuia să recurgă la îngrădire.

2 3

http://orthodox-voice.blogspot.com/2013/03/blog-post_373.html. http://agiooros.org/viewtopic.php?f=4&t=3133.

ESTE SFINȚENIA PREMISĂ A ÎNGRĂDIRII?

51

Pentru a face o comparație între situația de atunci și cea de azi, redau în continuare cuvintele Preasfințitului Makarios, Episcop de Hristoupolis, rostite în cadrul referatului său la a opta conferință de teologie, care a avut loc, așa cum am menționat anterior, cu câteva zile în urmă în Tesalonic. Preasfinția sa afirmă: „...persoane, grupuri, clerici, călugări, laici, organizații și sinaxe nu au niciun drept și nicio autoritate de a judeca ce reprezintă erezie și de a desemna cine este eretic...”. Ați auzit? Deci, potrivit Preasfințitului, nulă este atitudinea Sfântului Chiril, nulă este și atitudinea acelei sfinte turme, care a păstrat curăția Credinței Ortodoxe. Lăsăm poporul să evalueze poziția Preasfinției sale; aceasta se va întîmpla, desigur, dacă și atunci când acest popor se va trezi din adâncul somn al indiferenței.

Din viața Sfântului Ioan Damaschinul. În perioada iconomahiei (754-842), Sfântul Ioan Damaschin combate această erezie. Nu are nicio „comuniune” cu episcopii iconoclaști. În 754, Sinodul Ecumenic din Hieria l-a anatematizat.

După treizeci și trei ani a fost întrunit al VII-lea Sinod Ecumenic Ortodox, care a declarat Sinodul din Hieria ca fiind eretic, i-a condamnat pe iconoclaști și a recunoscut drept ortodoxă învățătura monahului Ioan Damaschinul! 4 Și întrebăm din nou: De unde transpare faptul că Sfântul Ioan Damaschin păstrează atitudinea neînduplecată, dar și singura corectă, a separării totale de erezie, având certitudinea că este sfânt? Și continuăm, fără să comentăm.

Sfântul Gherman. În perioada dominației francilor în Cipru, episcopii latini i-au alungat pe episcopii ortodocși și au impus prin forță pomenirea lor în bisericile și mănăstirile ortodoxe. Ortodocșii nu intrau în bisericile lor, fiindcă acolo erau pomeniți episcopii latini. Atunci au murit mucenicește, în chinuri înfricοşătοare, cei treisprezece călugări cuvioși mucenici din Kantara. Sfântul Gherman, care atunci era Patriarh al Constantinopolului, într-o scrisoare adresată ortodocșilor din Cipru, spune: „Toți cei care sunteți fii autentici ai Bisericii catolice (adică ortodoxe), fugiți cu totul de supunerea latină, și să nu primiți nici binecuvântarea mâinilor acestora. Pentru că mai bine este să vă rugați singuri, în casele voastre, decât să vă adunați în biserici dimpreună cu cei cu cuget latin” 5.

Sfântul Marcu Eugenicul. Hotărârile pseudosinodului din Florența (1439) nu au fost semnate de Sfântul Marcu al Efesului, care a refuzat să îl pomenească pe noul Patriarh al Constantinopolului, Mitrofan, care avea cuget latin. Nu a acceptat „comuniunea”, nici cu vreun alt episcop care avea „comuniune” cu Mitrofan. Sinodul de la Florența a fost convocat ca Sinod „Ecumenic” și deciziile sale aveau putere de lege a statului. Deciziile sale au fost anulate și condamnate de Sinodul Panortodox întrunit în Constantinopol în anul 1484 d.Hr. Ultimul său îndemn, înainte de a muri, a fost: „Depărtați-vă în tot chipul de comuniunea cu el (patriarhul) și nici să nu slujiți împreună cu el, și nici să nu îl socotiți pe acesta drept arhiereu, ci lup și năimit” 6. http://agiooros.org/viewtopic.php?f=4&t=3133. http://agiooros.org/viewtopic.php?f=4&t=3133.

6 http://agiooros.org/viewtopic.php;f=4&t=3133.

4 5

52

PROTOPRESBITER FOTIOS VEZYNIAS

Ghenadie Scholarios. A fost ucenic al Sfântului Marcu Eugenicul și primul Patriarh după căderea Constantinopolului. Referitor la pomenirea episcopului de către credincioși, scrie: „Comuniunea duhovnicească a celor care au aceeași credință și ascultarea desăvârșită de păstorii autentici este exprimată prin pomenire. Sinoadele și ceilalți Părinți au stabilit că trebuie să evităm comuniunea cu cei al căror cuget ne repugnă” 7.

Sfântul Grigorie Palama nu numai că a respins erezia la nivel practic, prin întreruperea pomenirii Patriarhului Calecas, înainte ca erezia să fie condamnată printr-o hotărâre sinodală, dar a și spus: „Mărturisirea adevăratei credințe nu constituie acoperișul, ci solul, baza pe care fiecare își sprijină lupta personală pentru pocăință și curățire”.

Ar fi o dovadă de naivitate să susținem că Sfinții Părinți menționați mai sus au acționat și s-au pronunţat fiind conștienți de sfințenia lor? În acest punct, să îmi permită iubitul și respectatul luptător pentru credință, Părintele Gheorghios Metallinos, să folosesc o mică parte dintr-o cuvântare a sa, din cadrul manifestării Despre Părintele Filotei Zervakos. Spune deci părintele Gheorghios: Nu se poate vorbi de sfințenie fără luptă pentru credință, adică pentru Ortodoxie, fără mărturisire ortodoxă și fără condamnarea măsluirii credinței, în primul rând de către păstori, care, prin hirotonie, s-au făcut păzitori și apărători ai credinței, ca și episcopii. Este posibil ca omul duhovnicesc ortodox să nu reacționeze în fața denaturării Ortodoxiei și a trădării vădite a credinței noastre, în fața ecumenismului și a elementelor constitutive ale acestuia, teologia baptismală și teologia metapatristică?

Asceza singură, oricât de severă și de înaltă ar fi, nu mântuiește, dacă nu este însoțită de dreapta credință – Ortodoxia, ci degenerează cu ușurință în hinduism și guruism. Iar în epoca noastră eshatologică, a amestecării și anulării a toate în creuzetul globalizării masono-sioniste, lupta pentru Ortodoxie are o însemnătate primordială, stând întotdeauna în legătură cu condamnarea publică a înșelării și a exponenților acesteia (patriarhi, ierarhi, profesori și alții cu cuget eretic), pentru susținerea și întărirea pleromei ortodoxe luptătoare. Aceasta este ceea ce fac adevărații Părinți duhovnicești în orice epocă. În aceste cazuri, asceza în pustie și în găurile pământului este întreruptă de ieșiri martirice și mărturisitoare în mijlocul societății chinuite de înșelare. După Sfântul Ioan Botezătorul, mustrătorul lui Irod, care trăia în fărădelege, cel mai de seamă exemplu în acest sens este începătorul vieții ascetice, Sfântul Antonie cel Mare. De două ori a părăsit pustiul, ducându-l, ca pe o altă formă de luptă împotriva diavolului, în Alexandria: mai întâi, în timpul persecuției lui Maximin (311) și a doua oară, la o vârstă foarte înaintată, în anul 338 (când avea aproape 90 de ani), pentru a fi alături, cu autoritatea sa duhovnicească, de Sfântul Atanasie cel Mare și de ortodocșii care se luptau împotriva arianismului.

7

Vezi Ghenadie Scholarios, „Γράμμα προς τους εκκλησιαστικούς”..., în Ο όσιος Γρηγόριος Αγίου Όρους, nr. 21, p. 23; http://agiooros.org/viewtopic.php?f=4&t=3133.

ESTE SFINȚENIA PREMISĂ A ÎNGRĂDIRII?

53

Ei bine, iubit în Domnul auditoriu, după toate câte ați auzit – și vă cer iertare dacă discursul meu a fost obositor, putem afirma, în concluzie, următoarele: Vrednici de plâns am fi dacă am aștepta să dobândim condiția sfințeniei ca să dăm mărturie despre Adevărul de credință. Dacă s-ar întâmpla așa ceva, nu am avea nici sinoade ecumenice și nici sfinți mărturisitori ai credinței. Să păstrăm, așadar, adânc în inimile noastre aceste cuvinte: „Adevărul Ortodoxiei s-a păstrat pentru că unii dintre noi nu au așteptat să devină sfinți pentru a da mărturie despre credința Ortodoxă, ci și-au urmat glasul inimii”.

Acest glas am urmat și noi. Slavă Domnului! Amin.

Cugetul Sinoadelor Ecumenice și cugetul „Sinodului din Creta” După trecerea a doi ani…

Protopresbiter Anastasios Gotsopoulos Instituția sinodală este calea lăsată de Dumnezeu și inspirată de Duhul Sfânt, de chivernisire a tuturor aspectelor vieții Bisericii. Nu este întâmplător faptul că chiar și în epoca apostolică, când în Biserică a existat cea mai înaltă autoritate, autoritatea Sfinților Apostoli, instituția sinodală a funcționat în paralel cu aceasta.

Manifestarea prin excelență a funcționării sistemului sinodal în Biserica primară o constituie Sinodul Apostolic (Fapte 15,2-29). Sinodul Apostolic nu este însă unica manifestare a instituției sinodale în Biserica primară: însăși Pogorârea Duhului Sfânt este zugrăvită ca un Sinod, iar alegerea lui Matia și, puțin mai târziu, a celor șapte diaconi și toate misiunile apostolilor se făceau întotdeauna prin hotărârea sinodală a Bisericii primare, și nu prin hotărârea unui Apostol sau doar a Apostolilor.

Studierea instituției sinodale de origine divină și aflată sub povățuirea Sfântului Duh, în tradiția bisericească, arată clar că aceasta nu se referă doar la conducerea Bisericii, în sensul strict al termenului, ci atinge însuși miezul existenței sale. Și aceasta pentru că cea dintâi sarcină și misiune a sa este unitatea în Adevăr a Bisericii. Din acest motiv, orice desconsiderare sau vătămare a instituției sinodale într-o Biserică locală conduce foarte curând și la denaturarea credinței și la ruperea definitivă de Biserica lui Hristos. Cazul renumitei Patriarhii a vechii Rome confirmă adevărul afirmației noastre.

Această tragică realitate istorică ne obligă să ne ocupăm cu seriozitate, în măsura capacității noastre limitate, de Sinodul din Creta, acum, la doi ani după întrunirea sa.

Sinodul Apostolic este considerat drept primul Sinod al Bisericii și originea fiecărui Sinod Ortodox, iar manifestarea prin excelență a instituției sinodale are loc în Sinoadele Ecumenice. Sinoadele Ecumenice constituie, prin excelență, darurile excepționale ale Sfântului Duh în Biserica lui Hristos, pe care Dumnezeu le-a oferit pentru a ajuta Biserica Sa să iasă din situații deosebit de dificile. Astfel, Sinoadele Ecumenice au fost consemnate în conștiința și tradiția ecleziale drept expresia și manifestarea cea mai clară și înaltă a sinodalității Bisericii Ortodoxe.

Din acest motiv, fiecare Sinod care vrea să fie recunoscut ca „Sfânt și Mare Sinod” al Bisericii Ortodoxe are datoria de a avea ca model căruia se străduiește să îi urmeze Sinoadele Ecumenice.

Desigur, astăzi o copiere ad litteram a practicii Sinoadelor Ecumenice nu este posibilă, întrucât condițiile actuale sunt radical diferite de cele din primul mileniu, pe parcursul căruia s-au întrunit toate Sinoadele Ecumenice (cu

56

PROTOPRESBITER ANASTASIOS GOTSOPOULOS

excepția Sinodului al IX-lea al Sfântului Grigorie Palama). Vom semnala doar două diferențe de o importanță capitală: 1. Astăzi nu mai există conducerea politică unitară sub un împărat creștin, așa cum exista atunci, în perioada Imperiului Roman de Răsărit. Biserica trebuia să se confrunte cu o politică ecleziastică a conducerii unui singur stat imperial, pe când astăzi Bisericile Ortodoxe din întreaga lume, aflate în mai multe organisme statale cu interese geopolitice contradictorii, nu au cum să nu fie supuse unor diverse influențe serioase; 2. în acea perioadă exista o comunitate creștină, în care mare parte a poporului urmărea cu viu interes problemele teologice și bisericești, care constituiau un element fundamental al vieții sociale, în timp ce astăzi societatea pășește pe căi metacreștine, astfel încât problemele duhovnicești-teologice îi sunt nu numai necunoscute, dar și indiferente.

Este evident, prin urmare, că nu este posibilă repetarea cu exactitate a elementelor/structurilor Sinoadelor Ecumenice. Cu toate acestea, avem datoria de a fi următori cugetului lor, care se află mai presus de condițiile/circumstanțele politice, sociale și chiar ecleziastice schimbătoare. Cugetul Sinoadelor Ecumenice constituie moștenirea lor prețioasă și insurmontabilă lăsată Bisericii lui Hristos și constituie totodată nucleul cel mai adânc al fiecărui act sinodal serios al Bisericii noastre.

Fiecare Sinod care revendică numele de „Sfânt și Mare Sinod al Bisericii Ortodoxe” și pretinde să fie recunoscut ca atare de către conștiința eclezială, în mod evident, în privința elementelor sale exterioare, se va adapta la realitate bisericească contemporană și la aceea mai largă, politică, dar, în esența sa, nu poate decât să urmeze cu exactitate cugetului Sinoadelor Ecumenice. În caz contrar, soarta sa este certă: desăvârșita desconsiderare din partea Trupului Bisericii, oricâte eforturi ar depune conducătorii Bisericii. Exemplele sinoadelor tâlhărești și ale altor pseudosinoade (Efes 449, Hieria 754, Lion 1274, Florența 1439), în pofida puternicului sprijin politic și bisericesc, prin care s-a încercat impunerea lor, au fost discreditate total de conștiința eclezială, împreună cu inițiatorii și protagoniștii/promotorii lor...

Să încercăm să „măsurăm” sinodul din Creta, folosind drept canon cugetul Sinoadelor Ecumenice. Necesitatea folosirii cugetului Sinoadelor Ecumenice drept criteriu fundamental pentru evaluarea Sinodului Panortodox, este recunoscută și de susținătorii sinodului din Creta 1. Au deci același cuget sau cugetul de care au fost inspirate Sinoadele Ecumenice și cel al sinodului din Creta sunt diametral opuse? Ne vom limita doar la examinarea a cinci punctecheie.

1 Susținând Sinodul Panortodox, profesorul Gr. Larentzakis notează: „Ce teologie patristică și care practică a Sinoadelor Ecumenice ale primului mileniu invocă toți acei contestatari ai Sinodului Sfânt și Mare al Bisericii Ortodoxe, care s-a întrunit la Academia Ortodoxă din Creta, în iunie 2016, repetând în mod continuu aceleași și aceleași argumente, care nu corespunde realității istorice și cu fanatism scandalizează pleroma Bisericii și provoacă confuzie și situații schismatice?” (Gr. Larentzakis, „Οἱ Οἰκουμενικές Σύνοδοι τῆς Α΄ χιλιετίας καί ἡ Ἁγία καί Μεγάλη Σύνοδος τῆς Ὀρθοδόξου Ἐκκλησίας”, partea a II-a, http://anastasiosk.blogspot.gr/2016/11/h.html).

CUGETUL SINOADELOR ECUMENICE...

57

1. Conștiința de sine sinodală Toate Sinoadele Ecumenice aveau conștiința de sine – adică credeau despre ele însele – că erau cu adevărat „Sfinte și Mari”, adică Ecumenice. Mai exact, Părinții care participau pa Sinoade aveau conștiința că luau parte la un Sinod Ecumenic și acționau și decideau pe temeiul acestei conștiințe de sine 2.

Ce se întâmplă însă în cazul sinodului din Creta? Există o problemă foarte gravă în privința conștiinței de sine a acestuia! Pe de o parte, Regulamentul de organizare şi funcţionare a Sinodului și „Enciclica” acestuia declară este „Sfântul și Marele Sinod al Bisericii celei Una, Sfinte, Sobornicești și Apostolice”, în fapt însă această declarație este pusă sub semnul întrebării. Nu ar fi o exagerare dacă am afirma că, în ciuda declarațiilor bombastice, chiar și mulți dintre membrii înșiși ai Sinodului se pare că nu au crezut că s-au întrunit într-un Sinod inspirat de Duhul Sfânt și chiar unul „sfânt și mare!”. Se poate afirma că la Sinodul din Creta a existat mai degrabă conștiința întrunirii unei conferințe interortodoxe sau a unei întâlniri care a oferit membrilor participanți ocazia de a se cunoaște și de a schimba opinii.

I. În acest context se include și invitația trimisă reprezentanților comunităților eretice, care au concepții eronate, condamnate de multe Sinoade Ecumenice, de a lua parte la sinod în mod onorific, în calitate de „observatori”.

Nu exact așa se întâmplă și la congresele partidelor, la care sunt chemați să fie prezenți și reprezentanți ai altor formațiuni politice, din politețe și curtoazie?

Ceva de genul acesta este, desigur, cu totul de neconceput în cazul unui Sinod inspirat de Duhul Sfânt, care constituie cea mai înaltă expresie și manifestare a Bisericii înseși, a Trupului lui Hristos, și nu poate decădea la nivelul unei simple manifestări-întâlniri festive, definite de criterii și obiective „din această lume”... Pentru aceasta niciodată și la niciunul dintre sutele de Sinoade Ortodoxe convocate în bimilenara istorie a Bisericii nu au fost prezenți în mod onorific „observatori” heterodocși-eretici. Acest lucru s-a întâmplat numai la cele două Concilii ale Vaticanului, dar niciodată, la un Sinod Ortodox!

II. Trăsătura principală și esențială a unui Sfânt și Mare Sinod este obligativitatea participării. Nu este posibil să se permită desconsiderarea sinodului sau acordarea posibilității neparticipării sau acceptarea refuzului nemotivat al participării. Exemplele Sinoadele Ecumenice sunt absolut clare: au fost chemați să se prezinte la sinod patriarhul Nestorie al Constantinopolului și Ioan al Antiohiei (Sinodul aal II-lea Ecumenic), patriarhul Dioscor al Alexandriei (Sinodul a IV-lea Ecumenic), papa Vigiliu al Romei (Sinodul al V-lea Ecumenic) și fiindcă au refuzat să participe, au fost condamnați. Este de neconceput desconsiderarea unui Sfânt și Mare Sinod atunci când, desigur, acesta este Sfânt și Mare, și nu o simplă întâlnire…

2 Chiar și la cel de-al doilea Sinod Ecumenic, convocat inițial ca un Sinod Local al părții de Est a Imperiului, Părinții Sinodului, imediat după încheierea lucrărilor, răspunzând la o invitație a papei Romei de a participa la un nou Sinod, au refuzat, invocând motivul că au participat deja la un Sinod Ecumenic (Constantinopol, 381).

58

PROTOPRESBITER ANASTASIOS GOTSOPOULOS

În mod indubitabil, la Sinodul Panortodox participanții nu au crezut cu adevărat că alcătuiau un Sfânt și Mare Sinod și, din acest motiv, nu au abordat așa cum aveau datoria problema patriarhilor care au absentat nemotivat, așa cum au spus...

Ar putea obiecta cineva spunând că Sinodul nu a luat măsurile canonice prevăzute pentru cei care au desconsiderat sinodul și nu s-au prezentat din iconomie și de dragul unității Bisericii. Părinții Sinoadelor Ecumenice nu gândeau însă așa… Dincolo de aceasta, acțiunile întreprinse după întrunirea sinodului – și cu prilejul Sinodului din Creta 3! – de către promotorii Sinodului, 3 Extrem de interesantă este referirea făcută de pr. prof. Cyril Hovorum la al 8-lea Congres de Teologie Ortodoxă, desfășurat sub egida Patriarhiei Ecumenice (Salonic, 2125.5.2018), care leagă recunoașterea autocefaliei în Ucraina cu negarea Bisericii Canonice a Ucrainei (aflate sub jurisdicția Patriarhiei Moscovei) și la nivel personal, de refuzul Arhiepiscopului Onufrie de a accepta deciziile Sinodului din Creta! Profesorul Hovorum a spus textual: „Aș dori, de asemenea, să fac referire la retorica conducerii Bisericii Ucrainei, a Patriarhiei Moscovei. Întâistătătorul acestei Biserici, care este al doilea în rang, în rânduiala Bisericii Ruse, după Patriarhul Moscovei, participând întotdeauna la toate actele sinodale ale Bisericii, spre deosebire de ceilalți membri ai Bisericii Ruse, nu este prea atent în deciziile sale referitor la Sinodul Panortodox; în timp ce în luările de cuvânt oficiale ale Bisericii Ruse Sinodul Panortodox este numit Sinod, cel puțin spun că este Sinod, Mitropolitul ucrainean Onufrie îl numește Conferință a câtorva Biserici Ortodoxe. Cred că Patriarhul Kirill nu are personal vreo problemă ideologică referitor la programul Sinodului Panortodox. De alt gen sunt motivele sale legate de neparticiparea la Sinod. Mitropolitul Onufrie, însă, este împotriva Sinodului din punct de vedere ideologic. Este un ierarh foarte conservator, om cu viață sfântă, dar un om conservator, căruia Sinodul Panortodox îi pare foarte liberal, după cum el însuși declară, dar folosește și îi sprijină pe alții să se exprime în mod deschis și critic față de Sinod. „Purtătorul de cuvânt” al Mitropolitului Onufrie este în acest sens Arhiepiscopul Longhin de Bănceni. Acesta este episcop vicar al Mitropoliei din care provine și mitropolitul Onufrie. Longhin a fost unicul episcop care a participat la Sinaxa întrunită la Tesalonic (se referă în fapt la Sinaxa din Pireu - n.a.), în aprilie 2017 (2016 n.a.) pentru a condamna Sinodul Panortodox. În opinia lui Longhin, acest Sinod este eretic fiindcă promovează ecumenismul. Subliniez că este singurul arhiereu care a participat la această Adunare (organizată de patru Mitropolii și de Sinaxa clericilor și monahilor). În ciuda acțiunilor, luărilor sale de poziție și îndemnurilor sale, care nu converg cu deciziile oficiale ale Bisericii Ruse, Longhin se bucură de sprijinul Întâistătătorului Bisericii din Ucraina, care l-a promovat chiar de la treapta de episcop la cea de arhiepiscop și îi arată și în alte moduri bunăvoința sa. În concluzie, pot spune că factorii ecleziastici care reacționează față de Sfântul și Marele Sinod au scopuri diferite.

Patriarhul Moscovei și factorii sinodali oficiali a Bisericii Ruse recunosc Sinodul din Creta ca sinod, dar nu și ca Sfânt și Mare Sinod Panortodox. Și cuvântul Bisericii Ruse cu privire la Sinod, acțiunile sale, au scopul de a minimaliza importanța și autoritatea acestuia, nu de a le anula cu totul. Totodată există și o mișcare conservatoare extremă, care respinge Sinodul fără rezerve și îl consideră eretic, ca neortodox etc. Și la această mișcare a participă în principal mireni, călugări și clerici, dar și unii episcopi. Nucleul acestei opoziții împotriva Sinodului, nucleul oficial, cred că îl reprezintă, din păcate, Biserica Ortodoxă a Ucrainei în unire cu Patriarhia Moscovei. Cu toate că Moscova nu împărtășește aceste luări de poziție totalitare, cred că le exploatează din propriile sale motive. Cred că aici există o analogie cu mult discutatul subiect al Autocefaliei Bisericii Ucrainene. În același mod Moscova exploatează temerile față de Occident ale Bisericii Ucrainei. Conducerea Bisericii Ucrainene a Patriarhiei Moscovei este dominată de teama

CUGETUL SINOADELOR ECUMENICE...

59

și anume în sensul acordării autocefaliei Ucrainei, riscă să arunce în aer colaborarea interortodoxă și să dinamiteze unitatea Bisericii. Prin urmare care este interesul pentru unitate, despre care vorbesc?

III. De asemenea, o caracteristică determinantă a unui Sinod cu adevărat Sfânt și Mare, care îl diferențiază total de conferințe sau alt tip de întâlniri, este faptul că Sinodul hotărăște definitiv și obligatoriu pentru toți și pentru întreaga Biserică. Nu poate fi conceput un sinod care să pună la îndoială propriile hotărâri sau să îngăduie și, chiar mai mult, să ofere posibilitatea neacceptării sau neaplicării hotărârilor sale în totalitate, în special atunci când este vorba de probleme de deosebită importanță, așa cum sunt problemele dogmatice și eclesiologice. Într-un astfel de caz până și simpla declarare a refuzului îl face pe cel ce refuză decizia sinodală răspunzător în fața sinodului.

Această problemă nu este una simplă, ci atinge însăși însemnătatea sinodului!

Este de neconceput în tradiția sinodală a Bisericii noastre ca membrii sinodali să refuze să semneze hotărârea dogmatică și să nu suporte consecințele canonice severe. Niciodată și la niciun sinod ecumenic nu s-a întâmplat ceva asemănător.

Niciodată și la niciun sinod ecumenic nu s-a dat posibilitatea refuzului de a semna o hotărâre dogmatică, fără ca acest refuz să rămână fără urmări. La Sinodul al VI-lea Ecumenic, fiindcă a refuzat să accepte hotărârea dogmatică a sinodului, patriarhul Macarie al Antiohiei a fost caterisit, anatematizat și alungat de la sinod. Părinții Sinoadelor Ecumenice nu abordau astfel de probleme cu… lejeritate, nici nu se jucau când aveau de a face cu lucruri serioase… fiindcă aveau conștiința că alcătuiesc sinoade sfinte și mari.

Există o singură excepție, care confirmă însă realitatea mai sus menționată: La Sinodul al IV-lea Ecumenic, după condamnarea patriarhului Dioscor al Alexandriei, treisprezece episcopi egipteni au refuzat să semneze hotărârea sinodală, așteptând alegerea noului patriarh, fiindcă „este obiceiul în conducerea egipteană, de a nu face nimic de genul acesta fără părerea și dispoziția arhiepiscopului”. Au declarat însă categoric că acceptă pe deplin credința sinodului, dar au o problemă de ordin formal, care îi oprește să semneze. Sinodul al IV-lea Ecumenic nu accepta acest lucru. În cele din urmă, după îndelungată și intensă discuție și la rugămințile fierbinți ale episcopilor egipteni, care au căzut în genunchi în fața sinodului, („fie-vă milă de bătrânețea noastră, fie-vă milă și nu ne siliți să ne petrecem viața în loc străin. Și s-au aruncat la pământ preacucernicii episcopi și au zis: fie-vă milă și fiți generoși”) și numai după ce au dat garanții serioase și li s-a interzis ieșirea din oraș, s-a acceptat de către sinod să se amâne semnătura lor până va fi ales noul patriarh al Alexandriei 4. Pentru părinții sinodului aceasta era o problemă de seriozitate conservatoare de a-și schimba status quo-ul ecleziastic din Ucraina, în timp ce Moscova intenționează să își schimbe status quo-ul în lumea ortodoxă”!

4 Vezi discuția din cadrul celei de-a patra ședințe a Sinodului al IV-lea Ecumenic în S. Milias, Πρακτικὰ τῶν Ἁγίων καὶ Οἰκουμενικῶν Συνόδων, ed. Coliba Sfântul Ioan Botezătorul, Schitul Sfânta Ana, Sfântul Munte, (în continuare: Πρακτικὰ) tom. II, pp.

162-164. Mansi 7, 49A-61A. ACO 2,1,2,110-114.

60

PROTOPRESBITER ANASTASIOS GOTSOPOULOS

și conștiință de sine a Sinodului însuși, era cu totul de neconceput ca unii să nu semneze și să fie considerați totodată membri ai Sinodului și ai Bisericii.

Ce s-a întâmplat în Creta? Foarte… lejer! Cine a vrut, a semnat, cine nu a vrut, nu a semnat! Pentru unii care au refuzat să semneze, a semnat „în locul lor” arhiepiscopul lor! Alții au semnat cu rezerve! Unde s-a mai auzit vreodată de semnătură cu rezervă pe o hotărâre sinodală a unui sinod cu adevărat Sfânt și Mare! În mod evident, acesta nu a fost Sfânt și Mare! Până și numai acest fapt, modul în care s-au semnat documentele sinodului, constituie desconsiderarea totală a Sinodului din Creta! Refuzurile legate de renumitul document al șaselea au ajuns la numărul de 30 dintr-un total de 162 de episcopi (adică 25 % dintre episcopi au refuzat să semneze!). Și cu toate acestea, nimănui nu i s-a cerut socoteală, nu au fost impuse nimănui nici cele mai mici sancţiuni, nici măcar o recomandare nu s-a făcut! Tragic este că această posibilitate de neconceput pentru un sinod serios era prevăzută în Regulamentul de funcționare al Sinodului Panortodox (a se vedea par. §2-3, art. 12 al Regula-mentului!). O asemenea seriozitate îi recunoștea Sinodului din Creta însuși regulamentul acestuia… În urma acestor considerații, poate afirma cineva în mod serios că la Sinodul din Creta există cu adevărat conștiință de sine a unui „Sfânt și Mare Sinod al Bisericii Ortodoxe”, adică a unui sinod inspirat de Sfântul Duh, a unui sinod care să exprime experiența bisericească vie a Bisericii celei Una, Sfinte, Sobornicești și Apostolice a lui Hristos?

2. Membrii Sinodului Între Sinodul din Creta și Sinoadele Ecumenice ale Bisericii există o diferență și în privința membrilor sinodului, nu numai din perspectivă cantitativă, ci mai ales din perspectivă calitativă: I. Comparația cu sinoadele cu adevărat Sfinte și Mari, Sinoadele Ecumenice, este zdrobitoare pentru „Sinodul Panortodox”, dacă ne gândim la numărul redus de episcopi care au participat la acesta (doar 162 de episcopi dintr-un total de 850 de ierarhi ortodocși din întreaga lume, adică doar 19% dintre episcopii ortodocși!) în ziua de astăzi, când posibilitățile de deplasare, comu-nicare și adunare nu se pot compara în niciun fel cu cele din epocile mai vechi. Și totuși, la Sinodul I Ecumenic au participat 325 de episcopi, la Sinodul al IV-lea Ecumenic, 630, la Sinodul al VII-lea Ecumenic, 350 de episcopi, în ciuda greutăților deosebite în privința comunicării, a deplasării ș.a.m.d.!

II. Cu certitudine punctul principal în care se descoperă abisul dintre cele două tipuri de sinoade nu este numărul mic de participanți la Sinodul din Creta și nici reprezentarea în sine. Până și la Sinoadele Ecumenice nu se prezentau toți episcopii, dar existau Biserici locale care participau prin delegați 5. Problema nu este deci numărul în sine al membrilor participanți, ci de ce s-a ajuns la De exemplu, Episcopul și Biserica Romei au fost reprezentați de 2-5 legați papali, în timp ce, după cucerirea arabă a Patriarhiilor răsăritene (Alexandria, Antiohia, Ierusalim), aceste Patriarhii erau reprezentate la Sinoadele Ecumenice de 2-3 persoane.

5

CUGETUL SINOADELOR ECUMENICE...

61

acest număr? De ce să se reducă atât de mult numărul episcopilor membri, din moment ce astăzi niciun obstacol obiectiv nu stă în calea adunării în sinod a tuturor episcopilor ortodocși din întreaga lume, care nu depășesc numărul de 900! Dacă în anul 325, în 451 sau în 787 d. Hr. puteau să se adune 318 sau 630 sau 350 de episcopi, este de neînțeles de ce nu s-a dat posibilitatea astăzi să se adune pentru un astfel de eveniment 800-900 de episcopi! Nu este de neînțeles?

Din păcate însă, reducerea numărului participanților episcopi nu se datorează unor dificultăți obiective sau unor criterii de ordin duhovnicesc și eclesiologic, ci de ordin filetist și tactic sau, ca să ne exprimăm mai profan, organizatorii s-au temut că, dacă s-ar permite participarea tuturor episcopilor ortodocși, nu le-ar ieși socoteala! Criteriile care au determinat neparticiparea tuturor episcopilor nu sunt de natură eclesiologică, ci țin de oportunități filetiste și tactici de menținere a unor echilibre… O mentalitate pur lumească, departe de procesul inspirat de Sfântul Duh. Pentru a se înțelege ce înseamnă cuget bisericesc în Duhul Sfânt al Sinoadelor Ecumenice și ce înseamnă mentalitatea seculară a Sinodului din Creta vom da un exemplu de la Sinodul al IV-lea Ecumenic. Acesta a fost unul dintre cele mai critice sinoade. Fusese precedat de Sinodul tâlhăresc din Efes (449), la care patriarhul eretic monofizit Dioscor al Alexandriei s-a impus cu suita sa numeroasă, pe care o adusese din Alexandria și cu bandele sale de călugări parabolani. De cealaltă parte, principalul exponent al tradiției bisericești în epoca Sinodului al IV-lea Ecumenic era sfântul papă ortodox al Romei, Leon cel Mare. Sfântul Leon, având conștiința de a fi purtător al adevărului, nici nu a ținut cont de procedura legată de numere! Nu avea nicio neliniște sau teamă de a opune numărului mare de susținători ai lui Dioscor doar patru legați! Certitudinea-experiența harismatică, în Duhul Sfânt, că în acel moment critic este purtător și exponent al adevărului nu îi permitea să se ocupe cu acţiuni pregătite sistematic, ca să „aranjeze” numerele, să manipuleze participarea, pentru a ieși cum își dorea! Având conștiința că era purtătorul adevărului, nu l-au interesat numerele, constrângerea prin mărime, fiindcă avea încredere în adevărul pe care îl exprima!

Există oare vreo relație între cugetul Sfântului Leon și cugetul responsabililor de la Sinodul din Creta?

III. În acest context nu putem să nu amintim problema gravă de ordin eclesiologic care se pune în legătură cu Sinodul din Creta, potrivit cuvintelor Mitropolitului Ioannis (Zizioulas) al Pergamului, legată de lipsa posibilității participării tuturor episcopilor la sinod. Scrie Mitropolitul Pergamului: „Sinodul nu este deci o instituție aflată mai presus de Biserica locală, este o instituție care exprimă unitatea, acordul și reciprocitatea între Bisericile locale. Această stare este asigurată din punct de vedere structural și organizațional prin participarea cu drept cuvânt la sinoade a tuturor episcopilor… De aceea este ο abatere din punct de vedere eclesiologic ca un sinod, oricare ar fi acesta – cu excepția cazului în care au un motiv inevitabil legat de o nevoie istorică – să exclude anumiți episcopi de la participarea la sinod. Au existat și există diverse astfel de devieri nejustificate din punct de vedere eclesiologic… Atunci însă când sinodul

62

PROTOPRESBITER ANASTASIOS GOTSOPOULOS

poate fi format din toți episcopii, a-i alege doar pe unii și a-i face stăpânitori peste restul episcopilor erodează în mod periculos fundamentele eclesiologiei și creează generează anomalii și abateri… Situație ideală este întrunirea tuturor episcopilor” 6.

IV. Un alt punct care revelează diferența dintre Sinodul din Creta și Sinoadele Ecumenice este participarea la lucrările sinodului a restului membrilor Bisericii în afara episcopilor. La Sinoadele Ecumenice, în afara episcopilor erau prezenți și numeroși funcționari superiori ai Statului, care luau parte la discuții și chiar prezidau la ședințe (așa cum s-a întâmplat la Sinodul al IV-lea și la Sinodul al VI-lea Ecumenic). De asemenea, la Sinodul al VII-lea Ecumenic au fost prezenți „preacuvioșii arhimandriți, egumeni și monahi” 7, care, deseori, luau cuvântul și participau, în mod regulat, prin intervenții energice, la lucrările sinodului și semnau actele sinodului după episcopi. La ședința a patra semnează chiar 130 de egumeni și monahi, numărul total al episcopilor fiind de 320 8.

Spre deosebire de Sinoadele Ecumenice, la Sinodul din Creta a avut loc excluderea monahilor și a mirenilor de la ședințele sinodului. Au fost prezenți doar câțiva în calitate de consilieri, care nu aveau însă dreptul de a luat cuvântul. S-a produs o adevărată problemă în legătură cu luarea cuvântului de către reprezentantul Sfântului Munte fiindcă, – s-a zis – nu o permitea Regulamentul, pe care ei înșiși l-au întocmit!

V. În acest context ne întrebăm de ce nu au fost valorificate posibilitățile pe care le oferă tehnologia contemporană, de urmărire a lucrărilor sinodului de către întreg Trupul Bisericii? De ce s-au temut responsabilii Sinodului și nu au dat posibilitatea tuturor credincioșilor, care și-ar fi dorit, să urmărească lucrările sinodului? Sinodul nu privește întregul Trup al lui Hristos, toți credincioșii? Din nefericire, excluderea credincioșilor, ba chiar și a ierarhilor și a unor Sinoade locale a fost o alegere conștientă, în special în faza ultimă și cea mai critică, aceea a pregătirii documentelor sinodale (între anii 2009 și 2015).

Cum au cei responsabili deci pretenția ca Poporul să respecte ceva de la care ei înșiși l-au exclus? Au ținut poporul departe de sinod și își iau răsplata pentru alegerile pe care le-au făcut: poporul desconsideră în mod total sinodul!

VI. Cel mai critic punct de comparație între Sinoadele Eecumenice și Sinodul din Creta rezidă însă în prezența unor părinți-membri sinodali purtători de Dumnezeu.

Conștiința Bisericii dorește ca membri ai Sinoadelor Ecumenice Mari Părinți, care trăiesc Taina Bisericii la nivel practic și în contemplare 9. Imnologia Bisericii este sugestivă în acest sens: Părinții „de cele cerești cugetători” și I. Zizioulas, Θέματα Ἐκκλησιολογίας, Πανεπιστημιακὲς παραδόσεις, Tesalonic 1991, p. 71-73.

7 Acte III 227, Mansi 12, 999B, ACO (2008) 2,3,1,37-38.

8 Acte III 306-312, Mansi 13, 133C-157A. 9 Ierotheos, Mitropolit de Nafpaktos și Sfântul Vlasios, Ἡ “Ἁγία καὶ Μεγάλη Συνοδος”, θεολογικὲς καὶ ἐκκλησιολογικὲς θέσεις, ed. Ed. Sfintei Mânăstiri Nașterea Domnului Pelagia, 2018, (în continuare: Ierotheos, Mitropolit de Nafpaktos, Ἡ Ἁγία καὶ Μεγάλη Σύνοδος), pp. 250-254, 296-301, 430-431.

6

CUGETUL SINOADELOR ECUMENICE...

63

„purtători de Dumnezeu” sunt cei care au pecetluit însemnătatea Sinodului, fiindcă prin ei lucra Sfântul Duh, ei fiind „trâmbiţele tainice ale Sfântului Duh”, care „au cântat în mijlocul Bisericii, cântare întocmită de teologie”. Potrivit conștiinței ecleziale la Sinoadele Ecumenice Sfinții Părinții, „propovăduitori ai lui Hristos”, nu au spus cele ale lor, ci „strălucirea Sfântului Duh cea cu mintea gândită primindu-o,… au spus prin dumnezeiască insuflare… de sus luând descoperirea lor şi luminându-se au alcătuit hotărârea cea de Dumnezeu învăţată”.

Biserica îi elogiază pe Părinții, fiindcă ei „cu dumnezeiescul Duh socotind, cerescul și cinstitul Simbol al Credinţei cu dumnezeiască scrisoare l-au însemnat”.

Pe bună dreptate laudă Biserica noastră „ceata Sfinţilor Părinţi”: „O dumnezeiască tabără, de Dumnezeu grăitori ostaşi într-armați ai oştii Domnului! Stele mult luminătoare ale tăriei celei înţelegătoare, stâlpii cei nesurpați ai Sionului celui tainic! Florile raiului cele ca mirul mirositoare! Gurile Cuvântului cele cu totul de aur”. Merită să menționăm faptul că în imnele adresate părinților Sinoadelor nu se pomenește deloc însemnătatea tronului lor, ci se accentuează în mod deosebit: 1. experiența personală a Harului; 2. lupta lor pentru păstrarea credinței; 3. teologia lor ca dar și inspirație a Mângâietorului.

Studierea Actelor Sinoadelor Ecumenice arată că la multe dintre Sinoadele Mari domina figura, prezența și teologia anumitor părinți purtători de Dumnezeu, fie prezenți 10, fie adormiți 11. În mod negrăit și tainic, Sfântul Duh face cunoscut la Sinoade pe exponentul, purtătorul Adevărului și al tradiției apostolice, care la momentul istoric respectiv, având nu vreo întâietate a tronului, ci întâietatea Adevărului 12, teologhisea ca să vindece rana creată în Trupul Bisericii. Părintele Sofronie, vorbind despre modul de funcționare al Sinoadelor, scrie sugestiv: „Și, aflându-se, desigur, în rugăciune neîncetată a minții, participanții la această căutare sinodală a voii lui Dumnezeu îmbrățișează cu duhul lor întregul Sinod și simt când și cui îi vorbește Sfântul Duh. Duhul acesta «suflă» însă «unde voiește» (In. 3, 8), fără să țină seama, bineînțeles, de poziția ierarhică a sinodalilor” 13.

Cu siguranță, nu toţi Părinții se aflau la același nivel duhovnicesc de curățire, iluminare și îndumnezeire. Întregul Sinod se baza însă pe credința, 10 La Sinodul I Ecumenic, Sfântul Atanasie, la Sinodul al III-lea Ecumenic Sfântul Chiril, la Sinodul al IV-lea Ecumenic, Sfântul Leon, prin delegați, Sinodul al VII-lea Ecumenic, Sfântul Tarasie, Sinodul al VIII-lea Ecumenic. Sfântul Fotie cel Mare, Sinodul al IX-lea Ecumenic, Sfântul Grigorie Palama.

11 La Sinodul al II-lea Ecumenic, Sfântul Vasile, la Sinoadele al IV-lea și al V-lea, Sfântul Chiril, la Sinodul al VI-lea Ecumenic, Sfântul Maxim, la Sinodul al VII-lea Ecumenic, Sfântul Ioan Damaschinul.

12 Pr. Ath. Gotsopoulos, Ἡ Ἐκκλησία τῆς Ρώμης καὶ ὁ ἐπίσκοπός της στὰ Πρακτικὰ καὶ τὶς ἀποφάσεις τῶν Οἰκουμενικῶν Συνόδων, 2016, p. 235-250. Arhimandritul Sofronie, Τὸ μυστήριο τῆς Χριστιανικῆς ζωῆς, trad. de Arh. Zaharias, Essex, Anglia, 2010, p. 32-33.

13 Arhim. Sofronie, Τὸ μυστήριο τῆς Χριστιανικῆς ζωῆς, trad. Arhim. Zaharias, Essex - Anglia, 2010, p. 32-33.

64

PROTOPRESBITER ANASTASIOS GOTSOPOULOS

mărturisirea și teologia părinților cu adevărat „purtători de Dumnezeu”. Este grăitoare în acest sens declarația episcopului Aitherihos al Smirnei, care se pare că nu înțelegea discuțiile teologice de finețe, însă avea cuget patristic, în sensul că se baza pe experiența patristică. Astfel, cu simplitate demnă de invidiat, și-a mărturisit credința cu sugestivele cuvinte: „Precum Chiril cuget!” 14. Cu alte cuvinte, era ca și cum ar fi zis: „Eu nu am încredere în cunoștințele mele teologice, însă rămân în Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolică, având aceeași credință cu Sfântul Chiril!”.

Acesta era cugetul Părinților Sinoadele Ecumenice! Astfel, putem să ne explicăm de ce pe parcursul ședințelor acestora erau aduse deseori din biblioteca „sfintei Patriarhii” tomuri („codici” sau „caiete”) cu lucrări patristice și colecții de texte patristice, a căror autenticitate era verificată prin studiere foarte atentă 15! Actele Sinoadelor Ecumenice sunt pline de sute de referiri la „spusele patristice”, pe care se fundamentau deciziile sinodale, fiindcă sinodul nu poate decât să urmeze „calea cea neabătut dreaptă a Părinților celor sfinți și aprobați” 16. În urma celor spuse, ne întrebăm și îi întrebăm pe cei responsabili și pe susținătorii Sinodului din Creta: ce părinte harismatic, purtător de Dumnezeu, ar putea să invoce pentru a valida renumitul document al șaselea, care se referă la relațiile dintre Biserica noastră și heterodocși? Absolut niciunul! De aceea, în acest document – documentul dogmatic prin excelență al Sinodului din Creta – nu există nicio referire la Părinți și la Sinoade mai vechi!

Alt duh, alt cuget... Nicio legătură cu duhul și cugetul Sinoadelor Ecumenice!

3. Ședințele sinodale Diferențele mai importante între cugetul Sinoadelor Ecumenice și cel al Sinodului din Creta se regăsesc însă în capitolul ședințelor sinodale.

Sinoadele Mari și Sfinte erau convocate în primul rând pentru a teologhisi.

Teologia constituia lucrarea principală, de bază și esențială a Sinoadelor Ecumenice 17. Teologhiseau despre tainele Sfintei Treimi și ale dumnezeieștii iconomii 18, fiindcă din acestea izvorăște întreaga credință creștină. O lucrare conexă, aflată în imediată legătură cu lucrarea teologică principală a Părinților, era combaterea ereziilor și protejarea unității Bisericii. Unitatea în Adevăr a Bisericii constituie esența instituției sinodale, cu deosebire la nivelul unui Sinod Sfânt și Mare. Aceste sinoade nu treceau la declarații, ci formulau pozitiv, cu cea mai mare acrivie posibilă experiența Bisericii, astfel încât să nu existe nici Acte II, p. 88, Mansi 6, 689A, ACO 2,1,1,11923.

V. verificarea temeinică a falsificării a Actelor Sinodului al V-lea Ecumenic, prezentate la ședința a XIV-a a Sinodului al VI-lea Ecumenic, Acte, III 130-134, Mansi 11, 583-596, ACO 2,2,2,628-654.

16 Ierotheos, Mitropolit de Nafpaktos, Ἡ Ἁγία καὶ Μεγάλη Σύνοδος, p. 250-254, 296301, 430-431.

17 Πηδάλιον, ed. Rigopoulos, Tesalonic 1991, p. 118.

18 Ierotheos, Mitropolit de Nafpaktos, Ἡ Ἁγία καὶ Μεγάλη Σύνοδος, p. 25-47.

14 15

CUGETUL SINOADELOR ECUMENICE...

65

cea mai mică posibilitate de interpretare greșită, dar și negativ, arătând cu o absolută claritate deformarea și denaturarea acestei experiențe de către eretici.

Prin urmare, nu se poate concepe existența unui sinod de un așa înalt nivel care să nu se ocupe cu falsificările eretice ale Revelației evanghelice, astfel încât să delimiteze cu precizie credința acesteia.

După cum reiese din studierea Actelor Sinoadelor Ecumenice, în timpul ședințelor aveau loc dezbateri teologice care durau ore, zile și chiar luni întregi, cu zel și chiar cu intensitate, pentru a nu exista nici cea mai mică umbră sau neclaritate sau ambiguitate în hotărârea sinodală și, mai ales, pentru a nu exista posibilitatea unei interpretări greșite a deciziei sinodale. Din Actele Sinoadelor Ecumenice reiese preocuparea intensă și lupta Părinților pentru fomularea cu cea mai mare claritate posibilă a experienței lor necreate.

Așa cum pe bună dreptate subliniază Mitropolitul Ierotheos de Nafpaktos, Părinții Sinoadelor Ecumenice nu au încercat să reconcilieze cu diplomație anumite situații în detrimentul Adevărului revelat, prin formulări care să satisfacă pe toată lumea și să poată fi acceptate până și de cei care aveau cuget și credință eretice, ci „s-au luptat cu tărie și, cu inspirația Sfântului Duh, au folosit terminologia corespunzătoare („cu cuvânt scurt și cu multă înțelegere”) care să exprime credința ortodoxă cu siguranță și insuflat de Dumnezeu”, pentru că „alegerea unei terminologii eronate creează abaterea de la învățătura ortodoxă”.

Părinții „au dat adevărată luptă pentru utilizarea exactă a cuvintelor/termenilor care vizau aspecte dogmatice”. Cu siguranță, „nu se vor certa pentru cuvinte și nume când sunt de acord asupra adevărului lucrurilor” 19.

Ce s-a făcut din toate acestea în Creta?

Este clar de acum că Sinodul din Creta nu a avut teologia ca scop principal.

Alta a fost preocuparea promotorilor acestuia. Ne umple sufletele de tristețe ceea ce mărturisește Mitropolitul de Nafpaktos, membru al Sinodului, în valoroasa sa carte „Sfântul și Marele Sinod”, poziții teologice și eclesiologice (Editura Sfintei Mânăstiri Nașterea Domnului Pelagia, 2018) despre atmosfera generală în care s-au desfășurat ședințele Sinodului, despre serioasele probleme teologice care trebuia discutate în detaliu.

Este lamentabil ca la un sinod de amploarea unui Sinod Sfânt și Mare teologia să fie desconsiderată de membrii de vârf ai acestuia și discuțiile teologice esențiale să fie denumite „bizantinism” și „pierdere de vreme” 20 sau să se audă cuvinte rostite de episcopi și întâistătători, precum: „nu e just să dezbatem astfel de subiecte dogmatice” 21, „Sfântul Sinod va fi istovit în dispute de natură teologică și filosofică” 22 și „nu suntem studenți de anul trei sau patru la Facultatea de Teologie, … o să ne irosim toate zilele în discuții teologice?” 23. Cel mai tragic este faptul că cea din urmă abordare, a unui întâistătător al unei patriarhii vechi, „a fost aplaudată de majoritatea episcopilor prezenți” și au 19 Ierotheos, Mitropolit de Nafpaktos, Ἡ Ἁγία καὶ Μεγάλη Σύνοδος, pp. 250-254, 205, 594, 597 și 296-301, 430-431.

20 Ierotheos, Mitropolit de Nafpaktos, Ἡ Ἁγία καὶ Μεγάλη Σύνοδος, p. 661.

21 Ibidem, p. 661.

22 Ibidem, p. 661.

23 Ibidem, p. 662.

66

PROTOPRESBITER ANASTASIOS GOTSOPOULOS

aplaudați „și cei mai mulți dintre întâistătători” 24, demonstrând climatul negativ de la sinod, nefavorabil discuțiilor teologice serioase. Cum va putea fi acceptat deci de către conștiința eclezială un sinod de așa nivel, care în esență refuză să teologhisească, ca Sfânt și Mare?

Atunci când există o astfel de abordare a teologiei, nu surprinde constatarea Mitropolitului de Nafpaktos, care a fost și membru al Sinodului „Panortodox”, care acuza de la tribuna cea mai oficială a Sinodului Ierarhiei Bisericii Greciei (23-24.11.16): „Când se vor publica Actele Sinodului…, se va arăta, în mod limpede, că la Sinod au dominat teoria ramurilor, teologia baptismală și mai ales principiul inclusivității, adică alunecarea de la principiul exclusivității la principiul inclusivității” și „teologia nu a fost dorită la ședințele Sinodului din Creta și, prin urmare, este întru toate valabil cuvântul Sfântului Vasile, care spune că, «în loc să teologhisească, teologii tehnologhisesc»” 25. Cele mai mai sus arată cu claritate lipsa unei preocupări teologice serioase a Sfântului și Marelui Sinod și explică pe deplin rezultatele teologice deplorabile ale Sinodului și, ca urmare, desconsiderarea acestuia de cei care au luat parte la el...

Chiar așa, ce legătură poate exista între cugetul Sinodului din Creta și cel al Sinoadelor Ecumenice?

De asemenea, nu trebuie să ne scape atenției faptul că Sinodul din Creta, comparat cu Sinoadele Ecumenice, a fost chemat să își împlinească lucrarea teologică într-un cadru temporal extrem de restrâns, de 5-6 zile, din timpul deosebit extrem de limitat al Sinodului nelipsind nici evenimente sociale și culturale (de exemplu, concertul lui Mikis Theodorakis și al Mariei Farantúri)...

Pare că promotorii Sinodului din Creta s-au „grăbit” ca Sinodul să se desfășoare cât mai repede și să se încheie, fără să-și pună problema dacă se va încheia în fond lucrarea teologică a sinodului și, prin urmare, dacă se va dovedi demn de numele care i-a fost atribuit. De aceea, nici nu au fost ascultate multiplele și serioasele voci care au cerut să nu se definitiveze validarea documentelor critice într-un astfel de regim de presiune a timpului 26. Sinoadele Ecumenice, în ciuda condițiilor foarte nefavorabile în care se întruneau, se desfășurau cu un timp alocat mult mai mare, fapt ce arată cu evidență și marele respect pe care Părinții îl aveau față de abordarea problemelor teologice care se dezbăteau.

Mai mult: însăși structura Sinodului din Creta nu a fost orientată spre înaintarea în discuții teologice de fond. Regulamentul Sinodului a fost extrem de restrictiv și nu a ajutat la examinarea substanțială, detaliată și minuţioasă a serioaselor probleme eclesiologice asupra cărora a fost chemat să se pronunțe.

Scopul Sinodului a fost pur și simplu acela de a valida documentele aprobate prosinodal, eventual cu câteva mici modificări. Însă până și procedura aprobării modificărilor a fost deosebit de anevoioasă, așa cum s-a văzut la nivel practic și s-a rezumat în cele din urmă la foarte puține puncte.

Ibidem, pp. 415, 662, 684.

Ibidem, pp. 473, 684, 727-728.

26 Ibidem, pi. 425-427.

24 25

CUGETUL SINOADELOR ECUMENICE...

67

Ca urmare a acestei situații, rezultatul a fost predictibil: urmau să apară și în cele din urmă au și apărut documente care nu sunt deloc măgulitoare pentru problematica noastră teologică contemporană.

Un element deosebit de important al procedurii sinodale a Sinodului Panortodox din Creta, care a amintit de practica sinodală a Sinoadelor Ecumenice, a fost contribuția și prezența inițială a delegației Bisericii Greciei. Delegația greacă, urmând practica urmată de Biserica veche la Sinoadele Ecumenice, a prezentat la Sinodul din Creta hotărârea sinodală unanimă a ierarhiei Bisericii Greciei asupra problemelor care urmau să preocupe Sinodul Panortodox 27.

Această decizie sinodală a fost rezultatul unor serioase și intense discuții și frământări, care au durat luni de zile (din ianuarie până în mai 2016), în Biserica Greciei, care nu s-a rezumat la niște „specialiști”, „experți” și „tehnocrați”, ci s-a extins la nivelul întregului Popor al lui Dumnezeu, adică la nivelul ierarhiilor, al altor clerici, al comunităților monahale, al teologilor universitari și al creștinilor mireni. Nu știu dacă în istoria bisericească modernă a Greciei a mai avut vreodată loc în Trupul Bisericii o astfel de discuție teologică serioasă și intensă pe probleme de credință. Nu trebuie să uităm nici faptul că întreaga fructuoasă problematică care s-a manifestat în Grecia și care a avut ca obiect analiza textelor presinodale, a fost urmărită cu deosebit interes și de alte Biserici Ortodoxe, care au valorificat această preocupare în hotărârile lor sinodale! Într-adevăr, această perioadă a frământărilor presinodale din Biserica Greciei a fost demnă de invidiat...

Astfel deci, după o astfel de preocupare teologică la un nivel atât de înalt în cadrul Trupului lui Hristos, Ierarhia Bisericii Greciei, în calitatea sa de cel mai competent Corp Sinodal, după o discuție intense, de două zile, evaluând frământările Poporului lui Dumnezeu, care au fost exprimate în acest răstimp, a ajuns la formularea unei decizii sinodale unanime, în care au fost consemnate credința și cugetul Bisericii Greciei cu referire la documentele presinodale și la subiectele care urmau să fie discutate în Creta! Și totuși această procedură, care demonstrează respectul deplin față de instituția sinodală, dar, în același timp, o și exprimă cu adevărat, ca lucrare și colaborare a întregului Trup al lui Hristos, așa cum a fost experiată aceasta în Biserica veche, nu a fost pe placul unor apărătοri ai Sinodului din Creta și a fost criticat ca fiind, pasămite, străin de tradiția sinodală! 28 27 Un comentariu detaliat al amendamentelor propuse de Sinodul Bisericii Greciei, la Ierotheos, Mitropolit de Nafpaktos, idem, p. 441-471.

28 Gr. Larentzakis, „Οἱ Οἰκουμενικές Σύνοδοι τῆς Α΄ χιλιετίας καί ἡ Ἁγία καί Μεγάλη Σύνοδος τῆς Ὀρθοδόξου Ἐκκλησίας”, partea a II-a, (http://anastasiosk.blogspot.gr /2016/11/h.html): „Bisericile care au luat astfel de decizii trebuia să știe deci că creează probleme noi și în mare parte insurmontabile și pentru înseși Bisericile lor, ceea ce s-a și întâmplat, fiindcă unele dintre acestea, în mod voluntar nu s-au prezentat la Sinodul din Creta, iar altele au fost nevoite ca în cele din urmă să se distanțeze de propriile decizii și să se adapteze chiar și parțial, la Sfântul și Marele Sinod, însă cu un preț mare și noi tensiuni între Părinții participanți, în timpul Sinodului, dar și în sânul propriilor grupări, prin diverse dispute și acuzații reciproce legate de gradul de respectare a deciziilor preliminare ale Sinoadelor lor, urmând o traiectorie sinuoasă, cu reveniri. Toate acestea, inutile, de prisos și dăunătoare!

68

PROTOPRESBITER ANASTASIOS GOTSOPOULOS

Și totuși aceasta era practica care se urma în Biserica Veche la pregătirea Sinoadelor Ecumenice și este spre cinstea ierarhiei Bisericii Greciei faptul că a pus-o în aplicare. Amintim în acest sens: I. La Sinodul al VI-lea Ecumenic, Biserica apuseană a fost reprezentată nu numai de legații papali, ci și de delegații Sinodului local al Romei, alcătuit din 125 de episcopi. Delegația Sinodului Romei a prezentat la Sinodul al VI-lea Ecumenic decizia scrisă a Sinodului local al Romei, care a fost primită cu entuziasm 29.

II. La Sinodul al IV-lea Ecumenic, delegații Sfântului Papă Leon au adus la sinod renumitul „Tomos al lui Leon” și au cerut să fie acceptată hristologia acestuia. Tomosul lui Leon a fost acceptat cu entuziasm de sinod și a devenit criteriu al credinței ortodoxe. Este demn de menționat faptul că legații papali, în timp ce nu au făcut absolut niciun compromis referitor la învățătura hristologică a Sfântului Leon, care în final a fost acceptată de Sinod, în probleme „de natură tehnică”, care sunt de importanță secundară, au fost concilianți (au discutat, de pildă, și în cele din urmă au acceptat întocmirea unui alt document, ca Hotărâre de credință (oros), care era însă în acord deplin cu cugetul și învățătura Tomosului lui Leon!)

III. La Sinoadele al VI-lea și al VII-lea Ecumenice, reprezentanții Patriarhiilor răsăritene, aflate sub dominația arabă, au prezentat scrisori din partea patriarhilor lor, în care mărturiseau credința dogmatică a Bisericilor lor și au fost acceptate cu entuziasm de către Sinoade. În toate cazurile menționate anterior, Sinoadele Ecumenice acceptau credința pe care o propovăduiau deciziile și scrisorile patriarhilor absenți. Niciodată un Sinod Ecumenic nu a refuzat credința și învățătura unui Sinod al unei Biserici locale, exprimate prin intermediul unei decizii/epistole sinodale! Și nici nu au fost vreodată nemulţumiți părinții sinodali, ci dimpotrivă au primit cu entuziasm deciziile sinoadele locale și ale patriarhilor absenți.

De altfel, cum este posibil ca un Sinod Ecumenic să nu accepte credința și cugetul unei Biserici locale? Așa ceva este de neconceput și pune sub un mare semn de întrebare fie calitatea Sinodului local, fie pe cea a Sinodului Ecumenic!

O dată însă s-a întâmplat acest lucru! Când Sinodul din Efes (449) a refuzat învățătura hristologică a Sfântului Leon și a Bisericii locale a Romei, s-a distanțat de credința ortodoxă și a încercat să formuleze o altă credință, diferită.

Atunci legații papali, respectându-l pe mandantul lor, Sfântul Papă Leon, pe care-l reprezentau și aveau îndatorire față de acesta, nu au fost de acord, s-au revoltat intens, spunând renumitul „Contradicitur, care înseamnă «se

De asemenea, domnul E. Sotiropoulos (www.romfea.gr/katigories/10-apopseis/ 14537-i-ekklisia-kai-i-agia-kai-megali-sunodos) a menționat: „Biserica Greciei a mers în Creta cu cereri concrete în sensul schimbării documentelor presinodale. Această atitudine, în special înaintea unui sinod, este, în cel mai bun caz, contestabilă. Fiindcă, inițial, o abordare rigid și predeterminată îndepărtează Duhul Sfânt de la conlucrarea dintre episcopi atunci când sunt adunați în Sinod”.

29 Acte, tom. Γ΄, σ . 46, Mansi 11, 285, ACO 2,2,1,12210.

CUGETUL SINOADELOR ECUMENICE...

69

opune»” 30 și au părăsit sinodul. Acest sinod, chiar dacă a fost convocat ca un Sinod Ecumenic, a rămas în istorie ca… sinodul tâlhăresc de la Efes (449)!

Este prin urmare clar că pentru practica sinodală a Bisericii prezentarea credinței și a cugetului unei Biserici locale era obișnuită și de la sine înțeleasă, credința respectivă neputând nicicum să fie pusă în discuție sau combătută. De asemenea, în aspecte ce țin de credință și de cugetul ortodox, nu se poate pune deloc problema superiorității sinodului ecumenic față de Biserica locală, fiindcă corectitudinea credinței determină valoarea sinodului, și nu invers. Sinodul ecumenic trebuie să exprime cugetul Bisericilor locale care participă la acesta, iar Bisericile locale trebuie să exprime credința lor comună în sinodul ecumenic. Dacă nu se întâmplă acest lucru, atunci există o problem gravă, care necesită abordare imediată. De asemenea, în mod just semnalează în acest sens Mitropolitul de Pergam: „Sinodul nu este deci o instituție aflată mai presus de Biserica locală, este o instituție care exprimă unitatea, acordul și reciprocitatea între Bisericile locale” 31.

Prezența și contribuția inițiale ale delegației Bisericii Greciei a amintit deci cu adevărat de practica Sinoadelor Ecumenice.

Din nefericire însă, în final, delegația noastră a cedat presiunilor 32 și a trecut cu vederea peste faptul că acționa ca mandatar al Sfântului Sinod al Ierarhiei, din partea căruia primise dispoziția concretă să îl susțină la Sinodul Panortodox. Astfel, în timp ce delegația avea obligația, prin hotărârea sinodală unanimă a Ierarhiei, să nu accepte denumirea de „biserici” acordată comunităților eretice, nu și-a menținut din păcate dispoziția pe care a primit-o, acest fapt fiind urmat de toate tristele consecințe 33.

4. Hotărârile dogmatice I. Hotărârile dogmatice are sinoadele ecumenice sunt numite ὃροι („definiții”, „termeni”), întrucât determină cu exactitate, în cel mai clar mod, limitele dintre adevăr și minciună, dintre Dumnezeiască Revelație și înșelarea demonică. Însușirea lor cea mai caracteristică este acrivia și claritatea, fiindcă limitele neclare nu sunt limite și nu creează decât probleme. De altfel, potrivit filosofului antic, „claritatea e înțelepciune”. În consecință, formularea precisă și clarificarea terminologiei reprezintă elementul de bază al fiecărui sinod care are pretenția de a se numi Sfânt și Mare.

Din nefericire însă, în Creta a dominat alt duh, cu totul străin de cugetul sinodal prezent în practica și tradiția Bisericii noastre. În documentul cel mai critic al sinodului, documentul 6, care vorbește despre relațiile Bisericii Ortodoxe cu restul lumii creștine, predomină neclaritatea și ambiguitatea, care

Acte, tom. Γ΄, p. 121, Mansi 6, 908D, ACO 2,1,1,19130.

I. Zizioulas, Θέματα Ἐκκλησιολογίας, Πανεπιστημιακὲς παραδόσεις, Tesalonic 1991, p. 71-73.

32 Ierotheos, Mitropolit de Nafpaktos, Ἡ Ἁγία καὶ Μεγάλη Σύνοδος, p. 426-427.

33 Ibidem, pp. 424-427.

30 31

70

PROTOPRESBITER ANASTASIOS GOTSOPOULOS

nu mulțumesc pe nimeni 34. Foarte just semnalează Mitropolitul de Nafpaktos: „Acest text nu doar că nu este teologic, dar nu este clar, nu are perspective și baze clare, este diplomatic…, e caracterizat de o creativă neclaritate diplomatică. Și, ca text diplomatic, nu îi satisface nici pe ortodocși, nici pe hheterodocși” 35.

Pe aceeași lungime de undă se află și declarația Mitropolitului de Bačka (Serbia), Irineu Bulovič: „Trebuia, mai degrabă era de datoria [Sinodului], ca prin documentul în cauză să dea mărturie a identității și conștiinței sale de sine eclesiologice, într-un mod mai limpede, mai cοnsecvent și mai precis. Acest lucru nu a fost posibil, din nefericire... Să nu ne înșelăm sau să ne ascundem: acest text problematic reprezintă cea dintâi și principala cauză a refuzului celor patru Patriarhii Ortodoxe de a participa la Sinod!” 36.

34 Ibidem, p. 433. De asemenea, Dimitrios Salahas, „Sinodul Panortodox întrunit recent și relațiile intercreștine. Hotărâre a Sfântului și Marelui Sinod: Se consolidează dorința dialogului Bisericii Ortodoxe cu restul lumii creștine. Efecte asupra dialogului cu Biserica Catolică”, „Sinodul Panortodox și relațiile inter-creștine”, Ἀνοιχτοί Ὀρίζοντες, tom. 1101 (septembrie-octombrie 2016) 6-11, și http://jesuits.gr/wp-content/uploads/ 2018/01/Tefchos-1101.pdf: „Sinodul nu folosește denumirea de «comunități creștine eretice sau schismatice», ci le numește «biserici și confesiuni creștine hheterodoxe», care nu se află în comuniune cu Biserica Ortodoxă. Celelalte Biserici creștine, inclusiv Biserica Catolică Apostolică a Romei, sunt numite deci «hheterodoxe», iar termenul «Biserică» este acceptat doar ca «denumire istorică» și nu «după natura sa ontologică». Acest lucru înseamnă – indirect, dar cert – că nu se recunoaște sensul și natura substanțiale ale Bisericii Catolice în calitate de «Biserică» pe baza succesiunii apostolice și, astfel, existența și structura sa eclesiologică și sacerdotală... Rămâne să se clarifice și din perspectivă ortodoxă pe ce baze eclesiologice desfășoară Dialogul Teologic cu Biserica Catolică. Acest lucru nu a fost arătat în deciziile Sfântului și Marelui Sinod din Creta, cel puțin în ce privește Biserica Catolică” și St. Tsompanidis „Ortodoxia și Oecumene în secolul XXI: «Provocarea eclesiologică» după Sfântul și Marele Sinod din Creta al Bisericii Ortodoxe (2016)” (blogs.auth.gr/moschosg/ορθοδοξία-και-οικουμένη-στον-21οαιώνα/): „Deși Sfântul și Marele Sinod constituie un pas important în consolidarea dialogului ecumenic, acest pas a rămas suspendat. Nu a putut să explice celor cu care dialoghează cum trăiește Ortodoxia relația cu aceștia și ce sunt aceștia pentru Ortodoxie.

Această problemă reprezintă așa-numita «provocare eclesiologică». Există un deficit, ...

La șaptezeci de ani de la inițierea oficială a Mișcării Ecumenice se dovedește că abordarea eclesiologiei celoralte confesiuni creștine este o problemă nerezolvată...

Sinodul nu numai că nu a rezolvat problema, dar într-un anumit fel, a mers și mai în urmă față de poziția cea mai oficială la nivel panortodox, din perioada anterioară întrunirii sinodului, cu privire la relația Bisericii Ortodoxe cu organismele creștine aflate în afara acesteia, poziție formulată în 1986 la a III-a Conferință Presinodală, prin documentul „Biserica Ortodoxă și Mișcarea Ecumenică”... În orice caz, oricum ar fi receptată modificarea de la paragraful 6, problema modului în care sunt percepuți hheterodocșii de către Sfântul și Marele Sinod, precum și gradul de relaționare a acestora cu Biserica Ortodoxă rămân neclare. Nici până astăzi nu au încetat interpretările ambigue, estimările și raportările la acest subiect, așa cum și-au imaginat cei care s-au ocupat de pregătirea sinodului, și nu a lipsit nici «divizarea» în «conservatori» și «moderniști», «tradiționaliști» și «ecumeniști», «cei ce supralicitează» și «cei ce bagatelizează» ortodoxia, cei fideli și cei mai puțin fideli Bisericii și învățăturii ei”.

35 Ierotheos, Mitropolit de Nafpaktos, Ἡ Ἁγία καὶ Μεγάλη Σύνοδος, p. 506 καί 425, 433.

36 Theodromia, 18(2016) 3-4, p. 648.

CUGETUL SINOADELOR ECUMENICE...

71

În mod indirect, însă clar, și „luptătorul” pentru Sinodul din Creta, Mitropolitul de Messinia, recunoaște că există probleme serioase în acest document 37, însă le pune pe seama „unirii celor două texte” la cea de-a III-a Conferinţă Panortodoxă Presinodală (Geneva, 1986). Am adăuga că atunci când lipsește Harul Sfântului Duh, devin inutili cei 55 de ani de pregătire a sinodului, atâtea Conferinţe și întâlniri panortodoxe, la care au luat parte profesori universitari și episcopi!

II. În același document, Sinodul din Creta afirmă că „Biserica Ortodoxă are rezerve în ceea ce priveşte unele aspecte fundamentale legate de credinţă şi rânduială, pentru că bisericile şi confesiunile nonortodoxe s-au abătut de la adevărata credinţă a Bisericii celei Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească” (§ 19). Dar niciodată într-un text sinodal nu s-a făcut o referire atât de generală și superficială la o „abatere de la adevărata credinţă” „în aspecte fundamentale legate de credinţă şi rânduială”, fără a se menționa totodată, în mod clar, care sunt punctele abaterii. Acest mod de abordare a învățăturilor greșite referitoare la „aspecte fundamentale legate de credinţă şi rânduială” este străin de cugetul și practica Sinoadelor Ecumenice. Generalitatea și neclaritatea sunt transformate în ambiguitate și diplomație atunci când în par. § 19 se afirmă că Sinodul din Creta „evaluează pozitiv” textele elaborate de Comisia pentru Credinţă şi Constituţie a CMB. Așa cum am menționat, cel mai important text al Comisiei pentru Credinţă şi Constituţie este intitulat „Textul de la Lima, 1982 – Botez, Euharistie, Preoție” (ΒΕΜ – Baptism, Eucharist and Ministry), care este plin de înșelări și învățături greșite 38.

Cugetul pe care-l exprimă textul documentul 6 este în mod evident cu totul străin de cugetul pe care-l exprimă documentele simbolice și sinodale ale Bisericii Ortodoxe.

III. Un punct central esențial al fiecărui Sfânt și Mare Sinod a Bisericii noastre îl constituie nu doar delimitarea pozitivă a credinței ortodoxe, ci și cea în sens opus, prin condamnarea unor înșelătorii și erezii cοncrete și, desigur, și a exponenților acestora. În fond, condamnarea ereziilor constituie continuarea necesară și completarea indispensabilă a definițiilor dogmatice sinodale, care delimitează credința de înșelare și determină cu precizie unde se află Adevărul revelat în problema teologică în cauză. „Erau condamnați ereticii heterodocși, care aveau o concepție [δόξα]-credință diferită de cea pe care a descoperit-o Dumnezeu Profeților, Apostolilor și Sfinților” 39.

37 „Într-adevăr, probleme de redactare și de formulare stilistică, care au provocat dificultăți de înțelegere a întregii raţiuni a noului text, cu urmări imediate și asupra abordării întregului conținut al textului ... Mai mult, nu ar trebui să ne scape atenției faptul că însăși terminologia și formulările, în mare parte noi, creează destule interpretări greșite, care pe bună dreptate conduc la alte moduri de înțelegere”; Hrysostomos, Mitropolit de Messinia, „Μemοriu despre textul celei de-a V-a Conferințe Presinodale Panortodoxe... ”, 1.4.16, p. 3; https://www.romfea.com/images/articleimages/2016/04/romfea2/ipomnhm.pdf.

38 Pr. Ath. Gotsopoulos, „Ἡ Σύνοδος τῆς Κρήτης καὶ τὸ Παγκόσμιο Συμβούλιο τῶν Ἐκκλησιῶν (ΠΣΕ)”, Theodromia, ΙΗ΄ (2016) tom. 3-4, p. 557-565 și www.impantokratoros.gr/F99804D6.el.aspx.

39 Ierotheos, Mitropolit de Nafpaktos, Ἡ Ἁγία καὶ Μεγάλη Σύνοδος, p. 412.

72

PROTOPRESBITER ANASTASIOS GOTSOPOULOS

Pentru tradiția sinodală, erezia este o „boală contagioasă”, care, dacă nu este combătută, se va extinde și va molipsi întregul organism. Astfel, prin condamnarea nominală a tuturor promotorilor ereziilor, care se repeta la fiecare Sinod Ecumenic 40, chiar dacă inițiatorii ereziei muriseră cu secole înainte, Biserica, prin grijă pastorală, semnala pericolul reprezentat de cugetul eretic, care supraviețuiește și după moartea promotorilor ereziilor 41. În Creta nu s-a întâmplat nimic de acest gen: nicio referire la erezii care îi contaminează pe credincioși, nicio semnalare a pericolului reprezentat de învățăturile eretice greșite, nicio îngrijorare în fața existenței și în sânul Bisericii a concepțiilor eretice, nicio preocupare și purtare de grijă pastorală pentru a li se oferi ereticilor „îngrijorarea cea bună” și a fi chemați la Adevărul Bisericii celei Una, Sfinte, Sobornicești și Apostolice. Din nefericire, Sinodul nu adoptă neliniștile apostolice, în sensul că erezia constituie un pericol duhovnicesc uriaș, de vreme ce, ca o altă „cangrenă” (2Tim. 2,18) și. „cădere din credinţă” (1Tim. 1,20), duce sufletele „spre a lor pierzare” (2Pt. 3,16). Sinodul din Creta nu adoptă îngrijorarea diacronică și intensă a Sfinților și a Părinților legată de 40 Profesorul Gr. Larentzakis, în încercarea de a găsi un precedent Sinodului Ortodox, un sinod la care să se fi păstrat tăcerea și ereticii să nu fi fost condamnați, notează că „Sinodul Quinisext, Trulan, din 691, nu a abordat probleme dogmatice și, evident, nu a condamnat nicio erezie” (Gr. Larentzakis, „Οἱ Οἰκουμενικές Σύνοδοι τῆς Α΄ χιλιετίας καί ἡ Ἁγία καί Μεγάλη Σύνοδος τῆς Ὀρθοδόξου Ἐκκλησίας”, partea a II-a, http://anastasiosk.blogspot.gr/2016/11/h.html). Afirmația aceasta nu este confirmată de textele Sinodului, dimpotrivă, din acestea reiese chiar contrariul: Canonul 1 al Sinodului Quinisext, după ce repetă în mod expres condamnările ereticilor de dinaintea sa, îi menționează nominal pe fiecare, începând cu „Arie cel nelegiuit” până la monoteliți și conchide: „lepădând şi noi şi dând anatemei pe cei pe care ei i-au lepădat şi i-au dat anatemei, ca pe vrăjmaşii adevărului şi ca pe cei care s-au întărâtat în deşert împotriva lui Dumnezeu şi s-au străduit să ridice nedreptatea întru înălţime. Iar dacă cineva dintre toţi nu ar ţine şi nu ar primi (îmbrăţişa) dogmele mai înainte pomenite ale dreptei credinţe şi nu va gândi (crede) şi propovădui astfel, ci ar încerca să se ridice împotriva acestora, să fie anatema – după hotărârea acum aşezată de către sfinţii şi fericiţii Părinţi arătaţi mai înainte şi să fie scos şi să cadă din ceata creştinească ca un străin. Iar noi, după cele mai înainte hotărâte, am priceput desăvârşit că nici nu trebuie adăugat nici scos ceva (din ele), ceea ce pentru nici un cuvânt motiv nu am putut (face)”.

41 Profesorul Gr. Larentzakis, dorind să justifice faptul că Sinodul din Creta a procedat bine nefăcând referire la eretici și necondamnând nicio învățătură greșită, menționează: „Sinoadele Ecumenice și alte sinoade nu au avut deci drept scop principal, condamnarea ereziilor și a ereticilor, ci lămurirea adevărului spre mântuirea credincioșilor. Desigur, au condamnat ereziile și pe eretici, dar preocuparea principală a fost mântuirea credincioșilor, unitatea Bisericii și coexistența armonioasă a credincioșilor și a Bisericilor” (Gr. Larentzakis, „Οἱ Οἰκουμενικές Σύνοδοι τῆς Α΄ χιλιετίας καί ἡ Ἁγία καί Μεγάλη Σύνοδος τῆς Ὀρθοδόξου Ἐκκλησίας”, partea a II-a, http://anastasiosk. blogspot.gr/2016/11/h.html). Pentru Părinții Sinoadelor Ecumenice, însă, „mântuirea credincioșilor și unitatea Bisericii” se realizează prin îndoita delimitare a credinței: pozitivă (prin formularea hotărârilor dogmatice) și negativ (prin condamnarea celor ce propovăduiau învățături greșite și a erorilor acestora). Aceasta s-a întâmplat la toate Sinoadele Ecumenice, fără nicio excepție! Sfinții Părinții știau ceva mai mult decât noi, atunci când mențineau cu fermitate și consecvență această practică la Sinoadele Ecumenice.

CUGETUL SINOADELOR ECUMENICE...

73

consecințele catastrofale ale ereziilor. Dimpotrivă, așa cum în mod just semnalează Mitropolitul de Nafpaktos, „la Sinodul din Creta s-a făcut pentru prima dată încercarea de a asigura o comunicare heterodocșii” 42, atingându-se punctul culminant în acest sens prin invitarea și prezența onorifică, pentru prima oară la un sinod ortodox, în calitate de observatori, a reprezentanților comunităților eretice, care cred în învățături condamnate de multe Sinoadele Ecumenice.

Cu adevărat, cugetul Sinodului din Creta nu are nicio legătură cu cugetul Sfinților Părinți și al Sinoadelor Ecumenice. Ce sinod ortodox a imitat Sinodul din Creta, astfel încât să nu facă referire la eretici și să nu separe poziția sa de a acelora? Niciun Sinod Ortodox nu a existat care să nu facă nicio referire la erezie și învățături greșite. Asta s-a întâmplat doar la Conciliul II Vatican! Cugetul sinodului din Creta este mai apropiat de cel al Conciliului II Vatican și nu de cel al Sinoadelor Ecumenice ale Ortodoxiei.

Aș putea fi de acord cu profesorul Grigorios Larentzakis, atunci când spune că „nu este posibil să se afirme că, întrucât un Sinod nu a condamnat, nu este Sinod” 43. Întrebarea critică care se pune nu este dacă acesta este un sinod, ci dacă urmează în duh și cuget Sinoadelor Ecumenice sau Conciliului II Vatican! Îi întrebăm în final pe cei care se străduiesc cu obstinație să acorde Sinodului din Creta numirea de Sfânt și Mare: • Promotorii sinodului au subliniat faptul că clarificarea eclesiologiei era o nevoie imperioasă și că Biserica noastră trebuie să își formuleze cu claritate poziția față de creștinii heterodocși, cu care se află în dialog. Aceste probleme au fost puse cu insistenţe chiar și la Conferințele presinodale panortodoxe 44. Ce a făcut Sinodul din Creta pentru aceste probleme teologice critice? Absolut nimic, sau mai corect, o confuzie eclesiologică absolută! 45 Cum va fi numit deci acest sinod de către conștiință eclezială, Sfânt și Mare, precum Sinoadele Ecumenice?

• Toți mărturisesc că jurisdicțiile paralele în Diaspora sunt cea mai mare problemă a Ortodoxiei și așteptau cu nerăbdare ca Sfântul și Marele Sinod să rezolve această problemă. A patra Conferință presinodală, care a alcătuit „Regulamentul de funcţionare a Adunărilor Episcopale din Diaspora Ortodoxă”, a recunoscut chiar că soluția este anticanonică și astfel a fixat ca termen final de valabilitate a acestui regulament Sinodul Panortodox, care avea să se pronunțe în această problemă și să o rezolve pe baza rânduielii canonice 46. Ce a făcut Sinodul din Creta în această privință? Absolut nimic!

Ierotheos, Mitropolit de Nafpaktos, Ἡ Ἁγία καὶ Μεγάλη Σύνοδος, p. 412.

Gr. Larentzakis, „Οἱ Οἰκουμενικές Σύνοδοι τῆς Α΄ χιλιετίας καί ἡ Ἁγία καί Μεγάλη Σύνοδος τῆς Ὀρθοδόξου Ἐκκλησίας”, partea a II-a, în http://anastasiosk.blogspot.gr/ 2016/11/h.html.

44 ΣΥΝΟΔΙΚΑ ΙΧ, Γ΄ Προσυνοδική Πανορθόδοξος Διάσκεψις, 28.10-9.11.1985, Πρακτικά-Κείμενα, ed. Centrul Ortodox al Patriarhiei Ecumenice din Chambesy, Geneva 2014, pp. 104-108.

45 Vezi nota 34.

46 ΣΥΝΟΔΙΚΑ ΧΙ, Δ΄ Προσυνοδική Πανορθόδοξος Διάσκεψις, 6-13 Ιουνίου 2009, Πρακτικά-κείμενα, ed. Centrul Ortodox al Patriarhiei Ecumenice din Chambesy, Geneva 2015, p. 291.

42 43

74

PROTOPRESBITER ANASTASIOS GOTSOPOULOS

Sau mai degrabă a îmbrăcat cu autoritate sinodală anticanonicitatea, permanentizând-o și îngreunând și mai mult orice soluție corectă din punct de vedere canonic și eclesiologic în viitor. Cum va putea fi numit deci acest sinod de către conștiința eclezială Sinod Sfânt și Mare?

5. Acceptarea Sinodului Demnă de menționat este și comparația între Sinoadele Ecumenice și Sinodul Panortodox din Creta din perspectiva acceptării acestuia. Un element determinant al Sinoadelor de nivelul Sinodului Sfânt și Mare este participarea tuturor Bisericilor Ortodoxe locale și, atunci când acest lucru nu este posibil, acceptarea cât mai grabnic cu putință a hotărârilor acestora.

Astfel, la toate Sinoadele Ecumenice, la care nu au participat toate Bisericile, la foarte scurt timp hotărârile acestora au fost acceptate, exprimând cugetul bisericesc ortodox al acestora. În mod concret: I. Sinodul al II-lea Ecumenic (Constantinopol 381): în ciuda neparticipării la sinod a Bisericii Romei, hotărârile dogmatice ale acestuia au fost imediat acceptate și de către Roma în anul următor, când a fost întrunit un sinod local la Roma. Faptul că, la nivel de sinod ecumenic, Sinodul al II-lea este numit ecumenic pentru prima dată la Sinodul de la Calcedon (451) nu înseamnă că în conștiința Bisericii nu era deja consemnat ca ecumenic, fiindcă Simbolul de credință formulat la Sinoadele de la Niceea și Constantinopol era deja acceptat.

II. Sinodul al III-lea Ecumenic (Efes 431): la acest sinod singura Biserică care nu a participat a fost cea a Antiohiei, care, inițial, nu a acceptat deciziile sinodului. Din acest motiv, Patriarhul Ioan al Antiohiei a și fost condamnat de către sinod și s-a întrerupt comuniunea cu Biserica Antiohiei. La mai puțin de doi ani însă, după discuții intense, Patriarhul Antiohiei a semnat hotărârile Acordului de reconciliere (433), acceptând în esență deciziile și, în consecință, și ecumenicitatea Sinodului din Efes, prezidat de Sfântul Chiril.

III. La Sinodul al V-lea Ecumenic (Constantinopol 553) nu a participat Biserica Romei, fiindcă Papa Vigiliu a refuzat să se prezinte, motiv pentru care a și fost condamnat. Imediat după aceea însă, după doar șase luni, a acceptat deciziile sinodului, cerând iertare.

Din concisa referire de mai sus la Sinoadele Ecumenice reiese că nu există nicio legătură între acestea și Sinodul Panortodox din 2016. Sinodul din Creta este singurul sinod de amploarea unui Sfânt și Mare Sinod, la care nu numai că nu a participat o Biserică locală, dar, prin decizie sinodală unanimă, au refuzat să participe patru Biserici locale, care reprezintă 70% din Poporul Ortodox. În plus, și mai determinativ este faptul că cele patru Patriarhii nu doar că au refuzat să participe, dar și post factum, prin decizii sinodale, au refuzat categoric să recunoască Sinodul ca Sfânt și Mare Sinod și deciziile acestuia ca obligatorii pentru Ortodoxia universală! 47 Un astfel de precedent nu există în întreaga istorie a Sinoadelor Ecumenice.

47 Au refuzat să îl recunoască în calitate de Sinod Panortodox Sfânt și Mare (mai pe larg, vezi Ierotheos, Mitropolit de Nafpaktos, Ἡ Ἁγία καὶ Μεγάλη Σύνοδος, pp. 707-713):

CUGETUL SINOADELOR ECUMENICE...

75

De asemenea, astăzi, la doi ani după întrunirea Sinodului din Creta, până și în sânul celor zece Biserici care au participat la Sinod există voci care neagă caracterul harismatic al Sinodului, chiar și episcopi 48; și totuși, nimănui nu i-a I. Patriarhia Antiohiei, în decizia din 27.06.2016, afirmă: „Consideră Întâlnirea din Creta, drept o Întrunire pregătitoare a Marelui Sinod Panortodox. Refuză acordarea caracterului sinodal oricărei întruniri ortodoxe, la care nu partcipă toate Bisericile Ortodoxe Autocefale... Biserica Antiohiei refuză prin urmare numele acordat Întrunirii din Creta, de «Mare Sinod Panortodox» sau «Sfânt și Mare Sinod». Toate deciziile și tot ce a fost emis de către Întrunirea din Creta, nu au în niciun fel caracter obligatoriu pentru Patriarhia Antiohiei”!

II. Patriarhia Rusiei, în Decizia Sfântului Sinodului din 15.7.2016), „Sinodul care a avut loc în Creta este cu neputință a fi considerat panortodox, și nici documentele pe care le-a adoptat nu reprezintă expresie a unanimității ortodoxe”. Este rezervat în privința comentariilor teologice cu privire la deciziile din Creta. Sinodul este numit „forum a 10 Biserici”!

III. Patriarhia Bulgariei, în Decizia sinodală din 15.11.2016 afirmă următoarele: „Sfântul Sinod rezumă decizia sa, că Sinodul din Creta nu este nici Mare, nici Panortodox: a) Din pricina neparticipării la acesta a unei serii de Biserici Ortodoxe din cauza unor erori organizatorice și teologice, care au existat pe parcursul pregătirii acestuia. b) Studiul atent al textelor adoptate de Sinodul din Creta conduce la concluzia că unele dintre acestea conțin poziții contrare Bisericii Ortodoxe, tradiției dogmatice și canonice a Bisericii, spiritului și literei Sinoadelor Ecumenice și Locale. c) Este necesar ca în continuare să aibă loc discutarea și prelucrarea teologică a documentelor, pentru a fi corectate sau înlocuite cu altele noi, care vor fi în conformitate cu duhul și cu tradiția Bisericii”.

IV. Prin decizia motivată a Sfântului Sinod (6/10.2016), Patriarhia Georgiei nu a participat la Sinodul din Creta din cauza unui acut dezacord cu privire la textele presinodale referitoare la Căsătorie, Misiunea Bisericii și în special la relațiile cu heterodocșii.

V. Chiar și Patriarhia Română, care a participat la Sinod, s-a pronunţat astfel: „Textele pot fi explicitate, nuanțate sau dezvoltate de către un viitor Sfânt și Mare Sinod al Bisericii Ortodoxe. Explicitarea acestora și redactarea altor documente sinodale cu teme diferite nu trebuie realizate, însă, sub presiunea timpului, ci, în cazul în care nu există consens panortodox, ele trebuie amânate și perfecționate până când se va realiza un consens”.

VI. Biserica Greciei (Sinodul Ierarhiei din 24.11.2016). Referentul în Sinodul Ierarhiei a propus ca Biserica Greciei să „însărcineze o persoană competentă sau o comisie sinodală specială cu studiul și evaluarea teologică a textelor fundamentate din punct de vedere eclesiologic și teologic, care au fost scrise deja și cuprind poziții fie pozitive, fie rezervate referitor la hotărârile Sfântului și Marelui Sinod. Avem datoria, în calitate de păstori responsabil și iubitori, să ascultăm cu cea mai mare atenție și sensibilitate pastorală toate pozițiile serioase și constructive. Rezultatul acestui studiu, care consider că exprimă cu tărie un etos și o calitate sinodale, poate ajuta substanțial, dacă este valorificat corespunzător, atât Preasfintei noastre Biserici, cât și Ortodoxiei universale”.

48 Până și mulți ierarhi care au participat la Sinod îl contestă: episcopul de Bačka (Serbia), Irineu (Bulovič): „Despre «Sfântul și Marele Sinod» al Bisericii noastre, de curând încheiat în Colimbari, Creta, în chip triumfător, dar nu și întru totul convingător, care deja nu este recunoscut ca atare de către Bisericile absente, care îl numesc chiar «întrunirea din Creta», și pe care îl contestă și o mulțime de arhierei ortodocși, care au luat parte la lucrările acestuia!”.

76

PROTOPRESBITER ANASTASIOS GOTSOPOULOS

fost impusă nici cea mai măruntă epitimie canonică pentru refuzarea acceptării caracterului inspirat de Duhul Sfânt al Sinodului. Chiar și în jurisdicția Patriarhiei Ecumenice există persoane importante (stareți ai unor mănăstiri din Sfântul Munte), care refuză deciziile Sinodului din Creta și neagă asistența Duhului Sfânt asupra Sinodului. Până și numai acest fapt arată clar că înseși Bisericile care au participat la Sinod nu iau în serios întâlnirea din Creta, neconsiderând-o un Sfânt și Mare Sinod, inspirat de Duhul Sfânt, cu autoritate și validitate, asemenea Sinoadelor serioase ale Bisericii noastre! Însă și Bisericile care au semnat documentele din Creta au comuniune canonică cu Bisericile care nu au participat, nu au semnat documentele și nu acceptă și nici nu recunosc Sinodul Panortodox drept Sinod inspirat de Duhul Sfânt!

Cel mai bizar este însă faptul că cei care poartă cea mai mare răspundere pentru soarta Sinodului din Creta vor să impună sancțiuni celor care nu acceptă hotărârile Sinodului 49, în timp ce ei înșiși prin Regulamentul de funcționare al Sinodului au lăsat la latitudinea membrilor sinodali acceptarea și semnarea hotărârilor acestuia (v. Regulamentul, articolul 12, par. 2-3)! Și încă un detaliu important: desigur, nu ne scapă atenției nici faptul că Sinoadele Ecumenice au fost combătute foarte intens de unii (exemple grăitoare: Sinoadele Ecumenice I, III, VII). Este însă la fel de important să subliniem faptul că în aceste cazuri „reflexele” eclesiologice ale Trupului lui Hristos au funcționat imediat. Astfel, mari personalități patristice s-au grăbit să le susțină, fiindcă prin Harul dumnezeiesc au înțeles că aceste Sinoade erau Nu există vreun alt Sinod ortodox anterior care să fi fost contestat atât de puternic de către atât de multe Biserici locale. Dacă vrem să avem o elementară seriozitate, ar trebui să se pună capăt „basmului” despre Sinodul „panortodox“!

49 Scrisoarea Patriarhului Ecumenic Bartolomeu către Arhiepiscopul Atenei, Ieronim, din data de 11/18/2016: „De aceea, o rugăm pe Preafericirea Voastră și Sfântul Sinod al Bisericii Greciei, care a luat parte la Sfântul și Marele Sinod din Creta și a hotărât împreună și a semnat toate documentele sinodale, ca, în aplicarea hotărârii acestui Sinod, potrivit căreia aceste texte au caracter obligatoriu pentru toți credincioșii ortodocși, clerici și mireni (V. Regulamentul de organizare și funcționare a Sfântului și Marelui Sinod al Bisericii Ortodoxe, articolul 13, par. 2), să luați măsurile corespunzătoare și să faceți recomandările necesare clericilor și ierarhilor amintiți, pentru a înceta să acționeze antiecleziastic și anticanonic, să scandalizeze suflete „pentru care a murit Hristos” și să provoace probleme în Biserica Ortodoxă unitară… Nu avem nicio îndoială că Preafericirea Voastră și Sfântul Sinod al Preasfintei Biserici a Greciei veți face cele necesare, potrivit acriviei canonice, și veți proceda la recomandările și îndemnurile bisericești necesare către clericii și mireni amintiți, ca să nu dea prilejuri de «scandal», sub amenințarea impunerii sancțiunilor prevăzute de dumnezeieștile și sfintele canoane, în cazul în care nu își vin în fire, spre tămăduirea rănilor provocate Trupului Bisericii prin comportamentul acestora… Astfel, vă mai rugăm călduros pe Preafericirea Voastră să atrageți cu deosebire atenția fraților ierarhi pomeniți mai sus ai Preasfintei Biserici a Greciei, Mitropoliții de Kalavryta Eghialia și Pireu, care, prin declarațiile și enciclicele lor provoacă tulburare în rândul poporului lui Dumnezeu, aducându-le la cunoștință că, dacă nu își vin în sine, Patriarhia Ecumenică va aborda problema creată prin întreruperea comuniunii bisericești și euharistice cu aceștia, ca unii ce provoacă responsabilitatea comună și îndatorirea tuturor păstorilor ortodocși de a păstra unitatea, pacea și mărturia unitară a Bisericii Ortodoxe”.

CUGETUL SINOADELOR ECUMENICE...

77

inspirate de Duhul Sfânt: Sfântul Antonie cel Mare a părăsit pustiul pentru a susține Sinodul din Niceea, Sfântul Dalmat 50, în urma unei descoperiri dumnezeiești, a ieșit din mănăstirea sa, după 48 de ani de viață zăvorâtă, și a condus o manifestație de clerici, monahi și mireni, pentru a susține Sinodul al III-lea Ecumenic în fața împăratului, Sfântul Simeon Stâlpnicul a intervenit în favoarea Sinodului al III-lea Ecumenic, Sfântul Teodor Studitul a susținut mucenicește Sinodul al VII-lea Ecumenic. Cu certitudine, Sfântul Antonie cel Mare și Sfântul Dalmat sau Sfântul Simeon Stâlpnicul nu au avut nici educația elementară, cu atât mai puțin cunoștințe științifice „teologice“. Având însă minte luminată, a lucrat Harul și, plini de experiența Lui, au putut să teologhisească în adevăr și să se facă pe sine vase ale Duhului, care au contribuit la acceptarea Sinoadelor Ecumenice de către conștiința eclezială.

Să răspundă apărătorii Sinodului din Creta: ce personalități duhovnicești contemporane susțin deciziile teologice adoptate în Creta? Ce semne harismatice avem, care să dea mărturie că Sinodul din Creta se numără printre Sinoadele Sfinte și Mari?

Nu a mai existat vreun Sinod Sfânt și Mare, la care să nu fi fost reprezentat un procent de 70% dintre ortodocși, a căror credință este exprimată în mod canonic prin Bisericile lor locale, și care să nu recunoască dimensiunea sacră a acelui sinod, legată de asistența Duhului Sfânt, așa cum s-a întâmplat în cazul Sinodului din Creta. Despre ce „Sinod Panortodox” vorbim? A existat în viața Bisericii noastre o astfel de desconsiderare la un Sinod condus de Duhul Sfânt? Și totuși, Sinodul din Creta amintește într-un anumit sens de Sinodul al VII-lea Ecumenic…

Am făcut referire foarte succint la unele dintre diferențele fundamentale dintre cugetul Sinoadelor Ecumenice și cel al Sinodului din Creta. În Actele Sinoadelor Ecumenice există totuși o referire care, mutatis mutandis, s-ar potrivi Sinodului din Creta: la ședința a șasea a Sinodului al VII-lea Ecumenic, în cadrul combaterii punct cu punct a definiției de credință a Sinodului tâlhăresc împotriva cultului icoanelor, care avusese loc în Hieria (754 d.Hr.) Sfântul Tarasie, dorind să conteste ecumenicitatea acelui sinod, a comentat titlul „Hotărâre dogmatică a Sfântului și Marelui Sinod Ecumenic“ (cel din Hieria) și anume autodenumirea sinodului ca „Sfânt și Mare Sinod Ecumenic“. Și s-a întrebat: „Cum a fost sfânt și mare, când întâistătătorii celorlalte Biserici nici nu l-au acceptat, nici nu și-au dat acordul, ci l-au dat anatemei? Nici pe… papa Romei nu l-a avut conlucrător…, nici patriarhii Răsăritului, ai Alexandriei, Antiohiei și Orașului Sfânt, nu și-au dat consensul asupra acestuia… Cu adevărat, cuvântul lor a fost fum plin de negură, ce întunecă ochii celor neghiobi, și nu făclie pusă în sfeşnic, ca să lumineze tuturor celor din casă. Căci cuvintele lor au fost ca și cum au fost grăite în ascuns, și nu de pe muntele Ortodoxiei… Și iarăși, cum se poate numi cel de al șaptelea, de vreme ce nu și-a exprimat acordul cu cele șase sinoade sfinte și ecumenice de dinaintea sa?”.

Este extrem de trist și tragic să constatăm astăzi, după 1200 de ani de la cuvintele Sfântului Tarasie la Sinodul al VII-lea Ecumenic, că acestea pot fi 50

Acte, tom. I, p. 632-633, Mansi 4, 1428-1429, ACO 1, 1, 2, 65-69.

78

PROTOPRESBITER ANASTASIOS GOTSOPOULOS

aplicate, în mare parte, mutatis mutandis, Sinodului din Creta, unui eveniment care a fost așteptat, cu multe speranțe, ca marele eveniment Ortodoxiei din întreaga lume.

Mă întreb deci, împreună cu Sfântul Tarasie, adaptând cuvântul său la realitatea actuală: „Cum, dar, a fost sfânt și mare, de vreme ce întâistătătorii celorlalte Biserici nici nu l-au acceptat, nici nu și-au dat acordul, ci l-au dat anatemei? Nici patriarhii Răsăritului, ai Antiohiei, Rusiei, Bulgariei și Georgiei, nu și-au dat consensul asupra acestuia și nici cei dimpreună cu aceștia, preoți și arhierei... Cu adevărat fum plin de negură, ce întunecă ochii celor neghiobi... iar cuvintele lor au fost ca și cum au fost grăite în ascuns și nu de pe muntele Ortodoxiei... Și iarăși, cum se poate numi Sfânt și Mare, de vreme ce nu și-a exprimat acordul cu cele șapte sinoade sfinte și ecumenice de dinaintea sa?"!

Conștiința eclezială, care, în mod tainic și negrăit este îndrumată de Preasfântul Duh, este chemată să se pronunțe definitiv și hotărârea ei suntem obligați să o urmăm cu toții, sau ca să împrumut încheierea discursului ținut de Mitropolitul de Serres, Theologos, în fața Sinodului Bisericii Greciei: „În cele din urmă, preacinstiți Părinți, orice abordare axiologică, pe criterii eclesiologice, pnevmatice și pastorale a Sinodului Sfânt și Mare întrunit în Colimbari, Creta, se lasă în seama istoriei, care acționează cu cumpătare și nepărtinitor, și mai ales în seama conștiinței veghetoare și luminate de Dumnezeu a Trupului Bisericii” 51.

51

Ierotheos, Mitropolit de Nafpaktos, Ἡ Ἁγία καὶ Μεγάλη Σύνοδος, p. 712.

Lumea eretică din afara Bisericii laudă pseudosinodul din Creta Protopresbiter Anghelos Anghelakopoulos Cinstiți Părinți, Iubiți frați în Hristos, Aceste zile se împlinesc doi ani de la convocarea sinodului tâlhăresc, eretic, ecumenist și uniat din Creta, care, bineînțeles, nu este nici Sfânt, nici Mare și nici Sinod. Exprimarea opoziției și respingerii noastre este justificată, printre altele, și de lauda care i-a fost adusă de către lumea eretică din afara Bisericii.

1. Vaticanul și pseudosinodul din Creta „Ierarhia” papistașă din Grecia, i-a trimis în data de 15.06.2016 un mesaj de salut Patriarhului Bartolomeu pentru pseudosinodul din Creta, care, prin declarațiile și acțiunile sale promovează nestăvilit panerezia ecumenismului în lumea ortodoxă. În această scrisoare se spune: „Considerăm convocarea Sfântului și Marelui Sinod al Bisericilor Ortodoxe, ale cărui lucrări încep zilele acestea în apostolica insulă Creta, drept o binecuvântare pentru întreaga Biserică a lui Hristos și drept un eveniment istoric și promițător pentru întreaga omenire. Vă însoțim cu rugăciunea membrilor Sfântului Sinod al Bisericii Catolice din Grecia și a pleromei acesteia. Îi cerem Mântuitorului Hristos să trimită în «foișorul» contemporan al Academiei Ortodoxe din Creta, Preasfântul Duh, Care «constituie întreagă instituţia Bisericii». Să pogoare cu îmbelșugare pe capetele și în inimile Înalptreasfințiților Întâistătători și ale tuturor Părinților participanți la acest Sfânt Sinod Panortodox, spre folosul duhovnicesc al întregii creștinătăți. Vă dorim deplină reușită în lucrările Sfântului Sinod Panortodox, întrunit în Duhul Sfânt și nădăjduim că acestea se vor desfășura în vrednică de laudă împreună-lucrare și unire în cuget, astfel încât Mesajul comun al acestuia să constituie «bucurie și nădejde» pentru toată lumea creștină contemporamă. Vă rugăm să transmiteți întregii adunări asigurarea rugăciunii, a respectului și a dragostei noastre în Hristos, care trebuie «să ne strângă la un loc», pe toți frații în Hristos” 1.

Vaticanul a aprobat și a prezentat pozitiv Mesajul pseudosinodului din Creta. Mai exact, ziarul lunar Katholiki, organ al uniților din Grecia, în numărul apărut joi, 30-VI-2016 (perioada a II-a, nr. 179), pe prima pagină a avut impresionantul titlu, care acoperea șase coloane, „Mesajul Sfântului și Marelui Sinod al Bisericii Ortodoxe”. În afară de aceasta, în partea de jos a primei pagini, din nou, într-un mod impresionant, a fost prezentată scrisoarea de felicitări a Scrisoare de felicitare a Ierarhiei Catolice a Greciei către Sfântul și Marele Sinod al Ortodoxiei, 17-6-2016, http://episkopisyrou.gr/efchitiria-epistoli-tis-katholikis-ierarchias-tis-ellados-pros-tin-agia-megali-sinodo-tis-orthodoxias/.

1

80

PROTOPRESBITER ANGHELOS ANGHELAKOPOULOS

„Sfântului Sinod al Ierarhiei Papale din Grecia” 2: „Sinodul Panortodox are o mare importanță pentru întreaga lume creștină, întrucât întărește unitatea Bisericii pe credință, pe Evanghelie, în toată învățătura creștină, spre folosul tuturor creștinilor”, a afirmat Adriano Roccucci, profesor de istorie la Universitatea Roma Tre și secretar general al Comunității Sant’Egidio. În continuare a comentat: „Când o astfel de parte importantă a lumii creștine găsește puterea de a vorbi într-un glas, atinge multe țări, religii și culturi diferite ale întregii omeniri” 3.

Ereticul papă Francisc a vrut să salute, într-o postare a sa pe Twitter, începerea pseudosinodului. În mod concret „papa” a scris pe contul său de Twitter: „Să ne unim rugăciunile cu frații noștri ortodocși pentru Sfântul și Marele Sinod al Bisericii Ortodoxe, care începe astăzi în Creta” 4.

Mass-media papală a spus că lucrările pseudosinodului au început cu „o mulțumire din inimă” a Patriarhului Bartolomeu către „Papa” Francisc pentru rugăciunea acestuia cu credincioșii care s-au adunat în Piața Sfântul Petru 5, confirmând comportamentul său neopapal „în sinod”, prin cuvinte și fapte.

Patriarhul Bartolomeu, continuând interminabile sale deschideri ecumenice către „Papa”, arătând indiferență față de marea scandalizare a poporului credincios al lui Dumnezeu și încălcând sfintele canoane, care interzic rugăciunea cu ereticii condamnați 6, a întreprins între 23 și 26 mai 2018 o vizită la Roma, unde, în mod anticanonic, s-a rugat împreună cu papistașii în Biserica „Sfinții Doisprezece Apostoli”, a avut o întâlnire separată cu papa și a susținut o cuvântare în cadrul conferinței internaționale „Noi politici și moduri de viață în epoca digitală”, cu titlul „O agendă creștină comună pentru binele comun” 7.

Aflat în Creta, Cardinalul Kurt Koch a sugerat existența posibilității ca, în viitor, reprezentanții Bisericii Ortodoxe și ai Papalității să stea împreună la aceeași masă. Împreună cu alți observatori eretici la pseudosinod, a subliniat că „Un astfel de sinod ar aduce mai aproape cele două Biserici, îndepărtând Iorgos N. Papathanasopoulos, Vaticanul aprobă Mesajul Sinodului din Creta! 257-2016, https://katanixis.blogspot.gr/2016/07/blog-post_511.html 3 Vocea Vaticanului pentru Sindoul Panortodox: importantă pentru toți creștinii - Ce a spus despre cei care rămân... închiși, 16-6-2016, http://www.vimaorthodoxias.gr /all/item/83626.

4 Mesajul postat pe Tweeter de către Papa despre Sfântul și Marele Sinod, 19-6-2016, http://www.amen.gr/article/to-tweet-tou-papa-gia-tin-agia-kai-megali-synodo).

5 Mulțumiri ale Patriarhului Ecumenic către Papa Francisc pentru rugăciune, 20-62016, http://aktines.blogspot.gr/2016/06/blog-post_191.html 6 A se vedea Protopr. Anastasios G0tsopoulos, Rugăciunea cu ereticii; abordând rânduiala canonică a Bisericii, Editura Theodromia, Tesalonic 2009.

7 Patriarhul Ecumenic din Noua Romă în cea Veche, 28-5-2018, http:// fanarion.blogspot.com/2018/05/blog-post_91.html, Patriarhul în Bazilica Sfinții Doisprezece Apostoli din Roma (VIDEO), 23-5-2018, http://fanarion.blogspot.gr/ 2018/05/blogpost_28.html, Roma: Rugăciunea Patriarhului Ecumenic [împreună cu catolicii] în Bazilica Sfinții Doisprezece Apostoli (VIDEO), 23-5-2018, https://www. Ekklisiaonline.gr/nea/romi-symprosefchi-ikoumenikou-patriarchi-sti-vasiliki-ton-agion-dodekaapostolon-vinteo/, Bartolomeu din Vatican: Am trăit o imensă criză, cultura a fost predată economiei, 26-5-2018, https://www.vimaorthodoxias.gr/ oikoumenikopatriarxeio/vartholomaios-apo-vatikano-zisame-mia-terastia-krisi-o-politismos-paradothike-stin-oikonomia/.

2

LUMEA ERETICĂ LAUDĂ PSEUDOSINODUL DIN CRETA

81

diferențe și generând în același timp noii relații formate între Papa și Biserica Ortodoxă. Ar fi de dorit ca în viitor Biserica Romano Catolică și cea Ortodoxă să se afle la aceeași masă”. Acestea au fost cuvintele cardinalului și reprezentantului papei Kurt Koch, la scurt timp după întâlnirea delegației ierarhilor cu prefectul Cretei, Stavros Arnaoutakis. Așa cum a subliniat, „un astfel de Sinod, precum cel care are loc în Colimbari, ar aduce multe între Catolicism și Ortodoxie” 8. „Papa” Francisc a elogiat rezultatele pseudosinodului, numindu-l „un pas înainte”. La întoarcerea sa din Armenia, în avion, referindu-se la pseudosinodul din Creta, pontificul a spus: „S-a făcut un pas înainte... Cred că rezultatul a fost unul pozitiv”. Într-un interviu acordat ziarului La Stampa, a spus: „A fost un pas înainte, cu toate că nu e sută la sută”. Totodată „papa” a declarat că primul pas este foarte important. „Luați, de pildă, copiii, a spus. Mai întâi merg de-a bușilea și apoi înaintează pe picioare. Faptul în sine că Biserica a avut o întâlnire, pentru a se vedea față către față unul cu celălalt, pentru a se ruga și pentru a vorbi împreună, este un pas foarte pozitiv și Îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru asta”. În final, a exprimat speranța că „la următoarea întrunire va exista o prezență mai bogată” 9.

2. Uniații și pseudosinodul din Creta Într-o scrisoare personală oficială, Patriarhul Bartolomeu i-a mulțumit conducătorului uniaților din Ucraina, Sviatoslav Șevciuc, „pentru sprijinul acordat Patriarhiei Ecumenice pentru organizarea sinodului din Creta”! Scrisoarea nu a fost dată publicității de către Fanar; a fost descoperită de către uniații din Ucraina și dată mijloacelor mass-media internaționale de către Serviciul de Știri Religioase al Ucrainei (Religious Information Service of Ukraine – RISU) în data de 1 august 2016 10.

Arătându-și mentalitatea filouniată, Patriarhul Bartolomeu a scris: „Avem bucuria de a ne folosi de prilejul de a ne exprima sincera recunoștință pentru scrisoarea dumneavoastră și pentru rugăciunile frățești pentru Sfântul și Marele Sinod, care, cu Harul Sfântului Duh și împreună-lucrarea fraților noștri Întâistătători și Ierarhi ai Bisericilor Ortodoxe locale din întreaga lume, s-a întrunit pe 19 iunie și s-a încheiat cu succes pe 26 iunie 2016 la Academia Ortodoxă din Creta. Vă putem încredința, Înalt-preasfințite, că angajarea noastră în dialogul cu Biserica noastră soră a fost susținută din plin la comisiile sinodale și este menționată oficial în comunicatul final. După părerea noastră, aceasta are cu siguranță o însemnătate critică pentru mărturia autentică și de unitate a Evangheliei în lumea tulburată a epocii noastre”.

8 Reală eventualitatea unui Sinod al Ortodocșilor și al Catolicilor, 23-6-2016, http://www.vimaorthodoxias.gr/arxeio/item/84059-ανοιχτό-το-ενδεχόμενο-για-ύνοδοορθοδόξων-καθολικών.

9 Când Papa spune cu referire la Sinodul Panortodox, că s-a făcut „un pas înainte”, ar trebui să ne facem griji în privința lui... înainte? 27-6-2016 http:// www.vimaorthodoxias.gr/all/item/84234.

10 Iorgos N. Papathanasopoulos, Îngrijorare legată de acțiuni unioniste, 29-8-2016, http://aktines.blogspot.gr/2016/08/blog-post_782.html.

82

PROTOPRESBITER ANGHELOS ANGHELAKOPOULOS

În luna mai 2016, pseudopatriarhul uniaților, care, la începutul lunii mai, a declarat că „temelia unității este Papa de la Roma” 11, i-a scris o scrisoare Patriarhului Constan-tinopolului, în care și-a exprimat sprijinul pentru pseudosinodul din Creta. „Mulți dintre ierarhii care se gândesc la problemele cu care se confruntă Biserica Ortodoxă poate vor fi surprinși atunci când află că întâistătătorul bisericii (uniate), care adesea este numită obstacolul major în dialogul ecumenic, vă susține cu sincerele sale rugăciuni. Dumnezeu să fie prezent la discuțiile dumneavoastră, pentru că «acolo unde sunt doi sau trei adunați în numele Meu, acolo sunt şi Eu, în mijlocul lor» (Mt. 18, 20)”, a scris pseudo-patriarhul Sviatoslav. În scrisoarea sa, pseudopatriarhul uniat a amintit, de asemenea, că în urmă cu 21 de ani membri ai Grupului de Studiu ai „Bisericii” Kievului au făcut o vizită în Fanar. „Vă încredințez că același spirit de deschidere și onestitate ecumenică, pe care l-ați văzut atunci la ierarhii și clericii greco-catolici ucraineni este păstrat viu astăzi. Cu toate acestea, există o problemă; aș sugera Sinodului să studieze, să discute posibilitatea aplicării unor modele comune pentru istorie, pentru «purificarea memoriei și vindecarea rănilor trecutului», a scris acesta 12.

Pseudopiscopul de Gratianopolis, Dimitrios Salachas, scria: „Consider că Decizia Sfântului și Marelui Sinod din Creta privind «Relația Bisericii Ortodoxe cu restul lumii creștine» este istorică și importantă: Cu adevărat, pentru întâia oară, Bisericile Ortodoxe în marea lor majoritate, printr-o hotărâre sinodală panortodoxă, validează și întăresc, în ciuda vocilor negative, dorința de a participa în mod activ la Mișcarea Ecumenică din perioada contemporană, cu convingerea că prin dialog dau mărturie dinamică despre deplinătatea adevărului în Hristos și despre comorile sale duhovnicești, în fața celor aflați în afara ei, cu scopul de a netezi calea ce conduce spre unitate” 13.

3. Protestanții și pseudosinodul din Creta Și ereticii protestanți și-au manifestat bucuria prin intermediul unei emisiuni speciale, transmise la televiziunea de stat din Grecia (ERT1), în data de 24.07.2016, fiindcă și ei au avut folos de pe urma pseudosinodului. În emisiunea anterior menționată un pastor german și-a exprimat certitudinea că „unitatea creștinilor este aproape” și bucuria pentru faptul că comunitatea eretică din care face parte este membru al Bisericii celei Una, Sfinte, Sobornicești și Apostolice.

11 „Arhiepiscopul” uniat al Ucrainei, „Temelia unității este Papa de la Roma“, 9-52018, http://www.katanixis.gr/2018/05/blog-post_26.html.

12 Iorgos N. Papathanasopoulos, Ce scriu scrisorile patriarhului Bartolomeu și ale primatului unit al Ucrainei, 30-8-2016, http://aktines.blogspot.gr/2016/08/blogpost_626.html 13 Dimitrios Salachas, „Episcopul” uniat de Gratianopolis, „Sinodul Panortodox care a avut loc de curând și relațiile intercreștine. Hotărârea Sfântului și Marelui Sinod: Este consolidată dorința dialogului Bisericii Οrtodoxe cu restul lumii creștine. Urmări asupra dialogului cu Βiserica Catolică”, în revista Ἀνοιχτοί Ὀρίζοντες „Sinodul Panortodox și relațiile intercreștine” vol. 1101 (septembrie-octombrie 2016) 6-11, http://jesuits.gr/wp-content/uploads/2018/01/Τεύχος-1101.pdf.

LUMEA ERETICĂ LAUDĂ PSEUDOSINODUL DIN CRETA

83

Și-a exprimat probabil satisfacția că pseudosinodul din Colimbari nu numai că nu a numit comunitatea sa religioasă eretică, ci a recunoscut-o ca Biserică 14!

4. Monofiziții și pseudosinodul din Creta În presa bisericească a ereticilor monofiziți a fost depreciată autoritatea pseudosinodului din Creta și s-a afirmat că nu poate fi numit „panortodox”, întrucât nu a cuprins așa-numitele „Biserici Ortodoxe Orientale”, adică comunitățile eretice monofizite, așa cum sunt așa-numita „Biserică Ortodoxă Coptă”, așa numita „Biserică Ortodoxă Tewahedo din Etiopia”, „Biserica Ortodoxă Tewahedo din Eritreea”, așa-numita „Biserică Ortodoxă Siro-Iacobită”, așa-numita „Biserică Apostolică Armeană” și numita „Biserică Ortodoxă Siro-Iacobită Malankara”. Împreună, acestea reprezintă aproximativ 84 de milioane de credincioși și sunt unele dintre cele mai vechi din lume. „Nu putem aștepta multe din partea acestui Sinod, însă credem în puterea Sfântului Duh, care ne poate îndruma la orice nivel”, a spus dl. Dr. K. M. George, pseudocleric al așa-numitei „Biserici Ortodoxe Siro-Iacobite Malankara” din India. Mai mult, a insistat spunând că „Sinodul din Creta nu se poate compara cu Conciliul II Vatican al Bisericii Romano-Catolice, fiindcă fiecare Biserică Ortodoxă este independentă și în aceste Biserici există forțe care se pot opune la ceea ce aprobă Sinodul”. A accentuat și faptul că Sinodul, care se numește Sfânt și Mare Sinod, în realitate consideră Biserica Ortodoxă Orientală drept o familie separată.

Foarte importantă a fost părerea acestuia referitor la acceptarea pe care o vor avea hotărârile pseudosinodului din partea pleromei ortodoxe. Și-a exprimat îndoielile referitoare la măsura în care vor fi acceptate aceste hotărâri. „Propunerile Sinodului, cu excepția cazului în care vor satisface într-un anumit grad grupările radicale, nu vor avea reușită din cauza unui proces care se numește acceptare. Sinodul poate să ia o decizie, însă procesul acceptării este foarte important. Bisericile locale, parohiile, Bisericile naționale și cercurile monahale va trebui să accepte hotărârile sinodului și asta va dura un anumit timp și va fi nevoie de acțiuni strategice pastorale”. În final a propus întrunirea unui nou Sinod al tuturor „Bisericilor” creștine, incluzând Biserica Ortodoxă și monofiziții și a susținut că „Bisericile” creștine din întrega lume va trebui să adopte un nou model și a afirmat că papa Francisc „are o viziune unică, cu toate că unii oameni ar putea spune că aceasta este foarte idealistă” 15.

5. Schismaticii și pseudosinodul din Creta Până și schismaticii au susținut pseudosinodul din Creta. „Acceptăm documentele care au fost adoptate la Sfântul și Marele Sinod”, a afirmat în mesajul său pseudopatriarhul schismatic de Kiev, Filaret, referindu-se la 14 Sfânta Mitropolie de Pireu, Biroul pentru Erezii și Parareligii, Cum se justifică jubiliarea ereticilor pentru Marele Sinod? 26-7-2016, https://www. Impantokratoros.gr/991BEF1B.el.aspx.

15 Să ne bucurăm de... observatori! Sinodul nu este panortodox, spun monofiziții. Ce spun despre Sfântul Munte, 20-6-2016, http://www.vimaortho-doxias.gr/all/item /83825

84

PROTOPRESBITER ANGHELOS ANGHELAKOPOULOS

pseudosinodul din Creta. Pseudopatriarhul Kievului, care nu este recunoscut de nicio Biserică oficială, s-a exprimat nefavorabil la adresa Moscovei ecumeniste și l-a elogiat pe Patriarhul Bartolomeu, care, în ultima vreme, presat fiind de forțe politice, a acceptat cererea acordării autocefaliei pseudopatriarhiei schismatice a Kievului 16, precum și pseudobisericii schismatice din Skopje 17, punând în acest fel o bombă la temelia unității panortodoxe și creând baze solide pentru o nouă schismă în sânul Bisericii Ortodoxe. Filaret a semnalat că „Sinodul a creat un mecanism de luare a deciziilor sinodale nu numai de către o Biserică locală sau de către un grup de Biserici, așa cum s-a întâmplat în ultimele secole, ci la nivel panortodox”. A vorbit despre „slujirea specială a Patriarhului Ecumenic drept conducător primus inter pares al Bisericii Ortodoxe și președinte al Sinodului Panortodox”.

Referitor la absența sa a comentat: „Pentru Patriarhia Kievulului este un punct sensibil faptul că nu a fost chemată să participe sau să trimită delegați la Sinod, întrucât trebuie să fie încă rezolvată problema recunoașterii autocefaliei Bisericii ucrainene de către alte Biserici locale. Cu toate acestea, Patriarhia Kievului, cu încredere și dragoste pentru Biserica Mamă a Constantinopolului și cu cuget comun cu Bisericile Ortodoxe locale, consideră că subiectele convenite de Sinod sunt suficient demonstrate pentru Biserica Ortodoxă. Poziția și răspunsul Patriarhiei Kievului față de Sfântul și Marele Sinod și față de deciziile acestuia vor fi confirmate oficial în următoarea întrunire a Sfântului Sinod a Bisericii Ortodoxe Ucrainiene a Patriarhatului Kievului, dar putem afirma astăzi că atitudinea noastră față de acestea este una pozitivă și că acceptăm documentele aprobate” 18.

6. Participarea femeilor la pseudosinodul din Creta La pseudosinodul din Creta a participat în afara doamnei Elisabeth Prodromou, pe care am amintit-o anterior, și profesoara Wafa Goussous, din Iordania. Doamna Goussous conduce o inițiativă pentru pace în Orientul Mijlociu, pentru protejarea creștinilor și a refugiaților, inițiativă fondată în anul 2007 de către Patriarhii cu cuget ecumenist Teofil al Ierusalimului, Teodor al Alexandriei și Ioan al Antiohiei și de Arhiepiscopul Hrisostom al Ciprului. „Este cea mai însemnată clipă a vieții mele. Femeile ortodoxe sunt aici”, a declarat într-un interviu dat ziarului Vima. Doamna Goussous este profesoară de literatură engleză, fiind cetățean arab nativ al Peninsulei Arabe și a făcut parte dintre membrii delegației Patriarhului Teofil al Ierusalimului la pseudosinod.

Iordanianca, în vârstă de 43 de ani, a participat și a urmărit toate întrunirile, cu excepția sinaxelor Întâistătătorilor Bisericii Ortodoxe. „Sfântul și Marele Sinod este un moment măreț pentru toți ortodocșii. Pentru mine este cea mai 16 Patriarhia Ecumenică despre cererea de acordare a autocefaliei Ucrainei, 22-42018, http://www.romfea.gr/oikoumeniko-patriarxeio/21361-to-oikoumeniko-patriarxeio-gia-to-aitima-ekxoriseos-autokefalias-stin-oukrania 17 Biserica schismatică din Skopje a depus cerere la Fanar pentru întoarcerea la canonicitate, 30-5-2018, http://fanarion.blogspot.com/2018/05/blog-post_64.html 18 Elogii ale schismaticului Filaret la adresa lui Bartolomeu și atac împotriva Moscovei - Acceptăm documentele Sinodului Panortodox, 6-7-2017, http://www.vimaorthodoxias.gr/patriarcheia/item/84715

LUMEA ERETICĂ LAUDĂ PSEUDOSINODUL DIN CRETA

85

importantă clipă a vieții mele. Este un eveniment istoric. Fiecare ceas și fiecare minut sunt mărețe și istorice. Sunt importante. Prezența femeilor a fost hotărâtă la Sinaxa Întâistătătorilor Ortodocși, care a avut loc în luna ianuarie la Geneva, și constituie un început important”, a declarat aceasta. „Din anul 2003 lucrez pentru Consiliul Bisericilor Creștine din Orientul Mijlociu. În anul 2007, Patriarhul Teofil a fost ales președinte al Bisericilor din Orientul Mijlociu (participă toate Bisericile creștine) și împreună cu patriarhii Alexandriei și Antiohiei și cu Arhiepiscopul Ciprului au creat inițiativa pe care o conduc, pentru pace în Orientul Mijlociu și pentru ocrotirea creștinilor și a refugiaților.

Este cu adevărat incredibil. M-a întâlnit și mi-a încredințat o poziție de mare răspundere, care are drept scop pacea și continuarea prezenței creștine în zonă.

Creștinii arabi sunt prezenți la Marele Sinod și prin intermediul prezenței mele aici. Creștinii din Orientul Mijlociu sunt indigeni. Ne aflăm acolo înaintea oricui altcuiva, și astăzi suntem, din nefericire, dezrădăcinați. Hristos a fost botezat în Iordan. Toți ai mei sunt mândri de prezența mea aici. Este prezența creștinilor Peninsulei Arabe la Sfântul și Marele Sinod”, a comentat. „Pentru Hristos bărbații și femeile sunt egali. Și aceasta se semnalează și în textele Sfântului și Marelui Sinod. Prezența noastră aici în Creta marchează un important început. Și noi, femeile din Orientul Mijlociu, participăm pretutindeni, în consiliile parohiale, în poziții administrative, la casele de ajutorare a săracilor. Și aceasta este deosebit de important”, a subliniat în încheiere 19.

7. America și pseudosinodul din Creta După cum se știe, atunci când a început pseudosinodul, au existat răsunătoare absențe ale unor Patriarhii, ceea ce diminua orice „strălucire” a acestuia. Cu toate acestea, prin intervenția Ministerul de Externe al SUA, au fost convinse și au trimis delegații la pseudosinod și două Patriarhii din Europa de Est (a Serbiei și a României). Astfel, s-a dezlegat misterul participării acestora.

Există chiar și un document care confirmă această intervenție a SUA, care susține Patriarhia Ecumenică 20.

La pseudosinodul din Creta, agenți ai serviciilor de informații din Vest se aflau în stare de pregătire operațională (adică de spionaj), pentru a extinde separarea și divergenţele din sânul Ortodoxiei și pentru a folosi pseudosinodul pentru decizii care nu se încadrează în sistemul de valori ortodoxe. Astfel, au lezat unitatea lumii ortodoxe. În Creta s-au aflat agenți americani, cu scopul de a deține controlul absolut asupra a ceea ce urma să aibă loc în cadrul pseudosinodului. A existat un control asupra Bisericilor Ortodoxe din partea „elitelor occidentale”. În esență a fost vorba de un produs al politicii externe americane 21.

19 Goussous: „Participarea femeilor la Sinodul Panortodox este un început”, 25-62016, http://www.amen.gr/article/goussous-einai-mia-arxi-i-symmetoxi-gynaikon-stinpanorthodoksi, http://www.tovima.gr/society/article/?aid=810430.

20 O... intervenție ortodoxă din partea Ministerului de Externe american, 28-62016, http://www.vimaorthodoxias.gr/all/item/84289.

21 „«Tunete» din Rusia împotriva lui Bartolomeu. «A tăcut la transformarea Sfintei Sofia în geamie – Există agenți ai Statelor unite în Creta»” - 11 motive pentru care

86

PROTOPRESBITER ANGHELOS ANGHELAKOPOULOS

Comanda generală de organizare a pseudosinodului nu au deținut-o nici grecii, nici Constantinopolul, ci americanii și greco-americanii. Elementul american a fost prezent în mod intens la fiecare nivel și la fiecare colț al pseudosinodului. Până și cartelele de acreditare a jurnaliștilor și a altor membri ai delegațiilor, toate aminteau de practici ale FBI din filme 22.

Măsurile de securitate foarte severe, „de tip CIA” i-au silit chiar și pe arhierei ca la intrarea în Academia ecumenistă din Creta să treacă prin filtre de scanare cu raze X, ca să se vadă dacă nu cumva purtau arme. Măsurile de securitate din Creta au fost draconice. Paza de coastă, forțe speciale, poliție, toate au fost în stare de alertă pentru păzirea Întâistătătorilor. Cei care ieșeau în evidență – fiind omniprezenți – erau agenții de pază ai serviciilor elinoamericane, care erau atât de severi, încât nu le permiteau jurnaliștilor să se apropie nici măcar de biserici, decât dacă aveau permisiune specială 23.

Controlul absolut al americanilor în Creta s-a văzut însă în mod clar în participarea doamnei Elisabeta Prodromou ca principal purtător de cuvânt al pseudosinodului. Numele doamnei Elisabeta Prodromou nu este, desigur, nici necunoscut și nici neînsemnat. Din CV-ul său științific deosebit de bogat ies în evidență: lector în cadrul Departamentului de Relații Internaționale al Universității din Boston și profesor invitat la catedra de Rezolvare a Conflictelor de la Facultatea de Drept și Studii Diplomatice Flecher, din cadrul Universității Tufts. Colaborează, de asemenea, cu Centrul de Studii Europene (CES) al Universității Harvard, unde este președinte al grupului de studiu pentru Estul Mediteranei și Europa. Titlurile sale academice îi permit să participe – și acesta este cel mai însemnat aspect – în comitete guvernamentale autorizate, care trasează politica SUA. Între 2004 și 2012 a ocupat funcția de vicepresedinte al Comisiei pentru Libertatea Religioasă Internațională a Parlamentului american și, din 2011, a fost avansată în funcția de membru al grupului de lucru competent al Departamentului de Stat al SUA pentru „Religie și politică externă”.

Este considerată specialist în probleme ale Estului Mediteranei și ale Europei de Sud-Est și a lucrat, în calitate de consilier la Consiliul Național de Securitate al Statelor Unite, la Ministerul Apărării, la Serviciul de Informații de Apărare (DIA), la Agenția Centrală de Informații (CIA), la NATO, la Organizația Națiunilor Unite, la diverse ministere și organizații neguvernamentale din diferite țări europene. Este numită diplomat senior (Senior Diplomat) .

Oricine poate înțelege statutul doamnei în complexul de putere al SUA. Calitatea sa academică coexistă cu calitatea care o caracterizează în mod primordial, aceea de colaborator în special cu serviciile de securitate americane – cee ce numim „statul paralel”.

Relația specială cu politica SUA, fără îndoială, o face să aibă în cadrul pseudosinodului din Creta poziția de comisar al unei superputeri. Referirea Sinodul Panortodox nu trebuie să aibă loc”, 15-6-2016, https://katanixis.blogspot. gr/2016/06/blog-post_829.html, http://www.pentapostagma.gr 22 “Mici detalii de culise de la Sfântul și Marele Sinod (partea întâi)”, 17-6-2016, http://www.romfea.gr/epikairotita-xronika/8911-mikra-kai-paraskiniaka-apo-tin-agiakai-megali-sunodo-meros-a 23 Atunci când și „prietenii” semnalează greșelie, 23-6-2016, http://www.romfea.gr /diafora/9025-otan-kai-oi-filoi-episimainoun-ta-lathi.

LUMEA ERETICĂ LAUDĂ PSEUDOSINODUL DIN CRETA

87

acesteia la diferite aspecte, care și constituie conținutul de fond, cu alte cuvinte, miezul ecumenismului, lăsând „teologilor” prelucrarea detaliată a acestora, arată în mod clar prioritatea care a fost acordată de SUA pseudosinodului și, pe de altă parte, încercarea de a exercita control din interior asupra rezultatelor acestuia și, în consecință, control asupra Ortodoxiei. Asocierea în persoana doamnei Elisabeta Prodromou a factorilor exogeni de natură pur politică și specific new-age-istă, și a factorilor ecumeniști ai Fanarului a condus la fraudarea Ortodoxiei 24. În 2009, referindu-se la pseudosinodul care avea să aibă loc în Colimbari, dna Prodromou a scris: „Un astfel de sinod trebuie să îi ajute pe creștinii ortodocși să înțeleagă, să se adapteze și să participe în mod activ la modelarea realității diversității religioase a lumii... Canoanele [Bisericii] sunt insuficiente, mai exact defectuoase, și necesită rectificări și adaosuri” 25.

La al 8-lea Congres Internațional ecumenist de „Teologie Ortodoxă” cu tema: „Sfântul și Marele Sinod al Bisericii Ortodoxe: Teologia ortodoxă în secolul XXI”, desfășurat la Facultatea de Teologie a Universității Aristotel din Salonic, în perioada 21-25 mai 2018, doamna Prodromou a prezentat un referat cu titlul: „De la Sinodul din Creta din 2016 spre o teologie ortodoxă a angajamentului global: transformând lumea ca o Biserică globală” 26.

Candidatul democraților din anul 2016 la funcția de președinte al SUA, Hillary Clinton, a făcut următoarea declarație cu privire la pseudosinodul din Creta: „Toți credincioșii trebuie să salutăm convocarea de către Patriarhul Ecumenic Bartolomeu a primului Sfânt și Mare Sinod al Bisericii Ortodoxe după 1200 de ani. Am avut privilegiul să îl văd pe conducătorul spiritual, Patriarhul Bartolomeu, și am încredere că Sinodul va înnoi legăturile care s-au deteriorat de-a lungul secolelor, pentru că împreună suntem mai puternici”.

O prezentare deosebit de măgulitoare face Patriarhul Bartolomeu și președintelui Consiliului de Afaceri Externe al Camerei Reprezentanților din SUA, Ed Royce, cu prilejul convocării pseudosindului din Creta. Α făcut impresie faptul că au fost puse în acţiune centre puternice de la Washington, pentru a-l sprijini personal pe Patriarhului Ecumenic Bartolomeu, cea mai mare parte a declarației menționate făcând referire la personalitatea Patriarhului, și nu la pseudosinod în sine. Această declarație a fost publicată într-un moment când Patriarhul Bartolomeu a avut nevoie de sprijin puternic, după ce patru Biserici mari deciseseră să nu participe la lucrările pseudosinodului. Întreaga declarație a președintelui Comisiei pentru Afaceri Externe, Ed Royce, din Statul California, este următoarea: Domnule Președinte, aș dori să recunosc evenimentele care au loc pe insula grecească Creta, unde Patriarhul Ecumenic de Constantinopol Bartolomeu a convocat o întâlnire istorică a Bisericilor Creștine Ortodoxe.

24 Monahul Epifanios Kapsaliotul, CIA dirijează Sinodul din Creta?, http:// orthodoxostypos.gr/h-cia-καθοδηγει-την-συνοδον-τησ-κρητησ/.

25 „Persoana-cheie a Sfântului și Marelui Sinod”, Theodromia XVIII (iulie decembrie 2016) 627, unde sunt menționate și sursele valabile în cauză.

26 Conferința internațională despre Sfântul și Marele Sinod al Bisericii Ortodoxe, http://fanarion.blogspot.gr/2018/05/blog-post_0.html.

88

PROTOPRESBITER ANGHELOS ANGHELAKOPOULOS

Această adunare, cunoscută sub numele de Sfântul și Marele Sinod, este prima de acest fel după un mileniu. Cele 14 Biserici Ortodoxe creștine au în total peste 300 de milioane de credincioși în întreaga lume, dintre care un milion de americani. Aceste biserici au conducere proprie, dar sunt unite prin dogma comună, credință, liturghie și morală, Patriarhul Ecumenic fiind „primul între egali”.

Trei sute cincizeci de lideri vor participa la întâlnirea programată să înceapă duminică și să continue până pe 26 iunie. Vor fi discutate probleme importante cu care se confruntă creștinii ortodocși, printre care misiunea Bisericii în lumea de astăzi, diaspora ortodoxă și relațiile (Bisericii Ortodoxe) cu celelalte biserici creștine.

Patriarhul Ecumenic Bartolomeu a fost ales în ianuarie 1991 (ca) al 270-lea Arhiepiscop al bisericii sale, care are o vechime de 2000 de ani.

Deține multe doctorate, printre altele, de la Universitățile Georgetown și Yale, iar în 1997 i-a fost acordată Medalia de Aur din partea Congresului.

Patriarhul este cunoscut pentru eforturile sale și pentru munca sa, pentru promovarea păcii și a reconcilierii între toate religiile, încurajând dialogul între creștini, evrei și musulmani. După atacurile din 11 septembrie 2001, Patriarhul a organizat o întâlnire a liderilor religioși, inclusiv cu imamii musulmani, pentru a condamna atacurile drept un act antireligios.

Domnule Președinte, mai mult de un milion de creștini ortodocși din Statele Unite reprezintă civilizații și medii diferite. Particip la sărbătoarea acestui Sinod istoric. Încă o personalitate puternică a scenei politice americane și-a exprimat sprijinul față de pseudosinodul din Creta, Senatorul democrat Bob Menendez, din statul New Jersey, fostul președinte al Comisiei Afacerilor Externe, aflat încă o dată alături de Patriarhia Ecumenică și de Patriarhul Ecumenic Bartolomeu, de data aceasta vorbind cu căldură dspre convocarea pseudosinodului din Creta. „Grecia, leagănul democrației, face încă o dată istorie”, a declarat senatorul american de origine cubaneză și a făcut referire pe larg la prezența ortodocșilor eleno-americani în SUA, amintind nume din lumea politică și din cea a jurnalismului (Iorgos Stefanopoulos, Arianna Huffington, John Podesta, Dina Titus, John Sarbanes, Kostas Billirakis), ajungând chiar la cel de-al doilea marș pentru drepturile civile de la Selma la Montgomery, de pe 9 martie 1965, unde ereticul protestant Martin Luther King și Arhiepiscopul ecumenist al Americii, Iacob, s-au aflat împreună.

Susținător fervent al Greciei și Ciprului, precum și al problemelor noastre naționale, susținător al libertății religioase, Bob Menendez a criticat de multe ori Turcia, fie pentru probleme legate de Patriarhia Ecumenică și încălcarea dreptului la libertatea religioasă, fie pentru aspecte legate de problemele noastre naționale. De asemenea, întreține foarte bune relații cu comunitatea greacă din Statele Unite. A fost chiar și maestru de ceremοnii la parada de pe Fifth Avenue din Manhattan. Întreaga sa declarație, care a fost înregistrată în arhiva Congresului, este următoarea:

LUMEA ERETICĂ LAUDĂ PSEUDOSINODUL DIN CRETA

89

Domnule președinte, încă o dată Grecia, leagănul democrației, patria principiului fundamental al libertății religioase, pe care democrația îl reprezintă aici, în America, creează istorie, de data aceasta pe insula Creta, unde Patriarhul Ecumenic al Constantinopolului, Bartolomeu, conduce Sinodul Bisericilor creștine Ortodoxe, Sfântul și Marele Sinod, care are loc o singură dată la o mie de ani, în fapt, un astfel de sinod nu s-a mai întrunit din anul 787 d.Hr., dar are loc acum.

Cele trei milioane de creștini ortodocși din America, membri a 14 Biserici autocefale din întreaga lume, dintre care cel mai mare număr este legat de Biserica Ortodoxă Greacă – Biserica care a convocat sinodul – Patriarhul Ecumenic Bartolomeu, urmăresc această Adunare istorică cu mare speranță.

Sfântul și Marele Sinod are datoria de a se ocupa cu probleme bisericești interne, însă creștinii ortodocși sunt preocupați în mod profund de ocazia pe care o oferă acest eveniment istoric pentru o discuție extinsă, nu numai de procesul religios, dar și de perspectivele de pace și prosperitate pentru toți membrii Bisericii și pentru toți oamenii din întreaga lume.

Creștinii ortodocși din America provin din toate straturile sociale și reprezintă toate punctele de vedere. Dintre aceștia fac parte personalități cunoscute nouă tuturor, celor ce ne aflăm în această sală și întregi noastre societăți: jurnalistul de la postul ABC și gazda emisiunii „Good Morning America”, Iorgos Stephanopoulos, creatoarea Huffington Post, Arianna Huffington, sau comentatorul sportiv Bob Costas. În lumea politică, fostul guvernator al statului Massachusetts și candidatul democraților la președinție, Mike Doukakis, șeful campaniei preelectorale a lui Hillary Clinton, și fostul șef al Biroului președintelui Bill Clinton, John Podesta, precum și membri ai Congresului: deputatul Dina Titus din Nevada și Nikki Tsongas din Statul Massachusetts și deputatul John Sarbanes din Maryland și Kostas Billirakis din Florida.

Domnule Președinte, toți aceștia au câștigat respectul, sunt talentați, creștini ortodocși de succes, ale căror credință și poziții sunt exprimate la Sfântul și Marele Sinod istoric. Aceștia se află între cei peste un milion de ortodocși americani, liderul lor spiritual fiind Arhiepiscopul Dimitrios, care este președintele a șapte mitropoliți cu jurisdicții regionale, care participă la Sinodul local. Arhiepiscopul și predecesorii săi au jucat un rol important în viața americană, în cultura și istoria americană, care face parte din structura acestei națiuni. Cu toții ne amintim de celebrul marș pentru drepturile civile din Selma, Alabama, condus de Dr. Martin Luther King Jr. Poate nu ne amintim însă că la acest marș a fost prezent, de asemenea, și vrednicul de pomenire arhiepiscop Iacob, care a mers alături de Dr. King.

Domnule Președinte, grecii americani, provenind din 500 de biserici din această țară, dintre care mulți se află în statul meu, New Jersey, cred profund că acest Mare și Sfânt Sinod reprezintă o întâlnire extrem de importantă, care poate avea implicații incredibile pentru religia și cultura lor pentru încă o mie de ani, că discuțiile de la Sinod vor avea o mare importanță și vor da o însemnată perspectivă pentru o viață mai

90

PROTOPRESBITER ANGHELOS ANGHELAKOPOULOS

bună pentru noi toți, pentru pacea pe această planetă și pentru binele general al generațiilor următoare. Știu, așa cum știm toți cei ce ne aflăm în această sală, că importanța creștinilor ortodocși va fi dată nu de istoria care se scrie în Creta, la acest Sinod, ci de istoria creștinilor ortodocși, care a fost deja scrisă în întreaga lume .

Particip împreună cu toți colegii mei, sperând într-un Sfânt și Mare Sinod încununat de succes și productiv, un sinod care are loc o dată la o mie de ani. Mă alătur tuturor prietenilor mei creștini ortodocși din New Jersey și din întreaga lume la sărbătorirea acestei întâlniri istorice”.

Potrivit Agenției de Știri Elino-Americane (Greek American News Agency), până la finalizarea lucrărilor pseudosinodului, au existat și alte astfel de intervenții de susținere față de Patriarhia Ecumenică și Biserica Ortodoxă, protagonistul acestora, din culise, fiind clericul ecumenist de origine greacă Alexandros Carloutsos (din Latzio Ilia), care s-a îngrijit de trezirea interesului centrelor de putere americane pentru astfel de intervenții. Acesta a fost omulcheie care, împreună cu colegii săi, au atras un mare interes [față de pseudosinod], nu numai din partea Ministerului american de Externe (State Deparment), a Casei Albe și a Senatului, dar și din partea unor puternice grupuri de reflecție (think tanks). În timpul desfășurării pseudosinodului a fost omul pe care, pe de o parte, toți îl căutau, și, pe de altă parte, se apleca cel mai adesea la urechea patriarhului 27.

8. Deciziile sunt nule După dezvăluirile de mai sus, care demonstrează dependența maximă și lauda adusă pseudosinodului de către lumea eretică din afara Bisericii, întrebăm: a) Era posibil deci ca pseudosinodul să nu recunoască ereziile papistașă, protestantă și monofizită ca „biserici”? Bineînțeles că nu! Din acest motiv le-a și numit cu termenul hermafrodit „alte biserici şi confesiuni creştine eterodoxe” 28.

Cu toate acestea, în istoria Bisericii ereticii erau chemați și se prezentau la Sinoade nu ca „observatori”, ci ca să dea răspuns sau să-și exprime pocăința, iar dacă persistau în înșelare și în erezie, erau caterisiți, anatematizați și imediat alungați de la sinod și nu mai participau în continuare la lucrările sinodale.

Dimpotrivă, pseudosinodul i-a lăudat pe eretici și puțin a lipsit să nu îi condamne pe ortodocși, așa cum a sugerat Arhiepiscopul Albaniei, cu cuget

27 Alexandros Stefanopoulos, Implicațiile geopolitice și influențele marelui sinod al ortodoxiei, Republicare. Αctualități 347 (1-7-2016) http://www.alexstefanopoulos.gr/2016/07/01/i-geopolitikes-proektasis-ke-epidrasistismegalis-synodou-tis-orthodoxias/.

28 Vezi paragraful § 6 al textului „Relațiile Bisericii Ortodoxe cu restul lumii creștine”, https://www.holycouncil.org/official-documents/- /asset_publisher/ VA0WE2pZ4Y0I/content/rest-of-christian-world?_101_INSTANCE_VA0WE2pZ4Y0I_ languageId=el_GR.

LUMEA ERETICĂ LAUDĂ PSEUDOSINODUL DIN CRETA

91

ecumenist, Anastasios, să fie condamnat „anti-ecumenismul“ ca erezie. 29, cerere repetată la cea de-a 8-a Conferință Internațională ecumenistă despre Colimbari, organizată la sfârșitul lunii trecute de către Facultatea Teologică a Universității Aristotel din Tesalonic 30. În orice caz, pseudosinodul „consideră condamnabilă orice tentativă de dezbinare a unităţii Bisericii, din partea unor persoane individuale sau a unor grupuri, sub pretextul păstrării sau a unei presupuse apărări a Ortodoxiei autentice. Întrucât păstrarea credinţei ortodoxe autentice este asigurată numai prin sistemul sinodal, care a constituit dintotdeauna, în sânul Bisericii, cea mai înaltă autoritate în aspecte de credinţă şi reguli canonice” 31. Nesocotește, cu toate acestea, faptul istoric că, în Biserica Ortodoxă, ultimul criteriu îl reprezintă conștiința dogmatică veghetoare a Bisericii, care, în trecut, a aprobat sau a considerat drept tâlhărești chiar și Sinoade Ecumenice.

Sistemul sinodal, prin el însuși, nu garantează în chip mecanic corectitudinea credinței ortodoxe. Aceasta se întâmplă numai atunci când episcopii participanți la Sinod au în interiorul lor activ Duhul Sfânt și Calea Ipostatică, pe Hristos, astfel încât, în calitate de sinodali – împreună călători pe aceeași cale [gr. συν, „împreună” și ὀδός, „cale” – n. trad.] sunt în practică și „următori Sfinților Părinți“ 32. b) Este posibil ca acest pseudosinod să fie acceptat vreodată de pleroma ortodoxă? Deciziile eretice ale acestui pseudosinod nu vor fi acceptate sub nicio formă. Așadar, așa-numitul „Sinod de la Colimbari” a fost consemnat în conștiința pleromei Bisericii și în analele istoriei bisericești contemporane ca un pseudosinod, un pseudosinod tâlhăresc, eretic și ecumenist. De aceea, și noi, prin textele noastre, dar și prin anatema pe care am rostit-o în Duminica Ortodoxiei din 2017 (5-3) 33 și din 2018 (25-2) 34 în biserica „Intrarea în Biserică a Maicii Domnului” din Pireu, unde slujim, am condamnat și am anatemizat pseudosinodul și documentele acestuia, spunând: „Pseudosinodului tâlhăresc, eretic și ecumenist din Creta, din iunie 2016 așa-zisului «Sfânt și Mare Sinod al Bisericii Ortodoxe», și documentelor cacodoxe ale acestuia, anatema”. Oricâte manifestări și conferințe vor organiza ecumeniștii și oricâte texte și cărți vor scrie în favoarea acestuia, nu vor putea impune pseudosinodul.

Totodată se poate înțelege modul în care se justifică epitimiile ilegale și persecutările anticanonice împotriva celor care au alte păreri și resping pseudosinodul. Este o urmare firească faptul că dușmanii Bisericii, eretici și 29 “Dezvăluire: La Kolymbari un arhiereu a cerut ca „antiecumeniștii” să fie numiți eretici!!!” 21-2-2017,https://katanixis.blogspot.gr/2017/02/blog-post_674.html, https: //panorthodoxcemes.blogspot.gr/2016/11/blog-post_24.html.

30 A se vedea textul nostru cu titlul „Atac al «iubirii» ecumeniștilor împotriva ortodocșilor cu prilejul conferinței ecumeniste”, 10-6-2018, https://www.katanixis.gr /2018/06/blog-post_68.html 31 A se vedea par. § 22 al textului „Relațiile...”.

32 Dimitrios Tselenghidis, „Sfântul și Marele Sinod al Bisericii Ortodoxe”. Un sinod cu deficit de sinodicitate și conștiință de sine ortodoxă, ed. Synaxi Orthodoxon Romion „Fotis Kontoglou”, Martie 2016, pp. 75-76.

33 Anatema deciziilor așa-numitului „sfânt și mare sinod” din partea a doi părinți tradiționaliști!!! [VIDEO 2017], http://www.katanixis.gr/2017/04/2017_25.html.

34 Anateme în Duminica Ortodoxiei 2018 la Sfânta Biserică Intrarea în Biserică a Maicii Domnului, Pireu, https://www.youtube.com/watch?v=aJ_huP0304U.

92

PROTOPRESBITER ANGHELOS ANGHELAKOPOULOS

ecumeniști, care doresc să impună pseudosinodul în conștiința pleromei ortodoxe cu forța, în chip despotic, fascist și papal, îi urmăreasc și îi prigonesc pe ortodocși, amenințându-i cu alungarea din biserici, cu interzicerea săvârșirii slujbelor și a susținerii de predici, cu tribunale episcopale și sinodale, cu caterisiri, cu calomnierea și cοmprοmiterea lor prin susținerea faptului că, pasămite, scindează Biserica și sunt schismatici. Dacă însă totul este în regulă în privința pseudosinodului, așa cum prezintă lucrurile ecumeniștii, atunci cum se justifică acțiunile lor inumane mai sus amintite? Dar Domnul a zis: „Dacă M-au prigonit pe Mine, și pe voi vă vor prigoni” (In. 15,20) și „Fericiţi cei prigoniţi pentru dreptate, că a lor este împărăţia cerurilor” (Mt. 5,10). Este o foarte mare binecuvântare și o neprețuită cinste de la Dumnezeu să avem astăzi în mijlocul nostru, la manifestarea în curs de desfășurare, pe cei trei părinți care se află în fruntea luptei împotriva pseudosinodului, pe Preacucernicul protopresbiter părintele Theodoros Zisis, pe părintele Nikolaos Manolis și pe părintele Fotios Vezynias, care au atins punctul culminant în reacția lor, aplicând în mod just și sfânt dreptul canonic de a întrerupe pomenirea numelui episcopului local insuflat de cuget ecumenist.

9. Condamnare ortodoxă sinodală a pseudosinodului din Creta Cinstiți Părinți, Iubiți frați în Hristos, Ca urmare a celor de mai sus, considerăm că este nevoie imperativă ca Bisericile Ortodoxe locale și mai ales cele care nu au luat parte la pseudosinod (Bulgaria, Georgia, Rusia, Antiohia) să convoace un nou Sinod Panortodox, care 1. să condamne așa-numitul „sinod” din Creta ca pseudosinod tâlhăresc, eretic și ecumenist; 2. să respingă documentele acestuia ca eretice, în special textul despre relațiile cu eterodocșii; 3. să îi condamne pe organizatori, pe protagoniști, pe semnatarii și pe cei ce acceptă textele eretice ale acestuia; 4. să condamne ecumenismul sincretist intercreștin și interreligios ca panerezie; 5. să decidă retragerea tuturor Bisericilor Locale Ortodoxe din așanumitul „Consiliu Modial al Bisericilor”, adică al ereziilor; 6. să pună capăt oricărei apariții a ortodocșilor alături de cei de alte religii și de eretici; 7. să decidă retragerea Ortodoxiei din dialogul sterp cu tot felul de eretici și reprezentanți ai altor religii.

Fie ca Sfântul Dumnezeu Treimic să ne învrednicească să trăim condamnarea Sinodală Panortodoxă a pseudosinodului din Creta.

Vă mulțumesc!

Cazuri de aplicare a principiului iconomiei în luptele pentru Ortodoxie Monah Serafim Zisis Cinstiți Părinți și iubiți frați în Hristos, După cum s-a ilustrat deja suficient în prezentările anterioare, și după cum reiese în special din faptele înseși, este clar că patria noastră se scufundă nu doar în mlaștina dezastrului național, politic, economic și duhovnicesc, ci acum și în cel al ereziei. Tendințele actuale ale teologiei academice, în ale cărei ape tulburi au fost afundate și în care neîndoielnic vor fi pătate în viitor inimile și gândurile episcopilor, predicatorilor, duhovnicilor și teologilor greci, sunt suficiente pentru a arăta infernul omenește fără de scăpare al ecumenismului contemporan din Grecia. Care este deci motivul pentru care facem referire aici la cazuri de aplicare ale unei iconomii (pogorământ) în luptele dogmatice, atunci când aceste cazuri de aplicare a iconomiei sunt folosite de ecumeniști pentru a combate îngrădirea, așa cum s-a făcut de către Mitropolia Tesalonicului în actele de condamnare a părintelui Nikolaos și a părintelui Theodoros? 1 ∗ Iconomia este numită de Sfântul Fotie cel Mare „restrângerea sau întreruperea pentru o perioadă de timp, a legilor mai stricte sau introducerea celor mai blânde, în funcție de slăbiciunea celor cărora li se aplică, legiuitorul rânduind porunca“ 2. Acest referat are deci menirea de a-i liniști pe frații noștri, în sensul că a avea comuniune cu erezia este un lucru indiferent din punct de vedere duhovnicesc? Că nu contează dacă credincioșii merg la biserici unde sunt pomeniți episcopi sau clerici care au semnat, care susțin sau tolerează în mod tacit sinodul eretic din Colimbari? Că iconomia în probleme doctrinare este legată de însăși esența doctrinei și că este în același grad și la fel de ușor aplicabilă ca și în celelalte aspecte ale vieții în Hristos? Nu, nicidecum!

1 V. Decizia 2/28.9.2017 a Tribunalului Episcopal al Sfintei Mitropolii a Tesalonicului, în privința Protopresv. Prof. onorific Theodoros Zisis, pp 57-62 (având numele de capitol: „Cazuri de aplicare a principiului iconomiei bisericești în privința episcopilor care propovăduiesc erezie”) și Decizia 3/10.04.2017, adoptată împotriva Pr. Nikolaos Manolis, pp. 55-60. Documentele condamnării ambilor Părinți sunt aproape identice.

Cοnsiderentul a fost că, de vreme ce (pasămite) prin iconomie comuniunea Sfinților Părinți cu episcopii eretici nu a fost întreruptă întotdeauna, „...cu atât mai mult nu este justificată întreruperea pomenirii Mitropolitului Tesalonicului, dl. Anthimos, mai ales că nu predică „cu capul descoperit” absolut nici o erezie” (pp. 61, respectiv 59). ∗ La notele de subsol, cuvintele în paranteze drepte, în cadrul citatelor, sunt adaosuri explicative ale autorului (n. trad.).

2 Fotie cel Mare, Τὰ Ἀμφιλόχια 1, 14 PG 101, 65A: «Καὶ καθ΄ ἕτερον δὲ τρόπον τῶν ἀκριβεστέρων νόμων ἡ ἐπί τινα χρόνον ὑποστολὴ ἢ σχολὴ ἢ τῶν ἀνειμένων εἰσφορά, πρὸς τὴν τῶν δεχομένων ἀσθένειαν, διοικονομοῦντος τοῦ νομοθέτου τὸ πρόσταγμα». Στό Arhim. Ieron Kotsonis, Προβλήματα τῆς “ Ἐκκλησιαστικῆς Οἰκονομίας” [Probleme legate de „iconomia bisericească”], ed. I Damaskos, Atena, 1957, p. 17.

94

MONAH SERAFIM ZISIS

Facem această referire din următorul motiv: în cadrul reacțiilor împotriva panereziei ecumenismului, situația din ultimii ani a adus la lumină tendințe eclesiologice care par să conducă spre alte extreme: spre teoria întinării automate a Tainelor ortodocșilor care pomenesc în mod direct sau indirect episcopi cu cuget eretic, punerea semnului egal între ereticul condamnat nominal și cel condamnat nenominal, asimilarea conducătorilor ereziei cu cei care, din motive de forță majoră, au o anumită comuniune cu aceștia și, în consecință, spre înșelarea eclesiologică potrivit căreia nicăieri în lume nu mai există episcopi ortodocși, nici măcar unul, și, prin urmare, se afirmă că s-a pierdut apostolicitatea Bisericii. În viitorul apropiat, această concepție îi va conduce pe cei care s-au îngrădit, inspirați fiind de acest cuget, spre căutarea de episcopi în cadrul unei anumite schisme.

Aici nu avem decât să ne amintim că, de multe ori în istoria Bisericii, combaterea unei erezii a dus la formarea unei alte erezii, diametral opuse: nestorianismul a constituit prilej de apariție a opusului său, monofizitismul 3, și arianismul spaniolilor a condus probabil la apariția adaosului filioque al francilor 4. Chiar și la nivel nonteologic, dezideratul unei „ acrivii“ rigide și teoria întinării Bisericii prin „iconomie“ în aspecte de ordin etic și practic, a condus la schisma novațenilor 5 și a donatiștilor 6, fapt ce ne arată că întotdeauna există și cealaltă extremă, care ne poate „încerca”, cea a exagerării. În comunicarea de

I. Kalogirou, Ἱστορία τῶν Δογμάτων [Istoria dogmelor], vol. II, ed.P. Pournaras, Tesalonic 1993, pp. 228.229: „Monofizitismul este hristologia alexandrină extremă, fiind astfel opoziția extremă față de nestorianism. Respinge nu doar acceptarea a două persoane în Hristos, ci și cele două firi [...] Cu siguranță a existat deja în timpul luptei dintre Chiril și Nestorie, așa cum în rândul adepților lui Chiril au existat și cei care gândeau monofizit”.

4 Ibidem, p. 317: „Începutul a fost odată cu sinodul local de la Toledo, Spania, din anul 589, la care teologoumena filioque a lui Augustin a fost recunoscută drept dogmă și a fost introdusă în Simbolul de credință (niceo-constantinopolitan), în scopul respingerii unor elemente ale arianismului, care era încă prezent în Spania. Prin învățătura despre purcederea Sfântului Duh și de la Fiul s-a crezut că se evidențiază și din această perspectivă egalitatea Fiului cu Tatăl, fiind combătuți astfel arienii, care reduceau importanța Acestuia, considerându-L creatură”.

5 I. Anastasiou, Δονατισμός [Donatismul], Θρησκευτικὴ καὶ Ἠθικὴ Ἐγκυκλοπαιδεία, vol. 5, ed. Martinos, Atena, 1964, col. 167: „Donatismul, cu toate că a fost considerat schismă, a avut însă și concepții eretice. Fundamenta validitatea botezului și a celorlalte taine nu pe ortodoxia celui ce le săvârșea, așa cum admitea Biserica, ci pe calitatea morală a acestuia [...] și susțineau că numai Biserica lor este adevărată, oricare alta aflându-se în înșelare și în păcat, fiindcă îi primea pe cei căzuți, dacă se pocăiau”.

6 J. Chapman, „Novatian and Novatianism”, The Catholic Encyclopedia, vol. 11, The Encyclopedia Press Inc., New York 1911, pp. 139.141: „But within a couple of months Novatian was called a heretic, not only by Cyprian but throughout the Church, for his severe views about the restoration of those who had lapsed in the persecution. He held that idolatry was an unpardonable sin, and that the Church had no right to restore to communion any who had fallen into it […] Novatian had refused absolution to idolaters: his followers extended this doctrine to all ‘mortal sins’ (idolatry, murder, and adultery, or fornication). Most of them forbade second marriage, and they made much use of Tertullian’s works”.

3

CAZURI DE APLICARE A PRINCIPIULUI ICONOMIEI

95

față încercăm smerit să atragem atenţia asupra acestui război „de-a dreapta”, ce are loc la nivel eclesiologic.

1. Despre Sfântul Chiril al Alexandriei și Teodor de Mopsuestia Analizând cazul care are legătură cu Sfântul Chiril al Alexandriei, observăm următoarele: așa cum reiese din corespondența Sfântului Chiril, Patriarhul Alexandriei, de exemplu, din scrisoarea informativă pe care o trimite papei, Sfântul Celestin, procesul condamnării Arhiepiscopului eretic al Constantinopolului, Nestorie, de către Sinodul al III-lea ecumenic din Efes a fost provocat de îngrădirea imediată și masivă a poporului, a clerului și a monahilor capitalei, îngrădirea și îndepărtarea de Nestorie fiind aplicată în momentul în care Dorotei, episcopul lui Nestorie și împreună slujitor cu acesta, la o sfântă liturghie i-a anatematizat, în prezența lui Nestorie, pe toți cei care mărturiseau că Sfânta Fecioară Maria este Născătoare de Dumnezeu 7. Bineînțeles, cei care au recurs la îngrădirea imediată, nu aveau conștiința că sunt sfinți, fapt pe care ni-l va explica în comunicarea sa, părintele Fotios Vezynias. În primul rând, în epistolele Sfântului Chiril se observă că în perioada în care Sfântul păstra în mod cοnvenţiοnal (nu cu mulțumire) 8 comuniunea temporară cu Arhiepiscopul cu cuget eretic al Constantinopolului Nestorie (pe atunci nu erau încă numiți patriarhi), adică înainte de scurgerea perioadei de timp impuse de papa Celestin, pe cei care se îngrădiseră de Nestorie îi considera vrednici de laudă și „împărtășitori” (aflându-se, adică, în comuniune cu el și cu Sinodul din Alexandria). Acest fapt este învederat de a treia scrisoare a sa către Nestorie, în care pe arhiepiscopul cu cuget eretic al Constantinopolului îl numește pe de o parte „preacredincios și preaiubitorul de Dumnezeu împreunăslujitor”, însă totodată îl avertizează și constată următoarele: „…și prin această scrisoare te rugăm în chip oficial, îndemnându-te să te îndepărtezi de toate 7 Sfântul Chiril al Alexandriei, Τῷ ὁσιωτάτῳ καὶ θεοφιλεστάτῳ Πατρὶ Κελεστίνῳ (Ἐπιστολὴ 11η) („Preacucernicului și preaiubitorului de Dumnezeu Părinte Celestin” [Epistola 11]) PG 77, 81B.C.: „Și s-a făcut strigăt mare și tot poporul a ieșit năvalnic din biserică. Căci nu doreau să mai aibă comuniune cu aceștia, care cugetau în acest fel; astfel că și acum poporul Constantinopolului este despărțit, excepție făcând doar câțiva nestatornici și cei care îl lingușesc pe acesta. Aproape toate mânăstirile și arhimadriții acestora și mulți din senat nu se adună, de teamă ca nu cumva să-și trădeze credința având comuniune cu acesta și cu cei dimpreună cu el, pe care i-a adus venind din Antiohia, cu toții grăind învățături deformate”.

8 Idem, Πρός τούς αὐτοῦ Κληρικούς ἐν ΚΠόλει (Ἐπιστολὴ 10η) (“Către preoții săi din Constantinopol” [Epistola 10]) PG 77, 68C.: „Pentru că avea multă pornire împotriva acelui frate sau cum să îi spun, am zăbovit până la o vreme ca să nu vină la noi zicând: Mați învinuit de erezie înaintea împăratului”. Idem, Τῷ ὁσιωτάτῳ καὶ θεοφιλεστάτῳ Πατρὶ Κελεστίνῳ (Ἐπιστολὴ 11η) (“Preacucernicului și preaiubitorului de Dumnezeu Părinte Celestin” [Epistola 11]) PG 77, 81Α: PG 77, 81A: „Eu însă mărturisesc, cu toate că m-am gândit să o fac în chip vădit, prin scrisoare sinodală, că nu putem avea comuniune cu cel care spune și cugetă aceste lucruri; nu am făcut însă aceasta. Pentru că m-am gândit că trebuie să dăm o mână (de ajutor) celor care alunecă și să îi ridicăm ca pe niște frați pe cei care cad, am sfătuit prin scrisori să se ţină la distanţă de o astfel de învățătură greșită”.

96

MONAH SERAFIM ZISIS

dogmele neruşinate și denaturate pe care le cugeți și le înveți [...] și dacă cucernicia ta nu face acest lucru până la termenul stabilit în scrisoarea preacuviosului și cinstitorului de Dumnezeu frate și împreună slujitor al nostru mai înainte pomenit, episcopul orașului Romanilor, Celestin, să știi că nu ai niciun drept și niciun loc alături de noi sau vreun cuvânt în fața preoților și episcopilor lui Dumnezeu [...]. Cu mirenii și clericii care, pentru Credință, au fost afurisiți și caterisiți de către tine, noi suntem în comuniune. Fiindcă nu este drept să fie nedreptățiți prin hotărârile tale cei care, cu cunoștință fiind, cugetă drept, fiindcă au procedat corect opunându-ți-se” 9. Încă și mai grăitoare este însă poziția Sfântului Chiril față de Biserica Antiohiei, în care, prin iconomie, s-a permis ca episcopul cu cuget eretic Teodor de Mopsuestia, care murise, să fie pomenit.

Mai exact, după Sinodul al III-lea Ecumenic din Efes, a apărut o mică schismă bisericească (431-433) între episcopii Antiohiei, din rândul cărora provenea condamnatul Nestorie, și restul episcopilor care îl condamnaseră. Aceasta se datora faptului că episcopii din Antiohia, numiți „orientali” sau „asiatici” sau „din Răsărit”, aveau dreaptă credință, însă evitau să condamne învățăturile eretice nestoriene, fiindcă voiau să-l salveze de la condamnare pe fratele lor, Nestorie; astfel, printre altele, au întârziat în mod intenționat la lucrările Sinodului 10. În cele din urmă, schisma aceasta din anul 431 a încetat în anul 433, grație neținerii de minte a răului de către Sfântul (calomniat) Chiril și intervenției imperiale a lui Teodosie al II-lea, dar și pe baza credinței ortodoxe comune și a condamnării nominale a lui Nestorie și a învățăturii acestuia (punct asupra căruia deosebit Sfântul Chiril insista în mod deosebit) 11.

9 Idem, Τῷ εὐλαβεστάτῳ καὶ θεοφιλεστάτῳ συλλειτουργῷ Νεστορίῳ (Ἐπιστολὴ 17η, Πρὸς Νεστόριον 3η) (“Preacucernicului și preaiubitorului de Dumnezeu Părinte Celestin” [Epistola 11, Către Nestorie 3]) PG 77, 108A.B.: „... καὶ τρίτῳ σοι τούτῳ διαμαρτυρόμεθα γράμματι, συμβουλεύοντες ἀποσχέσθαι μὲν τῶν οὕτω σκαιῶν καὶ διεστραμμένων δογμάτων, ἃ καὶ φρονεῖς καὶ διδάσκεις, ἀνθελέσθαι δὲ τὴν ὀρθὴν πίστιν [...] Καὶ εἰ μὴ τοῦτο δράσειεν ἡ σὴ εὐλάβεια κατὰ τὴν ὁρισθεῖσαν προθεσμίαν ἐν τοῖς γράμμασι τοῦ μνημονευθέντος ὁσιωτάτου καὶ θεοσεβεστάτου ἀδελφοῦ καὶ συλλειτουργοῦ ἡμῶν τοῦ τῆς Ῥωμαίων Ἐκκλησίας ἐπισκόπου Κελεστίνου, γίνωσκε σαυτὸν οὐδένα κλῆρον ἔχοντα μεθ’ ἡμῶν, οὐδὲ τόπον ἢ λόγον ἐν τοῖς ἱερεῦσι τοῦ Θεοῦ καὶ ἐπισκόποις [...] Ἅπασι δὲ τοῖς παρὰ σῆς εὐλαβείας κεχωρισμένοις διὰ τὴν πίστιν ἢ καθαιρεθεῖσι λαϊκοῖς καὶ κληρικοῖς, κοινωνικοί πάντες ἐσμέν. Οὐ γάρ ἐστι δίκαιον τοὺς ὀρθὰ φρονεῖν ἐγνωκότας σαῖς ἀδικεῖσθαι ψήφοις, ὅτι σοὶ καλῶς ποιοῦντες ἀντειρήκασι”.

10 Idem, Κομαρίῳ καὶ Ποτάμωνι ἐπισκόποις (Ἐπιστολὴ 23η) (“Episcopilor Comarios și Potamon [Epistola 23])” PG 77, 133C: „Pentru că am auzit că vine preacucernicul și iubitorul de Dumnezeu Ioan, episcopul Antiohiei, am rămas șaisprezece zile, cu toate că întreg sinodul striga și zicea că acela nu vrea să participe la adunare; căci îi era teamă ca preacinstitul Nestorie să nu sufere caterisire, astfel încât să fie luat din Biserica sa și poate că se rușina de acest lucru. Aceasta a arătat ca adevărat și experiența; căci a preferat să nu vină”.

11 Idem, Θεογνώστῳ καὶ Χαρμοσύνῳ πρεσβυτέροις καὶ Λεοντίῳ διακόνῳ (Ἐπιστολὴ 38η) (“Preoților Theognostos și Harmosynos și diaconului Leontie” [Epistola 38]), PG 77, 169A : „Dar întrucât nu a venit cu un înscris în care să se arate că Ioan dă anatemei învățăturile lui Nestorie și mărturisește că pe acesta l-au caterisit, ci erau scrisorile

CAZURI DE APLICARE A PRINCIPIULUI ICONOMIEI

97

Iconomia aplicată și aici a fost următoarea: dascălul lui Nestorie, episcopul Teodor de Mopsuestia, care murise în anul 428, formulase învățături mai rele decât cele ale ucenicului său, Nestorie; însă, întrucât se bucura de o mare autoritate în mediul Antiohiei, Sinodul al III-lea Ecumenic nu l-a condamnat atunci nominal, pentru a nu da prilej adepților săi să se rupă de Biserică, dar a condamnat o scriere a sa, fără a preciza numele autorului 12. După condamnarea lui Nestorie, adepții acestuia s-au atașat de învățăturile lui Teodor de Mopsuestia ca de un substitut al celor ale lui Nestorie 13. Arhiepiscopul Ioan al Antiohiei l-a rugat pe Sfântul Chiril să nu-și dea acordul asupra unei viitoare condamnări nominale și a lui Teodor de Mopsuestia, fiindcă astfel s-ar fi provocat o tulburare uriașă în Antiohia 14. Sfântul Chiril a încuviințat aplicarea unei astfel de iconomii, explicând motivul pentru care a procedat în acest mod într-o scrisoare a sa adresată Sfântului Proclu al Constantinopolului, convingându-l și pe acesta să consimtă asupra acestei alegeri. Premise ale acestei iconomii au fost, pe de o parte, faptul că în persoana lui Nestorie fuseseră condamnate deja și concepțiile lui Teodor de Mopsuestia, iar pe de altă parte, faptul că Teodor nu mai era în viață, ca să contribuie la apărarea nestorianismului 15. În epistola sa către Proclu, după ce Sfântul Chiril numește „lucru desăvârșit și înțelept” iconomia anterioară, la care a recurs Sinodul al III-lea Ecumenic, de a nu-l numi în mod expres și a nu-l anatematiza pe Teodor ca eretic, adaugă: trimise de acesta, care nu aveau nimic din cele necesare, am spus că nu îl putem primi în comuniune înainte de a săvârși acestea”.

12 Idem, Πρόκλῳ ἐπισκόπῳ Κωνσταντινουπόλεως (Ἐπιστολὴ 72η) („Lui Proclu, Episcopul Constantinopolului” [Epistola 72]), PG 77, 345A.B.: „Să cunoască cuvioșia ta că s-a dat sfântului sinod un raport întocmit de acesta, despre care adversarii spuneau că nu avea nimic sănătos, că a fost măsluit de sfântul sinod, că era plin de semnificații denaturate și izvora (dezvăluia) necredința lui Nestorie . După ce a criticat pe cei care cugetau acestea, din iconomie nu l-a menționat, nici nu l-a dat afurisirii în mod nominal, din iconomie, ca nu cumva unii care îl cinsteau pe acest bărbat să se despartă de Biserică. În acestea iconomia este lucru desăvârșit și înțelept. Dacă cineva este în viață și este de acord cu blasfemiile lui Nestorie sau vrea să apere cele ce a scris acesta, va fi supus el însuși afurisirii. Dacă a trecut la Domnul, este de ajuns, după cum cred, ca cele ce a scris să fie lepădate de către cei care au dreaptă credință, ori de câte ori aceștia dau peste acele cărți și să nu aibă prilej de mai multă tulburare. Și tot ce are legătură cu cele ce au fost lepădate și anatematizate din lucrările lui Nestorie, va fi, de asemenea, lepădat”.

13 Idem, Πρός Κληρικούς (Ἐπιστολὴ 70η) („Către preoți) [Epistola 70]), PG 77, 342A: „Îi acuză pe episcopii din Răsărit că, pasămite, au trecut sub tăcere (ascuns) numele lui Nestorie și s-au prefăcut că le resping, dar au trecut la cărțile lui Teodor despre Întrupare, în care se află blasfemii mai rele decât cele ale lui Nestorie”.

14 Idem, Πρόκλῳ ἐπισκόπῳ Κωνσταντινουπόλεως (Ἐπιστολὴ 72η) (“Lui Proclu, Episcopul Constantinopolului” [Epistola 72]), PG 77, 344D.345C: „Acum, după cum mi-a scris domnul meu, preasfințitul episcop de Antiohia, Ioan, o nouă fierbere a pornit între aceștia și există multă temere ca nu cumva unii nestatornici să se întoarcă la cele de la început. [...] Dacă, însă, după cum scrie stăpânul meu, preacuviosul Episcop de Antiohia, Ioan, [adepții lui Teodor de Mopsuestia] ar prefera mai degrabă să ardă decât să facă așa ceva [să-l dea anatemei pe acesta și scrierile lui], atunci de ce să reaprindem o flacără care s-a potolit și să răscolim în mod nepotrivit tulburări care au încetat, riscând ca cele din urmă să se arate a fi mai rele decât cele dintâi?”.

15 Vezi supra, nota 12.

98

MONAH SERAFIM ZISIS

„Dacă, însă, după cum scrie stăpânul meu, preacuviosul Episcop de Antiohia, Ioan, [adepții lui Teodor de Mopsuestia] ar prefera mai degrabă să ardă decât să facă așa ceva [să-l dea anatemei pe acesta și scrierile lui], atunci de ce să reaprindem o flacără care s-a potolit și să răscolim în mod nepotrivit tulburări care au încetat, riscând ca cele din urmă să se arate a fi mai rele decât cele dintâi?” 16. La această iconomie temporară face referire și Sfântul Teodor Studitul aproape patru secole mai târziu și o justifică drept o cale specifică de aplicare a iconomiei temporare 17.

Cât de serioasă a fost această iconomie, cu toate că Teodor murise deja și nu fusese condamnat nominal 18, reiese din compararea acestei atitudini a Sfântului Chiril al Alexandriei cu atitudinea sa față de pomenirea sfântului Ioan Hrisostom, adormit și el, în dipticele Bisericii Constantinopolului (amintim că inițial Sfântul Chiril a fost influențat în acest sens de propaganda unchiului său Teofil al Alexandriei [385-412], care a avut rol primordial cu puțini ani mai înainte, în persecutarea Sfântului Ioan Hrisostom); în anul 417, Sfântul Chiril a fost convins de către Patriarhul Atic al Constantinopolului, care, la rândul său, fusese convins de către împăratul Teodosie al II-lea, să accepte înscrierea numelui Sfântului Ioan Hrisostom în diptice, pe baza argumentației lui Atic, potrivit căreia pomenirea unei persoane adormite, chiar dacă aceasta a provocat schismă, nu reprezintă ο greşeală 19. Chiril a reacționat însă virulent atunci când

Vezi supra, nota 14.

Sfântul Teodor Studitul, Ναυκρατίῳ τέκνῳ (Ἐπιστολὴ 49η) (“Fiului Naucratie” [Epistola 49]), apud Theodori Studitae Epistulae (Corpus Fontium Historiae Byzantinae XXXI/1, series Berolinensis), recensuit G. Fatouros, ed. Walter de Gruyter, (în continuare Fatouros), vol. 1, Berolini et N. Eboraci 1992, p. 141 ș.u. (PG 99, 1085C.1088D): „Ai întrebat pentru ce dumnezeiescul Chiril a făcut iconomie ca să nu se despartă de cei de la Răsărit care pomeneau în diptice pe Teodor al Mopsuestiei, acesta fiind eretic, dacă [aceia] ţineau întregi dogmele cele mai drepte şi cele mai importante ale dreptei credinţe [şi cea de acum a dumnezeiescului Chiril. Acestea se fac până la o vreme, neavând nimic vrednic de învinuire, nici nu sunt cu ceva în afara legii, ci coboară ştacheta mai jos şi nu ţin de acrivia cea peste măsură. Căci aceasta este iconomia «pentru o vreme»]”.

18 Faptul că nu a existat o condamnare nominală a lui Teodor de Mopsuestia și că a murit aflându-se în comuniune cu Biserica, a fost prezentat de către adepții săi drept un element în favoarea acestuia. Sfântul Chiril pare că nu acceptă însă aceasta drept argument disuasiv împotriva condamnării post mortem a acestuia și a scrierilor sale.

Sfântul Chiril al Alexandriei, Πρόκλῳ ἐπισκόπῳ Κωνσταντινουπόλεως (Ἐπιστολὴ 72η) (“Lui Proclu, Episcopul Constantinopolului” [Epistola 72]), PG 77, 345A: „Și după cum spun, mulți se necăjesc din pricina faptului că acum este afurisit un bărbat renumit și adormit [fiind] în comuniune cu Biserica [...] Dacă unii din Răsărit au încercat cu nepăsare să facă acest lucru [afurisirea] și nu s-au așteptat la nicio reacție, acum nu trebuie să le ceară socoteală acestora, și mai ales în scris”.

19 Attic al Constantinopolului, Πρὸς Κύριλλον (Ἐπιστολὴ 75η) (“Către Chiril” (Epistola 75]) PG 77, 352A.B: „Iar [împăratul] a răspuns că nu este eronat a scrie numele unui bărbat plecat [din această viață], spre statornicia, unirea în cuget și pacea popoarelor. Fiind așadar convins de acestea (și cum ar fi putut fi altfel de vreme ce era necesar?), pentru ca cele ale noastre să nu devină preocupare a mulțimii și ca orașul să nu se obișnuiască cu democrația, m-am pregătit să scriu alocuţiunea [...] către cei care nu 16 17

CAZURI DE APLICARE A PRINCIPIULUI ICONOMIEI

99

a aflat că Sfântul Ioan Hrisostom a început să fie pomenit nu ca mirean (deci, caterisit), ci ca episcop al Constantinopolului și nici nu a vrut măcar să țină seama de faptul că existau încă adepți ai Sfântului Ioan Hrisostom, care se îngrădiseră de ceilalți episcopi și așteptau, pentru a se uni, pomenirea Sfântului Ioan 20. Sfântul Chiril a fost deci mai tolerant, prin iconomie, față de un adevărat eretic, care murise și nu fusese condamnat nominal, Teodor de Mopsuestia, decât față de un sfânt, Ioan Gură de Aur, adormit anterior, care fusese caterisit în mod oficial, însă pe nedrept (în cele din urmă, întreaga problemă și-a găsit rezolvarea prin intervenția Maicii Domnului și Sfântul Chiril a cedat) 21.

Desigur, această iconomie a Sfântului Chiril și a Bisericii față de Teodor de Mopsuestia a fost încununată de succes în cele din urmă, fiindcă, așa cum reiese din Actele Sinodului al V-lea Ecumenic din anul 553, care îl anatematizase pe Teodor post mortem 22, numele acestuia fusese șters deja cu câteva decenii înainte din dipticele din zona Mopsuestiei 23. În orice caz, din aceste două împrejurări reiese, în mod limpede, că pomenirea unui eretic nu îi „întinează” în mod inevitabil, adică necondiționat, pe cei care au comuniune cu cei ce-l pomenesc.

au comuniune euharistică cu noi. Nici împărtășirea tainelor săvârșite pe Sfânta Masă (Sfânta Euharistie)”.

20 Sfântul Chiril al Alexandriei, Πρὸς Ἀττικὸν (Ἐπιστολὴ 76η) („Către Attic” [Epistola 76]), PG 77, 352D.353A.356D: „Întrebându-i pe cei care veniseră de acolo, am aflat că [numele lui Ioan] a fost trecut nu în listele mirenilor, ci în cele ale episcopilor. [...] Căci cum poate fi trecut laolaltă cu preoții lui Dumnezeu și cum poate avea acceași parte cu aceia cel care a fost scos afară din treapta preoțească? Cum va fi în listele slujitorilor cel ce a fost scos în afara zidurilor Bisericii? [...] a așeza un mirean dimpreună cu cei ce s-au remarcat în treapta preoțească și a-i acorda aceeași măsură a cinstei este ca și cum am am zgudui din temelii așezămintele Bisericii”.

21 Sfântul Nicodim Aghioritul, „Λόγος ἐγκωμιαστικός εἰς τήν ἀνακομιδήν τοῦ λειψάνου τοῦ ἐν ἁγίοις Πατρός ἡμῶν Ἰωάννου τοῦ Χρυσοστόμου” („Cuvânt de laudă la aducerea moaștelor celui întru sfinți Părintelui nostru Ioan Gură de Aur”) (dintr-un manuscris al Sfântul Mânăstiri Sfântul Ioan Hrisostom, Naxos), apud Εἰς τόν Οἰκουμενικόν Διδάσκαλον καί Φωστῆρα τῆς Ἐκκλησίας ἅγιον Ἰωάννην τόν Χρυσόστομον, ed. „Orthódoxos Kypséli”, Tesalonic f.a, p. 23; potrivit istorisirii, Maica Domnului, i-a împăcat, în vedenie, pe Sfântul Ioan Hrisostom, cel nedreptățit, care murise, și pe Chiril, care trăia, spunându-i celui dintâi: „Pentru mine ai fost iertat; căci mult s-a străduit [Chiril] pentru mine, rușinându-l pe Nestorie cel necuviincios și pe mine m-a vestit ca Născătoare de Dumnezeu; căci din neștiință a dobândit părere proastă despre tine și arată vădit că o va lepăda pe aceasta în desăvârșită cunoștință”.

22 Acte, actul IX, 4, 8-18 apud Mitropolit Meletie al Nicopolei, Ἡ Ε’ Οἰκουμενική Σύνοδος (Εἰσαγωγή, Πρακτικά, Σχόλια) (Sinodul al V-lea Ecumenic [Introducere, acte, comentarii]), Atena, 1985, p. 574-580.

23 Acte, actul V (partea I, subiectul V) apud Mitropolit Meletie al Nicopolei, op. cit., p. 392: „Și aceia, încredințându-ne de veridicitatea celor ce aveau să spună, prin înfricoșătoare jurăminte, și amintind și vârsta pe care o aveau, au spus că nu aveau cunoștință când a fost șters numele lui Teodor cel vechi din sfintele diptice, știau însă că în locul lui a fost scris Chiril, cel de sfântă pomenire, Arhiepiscop al marelui oraș Alexandria. Și am constatat, Dumnezeu ne este martor, că mărturiile lor erau confirmate și de sfintele diptice pe care le aveam în mâinile noastre”.

100

MONAH SERAFIM ZISIS

2. Despre Sfântul Teodor Studitul Sfântul Teodor Studitul, marele mărturisitor și părinte al monahismului, ne atrage interesul în mod deosebit în cercetarea subiectului nostru, fiindcă din cauza severității sale în subiectele legate de comuniunea cu erezia, care poate îmbrăca multe forme 24, severitate care a întreținut sfintele sale lupte împotriva ereticilor iconomahi și adulterini, a fost prezentat în mod exacerbat ca susținător al unei acrivii rigide, care exclude orice iconomie în relațiile cu cei cu cuget eretic.

Este sugestiv faptul că cei cărora Sfântul Teodor Studitul li s-a opus și față de care a aplicat, în cadrul principiului iconomiei, întreruperea comuniunii (în parte sau total, după caz), și anume Patriarhii Constantinopolului Tarasie și Nichifor, sunt și ei sfinți ai Bisericii noastre, și nu întinați și lipsiți de comuniune, din pricina iconomiei; Canonul 15 al Sinodului I-II al Sfântului Fotie cel Mare (din anul 861) a constituit, se pare, o încercare de moderare a atitudini severe față de erezii, așa cum o concepeau Sfântul Teodor și studiții.

Subiectul „ereziei miheiene”, așa cum o numește Sfântul Teodor, a revenit în scurta perioadă cuprinsă între cele două etape ale iconomahiei (726-787 și 813843); în anul 795 împăratul Constantin al VI-lea (780-797) a închis-o pe împărăteasa Maria într-o mănăstire și s-a căsătorit cu Teodota (dama de companie a soției sale), care era chiar rudă a Sfântului Platon, starețul Mânăstirii Studion, și a Sfântului Teodor însuși. Patriarhul, Sfântul Tarasie, a tolerat cu nemulțumire pentru o vreme și în tăcere săvârșirea acestei căsătorii nelegiuite, pentru a nu deteriora raporturile dintre Stat și Biserică, care, după după 60 de ani de iconoclasm și persecuții, erau foarte fragile. Urmașul patriarhului, Sfântul Nichifor, silit de împăratul Nichifor I, l-a restaurat sinodal (în anul 806) pe preotul iconom Iosif, „săvârșitorul unirii adultere”, cel care binecuvântase căsătoria nelegiuită (795) și care fusese ulterior caterisit (797) de către Tarasie; un mic nou sinod, întrunit în anul 809, l-a restabilit din nou pe iconomul Iosif și i-a anatematizat pe toți cei care nu acceptau această iconomie „mântuitoare”.

Acest moment a reprezentat și întreruperea pomenirii – realizate până atunci prin iconomie – Sfântului Nichifor, Patriarhul, de către studiți, și începerea unui război deschis (întrucât din anul 806 aceștia îl pomeneau pe Patriarhul Nichifor, însă nu slujeau împreună cu acesta și nu aveau relații cu el 25). Severitatea

Sugestivă este în acest sens analiza a diferite cazuri, sub formă de întrebări şi răspunsuri, dezvoltată în scrisoarea 552, lipsită de titlu (Soluții pentru diferite capitole) (Fatouros, vol. 2, p. 840-846, PG 99, 1660C-1668A).

25 Sfântul Teodor Studitul, Θεοφίλῳ Ἡγουμένῳ (Ἐπιστολὴ 39η) („Egumenului Teofil” [Epistola 39]),Fatouros, vol. 1, p. 113 (PG 99, 1048D.1049A): „Şi dacă ar zice cuvioşia ta cum de nu am spus aceasta mai înainte de robie, ba că şi noi i-am pomenit pe cei din Bizanţ, aceea să se ştie că [atunci] nu fusese sinod, nici era pronunţată anatema şi dogma cea rea. Şi mai înainte de acestea nu era sigur dacă trebuie să ne depărtăm cu totul de cei fărădelege sau numai să fugim de împărtăşirea pe faţă cu ei, dar să-i pomenim [totuşi], printr-o iconomie cuvenită până la o vreme. Dar când necredinţa eretică a ieşit limpede pe faţă şi a fost dată la arătare prin sinod, trebuie de acum să-ţi arăţi pe faţă evlavia ta, împreună cu toţi ortodocşii, prin faptul de a nu te împărtăşi cu cei rău credincioşi, nici să 24

CAZURI DE APLICARE A PRINCIPIULUI ICONOMIEI

101

Cuviosului Teodor privitor la întreruperea comuniunii cu cei care îi pomeneau pe episcopii „sinodului adulterin” sau aveau legătură sau erau de acord cu aceștia și cu Iosif, ajungea chiar până la evitarea mesei comune cu aceștia. În acest context, într-o anumită scrisoare a sa, Epistola 49, adresată fiului său duhovnicesc Naucratie, care și el este un sfânt al Bisericii noastre, Sfântul Teodor determină gradul și modul în care este permis o anumită iconomie în relațiile dintre studiți și ortodocșii care îi pomeneau pe iniţiatorii ereziei miheiene sau aveau comuniune cu aceia. În această scrisoare scrie printre altele că, dacă un preot este ortodox, dar îl pomenește pe episcopul eretic (miheian), atunci se poate îngădui doar ca acesta să ia parte la o masă comună și să binecuvânteze și să cânte acolo, nefiind îngăduită slujirea comună cu ereticii 26.

Dacă însă nu doar preotul, ci și episcopul acestuia, pe care preotul îl pomenește, sunt ortodocși, atunci situația se schimbă și putem să ne împărtășim din mâinile acestui preot sau să slujim împreună cu el; se precizează însă că Sfântul Teodor vorbește aici despre un episcop care (1) nu a luat parte la sinodul din 809, (2) mărturisește că acesta este o „adunare mincinoasă” și (3) îl pomenește pe întâistătătorul său arhiereu de teamă: „Iar despre celelalte întrebări (dacă episcopul nu s-a aflat în sinodul adulter şi îl numeşte adunătură mincinoasă, dar îl pomeneşte pe mitropolitul său care s-a aflat în acel sinod, dacă deci trebuie să ne împărtăşim de la un preot al [acelui] episcop ortodox) am răspuns şi în alte [dăţi], în scrisorile către Evod, că: Pentru iconomie, trebuie [să ne împărtăşim], numai să nu liturghisească împreună cu ereticii [preotul respectiv]. Căci nu e nimic, de vreme ce îl pomeneşte pe episcopul ortodox, chiar dacă acela, de frică, îl pomeneşte pe mitropolitul său, care e eretic. Dacă preotul unui astfel de [episcop] este chemat la priveghere, trebuie să mergem, iar biserica dată lui trebuie acceptată şi trebuie îngăduit ca el [preotul] să vină să liturghisească în ea sau să pomenească vreun mort, desigur ortodox; şi este iertat şi nimic nu-l opreşte pe [preotul] care a primit [biserica de la acel episcop] să liturghisească în ea” 27.

pomeneşti pe vreunul din cei aflaţi în sinodul cel adulter sau care cugetă la fel cu el [cu sinodul adulter]”.

26 Idem, Ναυκρατίῳ τέκνῳ (Ἐπιστολὴ 49η) („Fiului Naucratie” [Epistola 49]), Fatouros, vol. 1, p. 143 (PG 99, 1089B).

27 Ibidem, Fatouros, vol. 1, p. 143 (PG 99, 1088D.1089A.): „Περὶ δὲ τῶν ἄλλων πεύσεων (εἰ ὁ ἐπίσκοπος οὐχ εὕρηται εἰς τὴν μοιχοσύνοδον, καλοίη δὲ αὐτὴν ψευδοσύλλογον, μνημονεύοι δὲ τὸν ἐν αὐτῇ εὑρεθέντα μητροπολίτην αὐτοῦ· ἐκ τοῦ πρεσβυτέρου τοῦ ἐπισκόπου ὀρθοδοξοῦντος, εἰ χρὴ κοινωνεῖν) ἀπεκρίθην καὶ δι΄ ἑτέρων, τῶν πρὸς Εὐόδιον γραμμάτων, ὅτι ναί, οἰκονομίας χάριν, μόνον μὴ συλλειτουργοῦντος αὐτοῦ αἱρετικοῖς. Εἰς οὐδὲν γάρ ἐστι, μνημονευομένου τοῦ ἐπισκόπου ὀρθοδόξου ὄντος, κἂν ἐκείνου φόβῳ αἱρετικὸν ἀναφέροντος τὸν οἰκεῖον μητροπολίτην. Τοῦ τοιούτου πρεσβυτέρου καὶ εἰς παννυχίδα προσκαλουμένου, ἰτέον, καὶ ἐκκλησίαν παρ΄ αὐτοῦ δεδομένην ληπτέον καὶ εἰς αὐτὴν ἐρχομένου αὐτοῦ λειτουργῆσαι παραχωρητέον ἢ καὶ μνημονεῦσαι νεκρόν, ὀρθόδοξον μέντοι, συγχωρητέον καὶ ἐν αὐτῇ λειτουργεῖν τὸν λαβόντα οὐδὲν κωλυτέον”.

102

MONAH SERAFIM ZISIS

Vreau să vă atrag atenția aici asupra câtorva puncte: a. Este vorba despre perioada de după anul 809, adică după perioada iconomiei studiților față de Patriarhul Nichifor, este deci o perioadă de tensionare a disputei 28. b. În această perioadă, Sfântul Teodor numește în mod deschis susținerea sinodală a căsătoriei adulterine „erezie miheiană”; ba chiar, nu consideră că această erezie ar fi mai mică decât aceea iconomahiei 29, fiindcă încălcarea Evangheliei o numește „iconomie mântuitoare” și deschide calea spre încălcarea nestăvilită a dumnezeieștilor așezăminte de către excesele episcopilor 30. c. Pe acest episcop Sfântul Teodor îl numește ortodox (sau având cuget ortodox), cu toate că acesta, de teamă, îl pomenește pe întâistătătorul (mitropolitul) său cu cuget eretic eretic adulterin. d. O expresie pe care o folosește Sfântul Teodor este ambiguă din punct de vedere sintactic (μόνον μή συλλειτουργοῦντος αὐτοῖς αἱρετικοῖς, “numai să nu liturghisească împreună cu ereticii” – genitiv absolut) și nu permite să se înțeleagă imediat dacă drept premisă a acestei comuniuni consideră slujirea cu ereticii a episcopului ortodox în cauză sau a preotului ortodox aflat sub ascultarea acestuia. Pe baza altor scrieri ale Sfântului, credem că aici se referă la preot 31. Cu alte cuvinte, preotul în cauză (care se află sub ascultarea episcopului 28 Editorul scrisorilor Sfântului Teodor, G. Fatouros (vol. 1, p. 194*), plasează scrisoarea în anii 810-811. („Aus den Ausführungen des Theodoros über die zerstreuten Studiten usw. geht hervor, daß der Brief nicht gleich nach Januar 809 geschrieben wurde. Er ist wahrscheinlich auf 810-811 anzusetzen”). În orice caz, din conținutul acesteia, unde se vorbește despre „sinodul adulter”, reiese că și întreruperea deplină a comuniunii cu Patriarhul Nichifor este plasată tot după anul 809.

29 Sfântul Teodor Studitul, Στεφάνῳ ἀναγνώστῃ καί τοῖς σύν αὐτῷ (Ἐπιστολὴ 53η) (“Citeţului Ştefan şi celor împreună cu el” [Epistola 53]), Fatouros, vol. 1, p. 159 (PG 99, 1108A.): „Iar acest lucru, care ţine de erezia iconomahă, chiar dacă vine în al doilea rând, nu este însă mai mic în ochii celor ce privesc drept credincios]”.

30 Cf. Idem, Λέοντι Πάπᾳ Ῥώμης (Ἐπιστολὴ 33η) („Papei Leon al Romei” [Epistola 33]), Fatouros, vol. 1, p. 92 (PG 99, 1017C.1020A): „...adică ceea ce s-a spus acolo prin desfrânarea idolatră s-a făcut și aici prin confirmareα cununării adulterinilor. Pentru că ambii față de același Domn fac neascultare, cei dintâi prin încălcarea legii, iar ceilalți prin încălcarea Evangheliei. [...] pe cei care s-au luptat pentru adevăr și pentru dreptate până la sânge, precum au fost Sfântul Ioan Botezătorul și Sfântul Ioan Gură de Aur, le interzic să îi imite. Susțin că fiecare dintre ierarhi are o putere mai mare decât canoanele, în contradicție cu cele ce stabilesc acestea”.

31 În aceeași epistolă, idem, Ναυκρατίῳ τέκνῳ (Ἐπιστολὴ 49η) („Fiului Naucratie” [Epistola 49]), Fatouros, vol. 1, p. 143 (PG 99, 1089B): „Dar dacă [preotul] pomeneşte vreun episcop eretic, chiar dacă [preotul] are vieţuire fericită, chiar dacă e ortodox, trebuie să ne depărtăm de dumnezeiasca împărtăşanie; dar când e vorba de masa de obşte – de vreme ce doar acolo [la liturghie], din frică, îl pomeneşte [pe episcopul eretic] - ar putea fi acceptat [acel preot] să binecuvânteze şi să cânte cu noi, dar numai dacă nu a slujit, nici nu a avut conştient părtăşie nici cu eretic, nici cu episcopul său, nici cu vreun altul [de acest fel]”. De asemenea, într-o altă scrisoare, într-un context similar, Idem, Ναυκρατίῳ τέκνῳ (Ἐπιστολὴ 40η) („Fiului Naucratie” [Epistola 40]), Fatouros, vol. 1, p. 117 ș.u. (PG 99, 1053C.D): „Despre celelalte întrebări ale tale: la prima, despre preotul ortodox, dar care pomeneşte din frica de prigoană, pe episcopul eretic, ţi s-a răspuns mai înainte, dar [îţi răspund] iarăşi: dacă nu va liturghisi împreună cu un eretic şi nu se va

CAZURI DE APLICARE A PRINCIPIULUI ICONOMIEI

103

ortodox pomenitor) nu trebuie să slujească împreună cu cei cu cuget eretic adulterin. e) Această poziție a Sfântului Teodor pare să se afle în contradicție cu atitudinea pe care o are Sfântul în alte scrisori ale sale: astfel este, de exemplu Epistola 40, în care Sfântul Teodor critică o mănăstire care a acceptat hirotonii de la un episcop, cu toate că acesta mărturisește că este rău că s-a făcut sinod, Sfântul considerându-l pe acest episcop eretic doar pentru faptul că îi pomenește pe superiorii săi eretici 32. Cărui fapt se datorează diferența dintre aceste două epistole?

Propun, cu smerenie, drept probabilă explicație, faptul că, în Epistola 49, episcopul „ortodox” pomenit (conform cuvintelor Sfântului Teodor Studitul), cu toate că pomenește un mitropolit eretic („adulterin”), are însă în mod vădit și mărturisitor o atitudine dezaprobatoare față de erezie și față de sinodul susținător al acesteia și nu este părtaș al acestora, ci pomenește, așa cum se spune, din teamă; dimpotrivă, episcopul care hirotonește în Epistola 40 condamna erezia la nivel personal ∗, nevădit, însă în rest părea, poate, indiferent.

Pe baza celor expuse mai sus, sunt de părere că, potrivit Sântului Teodor, nu există în mod necondiționat o „molipsire” din pricina pomenirii unui episcop cu cuget eretic, atunci când există un motiv rezonabil de aplicare a iconomiei, iar în rest există îndrăzneala Mărturisirii Ortodoxe.

3 Despre comuniunea dintre Roma și Constantinopol, în pofida adaosului filioque Ultimul caz din punct de vedere cronologic, la care vom face referire, este cunoscuta erezie filioque („și de la Fiul”), termen adăugat de franci la Simbolul de Credință, în articolul despre Sfântul Duh, dorind să indice purcederea Sfântului Duhul nu numai de la Dumnezeu Tatăl, ci și de la Fiul.

împărtăşi cu unii ca aceştia, trebuie primit unul ca acesta când e vorba de mâncat împreună şi de psalmodiere şi de binecuvântarea bucatelor (şi aceasta prin iconomie), dar nu la dumnezeiasca împărtăşanie]”.

32 Idem, Ναυκρατίῳ τέκνῳ (Ἐπιστολὴ 40η) („Fiului Naucratie” [Epistola 40]), Fatouros, vol. 1, p. 119 (PG 99, 1056D.1057A): „Preotului şi egumenului le-ai răspuns bine: să fie opriţi de la liturghisire cei hirotoniţi acum de către arhiereul aflat de curând în biserică, dar care zice în acelaşi timp că în chip rău s-a făcut sinodul şi că „pierim”.

Fiindcă pentru ce, mărturisind [dreapta credinţă], nu fuge de pierzanie, despărţindu-se de erezie, ca să rămână episcop înaintea lui Dumnezeu? Iar acum sunt primite [valabile] hirotoniile lui! Dar de ce, fiind limpede erezia [lui] egumenul a mai adus la o hirotonie eretică pe fraţi? Aşadar, dacă cel ce i-a hirotonit s-ar fi îndreptat, puteau deîndată să lucreze cele sfinte, dar cât timp este în erezie, prin faptul că pomeneşte un eretic la liturghie, chiar dacă ar spune că are cuget sănătos, cei pe care i-a hirotonit nu sunt cu adevărat liturghisitori ai lui Dumnezeu]”. ∗ Traducerea românească a epistolelor Sfântului Teodor propune, într-o notă de redactor, explicația că episcopul respectiv condamnă ținerea Sinodului al VII-lea Ecumenic, motiv pentru care Sfântul Teodor nu ar recomanda hirotonirile săvârșite de acesta (vezi Dreapta credință în scrierile Sfinților Părinți, vol. I, Sophia, București, 2006, p. 51) (n. ed.).

104

MONAH SERAFIM ZISIS

Desigur, dat fiind timpul redus pe care îl avem la dispoziție, nu putem face referire la evoluția acestei erezii, care a dus și la întreruperea definitivă a comuniunii dintre întregul Răsărit ortodox și Apusul eretic în anul 1054. În orice caz, se presupune că această erezie a fost oficializată de către Sinodul din Toledo, Spania, în anul 589 (fapt îndoielnic, însă) 33 și în mod cert, de către Sinodul de la Aachen din 809, sub presiunea politică a reprezentativului rege al francilor, Carol cel Mare. După eforturile franco-latinilor în timpul Papei Nicolae (858867), de a impune această erezie în nou-înființata Biserică a Bulgariei în jurul anului 866, erezia a fost condamnată de Sinodul întrunit de Sfântul Fotie cel Mare în anul 867 și, după cunoscutele peripeții interne, prin care a trecut Patriarhia de Constantinopol, filioque a fost condamnat din nou la Sinodul al VIII-lea Ecumenic din 879-880 34. În acest moment, Papa Ioan al VIII-lea, ca și întreaga Patriarhie a Romei, era însuflețit de cugete ortodoxe, în ciuda presiunilor francilor, care au fost principalii promotorii ai ereziei filioque.

Iconomia excepțională – și, probabil, fără precedent – aplicată aici constă în faptul că, pe de o parte, Sinodul al VIII-lea Ecumenic nu a condamnat nominal pe nici unul dintre susținătorii acestei erezii în Occident și, pe de altă parte, în faptul că Papa ortodox Ioan al VIII-lea, deși se afla în comuniune euharistică cu Patriarhia de Constantinopol și cu Patriarhul Fotie cel Mare, rămăsese însă, din iconomie, în comuniune cu episcopii franci care păstrau adaosul filioque, chiar și după Sinodul Ecumenic din 879-880, temându-se ca nu cumva, opunându-se, să provoace impunerea violentă a ereziei în Occident de către franci, și având, de asemenea, și intenția, precum și speranțe întemeiate, să schimbe cugetul eretic al francilor, fără sancțiuni bisericești și întreruperea comuniunii cu aceștia. În primul rând, grăitoare în acest sens este scrisoarea Papei către Patriarhul Fotie după Sinodul al VIII-lea Ecumenic, prin care cere aplicarea iconomiei; în scrisoarea sa confirmă cugetul său ortodox și îi critică pe cei care îl calomniază, susținând contrariul, și mărturisește că cei care au introdus erezia filioque sunt pasibili de o gravă condamnare, întrucât, denaturând Teologia lui Hristos, pricinuiesc și moarte veșnică adepților lor, făcându-se asemenea trădătorului Iuda 35. În ceea ce privește însă iconomia, ajunge să îi adreseze Sfântului Fotie 33 Fericitul Părinte Arhimandrit Spyridon Bilalis dovedește cu argumente aproape irefutabile, că nu a existat o astfel de timpurie întărire sinodală a ereziei și că Actele Sinodului de la Toledo au fost măsluite. Arhim. Spyridon P. Bilalis, Ἡ αἵρεσις τοῦ Filioque, τομ. Α’ (ἱστορικὴ καὶ κριτικὴ θεώρησις τοῦ Filioque), ed. Orthodoxos Typos, Atena, 1972, p. 62-68.

34 Vezi remarcabila ediție a Actelor Sinodului, apud Dositei al Ierusalimului, Τόμος Χαρᾶς, ed. îngrijită de K. Siamakis, ed. B. Rigopoulos, Tesalonic 1985, pp. 257-386.

Condamnarea adaosului filioque la pp. 376-382 (Actul VI), dar și în Actul următor, Actul VII. 35 Ἐπιστολὴ τοῦ μακαρίου Ἰωάννου Πάπα Ρώμης τοῦ η΄ πρὸς τὸν ἁγιώτατον Φώτιον ἀρχιεπίσκοπον Κωνσταντινουπόλεως („Scrisoarea fericitului Papă Ioan al VIII-lea către preasfințitul Fotie, arhiepiscopul Constantinopolului”), în Πρακτικὰ τῶν Ἁγίων καὶ Οἰκουμενικῶν Συνόδων, ed. Coliba Sfântul Proroc Ioan Botezătorul, Sfântul Schit Sfânta Ana, vol. III, Sfântul Munte, 1976, p. 478a.b: „...Pe cei care cutează a face acestea îi așteaptă o grea osândă [...], dar și pe cei care s-au bazat pe propria lor părere (minte) pentru a face aceasta, îi judecăm ca pe niște călcători ai cuvintelor dumnezeiești și

CAZURI DE APLICARE A PRINCIPIULUI ICONOMIEI

105

următoarele cuvinte: „...fiind un om cu judecată și plin de înțelepciune, credem că nici Sfințenia ta nu ignoră faptul că a-i convinge și pe ceilalți episcopi ai noștri să cugete astfel [în chip ortodox, împotriva lui filioque] ne pune într-o mare dificultate. Pentru că nimeni nu ar putea cu ușurință să schimbe atât de grabnic un lucru care privește cele dumnezeiești, cu toate că acesta a debutat într-un timp scurt și nu e statornicit de mulți ani. Și pentru aceasta, ni s-a părut a fi bine să nu fie silit cu forța cineva dintre ai noștri să părăsească adaosul pe care l-a făcut Simbolului, ci mai bine, cu îngăduinţă și iconomie, pregătește-i cu sfaturi, treptat, să se depărteze de blasfemie” 36.

Sfântul Ghenadie Scholarios, ucenic autentic și urmaș al Sfântului Marcu al Efesului și cel dintâi patriarh (1454-1456) al Constantinopolului după căderea sub turci, comentând cinci secole și jumătate mai târziu, situația Bisericii din Apus, în timpul lui Fotie cel Mare și al Papei Ioan al VIII-lea, confirmă, în primul rând, faptul că și în Apus existau ortodocși care apărau cu zel învățăturile Sfinţilor Părinţi împotriva adaosului filioque, în așa măsură încât puțin a lipsit să se producă și în Apus o dezbinare („διῃρῆσθαι Λατῖνοι καὶ πρὸς ἑαυτοὺς ἐκινδύνευον”) 37 – de aici reiese, prin urmare, că nu a existat de la început întrerupere a comuniunii din cauza ereziei filioque - și pe de altă parte apără autenticitatea scrisorii Papei ortodox, puse la îndoială de franci, și justifică exercitarea iconomiei menite „ca pe frații și cei purtători de aceeași cinste, care se sfâșiau reciproc pentru acestea, să îi mângâie cu nădejdea îndreptării și să îi convingă să se liniștească și să nu fie scandalizați de zvonurile legate de modernisme, fiindcă vor fi dezrădăcinate în liniște și prin metode ecleziastice și falsificatori ai teologiei Stăpânului Hristos [...] și îi punem alături de Iuda, pentru că la fel a cutezat și el, dar și pe aceia dintre credincioși, care sunt membri ai trupului Acestuia (al lui Hristos) și care se sfâșie și se separă unii de ceilalți și astfel îi duc pe aceștia la moartea veșnică și mai mult pe ei înșiși, îi sugrumă ca acel ucenic necinstit (sic) [...] potrivit este frăției tale a nu avea nici o pricină de supărare împotriva noastră, nici ca mai departe să se rupă de trupul Bisericii, ci mai mult să se lupte împeună cu noi cu iconomie și îngăduință și pe ceilalți, cei care s-au depărtat de la adevăr, să îi readucă la acesta”.

36 Ibidem, p. 478b: „... οἰόμεθα δὲ μηδὲ τὴν σὴν ἱερότητα ἀγνοεῖν, ὡς οὖσαν νουνεχῆ τε καὶ πλήρη σοφίας, ὅτι τὸ καὶ τοὺς λοιποὺς ἡμῶν ἐπισκόπους καταπεῖσαι οὕτω φρονεῖν, εἰς δυσχέρειαν ἡμῖν οὐ μικρὰν ἐμπίπτει. Ὅτι πρᾶγμά τι θειότερον οὕτω ταχέως μεταβαλεῖν, οὐδεὶς ἂν εὐκόλως δυνηθείη, εἰ καὶ βραχεῖ χρόνῳ τὴν ἔναρξιν εἴληφε καὶ οὐκ ἔστι παγιωθὲν ἐκ πολλῶν ἐνιαυτῶν· καὶ διὰ ταῦτα καλῶς ἔχειν ἔδοξεν ἡμῖν, ἵνα μὴ κατὰ βίαν ἀναγκασθῇ τις παρ΄ ἡμῖν ἐᾶσαι τὴν προσθήκην ἣν ἔφθασεν ἐν τῷ συμβόλῳ προσθεῖναι, ἀλλὰ μᾶλλον μετὰ ἐπιεικείας καὶ οἰκονομίας παρασκεύασον τούτους κατὰ βραχὺ παροινοῦντα [mai degrabă: παραινῶν τοῦ] ἀποστῆναι τῆς βλασφημίας”.

37 Sfântul Ghenadie Scholarios, Περὶ τῆς ἐκπορεύσεως τοῦ Ἁγίου Πνεύματος, τμῆμα Α΄ (“Despre purcederea Duhului Sfânt, partea I”), Περὶ τῶν αἰτίων τοῦ σχίσματος κατ’ ἐπιδρομήν (“Despre cauzele schismei – pe scurt”), §6, apud Oeuvres Completes de Gennade Scholarios, tome II, ed. L. Petit - X. Siderides - M. Jugie, Paris 1929, p. 16: „Mai mult au venit la romani de acolo, pentru că mulți apărau Bisericile din Răsărit și astfel au fost în primejdia de a se dezbina și latinii, atunci când au examinat cauzele schismei, care pe toți i-a întristat, în discuțiile pe care obișnuiau să le facă aceia, cu pretexte i-au îndepărtat pe ai noștri și au crezut că credeau cu mai multă înțelepciune în Duhul Sfânt, rămânând [credincioși] celor din vechme”. Semnalarea acestei situații deosebite, apud Arhim. Sp. Bilalis, Ἡ αἵρεσις τοῦ Filioque, τομ. A΄ (ἱστορικὴ καὶ κριτικὴ θεώρησις τοῦ Filioque), ed. Orthodoxos Typos, Atena 1972, p. 82, nota 190.

106

MONAH SERAFIM ZISIS

părintești” 38; de asemenea, Gehenadie dă mărturie despre credința ortodoxă a Papei Ioan al VIII-lea și despre faptul că iconomia aplicată de acesta este lăudabilă, confirmă motivele bune ale aplicării acesteia și spune în final că Papa Ioan „a murit în tradițiile și credința pe care i-a încredințat-o Dumnezeu a înfățișat-o lui Dumnezeu nevătămată și neprihănită și s-a arătat în chip vădit că nu s-a gândit niciodată la apostazia generaţiilor următoare” 39.

Părintele Ioannis Romanidis, de ale cărui cugete sănătoase antifrance nimeni nu se poate îndoi, într-un articol care tratează în mod special filioque, dezvoltă pe larg aspectele legate de iconomia aceasta a Papei Ioan și a lui Fotie cel Mare, confirmând-o și justificând-o; printre alte remarci importante, scrie: „puterea Romei nu se consolidase însă atât de mult, încât să îi permită papalității să facă față în anul 879 unui război dogmatic deschis cu francii. Un astfel de conflict deschis ar fi dus la transformarea Romaniei papale într-un ducat franc și a populației romeice în situația în care s-au aflat creștinii care fuseseră cuceriți în alte părți ale Imperiului Roman de Apus de către franci și alte popoare germanice și ar fi însemnat, desigur, și adăugarea prin forță a lui filioque la Simbolul de credință, așa cum a semnalat Ioan. Totodată, se pare că după moartea lui Carol cel Mare, papii romani au reușit să aibă o influență reală asupra regatelor france, care recunoașteau puterile magice ale papilor de a unge împărat în Apus, făcându-l astfel egal cu împăratul din Răsărit. Se pare că Ioan al VIII-lea a avut un extraordinar succes în acest sens și nu există nici o îndoială că rugămintea pe care i-o adresează lui Fotie, de a-i îngădui să folosească persuasiunea pentru eliminarea adaosului filioque, se baza pe o reală probabilitate de reușită” 40.

38 Sfântul Ghenadie Scholarios, Περὶ τῆς ἐκπορεύσεως, op. cit. p. 16: „După cum se vede din scrisoarea lui către Fotie, pe care o condamnă cei care nu au adevărul, judecând totul după înțelegerea lor vicleană, după ce trebuie să recunoaștem această măsluire, de vreme ce aparent lucrurile mărturisesc la fel și sunt în acord? [...] Fiindcă cine nu știe că, înainte de adaos orice pricină îl avea ca punct de referință pe președintele (întâistătătorul) Romei și revendicarea mărturisirii comune și a credinței, precum și condamnarea și rezolvarea pricinilor lor, ca pe frații și cei purtători de aceeași cinste, care se sfâșiau reciproc pentru acestea, să îi mângâie cu nădejdea îndreptării și să îi convingă să se liniștească și să nu fie scandalizați de zvonurile legate de modernisme, fiindcă vor fi dezrădăcinate în liniște și prin metode ecleziastice și părintești”.

39 Ibidem, p. 17: „...καὶ μετὰ ταῦτα τοῖς ἐγνωσμένοις ἐναποθνῄσκων καὶ τὴν ἀρχὴν ἐκείνην, ἣν ἐνεπιστεύθη, χωρίς τινος ζημίας καὶ ἄσπιλον παραδιδοὺς τῷ Θεῷ, δῆλος γέγονε μηδὲ βαλόμενος ἐν νῷ ποτε τὴν ὑστέρων ἀποστασίαν”.

40 În cadrul foarte interesantei sale analize, părintele Ioannis Romanidis scrie și următoarele, confirmând atât pozițiile lui Scholarios, cât și autenticitatea și adevărul controversatei scrisori a Papei Ioan al VIII-lea către Sfântul Fotie cel Mare: John S. Romanides, „Franks, Romans, Feudalism and Doctrine. The Filioque (part 3)” http://www.romanity.org/htm/rom.03.en.franks_romans_feudalism_and_doctrine.03. html. „Without ever mentioning the Franks, the Eighth Ecumenical Synod of 879 condemned those who either added or subtracted from the Nicene-Constantinopolitan Creed, and also those who had not yet accepted the Seventh Ecumenical Synod. It must first be emphasized that this is the first instance in history wherein and Ecumenical Synod condemned heretics without naming them. In this case, the heretics are clearly the Franks. It is also significant that Pope John VIII's Commonitorium to the Synod does not mention the need to condemn those who either add or subtract from the Creed. There is,

CAZURI DE APLICARE A PRINCIPIULUI ICONOMIEI

107

Să nu uităm, de asemenea, că este vorba de același Papă Ioan al VIII-lea care l-a ajutat pe Sfântul Metodie, originar din Tesalonic și luminător al slavilor, să fie eliberat din închisoarea clericilor franci, unde fusese închis din pricina poziției sale față de filioque 41.

4. Epilog Cinstiți Părinții și iubiți frați, Din faptele istorice prezentate mai sus, cred că reiese în mod limpede că doar atunci când s-a respectat cu intransigență mărturisirea Ortodoxiei și condamnarea oficială a ereziei sau pentru forță majoră sau din alte motive ecleziastice, comuniunea parțială sau totală cu cei care mențin cugete eretice sau pomenirea temporară a persoanelor cu cuget eretic, aflate în viață sau moarte (sunt excluși, desigur, în ambele cazuri, cei care au fost condamnați nominal ca however, a letter of John to Photios, which is usually published at the end of the acts of the Synod, in which the Filioque is vigorously condemned, and is described as something added not long ago, but never in the Church of Rome. The letter also requested that admonition from the pope be used for its removal, since a harsher approach may lead to its addition by force. It has been argued that the surviving version for the letter is a product of the fourteenth century. However, the existing version fits in perfectly with the conditions of Papal Romania under Frankish domination at the time of John VIII, which could not have been known by either a Frank or an East Roman in the fourteenth century. The power of the Franks over the Papacy, although not completely broken after the death of Charlemagne in 814, was in any case weakened with the dissolution of his Empire, and, in turn, neutralized by the reconquest of South Italian Romania from the Saracens by the Roman army beginning in 876. However, Roman power had not been so strongly established that the Papacy in 879 could afford an open doctrinal war with the Franks. Such an open conflict would have led to the transformation of papal Romania into a Frankish duchy, and of the Roman population into the condition of the Romans conquered in other parts of Western Romania by the Franks and other Germanic nations and, of course, also would have meant the addition of the Filioque to the Creed by force, as pointed out by John. At the same time, the Roman popes, after the death of Charlemagne, seem to have gained a real influence over the Frankish kingdoms which recognized the magical powers of the popes to annoint an emperor in the West, thus making him equal to the emperor in the East. John VIII seems to have been extraordinarily successful in this regard, and there is not doubt that his request to Photios to be allowed to use persuasion for the removal of the Filioque was based on a real possibility of success [...] Of course, German teachers could be very convincing on question of dogma, only by holding a knife to the throat. Otherwise, especially in the time of imposing the Filioque, the theologians of the new Germanic theology were better than their noble peers, only because they could read and write and had, perhaps, memorized Augustine”.

41 Protopresv. Ioannis Romanides, Δογματική καί Συμβολική Θεολογία τῆς Ὀρθοδόξου Καθολικῆς Ἐκκλησίας [Teologia Dogmatică și Simbolică a Bisericii Ortodoxe Sobornicești], vol. I, ed. P. Pournaras, Tesalonic 1999, pp. 331 ș.u. V. și „Ἡ ἑνότης τῶν Ἐκκλησιῶν Ἀνατολῆς καί Δύσεως εἰς τούς Βίους τῶν Ἁγίων Κυρίλλου καί Μεθοδίου” [Unitatea Bisericilor din Răsărit și din Apus în viețile Sfinților Chiril și Metodie], în Θεολόγοι τῆς Θεσσαλονίκης [Teologi ai Tesalonicului], Πατερικά 4, ed. Vryennios, Tesalonic 1997, pp. 13-25.

108

MONAH SERAFIM ZISIS

eretici de către un Sinod), nu s-a considerat întotdeauna că reprezintă părtășie la erezie sau că determină invaliditatea sau „întinarea” Tainelor săvârșite de cei care aplică această iconomie, cu alte cuvinte nu este valabilă o presupusă inevitabilă „întinare” transmisibilă sau „cοmunicantă“ din partea ereziei. Este limpede că o astfel de „întinare”, de ordin general, ar face imposibilă practicarea iconomiei, deoarece principiul de bază al aplicării iconomiei este, potrivit Sfinților Părinți, evitarea concomitentă a păcatului și a fărădelegii, „οἰκονομητέον ἔνθα μή παρανομητέον“ („iconomia trebuie să se facă acolo unde nu trebuie să se facă fărădelege”) 42. Să remarcăm, de asemenea, că sfinții au îngăduit uneori comuniunea parțială a altor ortodocși cu cei cu cuget eretic, însă rareori pare să fi aplicat această îngăduință în propria lor relație cu erezia.

Permiteți-mi însă să fac, în contrapondere, unele remarci: nu este îngăduit ca această iconomie să devină colimvitra absolvirii de eventuala noastră răceală sau de starea de a fi căldicei sau de puțina credință în privința apărării dogmelor ortodoxe. În cazul în care pomenirea din iconomie, descrisă anterior, nu se face din motive suficient de serioase și, în principal, pentru binele Bisericii, există un mare pericol de ordin duhovnicesc, nu pentru că Tainele celor cu cuget eretic sunt invalide și vătămătoare înainte de condamnarea lor sinodală, ci pentru că cei căldicei și reci sunt vătămați de împărtășirea lor cu nevrednicie, de vreme ce nu reușesc să își aducă aportul la luptele ortodoxe. Sfinții Părinți precizează, în mod clar, că trebuie să ne depărtăm nu numai de comuniunea cu preoții eretici, ci și de cea cu cei învinuiți pe faţă pentru vieţuirea lor 43. Sacrificiul pe care îl fac astăzi la nivel social și bisericesc clericii care, conform Sfintelor Canoane, s-au îngrădit și sunt persecutați și calomniați de ecumeniști, și nu numai, ca schismatici, ca fiind „în afara Bisericii”, ar trebui să tragă un semnal de alarmă turmei cea cu nume creștin, pentru gravitatea situației actuale. Iar turma cuvântătoare a lui Hristos are datoria de a participa cu orice preț, cu acrivie, la slujbe unde nu sunt pomeniți responsabili sau împreună-responsabili pentru existența și menținerea ereziei, iar atunci când acest lucru, din motive insurmontabile, nu este posibil, să prefere clerici care cel puțin condamnă erezia și 42 Grigorie al VI-lea al Constantinopolului, Πρός τόν Μολδαβίας Βενιαμίν (1837), apud K. Delikanis, Περιγραφικός Κατάλογος τῶν ἐν τοῖς Κώδιξι τοῦ Πατριαρχικοῦ Ἀρχειοφυλακίου σῳζομένων ἐπισήμων ἐγγράφων (Catalog descriptiv al actelor oficiale păstrate în Codicii Arhivei Patriarhale), vol. III, Constantinopol, 1905, p. 553: „Firește, am învățat că trebuie să aplicăm iconomia în funcție de împrejurări, dar acolo unde nu este ilegal, nici nu ne este îngăduit nouă, cărora Dumnezeu ne-a încredințat păstrarea cu strictețe a sfintelor legi, să le încălcăm folosind ca pretext principiul iconomiei și să mutăm hotarele puse din vechime de către Părinți”. (v. și Arhim. Ieron Kotsonis, Προβλήματα, op. cit, p. 35).

43 Sfântul Teodor Studitul, Πρὸς τὴν σπαθαρέαν, ἧς τὸ ὄνομα Μαχαρᾶ (Ἐπιστολὴ 553η) (“Către soţia unui spătar al cărei nume e Mahara”), ed. Fatouros, vol. 2, p. 847 (PG 99, 1668D): „Căci a te împărtăşi de la un eretic sau de la unul învinuit pe faţă pentru vieţuirea sa, ne înstrăinează de Dumnezeu şi ne face familiari diavolului”. Sfântul Marcu Eugenicul, Πρὸς Ἀρσένιον (“Către Arsenie”), apud Sfântul Marcu Eugenicul, Opere (Τὰ Εὑρισκόμενα Ἅπαντα), vol. 1, ed. Cristian Chivu, Editura Pateres, Bucureşti 2009, p.

328: „La fel și în privința persoanelor învinuite: dacă au fost învinuite pe față și au fost aduși martori ai vinei lor, datori sunt toți – și clericii, și mirenii – să se despartă de ei. La fel e și dacă păcătuiesc pe față”.

CAZURI DE APLICARE A PRINCIPIULUI ICONOMIEI

109

sinodul eretic și, prin urmare, acceptă îngrădirea ca fiind conformă Sfintelor Canoane; de altfel, acest lucru este susținut și de decizia Sinaxei Clericilor și Monahilor Ortodocși. Cuviosul Teodor Studitul ne reamintește de întâietatea dată iconomiei și de faptul că: „precum ştii, definiţia iconomiei este de a nu anula nicidecum ceva din cele statornicite – nici măcar atunci când poți face un mic pogorământ la vremea cuvenită şi pentru un anume motiv, spre a ajunge astfel cu desăvârșire la ceea ce e de dorit – și de a nu permite ca situația să înainteze spre ce e mai rău şi să se pricinuiască pagubă în cele mai desăvârşite lucruri” 44. Desființarea ereziei nu poate fi realizată decât printr-un Sinod extins al Episcopilor, care poate fi alcătuit chiar și din puțini membri, care va condamna Sinodul din Colimbari ca eretic. Aceasta este calea indicată de Sfinții Părinți pe parcursul întregii istorii. Însă trecerea clericilor și îndeosebi a episcopilor la lupta de întrerupere deplină a comuniunii cu erezia, va fi posibilă grație unor Credincioși adevărați, care dovedesc că sunt gata să îi susțină întru toate pe conducătorii Bisericii care își vor asuma această mântuitoare cale anevoioasă și cerească.

Vă mulțumesc.

44 Sfântul Teodor Studitul, Θεοκτίστῳ μαγίστρῳ (Ἐπιστολὴ 24η) [Lui Teoctist, magistrul (Epistola 24)], ed. Fatouros, vol. 1, p. 64 (PG 99, 984B): „Οἰκονομίας γὰρ ὅρος, ὡς οἶσθα, μήτε τι τῶν κειμένων ἀθετεῖν καθόλου, μήτε ἐφ’ ᾧ οἷόν τε μικρὸν ὑφεῖναι κατὰ καιρὸν καὶ λόγον, ὡς ἐντεῦθεν εὑρεῖν τὸ ζητούμενον ἀτεχνῶς, πρὸς τὸ σφοδρότερον ὑπάγεσθαι τῷ πράγμj ατι καὶ ζημιοῦσθαι τὰ τελεώτερα”.

Implicații eclesiologice ale aprobării documentului eretic Declaraţia de la Toronto de către pseudosinodul din Creta Teolog Mihai-Silviu Chirilă 1. Argument După sinodul din Creta, apărătorii „mărturisirii ortodoxe” pe care această adunare ar fi făcut-o lumii întregi au încercat să demonstreze că nu există niciun motiv pentru care sinodul să fie considerat eretic, că acolo s-au luat unele decizii controversate, dar nu atât de grave încât să nu poată fi corectate la un alt sinod de aceeaşi factură cu cel din Colimbari. S-a făcut chiar şi o analogie cu sinodul al II-lea ecumenic, ignorându-se faptul că acela nu a corectat erori grave pe care primul sinod le-ar fi săvârşit, ci doar a dezvoltat doctrinele corecte ale primului sinod, pe care le-a și întărit prin primul canon.

Cele mai multe argumente s-au formulat în jurul expresiei din articolul 6 al documentului sinodal Relaţiile Bisericii Ortodoxe cu ansamblul lumii creştine „admite denumirea istorică de biserici şi confesiuni heterodoxe” 1, criticată în mod vehement de către cei ce se opun sinodului cretan.

Unele argumente prosinodale au încercat să acrediteze ideea că şi alte documente oficiale ale Bisericii (documentele sinodului din 1484 din Constantinopol, enciclica patriarhală din 1848) ar conţine referiri la o oarecare bisericitate acordată romano-catolicilor, sau că foarte mulţi teologi contemporani folosesc această formulare. Această argumentare ignoră câteva aspecte: 1. Documentul sinodului din secolul al XV-lea este unul prin care Biserica Ortodoxă rupe legătura artificială creată cu Roma prin sinodul necanonic de la Ferrara - Florenţa. Desfășurat într-un context dominat de supremația turcească asupra spațiului ortodox și de instabilitatea patriarhilor pe tronul Marii Biserici din Constantinopol, a căror numire și mazilire depindea de jocurile de la curtea turcească, sinodul din 1484 a discutat printre altele modalitatea de reprimire la Ortodoxie a celor care au trăit în teritoriile dominate de latini și au acceptat supremația latină propovăduită de către sinodul de la Ferrara. Din relatările documentelor păstrate și ale istoricilor, sinodul s-a referit în primul rând la grecii care au acceptat supremația catolică în teritoriile conduse de latini, decizia reprimirii lor doar prin mirungere nu a însemnat acceptarea botezului catolic sau recunoașterea bisericității papistașe, iar decizia s-a luat la capătul unei dispute teologice, în care a existat și o părere contrară acesteia 2. În decizia 1 http://basilica.ro/sfantul-si-marele-sinod-relatiile-bisericii-ortodoxe-cu-ansamblul -lumii-crestine-document-oficial/.

2 Steven Runciman, Marea Biserică în captivitate, traducere de Mihai-Silviu Chirilă, Sofia, București, 2012, p. 251.

112

TEOLOG MIHAI-SILVIU CHIRILĂ

luată la 1484 trebuie ținut seama de toate aspectele: influența latină, influența stăpânirii otomane, jocurile politice, opiniile teologice personale ale celor implicați în proces, natura convertiților cărora li se aplica mirungerea (cei mai mulți, greci care doreau să revină la Biserica-mamă odată cu ieșirea de sub supremația politică latină). Această dispută teologică legată de botezul ereticilor convertiți a fost tranșată de către Orosul din 1755, în care s-a decis că toți cei ce vin la Ortodoxie de la eretici trebuie rebotezați 3. Orosul a fost puternic contestat de către trimișii papali și de către unii mitropoliți iluminiști și a contribuit la mazilirea patriarhului care l-a promulgat, ceea ce indică atmosfera politică în care s-au luat aceste decizii.

2. Documentul patriarhal din secolul al XIX-lea descrie papismul printr-o analogie cu arianismul antic, prevestindu-i că nu va birui până la sfârșit 4. Ea consideră filioque erezie și alte învățături papiste inovații, pe misionarii papistași îi numește „traficanți de suflete”. În text, referirea la „Biserica catolică” are în vedere Biserica sobornicească, iar nu erezia papistașă, iar prevederea despre intrarea inovațiilor în „Biserica Apusului” se referă la Biserica Apusului dinainte de schisma din 1054, când Apusul era în comuniune cu Biserica lui Hristos. Despre supremația canonică a Romei, enciclica spune că ea a existat cât timp scaunul Romei „s-a condus curat după dogmele Sfinților Părinți, alăturându-se regulii infailibile a Sfintei Scripturi și a sfintelor Sinoade”, dar după alunecarea în erezie „acest primat a decăzut de la un scaun frățesc și privilegiat ierarhic la supremație” 5.

3. Chiar dacă ar fi adevărat că acele documente s-ar referi la papism cu termenul „Biserică”, chiar dacă ar fi adevărat că la momentul respectiv papismul ar fi avut unele trăsături bisericeşti, căderile sale uriaşe de după jumătatea secolului al XIX-lea, când Conciliile I şi II Vatican au proclamat supremaţia şi statutul cvasidivin al papei şi alte doctrine eretice, au făcut ca orice referire la o situaţie din trecut să nu mai aibă nicio valoare în prezent, întrucât este în natura unei erezii să se îndepărteze, odată cu trecerea timpului, cât mai mult de adevărul credinţei ortodoxe. În abordarea acestui aspect, apărătorii sinodului din Creta s-au lovit şi de următoarea situaţie paradoxală: pe de o parte, încearcă să demonstreze că în Creta s-a urmat o linie mai veche ortodoxă, care recunoaşte oarecum un fel de bisericitate papismului şi chiar protestantismului, iar pe de altă parte, se afirmă răspicat că sinodul nu a recunoscut în niciun fel că acele comunităţi sunt „biserici”, ci doar a făcut un „act de curtoazie” acceptând realitatea că ele însele se numesc aşa.

S-a construit chiar şi argumentarea potrivit căreia simplul fapt că li s-a recunoscut denumirea nu înseamnă nimic, deoarece nu înseamnă că s-a şi afirmat că ele ar fi „biserici”, de ca şi când ar fi posibil să recunoşti denumirea Ibidem, p. 393.

Enciclica Patriarhilor Ortodocși de la 1848, în Ioan. N. Floca, Canoanele Bisericii Ortodoxe. Note și comentarii, f.e. Sibiu, 2005, pp. 595-598.

5 Ibidem.

3

4

IMPLICAŢII ECLESIOLOGICE ALE DECLARAŢIEI DE LA TORONTO

113

unui lucru, negând însă motivele care fac ca acel lucru să aibă denumirea respectivă.

Singura piatră de poticnire a tuturor celor ce s-au poziţionat în favoarea sinodului din Creta a fost realitatea că în articolul 19 al documentului despre relaţiile cu ansamblul lumii creştine s-a acceptat Declaraţia de la Toronto, ale cărei premise eclesiologice au fost considerate de importanţă capitală pentru participarea Bisericilor Ortodoxe la Consiliul Mondial al Bisericilor. Cele mai multe opinii ale apologeţilor sinodului converg asupra ideii că cu acea ocazie nu s-au acceptat decât premisele eclesiologice citate în text, fără a se putea explica însă: 1. cum se face că formularea din text foloseşte un plural nederminat, care lasă să se înţeleagă că toate premisele eclesiologice ale acelui document sunt acceptabile şi vitale?

2. de ce s-au selectat patru opinii favorabile dintr-un text care, în ansamblu, este cu desăvârşire eretic?

3. de ce nu s-a specificat că Bisericile Ortodoxe consideră restul premiselor din Declaraţie eretice şi le condamnă? În acest studiu, ne propunem să demonstrăm că cheia înţelegerii caracterului eretic al sinodului din Creta este acceptarea de către acesta a Declaraţiei de la Toronto. Toate deciziile pe care sinodul le-a cuprins în documentul Relaţiile Bisericilor Ortodoxe cu ansamblul lumii creştine sunt în duhul acestei declaraţii eretice ecumeniste şi trebuie înţelese prin prisma acesteia.

2. Ce este Declaraţia de la Toronto? În anul 1950, la doi ani după prima Adunare Generală a Consiliului Mondial al Bisericilor de la Amsterdam, Comitetul Central al CMB a elaborat o declaraţie, intrată în istorie sub denumirea de Declaraţia de la Toronto. Alături de Constituţia CMB, Declaraţia de la Toronto este considerată unul dintre pilonii mişcării ecumeniste, fiind numită uneori chiar “Magna Charta” a CMB. Declaraţia de la Toronto a fost elaborată de către secretarul CMB Willem Visser’t Hooft, împreună cu colegul său Oliver Tomkins 6, şi este rodul unei consultări prealabile cu teologii romano-catolici 7 şi cu unii teologi ortodocşi, printre care o contribuţie a avut-o protopresbiterul George Florovski. Scopul acestei declaraţii a fost elaborarea unei concepţii despre ceea ce reprezintă şi ce nu este Consiliul Mondial al Bisericilor. Ideea de la care a pornit această declaraţie a fost crearea unui spaţiu care să ţină seama de diversitatea existentă în spaţiul creştin, inclusiv de cea eclesiologică şi dogmatică. Aşa cum afirmă ecumenistul rus Vitali Borovoy, Declaraţia este cea care a creat un spaţiu al diversităţii eclesiologice 8.

6 https://www.google.ro/?gws_rd=cr&ei=b-kAWMWfB8vRsAGO_4SQDA#q= the+ eclesiological+significance+of+councils+of+churches+arie+.

7 Harold C. Fey, A History of the Ecumenical Movement, vol. II, p. 6.

8 Erin Brighman, Sustaining the Hope for Unity: Ecumenical Dialogue in a Postmodern World, p. 111.

114

TEOLOG MIHAI-SILVIU CHIRILĂ

În forma în care a fost aprobată, Declaraţia de la Toronto încearcă să traseze unele principii generale referitoare la modul în care trebuie să funcţioneze CMB şi să se raporteze la „bisericile” membre, dar conţine şi câteva principii fundamentale cu privire la ceea ce este Biserica din punct de vedere ecumenist. În acest document, atrage atenţia limbajul ambivalent, oarecum schizofrenic, care însoţeşte în general orice document ecumenist.

Declaraţia de la Toronto are patru părţi: o introducere, care o leagă de rezoluţia privitoare la „autoritatea Bisericii”, adoptată de către Adunarea de la Amsterdam; un argument în favoarea necesităţii unei clarificări a statutului CMB; o parte în care se defineşte ce nu este CMB, şi o parte finală în care se defineşte ce anume este CMB şi mai ales ce anume este Biserica din perspectiva CMB. Ceea ce interesează pentru scopul studiului nostru este faptul că ecumeniștii au considerat, în numele Bisericii Ortodoxe, şi consideră şi în zilele noastre, prin deciziile de la sinodul din Creta, Declaraţia de la Toronto ca esenţială pentru participarea ortodoxă la CMB. Motivul unei asemenea atitudini este acela că în ceea ce teologii numesc „limbajul negativ” al documentului, adică secţiunea care postulează ce nu este CMB, se regăsesc câteva principii pe care ortodocşii participanţi la dialogul ecumenist le consideră suficiente pentru a le garanta participarea Bisericii Ortodoxe la acest dialog fără a fi obligată să facă concesii în privinţa eclesiologiei ortodoxe. Unii teologi protestanţi participanţi la dialogul ecumenist au şi acuzat Declaraţia că, prin postularea acestei neutralităţi a CMB, se face o concesie prea mare ortodocşilor, reducând rolul CMB la acela al unui simplu forum de discuţii 9, iar în mod practic, neutralitatea eclesiologică nu a fost niciodată respectată cu adevărat.

3. „Limbajul negativ” Principalele prevederi ale Declaraţiei 10 referitoare la ce nu este CMB, citate în linii mari şi în art. 19 al documentului sinodal din Creta, Relaţia Bisericii Ortodoxe cu ansamblul lumii creştine, sunt: 1. Consiliul Mondial al Bisericilor nu este şi nu trebuie să devină vreodată o superbiserică (premisa III.1).

2. Scopul Consiliului Mondial al Bisericilor nu este de a negocia uniuni între biserici, care pot fi făcute doar de către bisericile însele, din proprie iniţiativă, ci să pună Bisericile într-un contact viu una cu alta şi să promoveze studierea şi discutarea chestiunilor referitoare la unitatea Bisericii (premisa III.2).

3. Consiliul Mondial nu poate şi nu trebuie să se bazeze cu vreo concepţie anume despre Biserică (premisa III.3).

9

Angelo Maffeis, Ecumenical Dialogue, p. 12.

10https://www.oikoumene.org/en/resources/documents/central-

committee/1950/toronto-statement.

IMPLICAŢII ECLESIOLOGICE ALE DECLARAŢIEI DE LA TORONTO

115

4. Apartenenţa la Consiliul Mondial al Bisericilor nu implică faptul că o biserică îşi relativizează propria concepţie despre Biserică (premisa III.4).

5. Apartenenţa la Consiliul Mondial nu implică acceptarea unei anumite doctrine cu privire la natura Bisericii (premisa III.5).

6. Bisericile membre ale Consiliului Mondial consideră relaţia altor biserici cu Sfânta Biserică Catolică pe care o mărturisesc Crezurile ca subiect de consi-deraţie reciprocă. Totuşi, apartenenţa nu implică că fiecare biserică trebuie să considere celelalte biserici în adevăratul şi deplinul sens al cuvântului (premisa IV.4).

Toate aceste principii enunţate de către Declaraţie li s-au părut teologilor ortodocşi participanţi la dialogul ecumenist o garanţie puternică pentru a deveni membri ai Consiliului Mondial al Bisericilor sau pentru a rămâne implicaţi în acest demers, în ciuda faptului că restul documentului conţine viziuni eclesiologice contrare eclesiologiei ortodoxe şi, prin aceasta, sunt contrazise pretenţiile de neutralitate ale CMB din punct de vedere eclesiologic.

Vom analiza în continuare aceste principii eclesiologice invocate în Creta şi vom demonstra că, chiar dacă am face abstracţie de restul documentului eretic de la Toronto, acestea au un conţinut eretic şi, prin contradicţia în termeni pe care o cuprind în enunţarea lor, reprezintă o himeră, nicidecum o garanţie solidă a unui anumit comportament în cadrul CMB. 4. „CMB nu este şi nu va fi superbiserică” (premisa III.1) Cea mai atractivă promisiune pentru teologii ortodocşi a fost premisa că CMB nu va deveni niciodată o „superbiserică” şi că, în principiu, nu va adopta niciodată caracteristici eclesiale. Nu mai târziu de anul 1961, cu prilejul aprobării Declaraţiei de la Toronto de către Adunarea Generală a CMB de la New Delhi, într-un document numit Raportul cu privire la unitate, în articolul 49, se spune că „Suntem în stare cel puţin să spunem că Consiliul Mondial nu este ceva cu totul diferit de bisericile membre. El reprezintă bisericile aflate în sinod continuu” 11 (s.n.). Cu alte cuvinte, CMB nu se constituie într-o „superbiserică”, ci în organul suprem deliberativ al „bisericii” de tip ecumenist, sinodul permanent al acesteia. Ideea este întărită de blasfemia de la sfârşitul paragrafului invocat, în care se spune: „Mulţi creştini sunt acum conştienţi de faptul că Consiliul este, într-o manieră nouă şi fără precedent, un instrument al Duhului Sfânt, prin care se pune în practică voia lui Dumnezeu pentru întreaga Biserică şi, prin Biserică, întregii lumi”.

Cum din perspectivă ortodoxă conducerea sinodală a Bisericii este cea ce dă măsura catolicităţii (sobornicităţii) acesteia, prin acceptarea acestui punct de vedere ca promisiune că CMB nu va deveni superbiserică, s-a acceptat ideea „sobornicităţii” CMB ca for conducător al „Bisericii lui Hristos”, aşa cum o 11 https://www.oikoumene.org/en/resources/documents/assembly/1961-new-delhi/ new-delhi-statement-on-unity.

116

TEOLOG MIHAI-SILVIU CHIRILĂ

formulează declaraţia de la New Delhi. Dacă facem o analogie cu modul sinodal de conducere a Bisericii Ortodoxe universale, în care fiecare Biserică locală este un membru cu drepturi depline ce decurg din deplinătatea harului şi ortodoxia credinţei, putem spune că CMB concepe toate membrele participante la acest „sinod continuu” ca „biserici depline”, aflate într-o stare deplină de har. Altminteri, cum ar putea participa împreună la acest „sinod prin care vorbeşte Duhul Sfânt”? O aplicaţie practică a teoriei ramurilor.

5. Teoria „unităţii pierdute a Bisericii” (premisa III.2) Cea de-a doua premisă formulează scopul asumat al CMB, de a pune „bisericile” într-un contact viu şi a promova studierea şi discutarea problemelor referitoare la unitatea Bisericii. Este evident că „Biserica” despre care vorbeşte premisa CMB nu este Biserica Ortodoxă, ci ceea ce documentul numeşte „adevărata Biserică a lui Hristos”, „Sfânta Biserică Catolică pe care o mărturisesc Crezurile”. De aici rezultă că Biserica Ortodoxă şi-a asumat, printr-o decizie eretică a unui sinod panortodox, să participe la realizarea unităţii altei „Biserici” decât cea ortodoxă, ceea ce contravine scopului şi misiunii Bisericii noastre.

Atunci când sunt întrebaţi, ecumeniştii ortodocşi răspund lacunar că scopul prezenţei Bisericii noastre pe această platformă eretică de dialog religios este „să mărturisească”. Decizia din 26 octombrie a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române spune că „marele şi sfântul sinod a mărturisit că Biserica Ortodoxă este Biserica una, sfântă, sobornicească şi apostolească”. Premisa III.2 a Declaraţiei stipulează însă că „scopul CMB este… să pună Bisericile într-un contact viu una cu alta şi să promoveze studierea şi discutarea chestiunilor referitoare la unitatea Bisericii”. Se vorbeşte despre un contact viu între „biserici”, adică despre o relaţie eclesială cât se poate de reală între ortodocşi şi eretici, cu scopul realizării unităţii Bisericii.

Nicăieri în istoria Bisericii Ortodoxe nu se vorbeşte despre realizarea unui contact viu între Biserica lui Hristos şi erezii sau despre un „dialog” între acestea, cu scopul de a-i aduce la Ortodoxie pe eretici. Biserica Ortodoxă afirmă public învăţătura ortodoxă şi îi primeşte pe cei dintre eretici care doresc să revină la Ortodoxie, fără a stabili contacte directe cu erezia. Un contact viu presupune două entităţi vii, ceea ce la rândul său presupune recunoaşterea de către Biserica Ortodoxă a unei anumite bisericităţi a partenerilor de dialog.

Nu putem înţelege conceptul ecumenist de „studiere şi discutare a chestiunilor referitoare la unitatea Bisericii”, dacă nu-l punem în legătură şi cu alte premise ale Declaraţiei, care ne indică concepţia CMB despre „Biserica lui Hristos”, pe de o parte, şi „bisericile membre”, pe de altă parte.

Astfel, subscriind scopului CMB de “a studia şi discuta chestiunile referitoare la unitatea Bisericii”, sinodul din Creta acceptă implicit că „bisericile membre ale Consiliului cred că conversaţia, cooperarea şi mărturisirea comună a bisericilor trebuie să se bazeze pe recunoaşterea comună a faptului că Hristos este Capul Divin al Trupului” (premisa IV.1). Această premisă postulează faptul

IMPLICAŢII ECLESIOLOGICE ALE DECLARAŢIEI DE LA TORONTO

117

că Hristos este Capul tuturor denominaţiunilor care se revendică de la creştinism, care, la rândul lor, ar fi părţi ale Trupului al Cărui Cap este Hristos.

Declaraţia sprijină această idee eretică chiar pe o formulare a unei delegaţii ortodoxe la întâlnirea ecumenistă de la Edinburgh, din 1937, în care s-a spus: „în ciuda tuturor diferenţelor existente între noi, Domnul şi Stăpânul nostru comun este Unul – Iisus Hristos, care ne va conduce la o colaborare din ce în ce mai apropiată pentru edificarea Trupului lui Hristos”. Ideea că Hristos este Capul tuturor ereziilor este o blasfemie pe care participanţii ortodocşi la dialogul ecumenist o trec cu vederea, sau, mai grav, unii dintre ei chiar o cred.

Din această idee eretică se pot naşte toate celelalte concepţii ecumeniste despre natura Bisericii, deoarece, dacă acceptăm că Hristos este Capul tuturor comunităţilor creştine, atunci toate sunt membre risipite ale aceluiaşi Trup. Or, în realitate, Hristos este doar Capul Bisericii Ortodoxe, toate celelalte erezii fiind tăiate de la Trupul Bisericii, al cărei Cap este Hristos. Premisa IV.1 spune, în comentariul său, că „nicio relaţie dintre bisericile membre nu poate avea substanţă sau să promită ceva, dacă nu porneşte de la supunerea comună a bisericilor Capului Care este Hristos în Biserică”. Ideea că Hristos este Capul tuturor „bisericilor” le-ar obliga pe acestea „să intre într-o relaţie reală şi apropiată unele cu altele”. Deşi lasă să se înţeleagă că participarea la dialogurile ecumeniste este o chestiune strict de mărturisire, ecumeniştii ortodocşi acceptă să participe la o „relaţie reală şi apropiată” cu ereziile, pe care le consideră parte a Bisericii lui Hristos. Scopul CMB rămâne realizarea unităţii vizibile a Bisericii prin armonizarea „diferenţelor” existente între cei ce „se supun Capului Hristos”.

O altă premisă, aparent corectă, este: „bisericile membre ale Consiliului Mondial cred, pe baza Noului Testament, că Biserica lui Hristos este una” (premisa IV.2). Premisa este aparent corectă, deoarece, în sine este adevărată: Biserica lui Hristos este într-adevăr una. Mărturia Noului Testament este însă întărită şi de către Sfânta Tradiţie a Bisericii, mai ales de către scrierile apologetic și canonice, care delimitează foarte clar granița dintre Biserică și erezie.

Despre Sfânta Tradiție, într-o manieră ce aduce aminte de sola Scriptura, premisa nu spune nimic. Explicaţia acestei premise vorbeşte despre discrepanţa dintre afirmaţia noutestamentară că Biserica este Una şi realitatea că „există atât de multe biserici care pretind că sunt biserici ale lui Hristos, dar nu trăiesc în unitate una cu cealaltă”. În realitate, însă, Biserica este Una, aşa cum o descrie Noul Testament şi o mărturiseşte Crezul niceo-constantinopolitan, şi ea este doar Biserica Ortodoxă, iar în afara ei nu există decât erezii şi schisme. Nu se poate vorbi despre faptul că ar exista mai multe „biserici” care pretind că sunt „biserici ale lui Hristos”, nici despre „o simplă datorie creştină de a face totul pentru manifestarea Bisericii în unicitatea sa”, despre care vorbeşte explicaţia premisei, în sensul în care Biserica lui Hristos să cuprindă şi ereziile şi schismele aflate în afara ei.

Nu în ultimul rând, pentru a înţelege cum doreşte CMB să îşi îndeplinească scopul de studiere şi discutare a chestiunilor ce ţin de unitatea Bisericii, trebuie să ţinem seama de o premisă extrem de controversată: „Bisericile membre ale Consiliului Mondial recunosc în alte biserici elemente ale Bisericii adevărate.

118

TEOLOG MIHAI-SILVIU CHIRILĂ

Ele consideră că această recunoaştere reciprocă le obligă să intre într-o conversaţie foarte serioasă, cu speranţa că acele elemente ale adevărului le vor conduce la recunoaşterea întregului adevăr şi la unitatea bazată pe adevărul deplin” (premisa IV.5).

Această premisă, inspirată din teologia protestantă a „semnelor care indică unitatea Bisericii”, consideră că aceste elemente sunt: predicarea Cuvântului, învăţătura Sfintelor Scripturi şi administrarea Tainelor. Din punctul de vedere al doctrinei ortodoxe, în afara Bisericii nu poate exista predicare a Cuvântului, deoarece ereziile au apărut în istorie tocmai ca urmare a predicării altor învăţături decât Cuvântul de viaţă dătător. Învăţătura Sfintelor Scripturi, în Biserica Ortodoxă, se face în lumina Sfintei Tradiţii, adică a cugetării patristice, nu în baza unor „revelaţii” personale, aşa cum se întâmplă în lumea protestantă, de exemplu. Canoanele 45 şi 46 apostolice, dar şi multe altele, ne dau de înţeles că în afara Bisericii Ortodoxe nu se poate vorbi de nicio administrare a Tainelor, deoarece Tainele transmit Harul divin necesar pentru mântuire, iar ereziile şi schismele sunt rupte de harul divin. În plus, concepţia catolică sau protestantă despre natura creată a harul face ca „sacramentele” pe care acestea le practică să transmită altceva decât harul dumnezeiesc.

Ideea că adevărul revelat este dispersat în diferitele confesiuni autointitulate creştine este străină Bisericii Ortodoxe, care este depozitara întregului adevăr revelat, aşa cum L-a lăsat Mântuitorul, l-au propovăduit apostolii şi, după ei, până în zilele noastre, Biserica. „Adevărul deplin” nu se poate recunoaşte prin punerea în comun a „adevărurilor confesionale”, ci prin eliminarea din Revelaţia divină a tuturor invenţiilor omeneşti pe care erezia şi schisma le-au adus în viaţa celor ce s-au despărţit de Ortodoxie.

Premisa IV.6: „Bisericile membre ale Consiliului sunt dispuse să se consulte pentru a încerca să afle de la Domnul Iisus Hristos ce mărturisire doreşte ca ele să facă lumii în numele Său” postulează nici mai mult nici mai puţin decât împreună-mărturisirea lui Hristos în faţa lumii de către Biserica Ortodoxă şi erezii şi schisme. Explicarea premisei vorbeşte din nou despre „Domnul comun”, dar şi despre „o mărturisire comună” în faţa lumii. Deşi nu este întotdeauna posibil ca „bisericile” să dea mărturie comună, ne spune Declaraţia, atunci când ele se întâlnesc, „bisericile pot accepta cu recunoştinţă [să dea mărturie comună], ca dar binevoitor al lui Dumnezeu, că, în ciuda dezbinării dintre ele, El le-a învrednicit să dea una şi aceeaşi mărturie”.

O altă premisă, în relație directă cu cele anterioare, este premisa IV.8, „Bisericile membre intră într-o relație spirituală prin care încearcă să învețe una de la alta și să-și acorde ajutor reciproc, pentru ca Trupul lui Hristos să fie clădit și viața bisericească să fie înnoită”. Premisa conține câteva idei periculoase pentru eclesiologia ortodoxă: se reafirmă faptul că Ortodoxia intră într-o relație spirituală cu ereziile; se afirmă că în cadrul acestei „relații spirituale” Biserica Ortodoxă învață de la erezii; se afirmă blasfemia că Trupul lui Hristos se construiește în cadrul relației dintre Ortod0xie și erezii; se propovăduiește ideea unui aggiornamento al vieții bisericești. Despre acest lucru se vorbește și în premisa anterioară. Ambele conțin ideea cooperării pe anumite aspecte ale vieții bisericești, care sunt supuse evoluției și schimbării, în special în chestiuni

IMPLICAŢII ECLESIOLOGICE ALE DECLARAŢIEI DE LA TORONTO

119

practice, pe probleme cu care se confruntă toate comunitățile creștine. Pericolul acestei premise constă în postularea unei cooperări practice între ortodocși și eretici, cu efecte catastrofale asupra conștiinței dogmatice ortodoxe.

Consiliul Mondial al Bisericilor are două ramuri: una „teologică”, numită Credință și Constituție, elogiată de documentul de la sinodul din Creta, și una „diaconală”, Viață și Acțiune. Comisia teologică este însărcinată cu conceperea documentelor teologice ecumeniste menite să „clădească Trupul lui Hristos” din punct de vedere teologic, pe când Viață și Acțiune este însărcinată cu tocirea conștiinței confesionale, prin cooptarea ortodocșilor și ereticilor în proiecte comune, așa cum postulează și documentele sinodului din Creta, pe teme sociale, economice, ecologice. Partea practică a CMB a reușit până acum mult mai mult decât partea teologică, creând, cel puțin la nivelul mentalului ortodox, impresia că colaborarea cu ereticii nu prezintă nicio problemă de ordin canonic și că divergențele de ordin dogmatic sunt simple speculații teologice, neesențiale pentru o bună colaborare cu ereticii și pentru realizarea mult doritei „unități a Bisericii”.

CMB este creat după modelul Uniunii Europene, de către aceiași strategi care au conceput și uniunea. Deznaționalizarea popoarelor europene nu s-a produs prin intermediul unor mari filosofii și idealuri comune, ci prin deschiderea granițelor țărilor bogate pentru țările sărace și prin crearea iluziei unei „vieți mai bune” pentru cei nevoiași. Același model este aplicat și la nivel religios de către CMB. 6. „Neutralitatea eclesiologică” (premisa III.3) Premisa III.3: „Consiliul Mondial nu poate şi nu trebuie să se bazeze pe o anumită concepţie despre Biserică” este contrazisă de textul Declaraţiei înseşi.

Documentul de la Toronto este structurat pe două teme: ce este şi ce nu este CMB şi ce este „Biserica lui Hristos” pe care încearcă CMB să o realizeze. Este adevărat că, la nivel declarativ, CMB îşi proclamă o neutralitate eclesiologică, dar este de la sine înţeles că o platformă de dialog care îşi propune unitatea Bisericii trebuie să aibă o idee despre această Biserică. Altminteri, cum să realizeze această unitate?

Declaraţia de la Toronto abundă în afirmaţii eclesiologice, cele mai multe dintre ele presupuse a fi comune majorităţii protestante a membrelor Consiliului. Ce altceva decât principii eclesiologice sunt afirmaţiile: „recunoaşterea comună a faptului că Hristos este Capul divin al Bisericii” (premisa IV.1); „bisericile membre cred... că Biserica lui Hristos este una” (premisa IV.2); „Bisericile membre recunosc că apartenenţa la Biserica lui Hristos este mai cuprinzătoare decât apartenenţa la propria biserică” (IV.3); „Bisericile membre ale Consiliului Mondial recunosc în alte biserici elemente ale Bisericii adevărate” (premisa IV.5)? În ciuda faptului că îşi propune o neutralitate eclesiologică, de fapt CMB îşi întemeiază premisele sale pe cele mai cunoscute concepţii eclesiologice protestante: teoria ramurilor, teoria baptismală, teoria semnelor, teoria tradiţiilor, teoria „bisericilor nedepline”.

120

TEOLOG MIHAI-SILVIU CHIRILĂ

7. „Unitatea în varietate a expresiei evanghelice” (premisele III.4, III.5) Premisele III.4 şi III.5 postulează că nicio „biserică” membră a CMB nu trebuie să îşi relativizeze propria doctrină eclesiologică şi că apartenenţa la Consiliul Mondial nu presupune acceptarea unei anumite eclesiologii. Dacă ar fi reale, aceste două premise ar invalida, aparent, scopul final pe care şi l-a propus CMB, realizarea unirii tuturor în „Biserica lui Hristos” care să dea mărturie comună despre Hristos lumii. În plus, dacă niciuna dintre membrele CMB nu este obligată să-şi relativizeze propria eclesiologie, atunci mărturisirea ortodoxă potrivit căreia Biserica Ortodoxă este Biserica una, sfântă, sobornicească şi apostolească nu are nicio şansă ca la un moment dat să devină doctrină oficială a întregii creştinătăţi, condiţie sine qua non pentru realizarea acelei mult visate unităţi creştine, după cum recunoaşte unul dintre adepţii acestei mişcări, profesorul John Meyendorff 12. Întrebarea se pune: care mai este atunci scopul participării ortodoxe la CMB? Iar întrebarea cea mai gravă este: dacă acest principiu garantează păstrarea viziunii eshatologice a fiecărei participante, cum se face că Bisericile Ortodoxe participante la Creta au ales să-şi modifice propria eclesiologie, deşi nu erau obligate de nimeni să facă acest lucru?

Respectarea acestui principiu eclesiologic ar însemna din start condamnarea CMB să fie pentru totdeauna un simplu for de discuţii, o critică pe care au adresat-o mulţi dintre participanţii la acest dialog. Singura soluţie pentru acest impas ar fi acceptarea principiului protestant al considerării diferenţelor teologice dintre diferitele confesiuni ca simple tradiţii, care nu impietează în vreun fel „unitatea creştinilor”.

Acest lucru l-au observat şi teologii romano-catolici, participanţi activi la elaborarea Declaraţiei: „Chiar dacă fiecare Biserică a putut conserva propria-i concepţie eclesiologică, cum a afirmat Declaraţia de la Toronto, din 1950, CMB s-a putut defini drept un Consiliu al Bisericilor tocmai pornind de la această convingere, că fiecare comunitate de creştini care cred poate fi recunoscută ca Biserică, chemată să se întâlnească cu altele, păstrându-şi totuşi propria identitate şi, în anumite limite, chiar propria diversitate” 13. Din această perspectivă, „atitudinea pe care CMB şi-o impune este numai de reconciliere, de restabilire a plinătăţii de comuniune vizibilă, care izvorăşte din participarea la euharistia unică, nu de reducere a diversităţii, în măsura în care este vorba de o înţelegere şi dezvoltare diferite ale credinţei creştine, realizate sub acţiunea Duhului Sfânt, nu de erori” 14 (s.n.).

Această analiză romano-catolică a principiului neutralităţii eclesiologice a CMB ne sugerează o comuniune (koinonia, fellowship) de „biserici”, care se îndreaptă spre „plinătatea unei comuniuni vizibile care izvorăşte din partici12 John Meyendorff, Catholicy and the Church, Crestwood, NY, St. Vladimir’s Press, 1983, p. 10.

13 Rosario La Delfa, Communione eclesiale e appartenenza: Il senso di una questione eclesiologica oggi, Cita Nouva, Facolta Teologica di Sicilia, Roma, 2002, p. 71.

14 Ibidem, p. 73

IMPLICAŢII ECLESIOLOGICE ALE DECLARAŢIEI DE LA TORONTO

121

parea la euharistia unică” în condiţiile în care „fiecare comunitate de creştini... poate fi recunoscută ca Biserică” păstrându-şi propria identitate şi chiar diversitate. Participarea la euharistia unică în condiţiile diversităţii doctrinare este inacceptabilă din punctul de vedere al doctrinei ortodoxe, dar nu prezintă o problemă pentru comunităţile protestante şi chiar pentru romano-catolicism, fiind şi singura formă în care CMB poate promova realizarea „unităţii creştine” în condiţiile neutralităţii doctrinare.

Principiul a fost pus în practică, iar la Porto Alegre, în 2006, s-a statuat că diferenţele interconfesionale trebuie înţelese ca „varietăţi ale expresiei evanghelice, care îmbogăţesc viaţa comună”: „Varietatea expresiei evanghelice, a cuvântului şi a faptei, îmbogăţeşte viaţa comună. Formele diferite de expresie sunt prezente astăzi în viaţa şi mărturia diferitelor Biserici. Aşa sunt de exemplu tradiţia sfinţeniei la metodişti, dogma răsplatei pentru credinţă şi a harului la luterani, viaţa întru Duhul Sfânt la penticostali, primatul în slujba unităţii al Bisericii Romano-Catolice, valoarea intrinsecă în societatea anglicană, dogma îndumnezeirii corelate cu cea a «sinergiei» la ortodocşi. În ce măsură punctele pe care se pune accentul constituie atitudini contradictorii sau expresie a varietăţii legitime? Accesul pus pe anumite chestiuni umbreşte deplinătatea mesajului Evangheliei” 15.

Ideea este prezentă şi la nivel local, în relaţiile ecumeniste dintre „bisericile” locale. Iată cum înţelege un reprezentant protestant „rugăciunea comună pentru unitatea creştinilor” din România: „În România Biserica evanghelică de Confesiune Augustană cheamă celelalte biserici şi creştini să lăsăm în urmă «lucrurile vechi» omeneşti care ne separă, să fim evanghelici, deci fideli Evangheliei lui Hristos, să ne reformăm, deci să ne reînnoim credinţa în unul Mântuitor Hristos, să ne ortodoxim, deci să fim creştini cu credinţa şi fapta dreaptă, să ne catolicizăm, deci să conştientizăm, credinţa este universală şi o împărţim cu mulţi alţii şi să fim protestanţi, unde adevărul este călcat în picioare” (s.n.)” 16.

Faptul că neutralitatea eclesiologică nu a fost respectată şi nu avea cum să fie respectată, atât timp cât CMB caută „deplina unitate vizibilă a Bisericii”, reiese şi din afirmaţiile celei mai recente Adunări Generale a CMB, de la Busan, Coreea de Sud: „Credincioşi chemării noastre comune, vom căuta împreună deplina unitate vizibilă a Bisericii Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolică, când vom exprima unitatea în jurul aceleiaşi Mese a Domnului. Căutând unitatea Bisericii, ne vom deschide pentru a primi darurile tradiţiilor fiecăruia şi a oferi darurile noastre unul altuia...” 17 (s.n.). Maniera de a realiza această unitate este minimalismul dogmatic, transformarea marilor derapaje teologice ale ideologiilor eretice în simple „tradiţii”, pe care membrele CMB le acceptă ca „daruri” ale „Duhului”. Potrivit celor cinci episcopi greci care au denunţat declaraţiile de la Busan, cu acea ocazie, Bisericii Ortodoxe i s-a pretins să-şi 15 Sfântul Munte Athos, mărturie de veacuri a luptei pentru apărarea dreptei credinţe, Editura „Părinţii Aghioriţi”, Sfântul Munte Athos, p. 60.

16 http://www.aidrom.ro/proiecte/saptamana-de-rugaciune-ecumenica/.

17 https://www.oikoumene.org/en/resources/documents/assembly/2013-busan/ adopted-documents-statements/unity-statement.

122

TEOLOG MIHAI-SILVIU CHIRILĂ

ceară iertare pentru divizarea lumii creştine: „La Consiliul Mondial al Bisericilor sau, mai bine zis, al Ereziilor, care s-a întrunit la Busan, în Coreea de Sud, au fost formulate poziţii contrare ecleziologiei ortodoxe, s-a pretins şi Bisericii Ortodoxe să ceară iertare pentru starea de divizarea în care se află lumea creştină, a fost pusă la îndoială infailibilitatea Bisericii noastre, a fost formulată dogma protestantă despre unitatea ecleziologică nevăzută a Bisericii care ar fi, chipurile, «multi-dogmatică»...” 18.

Postularea ideii că nicio „Biserică” nu este obligată să îşi relativizeze propria eclesiologie în cadrul CMB, combinată cu statuarea obiectivului că unitatea vizibilă este singurul scop al CMB, nu puteau să producă decât această viziune a „multidogmatismului” şi „varietăţii evanghelice”.

Principiul potrivit căruia membrele CMB nu trebuie să adopte o alterare de vreun fel a viziunii eshatologice surprinde esența „unității Bisericii” pe care o postulează CMB: această unitate nu are la bază redescoperirea adevărului lui Hristos propovăduit de către Biserica ortodoxă lumii, ci ideea federativă de realizare a unei unități religioase după modelul „unitate în diversitate”, chiar diversitate dogmatică, în baza căruia toate formele de manifestare religioasă sunt la fel adevărate și de valabile, iar principiul acceptării reciproce ia locul necesității unității în Adevăr, obligatorie pentru mântuire. Întrebarea ce se impune este: după ce au văzut tendinţa CMB exprimată clar la Busan, după ce de mai multe ori au fost silite să protesteze contra unor manifestări ale intercomuniunii în cadrul CMB („liturghia de la Lima” etc.), cum este posibil ca în Creta ierarhii ortodocşi să mai fi crezut încă această promisiune perimată a neutralităţii eclesiologice şi să o fi legiferat printr-o decizie la acest nivel?

8. Teoria „bisericilor nedepline” (premisa IV.4) Ultima dintre premisele pe care Bisericile Ortodoxe participante la sinodul din Creta le consideră „de importanţă capitală pentru participarea la CMB” este premisa IV.4: „Bisericile membre ale Consiliului Mondial consideră relaţia altor biserici cu Sfânta Biserică Catolică pe care o mărturisesc Crezurile ca subiect de consideraţie reciprocă. Totuşi, apartenenţa nu implică că fiecare biserică trebuie să considere celelalte biserici în adevăratul şi deplinul sens al cuvântului”.

Ultima parte a acestei premise a fost considerată de către teologii ecumenişti ortodocşi din anii 1960 suficientă pentru a-i asigura Bisericii Ortodoxe garanţia că prin participarea la mişcarea ecumenistă nu vor fi obligate să recunoască în ceilalţi participanţi „biserici în adevăratul sens al cuvântului”.

Explicaţia pe care o dă Declaraţia acestei premise eclesiologice conţine două idei eretice, pe care teologii ecumenişti ortodocşi nu par a le fi considerat prea grave. Mai întâi se spune că, în ciuda „diferenţelor doctrinare şi canonice”, membrele CMB se recunosc unele pe altele ca slujind Aceluiaşi Domn. Această idee eretică este combătută de teologia patristică, potrivit căreia nu poate exista nicio îndoială că „Biserică sobornicească (universală) este adunarea 18

https://graiulortodox.wordpress.com/tag/declaratia-de-unitate-new-delhi/.

IMPLICAŢII ECLESIOLOGICE ALE DECLARAŢIEI DE LA TORONTO

123

dreptslăvitorilor care mărturisesc credinţa ortodoxă” 19 în timp ce ereticii sunt înşelaţi de demoni şi li se închină acelora: „Vrăjmaşul... văzându-şi idolii lăsaţi în părăsire şi din pricina mulţimii imense de credincioşi, sălaşurile şi templele sale goale a născocit o nouă înşelătorie, ca sub Însuşi numele Lui să-i amăgească pe cei necugetaţi. A născocit ereziile şi schismele, prin care să răstoarne credinţa, să corupă adevărul, să sfâşie unitatea. Pe cei pe care îi poate ţine în orbirea drumului vechi, îi ademeneşte şi îi înşală; rătăcindu-i pe un drum nou, răpeşte oameni chiar şi din Biserică şi, în timp ce acestora li se pare că s-au apropiat de lumină şi au scăpat de noaptea lumii, fără ştirea lor revarsă din nou întunericul asupră-le. Şi cu toate că nu stăruie în Evanghelia lui Hristos şi în legea Lui se numesc pe sine creştini şi, umblând în întuneric, socotesc că au lumina” 20.

Cea de-a doua afirmaţie eretică este blasfemia că „[membrele CMB] au încrederea că ar putea fi conduse de către Duhul Sfânt pentru a-şi manifesta unitatea în Hristos”, ca urmare a armonizării diferenţelor dintre ele. Ideea că Duhul Sfânt ar conduce eforturile de apropriere între Ortodoxie şi cacodoxie pe principiile ecumeniste ale Declaraţiei de la Toronto este oarecumva reluată şi de către articolul 18 al documentului sinodal cretan Relaţiile Bisericii Ortodoxe cu ansamblul lumii creştine: „Duhul Sfânt, Care constituie întreagă instituţia Bisericii, va plini cele cu lipsă”. Am văzut mai sus că Adunarea Generală de la New Dehli, din 1961, a definit CMB ca fiind instrumentul prin care Duhul Sfânt manifestă voia lui Dumnezeu întregii „Biserici” şi chiar lumii întregi.

La aceste idei eretice se mai adaugă şi precizarea: „aceste biserici divizate, chiar dacă încă nu se acceptă una pe alta ca biserici adevărate şi pure…”, ceea ce arată că premisa IV.4 este o fază tranzitorie în procesul de integrare a comunităţilor participante în ceea ce CMB numeşte „Biserica adevărată”.

Premisa IV.4 trebuie pusă în legătură directă cu premisa anterioară, IV.3, cea mai scandaloasă dintre toate, din punctul de vedere al teologiei ortodoxe: „Bisericile membre ale Consiliului Mondial al Bisericilor recunosc că apartenenţa la Biserica lui Hristos este mai cuprinzătoare decât apartenenţa la propriul trunchi eclesial. Din acest motiv, ele caută să intre în contact viu cu cei din afara propriei comunităţi, care mărturisesc că Hristos este Domnul”.

Explicaţia acestei premise reţine ideea că „toate bisericile creştine, inclusiv Biserica Romei, afirmă că nu există identitate completă între apartenenţa la Biserica Universală şi cea la propria biserică. Ele recunosc că există membri ai bisericii extra muros [în afara zidurilor Bisericii], că aceştia aparţin aliquo modo [în mod egal] Bisericii şi chiar că există eclesia extra eclesiam [biserică în afara bisericii]. Această recunoaştere îşi găseşte expresie în faptul că, cu foarte puţine excepţii, bisericile creştine acceptă botezul administrat de alte biserici ca valid”.

Această idee eretică este completată de explicaţia că, în cadrul mişcării ecumeniste, fiecare „biserică” are un rol pozitiv de jucat şi o sarcină de 19 Sfântul Simeon Arhiepiscopul Tesalonicului, Erminia dumnezeiescului simbol al credinţei ortodoxe, EIBMBOR, Bucureşti, 2010, p. 93.

20 Sfântul Ciprian al Cartaginei, Despre unitatea Bisericii, EIMBOR, Bucureşti, 2013, pp. 45-47.

124

TEOLOG MIHAI-SILVIU CHIRILĂ

îndeplinit: să caute comuniunea cu toţi cei ce, deşi nu sunt membri ai aceluiaşi trup vizibil, aparţin aceluiaşi trup mistic. Teologia unităţii mistice, invizibile, este viziunea eclesiologică specific protestantă, pe care Declaraţia şi-o însuşeşte, în ciuda promisiunii din premisa III.3 că CMB nu impune nicio viziune eclesiologică.

Premisa IV.4 merită detaliată puţin, deoarece formează coloana vertebrală a demersului ecumenist şi a fost acceptată de teologii ecumenişti ortodocşi, în ciuda faptului că dintre toate participantele la CMB Ortodoxia este singura care nu împărtăşeşte această eclesiologie.

Conciliul II Vatican a adoptat principiul cunoscut în teologia romanocatolică drept substitut in, care afirmă: „Biserica lui Iisus Hristos subzistă în Biserica Romano-Catolică” 21. Acest concept a înlocuit afirmaţia „Biserica lui Iisus Hristos este Biserica Romano-Catolică”, lăsând loc afirmaţiei că, în afara Bisericii [Catolice] nu se află doar creştini abandonaţi, ci „elemente ale Bisericii” şi chiar „Biserici şi comunităţi, care, deşi nu sunt în comuniune deplină, aparţin de drept Bisericii Una şi sunt, pentru membrii lor, mijloace de mântuire” 22. Prin această precizare terminologică, Conciliul II Vatican stabileşte „un loc concret” Bisericii lui Hristos, iar acel loc este în Biserica Romei. Biserica lui Hristos se află concret în Biserica Romei. Însă, Conciliul ia notă de „prezenţa lucrătoare” a Bisericii Unice a lui Hristos şi în celelalte Biserici şi Comunităţi eclesiale (conform enciclicei Ut una sint), chiar dacă ele nu sunt încă în comuniune cu ea.

Acest concept, pe care Conciliul II Vatican l-a adoptat ca linie de gândire eclesiologică, se numeşte în teologie „teoria bisericilor nedepline”. El a fost preluat din gândirea teologică protestantă a lui Jean Calvin, care vorbea despre „rămăşiţe ale adevăratei Biserici”. O formă foarte curioasă a „teoriei bisericilor nedepline”, aplicată de data aceasta la nivel interreligios, vedem în declarația adresată „celor 70 de neamuri” de către proaspătul reînființat Sinedriu din Ierusalim, în care popoarele sunt invitate să se unească în slujba aceluiași Dumnezeu, revelat poporului evreu biblic, sub conducerea poporului evreu, numit în document „preotul umanității”, neimpunându-li-se convertirea la iudaism, ci doar mărturisirea credinței în Dumnezeul unic al revelației veterotestamentare și evitarea politeismului păgân 23. În context intercreștin, teoria „bisericilor nedepline” afirmă că Hristos nu refuză să se folosească şi de celelalte „biserici” ca instrumente ale mântuirii 24, că în aceste comunităţi acţionează harul lui Dumnezeu, comunicat prin intermediul acestor instrumente ale mântuirii, dar eficacitatea acţiunilor harului depinde de faptul că aceste „biserici” sunt legate de Biserica Catolică, http://www.vatican.va/roman_curia/pontifical_councils/chrstuni/card-kasperdocs/rc_pc_chrstuni_doc_20041111_kasper-ecumenism_it.html.

22 Ibidem.

23 Mai multe pe această temă în https://www.marturisireaortodoxa.ro/printulbisericii-mitropolitul-teofan-incurajat-sa-participe-la-implinirea-idealului-religios-almozaismului/.

24 Giulio Sembeni, Direttorio ecumenico 1993: sviluppo dottrinale e disciplinare, p.

71.

21

IMPLICAŢII ECLESIOLOGICE ALE DECLARAŢIEI DE LA TORONTO

125

care are „deplinătatea harului şi adevărului”. Din acest punct de vedere, Biserica Catolică este singura care este „biserică deplină”, celelalte fiind nedepline, deşi „Biserica lui Hristos există, într-o formă imperfectă şi în grade diverse” şi în afara Bisericii Catolice. În ciuda unor vederi diferite despre „locul unde se află Biserica lui Hristos”, teologia protestantă şi cea romano-catolică a “bisericilor nedepline” se întâlnesc în Declaraţia de la Toronto, care acceptă că membrele CMB nu trebuie să se recunoască neapărat una pe alta ca „biserici” în adevăratul şi deplinul sens al cuvântului, ci să admită totuşi existenţa anumitor elemente ale „Bisericii adevărate” în celelalte membre ale CMB şi faptul că Hristos este Capul tuturor acestora. De asemenea, admit că recunoaşterea reciprocă a botezului este cheia considerării existenţei Bisericii în afara Bisericii. Romano-catolicismul doreşte ca toate „bisericile surori” să revină la comuniunea cu o Biserică a Romei reînnoită şi mai catolică 25, pe când viziunea ecumenistă despre ce ar trebui să fie „Biserica lui Hristos” este conturată mai mult în jurul ideii federatiste realizate printr-o uniune în diversitate dogmatică, dar nu exclude o posibilă comuniune cu Biserica Romei.

Uimeşte faptul că Bisericile Ortodoxe au acceptat această teorie a „bisericilor nedepline” şi au legiferat-o în documentul despre relaţiile Bisericii Ortodoxe cu ansamblul lumii creştine, atât prin „admiterea denumirii istorice de biserici” (care în forma presinodală a documentului era formulată „recunoaşte existenţa istorică a bisericilor” 26, iar în forma finală a fost înlocuită cu o formulă edulcorată, care îşi are însă rădăcina în aceeaşi concepţie despre grade diferite de bisericititate) acordate ereziilor, din articolul 6, cât şi prin argumentarea acestei recunoaşteri cu partea a doua a premisei IV.4, pe care documentul o adaugă formei presinodale a documentului, în care nu era citată.

Distincţia operată de articolul 6 între „biserici” şi „confesiuni” (care nu există în documentele ecumeniste, deoarece acolo operează și teoria ramurilor) denotă faptul că documentul consideră unele erezii mai vrednice de a se numi „biserici”, pe când pe altele nu (diversele erezii se numesc invariabil „biserici”, aşa că această distincţie reflectă o perspectivă a participanţilor ecumenişti din Creta asupra tabloului confesional). Sau, ca să folosim terminologia articolului 4 din documentul despre relaţiile cu lumea creştină, Biserica „a cultivat întotdeauna dialogul cu cei ce s-au separat de ea”, dintre care unii sunt „mai aproape”, iar alţii sunt „mai departe”, exact aşa cum postulează teoria „bisericilor nedepline”, străină cugetării patristice, pentru care toate ereziile sunt în afara Bisericii, nu mai aproape sau mai departe.

Mitropolitul Serafim de Kithireon i-a scris o scrisoare Patriarhului Georgiei, în care a făcut o analiză din care se degajă ideea că Mitropolitul Ioannis Zizioulas al Pergamului încearcă să impună teoria „bisericilor nedepline” în spaţiul ortodox, raportându-le pe acestea la Biserica Ortodoxă 27. Din această perspectivă, s-ar putea înţelege uşurinţa cu care li s-a conferit ereziilor un statut Harold C. Fey, op. cit., p 16. http://basilica.ro/relatiile-bisericii-ortodoxe-cu-ansamblul-lumii-crestine/.

27 http://www.aparatorul.md/recomandam-mitropolitul-serafim-de-kithireon-catrepatriarhul-ilias-al-georgiei/.

25

26

126

TEOLOG MIHAI-SILVIU CHIRILĂ

„sociologic” 28 de „biserici”. Chiar şi afirmaţia că Biserica Ortodoxă este Biserica Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească primeşte un nou conţinut, deoarece, după logica folosită de romano-catolicism, ea nu împiedică cu nimic coexistenţa Bisericii Ortodoxe cu celelalte „biserici”.

Raportarea „bisericilor nedepline” la Biserica Ortodoxă nu este mai puţin eretică decât cea la romano-catolicism, întrucât, din punctul de vedere al eclesiologiei ortodoxe, în afara Bisericii Ortodoxe există doar erezii şi schisme.

Chiar dacă se porneşte de la adevărul că Biserica Ortodoxă este singura Biserică deplină, sau chiar de la ideea formulată după modelul catolic că „Biserica lui Hristos subzistă în Biserica Ortodoxă”, nu se poate admite că există Biserică în afara Bisericii. Din punctul de vedere al realităţii eclesiologice romano-catolice sau protestante ideea că există „Biserică în afara Bisericii”, susţinută de aceştia, este mai mult o autorecunoaştere instinctivă a caracterului noneclesial al acestor comunităţi, iar o formulare mai corectă pentru ele ar fi fost că Biserica [Ortodoxă] a lui Hristos există cu totul în afara „bisericilor” lor. Ortodoxia însă nu îşi poate permite asemenea concepte, care contravin Sfintelor Canoane şi cugetării Sfinţilor Părinţi.

Un aspect important al acestei teorii a „bisericilor nedepline” şi al ideii că există „biserică în afara Bisericii” este recunoaşterea validităţii botezului administrat de alte „biserici”. Teoria „bisericilor nedepline” şi „teoria ramurilor” depind în mare măsură de altă teorie eretică, „teoria baptismală”, promovată în spaţiul ortodox de Mitropolitul Ioannis Zizioulas şi de către protopresbiterul George Florovski, cel din urmă fiind un „consultant” participant la redactarea Declaraţiei de la Toronto. Potrivit acestei teorii, Biserica lui Hristos se întinde peste tot unde există un botez administrat. Limitele Bisericii lui Hristos sunt limitele botezului. Mai precis, în afara Bisericii sunt doar cei ce nu au primit niciun fel de botez. Ideea pune pe acelaşi palier Botezul ortodox cu botezul administrat de comunităţile eretice.

Până de curând, Biserica Ortodoxă a practicat o anumită iconomie cu privire la recunoaşterea Botezului săvârşit de către eretici, care ţinea cont şi de forma corectă a Botezului administrat şi mai ales de necesitatea mântuirii celui care vine la Botez. Ca regulă însă, urmând Sfintelor Canoane, Biserica nu a recunoscut botezul ereticilor. O mărturie în acest sens este şi Orosul Patriarhilor Bisericii Ortodoxe, din 1775, care stipulează că doar Botezul ortodox este valid, celelalte nefiind făcute după porunca evanghelică a Domnului şi după prevederile canonice în domeniu 29.

De când Bisericile Ortodoxe practică ecumenismul însă, iconomia a devenit regulă, iar botezul săvârşit în ereziile sau schismele care rostesc formula baptismală „în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh” este recunoscut, deşi acele erezii au de regulă o concepţie greşită despre Sfânta Treime.

28 Ideea de acceptare „sociologică” a denumirii de „biserici” aparţine teologului Vasile Ioniţă, care nu explică totuşi de ce argumentarea denumirii este sprijinită cu premisa IV.4 din Declaraţie, iar nu cu prevederile din Constituţia germană, de exemplu, la care teologul face referire.

29 http://www.apologeticum.ro/2011/01/cum-ii-primim-pe-catolici-la-ortodoxiehotarare-a-patriarhilor-ortodocsi-din-anul-1755-botezul-ereticilor-nu-este-valid/.

IMPLICAŢII ECLESIOLOGICE ALE DECLARAŢIEI DE LA TORONTO

127

Într-o notă a Părintelui Profesor Ioan N. Floca la canonul 68 apostolic, canonistul român afirmă „cu privire la schismatici însă şi în speţă la romanocatolici şi la cei ce aparţin Bisericilor heterodoxe din Răsărit, practica bisericească a stabilit ca şi botezul şi hirotonia acestora să fie recunoscute ca valide” 30 (s.n.).

Din acest citat vedem în primul rând că romano-catolicii şi cei din „bisericile heterodoxe din răsărit” nu sunt consideraţi eretici, ci schismatici, iar în al doilea rând că recunoaşterea hirotoniilor şi botezului catolic s-a statornicit prin „practica bisericească”, fără să se adauge dacă nu cumva acest lucru s-a întâmplat mai ales în ultima perioadă, de când Biserica Ortodoxă este angajată în „dialogul iubirii” cu romano-catolicismul şi cu protestantismul.

Motivul pentru care botezurile ereticilor sunt îndeobşte acceptate de către „practica bisericească” este pretinsa săvârşire a lor în numele Preasfintei Treimi, al Tatălui, al Fiului şi al Duhului Sfânt. În cazul ereticilor însă, contează foarte mult şi ce înţeleg aceia prin Preasfânta Treime, având în vedere că cele mai multe erezii şi schisme sunt datorate tocmai unei greşite înţelegeri a dogmei Preasfintei Treimi. Acest lucru se vădeşte şi din formularea canonului 47 al Sfântului Vasile cel Mare, în care, atunci când se vorbeşte despre encratiţi, sacofori şi apotactiţi, autorul cere imperativ rebotezarea lor, pentru: „Ca să nu zică ei că «suntem botezaţi în numele Tatălui, şi al Fiului, şi al Duhului Sfânt», ei care socotesc pe Dumnezeu a fi făcătorul relelor, întrecându-se cu Marcion şi cu celelalte eresuri” 31.

Din acest canon rezultă că simpla rostire a numelor celor Trei Persoane ale Sfintei Treimi nu este suficientă pentru validitatea Botezului, fiind absolut necesară credinţa corectă în Preasfânta Treime.

Recomandarea canonului 47 a Sfântului Vasile a fost însuşită de către canonul 7 al sinodului al II-lea ecumenic, care statorniceşte care tip de eretici se pot mirunge şi care trebuie rebotezaţi. În rândul celor care trebuie rebotezaţi sunt şi adepţii ereziei eunomienilor, care practicau o singură afundare şi învăţau că Duhul Sfânt este subordonat Tatălui şi Fiului, fiind o simplă creatură 32. Similitudinile izbitoare cu doctrina romano-catolică au determinat practica bisericească ortodoxă să le aplice papistaşilor acelaşi tratament faţă de Botez pe care canonul 7 al sinodului al II-lea ecumenic li-l aplică eunomienilor 33 – botezarea. „Practica bisericească” prin care botezul acelora a fost recunoscut vine mai ales în întâmpinarea acordurilor de la Balamand, unde reprezentanţii ecumenişti ai Ortodoxiei au recunoscut „sororitatea” „Bisericii” RomanoCatolice şi, implicit, tainele Botezului şi Preoţiei, absolut necesare pentru considerarea ca „biserică” a acestei erezii. În ceea ce priveşte „botezul” protestant, acolo lucrurile sunt şi mai simple, datorită faptului că protestantismul are o respingere fără echivoc a preoţiei, ceea 30 Arhid. prof. dr. Ioan N. Floca, Canoanele Bisericii Ortodoxe. Note şi comentarii, ediţie îngrijită de doctor Sorin Joantă, f.e., Sibiu, 2005, nota 14, p. 45.

31 Arhid. prof. dr. Ioan N. Floca, op. cit., p. 414.

32 Ibidem.

33 https://www.pemptousia.ro/2014/06/modul-de-primire-a-convertitilor-romanocatolici-in-biserica-ortodoxa-1-introducere/.

128

TEOLOG MIHAI-SILVIU CHIRILĂ

ce face ca botezul protestant să nu fie făcut practic de nimeni. Situaţia nu este, în sine, diferită de cea din romano-catolicism, deoarece, neexistând botez valid cum poate exista preoţie validă, sau cum spune sinodul din Cartagina, din 256, „Admiterea botezului ereticilor şi schismaticilor cuprinde în sine şi consimţirea din partea celor botezaţi de dânşii. Fiindcă nu poate fi valid în parte: dacă a putut să boteze, a putut să dea şi Duhul Sfânt, de n-a putut, din cauză că este în afara Bisericii, n-are pe Duhul Sfânt şi nu poate boteza pe cel ce vine, deoarece botezul este unul, şi unul este Duhul Sfânt şi una este Biserica întemeiată de Hristos Domnul nostru, fiindcă dintru început a spus apostolul Petru că ea este întemeiată pe unitate; prin urmare, cele ce se săvârşesc de dânşii mincinoase şi deşarte fiind, toate sunt fără valoare” (s.n.) 34.

Despre relaţia dintre recunoaşterea botezului valid şi acordarea bisericităţii ereticilor ne vorbeşte şi canonul unic dat de sinodul de la Cartagina, ţinut în anul 256, în vremea Sfântului Ciprian: „Căci însăşi întrebarea ce se pune la botez este dovada adevărului: căci zicând celui ce se cercetează «Crezi că primeşti iertarea de păcate şi viaţă veşnică?» nu zice altceva decât că aceasta se poate da în catoliceasca Biserică. De la eretici, unde nu este biserică, e cu neputinţă a primi iertarea păcatelor. Şi prin urmare, apărătorii ereticilor sunt datori sau să schimbe întrebarea, sau să apere adevărul, dacă nu cumva să le atribuie şi biserică celor despre care susţin că au botez” (s.n.) 35. Exact acest lucru l-au făcut în Creta cei ce se află în “dialog şi cooperare” cu ereticii.

Acceptarea premisei IV.4 conţine în sine o altă capcană, deoarece prin acceptarea ideii că în CMB nicio participantă nu este obligată să recunoască celelalte membre ca fiind „biserici în adevăratul şi deplinul sens al cuvântului” s-a permis relativizarea caracterului unic al Bisericii Ortodoxe în acest peisaj religios. Dacă Biserica Ortodoxă are dreptul de a nu considera Biserici în sensul deplin şi adevărat al cuvântului membrele CMB care nu îndeplinesc condiţiile eclesiologice ortodoxe pentru a fi considerate „Biserici”, de ce nu ar avea acelaşi drept şi celelalte participante cu privire la Biserica Ortodoxă? Acest lucru este vizibil şi din declaraţia celor cinci episcopi greci care au contestat adunarea de la Busan şi care au dezvăluit că, cu acea ocazie, „s-a pus la îndoială infailibilitatea Bisericii noastre” 36.

Prin recunoaşterea acestui principiu, Bisericile Ortodoxe au făcut o contramărturisire de credinţă, permiţând tuturor membrelor CMB să judece bisericitatea Ortodoxiei în funcţie de criteriile lor eclesiologice şi chiar să o respingă, dacă nu se potriveşte cu acestea. Romano-catolicismul şi-a protejat pretenţia de „singură Biserică deplină, în care subzistă Biserica lui Hristos” prin neparticiparea la CMB ca membru deplin, tocmai pentru a nu fi nevoită să accepte relativismul la care ar fi supus-o Declaraţia de la Toronto. În schimb, Roma conlucrează fructuos cu departamentele CMB care se ocupă de doctrină şi de activităţile practice, asigurând o prezenţă catolică în acest Consiliu.

Arhim. prof. dr. Ioan N. Floca, op. cit. p. 200.

Ibidem.

36 https://graiulortodox.wordpress.com/tag/declaratia-de-unitate-new-delhi/.

34 35

IMPLICAŢII ECLESIOLOGICE ALE DECLARAŢIEI DE LA TORONTO

129

9. Ratificarea Declaraţiei de către sinodul din Creta Analiza celor patru premise pe care sinodul din Creta le-a citat din Declaraţie, considerându-le de importanţă capitală pentru participarea Bisericilor Ortodoxe în CMB ne arată câteva lucruri esenţiale: 1. Cele patru premise citate de sinodul din Creta nu pot fi scoase din contextul întregii Declaraţii şi nu pot fi acceptate făcând abstracţie de celelalte.

2. În ciuda a ceea ce cred ecumeniştii ortodocşi participanţi la CMB, cele patru premise nu oferă niciun fel de garanţii reale că CMB rămâne doar un „catalizator” al dialogului ecumenist şi nu va deveni un fel de superbiserică.

3. Premisele citate de către sinodul din Creta sunt eretice, deoarece același duh ca și restul documentului.

De-a lungul deceniilor care s-au scurs de la adoptarea Declaraţiei, relaţiile din interiorul CMB au progresat către un scop contrar celui stipulat cu atâta tărie în premisa III.1, pe care şi-au clădit ecumeniştii ortodocşi timp de decenii participarea la CMB. Necesitatea depăşirii „neutralităţii eclesiologice” a Declaraţiei a fost cerută încă din anii imediat următori, de către membrii protestanţi, care nu veniseră la CMB doar ca să discute cu ortodocşii, ci să realizeze acea comuniune care să îi ducă la ceea ce ei consideră „unitatea Bisericii”.

Textul Botez, Euharistie, Preoţie (BEM), din 1982, supranumit „textul de la Lima” a încercat crearea unei baze pentru o apropiere liturgică şi dogmatică între membrele CMB, care să conducă la realizarea mult doritei unităţi. În anii de după adoptarea acestor texte, s-a creat o „liturghie de la Lima”, un serviciu religios ecumenist, la care nimeni nu era obligat să participe, dar a fost recunoscut ca o ocazie pentru multe „biserici” de a intra într-o comuniune euharistică. În acel moment, Bisericile Ortodoxe participante şi-au dat seama că principiile atât de dragi lor din Declaraţie au fost depăşite şi au reproşat că se încalcă atât principiul potrivit căruia CMB nu va deveni o „superbiserică”, cât şi acela al posibilităţii nerecunoaşterii celorlalte participante ca „biserici în adevăratul şi deplinul sens al cuvântului” 37. Reproşul a stârnit nemulţumirea unor confesiuni protestante, care nu au admis să se facă astfel un pas înapoi pe calea unirii realizate până atunci. Diferenţa de viziune dintre Ortodoxie şi protestantism cu privire la Euharistie rămâne la fel de mare ca şi înainte de dialogurile ecumenice: Ortodoxia vede împărtăşirea ca un semn vizibil al unităţii Bisericii, pe când pentru protestanţi ea este doar un mijloc de realizare a acesteia 38. Deşi oficial Bisericile Ortodoxe au refuzat să practice intercomuniunea, „ospitalitatea euharistică” de tip protestant a găsit adepţi şi în anumite Biserici Ortodoxe, mai ales din diaspora, în care s-au văzut cazuri de eretici care sunt primiţi la Împărtăşanie alături de ortodocşi.

Wendell Wills, Eucharist and Eclesiology: Essays in Honor of Dr. Everett Ferguson, Pickwick Publications, Oregon, 2016 p. 42.

38 Ibidem.

37

130

TEOLOG MIHAI-SILVIU CHIRILĂ

Intenţia CMB de a dobândi trăsături eclesiologice este cumva de aşteptat, de vreme ce această unitate vizibilă pe care o postulează ecumeniştii trebuie să îmbrace o formă, iar întoarcerea la Ortodoxie a tuturor ereticilor este o iluzie pe care ecumeniştii ortodocşi ne-o prezintă nouă, poporului credincios, pentru a face participarea la ecumenism mai acceptabilă. Aşa cum recunoştea teologul ortodox John Meyendorff, „Biserica Ortodoxă a eşuat în a-i converti pe toţi ceilalţi creştinii la unica Biserică a lui Hristos” 39 (s.n.). Meyendorff pune această ratare a misiunii Bisericii pe seama “incapacităţii Bisericii Ortodoxe de a exprima mesajul într-o manieră eficientă, cu suficientă dragoste pentru a face adevărul dur acceptabil de către toţi cei ce nu îl ştiu” 40. Declaraţia de la Tesalonic, din 1998, crede că motivele sunt altele: „După un secol de participare ortodoxă la mişcarea ecumenică şi ani petrecuţi în cadrul CMB, nu observăm suficient progres în discuţiile teologice multilaterale dintre creştini.

Dimpotrivă, prăpastia dintre ortodocşi şi protestanţi devine din ce în ce mai mare, în timp ce tendinţele mai sus-menţionate 41 în cadrul anumitor denominaţiuni protestante devin tot mai puternice” 42 (s.n.).

Un motiv foarte important pentru care Ortodoxia a eşuat în a-i convinge pe toţi participanţii la dialogul ecumenist să renunţe la erezia lor şi să revină la Ortodoxie, ca precondiţie a realizării unităţii creştine, aşa cum o postulează teologii ecumenişti ortodocşi, este acceptarea principiilor eretice pe care este clădit CMB, consemnate în Declaraţia de la Toronto. Pentru că întreg demersul ecumenist nu se bazează pe dorința de a fi în comuniune cu Adevărul Care este Hristos, ci pe o gândire strict omenească, de tip politic, „neutralitatea eclesiologică”, pe care teologii ecumenişti ortodocşi o consideră o platoşă în dialogul ecumenist, se transformă într-un zid în calea mărturisirii ortodoxe a unicităţii Bisericii celei una, sfântă, sobornicească şi apostolească.

Se impune reluarea analogiei dintre Consiliul Mondial al Bisericilor şi Uniunea Europeană, deoarece ambele organizaţii fac parte din acelaşi plan globalist de unificare a umanităţii, CMB oferind o umanitate unificată religios, pe când Uniunea Europeană oferă modelul realizării unei umanități unite politic. În urmă cu două decenii, toţi politicienii europeni vorbeau cu grijă despre un superstat şi menajau sentimentele naţionaliştilor, spunând că „UE nu va deveni niciodată un superstat”. La câteva decenii distanţă, Tratatul de la Lisabona punea bazele unui superstat european, iar după Brexit, planurile de renunţare la suveranitatea naţională în favoarea unui stat federal se discută în mod public. Ca și promisiunea că UE nu va deveni niciodată un superstat, ci doar un spațiu comunitar al dialogului, „neutralitatea eclesiologică” și afirmația emfatic postulată de către Declaraţia de la Toronto că CMB nu va deveni 39 John Meyendorff, Catholicy and the Church, Crestwood, NY, St. Vladimir’s Press, 1983, p. 11.

40 Ibidem.

41 Vezi supra, p. 2.

42https://www.oikoumene.org/en/resources/documents/wccprogrammes/ecumenical-movement-in-the-21st-century/member-churches/specialcommission-on-participation-of-orthodox-churches/first-plenary-meeting-documentsdecember-1999/thessaloniki-statement.

IMPLICAŢII ECLESIOLOGICE ALE DECLARAŢIEI DE LA TORONTO

131

niciodată o „superbiserică” reprezintă momeli oferite ortodocşilor, într-o perioadă de graţie în care aceştia să fie pregătiţi să accepte minimalismul dogmatic, liturgic şi canonic pe care se întemeiază efortul ecumenist de realizare a „unităţii creştine”.

10. De ce au acceptat teologii ortodocşi ecumenişti Declaraţia?

Oricine studiază Declaraţia este şocat de faptul că participanţii ortodocşi ai dialogului ecumenist au acceptat acele patru principii, pe care le-a citat şi sinodul din Creta în articolul 19 al documentului Relaţia Bisericii Ortodoxe cu ansamblul lumii creştine, ignorând restul textului, care este în întregime eretic, şi faptul că acele patru principii nu pot fi scoase din contextul întregii Declaraţii.

Apărătorii sinodului din Creta se întrec în a afirma că art. 19 nu a aprobat toate premisele Declaraţiei, ci doar pe cele patru citate. Am demonstrat că şi cele patru principii, considerate „de importanţă capitală pentru participarea Ortodoxiei la CMB” sunt de natură eretică, cuprinzând teorii eclesiologice total diferite de viziunea Ortodoxiei despre Biserică. În plus, articolul 19 din documentul sinodal cretan vorbeşte despre premisele Declaraţiei la plural, nu doar despre cele patru citate. Varianta presinodală menţiona trei principii, iar varianta finală a mai adăugat unul, ceea ce denotă că toate principiile sunt acceptabile şi că în text au fost menţionate doar cele utile demonstraţiei pe care documentul dorea să o facă. Nici teologii din anii 1950, nici cei din 2016 nu au făcut precizări clare din care să reiasă că Bisericile Ortodoxe se opun categoric celorlalte premise eclesiologice incluse în restul Declaraţiei.

Un motiv pentru care acest lucru nu s-a întâmplat este convingerea acelor teologi că principiile Declaraţiei nu sunt atât de eretice pe cât le par celor care ţin la Tradiţia şi Canoanele Bisericii. La Congresul Facultăţilor de Teologie Ortodoxă, din 1936 au existat profesori care au considerat că nu se poate convoca un sinod ecumenic în lipsa a două treimi din creştinătate 43. Un profesor bulgar a propus convocarea unui sinod „cu adevărat catolic, al Bisericii de pretutindeni”, adică şi a romano-catolicilor şi protestanţilor. Profesorul român Valerian Şesan propunea un sinod ecumenic la care să participe „toţi creştinii botezaţi”. Lectura multor cărţi de teologie scrise în ultimul secol ne arată că participanţii la dialogul ecumenist şi-au însuşit de mult limbajul teoriilor protestante şi romano-catolice a „bisericilor surori”, a „ramurilor”, „a celor doi plămâni”, al teoriei baptismale etc.

Din acest motiv, nu este greşit dacă considerăm că teologii participanţi la dialogul CMB din partea Bisericilor Ortodoxe achiesează la restul doctrinelor eclesiologice eretice ale Declaraţiei de la Toronto. Cei ce doresc însă să rămână ortodocși nu pot face acest lucru.

43 Pr. Prof. V. Ioniţă, Hotărârile întrunirilor panortodoxe din 1923 până astăzi, Editura Basilica, Bucureşti, 2013, p. 27.

Colimbari, pas esențial în planurile Νoii Οrdini Doctor Nektarios Dapergolas Cinstiți părinți, Iubiți frați întru Hristos, Când părintele Teodor mi-a telefonat acum două luni și m-a chemat la manifestarea de astăzi, m-am simțit onorat și am primit cu emoție invitația de a mă număra printre atâția aleși referenți, care dezbat un subiect atât de important. I-am spus însă că, nefiind teolog și știind că subiectul va fi acoperit pe deplin din punct de vedere teologic și eclesiologic de către persoane mult mai specializate decât mine, am să încerc să abordez tema dintr-o perspectivă mai largă. Fiindcă, bineînțeles, evenimentul de la Colimbari se înscrie într-un plan universal mai larg, prin care instructorii Noii Ordini încearcă de câteva decenii să controleze planeta. Și, printr-o nefericită ironie, tragedia națională a trădării extreme, care pare să atingă punctul culminant astăzi prin vânzarea Macedoniei noastre, este și ea parte a aceluiași plan mai larg.

Firește, nu consider că este nevoie să lămuresc, și cu atât mai puțin aici, termenul „Nouă Ordine”. Amintesc faptul că termenul a apărut în anii '90 și, în mod formal, desemnează sistemul monopolist de conducere mondială, care s-a instituit după prăbuşirea Uniunii Sovietice, rămânând atunci doar o singură superputere mondială. Desigur, noi folosim însă termenul în sens mai larg, care sunt sigur că tuturor celor de față le este bine cunoscut, și anume acela de plan de conducere mondială pe mai multe fronturi, care existat dinainte și care a fost pus deja în aplicare, însă prăbușirea modelului bipolar a ușurat și a grăbit promovarea sa la nivel mondial. De aceea și vedem că evenimentele se desfășoară cu o mare viteză, îndeosebi în ultimele două decenii.

Astăzi trăim, prin urmare, într-o epocă în care s-a început tentativa impunerii sfârșitului religiilor. În fond, suntem martorii unui atac turbat împotriva Ortodoxiei, fiindcă Ortodoxia este adevărul, deci și singura nădejde a omenirii în fața tuturor celor ce vin. În plan secundar însă, planul este transformarea întregului areal religios mondial. Tentativa de falsificare a credinței noastre se realizează prin intermediul unui proces artificial de sincretism religios general, care are ca țel imediat slăbirea conștiinței religioase a popoarelor, nivelarea treptată a specificității religioase a acestora (prin intermediul familiarizării, prin contactele permanente, prin așa zisele dialoguri și rugăciuni comune) și pregătirea psihologică a acestora pentru servirea salatei panreligiei Noii Ere, a cărei pregătire este deja în plină desfășurare. Cine sunt cei care o pregătesc și o servesc, având ca instrumente „papagalii” regionali? Fără îndoială, aceiași patroni care promovează și celelalte tentative de sincretism la un nivel mai larg, în cadrul așa-numitei globalizări. În privința globalizării trebuie să facem precizarea că aceasta nu are, desigur, doar dimensiunile economice și politice date (care sunt cunoscute și celor care nu au deosebite preocupări în sfera duhovnicească), ci și alte dimensiuni, parametri mult mai profunzi (pe care mult mai puțini sunt cei care

134

NEKTARIOS DAPERGOLAS

îi bănuiesc). Și mă refer bineînțeles la nivelarea duhovnicească și culturală interplanetară, promovată prin încercările de desființare a culturilor naționale. Și trebui să mai precizăm și faptul că jocul care are loc în acest moment pe planeta noastră este în primul rând unul duhovnicesc și religios - și la nivel cu totul secundar unul politic și economic. Este cazul, cu alte cuvinte, să uităm inepțiile marxiste, potrivit cărora economia are rol primordial, iar toate celelalte reprezintă, pasămite, suprastructura. Să dăm uitării și inepțiile echivalente capitaliste. Este limpede că scopul real este cucerirea spirituală a popoarelor.

Supunerea economică și politică a acestora reprezintă deci în realitate mijlocul cuceririi lor spirituale, și nu invers. Miza la nivel mondial nu este puțin mai multă stăpânire politică sau câteva miliarde de dolari în plus, scopul este unul singur: sufletele oamenilor. Dacă nu realizezi acest lucru, este cu totul imposibil să înțelegi ce se ascunde cu adevărat în spatele evenimentelor contemporane mondiale. Și mă refer, desigur, printre altele, și la așa-numita „criză economică mondială”, pe care, de pildă, este cu totul comic, aș spune derizoriu (și spun aceasta foarte schematic) să încercăm să o punem pe seama unei simple crize a sistemului capitalist, așa cum afirmă unii analiști. Dimpotrivă, această poveste incredibilă, în care datoria mondială depășește de patru sau de cinci ori mărimea reală a economiei mondiale și întreaga planetă este prezentată ca datorând sume amețitoare unor centre extrem de misterioase (de tipul Băncii Mondiale), sume care în realitate nici măcar nu există, este o poveste care nu poate fi explicată în termeni economici, ci în termeni exclusiv duhovnicești. Este o evoluție totală artificială, care are ca scop, pe de o parte, împărțirea bogăției planetare și concentrarea acesteia în mâinile câtorva persoane (bineînțeles, membri de bază ai mafiei sioniste), iar pe de altă parte, are ca țel destabilizarea mondială, care va crea foarte simplu condițiile economice, sociale și politice propice pentru acceptarea noii mari dogme mondiale. Și bineînțeles această nouă dogmă este „O religie - O economie – O cultură – O conducere politică”. Orice v-ar aminti aceasta (fie George Orwell, fie Apocalipsa Sfântului Evanghelist Ioan, fie amândouă), esența problemei rămâne aceeași. Și această dogmă, pentru a putea fi impusă, presupune niște popoare neinstruite, cu amnezie istorică, destrămate din punct de vedere etnic, lingvistic și nedierențiate din punct de vedere religios. Și totodată, popoare extenuate de teamă, motiv pentru care, de mulți ani deja, suntem martori ai alarmismului terorist, propovăduit de mijloacele de îndobitocire în masă, deservite puterii.

Presupune, de asemenea, mutări de populație în masă, care vor provoca schimbări demografice nivelatoare, așa cum vedem că se întâmplă cu războaiele create de Noua Ordine, ce au ca efect producerea artificială de „refugiați” și planul clar de colonizare ilegală a Europei. Și, mai presus de toate, presupune neutralizarea Ortodoxiei, care nu e nevoie să fie persecutată în mod vizibil, atâta vreme cât este întinată și denaturată. Amintesc și cunoscuta vorbă a vrednicului de pomenire Părinte Antonios Alevizopoulos, care spunea că obiectivul nu este să fie golite bisericile, ci să se umple cu lume care are cugetul alienat.

Acesta este cadrul general. De aici încolo toate țin de acest cadru, sunt părți ale unui plan mai extins. Să ne gândim la școlile noastre, care au ajuns să fie incubatoare new-age-iste, unde se produc în masă turme umane amețite și

COLIMBARI, PAS ESENȚIAL ÎN PLANURILE ΝOII ΟRDINI

135

inculte. Să ne gândim la universități, și în special la Facultățile de Pedagogie și de Istorie, care produc doar destructurare, suprimare etnică și isterie de tip new-age-ist. Să ne gândim la Facultățile de Teologie, care au devenit sălașuri ale înșelării ecumeniste și ale blasfemiei metapatristice. Să ne gândim la evoluţia care a debutat cu primele mesaje timide despre așa-zisa toleranță, până la vijelia actuală a legiferării și consacrării de tip fascist a oricărei perversiuni și anomalii, pe care de curând am văzut-o și în așa-numitul Parlament elen (pe care, perplecși, cu doar o săptămână înainte l-am văzut luminat de culorile rușinii, în fața sa desfășurându-se nenumărate impietăți și lucruri rușinoase). Să ne gândim nu numai la planul de distrugere duhovnicească, dar și la cel de exterminare națională a țării noastre dătătoare de sfinți, care se realizează prin tot ceea ce niște trădători anticriști și „funcționari” ai sistemului pun la cale astăzi în privința Macedoniei noastre, iar mâine o vor face în privința Traciei, a Mării Egee, a Epirului. Și să ne gândim de asemenea și la cum au evoluat lucrurile de la primele îmbrățișări prietenești de altădată dintre ierarhii noștri, cardinali romano-catolici, rabini și imami până astăzi, până la Colimbari și tot ce urmează după Colimbari, întețirea ecumenismului, ca un cancer care a făcut metastaze pretutindeni, susținătorii credinței noastre fiind supuși deja unui pogrom fățiș și fiind tratați în mod istovitor drept schismatici, extremiști, οbscurantiști – ba chiar si psihopați.

Toate acestea și multe altele încă, ce nu pot fi cuprinse, în mod inevitabil, într-o cuvântare limitată, constituie pagini ale uneia și aceleiași cărți. Și din aceeași sursă provine și întregul verbiaj religios despre iubire, cu presupusul scop de a neutraliza fanatismul, dar și întreaga argumentare în favoarea presupusei nevoi a „respectului față de ceea ce este diferit”, a reprimării rasismului, a „înțelegerii celuilalt” (folosesc, după cum înțelegeți, însăși terminologia new-age-istă), care au însă drept obiectiv real îndobitocirea uniformizantă a popoarelor în cadrul cunoscutului model multicultural. Și tot din aceeași sursă izvorăsc și alarmismul terorist și discursurile despre ordinea și securitatea mondiale sau despre „nevoia” măsurilor de natură economică care trebuie luate la nivel mondial. De mulți ani deja se aud voci care susțin „necesitatea unei conduceri mondiale”. Un bine-cunoscut lacheu new-age-ist, care cu 8-9 ani în urmă interpreta rolul de prim-ministru al țării noastre și, în mod foarte regretabil, nu se află astăzi într-o celulă foarte adâncă și lipsită de lumina soarelui, într-o închisoare de maximă securitate, a declarat în mod expres, la o conferință care a avut loc la Bruxelles: We need a global government (a spus aceasta în limba sa maternă). Astfel de voci se înmulțesc pe zi ce trece. Și vor continua să se înmulțească până când toată lumea va fi convinsă că planeta se îndreaptă spre haos și are nevoie, prin urmare, de un mântuitor mondial.

Să ne întoarcem însă la sincretismul religios, care reprezintă parametrul fundamental al acestui întreg joc, având drept scop omogenizarea planetei, prin absorbirea tuturor identităților naționale (și, în primul rând, a celei elenoortodoxe). Acest joc se manifestă în chip furibund de câteva decenii, având ca principal cοmplice însăși Patriarhia Ecumenică. Și în acest sens nu este nevoie să spunem multe lucruri; este de ajuns să ne amintim întreaga evoluție a

136

NEKTARIOS DAPERGOLAS

lucrurilor, începând cu Meletios Metaxakis până la Atenagora și patriarhul actual, o evoluție tragică de alunecare a cinstitei și adeseori muceniceștii Patriarhii Ecumenice de altădată în brațele sionismului și de transformare treptată a acesteia, din păzitor autentic al Ortodoxiei, dar și al elenismului, în locaș al înșelării și al învățăturii greșite, în special în a doua jumătate a secolului XX. Să amintim, de asemenea, și de însușirea foarte caracteristică de câteva decenii încoace a Fanarului, de copil răsfățat al politicii americane oficiale, dar și al serviciilor secrete americane, al Clubului Bilderberg, al Fundației Soroș etc. Și fiindcă de mulți ani încoace unele persoane deservite acestor centre de putere ne vorbesc necontenit despre Fanarul martiric, care se află în captivitatea turcească și în pericol de moarte, iar unii, plin de naivitate, reproduc aceste afirmații, îi informăm că Fanarul de cel puțin 70 de ani încoace numai ostatic nu este, ci dimpotrivă, a fost și rămâne un organism aflat sub protecția absolută a fundațiilor mai sus-amintite, pentru a putea să-și joace în libertate rolul de pilon de bază al planului new-age-ist al noii ordini mondiale în direcția alterării Ortodoxiei, a reducerii diferențelor dintre aceasta și restul lumii, a melanjului duhovnicesc al popoarelor și a promovării religiei universale. Această protecție a fost izbitor de clară timp de mulți ani, așa cum o dovedesc în mod vădit întreaga ușurință și rețeaua extinsă a deplasărilor și acțiunilor Patriarhului (precum și a altor reprezentanți ai săi) aproape în întreaga lume și, în special, în așa-numitul Occident, manifestările organizate în onoarea sa, aparițiile sale la CNN și alte mijloace mass-media de vârf, aservite regimului și vasta sa elogiere ca patriarh al „progresului”, al „ecologiei”, al „iubirii” și al „toleranței”.

Prin această monstruoasă transformare a sa, Patriarhia Ecumenică este de câteva decenii un factor protejat și promovat în mod deplin de către organismul mondial new-age-ist, fapt ce se explică prin poziția instituțională de vârf pe care o deține de 17 decenii încoace ca Biserică Mamă în lumea ortodoxă. Datorită acestei poziții, Patriarhia Ecumenică era necesară în planurile globaliștilor. Prin urmare, o importanță capitală a avut-o și o are rolul său de cal troian în promovarea mișcării ecumeniste, dar și pentru pregătirile mai vaste care au ca obiectiv instaurarea religiei mondiale. Privitor la ultimul aspect, ο caracteristică definitorie a pseudoteologiei fanariote este nu numai așa-zisa „teologie a ramurilor”, dar și falsa dogmă new-age-istă și blasfematoare, potrivit căreia Dumnezeu este în noi și toate religiile pot să conducă spre El, așa cum, expressis verbis, a spus patriarhul actual în anumite împrejurări. Rolul Patriarhiei Ecumenice este, așadar, foarte important, și aceasta transpare și din puternica influență pe care o are asupra Bisericii Greciei, care, în ultimele decenii, se afundă și ea, cu mișcări repezi, în nisipul mișcător al înșelării. Într-o stare asemănătoare se află însă, din păcate, în ultimii ani, și mare parte a ierarhiei lumii ortodoxe slave.

După toate cele menționate cred că reiese în mod clar de ce evenimentul din Colimbari constituie un pas fundamental în cadrul acestui întreg plan new-ageist al ultimelor decenii. Drumul spre instaurarea religiei universale presupune în primul rând unificarea lumii așa-zis creștine, adică unirea Bisericii celei Una și Unice (Biserica Ortodoxă) cu papistașii și cu toate celelalte formațiuni protestante occidentale. O etapă de bază în această evoluție a lucrurilor ar fi un

COLIMBARI, PAS ESENȚIAL ÎN PLANURILE ΝOII ΟRDINI

137

sinod al lumii ortodoxe, care, chiar dacă nu ar putea să decidă ad-hoc această unire dorită atât de mult de unii, ar pregăti terenul, înlăturând cele mai multe dintre obstacolele de ordin teologic și eclesiologic. Aceasta s-au ambiţiοnat să facă promotorii așa-zisului Sfânt și Mare Sinod, de aceea am și fost martorii unui atât de mare interes în privința acestuia, nu numai din partea lumii papistașe și protestante, dar și din partea reprezentanților altor religii și a delegaților puterilor seculare.

Amintesc faptul că la Colimbari au defilat, ca observatori sau servili slujitori, reprezentanți ai Uniunii Europene, ai conducerii Statelor Unite, agenți CIA și o întreagă lume de acest soi, care a luat măsuri draconice de presupusă siguranță, în realitate de spionare, de interceptare și de urmărire. Amintesc, de asemenea, și ceva foarte sugestiv, faptul că participarea Patriarhiei Serbiei în Colimbari a fost rezultatul presiunii sufocante exercitate de Ministerul de Externe american – au ieșit la suprafață documente oficiale, care certifică acest fapt. Avem, desigur, și nenumărate alte indicii clare în privința deosebitei însemnătăți pe care exponenții Noii Ordini Mondiale au atribuit-o succesului pseudosinodului. În fapt însă, acest plan cu certitudine a eșuat și rezultatul a fost o simplă adunare de înșelători și înșelați, o întrunire care, în mod vădit, nu doar că s-a aflat în înșelare, dar a fost și anticanonică, în cadrul acesteia fiind reprezentată o foarte mică parte a lumii ortodoxe (și aceasta, în mod tâlhăresc). Însă, bineînțeles, fiindcă instructorilor tuturor acestor planuri nu le-a fost cu putință să accepte eșecul, s-au întărâtat în continuare, încercând, prin manifestări continue, prin publicații și conferințe, să se convingă pe ei înșiși și să îi convingă și pe alții că pseudosinodul a fost un succes. Și după aceea s-au întărâtat încă și mai mult, străduindu-se, în mod grosolan și fascist, să impună tâlhărește deciziile din Creta ca fiind vocea Bisericii. Toate cele la care suntem martori în ultimii doi ani, toată această frenezie ecumenistă, precum și duhul de prigonire împotriva mărturisitorilor credinței noastre, sunt roadele acestei evoluții. În încheiere, repet că sunt cu adevărat emoționat aflându-mă în mijlocul atâtor părinți luptători și în mijlocul dumneavoastră al tuturor. S-au spus multe despre modalitățile de reacție și rezistență pe care le avem noi, creștinii ortodocși. Din păcate, la doi ani după Colimbari, reacția din partea poporului credincios rămâne decepţionantă. Cei foarte puțini la număr care au decis să reziste la Termopile rămân foarte puțini, în timp ce majoritatea covârșitoare continuă să rămână în nerozia celei mai ignorante nepăsări și foarte mulți din cvasielita spațiului ecleziastic continuă să se îngrijească încă de probleme secundare și anodine, în loc să se preocupe de problema arzătoare (de care nu sunt dispuși să se ocupe din cauza fricii sau a comodității). Nu are însă rost să te ocupi doar de unele dintre simptomele bolii și să lași neatinsă cauza acesteia. Și, desigur, trădarea credinței noastre, împreună cu apostazia noastră generală, este principala cauză a întregului profund declin și colaps pe care îl trăim astăzi, la toate nivelurile. Și reamintesc faptul că ori de câte ori ne-am trădat credința au acţionat anumite „legi duhovnicești“, am trecut prin pericole enorme la nivel național și am trăit tragedii, ca popor, de-a lungul istoriei. Și nu avem dreptul să uităm acest lucru mai ales astăzi, când ne aflăm în fața unei alte tragedii

138

NEKTARIOS DAPERGOLAS

naționale, puse la cale de politicieni trădători, care doar cu numele sunt greci, și de ticăloase instrumente ale Noii Ordini.

Pe de altă parte, desigur, oricât de sumbre ar părea lucrurile, din toate privințele, nu trebuie să ne descurajăm. Să ne amintim ce spunea Sfântul Paisie, că cei puternici ai pământului au planurile lor, dar și Dumnezeu are propriile Sale planuri. Să ne amintim și ceea ce este scris în Evanghelia după Luca, despre turma cea mică, ceea ce scrie Apostolul Pavel despre aluatul cel puțin, dar și cuvântul atât de dătător de speranță al Sfântului Ioan Gură de Aur, că „e de ajuns un singur om înflăcărat de râvna (credinţei), ca să îndrepte tot poporul”.

Noi să ne ducem, deci, lupta - și duhovnicește, dar și lumește - să facem puținul pe care îl putem face și Dumnezeu va rândui. Să-L rugăm, în anii din urmă, care vin, să ne dea luminare, ca să nu ne clătinăm, și putere, ca să ne facem datoria!

Astfel vom avea și îndrăzneală acum înaintea Lui, iar mai târziu „răspuns bun la înfricoșătoarea judecată”.

Vă mulțumesc foarte mult.

Maica Domnului să fie cu noi!

Libertate!

Îngrădire, unitate și iconomie Apostolos Sarantidis Cinstiți părinți, Iubiți frați în Hristos, Sunt cuprins de o mare bucurie aflându-mă astăzi în mijlocul dumneavoastră și chiar în postura celui care prezintă un subiect, care, în mod normal și în condiții ortodoxe firești, nu ar trebui să aibă parte de o analiză în profunzime, dat fiind că cele ce vor fi menționate reprezintă pentru ortodocșii cu gândire sănătoasă lucruri de la sine înțelese, de necontestat, starea de lucruri firească.

Această stare de sănătate nu este produsul unor preocupări imaginare ale minții și nici vreun simbolism intelectualist, ci credință, convingere, încredere în faptele, învățăturile și în Tradiția Sfinților noștri purtători de Dumnezeu Părinți, care au strălucit întru sihăstrie și s-au învrednicit de harul de negrăit și necreat și de lucrarea Preasfântului Duh. Cu alte cuvinte, dacă nu ne aflăm aici ca „următori ai Sfinților Părinți“, ar fi de preferat să ne risipim în grupuri pe la cafenelele și la localurile bune din Salonic și să facem filosofie ieftină până în zori. Rezultatul ar fi nul, dar ar fi o plimbare nocturnă foarte frumoasă. Îngrădire, Unitate și Iconomie. Al doilea termen nici nu ar trebui să facă obiectul discuției. Cel de al treilea termen este dat de Sfânta noastră Tradiție, cu precizarea că acrivia reprezintă strictețea absolută. Iconomia nu a pretins niciodată sceptrul acriviei; și cum ar putea fi altfel, de vreme ce, prin definiție, iconomia este pogorământ ? Iar în ceea ce privește așa-numita îngrădire sau întrerupere a pomenirii episcopului potenţial eretic de către un inferior ierarhic, care însă nu este nicicum inferior acestuia în credință, nici aceasta nu ar trebui să fie subiect de controverse sau de discuții în cercurile eclesiastice și eclesiologice. Până și sistemul nervos în regnul animal, în mod instinctiv, recurge la îngrădire. Încercați în acest moment să mă atacați în mod viclean și pe neașteptate! Reacția mea va fi fulgerătoare și fără să gândesc logic, creierul meu va da mâinii semnalul să respingă atacul în mod defensiv, pentru a evita ce e mai rău. Mai târziu, în știința tacticii militare, acest lucru a devenit scutul. În plan duhovnicesc, nu există o diferență esențială, cu excepția faptului că, în locul creierului meu trecător și întunecat de păcat, reacționez cu mintea curățată de păcat a sfinților îndumnezeiți haric, care, scăldați în luminarea lină a Harului, ne arată strategii de apărare împotriva ereziilor, care reprezintă cel mai mare rău care i se poate întâmpla unui membru credincios al Bisericii.

Din punct de vedere eclesial, nu există erezii mari și mici. Este dramatic faptul că acest lucru este foarte dificil de perceput. Erezia îi dă omului lentile duhovnicești deformante, ca să se uite, dar să nu vadă; ca să meargă după hristoși-idoli. Inexistente simulări imaginare demonice, servite atât de artificial și metodic victimelor credule, care sunt conduse direct spre moartea duhovnicească. De nimic nu s-a temut mai mult sfântul lui Dumnezeu pentru turma sa decât de erezie, care este lup îmbrăcat în haine de oaie.

140

APOSTOLOS SARANTIDIS

Lucrurile sunt cu totul clare. Avem de a face cu cea mai mare panerezie care a apărut vreodată. Trăim astăzi zile de prelungă confuzie eretică, asemănătoare iconoclasmului. Numele acesteia este ecumenismul, care și-a făcut apariția în Fanar, odată cu enciclica din 1902, s-a intensificat în 1924, perioada păstoririi patriarhului mason Metaxakis, cu noul calendar, a continuat în timpul patriarhului Atenagora în 1964, prin întâlnirea cu Papa și se împlinește astăzi în chip așa-zis sinodal, în timpul păstoririi lui Bartolomeu.

Unii susțin că se tem. Scuza fricii este inadmisibilă pentru un credincios adevărat. Prin urmare, nu există credință. Păstorul să se teamă de lup? Și turma ce va face? Ce folos dacă păstorul e bun și blând? Dacă a dus cândva lupte pentru credință și a catehizat? Ce folos mai au toate acestea? Marea problemă este, desigur, dacă aceștia și cred tot ceea ce spun în duh ecumenist. În cele din urmă, povara mărturisirii va fi purtată de credincioșii simpli, așa cum de atâtea ori s-a întâmplat și în trecut, chiar dacă sunt o mână de oameni neînsemnați și, deocamdată, marginali. De asemenea, este cunoscut faptul că îngrădirea de episcopul cu cuget eretic sau de episcopul clar eretic, înainte de condamnarea sinodală, îngrădirea de erezia propovăduită în mod fățiș și public prin cuvânt și prin faptă, nu reprezintă ieșire din Biserică, ci un mecanism de apărare și protecție a preotului, care evită comuniunea cu erezia, mărturisind cu îndrăzneală că nu are legătură cu convingerile eretice ale episcopului care nu învață drept, și prilej de reflecție, ce are menirea întoarcerii episcopului la învățătura cea dreaptă, dar și informarea celor neavizați și neinformați.

Canonul nu lasă loc de interpretări greșite și nu are nici lacune. Este suficient să-l vedem, și nu doar să ne uităm la el. În primul rând, chiar și în cazul în care nu ar exista un canon, dacă sunt convins că este vorba despre o erezie și am cuget ortodox, ar fi cu neputință să rămân în legătură cu un eretic.

Prima dificultate ce trebuie depășită este cea legată de condamnare. Această dificultate este surmontată însă în cazul în care erezia în cauză a fost condamnată de cel puțin un sfânt recunoscut al Bisericii. Dacă nu mă supun, nu numai că dau dovadă de purtare arogantă, ci aduc și jignire memoriei și lucrării sfântului. Îngrădindu-mă de un eretic și, mai ales de un episcop eretic, nu mă îngrădesc de omul care este chipul lui Hristos, ci de boala duhovnicească pe care acesta o poartă. Acest lucru este cu totul limpede în Ortodoxie.

Există în acest sens trei premise fundamentale de siguranță, chiar și pentru cei mai dificili. În primul rând, răspunsul la întrebarea dacă ecumenismul este erezie condamnată. Este, de către sfinți contemporani și din vechime. Astfel că, dacă nu ar exista o condamnare sinodală, o astfel de condamnare nici nu ar fi neapărat necesară. În al doilea rând, dacă erezia este propovăduită de către un episcop „cu capul descoperit”, adică public. Cel puțin internetul „strigă”, este plin de dovezi în acest sens; și nu numai internetul. Și, în al treilea rând, ar permite un Sfânt Sinod acceptat de-a lungul secolelor de către poporul cu nume creștin și unul dintre cei mai mari Sfinți Părinți Ortodocși, Sfântul Fotie cel Mare, printr-un Canon, crearea unei schisme? Acestea sunt indicii certe pentru cei naivi sau vicleni, care, cu naivitate sau cu viclenie, susțin că îngrădirea reprezintă ieșire din Biserică.

ÎNGRĂDIRE, UNITATE ȘI ICONOMIE

141

Mecanismul defensiv necesar, care funcționează pe baza canoanelor, putându-l asemăna cu cetățile care, dacă nu există și nu cooperează, lasă dușmanul să înainteze nestăvilit, iar dacă există, au neapărat nevoie de ziduri. Să nu uităm că Constantinopolul a căzut atunci când inamicul a reușit să dezorganizeze și să ocupe întreaga rețea de cetăți din partea de Vest a Imperiului, din Tracia, care protejau capitala, cea mai importantă dintre acestea fiind cea din Didimotiho. Astfel, canonul adoptat la Sinoadele Ecumenice este un zid de apărare și de netrecut în fața ereziei, constituind totodată o regulă de tactică în lupta duhovnicească; reprezintă o nevoie naturală și firească pentru un organism duhovnicesc, care acționează în mod normal, fie la nivel individual, fie colectiv. Lupta se dă acum cu mijloace duhovnicești, în Duhul Sfânt, depășind cadrul îngust rațional: pomenindu-i în rugăciune pe cei adormiți, mă lupt nu numai pentru cei vii, ci și pentru cei nenăscuți. Îi iubim pe eretici, dar urâm erezia. Se poate pune întrebarea „cum distingem ereticii ?”. Simplu: apelăm la Sfânta Tradiție și aflăm imediat. Și astfel, nici nu se creează niciun fel de schismă de către vreun credincios care se împotrivește ereziei. În aceasta constă marea diferență față de judecarea celorlați.

Dintr-o altă perspectivă acum, să ne imaginăm că suntem atacați în mod inopinat sau nu neapărat, de un adversar incomparabil mai puternic decât noi, căruia în momentul actual nu îi putem face față. Ce aș face într-o astfel de situație dacă aș fi o antilopă sau o căprioară sau un iepure? Aș fugi cât pot de repede. „După întâia şi a doua mustrare, depărtează-te”, spune în mod concis Sfântul Pavel, despre atitudinea pe care trebuie să o avem față de eretici. Fugi !

Nu te confrunta cu cel viclean. Nu face pe viteazul, fiindcă vei merge împreună cu el la pieire. Celebra îngrădire se referă, prin urmare, la cei care vor să se mântuiască în interiorul zidurilor de siguranță pe care le ridică. Care este situația. în final, este permisă îngrădirea sau este interzisă? Dacă vezi sau simți că e vorba de o erezie, pleci. Dacă vrei să rămâi și să îți pui în primejdie sufletul, stai pe loc. Lucrurile sunt simple. Atât de simple, că nici măcar nu ar fi nevoie de Canon. Ar fi regretabil să nu fim cu toții de acord în privința acestui fapt.

Continuând reflecția noastră, vom vorbi despre confuzia legată de așanumita iconomie. Putem observa că starea de confuzie este încă și mai mare atunci când este vorba de persoane situate la un nivel mai ridicat, fie în poziții importante din punct de vedere social, fie în spațiul îndrumării științifice. Astfel, dacă nu există o coordonare adecvată, astfel încât să se facă un transfer structural în context ortodox, cel mai puțin grav lucru care s-ar putea întâmpla ar fi ca o parte să o considere pe cealaltă „eretică”, iar cea de a doua să o considere pe cea dintâi „dogmatică“. „Ciudat” este faptul că, spre deosebire de dogmă, elementul dogmatic reprezintă o caracteristică inerentă a individualismului religios. Întreruperea completă a legăturii cu erezia este considerată, desigur, drept o condiție sine qua non. Dar, înaintea unei condamnări sinodale și ținând cont de faptul că numărul celor ce au recurs la îngrădire până în momentul actual, este foarte mic în comparație cu numărul total al credincioșilor, este cu totul imposibilă deservirea nevoilor duhovnicești ale tuturor. Deci, dacă nu există o altă posibilitate, prin iconomie și în condiții stricte, credincioșii ar putea fi

142

APOSTOLOS SARANTIDIS

deserviți în biserici unde slujesc preoți cu cuget ortodox, care încă îi pomenesc la slujbe pe episcopii cu cuget eretic. Esențial nu este faptul că acești preoți încă îi pomenesc pe episcopii în cauză, ci până când vor continua să îi pomenească.

Canonul spune în fond: „Atunci când realizați că episcopul propovăduiește învățătură eretică, depărtați-vă de acest pseudoepiscop cât puteți de repede.

Pericol de moarte”. Aceasta nu înseamnă că toată lumea va pleca în același timp și canonul se referă numai la episcopul locului, pentru a fi evitată producerea unei schisme. În Ortodoxie nu apeși pe un buton și te mântuiești. Respecți întocmai rânduiala cultică, pentru a fi păstrată Dogma, care este Adevărul. Nu procedăm după cum am vrea fiecare, chiar dacă Adevărul este totodată Libertate; urmezi Canoane, dar cu rigoarea specifică a acestora, prin care te vei mântui, la fel ca la o conducere prudentă, și ai și posibilitatea de a schimba banda de circulație pe aceeași autostradă, care duce la viața cea adevărată, nesfârșită.

Canonul 15 dă fiecăruia timp, dar acest timp este, în mod obligatoriu, unul minim, fiind asemenea unui indispensabil stâlp luminos ortodox, un post de observare, necesar mântuirii, fără a impune un anumit timp. Timpul necesar până când se vor îndepărta cei mai mulți în siguranță, pentru a crea potențialul întrunirii unui Sinod Ortodox. „Cât mai repede cu putință.” Și este foarte firesc acest lucru, pentru că astfel, canonul se îngrijește de mântuirea credincioșilor, nu prin împărțirea de sancțiuni în chip judiciar, celor ce au încălcat legea, ci prin urmărirea „celor bune și de folos“ pentru fiecare în parte. Și minimul meu poate fi maximul altuia și invers. Mai exact, perioada de timp necesară, finită, care diferă pentru fiecare în parte, de îndepărtare de erezie, credem că se numește iconomie dumnezeiască, indicată fiind de mulți sfinți, după caz, însă, nefiind exclusă nici acrivia, pentru cei care o pot urma. În caz contrar, am avea situația absurdă, în care cei care au apelat la îngrădire și păstrează acrivia consideră că doar cu o zi înainte, când făceau pomenirea episcopului, Tainele pe care în realitate nu ei le săvârșeau, ci Stăpânul Hristos, erau invalide. Și, cu cât panerezia va fi condamnată mai devreme la nivel sinodal, cu atât mai grabnic se va liniști poporul credincios.

Să nu uităm nici că situația politică și economică, problemele legate de memorandumuri, ora de religie, identitatea de gen, adoptarea copiilor de către homosexuali, schimbarea sexului, noua constituție, imigranții, Ciprul, Macedonia, Tracia, Epirul, Marea Egee, New Age și ecumenism, sunt vase comunicante, și dacă nu există rezistență generală, s-a terminat. Grecia și Ortodoxia se vor menține în munți și prin văi, până când se va face cândva o nouă revoluție, din drojdia preexistentă, care va crește.

Trăsătură caracteristică a tipului antropologic care apare din plin în epoci de cădere este declinul rațiunii. Adică declinul funcției critice a minții. Iar sfera primară de manifestare a acesteia este transpunerea, de către subiectul rațional, a nevoilor proprii în scopuri. Ierarhizarea scopurilor, stabilirea priorităților, evaluarea gradului de realizare a acestora, a corectitudinii și regularității împlinirii lor. Din această sferă primară izvorăsc nu doar ierarhizarea valorilor, ci și criteriile acestei ierarhizări. Diferențierea criteriilor, care duce și la diferențierea culturilor. Mântuirea este o nevoie maximă. Un efect indirect al

ÎNGRĂDIRE, UNITATE ȘI ICONOMIE

143

acestei stări de declin este confundarea iconomiei cu acrivia, care se transformă într-o falsă dilemă, ce ne-a condus la situații deloc plăcute între frați distinși, care îi judecă cu superficialitate și pe nedrept pe ceilalți, probabil din ignoranță – noi să ne păstrăm gândul cel bun. În orice caz, marile decizii sunt întotdeauna rodul conștiinței și nu sunt dintru început aceleași și nici nu rămân neschimbate până la sfârșit. Traiectoria acestor decizii, calitatea lor depinde de relația interioară a subiectului cu dumnezeirea, prin Sfântul Duh. Istoria și timpul dau răspunsuri convingătoare în acest sens. Cert este că parcursul soteriologic al vieții unui om nu este definit de multele DA-uri, ci de puținele NU-uri pe care le spune în viața sa.

Veți spune: „Nu se mai fac și greșeli?”. Este adevărat că, în știință, conceptul de eroare dă naștere la cercetări. Problema este inductivă. Și are de-a face cu oximoronul care definește starea omului de după căderea în păcat, în care greșeala poate să nu fie greșeală a priori, ci să conțină frânturi de adevăr, mai mici sau mai mari, mai multe sau mai puține, să tindă într-un anumit fel spre maturizare, să fie aproximativ o greșeală, în orice caz însă o greșeală făcută la momentul oportun; la nivel strict rațional nu putem înțelege însă imediat că o greșeală apare la momentul oportun, putându-ne folosi de ea pentru a realiza că este momentul să ne schimbăm traiectoria și să nu mai continuăm greșeala.

Este suficient să conștientizăm că pierim atunci când încercăm să aflăm încotro mergem! Înainte nu numai că credeam că nu suntem pierduți, dar urmam chiar traiectoria greșită, cu certitudinea că este cea corectă. Modelul este izomorf.

Pentru a funcționa, aș putea să mă îndepărtez de la adevărul strict, definit de acrivie, pentru o anumită perioadă de timp, pe care nu o cunosc dinainte.

Trebuie să fiu atent la semnele de la răscruce de drumuri, adică la indicațiile celor de dinaintea noastră și să-mi schimb traseul. Mintea smerită are capacitatea de a știe dacă atinge sau dacă se apropie de ceva. Și dacă o simplă greșeală de dezorientare în timpul conducerii unei mașini nu sunt în măsură să gestionez, ce voi face când voi avea de a face cu probleme mai dificile? Ultrazeloţii ne interzic să facem uz de iconomie, dacă este nevoie, considerând că aceasta este o greșeală ce stă în calea convocării unui Sinod canonic, care va condamna ecumenismul. De multe ori depărtarea de soluție face posibilă rezolvarea. O greșeală, dacă nu rămân blocat în ea, o „arhivez” în interiorul meu, îi pun într-un fel o etichetă pentru a o distinge și a-mi aminti de ea, pentru a putea astfel să evit greșeli mai grave, dar având mereu în minte că la acrivia absolută, fără puterea harului dumnezeiesc, nu pot ajunge; așadar cel mai probabil este că voi ajunge aproape de țelul acriviei. Este suficient însă să ajungem la destinație. Fiindcă, dacă nu schimbi traseul și ajungi la capătul drumului în chip antiortodox, ești în pericol. Acestea ar trebui să le ia în seamă unii frați care, bineînțeles, au dreptul să facă greșeli, însă atunci când legătura organică dintre ontologie și morală, de care fac uz, devine deseori problematică, aceasta ajunge la antiteze insurmontabile și inconsecvenţe izbitoare. Și aceasta se întâmplă fiindcă sunt alese interpretări de dragul oportunităților conflictuale și urmările acestora sunt ignorate sau respinse și totodată sunt adoptate principii normative incompatibile cu ontologia aleasă. Sau se încearcă să se atribuie a posteriori conținut teologic unor opțiuni și evaluări care, și acestea,

144

APOSTOLOS SARANTIDIS

au fost preferate doar pentru oportunități conflictuale. Ortodoxia nu este matematică. Din fericire. Aceștia refuză să înțeleagă acest lucru, urmând în deșert itinerarii aparent logice, care în loc să ducă spre o ieșire, conduc, pe drumul de întoarcere, la greșeală. Atingerea acriviei de către omul păcătos, imperfect, este imposibilă. Doar cu ajutorul lui Dumnezeu este posibilă. Aceasta refuză să înțeleagă susținătorii acriviei. Cu toții ne-o dorim, foarte puțini o realizăm și este cel puțin nedrept și urât ca unii să îi acuze pe cei mai mulți, care, deși au cuget ortodox, nu sunt în măsură să păstreze acrivia; iar cei care acuză, oricât ar spune că o păstrează, în realitate și ei o păstrează prin apoximație.

Absolutul îi aparține doar lui Dumnezeu. În lupta comună nimeni nu este de prisos. Premisa este întoarcerea. Și mă bucur fiindcă astăzi se află aici și unii care, așa cum afirmă - și spun adevărul – duc lupta pe propriile lor metereze. Și nu mă refer doar la clerici.

Dacă vrăjmașul îmi amenință în mod nemijlocit viața și mai ales viața duhovnicească, riscând să fiu în iad pentru veșnicie, nu din pricina pedepsei unui inexistent Dumnezeu rău, ci din pricina greșelilor mele personale și a slăbiciunilor mele egoiste, bineînțeles că voi ridica ziduri de apărare împotriva lui și mă voi lupta ca un soldat, ascultând de un comandant ortodox. Firește, în cadrul pomenirii „tuturor episcopilor ortodocşi …”. Nu se poate vorbi de strategie fără conducere și plan defensiv, fără luptători din linia întâi, fără comandant, fără orientare Fără unitate. Luptele dificile au nevoie de eroi, însă avem nevoie de eroi în viață, pentru a se întoarce pe câmpul de luptă. În aspectele de credință și morală nu se poate face ascultare de sfatul duhovnicului, dacă acesta este potrivnic adevărului de credință. Și un copil ar înțelege acest lucru, ținând cont de câte ori s-a repetat asta în ultimul timp. Să vină toți la această luptă și în sfârșit să asculte. În Unire. Frățește. Creștinește. În mod cοmpact. Tot ce nu a avut o bază stabilă, tot ce s-a clădit fără materiale rezistente în timp, fără construcție dreaptă și care nici nu se află într-un loc potrivit, a pierit. Priviți la Meteora. Este o bucurie să vezi construcții sοlide. Te simți sigur și protejat fiind părtaș în mod organic trecutului și dialogând cu temeliile adormite și neclintite ale credinței noastre, stânci ale ortodoxiei; și pe fiecare dintre aceste stânci se înalță și un anumit far. Farurile care se năruie însă nu luminează, ci se transformă în piedici primejdioase. Așa ajung cei care scindează Unitatea din interior. Unitatea dată, existentă înainte de Colimbari.

Bineînțeles, adevărul nu este majoritar, ci ipostatic și poate fi păstrat și într-o singură persoană. Aceasta nu înseamnă însă, în niciun caz, că ceilalți nu îl vor avea ca punct de referință.

Nici nu se află pretutindeni trădători. Excluzând continuu, ce va rămâne în final? Încercarea disperată a omului alienat de a găsi o cale de ieșire și fugă în fața morții, pe care în mod inconștient o intuiește. Vedem cum în așa-numitul Occident, omul strigă atât de mult, mai ales prin intermediul artei. Este necesar însă să și conștientizăm asta. Piatră pe piatră, stâncă pe stâncă, până la ultima cărămidă, pentru a asigura nu doar supraviețuirea, ci îndelunga continuitate și unitate. Și acest lucru nu poate fi realizat de un singur om. Altminteri, îi excludem în mod absurd pe toți, în afară de noi înșine.

ÎNGRĂDIRE, UNITATE ȘI ICONOMIE

145

Trebuie să ținem întotdeauna cont de faptul că avem de-a face cu perfida mișcare religioasă sionistă, care restabilește armonia claselor în cadrul capitalismului mondial prin „apelul” la cooperarea tuturor religiilor, a unei sesiuni misionare internaționale, în care însă au cuvântul, precum niște papi moderni, numai întâi-stătătorii arhierei, ignorând cuvintele a sute de episcopi aflați pe aceeași treaptă ierarhică cu ei. Am văzut acest lucru la Colimbari, unde zece persoane au semnat și apoi au adăugat numele delegațiilor-„ghivece”, amenințându-i cu sancţiuni pe cei care nu sunt de acord. Cum să îi abordezi în mod scizionist? Oricât ar părea de ciudat, din punct de vedere geostrategic, situația din țara noastră nu a fost niciodată mai favorabilă. Vedeți trădarea care are loc. Și noi ne scindăm încă și mai mult? În primul mileniu creștin și în mediul imperiului greco-roman, marcat de siguranță, lumea creștină a trăit în mod liber, unitar, cu excepția perioadelor eretice, experiența creștină. Azi nu se mai întâmplă asta. De ce? Pentru că îl lăsăm pe Cel rău să lucreze.

Iubiți frați, Adevărul este dur pentru unii, dar nu creăm schisme, nu suntem fanatici, nu suntem nici măcar niște antiecumeniști bizari. Suntem ortodocșii și păcătoși, care ne luptăm și nimic mai mult. Noi rămânem înăuntrul Bisericii. Ereticii se scot pe ei înșiși în afara zidurilor Bisericii, în virtutea acțiunilor lor, iar în mod concret, excluderea lor din Biserică se va realiza de către un viitor sinod, care va pune lucrurile în ordine. Știm că sfârșitul va fi strălucit. Pentru aceasta și trimite următorul mesaj foarte clar cercurilor ecumeniste de pretutindeni: vă străduiți zadarnic, domnilor, încercând să stingeți faruri ortodoxe. Să știți, deci, că atunci când situația se va inversa, farurile vor fi stele, care au căzut din cer, iar voi, vânând îngrădiți, scuipați asupra stelelor pentru a le stinge. Asta e ceea ce faceți, cu o ridiculitate extremă și nimic mai mult. Gândiți-vă, deci, ce veți izbuti să faceți!

Vă mulțumesc.

Addenda Îngrădirea de erezie în conformitate cu prevederile canonice şi cu gândirea patristică

Dialog cu Gheronda Gavriil de la Sfântul Munte cu privire la întreruperea corectă a pomenirii Gheronda Gavriil ∗: Binecuvântați!

Pr. Matei: Binecuvântați! Sunt Părintele Matei Vulcănescu, de la Sfânta Mitropolie de Pireu.

Gheronda Gavriil: Dumnezeu să vă binecuvânteze. Să petreceți cu bine.

Să fiți binecuvântați ca Avraam, Isaac și Iacob!

Pr. Matei: Vă mulțumim, Gheronda! În România, sunt unele probleme: Patriarhul Bisericii Ortodoxe a României și mulți dintre ierarhi au semnat documentele pseudosinodului din Creta și, din acest motiv, unii dintre părinții din România au întrerupt pomenirea patriarhului și a episcopilor. Noi respectăm această decizie a părinților. A apărut însă o neînțelegere prilejuită de faptul că în România a fost de multe ori părintele Sava Lavriotul, care a spus că toți românii care nu pot merge la biserici unde slujesc preoți nepomenitori sunt în erezie, așa cum eretice sunt și toate Patriarhiile care au condamnat sinodul din Creta, dar nu au întrerupt pomenirea cu celelalte Biserici participante la pseudosinod. Așa ar fi, de exemplu, Patriarhia Bulgariei, care nu numai că nu a trimis nicio delegație în Creta, dar a și condamnat pseudosinodul din Creta, lucru foarte important pentru noi, fiindcă avem cel puțin două Biserici locale, două Patriarhii, a Bulgariei și a Georgiei, care au condamnat oficial, sinodal, pseudosinodul din Creta. În România însă există acest duh: părintele Sava le-a spus că Patriarhia Bulgariei și cea a Georgiei se află în înșelare și în erezie pentru că patriarhii acestor două Biserici nu au întrerupt pomenirea întâistătătorilor celorlalte Biserici locale. S-a produs astfel mare tulburare, fiindcă de aici până la schismă nu mai este decât un pas. Există deci această mare problemă, pentru că una este ca un preot să întrerupă pomenirea cu episcopul locului, care a semnat în Creta, dar să aibă comuniune cu cei care mărturisesc împotriva pseudosinodului din Creta, dar care, din diverse motive nu au întrerupt încă pomenirea, și alta este să întrerupă comuniunea cu tot restul Bisericii și să ajungă precum stiliștii, care susțin teoria vaselor comunicante în erezie. Noi știm că doar atunci când aceștia sunt condamnați de un sinod – și aceasta se va întâmpla cu ajutorul lui Dumnezeu, prin intervenția lui Dumnezeu, și patriarhul Bartolomeu și toți cei care au semnat în Creta și pseudosinodul din Creta în întregime trebuie să fie dați anatemei – abia atunci putem spune că sunt eretici, că nu mai au har și că nu mai sunt membri ai Bisericii lui Hristos. Dar până atunci trebuie să ne luptăm în cadrul zidurilor Bisericii, prin întreruperea pomenirii, dând mărturisire de credință; aceasta este ∗

De la chilia Sfântul Hristodul, Mănăstirea Cutlumuș din Sfântul Munte Athos.

150

PROTOPRESBITER MATEI VULCĂNESCU

atitudinea corectă adoptată de părintele Theodoros Zisis, care este teolog și a întrerupt pomenirea arhiepisopului Antim, dar încearcă să arate o cale împărătească, nu să întrerupă comuniunea cu întreaga Biserică. Din păcate, există însă unii monahi tineri, veniți din Sfântul Munte și neștiutori de teologie, așa cum este părintele Sava, care, în România, a făcut mare rău: a spus că toți sunt eretici, și Mitropolitul de Pireu este eretic, Mitropolitul de Nafpaktos este și el eretic, Biserica Bulgariei este și ea eretică, pentru că îi pomenește pe întâistătătorii celorlalte Biserici; aceia au condamnat însă pseudosinodul din Creta, au făcut ce s-a putut face în acest stadiu; aceștia merg însă la extrem și în acest fel, ușor-ușor se va ajunge la schismă, deoarece deja există români care susțin că cei care pomenesc, chiar dacă mărturisesc împotriva pseudosinodului din Creta, sunt eretici fiindcă au rămas în Biserică.

Acest monah ajuns în Romania, Sava, a spus în anumite cercuri că Sfântul Paisie Aghioritul nu este sfânt, că a fost înșelat fiindcă nu a rămas în întreruperea pomenirii lui Atenagora, că ceea ce au făcut părinții din Sfântul Munte în timpul Patriarhului Atenagora a fost o pseudoîntrerupere a pomenirii aceluia. Ce spuneți, părinte, au dreptate aceștia, care spun că Sfântul Paisie nu este sfânt?

Gheronda Gavriil: Sfântul Paisie este sfânt, Sfântul Porfirie este sfânt, Sfântul Iacob [Tsalikis] este sfânt.

Pr. Matei: Mulțumim foarte mult, Gheronda. Este foarte important acest lucru, faptul că aceștia au fost sfinți, că au avut darul discernământului și luminarea Duhului Sfânt. Din nefericire, însă în România ia amploare un duh schismatic, adică se pune la îndoială sfințenia sfinților recenți, în acest fel ajungându-se să se afirme că ne aflăm într-o Biserică nevăzută; există, de asemenea, și o altă problemă, legată de episcopul Artemie din Serbia. De curând părintele Sava a mers în Serbia, a participat la Sfânta Liturghie, unde a și cântat, apoi a mers în România și a spus că în întreaga lume nu există decât un singur episcop ortodox, iar acesta este Artemie; nu există alt episcop ortodox astăzi în Ortodoxie, doar Artemie. Dumneavoastră sunteți de acord cu această afirmație, că astăzi nu există decât un singur episcop ortodox în lume, iar toți ceilalți sunt eretici?

Gheronda Gavriil: Eu sunt de părere să facem rugăciune, să fim cu toții uniți, să nu apară alte probleme. Găsiți canonul întâi al Sfântului Atanasie cel Mare și citiți-l cu atenție și apoi să îmi spuneți părerea dumneavoastră.

Pr. Matei: Da. De ce vă întreb aceste lucruri, Gheronda: există o atitudine extremă, care va duce schismă; așa cum a fost în anul 1925, când a avut loc schisma calendarului pe stil vechi, și acum există acest pericol, pentru că unii creștini, unii monahi, care nu cunosc bine teologie, încep să cadă în această extremă și să afirme că nu mai există episcopi – sigur că noi ne punem nădejdea în Hristos și numai El poate rândui astfel lucrurile, încât să se poată întruni un

DIALOG CU GHERONDA GAVRIIL

151

nou sinod – există însă Biserici care nu au fost prezente în Creta și au condamnat cele întâmplate acolo, așa cum este Biserica Bulgariei.

Gheronda Gavriil: Să citiți, vă rog, canonul al treilea al Sfântului Atanasie cel Mare și tălmăcirea pe care o face la acesta Sfântul Nicodim Aghioritul.

Pr. Matei: Canonul al treilea al Sfântului Atanasie cel Mare, da.

Gheronda Gavriil: Nu înaintăm mai mult, nu facem alt altar, nu ne facem Biserică proprie, nu facem alt jertfelnic, așteptăm, să vedem ce se va întâmpla. [Credincioșii] să meargă acolo unde au întrerupt pomenirea, să nu meargă acolo unde preoții sunt eretici, crezând că papa e Biserică. Asta pot să spun. Nu pot să spun să nu meargă nicăieri, nu am înștiințare de la Dumnezeu.

Pr. Matei: Vă mulțumim, Gheronda, pentru ceea ce ne spuneți, sunt lucruri foarte importante. Aș vrea să vă mai întreb încă ceva. Vedeți, există un mare luptător și profesor, care este părintele Theodoros Zisis, care ne arată o linie corectă patristică. Aș vrea să vă rog în primul rând să faceți multă rugăciune pentru părintele Theodoros Zisis. Și aș vrea să știu dacă dumneavoastră îl sprijiniți pe părintele Zisis.

Gheronda Gavriil: Eu îl stimez pe părintele Zisis.

Pr. Matei: Este foarte important. Să îl pomeniți în rugăciunile dumneavoastră, fiindcă se luptă pretutindeni; a mers la episcopul Longhin, care e și el antiecumenist și a întrerupt pomenirea patriarhului Kirill, și părintele Zisis l-a susținut pe episcopul Longhin, care căzuse în deznădejde, fiindcă Gheron Sava a mers acolo și i-a zis: „Tu nu ești ortodox, ești eretic fiindcă îl pomenești pe patriarhul Kirill, de vreme ce îl pomenești pe episcopul tău” – care și el este antiecumenist – „dar episcopul tău îl pomenește pe patriarhul Kirill”. Episcopul Longhin i-a spus că el nu îl pomenește în chip nemijlocit pe patriarhul Kirill, însă atunci când este adoptată teoria vaselor comunicante, se cade în schismă, la fel cum a fost cu cei pe stil vechi. Este foarte periculos să întrerupi orice legătură cu toate Bisericile locale, care își duc lupta [pentru păstrarea dreptei credințe].

Biserica Bulgariei nu a putut înainta și mai mult, dar a realizat un lucru foarte însemnat condamnând pseudosinodul din Creta.

Gheronda Gavriil: Să citiți Canonul al treilea al Sfântului Atanasie și să îmi spuneți ce ați înțeles. O să vă pun câteva întrebări.

Pr. Matei: Desigur.

Gheronda Gavriil: Este cineva care e pe patul de moarte și nu găsește un preot care să fi întrerupt pomenirea [episcopului cu cuget eretic], ca să se spovedească și să se împărtășească. Dacă acesta merge să se spovedească și să se

152

PROTOPRESBITER MATEI VULCĂNESCU

împărtășească de la un preot care, chiar dacă îl pomenește pe episcopul său [cu cuget eretic], are cuget ortodox și mărturisește ca papa este eretic și că sinodul este eretic, ce răspuns va afla la Judecată?

Pr. Matei: Dacă merge să se spovedească și să ia Sfânta Împărtășanie de la acesta, eu cred că va fi binecuvântat și că va primi răspuns bun în Ziua Judecății, fiindcă nu a mers la cineva care propovăduiește erezia „cu capul descoperit”, ci a mers la un preot care are cuget ortodox.

Gheronda Gavriil: Așa cred și eu.

Pr. Matei: Vă mulțumim mult, Gheronda, mulțumim mult.

Gheronda Gavriil: Să citiți canonul cu atenție și apoi să vorbim, da?

Pr. Matei: Părintele trebuie să știe că în România există oameni care au căzut deja în schismă, fiindcă nu au comuniune cu nimeni și spun că noi toți suntem blestemați si eretici, noi toți, cei care mărturisim Ortodoxia. Afirmă că întreg poporul român va merge în iad; sunt oameni simpli… Și se vor pierde, rămânând în afara Bisericii și consider că este foarte important cuvântul părintelui Gavriil şi va contribui la câștigarea sufletelor acestor oameni.

Gheronda Gavriil: Eu cred că papa este eretic, sinodul este eretic, întrerupem pomenirea; acum, dacă există preoți care cugetă drept, dar se tem să întrerupă pomenirea episcopului [cu cuget eretic], credincioșii pot merge la slujbele săvârșite de aceștia; dar nu am descoperire de la Dumnezeu pentru aceasta, de aceea vă spun să citiți canonul Sfântului Atanasie.

Pr. Matei: Da, îl voi citi.

Gheronda Gavriil: Ce ați înțeles din ce ați citit?

Pr. Matei: Am citit canonul și comentariul Sfântului Nicodim. Sfântul Atanasie face deosebire între cei care erau eretici în conștiință și care propovăduiau erezia și între cei care au fost forțați să aibă comuniune cu ereticii. Este foarte important acest lucru, că există diferențiere și iconomie a lui Dumnezeu. Asta am înțeles eu.

Gheronda Gavriil: Eu, cu smerita mea părere, condamn sinodul, îl condamn pe papa, nu trebuie să ne unim – una. În al doilea rând, întrerupem pomenirea și ne oprim aici, nu înaintăm spre a face alt altar, nu facem propriul nostru jertfelnic, nu facem propria noastră Biserică.

Pr. Matei: Nici nu pomenim alt episcop, în taină.

DIALOG CU GHERONDA GAVRIIL

153

Gheronda Gavriil: Se subînțelege aceasta – nu facem propriul nostru jertfelnic.

Pr. Matei: Da. Gheronda Gavriil: Trei: le spunem oamenilor să meargă la biserici unde slujesc preoți care nu pomenesc.

Pr. Matei: Exact, foarte corect.

Gheronda Gavriil: Acum, oamenii să nu meargă acolo unde sunt eretici declarați și zic că papa e Biserică și că sinodul este bun și că trebuie să ne unim, acolo e exclus să meargă, nu pot merge acolo. Acolo să nu meargă. Acum, prin iconomie extremă, după smerita mea părere – nu știu dacă e de la Dumnezeu aceasta – le spunem oamenilor să meargă la biserici unde slujesc preoți care pomenesc, dar au cuget ortodox și cred că papa este eretic și sinodul este eretic și patriarhul are cuget eretic, dar din diverse motive preotul respectiv se teme că îl caterisește episcopul, are familie; în astfel de cazuri recomand, dar nu știu dacă este de la Dumnezeu aceasta.

Pr. Matei: Gheronda, dacă, de exemplu, există oameni din România care merg să se împărtășească în Bulgaria, pentru că acolo Sinodul Bisericii Bulgariei a condamnat pseudosinodul din Creta și nu a participat la acesta. Este corect acest lucru, să meargă acolo ca să se împărtășească?

Gheronda Gavriil: După smerita mea părere, nu este rău, să meargă.

Pr. Matei: Sau există, de exemplu, Biserica din Muntele Sinai, Sfânta Ecaterina, unde episcopul Damianos a semnat o extraordinară mărturisire de credință, în care condamnă toate ereziile din Creta și toate ereziile din spațiul ortodox. Și a suferit și un accident, fie de la diavol, fie din cauza unor oameni și a fost supus la presiuni, însă nu a cedat, a rămas în mărturisirea de credință; și acolo au loc minuni, și Sfânta Ecaterina ține Muntele Sinai ortodox, chiar dacă sunt supuși la mari presiuni. Am fost de curând acolo, la arhiepiscopul Damianos, și acesta mi-a spus că unii l-au informat că am schimbat mărturisirea, i-au spus diverse minciuni, însă atunci când a citit mărturisirea, cea pe care a semnat-o, a zis: „Eu nu voi schimba această mărturisire de credință, aceasta cred, aceasta propovăduiesc”. Biserica din Muntele Sinai, Mânăstirea Sfânta Ecaterina crede acest lucru, împotriva pseudosinodului, împotriva ereziei. Aceasta este o mare mărturisire, cu jertfă până la sânge.

Gheronda Gavriil: Patriarhul Gherman al II-lea al Constantinopolului, care a trăit pe la anul 1200, scrie o scrisoare ciprioților, care credeau că papa e Biserică și le zice: „Vă legiuiesc și vouă, tuturor mirenilor, să fugiți alergând departe de preoții care au căzut în erezia latino-cugetătorilor. Și nici în Biserică să nu vă adunați împreună cu ei, să nu luați Sfânta Împărtășanie din

154

PROTOPRESBITER MATEI VULCĂNESCU

mâinile lor, nici anafură să nu luați din mâinile lor, ci să vă rugați singuri în casele voastre. Altminteri, veți avea parte de aceeași osândă ca ei”. Dacă un patriarh sau un arhiepiscop, un episcop nu respectă canoanele apostolice, care interzic slujirea comună și rugăciunile comune cu ereticii, nu respectă canoanele sinoadelor ecumenice și locale, nu respectă ceea ce au spus Părinții noștri, acesta nu este păstor. Ce este? Ne-o spune un mare Părinte din secolul întâi: „Oricine zice lucruri diferite de cele rânduite, chiar și dacă este (în general) vrednic de crezare sau postitor sau face minuni și se nevoiește și profețește, să îți fie ție ca un lup care, îmbrăcat în piele de oaie, omoară și nimicește oile!”.

Sfântul Ignatie Teoforul.

Pr. Matei: Da, vă mulțumesc foarte mult, Gheronda, este foarte important ceea ce ne-ați citit.

Gheronda Gavriil: Canonul Sfântului Atanasie cel Mare!

Pr. Matei: Înţeleg că arată o distincție, adică nu ne vom împărtăși din mâna patriarhilor sau a episcopilor semnatari la aşa-zisul sinod din Creta sau din mâinile ereticilor, care propovăduiesc erezia „cu capul descoperit”; nu ne vom împărtăși de la aceștia, fiindcă ne vom lua osândă. Dar, dacă mergem acolo unde slujitorii au cuget ortodox, chiar dacă din diverse motive nu au putut să întrerupă pomenirea episcopului lor, care are cuget eretic…

Gheronda Gavriil: Nu asta spune Sfântul Atanasie cel Mare?

Pr. Matei: Exact.

Gheronda Gavriil: Să aveți ca îndrumar acest canon, ca să duceți lupta.

Binecuvântați!

Pr. Matei: Binecuvântați, Gheronda! Ceea ce ne-ați spus acum este foarte important, pentru ca unii români să nu cadă în schismă, adică să se rupă cu totul de Biserică și să nu aibă comuniune cu nimeni.

Gheronda Gavriil: Întrerupem pomenirea, nu înaintăm spre a face alt altar, nu facem propriul nostru jertfelnic, nu facem propria noastră Biserică, îi trimitem pe oameni la biserici unde slujesc preoți care nu pomenesc. Dar dacă preotul pomenește [episcopul cu cuget eretic], dar are cuget ortodox, le spunem oamenilor să meargă acolo [să se împartașească], dar nu am descoperire de la Dumnezeu, ca să spun aceasta cu siguranță.

Pr. Matei: Este foarte important ceea ce ne-ați spus.

Gheronda Gavriil: Să avem ca punct de referință Canonul Sfântului Atanasie cel Mare, care spune tot ceea ce am spus anterior!

DIALOG CU GHERONDA GAVRIIL

155

Pr. Matei: Este important că dumneavoastră spuneți aceasta.

Gheronda Gavriil: Dar să spuneți că aceasta este părerea mea, nu am descoperire de la Dumnezeu în acest sens.

Pr. Matei: Desigur. Mulțumim foarte mult, Gheronda și iertare!

Gheronda Gavriil: Binecuvântați!

Pr. Matei: Binecuvântați!

Notă preot Matei Vulcănescu: Teoria vaselor comunicante în teologie şi mai exact în eclesiologie se referă la faptul că atunci când un episcop este eretic anatematizat de Biserică, oricine ar rămâne în comuniune cu acel episcop este şi el anatematizat. Acestă teorie este adevărată numai în cazul ereticilor condamnaţi nominal de Biserică prin anatema, prin afurisire (excomunicare).

Cel ce se roagă cu cel excomunicat este şi el excomunicat la rândul său. Unii însă aplică această teorie în mod greşit, considerând pe unii episcopi excomunicabili ca fiind deja excomunicaţi deşi nu au fost condamnaţi sinodal. Biserica aplică pedeapsa excomunicarii numai celor care intră in comuniune cu cei deja excomunicaţi de un Sinod.

Publicat pe https://www.marturisireaortodoxa.ro.

Canonul Sfântului Atanasie cel Mare despre reprimirea celor ce nu s-au făcut părtași eresului de bunăvoie Teolog Mihai-Silviu Chirilă În dialogul despre pericolul şi prevenirea unei schisme în Biserica Ortodoxă Română, publicat în articolul anterior al revistei noastre (vezi supra, pp 149155) Gheronda Gavriil din Sfântul Munte Athos îl invită pe interlocutorul său să citească canonul al doilea al Sfântului Atanasie cel Mare, referitor la reprimirea la Ortodoxie a celor care au fost în împărtășire cu ereticii arieni.

Invitația marelui duhovnic survine în urma explicării situației din România și a tulburării create de monahul Sava dimpreună cu cei ce l-au urmat în deciziile schismatice luate la întâlnirile de la Roman, Satu Mare și Mestecăniș.

Gheronda Gavriil invită de cel puțin trei ori la citirea canonului respectiv și a tâlcuirii date de Sfântul Nicodim Aghioritul. Pentru a înţelege insistenţa marelui duhovnic atonit asupra canonului Sfântului Atanasie, prezentăm textul acestuia, așa cum apare el în Pidalion, și interpretarea dată de Pidalion. În Pidalion el este al doilea text al Sfântului Atanasie, extras din Epistola către Rufinian 1, și poate fi citit la paginile 590-593, iar în colecția de canoane a arhidiaconului Ioan N. Floca este canonul al treilea al sfântului alexandrin.

Canonul al doilea al Sfântului Atanasie al Alexandriei este o aducere la cunoștință a unei decizii sinodale luate la sinodul local din Alexandria, din 362, prezidat de către Sfântul Atanasie, care a afirmat credința dogmatică de la Niceea cu privire la deoființimea Fiului cu Tatăl, dar și a Duhului Sfânt cu celelalte Două Persoane Treimice, și a decis modul de reprimire în Biserică a celor care se întorceau de la arieni.

Din textul canonului, rezultă că sinodul respectiv are acordul Bisericilor din Grecia, Spania și Galia.

Prezentăm textul canonului din Pidalion, începând din momentul în care se face vorbire despre reprimirea în Biserică a celor ce se întorc de la arieni.

Sublinierile din text îmi aparțin, pentru a scoate în evidență ceea ce ne interesează în acest canon. Și fiindcă cu iubire de bunătate și bisericește (că aceasta iarăși se cuvine evlaviei tale) ai întrebat pentru cei ce de nevoie au fost târâți, dar nu s-au stricat întru credința cea rea și ai voit a-ți scrie eu cele socotite pentru dânșii în Sinoade și pretutindeni, să știi, domnul meu preadoritule, că la început, după ce au încetat sila ce se făcea, s-a făcut Sinod, fiind de față episcopi de la părțile dinafară. Dar s-a făcut și la sinliturghisitorii ce locuiesc în Ellada. Dar nimic mai puțin și la cei din Spania și Galia și a plăcut ceea ce aici și pretutindeni (s-a lucrat). Ca cu cei ce au căzut și au apărat păgânătatea, pocăindu-se adică (dacă s-au pocăit), să ne împărtășim 1 Epistola a fost scrisă în jurul anului 370. Cf. Nicodim Milaș, Sfintele Canoane ale Bisericii Ortodoxe, vol. 2, partea a doua, Tipografia Dioceziană, Arad, 1936, p. 37.

158

TEOLOG MIHAI-SILVIU CHIRILĂ împreună, dar să nu se dea lor loc în cler. Iar celor ce nu au stăpânit asupra păgânătății 2, dar s-au târât pe lângă ea de nevoie și silă, s-au socotit să li se dea iertare, de a avea și locul clerului, mai ales că au adus răspundere de crezare. Și s-a socotit că cu iconomie s-a făcut aceasta. Că au adeverit că nu s-au prefăcut în păgânătate. Dar ca nu cumva așezându-se oarecare preanecinstitori de Dumnezeu să strice Bisericile, au ales a ajuta silei și a purta greutatea, mai mult decât a pierde popoarele. Și aceasta zicând, ni s-a părut că și nouă cu încredințare ne zic, pentru că puneau pricină ei pe Aaron, fratele lui Moisi în pustie, că a îngăduit la călcarea poruncii poporului și că au avut dezvinovățire, ca nu cumva întorcându-se poporul în Egipt să rămână în idolatrie. Că și se vede a fi binecuvântată. Căci rămânând ei în pustie, pot să înceteze de păgânătate, iar intrând în Egipt, s-ar fi zolit [frecat împreună] și ar fi crescut întru ei pe păgânătate. Deci pentru aceasta vrednică de iertat s-au făcut către cler. Iar celor ce s-au amăgit și silă au pătimit, iertare li s-a dat.

Acestea și evlaviei tale arăt, nădăjduind că și cele socotite la va primi a ta cinstire de Dumnezeu. Și nu se va osândi o asemenea încetare a celor ce s-au adunat așa.

Binevoiește dar a se citi acestea preoțimii și poporului celui de sub tine. Ca și ei știindu-le să nu te prihănească aflându-te așa către unii ca aceștia. Că lucru necuviincios era a scrie eu, putând evlavia ta a spune și pe a noastră plecare către dânșii și toate cele lipsite a le plini. Fie har Domnului, celui ce te-a plinit cu tot cuvântul și cu toată cunoștința. Deci cei ce cu adevărat se căiesc, anatematisească arătat, numind pe socoteala cea rea a lui Evdoxie și a lui Evzoie. Că hulind ei pe Cuvântul lui Dumnezeu a fi zidire s-au suprascris apărători ai arienescului eres. Și mărturisească credința cea mărturisită de către Părinți la Niceea, și nici pe un alt sinod să nu cinstească mai mult decât pe sinodul acesta.

Iată și tâlcuirea din Pidalion: Epistola aceasta răspunzătoare (de răspuns) a Sfântului, ce o face către Episcopul Rufinian, nu cuprinde pentru cei ce s-au lepădat de Hristos și au jertfit idolilor. Că pentru aceștia vorbesc sinodul cel de la Ancira și Sfântul Petru al Alexandriei mai pe larg. Ci vorbește pentru cei ce s-au împărtășit cu ereticii arieni; căci ei s-au împuternicit, fiindcă s-au întâmplat și împărați a fi părtași ai eresului lor, și pe mulți dreptslăvitori i-au silit să se facă părtași eresului lor. Care la urmă s-au căit și s-au întors la Ortodoxa Biserică. Și pe aceștia întreabă Rufinian pe marele Atanasie cum trebuie a-i primi. Către care răspunzând Sfântul prin această epistolie, la început arată iubirea cea nemărginită a părinteștii dragostei cea către el, îndemnându-l a-i scrie des. Iar către întrebare întinzându-se zice: Fiindcă întrebi bisericește pentru cei ce s-au împărtășit cu ereticii și nu au rămas până la sfârșit în eresul lor, ci s-au căit. Să știi că pentru întrebarea aceasta feluri de sinoade s-au făcut, în deosebite locuri. Și în Ellada, și în Spania, și în Galia (însă poate aceasta s-a făcut de împreună slujitorii cei ce locuiesc în Ellada, însemnează că, prin scrisorile Sfântului Atanasie s-a arătat arhiereilor hotărârea Sinodului din Alexandria, care este și mai de crezut; pentru aceea și Dositei al Ierusalimului, în Dodecavivlion, foaia 181, zice că prin scrisori au luat părtași ai socotelii acesteia Atanasie pe episcopii Macedoniei și ai Ahaiei, precum scrie marele Vasile). Și ceea ce aici s-a hotărât de noi s-a hotărât și de toți aceștia. Și dar zicem că ierosișii câți nu numai că s-au împărtășit Traducerea lui Nicodim Milaș, „celor ce nu și-au însușit nelegiuirea”, ibidem.

Traducerea este preluată și de către arhid. Ioan N. Floca.

2

CANONUL Al TREILEA AL SFÂNTULUI ATANASIE CEL MARE

159

cu arienii și au mărturisit că socotesc câte ei socotesc, ci s-au făcut cu dânșii și apărători ai eresului, încât au îndemnat și pe alții de s-au dus la arianismos, aceștia întorcându-se la dreptslăvitoarea Biserică se cade să-i primim. Nu însă să-i lăsăm în treapta ierosirii, ci ca pe mireni să îi avem de aici. Iar acei care iarăși s-au împărtășit în eresul acesta, nu cu slobodă socoteală și de voie, ci de silă și de strâmtorare, s-a socotit de cuviință și iertare a li se da întorcându-se la adevărata Biserică, și locul clerului iarăși să-și aibă. Mai ales că se dezvinovățesc că nu s-au făcut părtași eresului chiar (din convingere), ci cu fățărie, și pentru iconomie, ca nu desăvârșit să fie goniți de la Biserică, și în locul lor să se așeze alții preanecinstitori de Dumnezeu și cu totul să strice pe cei dreptslăvitori. Pentru că au ales mai bine a suferi greutatea lepădării celei de silă decât a se pierde mulțimea dreptslăvitorilor. La care aduc de pildă pe Aaron. Deci pentru această dezvinovățire și iconomie s-au iertat unii ca aceștia, să-și aibă iarăși soarta lor. Iar mirenilor celor ce s-au amăgit, ori siliți fiind de eretici s-au împărtășit eresului lor, li se dă, zice, iertare, căindu-se și întorcânduse la dreapta slăvire, primindu-se de noi și iconomisindu-se după canoanele Sfinților Părinți.

La fel de explicită este și tâlcuirea profesorului Ioan N. Floca: Sfântul Atanasie cere să se respecte hotărârile sinoadelor care au dezbătut această chestiune (Spania, Galia, Elada) și să urmeze calea hotărâtă la sinodul din Alexandria, din 362, ținut sub președinția sa, unde s-a hotărât ca aceia care au fost siliți prin violență să treacă de partea arienilor, dar care, în fond, după convingerea lor, nu s-au făcut arieni, să fie iertați și să li se permită să rămână în demnitatea treptei ierarhice în care au fost, dar conducătorii și apărătorii eresului, dacă se convertesc și se pocăiesc, de asemenea se pot primi în Biserică, însă nu mai pot face parte din cler.

Analizând această epistolă a Sfântului Atanasie cel Mare, putem trage câteva concluzii: 1. Diferențierea între cei ce s-au făcut ereziarhi și apărători și propovăduitori ai ereziei și cei ce au fost siliți să devină părtași eresului și modul lor de a fi reprimiți în Biserică sunt stabilite de un sinod local, adică au valoare de lege a Bisericii, potrivit canonului 1 al sinodului al VII-lea ecumenic, care a recunoscut toate învățăturile sinoadelor ecumenice și locale ca normative pentru întreaga Biserică.

2. Situația celor care se reprimesc în Biserică de la arianism se referă la aderarea acelora la o erezie condamnată sinodal, dat fiind că sinodul din Alexandria are loc în 362, iar condamnarea arianismului și a ereticilor s-a făcut în 325. Cu atât mai mult se aplică diferențierea făcută de canon pentru cei ce au fost târâți într-o erezie încă necondamnată, într-o fază incipientă a acesteia.

3. Sfântul Atanasie acceptă explicația episcopului Rufinian care întreba despre cei „ce de nevoie au fost târâți, dar nu s-au stricat întru credința cea rea”, recunoscând existența unei categorii de credincioși care, deși s-au lepădat de frică sau de silă, de dreapta credință, lucru pentru care au nevoie de iertare, pe care le-o și dă sinodul alexandrin, nu s-au stricat întru credința cea rea, adică nu au devenit eretici (arieni, în cazul de

160

TEOLOG MIHAI-SILVIU CHIRILĂ

față) în gândire și nu au propovăduit erezia (arianismul), spre deosebire de cei ce au făcut acest lucru.

4. Sinodul alexandrin îi tratează diferit pe cei ce au devenit propovăduitori ai ereziei din convingere, de cei ce au devenit „părtași eresului fără convingere” și „nu și-au însușit nelegiuirea”, adică nu au renunțat în inima lor la credința cea adevărată, nedevenind eretici. Pe primii îi primește în Biserică ca simpli mireni, pe ceilalți îi primește în rangul în care s-au aflat, recunoscându-le arhieria și preoția (cum se împacă această decizie sinodală cu obrăznicia celor ce scriu pe diverse siteuri, unde episcopul ortodox mărturisitor al Băncenilor este numit „Longhin”, fără a i se recunoaște niciun titlu episcopal?), după pocăința necesară (vezi infra, epitimiile Sfântului Teodor Studitul pentru cei ce se întorc la credință de la erezie).

5. Tâlcuirea canonului arată precis ce trebuie să facă cineva, mai ales păstor fiind, pentru a fi considerat împreună eretic cu cei ce propovăduiesc erezia: „câți nu numai că s-au împărtășit cu arienii și au mărturisit că socotesc câte ei socotesc, ci s-au făcut cu dânșii și apărători ai eresului, încât au îndemnat și pe alții de s-au dus la arianismos”.

Sintetizând: 1. împreună-slujirea cu ereticii; 2. mărturisirea aceleiași credințe ca a lor; 3. apărarea ereziei și 4. convingerea altora să devină eretici.

6. Sfântul Atanasie și sinodul din 362 recunosc că cei ce s-au făcut părtași eresului din silă sau fățărie „nu s-au prefăcut în păgânătate”, adică nu au devenit eretici, ci au rămas în cuget ortodocși. Nicodim Milaș traduce această expresie prin „nu și-au însușit nelegiuirea” (vezi nota 2).

7. Tâlcuirea canonului din Pidalion recunoaște că mirenii păstoriți de acești preoți care au aderat formal la arianism sunt „dreptslăvitori”, adică ortodocși, chiar dacă sunt într-o oarecare măsură afectați de această cădere a păstorilor lor (exprimată prin sintagma „cu totul să-i strice pe dreptslăvitori”, care arată că prin această cădere a păstorilor lor, dreptslăvitorii nu sunt într-o stare de normalitate duhovnicească, fiind într-o oarecare măsură stricați moral prin acceptarea acestei situații, dar nu în așa măsură încât să nu mai poată fi numiți dreptslăvitori, adică ortodocși, ci eretici): „ca nu desăvârșit să fie goniți de la Biserică, și în locul lor să se așeze alții preanecinstitori de Dumnezeu și cu totul să strice pe cei dreptslăvitori” (s.n.) Despre acest risc al stricării totale a dreptslăvitorilor de către păstori eretici, vorbește și Sfântul Vasile cel Mare, într-o epistolă care se referă chiar la aceeași persecuție din timpul împăratului arian Valens: „Urechile celor simpli au fost amăgite și obișnuite cu înșelăciunea ereziei. Copiii cei mici din Biserică sunt deprinși cu învățăturile stricate – dar ce ar putea face?

Botezurile sunt săvârșite de eretici, la fel și prohodirea celor adormiți, cercetarea suferinzilor, mângâierea celor întristați, sprijinirea celor în necazuri și ajutorările cele de tot felul , ca și săvârșirea Sfintelor Taine.

Prin toate acestea se naște o legătură cu ei în popor și ajung să fie cu toți într-un cuget, încât în scurtă vreme, chiar de ni s-ar da o oarecare

CANONUL Al TREILEA AL SFÂNTULUI ATANASIE CEL MARE

161

libertate, nu va mai fi nicio nădejde ca pe cei prinși în această înșelăciune îndelungată să îi putem întoarce din nou la cunoștința adevărului” 3).

8. Tâlcuirea acestui canon folosește expresia „părtași eresului”, adică „părtași la erezie”, vorbind exact despre cei ce au fost târâți în eresul arian fără voia lor.

9. Sfântul Atanasie introduce conceptul de iconomie, arătând că se acceptă prin iconomie reprimirea celor care au aderat al arianism fără a deveni arieni, pentru binele Bisericii și al turmei, pentru că dacă aceia nu ar fi făcut acest lucru, ar fi existat posibilitatea ca în locul lor să fie aduși preoți și episcopi arieni care să ducă turma în arianism complet.

Despre reprimirea celor care au căzut în părtășia eresului condamnat vorbește și Sfântul Teodor Studitul, cunoscut pentru acrivia sa. Fiind în situația să dea răspunsuri referitoare la cei ce au acceptat erezia iconoclastă, condamnate deja sinodal, Sfântul Teodor identifică șase motive pentru „plecarea [în fața] ereziei”), cărora le corespund șase tipuri distincte de epitimie, pentru cei ce se leapădă de aceasta. Iată cele șase motive 4: 1. „Unii s-au plecat ereziei de bunăvoie, fără să-i silească cineva 5.

2. Alții în urma bătăilor.

3. Alții numai prin amenințare.

4. Alții fără amenințări și chinuri, doar din frică.

5. Alții ca să nu cadă din ale lor.

6. Unii din neștiință”.

Pentru recuperarea acestora, Sfântul recomandă abținerea de la Sfânta Împărtășanie timp de trei ani, pentru cei ce au acceptat erezia de bună voie, trei pentru cei ce au cedat bătăilor, doi pentru cei ce au cedat amenințărilor, fricii sau comodității, și un an, pentru cei neștiutori. Celor căzuți dintre preoți, Sfântul le recomandă repunerea în tagma preoțească, dacă încetează să se mai împărtășească din tainele necredincioșilor, iar dacă au semnat o adeziune față de erezie să fie opriți de la slujire, până când un sinod ortodox va decide dacă

3 Sfântul Teodor Studitul, Scrisoarea 393, Sfinților mei părinți duhovnicești, care sunt alungați pentru Domnul, Teodor, cel mai mic preot și egumen al celor din Studion, bucurați-vă în Domnul, ed. cit., p. 121.

4 Arhimandrit Vasilios Papadakis, Străjerii Ortodoxiei. Luptele monahilor pentru apărarea Ortodoxiei, ed. cit., p. 63. Traducerea colecției PSB a Patriarhiei Române dă următoarea versiune: „Urechile oamenilor simpli au fost amăgite și obișnuite cu nelegiuirile ereziei. Copiii Bisericii sunt educați cu învățăturile stricate. Ce trebuie să facem? Ereticii botează, dau muribunzilor merindea pentru drumul veșniciei, îi vizitează pe bolnavi, mângâie pe cei în suferință și lipsuri, dau ajutor de tot felul și împart darul Sfintelor Taine. Prin toate aceste lucruri săvârșite de ei, se naște în aceste popoare o legătură de armonie cu ei, așa că în scurtă vreme, chiar de ni s-ar da libertate, n-ar mai fi nicio nădejde ca pe cei prinși în această îndelungată înșelăciune să-i mai putem întoarce din nou pe calea adevărului” (Sfântul Vasile cel Mare, Epistole, Editura Basilica a Patriarhiei Române, București 2010, p. 396).

5 Adică au devenit prin părtășia de bunăvoie, din convingere, eretici, acceptând învățătura eretică și crezând în ea.

162

TEOLOG MIHAI-SILVIU CHIRILĂ

sunt vrednici să mai fie preoți. Situația preotului este discutată și în epistola către Macarie egumenul.

Prin textul său cu valoare de canon, recunoscut de Biserică drept normativ pentru toți, Sfântul Atanasie desființează de fapt aplicarea oarbă a acriviei, întro manieră pietistă, fără nicio înțelepciune și considerare a situației existente la ora actuală în Biserică, cu consecințele foarte grave ale îndepărtării de Biserică a „acriviștilor”, sau „patristicilor”, cum le place să se alinte, și ale îndepărtării poporului dreptslăvitor de lupta care se duce contra ereziei. Chiar dacă evlavia ne îndeamnă să fim intransigenți cu cei care nu iau încă atitudine clară contra ereziei, nu putem face mai mult decât au făcut Sfinții Părinți sau au statornicit sinoadele Bisericii, fără a risca să cădem în afara acesteia, după cum ne avertizează Sfântul Teodor Studitul: „Dar nu trebuie mai mult iscodit și cercetat dacă cineva a mâncat cu cel ce a mâncat împreună cu un eretic și altul cu acesta, căci atunci, dacă mergem așa cu înlănțuirea, trebuie să ne despărțim de toți. Iar acest lucru este al celor ce-și iubesc voia proprie, iar nu a sfinților. Până la acesta [la cel ce mănâncă cu ereticii] rămâi și nu trece mai departe. Nu cumva din neștiință [sfinții] nu au cercetat și nu ne-au vestit nouă acestea? Nicidecum.

De aceea, nu te lupta să treci dincolo de hotarele pe care le-au pus Părinții noștri” 6 (s.n.).

6

Sfântul Teodor Studitul, Scrisoarea 49. Fiului Navcratie, în ed. cit., p. 60.

Cuprins

„Ortodoxia și Colimbari, doi ani mai târziu.

Erezie-Caterisire-Rezistență ortodoxă”, Conferinţa teologică de la Salonic, 16 iunie 2018 Protopresb.

Theodoros

Zisis,

Conștiința

pleromei

Bisericii

respinge

pseudosinodul din Creta …………………………………......................................... 5 Cuvinte de salut Cuvânt de salut din partea Părinților nepomenitori din Biserica Ortodoxă din Moldova …………………………………………………………………................................ 7 Cuvânt de salut al părintelui arhimandrit Maximos Karavas ............................... 9 Cuvânt de salut al părintelui protopresbiter Haralambos Manolis ………........... 11 Stylianos Kementzetzidis, Cuvinte de îndemn la luptă ale părintelui Filotei Zervakos .……………………………..................................................................... 13 Ioannis Kunturas, Boala duhovnicească este tot ce poate fi mai rău ……......... 19 Cuvânt de salut al domnului Dimitrios Natsios ……………………………................ 25 Cuvânt de salut al domnului Gheorghe Todorov ………………………..................... 27 Studii Protopresbiter Theodoros Zisis, Doi ani după Colimbari. Care este situația Bisericii? ....................................................................................................... 29 Protopresbiter Nikolaos Manolis, Minunea întreruperii pomenirii ….............. 39 Protopresbiter Fotios Vezynias, Este sfințenia premisă a îngrădirii? .............. 47 Protopresbiter Anastasios Gotsopoulos, Cugetul Sinoadelor Ecumenice și cugetul „Sinodului din Creta” După trecerea a doi ani …………………........... 55 Protopresbiter Anghelos Anghelakopoulos, Lumea eretică din afara Bisericii laudă pseudosinodul din Creta ………………………........………........................ 79

Monah Serafim Zisis, Cazuri de aplicare a principiului iconomiei în luptele pentru Ortodoxie …………………………….....…………........................................ 93 Teolog Mihai-Silviu Chirilă, Implicații eclesiologice ale aprobării documentului eretic Declaraţia de la Toronto de către pseudosinodul din Creta ..... 111 Nektarios Dapergolas, Colimbari, pas esențial în planurile Νoii Οrdini................... 133 Apostolos Sarantidis, Îngrădire, unitate și iconomie ……………....................... 139 Addenda Îngrădirea de erezie în conformitate cu prevederile canonice şi gândirea patristică Dialog cu Gheronda Gavriil de la Sfântul Munte cu privire la întreruperea corectă a pomenirii …………………………………………………............................ 149 Teolog Mihai-Silviu Chirilă, Canonul Sfântului Atanasie cel Mare despre reprimirea celor ce nu s-au făcut părtași eresului de bunăvoie ……..……. 157

Revista Mărturisirea Ortodoxă debutează cu un regal de teologie În luna octombrie a acestui an, a apărut în spațiul media online portalul Mărturisirea Ortodoxă, aparținând părinților, teologilor, monahilor și credincioșilor ortodocși nepomenitori, care susțin Rezoluția din ianuarie 2018, prin care aceștia au reafirmat linia corectă patristic a luptei antiecumeniste. Încă de la debutul siteului, editorii săi au promis că va fi editată o revistă teologică cu același nume, cu apariție trimestrială. Revista își propune să sprijine lupta contra ereziei ecumeniste, prin materiale de înaltă ținută științifică. Pentru realizarea acestui scop, sunt invitați să publice în paginile ei atât preoți, teologi sau mireni instruiți în teologie care au întrerupt pomenirea ierarhilor ecumeniști, cât și cei care nu au întrerupt încă, din diferite motive, pomenirea, dar au cuget ortodox și se opun printr-o mărturisire asumată public, sinodului ecumenist din Creta și ereziei ecumeniste în general.

Ne face o deosebită plăcere ca primul număr al revistei noastre să îl dedicăm unui eveniment special din anul acesta: Conferința teologică „Ortodoxia și Colimbari, doi ani mai târziu. Erezie-Caterisire-Rezistență ortodoxă”, desfășurată în data de 16 iunie la Salonic, Grecia, având printre conferențiari și un teolog nepomenitor din România, care a prezentat un referat.

Publicăm toate referatele care s-au susținut la această conferință, incluzând două materiale complementare: un dialog cu Gheronda Gavriil de la Muntele Athos despre modul în care trebuie întreruptă pomenirea pentru a evita toate capcanele acesteia și un articol în care este explicat un canon al Sfântului Atanasie, invocat de către Gheronda Gavriil.

Credem că materialele Conferinței de la Salonic cuprind toate informațiile necesare oricui dorește să mărturisească împotriva ereziei ecumeniste, fără a cădea în vreo extremă.

Sperăm să reușim să păstrăm standardul de excelență pe care ni-l impun temele abordate de acest număr inițial și să contribuim efectiv la introducerea luptei antiecumeniste din România pe un făgaș firesc.

Redacția MartOr