Antologie de poezie cinstind limba romana

GRUPULROMÂN DE PRESĂ ȘI INIȚIATIVĂ CIVICĂ rețea voluntară pentru susținerea manifestărilor Zilei Limbii Române în spiritul de afirmare culturală propus de Consfătuirea Națională a Intelectualilor de la Sate este un parteneriat întru stimularea întăririi legăturilor dintre toți românii din lume format din:                    

ASOCIAȚIA COMUNELOR DIN ROMÂNIA – organizație cu statut de utilitate publică FUNDAȚIA EPISCOPUL GRIGORIE LEU – MIȘCARE PENTRU PROGRESUL SATULUI ROMÂNESC – organizație cu statut de utilitate publică CONSILIUL AUTORITĂȚILOR LOCALE DIN ROMÂNIA ȘI REPUBLICA MOLDOVA MUZEUL NAȚIONAL AL LITERATURII ROMÂNE UNIUNEA CINEAȘTILOR DIN ROMÂNIA UNIUNEA MUZICIENILOR INTERPREȚI DIN ROMÂNIA UNIUNEA ZIARIȘTILOR PROFESIONIȘTI SOCIETATATEA AUTORILOR ROMÂNI DIN AUDIOVIZUAL CLUBUL PRESEI TRANSATLANTICE ASOCIAȚIA MASS-MEDIA JOURNALISTES D’EXPRESSION ROUMAINE SANS FRONTIÉRE AGENȚIA DE PRESĂ „AȘII ROMÂNI” GRUPUL DE PRESĂ „CORECT NEWS” GRUPUL DE PRESĂ ROMÂNIA-SUA-CANADA „STARPRESS” ASOCIAȚIA JURNALIȘTILOR ROMÂNI DE PRETUTINDENI -CANADA CENTRUL NAȚIONAL DE ARTĂ „TINERIMEA ROMÂNĂ” CENTRELE DE EXCELENȚĂ ÎN PROMOVAREA CREATIVITĂȚII ROMÂNEȘTI: „PORȚILE NORDULUI” ȘI „SUFLET ROMÂNESC” CONCURSUL DE POEZIE TRICOLORĂ AL FUNDAȚIEI „R&J MIZIL” PORTALUL INTERNET „REPUBLICA ARTELOR” – ANGLIA PORTALUL INTERNET „CARTE SI ARTE” – ROMÂNIA INSPECTORATUL ȘCOLAR PRAHOVA

2

                            

LICEUL TEORETIC MIZIL „GRIGORE TOCILESCU” PRIMĂRIA MUNICIPIULUI MEDGIDIA PRIMĂRIA ORAȘULUI MIZIL PRIMĂRIA ORAȘULUI SINAIA PRIMĂRIA COMUNEI CUMPĂNA – CONSTANȚA PRIMĂPRIA COMUNEI CORNU – PRAHOVA PRIMĂRIA COMUNEI MĂNĂSTIREA HUMORULUI – SUCEAVA PRIMĂRIA COMUNEI ARBORE - SUCEAVA PRIMĂRIA COMUNEI VÂNĂTORI – NEAMȚ PRIMĂRIA COMUNEI ÎNTORSURA BUZĂULUI – COVASNA PRIMĂRIA COMUNEI BEZDEAD – DÂMBOVIȚA PRIMĂRIA COMUNEI VULCANA BĂI – DÂMBOVIȚA PRIMĂRIA COMUNEI STOINA – GORJ PRIMĂRIA COMUNEI IZBICENI - OLT PRIMĂRIA COMUNEI LUNCAVIȚA – TULCEA REVISTA „ARMONII CULTURALE” –ADJUD REVISTA „CITITOR DE PROZĂ” –ANGLIA REVISTA „CLIPA” –SUA CASA DE EDITURĂ ȘI PRODUCȚIE FILM „REALITATEA” ȘI „ALBINA ROMÂNEASCĂ” REVISTA „DESTINE LITERARE” – CANADA REVISTA „ITHACA” - IRLANDA REVISTA „LAMURA” – CRAIOVA REVISTA „LITERATURA ȘI ARTA” – CHIȘINĂU REVISTA „PAGINI ROMÂNEȘTI ÎN NOUA ZEELANDĂ” REVISTA „ROMÂNUL AUSTRALIAN” RADIO „METAFORA” – SACRAMENTO-SUA RADIO-TV „UNIREA” – VIENA K2-TvRo –TELEVIZIUNEA ROMÂNILOR DIN MONTREAL CAMERA DE COMERȚ ȘI INDUSTRIE PRAHOVA

SPONSOR GENERAL AL ACESTUI VOLUM FAXMEDIA CONSULTING

3

ISBN: 978-973-9025-78-2

REALITATEA 2013 126, Bvd. Dacia București, Tel: 0311045047; 0344116739: e-mail: leuc@upcmail.ro

Tehnoredactare: Veronica Ionescu Coperta: Veronica Ionescu

4

antologie de poezie română cinstind limba română 2013 ,,Creșterea Limbii Românești”

SELECȚIA PE CARE AM PUS-O LA ÎNCEPUT LA DISPOZIȚIA PARTICIPANȚILOR realizată la Muzeul Național al Literaturii Române

5

6

Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie

de Mihai Eminescu Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie, Țara mea de glorii, țara mea de dor, Brațele nervoase, arma de tărie, La trecutu-ți mare, mare viitor!

Fiarbă vinu-n cupe, spumege pocalul, Dacă fiii-ți mândri aste le nutresc; Căci rămîne stânca, deși moare valul, Dulce Românie, asta ți-o doresc.

Vis de răzbunare negru ca mormântul Spada ta de sânge dușman fumegând, Și deasupra idrei fluture cu vântul Visul tău de glorii falnic triumfând, Spună lumii large steaguri tricoloare, Spună ce-i poporul mare, românesc, Când s-aprinde sacru candida-i vâlvoare, Dulce Românie, asta ți-o doresc. Îngerul iubirii, îngerul de pace, Pe altarul Vestei tainic surâzând, Ce pe Marte-n glorii să orbească-l face, Când cu lampa-i zboară lumea luminând, El pe sânu-ți vergin încă să coboare, Guste fericirea raiului ceresc, Tu îl strânge-n brațe, tu îi fă altare, Dulce Românie, asta ți-o doresc.

Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie!

Tânără mireasă, mamă cu amor!

Fiii tăi trăiască numai în frăție Ca a nopții stele, ca a zilei zori,

7

Viață în vecie, glorii, bucurie, Arme cu tărie, suflet românesc, Vis de vitejie, fală și mândrie, Dulce Românie, asta ți-o doresc! Ś Testament literar

de Ienăchiţă Văcărescu Urmaşilor mei Văcăreşti!

Las vouă moştenire: Creşterea limbei româneşti Şi-a patriei cinstire. Ś Limba românească

de Gheorghe Sion Mult e dulce şi frumoasă Limba ce-o vorbim, Altă limbă-armonioasă Ca ea nu găsim.

Saltă inima-n plăcere Când o ascultăm, Și pe buze-aduce miere Când o cuvântăm.

Românașul o iubește Ca sufletul său, Vorbiți, scrieți românește, Pentru Dumnezeu.

8

Frați ce-n dulcea Românie Nașteți și muriți Și-n lumina ei cea vie Dulce vieţuiți!

De ce limba românească Să n-o cultivăm?

Au voiți ca să roșească Țărna ce călcăm?

Limba, țara, vorbe sfinte La strămoși erau; Vorbiți, scrieți românește, Pentru Dumnezeu! Ś Patria Română

de George Coşbuc Patria ne-a fost pământul Unde ne-au trăit strămoşii, Cei ce te-au bătut pe tine, Baiazide, la Rovine, Şi la Neajlov te făcură Fără dinţi, Sinane, -n gură, Şi punând duşmanii-n juguri Ei au frământat sub pluguri Sângele Dumbrăvii-Roşii. Asta-i patria română Unde-au vitejit strămoşii!

9

Patria ne e pământul Celor ce suntem în viaţă, Cei ce ne iubim frăţeşte, Ne dăm mâna româneşte: Numai noi cu-acelaşi nume, Numai noi români pe lume Toţi de-aceeaşi soartă dată, Suspinând cu toţi odată Şi-având toţi o bucurie; Asta-i patria română Şi ea sfântă să ne fie!

Patria ne-o fi pământul Unde ne-or trăi nepoţii, Şi-ntr-o mândră Românie De-o vrea cerul, în vecie, S-or lupta să ne păzească Limba, legea românească Şi vor face tot mai mare Tot ce românismul are: Asta-i patria cea dragă Şi-i dăm patriei române Inima şi viaţa-ntreagă. Ś Limba Noastră

de Alexei Mateevici Limba noastră-i o comoară În adâncuri înfundată Un şirag de piatră rară Pe moşie revărsată.

10

Limba noastră-i foc ce arde Într-un neam, ce fără veste S-a trezit din somn de moarte Ca viteazul din poveste.

Limba noastră-i numai cântec, Doina dorurilor noastre, Roi de fulgere, ce spintec Nouri negri, zări albastre.

Limba noastră-i graiul pâinii, Când de vânt se mişcă vara; În rostirea ei bătrânii Cu sudori sfinţit-au ţara.

Limba noastră-i frunză verde, Zbuciumul din codrii veşnici, Nistrul lin, ce-n valuri pierde Ai luceferilor sfeşnici.

Nu veţi plânge-atunci amarnic, Că vi-i limba prea săracă, Şi-ţi vedea, cât îi de darnic Graiul ţării noastre dragă.

Limba noastră-i vechi izvoade.

Povestiri din alte vremuri; Şi citindu-le 'nşirate, Te-nfiori adânc şi tremuri.

Limba noastră îi aleasă Să ridice slava-n ceruri, Să ne spuie-n hram şi-acasă Veşnicele adevăruri.

Limba noastră-i limbă sfântâ, Limba vechilor cazanii, Care o plâng şi care o cântă Pe la vatra lor ţăranii.

11

Înviaţi-vă dar graiul, Ruginit de multă vreme, Ştergeţi slinul, mucegaiul Al uitării 'n care geme.

Strângeţi piatra lucitoare Ce din soare se aprinde Şi-ţi avea în revărsare Un potop nou de cuvinte.

Răsări-vă o comoară În adâncuri înfundată, Un şirag de piatră rară Pe moşie revărsată. Ś Ţara mea

de Ioan Neniţescu Acolo unde-s nalţi stejari Şi cât stejarii nalţi îmi cresc Flăcăi cu piepturile tari, Ce moartea-n faţă o privesc; Acolo, unde-s stânci şi munţi, Şi ca şi munţii nu clintesc Voinicii cei cu peri cărunţi În dor de ţară strămoşesc; Şi unde dorul de moşie Întotdeauna drept a stat Şi bărbăteasca vitejie A-mpodobit orice bărbat; Acolo este ţara mea, Şi neamul meu cel românesc!

12

Acolo eu să mor aş vrea, Acolo vreau eu să trăiesc!

Acolo unde întâlneşti Cât ţine ţara-n lung şi-n lat Bătrâne urme vitejeşti Şi osul celor ce-au luptat; Şi unde vezi mii de mormane Sub care-adânc s-au îngropat Mulţime de oştiri duşmane, Ce cu robia ne-au cercat; Acolo este ţara mea Şi neamul meu cel românesc!

Acolo eu să mor aş vrea, Acolo vreau eu să trăiesc!

Nu plânge, Maică Românie!

Versuri găsite ȋn ranița unui soldat mort ȋn toamna anului 1918, pe muntele Sorica, din Carpații de Curbură.

“Nu plânge, Maică Românie, Că am să mor neȋmpărtășit!

Un glonț pornit spre pieptul tău, Cu pieptul meu eu l-am oprit….

Nu plânge, Maică Românie!

E rândul nostru să luptăm Și din pământul ce ne arde Nici o fărâmă să nu dăm!

Nu plânge, Maică Românie!

Pentru dreptate noi pierim; Copiii noștri, peste veacuri, Onoare ne vor da, o știm!

13

Nu plânge, Maică Românie !

Adună tot ce-i bun sub soare; Ne cheamă și pe noi la praznic, Când România va fi Mare!” Ś Ex libris

de Tudor Arghezi Carte frumoasă cinste cui te-a scris Încet gândită, gingaş cumpănită; Eşti ca o floare, anume înflorită Mâinilor mele, care te-au deschis.

Eşti ca vioara, singura ce cântă Iubirea toată pe un fir de păr, Şi paginile tale, adevăr, S-au tipărit cu litera cea sfântă.

Un om de sânge ia din pisc noroi Şi zămliseşte marea lui fantomă De reverie, umbră şi aromă, Şi o pogoară vie printre noi.

Dar jertfa lui zadarnică se pare, Pe cât e ghiersul cărţii de frumos.

Carte iubită, fără de folos, Tu nu răspunzi la nicio întrebare.

Testament Nu-ţi voi lăsa drept bunuri, după moarte, Decât un nume adunat pe o carte,

14

În seara răzvrătită care vine De la străbunii mei până la tine, Prin râpi şi gropi adânci Suite de bătrânii mei pe brânci Şi care, tânăr, să le urci te-aşteaptă Cartea mea-i, fiule, o treaptă.

Aşeaz-o cu credinţa căpătâi.

Ea e hrisovul vostru cel dintâi.

Al robilor cu săricile, pline De osemintele vărsate-n mine.

Ca să schimbăm, acum, întâia oară Sapa-n condei şi brazda-n călimară Bătrânii au adunat, printre plăvani, Sudoarea muncii sutelor de ani.

Din graiul lor cu-ndemnuri pentru vite Eu am ivit cuvinte potrivite Şi leagăne urmaşilor stăpâni. Şi, frământate mii de săptămâni Le-am prefecut în versuri şi-n icoane, Făcui din zdrenţe muguri şi coroane.

Veninul strâns l-am preschimbat în miere, Lăsând întreaga dulcea lui putere Am luat ocara, şi torcând uşure Am pus-o când să-mbie, când să-njure.

Am luat cenuşa morţilor din vatră Şi am făcut-o Dumnezeu de piatră, Hotar înalt, cu două lumi pe poale, Păzând în piscul datoriei tale.

Durerea noastră surdă şi amară O grămădii pe-o singură vioară, Pe care ascultând-o a jucat

15

Stăpânul, ca un ţap înjunghiat.

Din bube, mucegaiuri şi noroi Iscat-am frumuseţi şi preţuri noi.

Biciul răbdat se-ntoarce în cuvinte Şi izbăveşte-ncet pedepsitor Odrasla vie-a crimei tuturor.

E-ndreptăţirea ramurei obscure Ieşită la lumină din pădure Şi dând în vârf, ca un ciorchin de negi Rodul durerii de vecii întregi. Întinsă leneşă pe canapea, Domniţa suferă în cartea mea.

Slovă de foc şi slovă făurită Împărechiate-n carte se mărită, Ca fierul cald îmbrăţişat în cleşte.

Robul a scris-o, Domnul o citeşte, Făr-a cunoaşte că-n adîncul ei Zace mânia bunilor mei. Ś Eu nu strivesc corola de minuni a lumii

de Lucian Blaga Eu nu strivesc corola de minuni a lumii şi nu ucid cu mintea tainele, ce le-ntâlnesc în calea mea în flori, în ochi, pe buze ori morminte.

Lumina altora sugrumă vraja nepătrunsului ascuns în adâncimi de întuneric,

16

dar eu, eu cu lumina mea sporesc a lumii taină şi-ntocmai cum cu razele ei albe luna nu micşorează, ci tremurătoare măreşte şi mai tare taina nopţii, aşa înbogăţesc şi eu întunecata zare cu largi fiori de sfânt mister şi tot ce-i neînţeles se schimbă-n neînţelesuri şi mai mari sub ochii mei – căci eu iubesc şi flori şi ochi şi buze şi morminte. Ś Grai valah

de Vasile Voiculescu Grai tămâiat, cătuie de petale, Gândul mi-a ciobănit pe plaiurile tale.

Umblă singur pe munţi de sare, Vânt bătrân cu miere-n spinare. Şerpi de răcoare verde-n pâraie, Cărări de bucium lung te stretaie.

Granguri de aur boabele-ţi ciugul', Şesul ţi-l ară dorul cu plugul.

Calc des cu sufletul arsu-ţi coclaur, Din fund oftează strămoşii de aur.

De piscul tău, unde se-mbină Pale de nori cu limbi de lumină, Buzele-mi razăm fremătătoare, Slăvit pristol de piatră şi floare. Ś

17

Eu nu mă spăl de poporul meu

de Nichita Stănescu Doamne, apără poporul român.

Ai grijă de el şi apără-l!

El este al tău cu blândeţea lui de miel şi cu răbdarea lui de taur cu omenia lui de floare de zăpadă ce se vede pe geam, Doamne, pe fereastră şi pe libertate!

Doamne! poporul meu nu se spală de mine!

Eu nu mă spăl de poporul meu!

Dacă-mi vine alt miros decât mirosul lui, mă spăl pe mâini numai de propriile mele mâini şi mă las legat de boarea de zăpadă a poporului meu.

Mărul se poate spăla numai de măr, de pomul mărului nu! De pom nu!

Apără, Doamne, poporul român şi nu te spăla de el!

Pe maica mea care m-a născut pe mine am dăruit-o poporului român.

Dăruieşte-ţi, Doamne, pe maica Ta, care te-a născut pe Tine,

18

poporului român! Ś Limba noastră cea română

de Grigore Vieru Sărut vatra şi-al ei nume Care veşnic ne adună, Vatra ce-a născut pe lume Limba noastră cea română.

Cânt a Patriei fiinţă Şi-a ei rodnică ţărână Ce-a născut în suferinţă Limba noastră cea română.

Pre pământ străvechi şi magic Numai dânsa ni-i stăpână: Limba neamului meu dacic, Limba noastră cea română. În al limbii tezaur Pururea o să rămână Limba doinelor de aur, Limba noastră cea română. Ś Trebuiau să poarte un nume

de Marin Sorescu Eminescu n-a existat.

19

A existat numai o ţară frumoasă La o margine de mare Unde valurile fac noduri albe, Ca o barbă nepieptănată de crai Şi nişte ape ca nişte copaci curgători În care luna îşi avea cuibar rotit. Şi, mai ales, au existat nişte oameni simpli Pe care-i chema: Mircea cel Bătrân, Ştefan cel Mare, Sau mai simplu: ciobani şi plugari, Cărora le plăcea să spună, Seara, în jurul focului poezii – "Mioriţa" şi "Luceafărul" şi "Scrisoarea III".

Dar fiindcă auzeau mereu Lătrând la stâna lor câinii, Plecau să se bată cu tătarii Şi cu avarii şi cu hunii şi cu leşii Şi cu turcii. În timpul care le rămânea liber Între două primejdii, Aceşti oameni făceau din fluierele lor Jgheaburi Pentru lacrimile pietrelor înduioşate, De curgeau doinele la vale Pe toţi munţii Moldovei şi ai Munteniei Şi ai Ţării Bârsei şi ai Ţării Vrancei Şi ai altor ţări româneşti.

Au mai existat şi nişte codri adânci Şi un tânăr care vorbea cu ei,

20

Întrebându-i ce se tot leagănă fără vânt?

Acest tânăr cu ochi mari, Cât istoria noastră, Trecea bătut de gânduri Din cartea cirilică în cartea vieţii, Tot numărând plopii luminii, ai dreptăţii, ai iubirii, Care îi ieşeau mereu fără soţ.

Au mai existat şi nişte tei, Şi cei doi îndrăgostiţi Care ştiau să le troienească toată floarea Într-un sărut. Şi nişte păsări ori nişte nouri Care tot colindau pe deasupra lor Ca lungi şi mişcătoare şesuri. Şi pentru că toate acestea Trebuiau să poarte un nume, Un singur nume, Li s-a spus Eminescu. Ś Izvorul

de Ioan Alexandru Izvorului asemeni sunt şi eu Cutremurat sub stelele de vară Cu cât e cerul mai fără de vânt Cu-atât lăuntrurile mele se-nfioară

21

Nu dinafară-i zvon ce mă frământă Nici din adâncuri nici de sus O umbră s-a desprins din slavă Icoana ei în mine a apus Din ce în ce sunt cercuri mai adânci Şi mai departe horele pe ape S-a deşteptat în mine un izvor Ce nu-l mai pot cuprinde şi încape. Ś Temelia limbii române

de Horia Bădescu Să ne plecăm la dulcea rostire românească, din ea născuţi şi-ntr-însa aduşi la ţintirim!

Să ne plecăm! Acolo din mamă şi din tată stă verbul sfânt din care cu toţi ne zămislim.

Să-ngenunchem la cuvinte cu litere latine, în limba asta numai putem să existăm, în limba asta numai, putem plăti iubirea şi ura şi dreptatea pe care le păstrăm, în limba asta numai, dăm temelie lumii, în limba asta numai, cum a se tace ştim, în limba asta numai, ne pomenim eroii, în limba asta numai, putem ca să murim. Ś

22

Patria

de Ştefan Baciu Patria e un măr Într'o vitrină de băcănie japoneză pe strada Liliha în Honolulu, arhipelagul Sandwich sau o placă de patefon ascultată în tăcere în Mexico -Maria Tănase lângă vulcanul Popocatepetlpatria e atelierul lui Brâncuşi la Paris patria e peisajul lui Grigorescu într'o după-amiază de toamnă la Barbizon sau Rapsodia Română auzită într'o dimineaţă în Port au Prince în Haiti şi patria e mormântul lui Aron Cotruş în California patria e o ciocârlie care se înalţă oriunde fără frontiere şi fără intenţii patria e un concert de Dinu Lipatti la Lucerna, Elveţia, într-o seară ploioasă patria e această adunare de fete de întâmplări şi de sunete împrăştiate peste tot globul dar patria e mai ales o clipă de tăcere.

Asta e patria.

II. Cu patria poţi vorbi la telefon

23

s'o porţi, ca firmituri, în buzunare poţi s'o asculţi în al distanţei svon şi s'o găseşti decapitată'n ziare nu-i numai cer sau piatră sau pământ ci e un svon ce vine de oriunde un miros, un obraz, un dans în vânt un glas ce besna nopţii o pătrunde căci patria nu-i un imn prescris împodobit cu ilustraţii în chenare ea-i pânza care-o ţeşi adânc în vis şi se destramă'n zori c-o încântare nu-i patria făcută din urale ci din tăceri, din doruri şi distanţe; o strâng din praf, la tropic în sandale şi-o'mprăştii'n lume în speranţe.

III. Turla bisericii Sfântului Nicolae din Schei ecoul trenului lovindu-se, noaptea, de Tâmpa "Kefir Lukianoff" în Cişmigiu "Tempo, Facla şi Credinţa" "fierbinte porumbielu', fierbinte!" domnu' Mişu dela "Cartea Românească" fularul ca un curcubeu al lui Emil Botta Maria Tănase cântând la "Neptun" în Piaţa Buzeşti Tata comentând "Război şi Pace" sau o pagină de poezie din Nietzsche (răsfoia cartea cu degetul arătător)

24

un caputiner la "Coroana" şi bancnota aceasta de 500 Lei aflată într'un fund de plic îngălbenit adus nici eu nu ştiu cum din Braşov în Brazilia şi apoi în Honolulu-Hawaii Insula Oahu Arhipelagul Sandwich. Ś Corabia cu poeţi

de Ana Blandiana Poeţii cred că e o corabie Şi se îmbarcă.

Lăsaţi-mă să mă urc pe corabia cu poeţi Înaintând pe valurile timpului Fără să-şi clatine catargul Şi fără să aibă nevoie ca să mişte din loc (Pentru că timpul se mişca În jurul ei tot mai repede).

Poeţii aşteaptă, şi refuză să doarmă, Refuză să moară, Ca să nu piarda clipa din urmă Când corabia se va desprinde de ţărm – Dar ce e nemurirea dacă nu Chiar această corabie de piatră,

25

Aşteptând cu încăpăţânare ceva Ce nu se va întâmpla niciodată?

Definiţie Prea frumos Pentru a nu fi cucerit, Prea tânăr Pentru a nu fi stăpânit, Prea bogat Pentru a-şi aparţine; Prea înţelept Pentru a lupta, Prea curajos Pentru a nu fi rănit Prea sceptic Pentru a nu fi înfrânt; Prea înfrânt Pentru a nu fi liber, Prea liber Pentru a nu fi umilit, Prea umilit Pentru a muri. Ś Sunt Spiritul Adâncurilor

de Nicolae Labiş Eu sunt spiritul adâncurilor, Trăiesc în altă lume decât voi, În lumea alcoolurilor tari,

26

Acolo unde numai frunzele Amăgitoarei neputinţi sunt veştede.

Din când în când Mă urc în lumea voastră În nopţi grozav de liniştite şi senine, Şi-atunci aprind mari focuri Şi zămislesc comori Uimindu-vă pe cei ce mă-nţelegeţi.

Apoi cobor din nou prin hrube trudnice În apa luminoasă, minunată.

Sunt spiritul adâncurilor, Trăiesc în altă lume decât voi. Ś

Toma George MAIORESCU, OCEANUL LIMBII ROMÂNE Ţărmul Pacificului Canioane verzi 50 de stele de aur Fâşâitul aripilor de înger Caut să captez şoaptele Bat la cele şapte porţi ale Ierusalimului

27

Mă închin la profeţii Celor trei Chipuri fără chip Ale Aceluiaşi Unicul Şi-aştept să coboare Verbul făcător de lumi Mă plimb cu Robespierre Canişul meu negru imperial Pe Şosea Sub candelabrele ofilite ale castanilor Şi cu iluzia că amân Nefiinţa Logodesc cuvinte Din când în când Revin la izvorul primordial La şipotul care mi-a susurat Prima silabă Şi celulă cu celulă Vertebră cu vertebră Mi-a înălţat statura Din murmurul cuvintelor Şoptite de îngeri Îngânate de oracole Bolborosite de şipotul Pământului natal A crescut arbore în faţa timpului Coloana mea vertebrală E catargul corabiei mele Traversând cu toate pânzele întinse Oceanul Limbii Române. Ś

28

antologie de poezie română cinstind limba română 2013 ,,Creșterea Limbii Românești”

SELECȚIA DIN POEȚI BASARABENI ‐

realizată de Traian Vasilcău

29

‐

30

NICOLAE COSTENCO Cu limba noastră Este a noastră limba noastră şi noi suntem cu ea popor, cum stelele din cer sunt stele cu veşnica lumină-a lor.

Este a noastră limba noastră şi noi suntem cu ea pământ, cum marea mare este mare cu ape veşnic vălurând.

Este a noastră limba noastră şi soartă noi suntem cu ea, cum este codru verde soartă cu ciuta şi cu pasărea.

Din străbunei cu limba noastră noi am crescut şi creştem, demn, cum creşte pomul din ţărână suită-n frunză şi în lemn.

Ci noi cu ea, cu limba noastră, nemuritori vom fi oricând, nemuritori cum e Pământul cu Soarele mereu arzând.

Ś

31

TATIANA DABIJA 31 AUGUST N-a mai rămas nimic decât cuvântul, Ar mai urma să-l vindem şi pe el, Şi-n secole să stingem infinitul Al scrisului numit: latin.

Străini în casa de străbuni lăsată Şi dincolo de orice jurământ În sufletul ce-şi caută o pradă Găsim frumosul rătăcit în gând. Şi limba românească – limbă sfântă Dintr-un trecut fără hotar renaşte De parcă Dumnezeu îşi puse mâna Deasupra visurilor noastre.

Ś

NICOLAE DABIJA MATEEVICI ALEXEI La Căinari, peste pădurea de lângă satul undeam copilărit, s-a născut Alexei Mateevici.

Copil fiind, venisem în câteva rânduri, singur sau cu colegii de clasă, la Căinari, cu inexplicabila dorinţă să-l găsim acasă...

Din satul meu – pân’la Căinari, sfios,

32

prin codrii de miresme grei, adesea am făcut drumul pe jos, ca să te văd, părinte Alexei.

Ca la o spovedanie curată veneam, dinspre pădurile de tei – nu te găseam acasă niciodată...

Unde erai, părinte Alexei?!

Vreun moş bătrân, din drum îmi vorovea, şi ochii lui împrăştiau scântei: „Copile, doar în cărţi de-i mai afla unde-i acum părintele-Alexei...“ ...De cum suiam cel deal în vâlvătaie, sufletul meu, de plinul frumuseţii, se desfăcea cum se desface o păstaie atinsă de o rază-a dimineţii.

Vedeam în vale satul cu castani pe lângă care, lunecând gonaşe, trec trenurile pline cu ţărani ca să-i deşerte-n marile oraşe. Şi casa Ta intra-n pământ mai mult, cum ceru-o apăsa, în dimineţi; şi când băteau din aripi fluturi, mut, varul cădea, întreg, de pe pereţi...

Preot al istui grai împovărat de doruri, de cântări şi de litanii – în pragul casei Tale, luminat, şi vremile au foşnet de cazanii...

33

Când desfăceam sub arbori Cartea Ta – se desfăcea, lin, bolta peste mine: parcă un zvon de coase se-auzea, parcă un zumzet, tainic, de albine... În Carte suferinţa-i din belşug şi totu-i aşteptare milenară: sămânţa ierbii aşteptând sub rug – cum se va stinge el – ea să răsară! Ţărani cu pielea friptă sub suman, ţărance semănând cu Maica noastră, plângeau de veacuri, fără de alean, doar s-a deschide-n ceruri o fereastră. Şi graiul era rupt din veşnicie, aşa smerit şi plin de umilinţă: eram bogaţi de-atâta sărăcie şi luminaţi de-atâta suferinţă!

Azi cântul tău lucrează peste ţară şi mierea o adaugă-n ştiubei, şi grâul îl ajută să răsară de sub zăpezi, părinte Alexei!

Pentru pădurea care-n miez de toamnă aduce cu o casă devastată, şi pentru graba asta ce ne-nseamnă, mai poţi să ne iubeşti precum odată?!

Pentru cuvântul ce-i rostit pripit, şi pentru floarea ce îngheaţă-n tei, pentru c-ades cu ură ne-am iubit – poţi să ne ierţi, părinte Alexei?!

34

...Ca la o spovedanie curată mai vin dinspre pădurile de tei – nu te găsesc acasă niciodată...

Pe unde eşti, părinte Alexei?!

Prefaţă la Mateevici Copile, -ţi las drept moştenire Această limbă fără moarte şi plină de dumnezeire — să-i duci lumina mai departe.

Tu limba ta s-o îndrăgeşti — găseasc-o unii cioturoasă — pe mama ta cum o iubeşti nu de atâta că-i frumoasă.

De-atât că ce e maică-i sfânt: ea ţi-a dat viaţă şi temei, că e doar una pe pământ, că e a ta, că eşti al ei.

Iar tu — mergând cu ea alături — te rușinezi de limba ta şi o îngâni, privind în lături, de parcă ai furat ceva.

Dar ştii câţi au căzut sub coasă şi limba-n gură li s-a fript, pentru ca tu s-o ai frumoasă şi s-o vorbeşti nestingherit?!

Când sabia sărea din teacă

35

sau când cu sânge-n două-a nins — ei graiul au ştiut să-l tacă, însă de el nu s-au dezis.

Prin pânza lacrimii îi văd pe cei, stând focul să-i vegheze, ce l-au salvat de la prăpăd, dar n-au ştiut să se salveze. Şi hrană-au fost pentru jivine, desculţi dansat-au pe cărbuni — ca să păstreze, pentru tine, limba lăsată din străbuni.

Pe cerul slovelor în clocot fu Eminescu astrul clar; şi dacă graiul e un clopot — Dânsul a fost un clopotar. Şi Mateevici s-a trudit să-i altoiască, sfântă, viţa. Şi-n el de viu s-a fost zidit păstorul cel din „Mioriţa“.

Blestem clipita ceea strâmbă, când strănepoţi din viitor nu vor mai şti: ]n care limbă vorbit-au străbuneii lor?!

Când huzurind în leneş trai, lor, ispitindu-şi paradisul, nu le-or păsa în care grai vorbesc, şi-şi murmură plictisul.

36

În ţară când au fost intrat duşmani cu legiuire strâmbă — întâii ştii cine-au trădat?! — acei ce s-au dezis de limbă.

Din ei, ades, câte-o lichea, mai fiară decât orice fiară, punea să tragă-n ţara sa, zicând c-o face pentru ţară. ...Mai curg din zodii nişte ani şi limba, ea ne-ngână iară — pământul cum ara ţărani, dânşii crezând că ei îl ară.

Decât alt grai, ale ei verbe să nu îţi fie mai presus; cum nu există graiuri şerbe, nici limbi stăpânitoare nu-s.

Laudă graiul tău; în schimb — ca pătrunjelul vre o babă — cuvintele acestei limbi să nu le vinzi de la tarabă. Şi doina nu va conteni de noi în lume să vorbească.

Vom fi atât cât vom vorbi această limbă strămoşească. Îngenuncheat, ca-ntr-un altar — în ea trăi-voi mai departe, în limba noastră, acest dar ce-ţi va rămâne după moarte.

37

Limba noastră cea română Lui Grigore Vieru ...Face iarba să răsară.

Noi prin ea suntem o Ţară.

Ea ne-adună şi ne-ngână, Limba noastră cea română.

Ea îi e păsării zborul, Tânără precum izvorul Ca veciile – bătrână...

Limba noastră cea română.

Unii au zis că e săracă Valaha-româno-dacă, Şi miroase a zer şi-a stână Limba noastră cea română. Şi-au ținut-o după uşe, Şi au pus-o şi-n câtuşe, Dar s-a înălțat, stăpână – Limba noastră cea română.

Iar când dânsa-n bolti răsună: Parcă fulgeră şi tună, Parcă plouă pe țărână...

Limba noastră cea română.

Ca o mamă ne adună, Ea ne tine împreună, Ea aici e-n veci stăpână, Limba noastră cea română.

38

Coșmar „În Republica Moldova circa 260.000 de moldoveni nu recunosc limba română, numită de ei impropriu „moldovenească“, drept limba lor maternă“.

(Din datele Departamentului de statistică)

În Taimâr, cu-o sanie cu reni – colo pân’ şi vara viscoleşte – dat-am de un sat de moldoveni ce uitaseră – săracii! – româneşte.

I-a adus colo tătuca ţarul şi le-a dat pământ, cât vezi în jur, numai că nu-ntra în el brăzdarul – căci e bocnă anul împrejur.

M-au cinstit cu ţuică din licheni, m-au servit cu colţunaşi din peşte, şi mi se jurau că-s moldoveni, doar că – nu pot să vorbească româneşte. Şi-amintiră, după lungi torturi, – of, şi eu mă bucuram ca prostul! – numai colo nişte-njurături şi-ncă un fragment din „Tatăl nostru“. Şi-am bocit cu ei la despărţire, şi mi-au dat şi-un colte de mamut, şi le-am dat volumul meu subţire pe care-l tot răsfoiau, pierdut...

39

Dar, de atunci, nu-n tundră, ci la noi câte unu-aud cum se făleşte: – Sunt şi eu tot moldovan, ca voi, numai... c-am uitat „maldaveneşte“.

Se dezice, fiu al nimănui, în discuţii şi – afişat – în presă, de strămoşii şi de limba lui, Iar Moldova i-i – doar o adresă.

Că nu-s patriot mă dojeneşte şi-mi tot spune, cuvântând mereu, el mai mult „ţărica“ că-şi iubeşte, şi mă-nvaţă cum s-o fac şi eu. ...Lasă-mă, în graiu-mi, să bocesc spicul sec, şi de sub luturi ruda – „moldoveanule“, cum zici să te numesc, care limba ţi-ai trădat, ca Iuda.

Nu te cred – cât fi-vei să cârteşti, că-astă ţară cu-al ei sfânt temei mult mai mult ca mine o iubeşti – dacă silă ţi-i de limba ei.

Dacă limba mamei ţi-ai urât, dar alt adevăr pe lume nu-i: căci există un popor atât cât mai e vorbită limba lui. ...În Taimâr, cu-o sanie cu reni – colo pân’şi vara viscoleşte – dat-am de un sat de moldoveni ce uitaseră – sărmanii! – româneşte.

40

Şi-un coşmar visez – de-atunci – prin vremi, mă trezesc şi-mi zic: doamne fereşte de-o Moldovă doar din moldoveni ce-au uitat, cu toţii, româneşte.

1988 _ Ś

LEONIDA LARI La Putna Se lasa un abur de dor peste munți, Se-aude o lina cântare, Pe albe zapezi trec calugari carunți Şi ochii lor ard de credința sub frunți La Putna lui Ştefan cel Mare.

Alunec încet peste dalele reci, Ma-nec într-o ruga amara, Dar duhu-i ce nu are moarte în veci, Şi nici poticnire prin capete seci, Ma-ntreaba ce este în țara.

Se zbate-ntrebarea pe-arzânde faclii, Ma reazem de cripta-mparata, Ma reazem cu-o lume de suflete vii, Şi spun cu durerea iubirii dintâi Ca țara nu e ca odata.

Ca zimbru-i gonit din blazonul divin, Şi trage prin mirişte carul, Ca frații de-o mama aparte se țin

41

Şi sângele lor declarant e strain, Fiindca e altul hotarul.

Ca dupa ce neamul a fost razlețit, Şi limba o alta se face, Ei bine, dar verbul nu-i chip de robit, Ca-atunci împotriva lui Domnu-ai pornit, Ca-n verb însuşi spiritul zace.

Spun toate acestea tacând încordat Şi sfinții-i privesc cu mirare, Şi-n asta tacere, mareț, sacadat, Se-aude prin seara cum clopote bat La Putna lui Ştefan cel Mare.

Prelung bat, şi aspru, şi tânguitor, Se varsa pe deal şi pe vale Şi-aşa ți se pare, prin sunetul lor, Ca Ştefan vesteşte: nu moare-un popor, Vândut de mişei pe parale.

Popor ce de veacuri s-a statornicit Pe munții, pe vaile-aceste, De ce a fost dus, ridicat, nimicit Cu nodul la gura şi lațul la gât? – Din simpla pricina ca este.

Popor de pastori, de plugari, de naieri Va fi pe aice şi mâine, Ca cine-a trecut prin atâtea-ncercari, De drag pentru țara, gasi-va puteri Sa mânce doar apa şi pâine.

Bat clopote tare, de vuie-n Cuvânt

42

Neînduplecata-ntrebare: Sînt doua popoare cu acelaşi cuvânt?

Un singur popor e cu-acelaşi mormânt – La Putna lui Ştefan cel Mare! Ś DUMITRU MATCOVSCHI Cu limba noastră Este a noastră limba noastră şi noi suntem cu ea popor, cum stelele din cer sunt stele cu veşnica lumină-a lor.

Este a noastră limba noastră şi noi suntem cu ea pământ, cum marea mare este mare cu ape veşnic vălurând.

Este a noastră limba noastră şi soartă noi suntem cu ea, cum este codru verde soartă cu ciuta şi cu pasărea.

Din străbunei cu limba noastră noi am crescut şi creştem, demn, cum creşte pomul din ţărână suită-n frunză şi în lemn.

43

Ci noi cu ea, cu limba noastră, nemuritori vom fi oricând, nemuritori cum e Pământul cu Soarele mereu arzând. Ś

TUDOR PALLADI NOI ALTA-N LUME NU AVEM (Odă limbii române) La mulţi ani limba mea maternă De fraţi păzită la hotar De rădăcina ta eternă De veacuri ruptă de barbari La mulţi ani limbă geto-dacă Romanizată de Traian Şi „înfiată" de-o dădacă Ţaristă într-un timp tiran La mulţi ani limbă-mpărătească Crescută-n inimi de ţărani Care-au ştiut să preţuiască Dulceaţa ta şi-al tău alean La mulţi ani limbă – duh divin De sânge Dacic şi Latin Ce nu râvneşte piept strein Şi nici – dădacă la vecini Ferit-a sfântul că ne vede Din apa ei cu toţii bem Romanul turc nu se mai crede Şi dreptul are la blestem

44

La mulţi ani limbă scoasă-n lume După atât’ amar şi chin Şi botezată cu-al tău nume Şi-nveşmântată-n scris latin La mulţi ani limbă fără armă Fără de fiere-n legământ Şi fără tonul de cazarmă Ci cu iubire de ce-i sfânt Limbă de fraţi şi de surori Pân’ ieri uitată de eden Limbă de clopot şi de dor Noi alta-n lume nu avem!...

DOAMNE TRIMITE-NE-O „PREMOARTE” (satiră) Cuvântul e frunza, iar inima-i ramul.

Mahabharata Vrei viitorul a-l cunoaşte, te întoarce spre trecut.

M. Eminescu Doamne dă-mi tot ce nu te-ncape Durerea ta să-mi dai deplin Voi duce-o peste munţi şi ape Încoronat de-ai vieţii spini Doamne dă-mi tot ce-ţi mai rămâne Neîntrebat printre străini Şi la fărâma cea de pâine Câte o lacrimă de crin Că-i mult prea nu ştiu cum sărată Îmbucătura-mi veac de veac

45

Şi vorba-n sine supărată Că nu o mai rostesc cu drag Sau mă jupoaie ca pe-o oaie La minte dacă nu am prins Şi-aştept ninsoare-n loc de ploaie Şi-n veci mă vreau numai învins Doamne dacă mai ai ciocoi Fă-ntr-o duminică de poţi Şi-i mână-n ţara mea că noi Le-om fi în casa-ne iloţi Doamne-ndurerea de-i o şcoală Mai treacă-meagră... Ce să-i faci?

Dar dacă-n sinea ei e-o boală N-o mai pofti nici cu colaci Afară din a noastră fire (De mămăligă şi de brânză Lăsată-n veacuri moştenire Minţii să prinză la osânză) Atunci la ce atâta fală Şi pospăială de temut?

Cui trebuie această fală De pierde-vară surdo-mut?

Or „Pielea rea şi răpănoasă” – S-o spunem fără înconjor – Ah! „Ori o bate ori o lasă” Totuna doar de scârbă mori Văcari păstori şi dorobanţi Şi maice pe la mănăstiri Fă-ne... tot greul toleranţi L-om face piatră-ntru zidiri Dă-ne tot ce-a rămas pe lume Mai rău şi nu-ţi mai cer nimic Să ne putem lăsa de nume Şi să tăcem de noi chitic

46

Dă-ne invidia haină Că nu ne-ajunge cât avem „Scumpi la tărâţă la făină Ieftini” suntem – cumplit blestem Dar dă-ne dă-ne-ncă la rele Şi grozăvii neauzite Ce-ar mai aduce după ele Vremi şi mai mult nenorocite Căci altfel cum să fim sub soare Cu lumea-n rând nu avem nasul Şi la ce bun tare şi mare Când mult mai bun este necazul?...

Iar dacă nici aşa-ndestulă Pedeapsă vezi că nu ne-ncape Trimite-asupra noastră-o hulă Nimic de ea să ne mai scape Fă din coline şi din dealuri O vale-ntinsă de ciulini Şi noi desculţi spre idealuri Mândri călcând pe ei de chin Fă-ne reptile şi jivine Cum nu s-au mai văzut nicicând Şi să se laude pe sine Că-s fără sentiment şi gând Iar de nu-i chip pe toţi deodată Trimite-ne pe rând la Circe În porci să ne preschimbe...

Tată Să nu ne mai punem de price...

Vom grohăi un timp în care S-or dumeri acei din jur Că n-au nevoie de fanfare Pentru o turmă de sperjuri Iar când ne vor vedea-n băltoacă Îngrămădiţi ca-ntr-un butoi

47

Să ştii că din această cloacă În lume nu răzbatem noi Aşa că ce mai tura-vura Noi am ajuns unde-am ajuns Ne stă în gât îmbucătura Şi vestea ca de popă tuns Ni s-a fost dus în lumea-ntreagă Setoşi a-i linguşi pe toţi Dacă robia ne-a fost dragă Şi lăudatu-i-am pe hoţi Doamne trimite-ne-o „premoarte” Niciunul-ntreg să nu rămână De n-a fost chip s-avem o soarte Demnă de limba cea română...

NEMĂRGINIREA CLIPEI ……………………

Clipa mea – colină Pentru ţară-n veci De ce n-ai hodină Nici de neguri reci?...

Clipa mea de trecere Fără pic de jale N-ai un dor de zicere Întru o altă Cale?...

Clipa mea „cea repede” Ca un râu de munte Oare-n spumă vede-te Spicul din grăunte?...

48

*** Scuturat mi-i veacul Clipei milenare Cine este magul Fără-asemănare ?...

Clipă după clipă Mor să nu mai mor Zbor fără arìpă Zbor să nu mai zbor Şi cu moartea-n gură Şi cu steaua-n ochi Ard până la zgură Pentru-al tău noroc : ( Râvnă şi iubire De nepotolit Şi nemărginire Mit de dor de mit ) *** Nemărginirea clipei Cuvântului matern Mă dăruie risipei Izvorului etern …

49

MI-I BAŞTINA O SEAMĂ DE CUVINTE O samă de cuvinte Ioan Neculce Mi-i Baştina o seamă de Cuvinte Doinite-n vremi de nuci şi de păduri De ploile-n mătăsuri surâzânde De spicele-aurite de arsuri Mi-i Baştina o seamă de Cuvinte Cu visele-nflorite din pământ Strămoşii mei şi busuioc şi mintă Bujor vâzdoagă şi pelin de-alint Au pus în ele sânge şi olmaz – Tăcere,-ngăduinţă şi suspine În humă spulberaţi de-un vechi necaz Ei moartea şi-au schimbat pe rădăcine Ca după ele apele să vină Şi graiul lor cântat mai nou să sune Iar păsul să ne ţină de grădină De Baştina Cuvintelor străbune Să creştem din pământul lor de bine Şi să lăsăm izvoarele-n amiezi Din ieri spre azi din azi mereu spre mâine Albastre să-i adune în livezi Mi-i Baştina o seamă de Cuvinte O Vatră-n care focul ei fierbinte În noapte cheamă zmeii să-i descânte

50

Iar Făt-Frumos îi seceră din minte Mi-i Baştina un dor cum n-a mai fost De-a-mi lumina cărările-nainte Dogoarea frunţii creşte dintr-un rost Ca Vatra – dintr-o seamă de Cuvinte...

TALISMANUL URSITEI Cuvintele m-au gârbovit cu anii Că nu le mai pot duce-n văzuşor Şiluminat de vechilecazanii PeDomnu-l rog de îndurarealor Elemălasă-apoiuntimpîn care Mă tot îndemnînsinea-mi pas cu pas Să le salvez de grabnicauitare De la Crăciunşipână la Ispas* Din loc în loc când m-or cinsti ţăranii Cu-a lor voroavă-aleasă îndelung Mi-oi aminti cum ţin la jug plăvanii Plugarilor ce-n verbe nu-mi ajung Şi iar cu dor mă voi grăbi odată Când răsuna-va un cuvânt străvechi Să mi-l notez să nu-l uit niciodată Şi tot aşa –- perechi după perechi...

Cuvintele de-o viaţă sau de două M-au arcuit ca pe un cal de plug Şi munci când nu mă-ncap în mine plouă Iar când le uit mă simt că-s ars de-amurg...

Numai cu ELE m-am pornit în lume

51

Ursita mi le-a dat drept talisman Şi fără ELE n-aşi avea nici Nume Şi n-aşi mai şti de-al Dragostei liman... *ÎnălţareaDomnului, sărbătoarecreştinăortodoxă care cade la 40 de ziledupăPaşti.

EU POT ZIDI NEMĂRGINIRI ... Aşaplăpând cum par...

Homer Eu pot zidi dintr-un Cuvânt De litere şi legământ De-nchipuiri şi mănăstiri Inimii din nemărginiri Îmi pot imagina pe-un deal Un zbor de foi autumnal Şi-o vale-n iarnă toată-n flori În prag de revărsat de zori Să nu uitaţi că în cuvinte Am vrăji de vise legăminte Şi fel de fel de-nchipuiri Şi taine pentru noi zidiri De-aceea când pornesc la scris Eu sunt al Dragostei proscris Şi văzul mâinile în tremur Simt ale bolţilor cutremur Şi-aştern pe albul nins de foaie

52

Gândul cel străbătut de ploaie Şi de al ritmului năduh Setos de-al zicerii văzduh Şi precum datina străbună Ne cere-o vorbă cât mai bună Să ne-adresăm dar lui Homer Şi la destinul lui din cer Ursitele ce l-au făcut Să fie-n lumea lui avut In Spirit şi-n închipuire Zidind din Verbe Nemurire Şi Moştenire-ntru vecie Ce sorb din Opera lui vie Urmaşii veacurilor toate Intru a Graiului cetate... Ś

VICTOR TELEUCĂ O altă limbă mai frumoasă nu-i Mai dulce si mai buna decât toate e pentru mine limba mea si pentru tine limba ta, si pentru dânsul – limba lui – o alta limba mai frumoasa nu-i din care omul cântecul îsi scoate.

Auzi? În limba mea pe cer rasare prima stea,

53

si-n toate limbile la fel Luceafarul rasare clar, fidel.

Aici, pe-acest picior de plai, vin rodnici ani în evantai si-n limba mea ca-ntr-un izvor e-un cer rasfrânt multicolor.

Si limba asta daca-o stiti, pamântul, pâinea i-o sfintiti, si truda omului ce-o face.

Cu ea cântam fratia, pacea.

Când spune unul ca-i saraca, sarac îi el, nu-s limbi sarace, lui poate limba sa nu-i placa, dar mie orice limba-mi place si pentru mine limba mea e-n lumea cerului o stea.

Atingi o frunza-n codrul ei si frunza scapara scântei, când vii în codrul ei umbros, te faci mai tânar, mai frumos; când bei din apa ei adânca, se prinde rod pe vârf de stânca.

E limba mea, pe care mama mi-a pus-o-n suflet pentru drum si-asa-i de noua si bogata, ca n-o stiu bine nici acum.

1958

Ś

54

TRAIAN VASILCĂU Limba română Faceţi curat, mai aruncaţi nişte gînduri, Nişte vise trăite demult.

Copacii plîng cu frunze şi cu vrăbii, Mi-am îngropat în mine doi părinţi, Care vorbesc cu răni de suferinţi Şi-şi dau duminicile lor în leagăn.

Culcă-ţi tristeţea în braţele mele, Dă-mi numele tău să-l vindec, Nu cu leacuri ci cu cîntec.

Sunt grîul copt în care paşte-un mînz Şi-i secerat de gînduri pe la prînz, Un cuc din ţeasta nucului răsare Şi-mi ciuguleşte anii din cărare.

Găteşte-ţi chipul în oglinda inimii mele, Rezemată de vînt.

Ai ochii scrişi cu raze de pămînt, Timpul îşi potriveşte rana-i pernă.

Ce linişte a nins în jur cu fluturi!

Această tăcere în care pot scrie cu stele Mi-i limbă eternă.

Odă limbii române Lui Grigore Vieru Maică sfîntă şi mireasă, Dintre neamuri cel mai neam, Am o limbă preafrumoasă Şi un dar mai mare n-am.

55

Am un grai de sărbătoare, Dintre graiuri cel mai grai.

Dacă n-ai un grai sub soare, Tu nici Patrie nu ai.

Limbă-pajişte prin care Paşii mei de domn se plimbă, Îngerii cu ea se-nnimbă Fără nici o ezitare.

Noi n-am jefuit pe nimeni, Alte stele n-am cerşit, N-am rîvnit moşii străine Şi nici graiuri n-am rîvnit.

Dar roşim în locul celor De te-u stins cu necredinţă, Grai şi scris — cîndva de aur, Azi aproape-n nefiinţă.

Domnitori să fim pe veacuri, Robi să fim ai limbii care-i Ca luceferii pe lacuri Şi ca cerul din izvoare. Şi-om avea de bună seamă Raiul lumii în cuvînt.

Cine are-un grai şi-o mamă Nu e singur pe pămînt.

Nu e singur cel ce cîntă Şi e înţeles uşor Poate nu de ţări o sută,

56

Dar de propriu-i popor.

Bogăţia mea de mire, Fără lauri şi arginţi, Graiu-a noastră veşnicire, Zestre-aleasă din părinţi.

Maică sfîntă şi mireasă, Dintre neamuri cel mai neam.

Am o limbă preafrumoasă Şi un dar mai mare n-am.

1988 *** Doamne, vrerea Ta-i stăpînă.

Lasă-mă-n limba română.

Cînd ca ramul plin de floare Urc din suferinţi spre soare.

Cînd din toate cite am Tot săracu-mi este neam Şi cuvintele mi-s date Să-i facă lumii dreptate.

Doamne, tu—ulcior cu flori, Din care sorbim candori. *** Îmi place să tac în limba română.

Cîntul durerii mă-mbrăţişează.

Umbra totală a singurătăţii E inima mea.

Am învăţat toţi arborii cerului, I-am îmblînzit pîn-la cuvinte, Ajungînd la sufletele lor Foşnitoare.

Ochii tăcerii sunt împodobiţi cu lacrimi,

57

Sufletul meu---cu tablouri de ceaţă.

Noaptea culege ofilite flori Din privirea voastră fără viaţă.

Graiul O lume este graiul În anii tăi frumoşi Şi dacă-l ştii, copile, Îi bucuri pe strămoşi.

De-aceea-ngenunchează La tronul lui de zeu, În el, ca-ntr-o poveste, Vom dăinui mereu.

EMINESCU Ce-i graiul, copile, Mă-ntrebi, strămoşescul?

E ţara numită de toţi EMINESCU. Acolo n-apune Nicicînd bunul soare Şi curg fără capăt Din munte izvoare.

Albina culege Lumina din zori, Pădurea răsună De privighetori Şi rîul te-mbie,

58

Şi mărul din ram, Acolo ţi-i neamul Din veci cel mai neam. Şi numai acolo Nu poţi şti de teamă Alături de tată, Alături de mamă, Alături de sfîntul, Străbunul pămînt De care ne leagă Un vechi jurămînt.

Ai grijă, copile, De-alesul tău grai, E tot ce avut-am, E tot ce mai ai.

Comorile-acestea De vis prea cerescu Sunt ţara numită de toţi EMINESCU. Limbă de veșnicie Mai frumoasă şi mai vie Ca lumina prea curată, Limba noastră-i veşnicie Pentru veşnicie dată.

Mierea ei pe gură cîntă Cînd îi zic un vers duios, Limbă intimă şi sfîntă Ca ţărîna dintr-un os.

59

Murmură pe deal copacii Graiul drag al mamei mele, Parcă sună geto-dacii Dintr-un corn vrăjit la stele. Şi cînd freamătul de liră Se aşterne peste tot, Auzi-vei cum respiră Ştefan, Mare Voievod Într-o doină, pururi vie Cum de veacuri ni se-arată Limba noastră — veşnicie Pentru veşnicie dată.

Fără limba noastră Arde stea albastră Noaptea în grădini.

Fără limba noastră Noi am fi străini.

Creşte floarea-n glastră, Tineri — anii ei.

Fără limba noastră Am fi singurei.

N-am găsi în carte Nici un nume sfînt, N-am rosti în şoapte Cel mai drag cuvînt. Şi prin zodii clare,

60

Colindînd cuminţi, Noi am fi sub soare Ca fără părinţi. ŢARA CUVINTELOR Să ai un vis sub pleoape Şi-n mîini o floricea Cînd treci printre cuvinte Precum prin ţara ta.

Să te apleci o clipă, Să te atingi de luturi Şi să găseşti o cale Spre veşnice-nceputuri.

Cuvîntul ce aşteaptă Rostirea unui ceas De zece ori şopteşte-l În gînd şi-apoi dă-i glas.

Dar nu uita că ţara Te vrea, cu mult temei, Moştenitor de frunte Şi nu duşman al ei.

POVESTEA GRAIULUI E graiul tău o ţară Cu slove care dor Şi murmură în vară Prin codrul cu izvor.

Nimic, de nu ştii graiul, Nu-ţi este dat să-nvingi.

61

O ţară-nseamnă dorul De care poţi să plîngi.

Un grai nu-nseamnă, oare, Prin anii ce-i înnozi, O mîndră sărbătoare Cu arbori-voievozi?

E lapte pur, e frunză, E suflet mai întîi Ce-n taina lui te-ascunde O taină să rămîi.

E în amiezi cu soare, Sub şiruri de cocori, Cămaşă de izvoare Şi leagăn de candori.

O lance-i şi despică Minciuni de adevăr Şi-n palma ta, cea mică, Îţi lasă-n zori un măr.

O zînă-adevărată Îţi porunceşte: „Hai, În codrul meu“ şi-i dată Cu dragoste s-o ai.

E graiul tău o ţară Cu slove care dor Şi murmură în vară Prin codrul cu izvor.

62

Să nu-l poţi da uitării E tot ce vreau să-ţi zic, Fără de grai pe lume Nu poţi să ai nimic.

Ś

ION VATAMANU Cuvintele limbii materne Si-s toate demne si stapane, Si-s por uncite-asa de mama, Si suna cand le bati arama, Si-s toate demne si stapane.

Si au atat cat are-o limba A-si spune dor ul si destinul, Si-mbarbateaza ca si vinul, Si au atat cat are-o limba.

Si-s toate vii, iar viata lor Se lupta sa infr unte moar tea, Si-si compun din viata cartea, Si-s toate vii, si-i viata lor.

Iar tu le curata si drepte Le spui-n fata orisicui, Sa te-nteleg si eu ce spui, Iar tu le curata si drepte Le spune azi, le spune maine Cu inima ce bate-n tine, Cu zari mai noi si mai senine, Le spune azi, le spune maine.

Caci eu de-acolo, din vecie

63

Cu neodihna-am sa te-ntreb: Ce face el, frumosul verb?

Ce face el, strabun cuvantul, Si cum e viata si pamantul?

Caci eu de-acolo, din vecie, Mai am a spune si a scrie.

Ś

Renata Verejanu Reproș Încrederea nu-mi este pom roditor Să culeagă din el fiecare.

Cred în cinstea acestui popor Și-n graiul pe care îl are.

Cred în zidul înalt de cetate, Când cetatea-i un singur cuvânt.

N-am risipit prin străinătate Palma mea de pământ.

Nu știu dacă mi-am câștigat Gramul cel de țărână ce-o să-mi acopere fața; Vin și eu… dintr-un sat, De unde vin zorii… și dimineața.

Vin omenește, cum mi-i dat de natură, Harnic și trist, nu mai mult ca alții.

Dar sunt drastic, când în file de zgură

64

Îmi închideți limba română, îmi închideți frații.

Mi-i viața toată, iată, această suflare Sub pleoape trezită a răzbunare.

Grai Matern – limbă română Eu nu mă retrag în tristețe amară Precum melcul în frageda-i cochilie Eu adun, an de an, lumina de-afară În propria mea, și a ta, bucurie. În anii când iubeam ca o nebună Eliberam de voi, ascunși în tufele de liliac, Ne-nvins nici de hău, nici de furtună Graiul acesta de dor și de leac.

Curajoasă, am ieșit pe linia întâi A unei lupte ce încă nu a sfârşit – Eu sunt una dintre-acele femei Care-n limba română viața a iubit

Ś

GRIGORE VIERU În limba ta În aceeasi limba Toata lumea plange,

65

In aceeasi limba Rade un pamant.

Ci doar in limba ta Durerea poti s-o mangai, Iar bucuria S-o preschimbi in cant.

In limba ta Ti-e dor de mama, Si vinul e mai vin, Si pranzul e mai pranz.

Si doar in limba ta Poti rade singur, Si doar in limba ta Te poti opri din plans.

Iar cand nu poti Nici plange si nici rade, Cand nu poti mangaia Si nici canta, Cu-al tau pamant, Cu cerul tau in fata, Tu taci atuncea Tot in limba ta.

Ĺš

66

antologie de poezie română cinstind limba română 2013 ,,Creșterea Limbii Românești”

SELECȚIA DIN NOI POEME CONTEMPORANE CARE AU VENIT

67

68

Iacob Cazacu-Istrati În limba mea... În limba mea zâmbește codrul cu ponoare, În limba mea izvoarelor mă vreau. În limba mea-mi șoptesc podișuri și ogoare, În limba mea și-a mamei visele mă iau...

Să plâng nu pot deloc în limbi străine, Iar de vorbesc în ele tot gândesc în ea? În limba mamei în care spun povești cu zâne Și zorile-mi sărută ochii tot în limba mea...

De am dureri ce sufletul mi-apasă În limba mea și-a mamei le oftez, Și dorul mă lovește în limba mea frumoasă, În limba-n care zbor și-ngenunchez. În limba mea și stelele-mi zâmbesc, În limba mea cununi de dor se leagă. În limba mea, în graiul strămoșesc Iubirile se nasc, viețile se-ncheagă...

Floare astră ...Doar o căsuţă -Ntr-un colţ de rai, Doar o măicuţă Şi-o limbă ai!...

Dacă n-ai fi tu pe lume N-ar avea nici Codrul nume, Nu am şti de zi, de noapte Limba mea fără de moarte...

Dacă n-ai avea cuvinte N-am şti toate cele sfinte, N-ar fi zi, ci veşnic noapte

69

Limba mea fără de moarte …

De n-ai fi un grai, un nume N-am avea doine străbune , Nici iubiri cu dor cântate Limba mea fără de moarte...

De nu zămisleai cuvântul Îmi era orfan şi gândul, Şi înstrăinat de carte Limba mea fără de moarte…

Eşti o floare astră-n geam, Eşti comoara unui neam!...

Dor Un drum de ţara spre o căsuţă, Un râu, o barcă şi o mândruţă, Un cer, un soare şi un pământ În limba mamei eu le cânt…

O rândunică, o ciocarlie, O lăcrimioară, o iasomie, O dragoste, un dor durut În limba mamei le sarut.

Limba mea- floare de mai, Zâna mea, tu eşti un rai.

Esti mamă bună pe- acest pământ, Limbă de doine, dor şi cânt.

Dorinţa Aş vrea să ne-ntâlnim şi mâine iar, Acei, ce îşi iubesc istoria şi fraţii, Din dulcea Bucovină, Basarabia, Ardeal, Ce de milenii ne - au unit Carpaţii.

Mai ieri sosind în mândrul zeu Arad,

70

Ne-am prins în hora cea moldovenească, Şi-nseamnă, că o Patrie eu am Şi-o limbă dulce, românească! Ś

DOINA DRAGAN OMAGIU LIMBII ROMÂNE ORIUNDE AR FI TOŢI ROMÂNII de-un neam şi de-o limbă, Întoarce-le gândul şi sufletul pur la muma străbună Iar sufletul lor fă-l să cânte De-a pururi în limba română!

POPOR ROMÂNESC, DIN NEAM ZEU, arc pe boltă de vreme, Câţi te-au râvnit, Câţi te râvnesc în diademe, Neam deceneu, din Zamolxis cel vecinic, neam trac Fost-a să treci, prin urgie, cămilă prin ac.

O, CÂTE DURERI, ţi-au adus cei ce nu te-au iubit Şi limba „cea dulce” au vrut să ţi-o smulgă cei ce te-au hulit.

Da, munca robace a

71

mâinilor sacre au vrut ca s-o fure, Stăpân să se facă-n Cetatea de Soare cu legi noi sprejure.

LUMINĂ A LUMII, GLORIE TIE, LIMBĂ ROMÂNĂ, Cheamă-ţi copiii, bravi fii în juru-ţi mână în mână Să-nalţe-n cetate noi domuri, coloane şi-altare, Să cadă-n cenuşă de iaduri şi-urgie duşmanele gheare.

IZBÂNDĂ, GLORIE ŞI-N VEACURI DREPTATE; FRĂŢIE. Să ardă prin veacuri de tine legate, O ROMÂNIE! Condu înspre slavă nemuritoare întreg neamul meu!

SURÂDE IZBÂNZII; SURÂDE IUBIRII, O, neam străbun, Tot sufletul meu şi nădejdea de bine în tine mi-o pun! Înalţă-te ţară, prin timpul cel vrednic, Pe tine stăpână!

Glorie Tie, prin DUMNEZEIASCA LIMBĂ ROMÂNĂ!

Ś

72

George FILIP VULTURUL CREŞTIN de fapt eu sunt un vultur carpatin cu aripi de la Dunăre la Tisa, să cânt pe româneşte, să mă-nchin pe unde-n veac românul plânsu-mi-sa.

In limba românească pot doini, Hora unirii peste plai se-ngână, În românește voi mărșălui Încolonat în armia română.

Să îmi iubesc femeia-n limba mea Când muguri noi în grai mi s-or aprinde, De sărbători, când magii vin din stea, feciorii-n limba mea să mă colinde.

La Sfânta cruce de pe Caraiman Să rostui rugăciuni – pe românește și să îmi intre-n casă an de an popi ortodocși, cu DOAMNE MILUIEȘTE... când ne mai bate bunul Dumnezeu printre păcatele terestre - certe, poetul păcătos...acesta...eu, să-L rog pe românește să ne ierte. ce bine e săplângi în limba ta! ce bine e să facem nunți ca-nbasme când are cine bine-cuvânta prin viața ponegrită de fantasme. și când o fi să fiu vultur bătrân și o să zbor la Doamne-miluiește,

73

femeia mea – cu busuioc în sân, să mă jelească tristă...românește.

11 august, 2013 - Montreal Ś

GEORGE L. NIMIGEANU CÂNTEC LIMBII ROMÂNE Da !... M-ai zidit, cuvânt după cuvânt, din tălpi până la creștet... și... mai sus... până la suflet... până-n veșnicie... să pot rosti curat... ce am de spus... Și... m-ai adus, pe fiece silabă, sunet cu sunet, din stră-vechiul grai... rotindu-mă solar prin Calendarul acestor fermecate guri de rai... Și m-ai purtat prin spațiile sfinte ale Durerii... - câte-n Nume dor să-mi fie trează inima sub vatra cuvintelor... din care... viu... cobor... Și... m-ai adeverit apoi în mine sâmbure... unui înțeles adânc... să pot jertfi... iubind și cu uimire... toată lumina câtă-n mine strâng... Și m-ai dat Vieții Tale... dar de nuntă, când, clipei, martor veacul mă ceru... încât poemele pe neaua foii mele,

74

cu mâna mea, nu eu le scriu... ci... TU !

LIMBA NOASTRĂ Poemele ce încă nu le-am scris, în Limba Noastră, s-au făcut cuvinte...

Eu nu-s decât un semn că ele sunt vechi sărbători în tinere veșminte...

Poemele ce s-au mărturisit, în Limba Noastră, s-au făcut izvoare...

Eu nu-s decât un semn că ele sunt în spațiul jertfei noastre curgătoare...

Ne facem, astfel, viața temelie mării eterne care Limba este... cu sufletu-n cuvinte ostenind să ridicăm năvoadele celeste dintr-un ocean al Timpului Dintâi, decis aici din sine să se nască... cele ce sunt și-ncep, aici, cu noi, nume să poarte-n Limba Românească... Și câte-n morți cu viața se cuprind, să-i fie... Limbii Noastre... Rădăcină, ne-ndreptățesc să ducem, în cuvânt, nu lutul morții noastre... ci... Lumină !...

MĂRIA TA Către Eminescu Stele vechi, de când e lumea, leagă viața de cuvânt !...

75

Firul ierbii, în cuvinte, stă cu veacul să senfrunte.

Tu, precum adânca matcă a izvoarelor sub munte, legi nemărginirea lumii de ființa unui gând. Și ne primenești lumina, aducându-ne aminte... în pofida morții înseși, rămânând nemuritor... prinț... unei dureri eterne, inimă... unui popor, peste nedreptăți și veacuri, sângerând între cuvinte.

Vii, pădurile de aur bat cu floarea lor stelară-n Sfânta Limbă Românească... Noimele înveșnicind...

Focurile ancestrale că în grai ni se aprind „ pe câmpia strămoșească, viu șirag... de piatră rară”!...

Prinț durerilor eterne și, în grai, adânc izvor, veacul măsurând cu pasul clipei care ți-a dat nume, veșnicești în Adevărul Nostru – de-nceput de lume... luminând durerii noastre... „rece... și... nemuritor”...

Ś

76

Gheorghe Pârlea-Năvrăpeşti LIMBA ROMÂNĂ Limba Română e glasul mamei la capăt de leagăn – eu fiind pruncul cel de demult. * Limba Română e porunca tatei – la primii mei paşi – de-a întâmpina omenia rostind „bună ziua!”. * Limba Română-i incantaţia din Liturghia la care mi s-a rostit prima oară numele de botez – Gheorghe. * Limba română-i ecoul adâncului în care-mi rostesc strămoşii şoapte testamentare. * Limba Română-i graiul vorbit – de-a valma cu oamenii – chiar şi de Sfânta Creaţie.

La noi, de la Geneză, vântul adie ori vijeleşte, izvorul racoarea-şi şopoteşte, albina mierea-şi urzeşte, privighetoarea trilu-şi măiestreşte – în Limba Română. *

77

O, Doamne, abia acum aflu că Tu eşti – chiar Tu! – Autorul Abecedarului Limbii Române!

Ś

Vavila Popovici – Raleigh, Carolina de Nord CARPAȚII Născuţi din spasme şi dureri, îmbrăţişând cosmicul zbor, Carpaţii şi‐au revărsat gândurile în izvoarele care pornesc din sânul lor, ostoind setea pământului, curgând după o geografie a nimfelor, fermecătoarele Naiade.

Munţii gânditori, înţelepţi şi cuminţi ne‐au învăţat când să vorbim, cum să vorbim frumoasa noastră limbă, când să tăcem, când să răbdăm, când să ne revărsăm precum apele lor.

Munţii şi apele ne‐au dăruit cununa ţării, ne‐au legat într‐o horă şi ne‐au învăţat să ne iubim, să‐i preţuim şi să rămânem împreună.

Ś

78

Virgil RĂZEȘU LIMBA ROMÂNĂ Limba română sunt eu !

Am fost zămislit de părinţi În limba română.

Fiecare celulă a fiinţei mele Pământene, E plămădită în grai românesc.

Până am ieşit la lumină, Am început a‐l şopti, Odată cu prima picătură de sânge Pornită să ducă viaţa şi limba În celelalte alcătuiri De le zicem celule sau inimă.

Apoi … am gângurit primii paşi, Laptele ce l‐am supt Şi braţele de gâtul mamei Au fost în limba română.

Limba română nu se învaţă.

Ea există odată cu mine. În şcoală am deprins doar S‐o şlefuiesc, s‐o fac să strălucească Şi, mai ales, s‐o păstrez neîntinată.

Auzit‐aţi grai mai frumos Şi mai plin de expresivitate Decât limba română ?

Puteţi spune în alte graiuri A ogoi, a jindui, a tânji ori a doini ?

Nici poveste ! Vorbe asimilate !

Limba română sunt eu ! ,

79

Eu sunt patria, izvoarele, munţii, Cimitirele şi ceilalţi asemenea mie Din cuprinsul României.

Patria e dăruită de Dumnezeu Cu nenumărate şi felurite bogăţii.

Ni le pot fura, smulge, străinii.

Dar cea mai mare şi mai sfântă bogăţie, Limba română, Nimeni nu ne‐o poate lua.

Smintiţii de noi, ne cam batem joc De limba română Şi o mânjim, netrebnic, cu Hallowen, locaţii, a aplica.

Marfă de import. Circumstanţială De mod, de timp, de loc.

Eu sunt limba română !

Când nu voi mai fi Şi preotul va rosti, ca la orice slujbă : „Să se desfacă în limba din care a fost făcut !

Amin !

Ś

ION SCOROBETE EXERCITIU PENTRU URNIT PIATRA din mişcarea roţii se adulmecă sângele rănit fiind cum răsare şi apune în el soarele ca un bătrân al cărui tinereţe e scandalos de vie

80

şi uneori reproşabil de dus cu pluta pentru a se concentra pe inima drumului sorbind totuşi din atâtea culori pe cele esenţiale ale curcubeului în el mă îmbrac precum o câmpie de floare a soarelui sub astrul zilei aproape de orizontul însângerat in zona albastrului deschis la dialog încât să poată să urce şi să se sloboadă pe umerii mei piatra sub a cărei apăsare nu voi să dezertez în altă constelaţie de promisiuni VESMINTELE DE SARBATOARE ALE UNEI ZILE ANUME în mâzga copacului freamătă râul care nu mi-e străin oricât m-ar înstrăina oraşul cu artificiile sale liantul are vocaţia sângelui meu munte cu verticala piramidală spre care aderă fiecare metal din structură în armonia elementelor mă clădeşte dupa natură încat spirala de nikel a vocii păstrează firul apei în adâncul cel mai întunecat ca probă de vârstă prin cristalinul detaliului legat de umbră nu se dezice

81

mă adaugă în principiul formei căci nicio atomizare nu destarmă vemântul ţesut prin ligametele trupului LIMBA ROMANA în grădina solară un om între ceilalţi cultivă gânduri perene statorniceşte în perimetrul inimii mele laptele cu vitamine genealogice al acestei specii de plantă de care mă simt dependent grădinarul coboară spre argintul lacului din Ipotesti urcă apoi versanţii ideii din radacina copacului până la cele mai îndepărtate ramuri încât în freamătul frunzelor aud clocotul spaţiului adanc când luna se opreşte la fotografie să-ţi întâmpine privirea dusă la consecinţa neaşteptată spre miezul rotund de recompunere a elementelor RELIEFUL CUVINTULUI tatăl meu nu m-a purtat in braţe vreodată m-am dumurit e un obicei care poate surprinde la o minimă observaţie

82

dar precum în relieful cuvântului sensul depaşit se desprinde de corpul navei şi dezintegrat intră în circuitul comun urmele acestei independenţe însă mi-au dat aripi zborul n-a avut nicidecum aceleaşi coordonate traiectioria doar include mai mult aer prin vibraţie în desenul cuprinzator de bogat

Ś

FLORENTIN SMARANDACHE ISTORIA LIMBll ROMÂNE S-au descoperit in pamint cioburi mari de cuvinte de pe vremea traco-getilor.

(Aceste cuvinte care, pentru a incalzi, le spargem şi facem cu ele focul linga timpla.)

Ele incinta stelele, plantele, animalele, pling roua si zimbesc mugurii.

Ele tac linistea, cinta mierla si rasar iarba si bat briza dinspre partea de rasarit a inimii.

83

Ś VICTOR GH STAN PATRIA ŞI LIMBA Patria-i o lacrimă atât de pură încât nu se mai poate întina cu nimic.

Limba-i un ochi atât de limpede încât nu-l poate tulbura nimic.

Lacrimă şi ochi un trup din care pure lacrimile din care limpezi ochii în toată liniştea luminii trupeşti.

Ś

NICOLAE STOIE Lui Eminescu Doamne Eminescu sfinte, Tatăl nostru din cuvinte,

84

Carele ne eşti pe lume Al luceafărului nume, Dă-ne nouă azi şi mâine Sufletul de pus în pâine, Dă-ne floarea cea albastră Să-nflorească-n limba noastră; Teiul legănându-şi creanga Când se tânguie talanga, Dă-ne cer senin pe vatră Şi tăcerea grea de piatră Negri nori de vin în turmă, Dă-ne dorul de pe urmă, Dă-ne nouă râsu-plânsu, Toate câte sunt într-însu: Dă-ne râul, dă-ne ramul, Să ne fie veşnic neamul, Doamne Eminescu sfinte, Tatăl nostru din cuvinte !

(Din: “Eminescu în durată eternă”, antologie alcătuită de George Mirea, Editura “Eminescu”, 1989, p.109) Cerul senin al limbii române Dulce iubire pururi rămâne Cerul senin al limbii române: Verde e frunza ca un zapisc Sub bolta vocalei viaţa să-mi risc, Frig de e-n lume sau vine moina Să-mi alin dorul numai cu doina, Pietre prin aer de prind să latre, “Torna”, îmi strigă rănitul meu fratre !

85

Departe-aproape, oriunde-ajung Îmi scrie Neacşu din Câmpulung Şi-nvie toamna cu strugurii-n vie Lumina Paliei din Orăştie Clopot de ploaie care tot bate Înseninându-mă-n singurătate De-mi arde inima ca un tăciune Şi-mi coace gura a rugăciune: Mă rog de morţi, mă rog de vii, De ai latinităţii mele copii Să-mi deie şansa de-a mai rămâne Sub cerul senin al limbii române, Plată a trecerii prin veşnicie Să-mi fie banul florii de păpădie…

(Din: Nicolae Stoie, “Cerul senin al limbii române”, Editura “Albatros”, 1985, pp. 5-6)

Ś

Gheorghe A. STROIA În fiecare an te regăsesc mai tristă…

Stai singură-aşteptând iar veste de departe, ţi-e chipul plin de riduri şi glasurile-ape, aştepţi la sânu-ţi fiii plecaţi în zări deşarte. Ţi-e vocea sugrumată, emoţii te străbat, de prin păduri şi munţi şi cerurile-nalte răzbate câte-o doină cântată de-un copil, iar se cutremur’ cetini din brazii de departe.

86

Ţi-e părul tău cel verde o vatră de cenuşă stinsă cu lacrimi multe din ochi tăi de jar, asculţi strigăt de jale şi doruri nesecate, aştepţi să se coboare al Cerului lin Har. Eşti tristă iar, Măicuţă, te văd slăbită chiar şi nu ştiu cum aş face să-ţi iau acum durerea: nu plânge după codri, nu plânge după mare, căci inimile noastre ţi-s singure averea!

Din cerurile albe chiar Pronia veghează, în veci va fi de strajă l-al tău slăvit hotar, căci numai Domnul ştie cât de bogată eşti, iar fiii tăi de asta nici nu mai au habar! În pieptul tău bat tare trei inimi cu putere Ardealul şi Moldova, şi Ţara Românească, în mâinile-ţi trudite se zbat şoptind şuvoaie Trei Crişuri, Prutul, Oltul şi Dunărea cerească.

Toţi codrii tăi acum din frunză verde-ţi cântă şi îngerii în cor colind rostesc în taină, iar milioane de inimi bătând fără-ncetare ţi-s cerul cu luceferi pe-a ta frumoasă haină. În fiecare an te regăsesc mai tristă…

Cum aş putea, Măicuţă, durerile să-ţi iau şi peste dealuri arse să le arunc pe toate doar bucuria vieţii, lumina să ţi-o dau?În fiecare an te regăsesc mai tristă…

Cum aş putea, Măicuţă, să-ţi stâmpăr aspra sete şi să te strâng în braţe cu dragoste fierbinte, Sufletul să-ţi sărut, pe ochi să-ţi pun Pecete?

87

Eu nu sunt trist, Măicuţă, şi nimeni nu mai fie!

E ziua ta cea sfântă, e zi de sărbătoare, când cerul şi pământul tresaltă pentru tine, iar fiii tăi resimt născând, din dor, culoare.

Mă rog la cer, Măicuţă, să te cinstesc mereu: Roş’, galben şi albastru mi-e sângele în vene, Mi-i tânăr iarăşi gândul, dar sufletul îmi plânge Că-n fiecare an… te regăsesc mai tristă! Ś

Mariana Strungă ÎNCHINARE Doar limbii româneşti Pe veci mă-nchin, Lumină zămislită Din lumină Căci Dumnezeu Din adâncu-i senin A pus-o-n templu carpatin Stupină, Icoană pentru timpul Ce-o să vină.

Doar el, prezenţă, Absentă, zi de zi, Cu foşnet de aripe -n zări de fluturi, Întru credinţă Neamul va-ntări, De-aceea de oriunde,

88

Române, să te bucuri, Şi să nu uiţi Cătuşele-aduc jugul!

Căci fără limbă Ne-am trece-n zadar, Ca norul străveziu Pe cerul verii, Am fi doar cărămizi Fără mortar, Mascote-n catacombele, Durerii Fatalitate Înălţând imperii.

Am fi doar umbre fade, Fără sens, Menite a ne pierde În uitare, Şi doar o lipă, răsucită-n Zbor invers, Ne-ar spulbera Cenuşa din hotare, De n-ar fi fost Iubirea Lui prea mare.

Oasele noastre-n Tije de cuvânt, Consoane-s Izvorâte din genune, Cu sângele-n artere Fremătând Vocale scăpărând Vin să-ncunune, Templul străvechi, Lăcaş de-nchinăciune.

Doar limbii româneşti

89

Pe veci mă-nchin, Lumină zămislită Din lumină, Căci Dumnezeu, Din adâncu-i senin, A pus-o-n templul carpatin Regină, Mărire ei şi-n timpul Ce-o să vină ! Ś

GRIGORIE TOMA Dincolo de veacurile de oseminte Am cunoscut şi câteva secrete ale altor limbi Incomparabil mai bogat adâncul limbii mele încă nu l-am pătruns până la nisipul de sub peşti Oricât de sete simt pentru nestematele ei nu ştiu de le voi birui până la capătul vieţii În fiecare globulă care poartă oxigen spre pompa existenţială a fiinţei cuvântul mamă tronează suveran Laptele alb născătoarea de viaţă mi l-a îndulcit prin cuburi de miere din vorbele ei legănate Le-am cules ca pe florile de primăvară şi le-am presat între filele cărţilor păstrându-le aroma de întemeiere La vorbele mamei din vremea ei am adăugat vorbele mele din vremea mea

90

Nu mă pot imagina înotând în apele altei limbi Nu mă pot închipui decât alergând după fluturii multicolori ai sensurilor limbii mele Mă străduiesc de decenii şapte să-i încropesc mamei un colier din cele mai vii cuvinte româneşti Să dăinuiască dincolo de cruci şi de morminte Dincolo de şirul de veacuri de oseminte. În largul limbii române Anii zboară pe aripi de cuvinte sunt aripile mamei încrustate în umeri De ce vei paşte limba-i înainte

Ś

DAN VERONA Cântecul vinovaţilor de iubire Pe dealuri scrise cu morminte Veghind ca nişte vechi creneluri, Prin viţa merelor-cuvinte O, ce noroc, mai curg cerneluri De-azur, de lacrimă fierbinte!

Duminica aceasta sfântă Ni-i dată nouă din vecie Cu pâinea ruptă în pruncie, Privighetoare care cântă

91

Şi blând veşmânt de apă vie.

Copil, bărbat, ori veşnic mire În inimă, fără de leac O ducem pururea prin veac Toţi vinovaţii de iubire.

Scriind pre limba românească Doar un cuvânt de maica dat Nu-i mână, fie de-mpărat, De dor să nu se-mbolnăvească.

Acolo jos aprins de veacuri Prind miez la focul de sub grai Asemeni poamelor din rai Cuvintele ca sfinte leacuri.

E dulce fructul pe o parte Pe alta-i uneori amar – Tu să-l primeşti ca pe un dar Curat şi neatins de moarte.

Cuvintele acestei limbi Ni-s date singură avere, Ademenit de-ai fi cu miere Pentru arginţi să nu le schimbi Şi mai ales nu risipi Averea asta cât de mică Să nu murim cuprinşi de frică Să ne trezim aşa-ntr-o zi Că nu mai ştim în care limbă Să ne rugăm, să creştem fii!

92

Când vaviloanele îşi plimbă Prin veacuri pumnul de nisip Şi roua plânge în cerneală, Cuprins de spaimă şi sfială Adu-ţi aminte: tu ai chip!

Mai tare eşti, adu-ţi aminte, Decât coloana de granit Căci maica noastră te-a-nvelit Într-o cămaşă de cuvinte.

Acolo jos, venindu-ţi rândul, Ai fost ca pâinea frământat Dintru acelaşi aluat Din care S-a născut Cuvântul, Întâiul care ne-a arat Fiinţa dulce ca pământul. Şi nici o forţă din iubire Nu va putea să te desfacă, În neamul tău vei sta ca-n teacă O sabie de foc, subţire.

Dar de vei crede că-i povară Această sfântă legătură Ca trăsnetul de primăvară Cuvântul îngheţat pe gură Te va zvârli din groapă-afară. Şi nici un bocet nu te va Spăla de-atâta necredinţă Chiar dacă maica-n suferinţă Fiindu-i fiu, te va ierta.

93

Tu vei pricepe-aceste toate Când vei simţi în priveghere Cuvântul, glontele de miere, Pătruns în carnea ta curată Şi vrând să-l smulgi fără durere O, vei vedea că nu se poate Să-l scoţi de-acolo niciodată.

Copil, bărbat, ori veşnic mire, O ştim demult, n-avem scăpare: Ne naştem prin adăugare La vinovaţii de iubire.

Speranţă dulce este ea, Această limbă-veşnicie În care scriem din pruncie Uşor, de parcă-am lăcrima...

Ś

Gheorghe VICOL LIMBA ROMÂNĂ E tânără, dar şi bătrână, Când veselă, când doinitoare, Opacă şi strălucitoare, Iubita mea Limbă Română.

Atâtea frumuseţi ascunde În doruri mici şi doruri grele!

E răsăritul, printre stele, A lunii coborâtă-n unde.

94

E zborul vorbelor alese Rostite în Academie, Ori celor simple, din câmpie, Din florile de maci culese.

E ia-n zi de sărbătoare, Ori vorba caldă de uimire, E cerul nopţii, cu safire Şi cântul de privighetoare.

E strigătul în bătălie Când curge sângele pe arme, Sau şoapta pruncului ce-adoarme Când pacea se aşterne-n glie. Ţăranii şi-au cântat durerea Şi zilele pline de soare, Căci Limba noastră farmec are Şi e mai dulce decât mierea.

Pentru poeţi e o magie, E o grădină fermecată, Parcă anume inventată Pentru frumoasa Românie.

Iar pentru fiii duşi departe E cuib de dor şi de frăţie, Pe toţi îi vrea în armonie, Ea doar uneşte, nu desparte. Şi-i fiecare rugăciune Ce-a fost rostită-n româneşte; Româna, Domnul o-ndrăgeşte

95

Şi sfinţilor ades’ le-o spune.

Limbii Române, cu decenţă, Îi dau întreaga mea iubire Şi-i fac la fiece-ntâlnire Cu sfiiciune-o reverenţă.

E Limba mea şi-a ta, maternă, Venită ca o primăvară Ce se aşază peste ţară Şi-apoi rămâne-aşa, eternă.

E tânără, dar şi bătrână, Când veselă, când doinitoare, Opacă şi strălucitoare, Iubita mea Limbă Română. *** DESPRE LIMBA ROMÂNĂ Dacă vrei să afli frumuseţea limbii zeilor, citeşte-l pe Eminescu.

Dacă vrei să afli frumuseţea limbii pământului, citeşte-l pe Creangă.

Dacă, însă, îi vei citi pe amândoi, vei afla întreaga frumuseţe a LIMBII ROMÂNE. ÎN RAI Cică-n Rai sfinţii vorbesc

96

Numai-n graiul românesc.

De vorbesc în altă limbă, Dumnezeu din post îi schimbă!

Dacă, fericit de soartă, Ajungi sus, în rai, la poartă, Faci un an de carantină, Să înveţi Limba română.

De nu ştii să o vorbeşti, Nu poţi să te mântuieşti!

Neamţul, rusul şi francezul Spun în româneşte „Crezul”.

Doamne, Doamne bun şi sfânt, Mută Raiul pe pământ!

Cică-n Rai sfinţii vorbesc Numai-n graiul românesc.

De vorbesc în altă limbă, Dumnezeu din post îi schimbă! Ś

97

antologie de poezie română cinstind limba română 2013 ,,Creșterea Limbii Românești”

ÎN CONTINUARE PUBLICĂM SELECȚIILE DE POEZIE ALE CELOR DOUĂ CONCURSURI CARE S-AU DESFĂȘURAT SUB SEMNUL ACESTEI PRIME SĂRBĂTORIRI OFICIALE. DINTRE ELE, JURIUL MANIFESTĂRILOR ANULUI VIITOR VA ALEGE VERSURILE PENTRU MARELE PREMIU 98

CONCURSUL DE POEZIE TRICOLORĂ Au participat 143 de concurenţi din toată Europa, Canada şi Statele Unite.

Juriul a fost format din scriitorii: Lucian Mănăilescu, Emil Proşcan şi Ion Busuioc.

Iniţiator şi organizator: Fundaţia Culturală "Romeo şi Julieta la Mizil".

Coordonator: prof. Bădicioiu Laurenţiu.

99

Câştigătorii premiilor şi menţiunilor sunt următorii: Marele Premiu Premiul 1 Premiul 1 Premiul 2 Premiul 3 Menţiune Menţiune Menţiune Menţiune Menţiune ALEXANDRA Menţiune Menţiune Menţiune

GALETARU GEO GÂRDA PETRU VOICU STELIANA BOCA ILARION DOBRE MARIN VASILCĂU TRAIAN BĂIŢEL LIVIU BURGHEL IOANA DINA MADELEINE DRAGOMIRESCU Bucureşti GIBU ANA MARIA MUSCĂ OANA PETRU DINCĂ

100

Geo GĂLETARU La steaua limbii române Ca o umbră piere veacul, Peste noi îşi trece-aripa, Veşnicia ta rămâne Să ne-nmiresmeze clipa, Blând să ningă cu vocale Pe acest tărâm-minune, Mântuită gura noastră Ţie doar ţi se supune, Priveghind la steaua care Lăcrimează-n înserare, Pruncii îşi îmbracă straiul De cuvinte dulci-amare, Prea plecaţi supuşi îţi suntem, Vinovaţi de-o grea iubire, De când te-am văzut suită Pe un lemn de răstignire, Într-o mută adorare Flacăra ta ne-nveşmântă Şi atunci durerea însăşi E-o fântână care cântă, Căci tu ştii porunca sacră Rostuită-n fiecare, Când ne pierdem pe sub crânguri, Duşi de-o cosmică visare,

101

Peste vămi şi peste fire, Pe când toate se preschimbă, Numai tu rămâi de-a pururi, Maica noastră, dulce Limbă, Nu mai vrem icoana-ţi sfântă Pe la-nstrăinate uşi, De-acum suntem pe vecie Prea plecaţii tăi supuşi...

Graiul Adie-n lume graiul, păstoru-acesta blând, Albinele îl poartă cu mierea prin văzduhuri Şi-un vânt îl poticneşte uşor, din când în când, Şi crinii îl dezmiardă şi îl respiră duhuri, Cât pacea sapă cuiburi şi lacrimi nu mai sunt Decât a semn de nuntă miresei din pridvor, El e un fulger sacru ce suie din pământ, În cer să tălmăcească iubirea-ntr-un izvor, Sămânţa lină curgă-i în albii până-n veac, Cât mai rămân sub vetre bătrânii albi şi buni, Cât pruncii-i sorb mireasma şi de uimire tac, Simţind în cerul gurii cum viscolesc minuni...

Cuvântul de lumină O, ninge peste lume, şi doar aici e bine, Mireasmă-i veşnicia cu numele de Ţară...

Cât sunt părinţi pe dealuri şi rouă pe coline,

102

Avem aici o rană care să ne mai doară...

Cât munţii leagă lutul de tremurul ceresc Şi-n tulnice coboară cuvântul de lumină, Cât pruncii, preacuraţii, la sânul mamei cresc Şi-un schit adună mirii sub aură senină...

O, ninge peste lume, şi-i o ninsoare sfântă Şi-o linişte se lasă din turla ei fierbinte...

Cât sunt stejari în codri şi mierle care cântă, Avem aici o casă, o limbă, un părinte...

Avem aici (cuvântul ce ne doare) N-ai cum să ştii, străine, cuvântul ce ne doare Şi ca un glonţ de aur ne caută şi ne scurmă, Ori sacrele amurguri căzând peste izvoare, Să ne rănească pleoapa cu ţipătul din urmă...

N-ai cum să vezi la praguri, în strai de rouă, pruncii De mână duşi spre crânguri de-o cosmică visare, Ori aripile mierlei lăsând în somnul luncii Melancolii celeste de ploi izbăvitoare...

N-ai cum s-auzi cum cântă minunile sub pietre, Căci toate-ţi par nimicuri în veac petrecătoare...

103

Doar noi simţim cum bate cuvântul cald sub vetre, Precum în luturi pure o inimă de floare... Ś

Petru GÂRDA Limba română Acrostih Latina ți-e mamă sau tu îi ești mamă, Istoricii încă vorbesc şi reclamă; Mai sunt divergențe, mai sunt controverse, Bizare izvoare şi surse diverse; Ai mii de prieteni, dar ai şi duşmani, Rămâne misterul de sute de ani; O parte te-alintă, o parte te-njură, Mai sunt venetici ce te-ngaimă cu ură, Aceia ce nu știu că limba nu piere...

Ne eşti consolare, ne eşti mângâiere, Avem o comoară, avem... o avere!

Moldovenilor de peste Prut Sonet Nu vin la voi cu daruri otrăvite, N-aduc porumb și grâu de pe ogoare, Nu pun pe apă floare lângă floare Și nu spun vorbe mari, meșteșugite.

Nu vă promit ieşire, iar, la mare

104

Și n-arunc nade, altfel de ispite, Nici vorbă să vă iau pe ocolite, Ce am de spus, vă spun deschis și tare.

Nu caut nicăieri, acum, pricină La ruși, la turci, la noi, la dumneavoastră: Să zicem că istoria-i de vină Că n-aveți port la Dunărea albastră Și sol ce trebuia să v-aparțină...

Doar vreau să spun că-mi place limba... noastră!

De departe...

Rondel Vorbesc fluent vreo zece limbi străine, Le-am învățat că sunt și că îmi pasă; Amicilor, când sunt la ei acasă, Mă adresez în graiul lor și-i bine.

Am vrut să fiu un erudit de clasă Eu știu că ignoranța-i o rușine Vorbesc fluent vreo zece limbi străine, Le-am învățat că sunt și că îmi pasă.

Prin țările-anglofone sau latine, Când văd, la summit, rasă lângă rasă, Ascult atent și-analizez în mine, În limba mea – o muncă serioasă Compar pe rând și-mi spun precis, în fine: Româna, de departe,-i mai frumoasă!

Vorbesc fluent vreo zece limbi, străine...

105

În limba română Când vântul se-avântă Prin trestii, la stână, Ascultă-l cum cântă În limba română.

Când fata se teme, Tu ține-o de mână Și spune-i poeme În limba română.

Când visul se-ncheagă Și-o vrei de stăpână, Să-i strigi că ți-e dragă În limba română.

Când pruncul cuminte În leagăn îngână, Șoptește-i cuvinte În limba română.

Când, din pribegie, Venirea și-amână, Îndeamnă-l să-ți scrie În limba română.

Când superi prea tare Pe maica-ți bătrână, Tu cere-i iertare În limba română.

Când tata se duce Pe veci în țărână,

106

Tu scrie-i pe cruce În limba română.

Când unii te fură Și nu mai au frână, Blestémă-i cu ură În limba română.

Când spațiu-ți reclamă Vreo liftă păgână, Înjur-o de mamă În limba română! Ś

Steliana Voicu Luna visează româneşte Cineva m-a întrebat odată cum arată un răsărit românesc.

I-am spus că înainte de a se ivi întâii zori, cerul se luminează ca un tablou în culori de ulei: roşu, galben, albastru…

Apoi, printre ferestre de cer crăpate sub nori, soarele însângerează orizontul asemenea unui mac în lanul de grâu.

I-am spus că românii au cel puţin cinci moduri de a spune răsărit şi cel puţin tot atâtea de a se bucura de el.

Acolo, Moş Crăciun ajunge în noaptea de Anul Nou,

107

1 martie nu e scris cu roşul mărţişorului în inimă, roşiile nu au gust de roşii, iar cei mai buni medici ai lor sunt astfel pentru că au terminat facultatea în România…

N-am cum să nu iubesc cerul acesta pe care Luna visează româneşte, spicele de grâu cântă româneşte şi Perseidele sunt de o mie de ori mai frumoase la ţară, la bunica.

Pachet de Paşti Pe bulevard, forfotă – tăietorii de lemne desperechează visuri lăsându-mi la fereastră numai un castan.

O femeie iese de la o casă de amanet, azi mântuirea ne costă mai mult.

Va trimite cadouri şi cozonaci fiicei plecate din ţară – cozonacul de-acasă are alt gust, în autocar se vorbeşte şi se râde româneşte, pachetele în rulotă visează româneşte, până şi florile de cireş imprimate pe geamuri au parfum românesc.

Pachetul ei are ataşat un bilet: am de străbătut 1200 de km, până aproape de Marea Ionică,

108

acolo unde se vorbeşte şi se visează româneşte…

Poem pentru Lela Porţi pe umăr amintirea unei aripi şi-un desen cu roua soarelui în forma spicului de grâu.

Lângă tine, o fată ţine în palme cerul, suflând peste el asemenea unui copil când îşi leagă visele de umbrele de păpădie. Şi-o mie de curcubeie se desfac din palmele ei, e ca şi când ai avea de ales dintre toate limbile pământului numai una: pe cea mai dragă.

Ne despart 1200 de km şi o jumătate de fus orar, jumătate care nu e trecută pe nici o hartă, căci cine măsoară timpul astfel?

Sunt diferenţe pe care doar cei care pleacă le simt şi le ştiu… Şi ori de câte ori străbaţi lumea, îţi spui: la ora asta, România visează, la ora asta, România sărbătoreşte Noul An, în România stelele răsar cu o jumătate de oră mai devreme… şi uite aşa trec anii!

109

Într-o zi, să-ţi înveţi fiul să spună în română dor, să simtă în română toate acele lucruri care-ţi sunt dragi şi să poarte pe umăr un desen cu roua soarelui, în suflet limba română şi în vene acest poem tricolor!

Urmează-ţi visul!

(Ralucăi) De mâine, soarele se va-nălţa pe-un cer străin, clădirile vor afişa un alt contur, iar anotimpurile-ai să le numeri invers…

Poate-ai să crezi că luna te va privi dintr-un alt colţ, cu ochi străini, dar va fi tot acolo, orice-ai alege, oriunde ai să mergi!

Când visul tău îşi va întoarce trupul obosit pe-o parte, tu încă nu vei fi adormit, te vei gândi acasă…

Atunci să ştii că nu eşti singură!

De câte ori ai să-ntâlneşti în drumul tău un fluture mic, alb vei ştii că-s eu, îngânându-ţi paşii… Şi oricare-ar fi iniţiala locului spre care pleci, în sufletul tău, să cânţi româneşte!

Să nu mergi niciodată printre visuri!

110

Să le urmezi şi să te-ncrezi în ele!

Ś

Ilarion BOCA Patria Patria întâi de toate, e heraldica lumină, Ce ne-a fulgerat destinul cu iubire din trecut, E surâsul blând al mamei când spre pruncul ei se-nclină Dăltuindu-i zestrea sacră de cuvinte şi de lut.

Este candela de aur ce-a ţinut credinţa vie Peste negurile vremii, de la brazdă pân' la schit, Este freamătul din cronici ce-l purtăm pentru vecie: Patria e adevărul pentru care s-a murit!

Patria sunt munţii noştri, ce-i purtăm lucizi în gând, Ca pe-un sens ireversibil care duce către astre, Este licăr de izvoare scânteind domol pe prund: Patria e chintesenţa aspiraţiilor noastre!

Patria e gustul pâinii, frântă-n ritual la masă, De iubirea grea a tatei, ce spre viaţă ne îmbie,

111

Este chipul blând al mamei, dor etern şi dulce casă: Patria e moştenirea unui colţ de veşnicie!

Rezemaţi-vă cu fruntea de istoria străbună, În furtunile vieţii prideţi sacre rădăcini, Şi trăind cu ţara-n suflet puneţi-i pe cap cunună, Că destul i-au pus duşmanii peste lauri, văl de spini.

Altarele Bucegilor Veniţi cu mine-n munte, în valuri nesfârşite, Ostaşi ai vredniciei şi ctitori mari de legi, Să ne purtăm cu cinste solia bucuriei La vechile altare, uitate în Bucegi.

La mine-n suflet astăzi e mare sărbătoare, La mine-n gânduri iată, e-un colţ străvechi de rai, Şi-n inimă lumina strămoşilor tresaltă Când ar ogorul sacru al dulcelui meu grai.

Ce nobilă trăire să ştii că ai o ţară, Că eşti stăpân pe glie şi nu un biet proscris, Că-n munţii tăi Zalmoxis veghează de milenii Cărările celeste spre alte lumi de vis.

Că-n plaiurile tale grânarele aşteaptă Să-şi ducă bronzul dulce din lan în sacra pâine, Că-n obcini cade seara pe turme ca zăpada

112

Şi creşte-n dor speranţa în binele de mâine.

Ce-aleasă bucurie să ştii că ai o limbă Ce-a înfruntat milenii şi-i tânără mereu, Că-n ea şopteşte vatra povestea noastră sfântă Ce-a scris-o din vecie în lacrimi Dumnezeu.

Ce 'nalte revelaţii să ştii că Eminescu Ne cheamă spre lumina adâncului mister Şi că în cer iubirea nu-i frângere de şale, Nici legea nu-i tocmeala cu ştaif din efemer.

Veniţi cu mine-n munte, altarele aşteaptă, Să ne cinstim azi ţara cu focul din cuvânt, Că nu-i român să n-aibă un colţ de rai în suflet, Cum nu-i bărbat să-şi uite supremul legământ.

Ś

Marin DOBRE România Eternă, De două mii de ani cărăm în sufletele noastre pietre, pentru a înălţa templele din visele dacilor; nu pentru a-i întrece

113

pe babilonieni, ci pentru a oferi un adăpost gândului nostru şi pentru ca rostirea străbunilor să n-o împrăştie vântul.

Pentru că nu aveam armele la îndemână, trebuia să aruncăm uneori cu ele în cei ce voiau să ne răpună.

Pentru ca să învingem risipirile ne zideam în piatră iubirile.

De două mii de ani apele curg surpându-ne pietrele implantate ca vetre, dar abia de curând ele se-adună, se-ncheagă, se-nalţă, după culoarea gândului nostru şi după visul de suferinţă al străbunilor.

Rugăciunea lui Horea Fii pe măsura sufletului meu, trupul meu !

N-am cum te scăpa din mâna călăilor.

Trosnetul oaselor tale Va răsuna

114

până-n margini de veac, Carnea învineţită Va lumina secolii celor mulţi şi chinuiţi Sângele care se va scurge din tine îi va urmări pe călăi şi în vis.

Cei care au vrut să te năruie grabnic ţi-au dat veşnicia.

Tudor din Vladimiri „– Chiar dacă ai să visezi că mi-a ruginit puşca, că nu-mi mai pot rezema mâna în sabie, că un şarpe mi-a otrăvit inima, nu te nelinişti, mamă!

Am îmbrăcat cămaşa morţii şi am plecat din grădinile Tismanei ca să împrăştii în ţară cea mai învăpăiată floare, prea e multă întristare şi întuneric în sufletul celor mulţi!

Dacă ai să vezi că nu-ţi mai trimit ştiri, ascultă, mamă, bocetul fântânilor!”

115

Unirea Unirea este floarea De mii de ani grijită De neamul românesc.

Ciobanii călători peste munte Sub asprul lor cojoc o încălzesc. Ţăranii aplecaţi pe glie Cu roua suferinţei o stropesc Muncitorii cu braţe-ncordate În zilele noastre-o-ntăresc.

Scriitorii cu pana de foc O altoiesc pe al nostru noroc.

Ea a înflorit în mâinile lui Mihai Viteazul, Care i-a lăsat-o moştenire lui Cuza, După ce fusese îngrijită, o vreme, De Bălcescu, Alecsandri şi Andrei Mureşanu.

Tinerii morţi la Oituz, Mărăşeşti şi Mărăşti Floarea aceasta cu sânge o stropesc.

Unirea, ca să crească, are nevoie De simţirea şi cugetul rostite în graiul românesc.

Ś 116

Traian VASILCĂU Inscripţie pe catedrala de aur a limbii române Nu se putea să nu provenim dintr-un neam infinit, izvodit din lacrima strămoșilor dacoromani și ctitorit în imensa Columnă a lui Traian.

Toate drumurile duc la Roma și pornesc de acolo, " noi de la Rîm ne tragem" și voim spovada unei zodii să ne spună spre care din tării ne vrem tărîm.

Aici ajunși, vom scrie că limba noastră e doina ce doinește în izvor și-această glăsuire este limba unui popor ce-a izvodit din dor.

Sîntem și scriem: limba română și ne închipuim deodată că ea ar face parte din poporul român.

Dacii unei patrii, care nu era decît Dacia lor liberă, porneau la luptă cu năvălitorii, purtînd pe buze, ca niște boabe miraculoase, cuvintele sacre ale limbii materne.

Noi vom fi rămas de-a pururi să fim în limba română ca-ntr-o "acasă" a noastră, unde oricine își poate avea chilia sa de duh.

Iubiți-vă copiii în limba română, dați-le în dar cuvintele limbii strămoșilor voștri și nu socotiți fără vreo trebuință acest unic , de fapt, adevăr.

Sărutați-vă în limba română, să puteți auzi în danțul sărutului vostru neprihănit clinchetul dulce și fără sfîrșit al cuvintelor limbii române.

117

Eu te sărut în limba română, tu mă săruți în limba română și mînă-n mînă, unul lîngă altul, nedespărțiți în veci, sîntem veghetorii fideli la dulcele fagur de privighetoare al limbii române.

Odă limbii române Lui Grigore Vieru Maică sfîntă şi mireasă, Dintre neamuri cel mai neam, Am o limbă preafrumoasă Şi un dar mai mare n-am.

Am un grai de sărbătoare, Dintre graiuri cel mai grai.

Dacă n-ai un grai sub soare, Tu nici Patrie nu ai.

Limbă-pajişte prin care Paşii mei de domn se plimbă, Îngerii cu ea se-nnimbă Fără nici o ezitare.

Noi n-am jefuit pe nimeni, Alte stele n-am cerşit, N-am rîvnit moşii străine Şi nici graiuri n-am rîvnit.

Dar roşim în locul celor De te-u stins cu necredinţă, Grai şi scris — cîndva de aur, Azi aproape-n nefiinţă.

Domnitori să fim pe veacuri,

118

Robi să fim ai limbii care-i Ca luceferii pe lacuri Şi ca cerul din izvoare. Şi-om avea de bună seamă Raiul lumii în cuvînt.

Cine are-un grai şi-o mamă Nu e singur pe pămînt.

Nu e singur cel ce cîntă Şi e înţeles uşor Poate nu de ţări o sută, Dar de propriu-i popor.

Bogăţia mea de mire, Fără lauri şi arginţi, Graiu-a noastră veşnicire, Zestre-aleasă din părinţi.

Maică sfîntă şi mireasă, Dintre neamuri cel mai neam.

Am o limbă preafrumoasă Şi un dar mai mare n-am. Ś

Liviu BĂIȚEL De patrie de patrie mi-e dor când nu mai ştiu

119

de unde vin şi pentru ce mai caut cuvintelor un adãpost târziu spre-a nu sfârşi în dezmierdãri de flaut de patrie mi-e dor când prin nelinişti mã rãtãcesc rãnit de intrebarea de nu cumva tristeţea e stãpâna acestor zile nesfârşind uitarea de patrie-s legat cum cerul însuşi e prins de stele-n amintirea serii şi doar aici pãmântul de sub talpã mã leagãnã în taina învierii de patrie

120

mi-e dor în nopţi de iarnã când vântul şuierã povestea-i nesfârşitã doar patria mi-e sufletului hainã şi zilelor poruncã şi ursitã Sunt mândru că-s român Sunt mândru cã-s român Chiar dacã astãzi Mã doare plânsul ochilor din jur Sunt hotãrât tristeţea s-o amân O dau la schimb pe-un petec de azur Pãşind prin zilele ce parcã n-au tipare Strãin de mine însumi ieri am fost, Azi nu mai dau ispitelor crezare Şi mã întorc spre-al clipei unic rost Al brazdelor sub care dorm strãbunii Sortind sãmânţa vieţii sã renascã Al liniştii din inima furtunii Şi-al pãcii peste ţara româneascã Iar când se-adunã-n câmpuri flori de mac Şi peste mare cerul e stãpân Mã-nchin Carpaţilor şi codrilor ce tac Şi-s tare mândru, Doamne, cã-s român!

121

Ţara mea Ţara mea este cântecul teilor la margini de zare când ploile tac înnecându-se-n marea cea mare e trupul învins al amiezei între holdele coapte şi cerul întreg rãscolit între ziuã şi noapte Ţara mea este zâmbetul mamei care-şi leagãnã visul în braţele doinei rãnite de dor şi piscul înalt dezmierdându-şi abisul cu şoapte de îngeri ce se roagã în cor Ţara mea e lumina icoanei din sufletul tãu Doamne Despre ţară Ţara asta nu e doar un loc pe hartã Cerul nostru îngeri printre nouri poartã

122

Nu uitaţi cã Ţara nu-i doar un cuvânt Sau la vreo vânzare un petec de pãmânt Niciodatã Ţara n-o vor înţelege Dupã cum nu ştie hoţul când culege Rodul din livada altuia şi-l vinde Pe nimic prin lume, dornic sã colinde Ţara nu-i pecetea pusã pe bancnote Şi nici imn de slavã scris pe false note Ţara-i necuprinsul liniştii din clipã Ţara este taina scrisã de-o aripã Ţara e credinţa în ziua care vine Adevãrul însuşi izvorând din sine Ţara-i limba noastrã povestind mereu Despre cum ne iartã bunul Dumnezeu Ţara este Mama care te-a nãscut Cerul plin de stele-al primului sãrut Dimineaţa-n care te-ai trezit iubind Primul fulg din noaptea sfântã de colind Nu uitaţi cã Ţara suntem noi cu toţii Cei ce-au fost, iar mâine,fiii şi nepoţii Blestematã fie ziua-n care voi Aţi decis cã Ţara ...nu mai suntem noi

Ś

123

Ioana BURGHEL Limba română Pentru tine, limba noastră cerul scutură marame peste clipele albastre şi surâsul cald, de mame.

Sună clopot nepereche, cu glas blând de rugăciune, învelind duios Carpaţii în vers de doine străbune. Şi cu lacrimi mari, de stele râd şi plâng poeţii-n file, adunând în pagini grele mult duioasa ta, rostire.

Doar în limba mea mi-e bine să rostesc cuvântul ,,vatră,, şi să simt cum creşte-n mine pâinea simplă şi curată.

Dumnezeu întâia oară mie mi-a numit străbunii şi le-a pus în palma stângă toată bogăţia lumii, Din comoara de cuvinte strânse snop, precum strângi grâul şi de graiul tău, fierbinte să tresară chiar şi Râul !

124

Limba în care te naşti Doar nebunii, ţăranii şi unii poeţi mai cred că dorul n-are cum să doară altfel decât în limba aceasta în care înveţi să îţi numeri lacrimile de la prima la ultima respiraţie în care inima se îmbolnăveşte de iubiri rostite iar amestecul de vocale şi consoane e doar o victorie a ploii din trupul căreia se adapă curcubee poţi exista printre alte neamuri le poţi folosi cuvintele dar n-ai să poţi simţi sau să trăieşti decât cu sunetul melodios al limbii în care te naşti departe lacrimile tale pot străbate trupuri dar nu pot mişca suflete Cruce doar în limba mea Limba mea, dor şi visare, tinereţe rătăcită, zbor de păsări călătoare şi-o ,,Coloană Infinită,, Limba mea,

125

sub pleoapa lumii încercară să te culce când veniră, toţi nebunii făr să ştie de Neculce.

Limba mea, un colţ de Rai, cântec nesfârşit de nai, sărut dăltuit în piatră, grâu dospind în veche vatră Limba mea, pe-aceia care ţi-ar strivi sub tălpi rostirea, să le-aşezi în scăldătoare şi blestemul şi psaltirea.

Limba mea, când vine vremea să-mi strâng aripile-n cer, să mă-nveţi tot tu durerea şi cum trebuie să mor.

Rugă Te rog, Doamne, nu-mi zidi graiul în pietrele altora! numai aici Limba Română e o sărbătoare aici unde bunica ţese firul eternităţii în covoare olteneşti unde anul îşi strange lunile la ,,masa tăcerii,,

126

iar sărutul e un zbor dăltuit în pietre peste care veghează ,,Coloana fără Sfârşit,, nu-mi zidi, Doamne, graiul în pietre care nu simt !

Ś

Madeleine DINA La judecată... În frământate vremuri, un popor e luat la rost de toţi: ,,Nevolnic te arăţi!

De când ai răsărit tu pe pământ, n-ai ridicat nici piramide, nici zid pe curmeziş de lume ori poduri ce să lege tărâm ştiut de alt tărâm necunoscut, peste oceane-n spume!

Stai tot într-ale tale margini, mulţumindu-te cu puţin!

Frămânţi sub picioare desculţe glod, vorbind o limbă fără ecou în lume!

Eşti un sărman norod...

Cu te poţi făli?

Cu ce ne poţi, în timp, uimi?

Hai, spune!”

Cu fruntea spre zenit

127

şi călcâiul pe-un nevăzut nadir, şi-arată chip trudit poporul osândit...

Aruncându-şi sumanul de cioban mioritic, privirea oţeleşte sub căciula veche de dac; apoi, uscând o lacrimă, el astfel le grăieşte: ,,Priviţi, voi străini, mâna mea dreaptă!

Are o neasemuită putere: fiecare deget schimbă, după a mea vrere, câte o literă cu har dăruită...

Spre pildă, acum degetele-mi poartă semne ce-alcătuiesc cuvântul vatră.

De strâng degetele şi fac mâna pumn, vă spun că-mi apar viaţa şi plaiul străbun.

Ziceţi că n-am ridicat monumente ori zidiri pentru stihii?!

Iată ce-arată degetele-mi pline de mistere: munte e cuvântul desenat de ele, pe veci ocrotitor de spirit

128

şi energii rebele! Şi pentru c-al meu frate, Codru pe nume, să nu-şi piardă-n umbră al său vechi renume, cele cinci degete de la mâna mea dreaptă conturul verde-i saltă spre soare.

Ce altar mai de preţ pot să-i închin eu, oare?!

De ce stau în acelaşi loc?!

De ce nu caut moşia să-mi măresc?! Îmi e de-ajuns ce am… de la străbuni e dar!

Aici îmi creşte-al meu noroc, aici îmi freamătă degetele în cuvântul hotar!

Străini, pricepeţi, dar?!

Am mână fermecată!

Nimic în astă lume puterea nu-mi va lua vreodată!

Chiar de veţi încerca degetele a-mi strivi, din oase de înaintaşi şi blânde flori, altele-n loc se vor ivi!

Nu mă puteţi opri

129

să cresc în aer cuvinte – nestemate: doina ce-mi duce pe plaiuri bogate prinosul din suflet şi-o cruce se-nalţă din mână spre frunte, purtând durerea din urmă... Îmi scriu în memorie cu mâna dreaptă cea limbă, victorie de voi des înfierată şi fiece deget, fără de pată, îmi poartă-n Univers câte o slovă din tăria numelui unui popor ales, cu suflet bun...

Cuvântul e: român.”

Pietrele şi apa Mă uit în adâncul istoriei acestui pământ: mulţime de pietre răzleţe în ape.

Par fără rost sau rând... În munţi, se zbat izvoare vii şi pietrele-s mai colţuroase, întorc în zgomot, înspre soare,

130

lumina spartă-n cioburi mii.

Spre dealuri în verde-nveşmântate pietrele devin rotunde şi mai blânde - comori de timpuri încercate, durând tărie-n ale apei unde. În mişcarea fluidă, domoală, la şes, pietrele-şi uită nestarea mai des.

Se adună molcome...mărunte...mii...

Să fie pietre scumpe ori de-aur peşti?

Minuni şi vrăji... ce poţi să ştii?!

Mă uit în adâncul istoriei acestui pământ: mulţime de pietre...

Dar nu-s răzleţe, nici fără rând ori fără rost!

Sunt temelii din nepieritoare cremene: cuvinte pe creştet mângâiate de curgerea lină ori mai frământată a unei limbi cum alta nu a mai fost vreodată!

Coşmarul Am visat că am fost aruncat dincolo de hotar, pentr-un nevrut păcat...

131

Se făcea că de semeni eram înconjurat şi-aceştia rostogoleau priviri tăioase, zvârlind în mine cu vorbe necunoscute, bolborosite şi furioase...

M-am ridicat într-un genunchi, mi-am potrivit ascuţişul limbii în pumn, din inimă scut am făcut şi-n ei, în toţi, lovit-am nebun...

Strigam cu foc vorbe de slavă pentru o ţară în depărtări pierdută, ce de mine se lepădase-n grabă!

Ceream iertare unui prea blând Dumnezeu, zicând că-n lumea mare cel fără-de-lege nu sunt eu!

Străinii nu conteneau să m-asurzească şi limba lor n-avea nimic din vorba mea regească! Şi-atunci, aproape frânt de dor şi de alean,

132

în tină fruntea am plecat, jurând ca viaţa mea să sting de-n ţară grabnic nu mă-nturnam...

Eu nu puteam un grai străin - pumnal în suflet, zi după zi, să-nfig... Şi ruga-mi fu pe dată împlinită, căci m-am trezit!

Coşmarul greu s-a spulberat, sunt iarăşi eu, cel în cuvinte strămoşeşti cu-adevărat bogat...

Avem... vem pentru toţi.

Avem pentru părinţi, fii, bunici şi nepoţi...

Avem pentru măreţe puncte cardinale, pentru neîmpăcatele astre de pe boltă: lună şi soare.

Avem pentru orice culoare.

Avem pentru munte ori nisipuri mişcătoare.

Avem pentru terestre şi marine vieţuitoare, pentru orice nor sau floare.

Avem şi pentru alte popoare, de vor să se-nfrupte

133

din ale sale odoare!

Avem pentru suflet şi minte...

Avem o limbă cu noian de cuvinte.

Avem o limbă şi aprigă, şi cuminte...

Avem o limbă nepieritoare, de vajnică istorie ocrotitoare...

Avem o limbă, să se ştie!

E limba ce timpul va străbate adăpostind în ea minuni, stăpânitoare-a tot şi toate...

Ś

Alexandra DRAGOMIRESCU Notele identității Nota I Tânjesc după subtitrarea emoției dintre tine și mine, dintre inimile noastre și pământurile din care venim, dintre ceaiul pe care-l bem liniștiți dimineața și iarbă și aer, dintre toate sensurile și toate sunetele cusute în hainele noastre etnice diferite, acelea pe care le purtăm imediat peste piele,

134

și pe care le ștergem numai cu sânge sau cu lacrimi.

Probabil ești prea absorbit de site-ul tău de fotografii de vacanță, pentru a crea în cuvintele limbii române imaginea unei îmbrățișări sincere.

Nota II Mă doare elanul de a mă desprinde, Scânteia din ochiul meu ars de steaua cea mai de sus, Debordanta bucurie de a îmbrățișa necunoscutul, dar mai presus de toate mă doare limba noastră maternă, pe care am învățat-o atunci când nu știam că există altceva decât dragostea de mamă. Şi acum, asemeni unui arc, mă destind în limbi străine și în Occident.

Nota III Ne calculăm secundele vieții în emoții, Dar memoria nu e scrisă în cuvinte ci în imagini, Ne fotografiem zâmbete forțate în locuri de vis, printre ruine și cruci, Dar pe spatele pozei, notăm cu grijă locul propriei noastre iluzii.

Ne definim eul prin strămoși, prin beneficii, prin extinderea cunoștințelor, Dar în inconștient, suntem în același loc, prizonierii cuvintelor aceleiași limbi, cea a lui Varlaam, a lui Ureche, a lui Asachi,

135

cea care ne șlefuia inima atunci când piatra caldarâmului era copil și nu mergea încă la școală.

Nota IV Limba română nu e plictiseala ceasului, e doar ceasul...

Nu e mâhnirea ultimei priviri, e doar cuvântul pe care nu mi-l pot aduce aminte, Cel care era între: Îmi pare rău...și ...foarte mult.

Este gândul că nu există niciun control și nicio măsură a creației, Ci doar acel element invariabil atașat la sfârșitul oricărui substantiv propriu, asemeni unui articol posesiv al identității.

Ś

Ana Maria GIBU La multi ani, Limbii Române – acrostih Lumina ochilor tăi înfloreşte pe malul privirilor Ascultând şi acum strigătele pădurii Mi-ai scris că zilele mă caută Uitaţi că întoarcerea mea este imposibilă Lumea de aici nu are plopi fără soţ, nici iarbă-nlăcrimată

136

Ţinutu-i albastru şi-n toate dimineţile Imnuri înalţă nemărginirii Adun vise în nopţile îmbrăţişate de lună sub oiştea carului mic Nu am nici-o taină le mângâi neliniştea când pleacă să se logodească pe alt cer Iubirea stă cu mine cos speranţa la tivul deznădejdii şi croiesc aripi pentru vulturi Las gândul slobod printre stele Iată-l cum aleargă încărcat de cuvinte Merge să caute fata îmbrăcată în ie Brodată cu albăstrele şi frunze de trifoi Iar după...s-alerge desculţ pe imaşuri Iertându-i tot ce îi poate ierta Rotesc secundele din timpuri apuse Oamenii râd şi plâng deopotrivă Miraţi că zborul se învaţă preţ de o zi Ascult cum vorbeşte tăcerea din genele tivite Noaptea târziu caut împăcarea în colţuri de paradis E încă vară mă-ntorc la voi astăzi în crucea zilei sfinte ! în fiecare 31 ( de ziua limbii române) lângă prispa aprinsă de un alt răsărit iedera îngemănată cu zorii cântă

137

azi plec în rodin la cuvântul Dor născut în mijloc de ianuarie la mine, peste deal leg în băsmăluţă albă frunzele de plop în tremurul din prima tinereţe o albăstrea cu parfum de azi ca semn de carte un fir de busuioc după ceaiul din mentă sălbatică ameţit de aroma unei lămâi autohtone vă iau cu mine pe cărarea cât firul de lumină galbenul din sânul lunii cununat cu albastrul răsuceşte întunericul rodeşte iar în grai cuvântul dor pe tronul lumii se-ncoronează limba română poem neterminat dau năvală flămânzii dinspre dincolo nu că n-ar avea ce mânca vor şi de la alţii de la mine... cuvintele care joacă şotron

138

între răsărit şi miazăzi le-am ascuns într-un pumn de făină albă din grâu rodit în ger am frământat un aluat cu roua de pe umărul dimineţii când a crescut cât nebunia lor am modelat o carte o carte de onoare trebuie să scrie impresii fără creion doar cu mintea descuiată i-am primit în prag de poem neterminat cu zâmbet larg de metafore pe margini de răbdare versuri amestecate aşteaptă startul intră doar cei care transformă urletul în şoaptă ura în flori de albăstrele şi nepăsarea în cărări tatuate cu iubire - trece-ne pe lista de aşteptare venim mâine tu – deschide silaba cu fonemul iubirii caut alb printre ramuri amurgul făcut ghem

139

de cuvinte aruncate la întâmplare mă strigă iau acasă visul salvat din tăceri rănite îl ascund sub prag de lumină când să adorm l-am văzut plimbându-se de colo-colo aduna litere rătăcite din nopţi fără întuneric... le împerechea două câte două chiar câte trei zidea poduri peste deşertăciune acum vrea liber negociez în zori cu răchita cu guguştiucii reveniţi pe margine de pervaz îmi fac din aripă semnez aşteptarea pe cuibul unde se va roti iar viaţă mi-e dor de şoapta poeziei

Ś

140

Constantin MOLDOVAN Închinăciune!

La Suceava în cetate, E pustiu printre ruine Și-n tăcerea ca de moarte, Mă-nchin ție, Mușatine!

Mă-nchin ție, umbră sfântă Mereu vie peste ani, Spadei, ce n-a fost înfrântă Niciodată de dușmani.

Mă-nchin ție, voievoade „Uns”pe Câmpul Direptății, Ție, ce-ai condus noroade Doar în numele dreptății; Ție, ce ți-au zis “cel Mare” Pentru că, neînfricat, Punând pieptul la hotare Cu dușmanul ai luptat, Zdrobind hoardele păgâne Și pe toți ceilalți nemernici, Demonstrându-ne, române, Că putem să fim puternici.

De aceea,-nchinăciune Ție azi ți se cuvine Și-i invit, cu plecăciune, Pe toți cei ce simt ca mine,

141

Să rostim așa, Ștefane, Cât pe lume vom mai sta: Odihnește-n pace, Doamne…

Mulțumim, Măria Ta! Soldat în România din mine!

Sunt un bărbat nebun după femei, În suflet port secretul fericirii, Dar mai presus de toate pun temei Pe cei ce încă dau tribut iubirii!

Am fost şi sunt mereu îndrăgostit Ca un nebun, aşa ar spune unii; Cu toate-acestea ei nu s-au gândit Ce trist ar fi de-ar dispărea nebunii...

Se mai întreabă oare cineva De ce miroase-aşa frumos o floare, Sau dacă mai există undeva Poveşti care se vor nemuritoare?!

De nu aş crede asta, n-aş mai fi Un veşnic călător printre cuvinte, Chiar din cântat, probabil, m-aş opri, Făcându-mă gropar, să sap morminte. Şi-aş îngropa, firesc, acest pustiu, Apoi aş emigra în ţări străine, Că bun soldat n-aş mai putea să fiu, În România ce o port în mine!

142

Sonet de dor...

Departe de lumina Bucovinei, Un gând fugar îmi zboară înapoi Și-n suflet sunt udat de-acele ploi Ce-mi lasă trup și vis pradă ruinei.

Oricât m-ademenești, străinătate, Nu aș putea rămâne-nchis în tine, Căci prea e vie România-n mine Și prea-s pătruns de ea în drum spre moarte. Îmi bate,-n gânduri, clopotul iubirii Și port, în mine, umbra amintirii Fără, desigur, a avea vreo vină; Mă simt ca un plecat în cătănie...

Mi-e dor de tine, dulce Românie Și te ador, frumoasă Bucovină!

Sonetul Mării Negre!

Sunt eu și tu, atât, frumoasă mare Și te sărut pe valul înspumat, Lăsându-mă de tine mângâiat Cu briza blândă, binefăcătoare.

Tu să mă ierți de simți că te-am trădat Privind, nostalgic, undeva în zare; Visam deja la vara următoare, Purtând în suflet dorul meu ciudat.

143

Da, te iubesc! Iubirea pentru tine Rămâne, -n veci, adânc sculptată-n mine, Iar de mă chemi, pe gânduri nu voi sta; Chiar dacă ești, mereu, numită Neagră, Eu voi veni la tine, că-mi ești dragă...

Voi asculta, mereu, chemarea ta !

Ś

Oana MUSCĂ La mulți ani!

De ziua ta, frumoasă limbă, Îți scriu cu drag din depărtare; Durerea-n vene se tot plimbă, Iar lacrimile-mi sunt amare.

Eu am plecat prin țări străine, Dar n-oi uita vreodată glia, Chiar de-mi va fi pe-aici mai bine...

De-ai ști ce tristă-i pribegia!

Chem amintirea pe-ndelete Și tocu-n versuri o răsfrânge.

Cu trupul tău îți scriu sonete Și, -n ritmul lor, un suflet plânge. În camera tăcută, rece, Drapelu’-mprăștie lumină;

144

Acordul imnului îmi trece Prin fibra adâncită-n vină.

Cu dorul alergând spre casă, Gândesc, iubesc doar românește!

Din tomul nelipsit pe masă, Doar Eminescu îmi zâmbește...

Prin așteptările cărunte, Mă cheamă satul din câmpie Și iarba crudă de la munte, Aroma de Hamburg din vie.

Mă cheamă Dunărea bătrână, Mă cheamă-n piscuri și Carpații; O simplă vrere-mi e stăpână Izbânda de-a trăi ca frații!

Nimic din ce-i în jur nu schimbă Nici vechiul vis și nici simțire...

De ziua ta, frumoasă limbă, Eu scriu pe tricolor iubire!

Un singur grai Pot să înțeleg cavalul și-orice sunete, de-aș vrea; Chiar și lanu-n unduire murmură în limba mea.

Orice pasăre când cântă, o pricep instantaneu; Vântul serii îmi șoptește tot pe înțelesul meu.

145

Și copacul, și pământul, chiar și-a ploilor perdea, Apa ce se naște-n stâncă, toate plâng în limba mea!

Aș putea-ntreba și valul, când o clipă s-ar opri...

De nu ar găsi răspunsul, românește mi-ar zâmbi!

Dulce-i foșnetul de iarbă și-a miresmelor din vii; Noi, doar noi suntem stăpânii sfintei limbi și-acestei glii!

Să păstrăm limba română ce-am primit-o din străbuni, Ne va fi în toate sprijin, ne-o-ndemna să fim mai buni!

Prin vibrația-i divină ne-a unit când ne-a fost greu; Noi suntem doar cărămida, ea liant ne-o fi mereu!

Să nu uiți limba română!

Spune-mi, dragă frățioare, nu-ți mai place limba ta? Îi tot schimbi mereu accentul, crezi că e normal așa?

Poți s-auzi cum plânge clipa și te roagă nencetat Să-ți mai amintești de limba ce din leagăn ți s-a dat?

146

Ai plecat o perioadă și-ai uitat, Doamne, de ea!

La întoarcere acasă o stâlcești, chiar de n-ai vrea!

Nu mai chinui cuvântul ce pe vremuri l-ai iubit!

Ai uitat un cânt de leagăn, vorba sfântă-i astăzi mit?

Nu mai știi cânta-n română, pe pământul nostru drag?

Cum privești în ochi părinții, când pășești pe-al casei prag?

Să înveți și limbi străine, dar ai grijă să nu lași Să se piardă o comoară... Dăruiește-o la urmași!

Limba noastră Limba noastră-i dor ce cântă Descifrând prin veacuri vina. În izvor de sevă sfântă, Ea își are rădăcina.

Pe sub sălcii curgătoare Spune Dunărea bătrână: „Vorba-i plină de candoare.

Doar în patria română!”

Glăsuiește prin balade Și prin doina cea străveche, Dă culoare clipei fade Slova noastră nepereche.

Codrul secular o știe,

147

Apa-n șipot o descântă; Și în piscuri, și-n câmpie, Limba noastră-i dor ce cântă.

A trecut prin clipe grele, Dar nu și-a-nclinat tulpina!

Sunete născute-n stele I-au sporit mereu lumina.

A trecut prin foc și spadă, Dar n-a acceptat ruina; Și-a stins rănile-n zăpadă, Descifrând prin veacuri vina.

A simțit fiorul mâinii Când a strâns din rodul zării; Unic este glasul pâinii, Unică-i și limba țării!

A rămas pe-această glie Har divin ce mai frământă Și dureri și bucurie, În izvor de sevă sfântă.

Ca un zeu urcând Olimpul Spre-nțelegerea firească, Pe la noi, până și timpul Știe vorba românească.

S-a ivit în primăvară Și-a trezit în scris lumina, În trăire milenară, Ea își are rădăcina.

O slăvesc ades poeții Cătând rime săltărețe Și pe tâmpla dimineții

148

Scriu poeme îndrăznețe.

Menestreli în haine albe Lasă notele să zboare...

Vântul le-mpletește-n salbe, Pe sub sălcii curgătoare.

Auzind din depărtare Oda limbii cum răsună, Unda fluviului tresare Lângă pajiștea străbună.

Multe țări în urmă lasă, Mlădioasă ca o zână... „Doar aici mă simt acasă!”

Spune Dunărea bătrână.

Zbor de litere pe ape Ce-au trezit din vis zefirii Lasă liniștea să scape Spre arterele rostirii.

De surâde sau suspină, Ca un gând țesut din floare, În edenică grădină, Vorba-i plină de candoare.

Sunetu-i tihnit mă-ncântă Prin ninsori, prin ploi de stele, Când cu grație se-avântă Peste pragul casei mele.

Voi păstra-o cu sfințire Și prin timp o să rămână Dar divin urzind iubire, Doar în patria română! „Doar în patria română,

149

Vorba-i plină de candoare!”

Spune Dunărea bătrână, Pe sub sălcii curgătoare.

Ea își are rădăcina În izvor de sevă sfântă; Descifrând prin veacuri vina, Limba noastră-i dor ce cântă.

Ś

Petru DINCĂ Miracolul Cuvintelor Cuvintele sunt făpturi vii, în care fiinţele şi lucrurile trăiesc o viaţă eternă şi pură. Se sting fiinţele, una câte una, obosite şi triste, copleşite de timp şi istorie… Lucrurile pier acoperite de praful vremii necruţător. Dar cuvintele – semne minuni – le duc mai departe sufletul viu şi toată prospeţimea nealterată a începuturilor.

Se perindă întruna generaţii după generaţii; cele ce au fost zac uitate-n pământ şi în funduri de grote. Rămân în urmă cuvintele să păstreze vie memoria unui timp pierdut şi a unor epoci stinse. Îşi retrăiesc în ele viaţa lor strălucitoare regi şi regine, domni şi domniţe, fremătând de dorinţe, de griji şi de patimi. Azi dorm cu toţii în cripte negre de cetăţi şi castele, la Târgovişte, la Curtea de Argeş, la Suceava, la Snagov şi la

150

Peleş, dar ei vor fi mereu vii în cuvintele din cărţile vechi… Şi cât timp vor fi oameni care să le citească, cei din trecut vor trăi, vor iubi, vor cânta, se vor bucura sau se vor întrista.

Peste timpuri, războaie, frământări, fapte mici sau măreţe, datorită cuvintelor, cei ce au fost, mereu vor trăi.

Istorie României profunde Dureri reprimate ani şi ani…

Chipul resemnat al bunicii şi lacrima ei în colţul ochiului prelingânduse…

Case de ţară cu pridvor spre miazăzi şi cu ferestre scăldate în lumina proaspăta a zorilor; sunetul pârâului săltându-şi undele peste veşnic aceleaşi pietre lucind sub ape şi vuietul lui după ploile repezi.

Năvăliri şi jafuri, foc şi sânge, pustiu…

Zile albe şi negre; clocot de ură năprasnic şi alintare de dragoste, ca prin vis mâna mamei pe fruntea copilului.

Bucuria calmă din zilele de sărbători şi cântecul greierului vrăjit picurând

151

în suflet; sunet gingaş de fluier şi de bucium adânc…

Cuvinte de dragoste, cuvinte de ură, adunate toate într-o limbă primită în dar, ca apa susurând, ca vântul vuind în munţii dacici; Dureri înăbuşite, şi bucurii, şi visuri ani şi ani…

Cuvintele sacre ,,Aud un cântec. Vine de departe, Adus de vântul serii, şi mă cheamă…[…]

Sunt alte lumi de care nu-mi dau samă, Viază-n noi, trăiesc în altă parte ?’’

(St. O. Iosif – Un cântec) Departe de zgomot şi linişte de frământări, anxietăţi şi destin e ţara cuvintelor sacre numai poeţii le pot auzi cântec în surdină şoptit muzică din alte sfere a unor magice strune.

Departe de freamătul lumii cuvintele sacre se-ngână în adieri abia auzite ca păsări gângurindu-şi cântecul seara în cuiburi când soarele îşi prelinge singurătatea dincolo de linia

152

strălucitoare a zării.

La fel ca-n ziua dintâi cuvintele sacre zămislesc întruna noi universuri într-o dezlănţuire nesfârşită de căi lactee revărsări de flăcări şi lumini...

Limba noastră Toate vor pieri peste timp, Odată, Limba nu, niciodată.

Lucrurile, unul câte unul, Se vor risipi; Limba, numai ea, va trăi.

Toate se preling adânc În tăcere, Limba însă nu piere.

Ś

153

Revista româno-canado-americană STARPRESS organizează PRIN REDACȚIA STARPRESS CANADA CONCURS INTERNAȚIONAL de POEZIE, PROZĂ, REPORTAJ, PENTRU ROMANII DIN INTREAGA LUME, "LIMBA NOASTRĂ CEA ROMÂNĂ" Președinta juriului, Doamna Ligya Diaconescu ne-a trimis următoarele trei candidaturi semnate de Liviu-Florian Jianu, Lavinia Huțișoru-Dumitriu și Al.Florin Țene, cărora li s-a decernat locul întâi, precum și alte câteva care s-au remarcat în concurs

154

locul l ODĂ LIMBII ROMÂNE

de Jianu Liviu-Florian Limbă română, limbă română, Miere şi sare, suflet în mână, Ploaie-n ţărână, apă-n ulcior, Limbă română, limbă de dor…

Limbă română, sfântă lumină, Loc cu verdeaţă, pentru hodină, Codrului, cerului, apelor – grai, Limbă română – gură de Rai …

Limbă română, caier de şoapte, Care ne toarce ziua din noapte, Limbă română, vâsc în pridvor, Limbă română, limbă de dor…

Limbă română, limbă de tei, Trupul şi sufletul bunilor mei, Limbă română, ce dulce ştii Că îţi rămânem, veşnic, copii!

Limbă română, poartă de brad, Celor ce urcă, chiar şi când cad, Limbă română, must în ulcior, Limbă română, limbă de dor…

Limba română, care zideşte Doar dăinuirea, pe româneşte, Limbă română, dulce psaltire,

155

Celor de-un suflet, şi de-o simţire…

Limbă română, fir care ţese Prea cuviinţa celor alese, Armă cumplită, taină şi joc, Limbă română, limbă de foc…

Limbă română, miere şi sare, Limbă ce râde, limbă ce doare, Limbă de moarte, limbă de viaţă, Limba iubirii care ne-nvaţă…

Limbă română, limbă de mei, Limba scrâşnirii bunilor mei, Limba-nvierii celor ce mor, Limbă română, limbă de dor…

Limbă română, limbă ce doare, Şi peste rană, mărgăritare, Şi peste suflet, sare-n bucate, Limbă română, soră şi frate…

LOCUL l Limba Română

de Lavinia Huţişoru Dumitriu Limba Română s-a născut Chiar din Cuvântul ce plutea Pe-ntins de ape, la-nceput, Ca pe Pământ, nume să dea.

156

Se-aude-al apelor ecou, Porunci divine răspândind; Din vechiul grai, aud din nou Cum alte graiuri se desprind.

Facerea Lumii prin Cuvânt Are-nceput fără sfârşit; Prin el, făcut-am legământ Că-l vom rosti, cum l-am primit.

Poţi face dulce sau amar, Viaţă să dai sau să striveşti; Darul divin primit în dar La Facere, să-l foloseşti. În Graiul Magic Românesc Este Iubire şi Duh Sfânt; Cuvintele ce răspândesc Şi-aduc chiar Cerul pe Pământ.

Străbunii mei îmi povestesc Despre-a Carpaţilor stăpână Şi-n taină mistică-mi şoptesc Numele-i sfânt: “Limba Română”.

Cuvinte magice rostesc În Limba Neamului, divină, Pe-ntregul Glob o răspândesc Prin Viu-i Grai, ca pe-o Lumină.

I-e rădăcina în Carpaţi,

157

Cu ramuri peste tot întinse; Prin ea, în lume suntem fraţi Şi-aprindem focurile stinse.

Ecoul Doinei, peste Prut, Pământuri româneşti străbate În ciuda celor ce le-au vrut; Din graiul nostru a le scoate.

E mângâiere şi alint În vorba noastră fără pată; Şi vindecare prin Cuvânt Mai poţi avea, ca şi-altădată.

locul l GLORIE LIMBII ROMÂNE

Al.Florin Ţene - Cluj Mi-e dat să-mi rostesc gândurile să visez în Limba Română, fiecare cuvânt un fagure, ca mierea luminii în degetarul macilor, ca vârsta arborilor în cercuri, în fiecare din ele trudeşte un străbun, veghează o baladă.

Patria Limbii Române e Istoria acestor plaiuri păscute de Mioriţa, modelate de doine

158

şi fiecare cuvânt al ei a fost cioplit cu grijă la izvoarele dorului.

Ea nu poate fi mutată, cum nu se poate înstrăina fântâna de izvoare.

Am spart coaja de nucă a cuvântului şi peste înţelesuri am dat de bine , dulci ca mierea,de ducă şi ură, avea gust de zgură dar şi de păcat, simţeam eminesciană vibraţie, înţelepciunea lui Pann din gură în gură era în sămânţa gata de germinaţie.

Am spart coaja seminţei cuvântului şi-am dat peste altă sămânţă, un alt înţeles, o altă cărare, o altă speranţă, o clanţă pentru o altă, o altă... până rămâne măduva Limbii Române. În fiecare cuvânt e un oier, un ţăran care face holda să cânte

159

imnurile acestui pământ scrise cu plugul pe nepieritoarele pergamente ale brazdelor.

Rostiţi un cuvânt în limba noastră şi veţi simţi şi gustul mierii şi vânturile veacurilor şi mirosul câmpiilor.

Rostiţi un cuvânt în Limba Română şi veţi auzi mângâierile mamei şi vorbele tatei grele ca piatra din temelia casei.

Ascultaţi un ţăran vorbind ogorului şi veţi vedea cum trec cuvintele din hrisoave în versurile eminesciene precum ploaia în rădăcini.

Aceasta este eternitatea ei, gloria ei de a fi mereu ca frunzele pe o cetină secular.

l ADOLESCENTI - LA MULȚI ANI, LIMBII ROMÂNE

Ana Maria Gibu / Dorohoi Lumina ochilor tăi înfloreşte pe maluri de cărți

160

Ascultând și acum strigătele pădurii golite...

Mi-ai scris că zilele mă caută pe foi albe mototolite Uitați că întoarcerea mea este imposibilă Lumea de aici nu are plopi fără soț, nici iarbă-nlăcrimată Ținutu-i albastru și-n toate diminețile Imnuri înalță nemărginirii Adun vise în nopţile îmbrăţişate de lună sub oiştea carului mic Nu am nici-o taină le mângâi neliniştea când pleacă să se logodească pe alt cer Iubirea stă cu mine să cos speranţa la capătul deznădejdii, croind aripi pentru vulturii muți Las gândul slobod printre stele Iată-l cum aleargă încărcat de cuvinte Merge să caute fata îmbrăcată în ie Brodată cu albăstrele și frunze de trifoi Iar după...s-alerge desculț pe imașuri Iertându-vă tot ce vă poate ierta Rotesc secundele din timpuri apuse Oamenii râd şi plâng deopotrivă Mirați că zborul se învaţă preţ de o zi un dor Ascult cum vorbește tăcerea din genele tivite Noaptea târziu caut împăcarea în colţuri de paradis E încă vară mă-ntorc la voi astăzi în crucea zilei sfinte ! Ś

161

ALTE POEZII REMARCATE LA CONCURSUL „STARPRESS” DORUL DE A SCRIE Clocoteşte-n mine foc mistuitor De-a scrie versuri neştiute, Slovele au arsură de dor Când aripile-s gata desfăcute...

Fiecare clipă se rotunjeşte-n mine Poemele - snopi de lumină, Se strâng în nesomnul nopţilor senine O, muza mea de-acum revină!

Sunt flămând de rime nescrise Zidire într-o nouă şi sfântă poezie, Se înalţă schele din vise Cu izul primăverilor din copilărie

Constantin Stroe Ś Râuri, voi, ce despărţiţi Am aripi de vânt uscate Şi priviri înlăcrimate, Am tăcerea înlemnită Şi suflarea amorţită.

162

Am în piept un dor prelung, Pân' la tine să ajung Şi la apa ta de sânge, Cu tot dorul să-i pot plânge Pe cei ce i-ai dus cu tine Înecaţi de căzăcime, Pe care-i mai ţii în viaţă Fără dreptul la speranţă.

Nistrule, de ce ai fi?

Bine-ar fi de nu te-am şti Decât apă curgătoare Şi nu râu ce faci hotare.

Nistrule, de ce eşti frate Cu Prutul care desparte Doi copii de-acelaşi neam, Două frunze de pe-un ram?

Sprijini harta hăcuită Şi de duşmani stăpânită, Care nu vor să-ntregească Limba noastră românească.

Nistrule, apa ta dulce, Soarta unde ne-o va duce? Şi ce limbă vor vorbi Cei ce peste ani vor fi Pe pământu-nsângerat Şi atât de-nveninat, Că n-ai unde să te mişti De atâţia comunişti.

163

Nistrule, e vina ta Că ne-nghite secera, Iar ciocanul ne tot bate Şi din faţă, şi din spate.

Râuri, de v-aţi revărsa Ca să ştergeţi lacrima Copilaşilor ce vor Să înveţe limba lor.

Limbă de care n-au parte, Nu au şcoală, nu au carte, Însă au vămi şi hotare, Şefi de stat şi zile-amare.

Râuri, voi, ce despărţiţi Şi-napoi nu mai uniţi, Facă-vi-se apa vad, Ca amarul să mi-l scald.

Tatiana Scurtu-Munteanu – USA Ś Ia-mi Doamne...

Ia-mi Doamne, Zdreanța de pe mine De vrei,la trup mă lasă gol..

Dar lasă-mi haina, Ce de cald îmi ține: Drapelul țării, tricolor !

164

Ia-mi Doamne, Pâinea de la gura De vrei,flămând mă lasă mort...

Dar lasă-mi Limba mea Română, Să-mi fie hrană până mor!

Ia-mi Doamne Văzul și auzul De vrei,la chip mă lasă slut...

Dar lasă-mi Trupul, De la Nistru pân' la Tisa Să fie-ntreg,ca la-nceput!

Ia- mi Doamne Mintea,gândurile toate De vrei,nebun mă lasă-n drum...

Dar nu lăsa să uit, Măcar odată, C-am fost, că sunt Și voi muri Român!

Ia-mi Doamne Viața,sufletul mi-l arde, De vrei,blestemul iadului, Să-mi dai!

Dar lasă scris, pe cruce, Pruncii-mi să nu uite: De Tricolor, Hotare Și de Neam!

Limba noastră Hăituită, sângerândă,

165

Plânge în silabe frânte, Limba Dacilor,străbună, Maltratată și confuză, Când pe buze ,fără creier, Agitată și cu spume, Se răsfrânge deformată, În cuvinte insalubre.

Moștenire părăsită, Ca un hoit uitat în soare!

De-ai mai fi tu,Țepeș Doamne! În a ta țepușă sfântă, Să anini otrava cruntă Ce-a făcut din limba noastră, Stalactite plângătoare. În timpane sfârtecate, Vorbele ajung ciuntite, Fără sens și fără formă, Ca un puzzle aciuiat, Într-un raft de conștiință, Condamnat la genocid!

Strangulate învățăminte, Ne transmit cu apatie, Dascăli adormiți de griji, Pregătind cu nonșalantă, Lațul ce închide porți, Și din față și din spate, Arătându-ți izbăvirea, În bănuții de la ort.

Precum pustnicii-n chilii, Încă neatinși de ciumă,

166

Strângem limba-n poezii, Limpede,neîntinată, De-om muri și n-om mai fi, Să rămână,chiar de-i moartă, Ca o muzică divină!

Nu ca un scuipat spurcat, Lins de orișice jivină.

Tirchineci Adrian / Anglia Ś Limba româneascã S-a întrupat din veacuri neştiute Şi-au moştenit-o rând pe rând strãbunii Împodobind-o cu virtutea minţii Cu harul dragostei şi prin trudirea mâinii. Şi au numit-o “limbã româneascã” De la “românul” cel legat cu Cerul Urându-i viaţã lungã sã trãiascã Fãrã a-şi pierde seva şi misterul.

Au plâns-o în doine şi-au cântat-o în sãrbãtori Ca pe o mamã, fiicã, sorã; I-au dãruit proverbe, zicãtori Şi au strigat-o, bucuroşi, la horã…

Cu cine poate fi asemãnatã

167

O limbã rudã cu tot graiul, Dulce la zis şi binecuvântatã Ce-şi duce liniştitã dorul, traiul?

Fie ca sã rãmânã-n pururi legãnatã La sânuri blânde şi de mâini dibace, Între Carpaţi şi Marea Supãratã, Simbol de omenie, crez şi pace!

Mariana Bendou Ś Limba gurii mele Învăţat-a gura mea să călărească limbi străine, dar nu-i sunt cerurile pline, căci şeile nu sunt în stea şi-şi pierd copitele prin mine, murind-o-ncet, fără lumine.

Dar limba mea! Limba Română!

Când gurii mele i-o răsar, parcă desculţi pornim prin var de soare cu icoană-n mână, prin iarbă crudă şi ţărână, prin flori de câmp cu felinar, şi-n părul ţării - albă lână... pân' devenim un bolovan de gură, suflet şi cuvinte, ce izvorăşte înainte,

168

horind pe-al Raiului tavan.

Ionuţ Mădălin Dumitrache - Urlaţi, România

Ś LIMBA NOASTRĂ CEA ROMÂNĂ Limba noastră-i vechi meleag Moştenită cu mult drag – Din strămoşi lăsată nouă Spărgând lacrima în două În pământul copt sub rouă.

Limba noastră-i legământ Cu bătrânul ei cuvânt, Fruntea sus românul are Limba noastră-i mândrul soare – Doina ei n-are hotare.

Limba noastră-i vechi tezaur – Casa noastră părintească, Codrul cu mirosu-i verde Este limba românească Ca şi mama, Ea, te crede.

Limba noastră cea română Are rădăcini creştine – Demn de Dânsa e un popor Cu drapelul tricolor Şi cu cântu-i plin de dor.

Dulce grai, rostirea-i dulce

169

De când lumea vru să fie, Pe pământ străbun fu crucea Şi simbolul omeniei În înaltul veşniciei.

Limba noastră-i câmp în floare Cu avânt străbun spre libertate, Unde soră e şi frate Tot de ce în lume avem parte Până dincolo de viaţă şi de moarte.

Limba noastră-i plâns şi cântec De aici pân-la izvoare, Tot ce bucură şi doare Şi în suflet freamăt are – Este limba noastră sfântă.

Limba mea – străbunul grai Înverzeşte al meu plai, Când cuvânt-al meu popor Se umple sufletul cu dor.

Unde-aş fi, unde maş duce – Limba mea e cea mai dulce.

TATIANA DABIJA – Basarabia Ś Destin Eu, în această limbă, n-aș fi-nvățat să plâng, De nu-mi sădeai veşmântul şi pasul pe o glie Ce, -n veac, şi-acum străbunii la pieptul lor o strâng Și-o scriu în vechi istorii cu tine, Românie...

170

N-aș fi avut o vatră cu lanuri și câmpii, Nici zbor cu idealuri ce dor și griji frământă, De n-ai fi fost, grai dulce, la şcoala mea să vii, Să vezi cum știu a scrie în limba mea cea sfântă!

Doar limba mea română-i trăire fără moarte, Şi numai ea mă ştie... destin în foi de carte...

Mariana Eftimie Kabbout Ś

COPII SI ELEVI IN CONCURS ROMÂNUL Român eşti, român vei fi, Mult la patrie să ţii, Vesel, prin horele noastre, Temerar privind la astre.

Pentru noi, acest pământ, Este sfânt.

Aici am trăit, Aici am copilărit, Aici e-al nostru nesfârșit.

171

Sub flamura de steaguri, Pe aceste dragi meleaguri, Un mândru popor, Păzește steagul tricolor!

DIANA ANA MARIA ZLIBUŢ, clasa IV, Timisoara

Ś

Centrul educativ „Copii şi tineri pentru Comunitatea Europeană” din Cinciş-Cerna, versurile unor elevi NAŞTERE Limba română s-a născut acolo, Unde apele murmură baladele, Zămislite în lacrimile Strânse-n cenuşa De pe lutul ars al vetrelor.

Limba română s-a născut acolo Unde cerbii îşi limpezesc coarnele În lacrimile dimineţii, Unde oamenii îşi împletesc destinele, Pe vatra căreia de veacuri Îi spunem România

Monica Timar, Clasa a X-a 172

CINSTIRE LIMBII ROMÂNE Pe plaiuri mândre de baladă Am fost, suntem, vom fi sub tricolor.

Limba română ne călăuzeşte paşii Cinstită cu drag de un întreg popor.

Lumina flamurilor tricolore Şi limba românească azi vibrând Sunt simbol sfânt al devenirii noastre Pe-al patriei iubit pământ!

Dan Bădău Vlad ,Clasa a IV-a Ś

173

174

antologie de poezie română cinstind limba română 2013 ,,Creșterea Limbii Românești”

DE LA MANIFESTĂRILE DIN STRĂINĂTATE POEZII RECITATE LA STATUIA LUI EMINESCU DIN MONTREAL DE

MELANIA RUSU CARAGIOIU, IONELA MANOLESCU, PREOT DUMITRU ICHIM, ION SCOROBETE GRUPAJ TRANSMIS DE ALEXANDRU CETATEANU

175

Aceeași sărbătoare la Montreal și Dublin

176

ÎNFIORĂRI Motto: Din oseminte plânse sub țărână Și lui Zamolxis, ca ofrandă, arse, Se întrupează doina cea bătrână Din inimi mari și mari istorii toarse...

Grai dulce alcătuit din roua dimineții, De latinească gintă, cum ți-au cântat poeții... În vorba străbună a neamului dac Romani din columnă-au rămas, Când daci și romani, dârz, popor nou prefac Și limbii române dau glas...

Limbajul cărunt, îndrăgit, din bătrâni Născut –a-n durere ecouri sublime: Idealuri târzii, foc lăuntric mocnit Și slove spre timpul ce vine...

I Z V O A R E de I S T O R I E Din caierul mare al vremii Istoria strânge fuior, Scriind pe fir alb, de milenii, Hrisov, cu hrisov, din izvor...

Din file de vechi manuscrise Sigilii vorbesc cu viu grai; În inimi cuvintele scrise Și țara, cu mândrul ei plai.

177

Românii vorbind de-a lor fapte Istorie, dor împletesc Și fulgere-n cerul de noapte Scriu paloșe... Cronici doinesc...

Sub cer cu medalii de stele, Condeie fir roșu urzesc ...

RENAȘTERE Sub teasc se scriu întâiele ceasloave Și multe călimări rămân secate, Începe neamul a ,,căta” la slove Și-a scrie-n cronici întâmplări uitate...

Un veac de aur și de înflorire, Cultură, arte, călători vestiți, Crestează pe răboj, spre nemurire Trezindu-și voevozii adormiți...

Ce multă bogăție-n slove strânsă !

Ce manuscrise, probe și sigilii !

Poporu’ își șterge grabnic fața plânsă, Alcătuind noi pravile –n concilii...

PLAI ȘI GRAI CÂNTAT DIN LEAGĂN Când doinește mama puiul, Zboară-n văile albastre, Cerne-n creste înzăpezite Gândul tău de înălțare Către culmi ce n-au mai fost...

178

Te cinstesc cu prețul vieții Și nețărmurit te apăr, TU, grai al ființei noastre Până-n vremuri legendare !

Scris-ai pe azur imagini De titani căliți, din stâncă Și-ai durat din caldul sânge Rădăcini de magmă-adâncă.

Peste secole te-nalță Vechi milenii ce-au trecut; Limbă dulce, plai de glorii, Calm, prin vifor renăscut !

Poeților Văcărești Pe strada mea cresc umbre mari de tei Și păsări prinse-n trilul muzical, Grădinile smălțate – un pocal...

Pe strada cu inscripția de Trei.

Duioase, se răsfrâng din Văcărești Imaginile pure de tulpini, Din care floarea prinde rădăcini

179

Și dulcea limbă, caldă, ca-n povești.

Dintr-un clavir cu clape de sidef Și muzicale ritmuri de caval Se țes cuvinte noi, în relief. Învie lauri din pământ mănos Peste lințoliul timpului trecut, Cântând în noi un vers de început.

DOR DE PLAI ȘI DOR DE GRAI Dor de țară, cin’ te știe ?

Cine plânge cătinel, Asfințitul din câmpie ?

Domolit vorbești cu fală, Graiul tău, să nu îl pierzi; Când pronunți te înfioară Vise stinse, pajiști verzi .

Răsfoiesc slovele clare Căutând să văd anume Ce se-ntâmplă-n depărtare Locului meu sfânt, pe lume.

Dor de țară, cin’te știe, Cântă-n graiu – i, cătinel Doina ta, de-o veșnicie …

180

Dor de țară, cin’te știe…

POEM LIMBII ROMÂNE Aș scrie un poem limbii române În care dragostea nu e o farsă Și sentimentul nu-i o pâlpâire, Nici frunză ce-a ieșit din vară, arsă…

Aș scrie un poem limbii române, Mistuitor, pătruns de nostalgie Și printr-o diafană melodie De sentimentul meu aș da de știre…

Aș scrie un poem limbii române, Să plăsmuiesc în el doar flori și fluturi, Dansând sub soare-n raze de săruturi.

Aș scrie un poem limbii române Clădită-n geniul unui Eminescu.

O limbă care vine dinspre doine Și-n infinit va înflori și …mâine !

Ś

181

182

ÎN LOC DE ÎNCHEIERE Pentru subiectivismul celui care, provocând aceste manifestări, a avut și bucuria ca, după mai mulți ani de efort în mobilizarea opiniei publice, să ajungă a organiza manifestările primului an când Ziua Limbii Române devine sărbătoare oficială în calendarul politicilor culturale ale românilor, această culegere de poezie realizată în numai șase săptămâni de la anunțarea evenimentului, chiar dacă nu întrunește, din punct de vedere estetic, tot ce ne-am dori pentru evidențierea sublimului unui asemenea sentiment național, este o performanță.

Aș putea spune, chiar, o performanță multiplă, fiindcă este vorba de :  - performanță din punctul de vedere al răsunetului pe care l-a avut anunțarea celor două concursuri literare dedicate limbii noastre ;  - performanță din punctul de vedere al descoperirii perenității sentimentelor patriotice și naționale pe care le poate trezi un asemenea eveniment ;  - performanță din punctul de vedere al literaturii atât de agresată de elitisme și conformisme conjuncturale imitatoare de sentimente asociale și apatride care dau senzația succesului cosmopolit prin dezidentificare, de a-și găsi, în limba română, cale spre perenitatea unor sentimente care au garantat întotdeauna progresul națiunilor omenirii.

183

Rog cititorul să parcurgă prima culegere din acest volum care, alcătuită de specialiștii Muzeului Național al Literaturii Române, însumează aproape două veacuri de poezie românească în care slujitorii ei au cântat limba desăvârșirii operei lor și, apoi, trecând la celelalte culegeri, alcătuite din lucrări la zi, lucrări mai fără pretenție, scrise într-o perioadă scurtă sau chiar pe parcursul acestei veri de condeieri care au rezonat la chemarea noastră, să aprecieze singur câtă vibrație poetică poate oferi un sentiment atunci când el este autentic, când provine atât din tradiție cât și din nevoia socială de a te afirma în contemporaneitate. Și cât de falsă este impresia că, în cultura actualităților noastre politice, asemenea înclinații creatoare nu mai pot avea rezonanță, globalizarea obligându-ne la o cosmopolită indiferență în tratarea actului artistic.

Timpul a fost scurt. De la promulgarea Legii și până la găsirea acelor forme, care din primul an să asigure bogat conținut cultural românesc manifestărilor, a fost foarte puțin timp. De la elaborarea acestora și până la convingerea oficilităților asupra obligațiilor logistice necesare, nu a mai fost (sau nu s-a mai vrut a fi) deloc, totul bazându-se pe inițiativă particulară și voluntariat. Dar rezultatele care se văd, chiar și în această modestă antologie, demonstrează că, indiferent pe ce cale, un pas substanțial a fost făcut : Sărbătorirea Zilei Limbii Române a pornit pe o cale temeinică. Chiar și numai

184

reînvierea acestui gen de literratură patriotică în limba română, r o demonsttrează. La anul, recitatorii vor avea la dispozziție toate aceste roade. Și corurile vor aveea la dispoziție câteva cân ntece dintre cele pe care c le punem în addenda șii care vor mai venii la concursurile viitoare, țiinând pas dansului al cărui bogat repertoriu este deplin, ca și cel c al teatrului în limba rom mână, a cărui bogățiie trebuie numai valorificată ă. Cinematografia a va dezvolta Festivalul Ecranizărilor de Opere Literare, iar artele moderne ale intternetului ca și confrații din publicstica culturală, au demonstra at, încă din accest an, prin între performan nțele de comunicare comunitățiile românești dee pretutindeni, importanta a contribuție pe carre o pot aduce . Închei acest cuvânt finall, care este mai mult de satisfacție decât de concluzie, subliniind,, pe deasupra acesto ora, faptul că un asemenea puls luat unei soccietăți cel puțin blazate, cu um este cea a noasttră de astăzi, ne poate conv vinge că lucrurile nu stau chiar așa.

Că, într-a adevăr, nevoia sccânteii care să demareze manifestarea un nor dorințe de afirmare, e reală. Dar și poteențialul național, cel care va a transforma aceasttă scânteie într-o mișcare dee redeșteptare, puttem constata cu optimism că c există !

185

ADDENDA -Imnul propus acestor manifestări și formele muzicale pe care le-a căpătat-

Ne cheamă Sfinxul din Carpați Să fim alături frați cu frați În miezul țării noastre sfânt La ceas de mare legământ.

Ne cheamă Sfinxul din Bucegi, Simbol de voievozi și regi Ce-aici românii i-au avut Din cel mai depărtat trecut!

Pe munții românești urcați Sub semnul magic din Carpați, Pecete-adâncă, din bătrâni Peste suflarea de români.

Pecetea limbii românești Rostind măiestrele povești Cu Sânziene, Feți Frumoși...

Sau cântece cu viers duios Țesut la poale de Carpați

186

Și-oriunde Țara are frați În lumea largă răspândiți.

Care prin verb, ca legământ Rostit în cântec și-n cuvânt, Rămân uniți, De nimeni despărțiți.

Ne cheamă Sfinxul din Carpați Să fim alături frați cu frați În miezul țării noastre sfânt La ceas de mare legământ.

Ne cheamă Sfinxul din Bucegi, Simbol de voievozi și regi Ce-aici românii i-au avut Din cel mai depărtat trecut!

Cu sufletele-alăturați, De-aici spre patru zări zburați Spre frații ce-n străin pământ, Țin rădăcina prin cuvânt Și-ntinse aripi ce vâslesc Spre tot ce-i graiul românesc.

Spre tot ce-avem mai bun, mai sfânt Clădit și-n piatră și-n cuvânt.

Cuvântul românesc, rostit În slujbe de altar sfințit Prin nobili ctitori, mari bărbați, Eroii noștri legendari, Semeți, viteji, cu brațe tari, Încununați Cu creste de Carpați !

187

Spre Basarabia zburați Și duh de țară respirați Din duhul jertfei de martiri Pe-altarele Marii Uniri!

Spre Vlahi din Tatra în Timoc, În pustă și în orice loc Aceeași limbă ei vorbind Până la aromâni, în Pind... Și să rămânem veșnic frați Bând apa vie din Carpați, Aici, la Sfinxul din Bucegi, Unde-am avut preoți și regi. Și o Credință am avut Din veac de mare început; Iar nimănui n-am făcut rău, Crezând în Bunul Dumnezeu Care, cu noi, Va fi mereu!

Va fi mereu!

188

189

190

191

192

193

ISTORICUL PROPUNERII UNEI SĂRBĂTORI NAȚIONALE A ZILEI LIMBII ROMÂNE 1997 - Are loc la Bușteni prima Consfătuire Națională a Intelectualilor de la Sate. În invitația adresată Președintelui României în exercițiu atunci, este menționată această inițiativă printre scopurile Consfătuirii.

Domnul Emil CONSTANTINESCU, in mesajul transmis Consfătuirii prin Consilier Prezidențial, subliniază și această idee.

2004 – Are loc la Palatul Parlamentului sărbătorirea a 175 de ani de la apariția primelor publicații în limba română. Revista „Albina românească” primește Ordinul Meritul Cultural în grad de Mare Ofițer, în cadrul unei ample manifestări la care se pune pentru prima dată problema unei zile naționale a limbii noastre împreună cu a zilei presei românești; 2004 – La CONSFĂTUIREA NAȚIONALĂ A INTELECTUALILOR DE LA SATE participă Ion ILIESCU, pe atunci Președinte al României, căruia, în adunarea de la Bușteni, i se prezintă propunerea de instituire a Sărbătorii Limbii Române; 2005 – Revista „Albina românească” editată de „Mișcarea pentru Progresul Satului Românesc” (MPSR) împreună cu „Asociația

194

Comunelor din România” (AcoR) pune în discuție propunerea; 2005 – Ediția din anul respectiv a Consfătuirii Naționale a Intelectualilor de la Sate discută și face programe pentru unele manifestări pe plan local ale acestei sărbătoriri în baza unor materiale documentare publicate în „Albina romînească”; 2006 – Revista „Albina românească” publică o suită de articole privind sărbătorirea limbii române și un apel către participanții la viitoarea ediție a Consfătuirii Intelectualilor de a lua o hotărâre în acest sens; 2006 – Consfătuirea Națională a Intelectualilor de la Sate întrunită la Ploiești, împreună cu Adunarea generală a filialei Prahova a Asociației Comunelor din Romania, adoptă un apel adresat Președinției, Parlamentului și Guvernului României susținând instituirea unei Sărbători Naționale a Limbii Române, propunând ca aceasta să aibă loc concomitent cu sărbătoririle din Republica Moldova; 2007 – Adunarea Generală a Asociației Comunelor României ia în discuție propunerile făcute la Ploiești și adoptă o hotărâre de susținere a apelului respectiv și de sărbătorire în toate comunele membre ale Asociației; 2008 – Apare revista electronică de cultură și inițiativă civică PORT@LEU care, de la primul număr, susține pagini dedicate

195

impulsionării acestei propuneri și studiilor asupra limbii române; 2008 – Consiliile locale ale orașului Mizil, comunelor Vulcana-Băi, Luncavița, Izbiceni, Arbore, publică Hotărâri privind însuşirea propunerii Fundaţiei „Episcopul Grigorie LEU” – MIŞCARE PENTRU PROGRESUL SATULUI ROMÂNESC privind instituirea sărbătorii „Ziua Limbii Române” și decid celebrarea anuală pe raza administrației lor locale, realizând în perioada 29-31 august primele manifestări populare dedicate celebrării limbii strămoșești; 2008 – Se depune la secretariatul General al Senatului României propunerea legislativă cu nr. 559/6.11.2008 a cărei expunere de motive semnată de senatorul Viorel Duca și deputatul Valentin Bosneac este susținută și de semnăturile senatorilor Adrian Cioroianu, Sorin Cutaș, Gheorghe David, Adrian Păunescu, Alexandru Pereș; 2008 – Consiliul legislativ își dă acordul asupra Proiectului de Lege la 5.12.2008; 2009 – Revistele „Albina Romanească” și „Port@leu” încep să publice număr de număr materiale informative, studii și programe artistice care să poată fi folosite la orice manifestare dedicată limbii române și se înființează pe internet o universitate populară virtuală care prezintă extrase de cursuri despre limba română; publicații în limba română din străinătate preiau aceste materiale pe baza cărora se organizează mai multe dezbateri și simpozioane;

196

2009 – Sfârșitul lunii august este marcat de peste 40 de evenimente și manifestări dedicate Zilei Limbii Române în localități din țară și comunități ale românilor de pretutindeni; se formează o rețea de reviste culturale care publică studii și materiale beletristice care, preluate de organizatorii manifestărilor, să depășească simplul vcaracter sărbătoresc dând conținut cultural acestora; 2010 – Numărul manifestărilor ajung la peste 100. Deoarece, din pricina covulsiilor politice, propunerea de la Senat nu a ajuns în plen, se încearcă la Camera Deputaților un nou demers legislativ inițiat, prin înțelegerea insistențelor noastre, de deputații Petre Străchinaru și Mădălin Voicu; 2011 – Tot la Camera Deputaților se inițiază un al treilea demers legislativ, cu o expunere de motive semnată de deputatul Viorel Badea și susținută de o listă în care semnează 166 de parlamentari, reprezentând întregul spectru politic; 2012 - Ziua Limbii Române s-a instituit şi s-a impus ca dată de sărbătorire, reluându-se în fiecare an care s-a scurs și fiind susținută de tot mai multe publicații culturale în limba română din țară și străinătate, de tot mai multe primării, tot mai multe comunități românești și organizații neguvernamentale, adică de întreaga Societate Civilă românească. Iar, pentru consfinţirea ei de drept, Comisia pentru Cultură, Arte şi Massmedia a Senatului României şi-a însuşit din

197

nou demersurile noastre față de noua legislatură, înaintând o propunere legislativă semnată de senatorul Sorin Roșca-Stănescu.

2013 – Propunerea Comisiei Senatului capătă și avizul legislativ dar, între timp, mai vechea propunere de la Camera Deputaților ajunge a fi votată, în sfârșit, în plen și este promulgată de Președintele României drept Legea 53/2013.

2013 – Ia ființă un mare parteneriat culturalorganizatoric intitulat GRUPUL DE PRESĂ ȘI INIȚIATIVĂ CIVICĂ, format din organizații neguvernamentale de utilitate publică, instituții culturale centrale și locale, uniuni de creatori, primării și alte instituții ale administrației locale, organizații naționale și transnaționale ale ziariștilor, reviste culturale în limba română din întreaga lume, care organizează manifestarea centrală în context cu manifestările locale și cele din comunitățile românești de pretutindeni; 2013 – Împreună cu un set bogat de materiale documentare, conferințe și studii privind limba română, contribuții de cercetare istorică, literară și lingvistică precum și o serie de programe de elevată ținută artistică și înaltă simțire patriotică puse la dispoziția tuturor organizatorilor de manifestări, se lansează către aceștia apelul de a asigura din primul an un nivel cultural de prestigiu și o orientare fermă către valorile naționale ale formării spirituale și patriotice pentru a sublinia semnificațiile de unitate națională prin cultură ale acestei sărbători.

198

2013 – Pentru îmbogățirea repertoriului de poezie tematică a edițiilor viitoare ale sărbătoririi și stabilirea unei tradiții de competivitate în creația artistică pe această temă, s-au lansat două concursuri de poezie dedicată limbii noastre prin care ea se crează, ale căror rezultate se văd aici. Pe lângă acestea, de la sine a început o emulație pentru cântece dedicate evenimentului, în așa fel încât, în anii următori se va configura un adevărat festival literar-artistic pentru întîmpinarea Zilei Limbii Române, pe care îl vom proiecta, pe mai multe zile premergătoare, ca pe un important eveniment cultural-național.

2013 – Dumneavoastră, cei care - după șaptesprezece ani de la începutul acestei cronologii și după zece ani efectivi de la pornirea acțiunii naționale de promovare a ideii pe care ea o ilustrează - primiți prezentul INSEMN DE PARTICIPARE, sunteți martorii primei sărbători naționale a Zilei Limbii Române de după legiferare, întrunindu-vă ca participanți la manifestarea centrală de pe Platoul Bucegilor și de la poalele lor, conectați pe căile cele mai moderne ale legăturilor virtuale, cu toți românii și vorbitorii de limba română trăitori în lume, în marea noastră unitate de simțire înrădăcinată prin ea. Și, pe care ne-am dorit-o, luptând pentru ea, de când a înflorit această idee de afirmare națională!

199

200