Frumuseți depărtate permanent de a realiza, a ajuta, a zidi; şi în vârtej (de ape) şi-a dăruit sufletul lui Hristos. Raportat la felul nostru de a ne organiza existenţa, „exagera”, ca şi sărăcuţul din Assisi. Incendiarul misionar voia, chiar cu preţul vieţii, ca toată jungla să devină „franciscană”. Voia să ridice pe verticala credinţei pe fraţii săi din triburile Ashaninkas. Moartea lui Carlos Cantella nu a fost eroică. Viaţa lui, în schimb, da! A construit şcoli, ateliere şi dispensare. A întemeiat parohii. A restaurat mănăstiri străvechi, părăsite în mijlocul pădurilor. A „adoptat” copii fără părinţi sau aruncaţi de aceia care socoteau că cineva născut cu defecte nu are dreptul să trăiască. Când a încercat să îi înveţe pe oameni cum să-şi treiere orezul şi să-şi facă singuri îmbrăcăminte şi încălţăminte în ateliere construite cu ei şi pentru ei, a fost bătut şi înlăturat de negustorii „moderni” care-şi vindeau marfă la preţuri exorbitante, profitând de naivitatea şi neştiinţa localnicilor. Când, după mult efort, a reuşit să tragă curent electric într-una dintre aşezările în care îşi desfăşura misiunea, stâlpii au prins rădăcini şi au dat frunze şi flori. Iar când, în cele din urmă, reuşea să desăvârşească un proiect şi să-i ridice pe fraţii săi la un nivel de trai omenesc, era mutat în alt loc, şi mai sălbatic şi mai inospitalier, ca să ducă o cruce şi mai grea, pentru ca aşa o voia. Când ai vointă, găseşti calea, spunea pr. Carlos. Şi izbutea, cu preţul unor sacrificii descumpănitoare fizic, să identifice, în mijlocul pădurilor, soluţii pentru o viaţă demnă, umană, creştină. „Jungla sălbatică devorează viaţa...” povesteţte dr. Raùl Cantella. „Când l-am vizitat în 1968, dupa ce îmi terminasem studiile post-doctorale de
medicină în SUA, m-am îngrozit de aspectul său fizic. Era slab, încovoiat, cu barba încâlcită, zbârcit şi aproape chel. Nu puteam crede că idolul meu, acel tânăr plesnind de sănătate, exaltant şi plin de viaţa, putea să ajungă atât de maltratat fizic. Era bolnav de tuberculoză, suferea atacuri de malarie – o maladie obişnuită în junglă – era aproape fără dinţi, avea dureri reumatice...”. Oare cum arăta Francisc din Assisi când cutreiera lumea pe care o evangheliza, în adevăratul înţeles al cuvântului? În carte, primarul Cantella relatează discursul franciscanului, după accesul de revoltă al fratelui mai mic, medic, îngrijorat în mod firesc de sănătatea lui. „Ascultă, Raùl: ai vazut ce fericit sunt când muncesc pe brânci toată ziua, tăind copaci, învăţându-i pe copii carte, îmbrăcându-i şi educându-i pe indigenii care îmi bat la uşă pentru o bucată de pâine, pe care uneori nici nu o am...? Ai văzut că trebuie să mergem la culcare cel mai târziu la ora 7 seara, pentru că nu avem curent electric, iar lumânările sunt rare şi scumpe? Tu care asişti la slujbele mele la ora 5 dimineaţa, când e încă întuneric, ai observat prezenţa lui Dumnezeu? Nu te înfioară, nu te zguduie când iei sfânta împărtăşanie? ... Ai meditat singur, noaptea, în miezul junglei, asupra destinului omului în această lume? Când a murit, la 53 de ani, avea o „familie” de 38 de orfani, pe care îi îmbrăca, cosându-le chiar el hăinuţe, îi spăla şi îi trata de nenumăratele boli şi infirmităţi, îi alfabetiza. „Să faci din lucrurile obişnuite, ceva neobişnuit, trăind deplin fiecare moment, ca şi cum ar fi ultimul...” spunea pr. Cantella. Şi într-adevăr ultimul l-a prins tot slujind lui Dumnezeu şi aproapelui. q
În articolul anterior promiteam o continuare a scurtei mele istorii despre franciscanismul în Perù. Am făcut un salt în timp: de la anul 1532 - când, alături de cuceritorii spanioli, primii franciscani au pătruns printre locuitorii acestei ţări - până în 1984, când un alt franciscan îşi jertfea viaţa pentru ei. Jungla i-a întâmpinat poate la fel. Cuvântul Evangheliei era neschimbat. Doar idolii au dispărut, iar pe piedestalele lor sunt ridicaţi sfinţi creştini. Statuia Fecioarei Maria este împodobită cu pene multicolore, aluzie la simbolurile puterii regale din epoca incaşilor. Carlos Cantella, ucenicul peste veacuri al lui Francisc din Assisi, a reciclat materialul cultural al indigenilor, aducându-l la parametrii actuali. Frumuseţea năucitoare a junglei şi bunătatea nedumerită, transparenţa locuitorilor ei pe care i-a întâlnit în misiunea sa l-au făcut să spună din nou precum „sărăcuţul” din Assisi: Lăudat să fii tu, Doamne, cu toate făpturile tale...
MESAGERUL SFÂNTULUI ANTON mai-iunie 2012
15