Issuu on Google+

Mesagerul

Revista e înregistrată la Tribunalul din Padova, nr. 1385 din 7.10.1993

Revistă de spiritualitate a franciscanilor minori conventuali

Sfântului Anton

Anul XIX

Nr. 112

mai-iunie 2012

Bucuria este rugăciune, tărie, recunoștință! Recviem după 61 de ani Rusaliile negre

Un franciscan în jungla peruană

Memoria ca formă de justiție


Sumar

ISSN 1221-8820

Semnele Bucuriei

Anul XIX - Nr. 112

mai-iunie 2012

Editorial

Pagina biblică

3 F amilia creştină - Laborator al iubirii Pr. Ciprian Sava

18 Proiectul lui Dumnezeu și alegerile umane Pr: Mihai Afrenţoae

Poşta redacţiei

Pagina tinerilor

4 Poşta redacţiei Redacţia

19 Prietenia - valoare în sine sau monedă de schimb? Alois Gherguț

360° 6 Curtea Neamurilor la Palermo Pr. Adrian Măgdici

20 Vinovăție? sau pacea adevărată Pr. Bogdan Emilian Balașcă

Evoluționism sau credință biblică? Pr. Iosif Diac

21 Triumful materiei asupra spiritului Teodor Burnar

7 Apariția cărții Viața Sfântului Anton de Padova Redacția Despre virturea cardinală a Tăriei Pr. Marius Vătămănelu

Dosar: Rusaliile negre

Cultură şi societate

22 Chestiuni romane Adrian Popescu 23 Memoria ca formă de justiție Ana Blandiana

8 Recviem după 61 de ani. Rusaliile negre Romulus Rusan

24 Aurel Hancu - un poet al credinței Alexandru Cistelecan

9 Amintiri din copilărie mărturii

25 Quo vadis... Columna? Gheorghe A.M. Ciobanu

Spiritualitate şi viaţa Bisericii

26 În fața alegerilor Nicolae Prelipceanu

12 Duhul Sfânt suflă unde vrea... chiar și în China Pr. Wilhelm Dancă 13 Întunericul precede lumina Pr. Paul Bulai 14 Un franciscan în jungla peruană Florina Nicolae Pagina antoniană: Sfântul Anton şi mesajul său 16 La revedere! Ne vedem în Paradis! Pr. Luigi Francesco Ruffato

28 Despre Afghanistan, ceva de bine... opintit Cristiana Dascălu Mulțumesc, Sfinte Anton! 29 Mulțumiri aduse Sfântului Anton Redacţia Provincia franciscană 30 Apariție editorială... Pr. Sebastian Diacu

Semnele bucuriei nu se pot inventaria, nu sunt purtate întocmai de toți, însă ele se arată în cei sinceri, cei creativi, pelerinilor, celor tăcuți, inocenți, muncitori, disponibili, dăruitori, liberi, disciplinați, frumoși, buni, ascultători, supuși... Director responsabil Pr. Ugo Sartorio, OFMConv. Director al redacţiei Pr. Ciprian Sava, OFMConv. Vice-Director al redacţiei, difuzare şi abonamente Pr. Carol Daniel Sabău, OFMConv. Proiect Grafic Roberto Bordin Editura Provincia Padovană OFMConv. Messaggero di Sant’Antonio Editrice Via Orto Botanico, 11 - 35123 Padova. Director general Pr. Ugo Sartorio, OFMConv. Tipografia Mediagraf - Navigazione Interna, 89 35027 - Noventa Padovana (PD) - ITALIA. Oferte pentru abonamente 2012 În străinătate: 2 Euro revista; 12 Euro/an. În România: 3 Ron revista; 20 Ron abonament anual. Cont: Mesagerul Antonian Cod IBAN: RO91 RNCB 0198 0738 8398 0001 deschis la BCR Roman (NT) Adresa redacţiei: MESAGERUL SFÂNTULUI ANTON Str. Arcadie Şeptilici, 1/A 600234 BacĂu (BC) - Tel./Fax: 0334.501044 Mesagerul Online: www.ofmconv.ro E-mail MSA: mesagerul@ofmconv.ro

Dacă doriţi reînnoirea abonamentului la Mesagerul Sfântului Anton sau să oferiţi un "cadou de suflet" prietenilor, aceasta este adresa redacţiei. Str. Arcadie Şeptilici, 1/A - 600234 Bacău (BC) Tel/Fax: 0334.501044 mesagerul@ofmconv.ro Oferta abonamentului pentru anul 2012: 20 RON poate fi trimisă fie prin mandat poştal, pe adresa redacţiei (Pr. Carol Daniel Sabău), fie prin virament în contul bancar: “Mesagerul antonian" Cod fiscal: 21414366 Cod IBAN: RO91 RNCB 0198 0738 8398 0001, deschis la BCR - Roman (NT).

pagina

5

2

pagina

16

MESAGERUL SFÂNTULUI ANTON mai-iunie 2012

pagina

23

pagina

29

Veţi face parte din “familia spirituală” a Sfântului Anton!


editorial Pr. ciprian sava

familia creştină Familia, ca biserică domestică, trebuie să fie deschisă în caritate spre cei care nu au familie, sau spre familiile care nu au copiii și astfel să-și slujească unii altora ca experiență și trăire creștină.

Î

laborator al iubirii

n acestă perioadă a timpului pascal, după ce am trăit misterul Învierii vă invit, dragi cititori, să experimentați iubirea, ca pe cea din urmă dar nu ultimă virtute teologală. Vă invit să percepeți iubirea ca pe o esență a jertfei, ca pe un tot salvific păstrând încă în suflet Iubirea care s-a dăruit pe lemnul crucii. Poate o primă imagine a iubirii e legată de sacrificiu, de jertfa de sine sau de căutarea binelui celuilalt înaintea găsirii propriului bine. O altă imagine a iubirii este legată de comuniunea celor doi soți, de actul de a pune în comun propriile trăiri și experiențe, de a învăța împreună fidelitatea în și cu Cristos. Pentru a înțelege chemarea la iubire nu trebuie să uităm că cel dintâi om a fost creat după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, El însuși fiind imaginea iubirii supreme. Vedem astfel Creatorul dând creației sale, omului, dreptul la viață și la iubire, fiind creat din iubire, răscumpărat din iubire și chemat la iubire. Omul își poate înțelege și găsi propria menire în cadrul vieții de familie acceptând înlocuirea pronumelui personal eu cu tu sau noi. Modelul îl putem găsi în jertfa lui Cristos pentru Biserica sa, pentru noi. Cristos s-a jertfit necondiționat pe cruce pentru noi, răscumpărându-ne și oferindu-ne modelul iubirii totale, al jertfei de sine, punând binele uman înaintea propriului bine, mergând până la sacrificiul suprem. Iată, dragi cititori, prima imagine a iubirii. Experimentați în familiile dumneavoastră puterea salvifică a sacrificiului. Întăriți-vă și încurajați-vă reciproc în fața vicisitudinilor și frământărilor. Susțineți-vă în timpul încercărilor și priviți cu credință și speranță spre Cristos răstignit ca să deveniți comunitate conjugală și familială, leagăn al vieții noi, biserică domestică. Pentru a primi iubirea în familiile noastre trebuie să trăim ideea de comuniune, de valorizare reciprocă a fiecărui soț. Fiind creați după chipul și asemănarea

lui Dumnezeu soții creștini trebuie să caute unul în celălalt chipul Creatorului și împreună, să gasească calea de a-L păstra în ei și în familia lor. Cristos a ales să se nască într-o familie, în Sfânta Familie și acolo a experimentat și aprofundat punerea în comun a darurilor și harurilor celor doi soți, acolo a învățat comuniunea în ascultare reciprocă, în rugăciune și în implicare autentică. Iată, dragi cititori, o altă imagine a iubirii bazată pe actul de a pune în comun propriile trăiri și experiențe. Preoția baptismală a fiecărui membru al familiei trebuie să se exercite prin participarea activă la sacramente, rugăciunea în comun ajutându-ne să învățăm fidelitatea în și cu Cristos. Fidelitatea soților în cadrul familiei este pentru totdeauna, esența ei constând în legământul celor doi, legământ fundamentat de Dumnezeu și de Cristos prin și față de Biserica sa. În societatea contemporană este destul de greu să fi familie creștină și să experimentezi iubirea. Se pare că răul are anii lui de domnie și plaga sa se întinde în special asupra familiilor. Tara răului îndeamnă la dezechilibre, la exacerbarea dorinței de dominare, la instaurarea geloziei mai mult sau mai puțin fondate, la ură și dezbinare între soți, la separarea temporară urmată de infidelitate, totul culminând cu divorțul. Răul nu-și află sorgintea nici în bărbat, nici în femeie ci doar în păcat. Păcatul e cel care produce dezordine și dezbinare. Familia care nu se roagă, care nu participă la sacramente, care nu respectă valorile morale moare... Familia trebuie să se valorizeze și să îmbrace haina harului și astfel va avea viață și va putea fi leagăn al vieții. Scopul principal al familiei este procrearea și educarea copiilor. Și poate cea mai frumoasă imagine a iubirii este cea a familiei binecuvântate cu copii, dragi cititori, cea a familiei aflate în slujba vieții. Familia, ca biserică domestică, trebuie să fie deschisă în caritate spre cei care nu au familie, sau spre familiile care nu au copiii și astfel să-și slujească unii altora ca experiență și trăire creștină. Fiecare este chemat să fie apostol al iubirii, înțelegând prin aceasta rolul de a duce tuturor iubirea, speranța, credința. Nimeni nu este atât de sărac încât să nu aibă ce oferi aproapelui, căci știm cu toții puterea unui zâmbet sau a unei vorbe bune adresate celui aflat în restriște sau la ceas de cumpănă. De Rusalii, când Duhul Sfânt a coborât asupra apostolilor ei au început a predica în toate limbile pământului, uitând de frică sau de rușine. Fie ca și asupra familiilor dumneavoastră să coboare Duhul Sfânt cu harurile sale și astfel să deveniți apostoli ai iubirii, predicatori ai valorilor creștine prin propriul exemplu viu. Familia trebuie să trăiască bucuria pascală a Învierii lui Cristos și prin meditarea jertfei sale pe cruce să primească noua viață a harului, să se reînnoiască spiritual și să acceadă spre iubirea adevărată, valorizatoare. Vă doresc dragi cititori, să experimentați zilnic în propriul laborator al iubirii miracolul coborârii Duhului Sfânt și întăriți cu harurile sale să deveniți familii active în caritate și virtute și apostoli ai iubirii!

Tuturor, PACE şi BINE! MESAGERUL SFÂNTULUI ANTON mai-iunie 2012

3


mesagerul semnalează salon internațional de carte, torino

10-14 mai 2012, Italia. A avut loc Salonul Internațional de Carte de la Torino, cea mai importantă manifestare de profil din Italia, anul acesta România, alături de Spania, fiind țară invitată de onoare. Tema salonului Salonului de carte: „A trăi în rețea: modificările impuse de tehnologiile digitale”. Prezența Românei a fost coordonată de Institutul Cultural Român și a inclus un amplu program de manifestări culturale, focalizat pe pomovarea literaturii

române, a traducerilor și a politicilor editoriale din România. Standul Românei a conținut, alături de oferta de carte, prin grija Memorialului Victimelor Comunismului și al Rezistenței și Academia Civică, și o expoziție de fotografii dedicată victimelor comunismului. www.icr.ro și www.salonelibro.it.

Curtea Neamurilor, Barcelona

17-18 mai 2012, Barcelona, Spania. Continuă inițiativa cultural-religioasă a Sfântului Scaun, „Curtea Neamurilor”. Manifestarea, organizată de Consiliul Pontifical al Culturii, sub coordonarea directă a card. Gioanfranco Ravasi, având drept scop relansarea dilaogului între cei care cred și cei care nu cred, va

Poşta redacţiei stimată redacţie, (…) Îmi plac toate subiectele din revistă, mai ales rubrica „Sfântul Anton”. Am rămas impresionate eu şi fiica mea de posterele ce le-am găsit în mijlocul revistelor. Vă mai spun că anul trecut am ţinut postul (de două ori) Sfântului Anton şi nu mi s-a îndeplinit intenţia la care am ţinut. Acum ţin postul din nou. Eu am încredere în Sfântul Anton şi cred cu tărie că o să mă ajute şi de această dată. Trebuie să crezi cu adevărat şi, bineînţeles, să ne rugăm cu inima (…).

mărturisesc că rugăciunea are ca năzuinţă finală slava adusă lui Dumnezeu, iar ceea ce ne rugăm, zilnic, în Rugăciunea Domnească, (Tatăl nostru…), rămâne valabil în orice rugăciune: „Facă-se voia Ta”, Dumnezeu rânduieşte fiilor săi, adică nouă, doar cele ce sunt spre mântuire, să spunem într-un cuvânt. Rugăciunea, deşi e înălţată uneori datorită unor nevoinţe omeneşti, caută pururi împlinirea voinţei lui Dumnezeu, spre veşnicie. De aceea, vă vom susţine în rugăciunile noastre. Ca slava Domnului să crească în fiii săi.

stimată doamnă oltean, vă mulţumim pentru gândurile frumoase îndreptate spre redacţie. Cât ne va îngădui bunăvoinţa Domnului, vom căuta să aducem cititorilor noştri lumină, nădejde şi cele de trebuinţă sufletului. Reţin din scrisoarea dumneavoastră, încrederea pe care o aveţi în mijlocirea Sfântului Anton de Padova şi infima amărăciune vizavi de neîmplinirea intenţiei de rugăciune. Cu siguranţă cunoaşteţi necesităţile unei rugăciuni „plăcute Domnului”, sau ce condiţii se cer ca rugăciunea să fie bine primită, încât nu le voi mai enumera aici. Vreau doar să vă

stimată redacţie, primiţi, vă rugăm, aceste icoane modeste din partea noastră, a unor cititori ai „Mesagerului”, ca expresie a recunoştinţei noastre, pentru munca dumneavoastră în slujba adevărului credinţei. Puteţi să le daţi orice destinaţie veţi crede de cuviinţă.

F.-M. Oltean, Luduș

4

MESAGERUL SFÂNTULUI ANTON mai-iunie 2012

Flavia și Daniela Moldovan, Bistrița

Vă mulţumim pentru ceea ce ne-aţi trimis. Vom ataşa una din icoanele primite, aici, în revistă (foto alăturat). Pe toate le vom păstra la redacţie aşteptând un

prilej să le şi dăm o utilitate cuviincioasă. Pe mai departe inspiraţie şi gânduri bune.


aborda în această sesiune trei teme: arta, frumusețea și transcendența. Mai multe detalii pe site-ul www. atrisdelsgentils.com.

Congres Internațional Euharistic

10-17 iunie 2012, Dublin. Irlanda va găzdui începând cu 10 iunie, sărbătoarea Trupului și Sângelui Domnului, al 50-lea Congres Internațional Euharistic. Tema principală a Congresului este „Euharistia: Comuniune cu Cristos și cu aproapele”. Programul include cateheze pregătite în general de episcopi, mărturii și istorii personale de credință ale diferitor persoane, rugăciune, celebrarea Sfintei Liturghii, workshop-uri și alte evenimente culturale. Un loc aparte îl ocupă în program participarea tinerilor și a copiilor. Mai multe informații www.iec2012.ie.

hristos a înviat! Sărbători fericite!(...) Vă trimit pe această cale o broşură cu drumul crucii din Capela Sfântului Anton din Pittsburgh, pe care, cu ajutorul Sfântului Anton, am reuşit să o vizitez anul acesta. Dacă prezintă interes, pot să vă dau amănunte despre această extraordinară capelă pentru cititorii revistei (…) Pace şi numai bine,

Olah Rodica și Anca Hartstein, Youngstown, USA

pace şi bine, ne încântă faptul că ne scrieţi de atât de departe. Vă mulţumim pentru urări, asemenea. Desigur ne puteţi trimite câteva amănunte şi fotografii, dacă dispuneţi, despre Capela Sfântului Anton, cu rugămintea să fie concise şi spre zidire sufletească. părinte, vă rog să mă iertaţi, pentru greşelile pe care eventual le-am făcut în redactarea acestui material despre pelerinajul făcut… Şi acum după o lună de la evenimentele la care am participat, mă cuprind emoţii profunde. Dacă credeţi că merită să publicaţi materialul în revistă, chiar şi fragmentar. În gând am şi alte materiale, unele le-am început, dar le-am întrerupt din varii motive. Sper să vă mai scriu. Lăudăm pe Isus şi Maria!

Vasile Părău, Viile Satu-Mare

cinstite domn vasile părău, am fi dorit să publicăm un fragment din scrisoare, întrucât să-l fi publicat integral nu era suficient spaţiu, dar am fi ciuntit

întâlnire despre internet

11-14 iunie 2012, Roma. În centrul pus la dispoziție de Frații Școlilor Creștine va avea loc a 17-a întâlnire a Conferinței Europene Creștine a Internetului. Discuțiile se vor concentra asupra temei: „A ajunge la oameni într-o lume în mișcare”, temă ce va fi prezentată de specialiști în comunicare de la diferite universități și publicații importante. Alte amănunte le puteți afla de pe site-ul www.ecic.org.

Capitul provincial ordinar, roman

25-30 iunie 2012, Roman. Provincia Ordinului Fraților Minori Conventuali „Sfântul Iosif” din România celebrează Capitulul Provincial Ordinar care, la fel ca întotdeauna, întâlnindu-se o dată la fiecare patru ani, se dorește a fi un moment trăit în credință, un timp de evaluare și organizare a Provinciei pentru a corespunde mai bine carismei și idealului sfântului Francisc în contextul vital actual. Mai multe detalii pe site-ul www.ofmconv.ro.

poate din esenţa mărturiei, de aceea am ales să ataşez rândurile care au însoţit scrisoarea mărturie despre pelerinaj şi în felul acesta să vă asigur că am primit mărturia dumneavoastră. Desigur ne mai puteţi scrie pe adresa redacţiei. stimată redacţie, În rugăciunea Calea Sfintei Cruci citim că, pe drumul Calvarului, Isus a căzut de trei ori sub povara grea a crucii şi când Isus nu a mai putut duce crucea, Simon din Cirene l-a ajutat pe Isus la purtarea crucii până pe Golgota! Legat de acest fapt, aş vrea să întreb dacă se cunoaşte cât de lung a fost acel drum al Calvarului până pe Golgota, care i-a provocat lui Isus dureri atât de mari?!

Ioan Cojan, Traian (NT)

Trebuie să precizăm că dreptul roman şi cel iudaic nu permiteau ca cineva să fie răstignit în interiorul zidurilor oraşului. Evanghelistul Ioan, care pare să cunoască cel mai bine Ierusalimul, ne spune că „locul unde a fost răstignit Isus era aproape de cetate” (In 19,20). Cât priveşte lungimea drumului până pe Golgota, studiile actuale vorbesc de faptul că acest drum, din Pretoriu, unde a fost condamnat la moarte, apoi biciuit, şi i s-a pus cruce pe spate, şi până la locul răstignirii, nu ar fi fost mai lung de 250-300 de metri. Cu toate acestea, pentru că fusese bătut, lovit, biciuit, şi era epuizat, Isus nu a reuşit să ducă până pe Gogota patibulum, partea superioară a crucii, şi astfel a fost ajutat de Simon din Cirene.

Tuturor celor care ne-aţi scris pe adresa redacţiei, vă mulţumim pentru cuvintele dătătoare de curaj şi întărire. Vă aşteptăm pe mai departe gândurile şi întrebările pe adresa redacţiei. Pace şi bine!

MESAGERUL SFÂNTULUI ANTON mai-iunie 2012

5


360°

curtea neamurilor

Pr. adrian măgdici

Curtea neamurilor la Palermo (Italia)

C

u câţiva ani în urmă (2004), într-o dimineaţă, sute de afişe, cu o grafică asemănătoare celei folosite pentru înmormântări, erau lipite peste tot în centrul oraşului Palermo. Cetăţenii, în drum spre locul de muncă, puteau citi acest mesaj: „Un popor care dă şpagă este un popor lipsit de demnitate”. Imediat faptul a ajuns pe primele pagini ale presei locale, iar autoritățile locale – prefectura, poliţia, garda financiară, etc. - crezând că este vorba despre vreun comerciant revoltat de şantajele mafiei, au pus la dispoziţia oamenilor un număr telefonic gratuit pentru ca aceştia să-şi poată vărsa năduful. În realitate, însă, era vorba de câţiva tineri, sătui de corupţie, care voiau să scoată în evidenţă nu doar

loviturile mari ale mafiei, ci şi matrapazlâcurile de cartier, precum şpaga pe care oamenii trebuiau să o plătească boşilor pentru a putea supravieţui nestingheriţi, ei şi micile lor afaceri, în anumite spaţii ale oraşului. Ei bine, aceşti tineri, doritori de schimbare, aveau să înfiinţeze mişcarea „Adio şpagă” (http://www.addiopizzo.org/), o organizaţie ce a avut un rol important în cadrul manifestărilor ţinute de „Curtea neamurilor”, între 29-30 martie a.c., la Palermo. De ce am început cu acest fapt pitoresc? Pentru că, citind pomposul titlu dat de organizatori, „Cultura legalităţii şi societatea multireligioasă”, nu conteneam să mă întreb ce legătura poate avea mafia siciliană cu ţelul „Curţii neamurilor”,

150° de ÎntrebĂri despre credinţă

care este acela de înlesni dialogul dintre credincioşi şi necredincioşi. M-am lămurit citind o broşură în care se dădeau detalii despre eveniment (Cortile dei Gentili, Cultura della legalità e società multireligiosa). În primul rând, mafioţii, deşi sunt obişnuiţi „să taie şi să spânzure” în adevăratul sens al cuvântului, în mod paradoxal sunt oameni foarte ataşaţi de cele sfinte. Întrebarea care se pune, deci, este aceasta: „Cărui Dumnezeu se roagă femeile şi bărbaţii mafioţi din moment ce continuă să comită fel de fel de crime şi nelegiuiri?”. Ţin să subliniez că întrebarea de faţă are valoare universală, adică este valabilă şi pentru mafioţii, cămătarii şi boşii de pe plaiurile mioritice. În Pr. iosif diac

Evoluţionism sau

D

credinţă biblică?

e atât de mult timp se discută despre originea universului! Şi credinţa nu poate să nu fie interesată de apariţia omului pe acest pământ. Ce ne puteţi spune despre părerea actuală a Bisericii şi după teologia actuală, care ţine cont, aşa cum se ştie, şi de datele furnizate de ştiinţă, mult mai mult decât în trecut? De exemplu, chiar în documentul pregătitor al Conciliului Vatican I se afirmau următoarele: „e dăunătoare acea doctrină care indică drept început al fiinţei umane o maimuţă”(t.n)...?

I

nainte de toate, trebuie să ne fie foarte clar: dacă ne bazăm pe texte polemice, nu vom ajunge niciodată la un capăt. Dacă suntem fundamentalişti, iarăşi e greu să putem avea un dialog. Adevărul este unul singur, fireşte, dar până se ajunge la el, oamenii trebuie să dialogheze în continuu pentru a-l afla. Aşa a lăsat Dumnezeu. Cine ne va spune nouă cine suntem? Cine ne va spune nouă cine este Dumnezeu? Cine îmi va spune mie însumi că sunt eu? Dacă nu celălalt, aproapele meu, cine altul dacă nu Celălalt, adică Dumnezeu însuşi? E clar că dacă am separa Revelaţia de Ştiinţă am comite o eroare fatală. Ele au roluri bine determinate, dar nu pot fi separate. Cei cărora li s-a dat „puterea” de a construi făgaşul teologic, filosofic, ştiinţific, moral, cultural, economic, politic etc. au şi datoria sacră de a

6

MESAGERUL SFÂNTULUI ANTON mai-iunie 2012

fi întotdeauna în Adevăr, pentru a nu induce în eroare pe toţi ceilalţi. Cercetătorii avansează în continuare ipoteze. Trebuie să treacă timp pentru ca o ipoteză să fie verificată, iar ea să devină o concluzie. Concluziile în ştiinţă au rolul de a elabora legi şi principii ştiinţifice. Atât doar. Privitor la Revelaţie, la Dumnezeu, lucrurile nu stau ca în ştiinţă. Dumnezeu nu este „constrâns” de legile ştiinţei omeneşti. De aceea, sintetizând şi răspunzând acum la întrebarea interlocutorului nostru: din câte cunosc eu, dialogul la ora actuală - deşi încă delicat - poate fi formulat eventual în forma indicată de Fiorenzo Facchini, de la Universitatea din Bologna: „Se poate considera că scânteia conştiinţei de sine (a sufletului) s-a aprins dintr-o intervenţie superioară într-un hominid al cărui organism a putut reprezenta un suport biologic potrivit”, prin traiectoria evoluţionistă. Traduc în limbaj simplu: Biserica pare să accepte evoluţionismul, după atâtea observaţii, însă nu este încă pe deplin hotărâtă. E posibil ca mâine-poimâine să apară o altă teorie ştiinţifică şi evoluţionismul să fie trecut la arhiva teoriilor, ca„teoria lui Darwin”, etc.. Şi dacă, totuşi, Dumnezeu, l-a creat exact aşa cum se spune în Biblie pe om, adică chiar din pământ, şi apoi a suflat asupra lui viaţă? Dumnezeu este Atotputernic, nu poate spune unui „boţ de humă” (I. Creangă) să devină om atunci când voieşte? ❏


A apărut cartea Viaţa Sfântului Anton de Padova al doilea rând, societatea globală în care trăim este pluralistă şi - cel puţin aşa lasă să se înţeleagă noua „etică seculară” – opiniile tuturor membrilor societăţii trebuie respectate cu sfinţenie, adică fiecare are dreptul să creadă ce vrea. Aşadar, trebuie să tragem concluzia că, de dragul respectului reciproc, putem tolera orice, de exemplu interesele celor care stau în spatele organizaţiilor de tip mafiot? Într-un interviu acordat pentru Radio Vaticana, procuratorul naţional anti-mafia, Giorgio Grassi, prezent la Palermo, declara: „În lunga mea experienţă profesională am avut prilejul să-i interoghez pe mulţi mafioţi. Unul dintre aceştia, care se hotărâse să colaboreze, recunoştea că ucisese aproximativ o sută de

persoane şi, la întrebarea mea cum de mai avea curajul să se considere un catolic practicant (pios), mi-a răspuns cu o convingere dezarmantă: „Mă jur pe viaţa fiilor mei, domnu’ judecător, că eu n-am ucis pe nimeni din interes personal”. […] Această înnegurare a conştiinţei în individul mafiot este ceva ce ar trebui supus psihanalizei. Iată de ce Biserica trebuie să facă în aşa fel încât mesajul Evangheliei să fie transmis tuturor oamenilor, iar iertarea nu trebuie dată nicidecum cu uşurinţă”. Şi cardinalul Ravasi, într-o luare de cuvânt, a ţinut să sublinieze: „Mafia nu este o cultură alternativă, ci pur şi simplu o anti-cultură”. Evanghelia şi mafia, în alte cuvinte, nu pot face o casă bună. q

virtuţi

Despre virtutea cardinală a Tăriei

D

Pr. Marius Vătămănelu

e obicei, fiind creştini, ne străduim să facem binele celorlalţi. Se întâmplă însă uneori ca, din cauza limitelor personale, a vorbirii de rău, a acuzaţiilor nedrepte aduse, din teama de a nu ne pune rău cu cineva sau de a nu ne compromite, sau din diferite alte temeri personale, să ne descurajăm în a ne mai angaja pentru binele altora. Când vedem că lucrurile în jurul nostru nu se schimbă, în ciuda eforturilor depuse, ne spunem că nu mai merită, că dacă faci binele ajungi să fii răsplătit cu rău, că este mai bine să stai în banca ta, să fii indiferent, şi fiecare să-şi vadă de treburile sale… Să nu uităm însă că suntem creştini, că suntem responsabili de binele celorlalţi, că într-o zi Dumnezeu nu ne va întreba doar asupra răului făcut, ci şi asupra binelui pe care nu l-am făcut şi-l puteam face (cf. Mt 25,41-45). În plus, nu putem trece cu vederea că, nefăcând binele, permitem răului să-şi croiască loc… Într-adevăr, în momentele de descurajare avem nevoie să fim întăriţi, să ni se aducă aminte că crucea, cu dificultăţile întâlnite, vorbirea de rău, fac parte din urmarea lui Isus; că dacă nu murim pentru noi, asemenea bobului de grâu, nu putem aduce roade (cf. In 12,24). Virtutea tăriei ne întăreşte în momentele dificile. Catehismul Bisericii Catolice, (nr. 1808), spune că ea „este virtutea morală care ne asigură fermitatea în dificultăţi şi statornicia în căutarea binelui”. E adevărat. Avem aşa de mare nevoie de această virtute, ca să putem căuta şi alege mereu binele nostru şi al altora, şi să fugim de tot ceea ce este rău! Ca atare, să cerem această virtute de la Domnul în rugăciune. El nu s-a descurajat în a face binele oamenilor, slujind Adevărul, chiar dacă a fost vorbit de rău, ameninţat, judecat, condamnat şi ucis pe nedrept. Să privim, apoi, crucea sa, şi astfel vom înţelege, ca ucenici ai săi, că binele merită şi trebuie făcut. Să înfăptuim, deci, binele semenilor noştri, de care suntem responsabili, reamintindu-ne şi de cuvintele sf. Paul: „Nu te lăsa învins de rău, ci învinge răul prin bine” (Rom 12,21). Să semănăm binele şi să ne îngrijim ca el să crească. Timpul recoltei nu-l stabilim noi, căci Domnul are alt ceas. Noi să rămânem slujitori şi să nu obosim în a face binele. Va da roade, cu siguranţă. Când va vrea El. Pentru că logica sa este diferită de a noastră. ❏

D

ragi abonaţi ai revistei Mesagerul Sfântului Anton, aşa cum am făgăduit, împreună cu numărul curent al revistei va fi distribuită, ca supliment, cartea Viaţa Sfântului Anton de Padova. Dacă până acum biografiile dedicate Sfântului Anton, în limba română, au fost puţine şi incomplete, cartea de faţă vă va pune la dispoziţie un îndelungat studiu, complet şi energic, al autorului Vergilio Gamboso. Un conţinut de date precis şi sigur, dar şi un limbaj captivant, familiar. Prin cartea supliment Viaţa Sfântului Anton de Padova, cinstitorii săi îl vor cunoaşte pe sfântul Anton ca pe un mistic şi predicator, om de cultură şi iniţiator de studii în Ordinul Franciscan, confesor neobosit şi apostol al păcii, dar şi alte amănunte din viaţa sa sfântă. Din partea redacţiei vă adresăm un îndemn, mai ales practic, dacă nu veţi primi cartea dimpreună cu revista, numărul din mai-iunie, să ne semnalaţi faptul pe adresa redacţiei. Pentru abonamentele colet, cartea va fi distribuită separat de coletul de reviste. Cartea va fi distribuită gratuit celor abonați la revistă. Totodată, cei care vor să comande cărți suplimentar, o pot face pe adresa redacției (1 buc=7 lei) sau o pot găsi la Librăria Mihai Eminescu (București). Pentru mai multe detalii, contactați-ne pe adresa redacției. Lectură plăcută iubiţi cititori/cinstitori ai Sfântului Anton de Padova! ❏


D o s a r

Recurs la memorie

Recviem după 61 de ani

Rusaliile Negre

Romulus Rusan

D

„Rusaliile Negre” din Kominform (Comunitatea partidelor comuniste, înfiinţată la începutul Războiului Rece) şi intrase în graţiile ţărilor occidentale. Înconjuraţi doar de ţări comuniste, românii au crezut că s-a întredeschis pentru ei o poartă de evadare şi au început, cu miile, să treacă înot fluviul. În munţii Banatului s-au refugiat de asemenea sute de militari şi ţărani (formaţiunile de partizani ale colonelului Ioan Uţă şi avocatului Sorin Blănaru) pregătite să-i aştepte ca aliaţi pe anglo-americanii despre care se spunea că negreşit vor veni. Situaţia nu era deloc favorabilă, căci Aliaţii nu aveau în realitate de gând să vină, iar Tito (care ordonase anterior executarea a sute de preoţi în Croaţia şi Slovenia) nu era deloc clement cu transfugii, închizându-i în lagărele de la Zrenianin şi Voivodiţa (şi, se spune, pe mulţi ucigându-i). Totuşi, incitaţi de Stalin, comuniştii români au recurs la o soluţie disperată: o zonă de frontieră „curată”, cu multe cazemate şi cât mai puţini oameni. Victimele au fost tocmai viitorii deportaţi, aruncaţi sub cerul liber, în celălalt colţ de ţară, şi siliţi să-şi refacă existenţa acolo. După cinci ani, când Stalin murise şi R.P.R. avea nevoie de un certificat pentru intrarea în O.N.U., au fost eliberaţi şi s-au întors acasă. Şi-au găsit casele ocupate, devastate, pângărite şi au pornit-o pentru a doua oară de la capăt. Casele din Bărăgan au fost ocupate de mii de deţinuţi politici eliberaţi din închisori, dar neavând dreptul să se întoarcă în societate.

Expoziţia

Despre odiseea acestor zeci de mii de oameni, rezistând neîncovoiaţi terorii, am realizat o expoziţie documentară, care a avut vernisajul la Muzeul Naţional al Satului din Bucureşti, colindând apoi Timişoara, Drobeta-Turnu-Severin, Brăila, Sighetul, ajungând apoi la Bruxelles (în cadrul unei expoziţii mai mari: „Memoria ca formă de justiţie”, găzduită de Parlamentul European), întorcându-se la Bucureşti (la Spaţiul Public European) şi plecând apoi la Sibiu, şi cine ştie în câte alte locuri, în viitor. Peste tot a fost însoţită de doamne şi domni în vârstă, foştii copii din urmă cu 60 de ani, originari din satele şi oraşele respective, care le povesteau copiilor de azi cum a fost. Aproape întreaga expoziţie (cu excepţia capitolelor introductive) este de altfel construită pe mărturii de istorie orală. În fonoteca de 6000 de ore pe care am realizat-o de-a lungul celor 19 ani de existenţă ai Centrului Internaţional de Studii asupra Comunismului (atelierul creativ al Memorialului Sighet) peste zece procente sunt înregistrări cu martori din Bărăgan. A fost firesc să construim expoziţia din acest excepţional material epic. Încercăm şi aici, în limita spaţiului, să evocăm Bărăganul prin vocile copiilor de ieri.

Amintiri din copilărie Deportarea

Era vara lui ’51, cam jumătatea lui iunie. Într-o seară, ne-am trezit cu un soldat la

Dosar

intre cei două milioane de cetăţeni care au suferit detenţia pe teritoriul ţării (fără a-i număra pe cei deportaţi în afara frontierelor ei), 44 000 au fost arestaţi într-o singură noapte, care – simbolic – a fost chiar aceea de Rusalii. În noaptea de 17 spre 18 iunie 1951 s-a petrecut, în sute de localităţi din Banat şi Mehedinţi, cea mai masivă şi cea mai nejustificată operaţiune de strămutare a oamenilor şi de confiscare a averilor dintre cele, nenumărate, comise de regimul comunist. În puterea nopţii, oamenii au fost scoşi din case, urcaţi în căruţe, transportaţi sub pază la gara cea mai apropiată, îmbarcaţi în vagoane de marfă şi expediaţi în necunoscut. Necunoscutul n-a fost Siberia – cum se temeau cu toţii – ci Bărăganul, câmpia uscată şi aridă, care însă, iarna, devenea o adevărată Siberie românească, acoperită de zăpezi duşmănoase şi bătută de vânturi năpraznice. Spuneam că, involuntar, comuniştii au ales o noapte simbolică – aceea de Rusalii – pentru că, în loc să se prăbuşeacă în disperare, până la urmă deportaţii au găsit în ei tăria şi credinţa de a-şi „croi o nouă soartă”, folosind limbajul universal, altruist, creştin, al solidarităţii şi într-ajutorării. Operaţiunea a fost totuşi denumită „Rusaliile negre”, pentru că negre au fost intenţiile iniţiatorilor ei. Celor deportaţi nu li se găsise nici o vină, în afara aceleia că locuiau în zona de frontieră cu Iugoslavia. Dunărea devenise o breşă în Cortina de Fier, după ce Tito fusese exclus de Stalin

1

2

3


6

8

7

poartă, cu câţiva militari cu şapcă şi cu încă doi civili. Ne-au spus să ne adunăm din lucruri, pentru că a doua zi vom fi mutaţi de acolo. Am întrebat motivul. Ei spuneau doar Ordin! şi cu asta basta, nu discutau. Şi aveam interdicţia de a mai ieşi din curte. Dimineaţa, au venit la poartă cu căruţa cu cai şi cu doi soldaţi care patrulau. Ne-au dus la gară, acolo ne-au debarcat şi am stat cu bagajele până ni s-a stabilit vagonul. Copil fiind, mi se părea trenul enorm de lung. Şi întrebam: „Noi de ce avem doar o uşă, dacă sunt două familii?”. Erau vagoane de marfă, fără ferestre, nu aveau decât nişte ferestruici mici de aerisire sus, nişte clape care se desfăceau. (Gheorghe Cotorbai) Nu ne-au spus nimic, nu ştiam nimic ce se întâmplă. Ni s-au pus căruţe la dispoziţie şi… Ce-am putut lua? Mai nimic. Nu ne lăsau să ne deplasăm în curte, oriunde ne duceam să luăm lucrurile eram urmăriţi cu puşca, cu mitraliera. Eram foarte speriaţi (…). Ne-am urcat în căruţe şi ne-au dus la gară. La gară, ne-au adunat pe toţi şi auzeam diferite zvonuri că ne duc în Siberia, nu ştiam ce se întâmplă. (Maria Marin) Acolo, la gară, ne-am întâlnit cu consăteni, alte familii cu copii. Erau şi nou-născuţi, bătrâni, foarte bătrâni, gravide, cu toate lucrurile la un loc, mobile, haine, zdrenţe… Mama a ţinut foarte mult să ia o icoană, şi aşa, mama, cu noi doi de mână şi cu icoana aceea în braţe, am plecat. (Dora Sarafolean) Am stat cu vagoanele închise două zile şi două nopţi, n-am avut voie să ieşim afară, am stat aşa, izolaţi, ca nişte arestaţi. Şi după multe opriri, după două zile şi două nopţi, într-o haltă am numărat vagoanele când ni s-a deschis uşa. Am văzut, într-adevăr, că erau 260 de vagoane în trenul nostru. Şi mergeam spre Bărăgan. (Simion Untaru)

4

Nu ştiam unde ne duc. Mama mea îi zice unui paznic: „Domnu’ ofiţer, nu-mi trebuie nicio cheie, nicio casă, sub cerul liber să ne aruncaţi, dar pe pământul românesc. Să nu ne duceţi în Siberia!” Pentru noi, refugiaţii – basarabenii şi bucovinenii – frica mare era de Siberia, să nu ne ducă în Siberia”. (Aurel Socolescu) Ne-a plimbat mai mult de o săptămână, nu mai ţin minte exact cât. (…) Şi plimbându-ne aşa prin ţară, am ajuns în gara Lunca Dunării… (Larisa Cazacu). Foto 1- Foto 2

Bordeiele

Şi ne-au dat jos într-un lan de grâu şi un teren cu mazăre verde. Ne-am hrănit cu mazăre pe moment, că nu aveam ce mânca. Apă nu aveam de băut. Ne aduceau mai târziu cu cisternele. (…) În prima seară neam făcut un acoperiş din mobila pe care am luat-o, aşa puţină, şi din bagajele pe care le aveam. (Maria Marin) Am pus lăzile (nişte lăzi pe care le-am luat cu lucruri), uşile de la şifonier şi saltelele deasupra, şi am stat aşa vreo 5-6 săptămâni. Stăteam în genunchi ca să putem să facem, chipurile, o mâncare. (Angela Călărăşanu) Am săpat în bordei o groapă de vreo doi metri şi deasupra, pe acoperiş, adunam ciulini, câmpul era plin de ciulini. Iar acolo în groapă am pus câteva paie, am pus covoarele acelea jos şi am dormit… Ne înveleam cu plapuma, iar deasupra noastră umblau noaptea uneori şopârlele, broaştele… (Margareta Oprea) Am tăiat salcâmi din lizieră, am bătut pari în pământ şi am făcut un pat comun, unde dormeam cu părinţii, noi copiii, şase persoane, pe un pat de paie. (Simion Untaru) Bordeiul era ca o cameră mai mare, cam la un metru şi jumătate în pământ, iar dea-

5

supra acoperită cu paie, fân ori coceni de porumb. De venea vreun vânt mai puternic, lua şi acoperişul nostru. Dar pentru ca apa să se scurgă mai bine şi pentru a nu pătrunde înăuntru, oblojeam acoperişul cu noroi. (Svetislav Scheuşan). Foto 3 - Foto 4

Casele

Vara era secetoasă, fierbinte. A trebuit să ne apucăm repede de construcţia aşa-ziselor case. Aveau aspect de casă pentru că aveau patru pereţi, însă toamna, care a venit destul de devreme, şi apoi iarna, ne-au surprins cu pereţii cruzi. Când făceam focul, stăteam în ceaţă. Eu, personal, cu tata şi cu alţii, am preferat, pe lângă casa făcută, să încropim în 1. Hartă cu zona de graniţă afectată de deportare şi locurile de deportare în Bărăgan 2. Deportaţii sosesc sub supraveghere militară în gara din Tomnatic (Triebswetter), unde urmează să fie îmbarcaţi în trenuri. Fotograful Hans Hehn a făcut fotografia, fiind ascuns în podul casei sale. Este una din puţinele fotografii care prezintă deportarea. Trimisă de Elisabeth Hehn 3. Primul adăpost 4. Bordei în câmp 5. Chirpici pus la uscat 6. Transportul apei în Valea Viilor, 1952 7. Femei în deportare adunând vreascuri 8. Prima comuniune celebrată sub cerul liber, la 25 septembrie 1955, în Fundata (PerieţiiNoi). 8. bis. Cultele religioase din satul Dropia

8 bis


Recurs la memorie

D o s a r mare viteză nişte bordeie în care să putem dormi. (Constantin Ţibuc) Şi ne-am apucat să facem chirpici. Când venea o ploaie ni-l sfărâma. Toată lumea era inconştientă, că zicea: Doamne, dă să vină o ploaie, să se dărâme şi să ne strice chirpicii! Noi credeam că dacă ne strică chirpicii plecăm, că ne dau drumul acasă. (Angela Călărăşanu) Atunci ne-am zidit casa. Trei familii ne-am unit. Îi făceam un pic unuia, lăsam să se usuce, treceam la al doilea, apoi la al treilea. Până în toamnă totul a fost gata. Dar era şi „munca voluntară”. Din fiecare casă trebuia în fiecare zi să meargă unul ca să se construiască şcoala, dispensarul, primăria… (Stoianca Pantici). Foto 5

Viaţa de zi cu zi

Oamenii din satele vecine nu aveau voie să vorbească cu noi. De Rusalii, pe 18, s-a făcut adunare generală la comuna Perieţi şi le-a spus la oameni: „Oameni buni, pe moşia lui Aurel Popescu, o să aducă oameni din Coreea, nu cumva să mergeţi la ei, să intraţi în contact cu ei, că sunt oameni periculoşi, oameni sălbatici. Aşa se 9. Copii deportaţi la şcoală în Bărăgan 10. Case sub zăpadă în Bărăgan 11. Ceremonial de înmormântare în Bărăgan 12. Înmormântarea unei fetiţe de 3 luni, 1952 13. Ultima fotografie din Bărăgan, 1956 14. Fotografie de adio, 1956 15. Fotografia preotului ortodox Ioan Negruţiu, care după 9 ani de penitenciar şi unul de domiciliu obligatoriu la Valea Călmăţui (Rubla) a fost recondamnat în 1959 la muncă silnică pe viaţă pentru că, plecând ilegal la Bucureşti, a dus o scrisoare familiei unui coleg de detenţie. Pedeapsa i-a fost comutată la 25 ani şi a fost eliberat prin graţierea generală, în august 1964. 16. Studentul Aurelian Păuna împreună cu cei şapte copii (Francisc, Ştefan, Paul, Lidia, Maria, Peter şi Andras) ai pastorului Francisc Visky, deportaţi la Lăteşti împreună cu mama lor, prezbitera Iulia. Preotul Visky fusese condamnat la 22 ani pentru „uneltire contra ordinii de stat” şi îşi executa pedeapsa în închisoare. Fotografiile 1, 2, 8, 13 sunt din cartea „Deportiert in den Bărăgan”, editată de Walther Konschitzky, Peter-Dietmar Leber şi Walter Wolf sub auspiciile „Casei Germanilor din Est” (Haus des Deutschen Ostens), München, 2001

9

10

face că ni se spunea coreeni. (Aurel Socolescu) Cât timp am fost noi deportaţi, nu aveam acces la nici un ziar, nici nu existau ziare, şi nu existau aparate de radio în comună. Nu aveam voie să deţinem maşină de scris, nici aparat de radio, pentru că te suspectau că asculţi „Europa Liberă”. Când s-a adus aparat de radio la Sfatul popular, se transmiteau nişte emisiuni de propagandă pentru colectivizare. Eram duşi să ascultăm, că nu exista altceva. (Aurel Nichiforeanu) Începea câte un vânt şi erau nişte ciulini mari, rotunzi şi, când se uscau, mai spre toamnă, îi lua vântul şi se desprindeau de pământ. Formau nişte vârteje mari, gen tornade, şi se vedeau numai cât mărul, aşa, sus. Ciulinii erau cam de un metru în diametru, erau mari, pentru mine la vârsta aia erau chiar imenşi, dar când îi vedeam acolo aşa de mici, stăteam şi mă întrebam cum ajung ei acolo, aşa de sus… (Gheorghe Cotorbai)

Apa

Apa era foarte departe, aduceam la început din Dunăre cu găleata, la distanţă de 2-3 km. Cu mic, cu mare, cu găleţile aduceam apă. Trecea câte o vită moartă, o dădeam la o parte, luam apă cu găleata şi o aduceam acasă. Ne-am îmbolnăvit toţi trei, adică mama, tata şi eu, de febră aftoasă în plină vară, în plin soare. (Larisa Cazacu) Apa era la o adâncime de 35 de metri, nu se putea scoate, ne aduceau în cisterne, şi acele cisterne erau de motorină. Trebuia să suflăm motorina de deasupra ca să putem bea. (Alexandrina Fundeanu) Apă nu era. Problema cea mai mare era 14

15

a apei. Ne-a adus cu cisterne, cu vase de la fermă, în special pentru vite. Zbierau vacile de sete când vedeau că vine vasul-cisternă, nici nu puteai să le ţii în lanţ, fugeau ca nebunele după apă. (Martin Bolovedea) Am beneficiat de asistenţă medicală numai prin medicii care erau şi ei deportaţi, adică nu veneau din alte oraşe. Erau puţine medicamente, dar boli… vă daţi seama, apa adusă cu cisterna, caldă, era în plină vară… îngrozitor. (Maria Marin) Foto 6

Munca

Autorităţile s-au folosit de inundaţii să-şi înfiinţeze orezăria… (…) Şi stăteam zilnic cu apa până la genunchi, câte 10 ore. Dimineaţa de la 6 la 12 şi după amiaza de la 14 la 18. (Mara Pantin) Am lucrat foarte mult. Era muncă grea, tot muncă cu pământ. Căram câte 180 de roabe de pământ la vârsta mea de 14 ani, un copil să care aşa ceva! Lucram la gropi care erau pentru silozuri, aruncam pământu’, de jos, la 2 metri înălţime. Lucram cu tata. (Viorica Henţ) Prima iarnă ne-a scos să culegem bumbacul, fiindcă fusese o recoltă bogată şi rămăsese pe câmp necules. Vă închipuiţi, să dai la o parte întâi zăpada şi apoi să iei capsula s-o cureţi şi să o bagi în sac. Şi aşa am dus-o toată iarna până s-a terminat cu recolta bumbacului. Datorită faptului ăstuia am făcut un reumatism grozav şi… aşa am ajuns în baston. (Angela Călărăşanu) Foto 7

„Suferinţa ne-a unit pe toţi...“

În toate cele 18 aşezări din Bărăgan, 16


D o s a r 11

12

unde s-au făcut deportări, convieţuiau mai multe etnii. Eram refugiaţi bucovineni şi basarabeni, aromâni (români macedoneni), şvabi, sârbi, şi bineînţeles români bănăţeni. Cert este că ne-am înţeles de minune, n-au existat disensiuni, oamenii la necaz se apropie. Au fost chiar căsătorii mixte. Nemţii aveau cultură muzicală, cântau la acordeon, la vioară, improvizau diverse valsuri şi arii muzicale, într-un cămin făcut din pământ şi acoperit cu stuf. (Aurel Nichiforeanu) Oamenii s-au chinuit. Dar n-a fost scandal, n-a fost bătaie, n-a fost ură, erau foarte, foarte uniţi, indiferent c-a fost neamţ, c-a fost sârb, c-a fost român, una cu pământul, toţi uniţi, toţi au fost de-aceeaşi suferinţă, nevinovaţi. (Arcadie Diaconu) Foto 8 - Foto 8 bis

Copiii în deportare

Nepotul meu, copilul sorei mele, avea trei luni la deportare. Dar a fost şi un copil abia născut… Greta Donţu: s-a născut pe 16 iunie şi pe 18 iunie noaptea a fost ridicată – copil de două zile. Mişunau furnici, muşte pe ei, ăsta a fost traiul copiilor. (Aurel Socolescu) Îmi aduc aminte că fierbeam cartofi pentru fratele meu şi aveam grijă de el. Eu aveam trei ani, el un an şi jumătate. De, viaţă! (Velica Baicu) Într-o dimineaţă, ne-au scos la aliniament în faţă, la apel şi la pregătirea pentru muncă, adică să stabilească unde îl trimit pe fiecare. Şi eu, fiind ăl mai mic, au spus: „Ăsta merge la grădină!”. Şi tatăl meu, foarte revoltat: „Cum să iei un copil la muncă? Nu vezi că e doar un copil, lasă-l acasă!”. Şi miliţianul (era călare pe un cal sur, care s-a ridicat în două picioare) avea nişte cravaşe, „vine de bou” le zicea. Şi i-a dat una d-aia lui taică-meu peste faţă, i-a rămas o dungă pe faţă. (Gheorghe Cotorbai)

Şcoala

Trebuia să duci lemne la şcoală pentru încălzit. Deci, eram obligaţi să ducem lemne, din pădure, trebuia să mergem la şcoală cu sacsanaua de lemne sub braţ, că altfel nu te primeau. (Ştefan Mina) Şcoala din satul meu (Rubla, n.n.) a fost făcută prin muncă voluntară. O clădire din chirpici, mică, a fost ridicată rapid, dar era

13

şcoală numai pentru clasele I-IV. Cine a fost mai mare… (Ileana Mateescu). Foto 9

Iarna

Casele ne erau acoperite cu zăpadă. De nu s-ar fi văzut fumul din coş, nici schiorii nu ne-ar fi putut găsi. Aşa, noroc cu fumul. Vin, „sapă” în dreptul uşii, iar tu trebuie să-ţi faci apoi tranşeea până la vite. Pe vecini îi vedeai după ce se topea zăpada. La drum nu te puteai încumeta din cauza lupilor. Circulau poveşti de-ţi îngheţa sângele în vine. Cică mergeau în cârduri şi, dacă era cineva nevoit să plece, să zicem la spital, nu se mai întorcea. Pe cai îi mâncau, iar din om rămânea doar încălţămintea. (Liubiţa Ranisav-Vatavu). Foto 10

Crăciunul

Dintr-un vârf de salcâm adus de pe câmp şi împodobit cu răchită, verde am făcut un brăduţ. Şi… l-am împodobit acolo, ca să fie. Din cârpe am făcut o păpuşă. (Gertrude Ciobanu)

Înmormântarea

Bunica a fost o femeie evlavioasă şi ne-a insuflat tuturor credinţa de Dumnezeu. Am crezut, şi aşa a fost că am scăpat, am reuşit. Bunica numai asta se ruga tot timpul. Când intram în biserică, singura ei rugăminte era de a se întoarce să moară pe meleagurile natale, să nu moară în arest. (Alexandrina Fundeanu) Foto 11 - Foto 12

Întoarcerea acasă

În ’55, în luna decembrie ni s-a ridicat restricţia DO. Însă au venit cu un tabel ca să semnăm că am fost de bunăvoie acolo, nicidecum forţaţi. Tatăl meu s-a împotrivit şi a fost nevoit să mai stea acolo un an-doi. Când am plecat, au fost aduşi deţinuţi politici de pe la diferite penitenciare, care au locuit în casele părăsite. (Larisa Cazacu) După ce am plecat, în primăvara anului 1956, localnicii de acolo au intrat cu tractoarele în cimitir şi au arat mormintele, iar corpurile au rămas sub brazde departe, acolo, în Bărăgan… (Sofia Milovanov) Ce puteam face, când m-am întors acasă şi am găsit casele pustii? La şcoală nu mă puteam duce, am pierdut 5 ani. M-am bu-

curat că ne-am întors, dar aici ne aşteptau alte greutăţi: mobila ne-a fost furată, casele prăpădite şi bani nu aveam. Şi ia-o de la început: lucrează pentru câţiva lei pe zi din zori până-n noapte. Dacă stau să mă gândesc bine, parcă am fost blestemaţi să ne chinuim o viaţă întreagă şi s-o luăm mereu de la început. (Caia Giurici). Foto 13 - Foto 14

Deţinuţii în Domiciliu Obligatoriu

Pentru încălcarea regimului impus de Securitate, unii deţinuţi aduşi în D.O. au fost recondamnaţi la pedepse drastice. Foto 15 Familiile unor deţinuţi politici din închisori erau şi ele arestate şi aduse în Bărăgan. Foto 16

Moartea în Bărăgan (1951-1956)

Fiecărei familii i-au fost repartizate nişte scânduri pe care urma să le folosească la acoperişul casei. Şi din acele scânduri i-au făcut coşciugul. Printre deportaţii din satul meu nu s-a nimerit să fie niciun preot, şi atunci, ca să aibă cât de cât un serviciu religios, bănăţenii ştiau slujba, ştiau să cânte. Şi au format ei un cor şi corul l-a însoţit la cimitir şi asta a fost toată înmormântarea. După aceea cimitirul repede s-a populat… (Ileana Mateescu). ❏

I

dentificarea celor 1687 de deportaţi care au murit în Bărăgan în anii 1951-1956 (între care 177 copii) a fost făcută în premieră de Centrul Internaţional de Studii asupra Comunismului, pe baza documentelor existente până la Romulus Rusan (coord.) această dată. Am „Morţi fără morminte publicat şi o carte în Bărăgan”, în care fiecare om Academia Civică, 2011 decedat figurează cu numele, data şi locul naşterii, data şi locul morţii. Cel mai vârstnic a murit la 100 ani: ţăranul Manole Popescu din Corlăţel-Mehedinţi (deportat cu cinci ani în urmă). „Ar fi murit oricum”, îl poţi auzi pe câte un contestatar al genocidului. Într-adevăr, numai că tocmai vârsta de 95 ani la care a fost deportat demonstrează gratuitatea deportării.

MESAGERUL SFÂNTULUI ANTON mai-iunie 2012

11


spiritualitate şi viața bisericii

atitudini spirituale

pr. Wilhelm Dancă

Sunt convins că orice formă de viață spirituală are un început, iar la acest început lucrează harul divin, dar și recta ratio, judecata sănătoasă, care convinge voința să-și dea consimțământul la conținutul credinței.

Duhul Sfânt suflă unde vrea... chiar și în China!

A

m participat zilele trecute, 1921 aprilie 2012, la o conferinţă internaţională care a avut loc la Moscova, pe tema „Raportul între filosofie şi spiritualitate în diferitele culturi şi tradiţii ale lumii”. Iniţiativa organizării acestei întâlniri a venit de la responsabilii Centrului de Studii pentru Filozofie şi Valori din cadrul Universităţii Catolice a Americii, Washington D.C., şi de la conducerea Facultăţii de Filozofie a Universităţii Ruse a Prieteniei între Popoare din capitala Republicii Federaţiei Ruse. Conferinţele, comentariile şi discuţiile celor peste patruzeci de profesori şi experţi în domeniu din Statele Unite al Americii, Rusia, Portugalia, China, Italia, România, Iran şi Brazilia au fost urmărite şi gustate de numeroşi studenţi în filozofie, filologie şi istoria culturii. Am participat şi eu cu o conferinţă despre raportul între credinţă şi raţiune la Antonio Rosmini. În general, conferenţiarii au căutat să sublinieze elementele comune ale diferitelor tradiţii spirituale şi religioase. Astfel, s-a vorbit despre mistică, despre virtuţi, în special despre înţelepciune şi despre iubire, cu diferitele ei forme din căsătorie, prietenie, familie, cetate sau din comunitatea spirituală. De asemenea, s-a discutat despre legea naturală, credinţa în Dumnezeu unic şi creator, bunul simţ sau chiar despre simţul umorului ca element comun al culturilor şi tradiţiilor lumii. După cum se ştie, în prelungirea acestui simţ se află raţiunea, semn de inteligenţă ce face diferenţa între animale şi oameni, motiv pentru care doar oamenii râd. Sunt convins că orice formă de viaţă spirituală are un început, iar la acest început lucrează harul divin, dar şi recta ratio, judecata sănătoasă, care convinge voinţa să-şi dea consimţământul la

12

MESAGERUL SFÂNTULUI ANTON mai-iunie 2012

conţinutul credinţei. Dialogând cu raţiunea, credinţa devine eficientă şi stabilă, iar viaţa de credinţă mai bazată şi, de ce nu, mai atractivă. Evident, credinţa nu se fundamentează doar pe argumente care vin din zona sentimentelor sau a exemplelor, care şi ele sunt importante, dar nu suficiente pentru un consimţământ matur şi durabil în credinţă. Apoi, credinţa care dialoghează cu raţiunea poate evita derapajul în superstiţie, în prejudecăţi şi în tot felul de iraţionalisme care, aşa cum se poate vedea pe alocuri în lume, hrănesc atitudini de teamă sau de agresivitate spirituală. Raţiunea care dialoghează cu credinţa se îmbogăţeşte, se întăreşte, se lărgeşte, reuşind să pătrundă mai adânc în complexitatea realului. Toate aceste gânduri despre raportul dintre credinţă şi raţiune ar fi rămas liniştite în mintea mea, dacă, după prezentarea conferinţei mele, doi profesori chinezi nu s-ar fi apropiat de mine şi nu mi-ar fi spus: „Nouă ne place că aţi vorbit şi despre raţiune, nu doar despre spiritualitate şi credinţă!”. În prima zi liberă, după terminarea lucrărilor conferinţei, am vizitat oraşul, câteva muzee, monumente istorice şi biserici ortodoxe importante. La sugestia ghidului, profesor la Facultatea de Ştiinţe Politice a Universităţii gazdă, am intrat şi într-o biserică în care se afla o icoană mariană făcătoare de minuni. Biserica era o biserică normală, construită într-un stil neoclasic specific secolului al XIX-lea. Nu avea nimic special din punct de vedere artistic sau istoric. Puterea ei de atracţie consta în icoană. Ghidul mi-a spus că un verişor de-al lui, şi el profesor universitar, dar necredincios, a devenit credincios după ce s-a rugat la Maica Domnului din icoană, împreună cu soţia sa, pentru a avea copii. Ajutorul ceresc a venit după ce ei au încercat, pe cale naturală, dar

fără succes, toate metodele ştiinţifice de provocare a fertilităţii. În fine, am intrat în biserică. Profesorii chinezi erau divizaţi: unul voia să intre, pentru că, spunea el, îl interesa biserica şi icoana ca obiect de studiu filozofic religios; celălalt nu voia să intre, din motive ideologice comuniste. După ce i-am spus acestuia din urmă că aici se află o icoană făcătoare de minuni şi dătătoare de ajutor pentru orice om, indiferent de convingerile lui religioase, a intrat şi el în biserică. Am rămas surprins când am văzut că imita toate gesturile mele, cu un zâmbet până la urechi: a făcut cruce, dar dezlânată, foarte greu, apoi a urcat treptele după mine până în dreptul icoanei, s-a oprit în faţa ei, a atins-o, a dus mâna la frunte şi a coborât liniştit lângă mine. Nu mi-a spus nimic, însă l-am simţit că este mulţumit. Până la intrarea în biserică m-a întrebat de vreo două ori când luăm prânzul; după ce am ieşit, nu m-a mai întrebat de mâncare. Spre seară, într-un moment de răgaz, mi-a cerut textul conferinţei, repetându-mi că, pentru el, abordarea raţională a credinţei sau a vieţii spirituale este importantă. Mi-a plăcut atitudinea chinezului, mai ales că nu am văzut la ceilalţi participanţi aparţinând tradiţiilor orientale, creştin ortodoxe şi musulmane, acelaşi interes pentru rolul raţiunii în viaţa de credinţă. În această împrejurare mi-am amintit un cuvânt al sf. Toma de Aquino, potrivit căruia orice adevăr vine de la Duhul Sfânt, indiferent cine îl spune. Iar adevărul de care am avea astăzi o mare nevoie, spune chinezul, ar suna cam aşa: să nu ne fie teamă a ne împlini datoriile vieţii în orizontul raţiunii, chiar şi datoriile vieţii religioase. Totodată m-am întrebat: nu cumva Duhul lui Dumnezeu ne vorbeşte astăzi prin chinezi? Şi de ce n-ar vorbi? q


pagina mariană Pr. Paul Bulai

Î

Armata Maicii Domnului

Întunericul precede lumina

ntreaga creştinătate la începutul lunii aprilie a celebrat misterul central al credinţei, Învierea Domnului, chezăşie a învierii tuturor celor adormiţi. La o scurtă analiză chiar şi succintă observăm că de fapt viaţa omului este o succesiune permanentă de întuneric şi lumină. Uneori partea de întuneric e mai lungă, alteori partea de lumină persistă. Răsfoind Scripturile chiar la prima pagină găsim relatat acest adevăr: „Şi pământul era neorânduit şi pustiu, şi întuneric era deasupra abisului…Şi a zis Dumnezeu: «Să fie lumină!»… Dumnezeu a numit lumina «zi», iar întunericul l-a numit «noapte»…”(Gen 1,1-5). De fapt lumina există, întunericul este absenţa luminii. Când lumina lipseşte se instalează întunericul. Cât priveşte viaţa omului din punct de vedere biologic, ea se desfăşoară între două emisfere întunecate: ne naştem din întunericul sânului matern unde am fost plămădiţi timp de nouă luni, ne petrecem numărul de zile orânduit de Domnul în lumină şi apoi intrăm în pântecele întunecat al pământului din care am fost plămădiţi de Creator. Pe lângă viaţa biologică, omul mai are: viaţă raţională, viaţă afectivă,

viaţă supranaturală. Aceeaşi succesiune întuneric-lumină se verifică şi aici. Omul la început era în lumina prieteniei Creatorului, dar căzând în păcat întunericul i-a cuprins fiinţa şi odată cu ea şi existenţa. În acest întuneric a stat omul până la plinirea timpului. Toţi evangheliştii vorbesc despre Lumina care a venit în lume: „În el era viaţa şi viaţa era lumina oamenilor, iar lumina în întuneric luminează, dar întunericul nu a cuprins-o” (In 1,4-5). „Cuvântul era adevărata lumină care, venind în lume, luminează pe orice om„ (In 1,8-9). Deci, mai întâi a fost întunericul păcatului şi apoi a venit Lumina mântuitoare. Biserica a înţeles acest dinamism tainic al întunericului care precede lumina şi în noaptea de Paşti, la Vestirea solemnă a Învierii, exclamă: „O, fericit păcat a lui Adam, care ne-ai adus un Răscumpărător atât de mare!”. Dacă nu ar fi fost păcatul devastator comis de om, poate nu am fi avut nici Întruparea şi nici Învierea. Ca să te bucuri de însănătoşire trebuie mai întâi se fie boala. Ca un tânăr sau o tânără să se bucure de ziua nunţii trebuie mai întâi să treacă prin angoasa întunecată a căutării. Ca să te bucuri de răsărit trebuie mai întâi să treacă noaptea. Poporul român în înţelepciune lui milenară grăieşte aşa de bine referindu-se la acest adevăr: „După ploaie şi furtună iarăşi vine vreme bună”. Dacă analizăm sfinţii putem descoperi că viaţa lor se împarte în două părţi nu neapărat egale: parte de întuneric, parte de lumină. Aproape toţi, cu puţine excepţii, au trecut mai întâi prin întunecimea păcatelor şi apoi au pătruns în partea de lumină a harului şi a

virtuţilor până la contopirea mistică cu Lumina cea de neapus. Este suficient să pomenim de sf. Augustin cu a sa operă Confesiuni sau de sf. Francisc din Assisi, care în opera sa Testament, scrie: „Pe când eram în păcate, mi se părea prea amară vederea leproşilor; şi însuşi Domnul m-a condus printre ei şi am fost milostiv faţă de ei. Şi, plecând de la ei, ceea ce mi se părea amar s-a transformat pentru mine în dulceaţa sufletului şi a trupului”. A petrecut 25 de ani în noapte ca apoi tot restul vieţii să-l petreacă în lumina Celui înviat şi în slujba oamenilor. În viaţa lui Isus mai întâi a fost întunericul anonimatului de 30 de ani şi apoi s-a vădit lumina în viaţa publică; mai întâi a fost Vinerea întunecată a Pătimirii şi apoi ziua luminată a Învierii. Mai toate operele de valoare ale omenirii au izvorât dintr-o experienţă dureroasă a artistului. E suficientă amintire marelui pictor olandez Rembrandt ale cărui opere de valoare sunt înfăptuite după experienţe triste trăite de el. La fel s-a întâmplat şi cu asociaţia noastră Armata Maicii Domnului. Mai întâi a fost reproşul mamei Maria Dabrowska: „Ce va fi cu tine când vei fi mare?”, au apărut tulburările din societate, lipsurile de tot felul, Primul Război Mondial cu toate dezastrele care au urmat, acuzele violente din partea masoneriei îndreptate împotriva Bisericii şi a clerului, ca apoi să apară tot felul de asociaţii şi mişcări creştine menite să restabilească ordinea şi liniştea mai ales în suflete smintite şi răvăşite de tulburările provocate de duşmanii Bisericii. Pentru Kolbe vine Auschwitz, bunkărul foamei, injecţia letală, moartea, apoi declararea ca sfânt de către Biserică. A practicat învăţătura lui Isus: Voi sunteţi lumina lumii! Luând din lumina Celui înviat să-i urmăm exemplul strălucitor şi să ne străduim să fim şi noi lumină pentru lumea cufundată în întunecimea cea de multe feluri, şi să spunem: Veniţi de luaţi lumină! q MESAGERUL SFÂNTULUI ANTON mai-iunie 2012

13


spiritualitate şi viața bisericii

misiuni franciscane

florina nicolae

Un franciscan în jungla peruană Cu câteva zile înainte de Săptămâna Mare, părintele Carlos repeta adesea: Cred că Domnul mă cheamă; da, trebuie să mă duc. În sâmbăta dinainte de Înviere, barca în care se afla, împreună cu câţiva orfani dintre cei pe care îi îngrijea, s-a răsturnat, iar părintele Carlos a fost luat de apele învolburate ale râului Cheni din jungla amazoniană. „El rio se lo llevo”, aşa se numeşte cartea fratelui său, Raùl Cantella, primarul din San Isidro, una dintre „municipalităţile” care compun metropola Lima, cu cei aproape 10 milioane de locuitori ai săi.

M

isionarul franciscan Carlos Cantella Salaverry, pe care „râul şi l-a luat” la 21 aprilie 1984, se născuse la 8 mai 1931, într-o familie înstărită din Perù, cu posibilităţi de a studia în universităţi strălucite de peste hotare, precum fraţii săi, şi de a trăi o viaţă relativ confortabilă, cu un elevat standard social. A ales să slujească, intens şi cu pasiune, pe indigenii din încâlcita şi sălbatica pădure peruană a afluenţilor Amazonului. Dincolo de aspectul sanitar (malaria, tuberculoza, subnutriţia şi bolile de tot felul), dincolo de precaritatea vieţuirii (locuia în adăposturi improvizate sau bordeie insalubre), dificultatea cea mai mare şi mai greu de depăşit a fost cea a comunicării. Pentru noi, care trăim pe acelaşi palier al dezvoltării cu oricare cetăţean al lumii de azi, e greu de închipuit dialogul intercultural cu triburile aflate încă în epoca de piatră, într-o izolare istorică deconcertantă, rămaşi abisal în urmă, în tunelul aproape vertical al civilizaţiei.

14

MESAGERUL SFÂNTULUI ANTON mai-iunie 2012

Pentru noi există un fond comun, care atenuează distincţiile idiomatice. Tehnologia, în toate ramurile sale, mai ales cea a informaticii, strânge firele într-un singur mănunchi. E un dialog pe orizontala civilizaţiei. Ne deplasăm în acelaşi spaţiu al cunoaşterii. Trăim cu adevărat în secolul XXI! Însă când nu ai acces la electricitate, nu cunoşti răsfăţul apei calde şi al gazului curent, nu ai văzut niciodată un computer şi te uiţi cu uimire la limbile ceasului de la mâna antropologului, ziaristului sau misionarului care s-a încumetat (uneori cu riscul vieţii, pentru că indigenul îl întâmpină cu săgeţi otrăvite pe „necunoscut”) prin hăţişul de ape şi vegetaţii exotice, viaţa are dimensiuni şi valori radical diferite. „Dialogul” se desfăşoară pe o axă perpendiculară a timpului. Izolarea restrânge universul cultural şi lingvistic la dimensiunile unui cătun. Fiecare grup foloseşte alt grai, alte sisteme comunicaţionale. Uneori sunt comunităţi care trăiesc în zone apropiate, dar nu pot schimba două vorbe între ele, pentru că vorbesc limbi diferite. Pr. Carlos a trăit ani de zile între aceşti oameni, în aşezări care nici măcar nu apar pe hartă, între păduri şi orhidee, îndurând însă ploile torenţiale şi ţânţarii, în locuri în care un preot ajungea la doi-trei ani o dată. Precum apostolul neamurilor (Sf. Pavel era modelul lui), s-a luptat să propovăduiască Evanghelia acolo, suportând greutăţi inimaginabile, neputinţa de a face mai mult, durerea de a nu se vedea înţeles, de a constata că lucrurile nu ieşeau mereu aşa cum socotise el că ar fi trebuit, că ceilalţi nu se adaptau la ritmul lui accelerat de a întreprinde şi a realiza. A trăit într-un vârtej


Frumuseți depărtate permanent de a realiza, a ajuta, a zidi; şi în vârtej (de ape) şi-a dăruit sufletul lui Hristos. Raportat la felul nostru de a ne organiza existenţa, „exagera”, ca şi sărăcuţul din Assisi. Incendiarul misionar voia, chiar cu preţul vieţii, ca toată jungla să devină „franciscană”. Voia să ridice pe verticala credinţei pe fraţii săi din triburile Ashaninkas. Moartea lui Carlos Cantella nu a fost eroică. Viaţa lui, în schimb, da! A construit şcoli, ateliere şi dispensare. A întemeiat parohii. A restaurat mănăstiri străvechi, părăsite în mijlocul pădurilor. A „adoptat” copii fără părinţi sau aruncaţi de aceia care socoteau că cineva născut cu defecte nu are dreptul să trăiască. Când a încercat să îi înveţe pe oameni cum să-şi treiere orezul şi să-şi facă singuri îmbrăcăminte şi încălţăminte în ateliere construite cu ei şi pentru ei, a fost bătut şi înlăturat de negustorii „moderni” care-şi vindeau marfă la preţuri exorbitante, profitând de naivitatea şi neştiinţa localnicilor. Când, după mult efort, a reuşit să tragă curent electric într-una dintre aşezările în care îşi desfăşura misiunea, stâlpii au prins rădăcini şi au dat frunze şi flori. Iar când, în cele din urmă, reuşea să desăvârşească un proiect şi să-i ridice pe fraţii săi la un nivel de trai omenesc, era mutat în alt loc, şi mai sălbatic şi mai inospitalier, ca să ducă o cruce şi mai grea, pentru ca aşa o voia. Când ai vointă, găseşti calea, spunea pr. Carlos. Şi izbutea, cu preţul unor sacrificii descumpănitoare fizic, să identifice, în mijlocul pădurilor, soluţii pentru o viaţă demnă, umană, creştină. „Jungla sălbatică devorează viaţa...” povesteţte dr. Raùl Cantella. „Când l-am vizitat în 1968, dupa ce îmi terminasem studiile post-doctorale de

medicină în SUA, m-am îngrozit de aspectul său fizic. Era slab, încovoiat, cu barba încâlcită, zbârcit şi aproape chel. Nu puteam crede că idolul meu, acel tânăr plesnind de sănătate, exaltant şi plin de viaţa, putea să ajungă atât de maltratat fizic. Era bolnav de tuberculoză, suferea atacuri de malarie – o maladie obişnuită în junglă – era aproape fără dinţi, avea dureri reumatice...”. Oare cum arăta Francisc din Assisi când cutreiera lumea pe care o evangheliza, în adevăratul înţeles al cuvântului? În carte, primarul Cantella relatează discursul franciscanului, după accesul de revoltă al fratelui mai mic, medic, îngrijorat în mod firesc de sănătatea lui. „Ascultă, Raùl: ai vazut ce fericit sunt când muncesc pe brânci toată ziua, tăind copaci, învăţându-i pe copii carte, îmbrăcându-i şi educându-i pe indigenii care îmi bat la uşă pentru o bucată de pâine, pe care uneori nici nu o am...? Ai văzut că trebuie să mergem la culcare cel mai târziu la ora 7 seara, pentru că nu avem curent electric, iar lumânările sunt rare şi scumpe? Tu care asişti la slujbele mele la ora 5 dimineaţa, când e încă întuneric, ai observat prezenţa lui Dumnezeu? Nu te înfioară, nu te zguduie când iei sfânta împărtăşanie? ... Ai meditat singur, noaptea, în miezul junglei, asupra destinului omului în această lume? Când a murit, la 53 de ani, avea o „familie” de 38 de orfani, pe care îi îmbrăca, cosându-le chiar el hăinuţe, îi spăla şi îi trata de nenumăratele boli şi infirmităţi, îi alfabetiza. „Să faci din lucrurile obişnuite, ceva neobişnuit, trăind deplin fiecare moment, ca şi cum ar fi ultimul...” spunea pr. Cantella. Şi într-adevăr ultimul l-a prins tot slujind lui Dumnezeu şi aproapelui. q

În articolul anterior promiteam o continuare a scurtei mele istorii despre franciscanismul în Perù. Am făcut un salt în timp: de la anul 1532 - când, alături de cuceritorii spanioli, primii franciscani au pătruns printre locuitorii acestei ţări - până în 1984, când un alt franciscan îşi jertfea viaţa pentru ei. Jungla i-a întâmpinat poate la fel. Cuvântul Evangheliei era neschimbat. Doar idolii au dispărut, iar pe piedestalele lor sunt ridicaţi sfinţi creştini. Statuia Fecioarei Maria este împodobită cu pene multicolore, aluzie la simbolurile puterii regale din epoca incaşilor. Carlos Cantella, ucenicul peste veacuri al lui Francisc din Assisi, a reciclat materialul cultural al indigenilor, aducându-l la parametrii actuali. Frumuseţea năucitoare a junglei şi bunătatea nedumerită, transparenţa locuitorilor ei pe care i-a întâlnit în misiunea sa l-au făcut să spună din nou precum „sărăcuţul” din Assisi: Lăudat să fii tu, Doamne, cu toate făpturile tale...

MESAGERUL SFÂNTULUI ANTON mai-iunie 2012

15


pagina antoniană

Cuvântul Sfântului Anton

PR. Francesco ruffato

Moare împăcat cel ce știe că trebuie să moară? E întrebarea cu care deschidem acest dialog cu Sfântul Anton! «Cu ceva vreme în urmă, la o întâlnire pe tema „Pacientul, moartea şi familia”, câţiva studioşi au fost de acord cu psihiatra Elizabeth Kubler-Ross, directoarea centrului de sănătate mentală din Flossmoor, Illinois, în a afirma că cel ce moare trece prin cinci stadii, şi anume: primul, „Nu, nu eu” (pacientul nu acceptă realitatea propriului rău); al doilea: „De ce eu?” (reacţie violentă ce-l face pe bolnav să le facă viaţa grea celor din jur); al treilea: „Da, eu, cu toate acestea…” (e stadiul în care pacientul negociază cu Dumnezeu: „Doamne, dacă binevoieşti să îmi mai dai încă un an de viaţă, îţi făgăduiesc că voi fi un bun creştin”); al patrulea: pacientul intră în depresie (se gândeşte la lucrurile pe care le va pierde, la cei dragi pe care nu-i va mai vedea); ultimul stadiu: „Acceptarea” (e biruinţa pacientului asupra bolii). Scanarea aceasta psihologică propune „să facă moartea mai uşoară şi firească celui ce moare, dar şi celor ce se îngrijesc de cel ce e pe moarte, rudelor”. În concluzie, studioşii reuniţi au afirmat, în unanimitate, că „e de preferinţă să spunem celui pe moarte adevărul, în aşa fel încât să evităm amăgelile, făţărnicia, tăcerile neplăcute».

(Panorama, IX, nr. 272, pag. 69)

Moare împăcat cel ce ştie că e aproape de moarte ori cel ce se amăgeşte pe sine spunând că nu i-a venit încă ceasul? Ce părere ai despre cele cinci stadii din citatul de mai sus? Sunt de acord cu primul stadiu. Nu e dat multora să accepte deodată propria boală. Al doilea stadiu: reacţia violentă depinde mult de starea emotivă în care se află cel bolnav. Din experienţă, aş putea spune că, un creştin

.

16

MESAGERUL SFÂNTULUI ANTON mai-iunie 2012

La ne vedem conştient şi bine pregătit în credinţă ar putea sălta potrivit al doilea, al treilea şi al patrulea stadiu şi, astfel, să ajungă direct la al cincilea stadiu, ca să-l trăiască din plin, ajutat de cei din familie şi de preot. Întrucât moartea e ceasul adevărului atât pentru cei drepţi cât şi pentru cei păcătoşi. Zădărniceşte bogăţiile şi plăcerile. Bogăţiile şi plăcerile lumii sunt asemenea unor băltoace care pe vreme caldă se scorojesc. Când soseşte flacăra morţii, bogăţiile şi plăcerile se evaporă. E mai bine să nu ne lăsăm amăgiţi şi să le mulţumim celor ce ne ajută în această mare trecere. Te sfătuiesc, frate, să citeşti predica scrisă de mine pentru Duminica a XI-a după Rusalii. Din experienţa mea, însă, am întâlnit adesea situaţii descrise de cel de-al patrulea stadiu: depresia celui bolnav constrâns să lase în urmă persoane dragi şi lucruri. De fapt, nimeni nu poate să privească înapoi şi să oprească timpul. Întrucât zilele omului sunt care umbra care trece, iar viaţa lui ca un vânt, ce suflă şi nu se mai întoarce. O spune şi Iob (Iob 8,9; 7,7). Cât priveşte depresia, e musai să amintim că cel ce în viaţa se încrede în Domnul, nu va fi uitat la moarte, ci va tresălta. Cine e învrednicit cu răbdarea nu se descurajează, nu intră în depresie. La sfârşitul vieţii ar trebui să fim ca nişte lebede, care atunci când mor cântă. (cf. Sermoni, nr. 351, 580-585)

.

Însă animalele nu ştiu să moară. De aceea îndură moartea, şi în ciuda a toate acestea „cântă”? Lebăda albă e simbolul păcătosului convertit, îndur area lui Dumnezeu îl face mai alb decât zăpada. În clipa morţii, cel convertit cântă cu evlavie, chiar dacă îşi aminteşte cu întristare sufletească de păcatele sale. Fericit cel care în clipa morţii poate cânta: „Spre tine, Doamne, înalţ sufletul meu”. Aşa cum ne spune psalmul 24. Va fi liniştit şi împăcat întrucât îi este ascultată, în

.


revedere! în Paradis! sfârşit, dorul sufletului său după veşnicie, lăsat în sufletul său de Dumnezeu. Însă mai mult de atât: Dumnezeu şi Tatăl îndurător, pregătit să-l primească pe penitent ca pe un fiu adoptiv. Îl îndreptăţeşte să nădăjduiască fie iertarea păcatelor, fie bucuria cea veşnică (Sermoni, nr. 540). Găseşti îndemnul meu în predicile scrise pentru Duminica a III-a din Timpul Postului Mare şi în cea din Duminica I-a din Advent. Ce zici, atunci, despre ultimul stadiu? Nu va fi pace decât în Dumnezeu, aşa că la el suntem nevoiţi să ne întoarcem. Omul e o fiinţă sărmană de la începutul până la sfârşitul vieţii. Întotdeauna se frământă şi nu are linişte până ce nu îşi găseşte „locul”, în Domnul desigur. Nu e atât de important să ne cunoaştem locul în această lume, cât să ne cunoaştem cu adevărat dinaintea lui Dumnezeu, cel ce e soarta noastră sigură. Dacă ne considerăm persoane iubite şi răscumpărate de Isus, atunci pământul devine îngust pentru cel ce a trăit după Evanghelie. Li se deschide cerul. Se poate să-l vedem pe Domnul aşa cum este El.

.

Să ne întoarcem la cea din urmă zi a ta pe pământ. Ce s-a întâmplat la Camposampiero în după-amiaza zilei de 13 iunie 1231?

.

Abia ce coborâsem din chilie, din nuc. Şi, ca de obicei, la sunetul clopotului, m-am aşezat la masă pentru prânz. Mă simţeam foarte slăbit. Fraţii m-au ajutat să mă întind pe nişte vlăstare de vie. Simţindu-mă tot mai slăbit, i-am spus fratelui Ruggero, care se afla aproape: „Frate, duceţi-mă la Padova. Vreau să mor în conventul meu Santa Maria Mater Domini”. Şi atunci m-au urcat într-o căruţă trasă de boi. În felul acesta răul putea să se agraveze. Padova se afla la o depărtare de 20 de kilometri de Camposampiero. Călătoria pe un drum pietros se face anevoie, mai ales pentru un bolnav, care, astfel, se expune unei morţi neaşteptate. Ba mai mult era şi foarte cald, iar drumul plin de praf înrăutăţea situaţia. Fratele Vignoto, care venea de la Padova să mă viziteze, a insistat să poposim la casa fraţilor din Arcella, de la porţile oraşului Padova. Au făcut în grabă un adăpost pentru mine. Am cerut un frate confesor. Îmi doream nespus să pot ajunge la judecata lui Dumnezeu fără nici un păcat. Am primit şi Sfântul Viatic. Apoi, cu ultimele puteri, m-am unit corului de fraţi ce cântau imnul Mariei: „O, Regină slăvită, peste ceruri preamărită!”.

.

Când s-a terminat intonarea imnului, aveai privirea îndreptată într-un colţ al chiliei. Fratele de lângă tine te-a întrebat: „La ce priveşti, Antoane?”. Tu ce i-ai răspuns? „Îl văd pe Domnul meu!”.

. Era pentru prima dată? . Aşa luminat, da.­ Ce anume vedeai? . E de nedescris!

Biografii tăi susţin că, toată viaţa ta, te-ai învrednicit de o experienţă mistică profundă cu Dumnezeu. Doar că tu nu ai pomenit niciodată, nici măcar în Predicile tale. De ruşine? Din smerenie? Întrucât dacă sunt relatate, unele experienţe provoacă pe ascultători ori pe cititori. Nu sunt biruinţe proprii, ci daruri ale lui Dumnezeu. Noi nu suntem vrednici. Însă când ţi se întâmplă, îndeosebi în tăcerea rugăciunii ori în intimitatea lui Isus răstignit, nu găseşti cuvinte pe măsură ca să şi povesteşti. Iar atunci când povesteşti, observi cum totul se pierde. Sunt nenumărate clipe când îţi vezi soarta în faţă şi primeşti răspunsuri de la Isus cu privire la prezenţa în lume a răului şi a suferinţei.

.

Şi când a dispărut Domnul? Am întins mâinile să primesc sfânta ungere a bolnavilor. Am reuşit să urmăresc cu mintea pe fraţi în timp ce cântau psalmii penitenţiali. Trecu puţin timp şi am închis ochii pentru totdeauna pământului.

.

Era vineri, 13 iunie 1231, la apusul zilei ce aminteşte de Pătimirea lui Isus. Antoane, la sfârşitul acestei împărtăşiri despre ultimele tale clipe pe pământ, transmite un gând cititorilor noştri. Vă aştept, pe toţi, în Paradis! o

.

MESAGERUL SFÂNTULUI ANTON mai-iunie 2012

17


pagina biblică

cuvântul vieții

Pr. mihai afrențoae

Proiectul lui Dumnezeu și alegerile umane

U

manitatea în general şi familia în special, după cum am văzut, a fost chemată de Dumnezeu să realizeze, în mod armonios, relaţiile sale sociale şi personale, relaţii care dau sens vieţii. Cu toate acestea, familia şi umanitatea sunt capabile să aleagă uneori şi contrariul. Ceea ce vrem să spunem va fi în coerenţă cu textul sacru din Gen 3, text ce nu are de gând să îl mustre pe ascultătorul de astăzi, cât mai cu seamă să îl facă responsabil de alegerile sale şi să aibă capacitatea de a spera în Domnul care vrea să reînnoiască viaţa, redându-i omului demnitatea pierdută prin alegerile greşite. De asemenea, fiecare dintre noi este chemat să mediteze asupra a ceea ce s-a întâmplat atunci, pentru a înţelege ce ni se întâmplă nouă personal acum, recunoscând cu umilinţă că suntem făcuţi din ţărână, dar că avem şi un suflet nemuritor, o suflare de viaţă ce ne-a dat-o Domnul.

Răstălmăcirea planului lui Dumnezeu În mijlocul textului întâlnim motivul unei transformări personale: este propunerea şarpelui în dialog cu femeia şi alegerea acesteia împreună cu soţul ei. Şarpele este o figură enigmatică din punct de vedere al originii, ne mai întâlnit până în acest moment în Biblie. Este foarte periculos pentru capacitatea sa de a convinge, prezentând o înţelepciune ce oferă false piste de viaţă. Şarpele este simbolul răului prezent în umanitate, cu o propunere de fericire alternativă la cea propusă de Dumnezeu. Şarpele vorbeşte despre Dumnezeu, numindu-l cu apelativul generic de Elohim şi nu cu numele propriu de Jhwh al istoriei mântuirii. Apoi o seduce pe femeie, adică pe aceea care avea rolul de a da viaţă, ducând mai departe acţiunea creatoare a lui Dumnezeu. Acest lucru ne face să ne gândim nu la faptul că femeia este cauza răului, ci că proiectul lui Dumnezeu de a da cuplului uman rolul de procreare este ameninţat de ispita de a transforma darul natural al vieţii într-o invenţie culturală a morţii. Aceasta este insinuarea şarpelui, atât de şmecher şi inteligent, încât poate răstălmăci şi cuvântul lui Dumnezeu în dialog cu femeia. În mod contemporan, şarpele face o promisiune tipică oricărei încercări umane de a se realiza fără nici o referinţă la transcendenţă: este vorba despre o trăire veşnică (nu veţi muri), de a fi dumnezeu pe pământ (veţi fi ca Dumnezeu) şi de a-şi procura fericirea prin cunoaştere (veţi cunoaşte binele şi răul). Împreună, aceste trei visuri constituie pentru fiecare fiinţă umană tentaţia cea mai mare, aceea

18

MESAGERUL SFÂNTULUI ANTON mai-iunie 2012

de a elimina limitele proprii fiecărei creaturi, fondând familia pe un proiect care ţine de cultură şi nu de natură.

Sensul vieţii şi al familiei umane De fapt, şarpele dispare şi totul se joacă în interiorul conştiinţei persoanei umane: li se deschid ochii; femeia face un discernământ pentru propriul bine: vede şi începe să evalueze. Acesta este adevăratul păcat ce stă la originea tuturor celorlalte păcate şi alegeri greşite. Nu este dorinţa de a se realiza pe deplin prin dezvoltarea darurilor primite de la Dumnezeu, cât mai ales dorinţa de a decide în mod independent, fără ajutorul lui Dumnezeu, ceea ce este bine, ceea ce duce la fericire. Este ca şi cum Dumnezeu nu ar fi existat sau, dacă i se simte prezenţa, se fac alegeri împotriva Lui, deoarece este simţit ca o piedică în calea fericirii. Prin această alegere, orice fiinţă umană doreşte să devină „dumnezeu pe pământ”, arbitră asupra propriei vieţi şi a aproapelui, crezând că este capabilă de a oferi şi altora adevăratul sens al vieţii şi al familiei umane. Iată şi consecinţele acestui păcat făcut de amândoi, femeia şi bărbatul: se trece de la comuniunea respectuoasă şi primitoare la singurătatea care izolează şi duce la a se acoperi cu măşti, pentru a nu simţi ruşinea din cauza a ceea ce fiecare este cu adevărat, exprimat prin goliciunea primei perechi. Fragilitatea, slăbiciunea, limitele şi diversitatea sunt acum percepute ca periculoase şi ruşinoase, de aceea fiecare se apără cum poate mai bine, ascunzându-se sub masca frunzelor. Privind în ansamblu familia de azi, putem observa că atunci când ea se bazează doar pe principii culturale, pe ceea ce este la modă, ajunge de cele mai multe ori la efectele descrise de Cartea Genezei: soţii se acuză reciproc, se simt singuri şi plini de povara alegerilor greşite, încercând să se salveze sub masca lipsei de adevăr şi de autenticitate. Familia care încearcă să se consolideze pe principiile revelaţiei divine, transmite viaţa şi bucuria de a trăi, simţind binecuvântarea promisă de Dumnezeu celor care se lasă conduşi după planul său de fericire. Nu poate exista un alt sens al familiei, decât acela care se găseşte în natura umană, creată de Dumnezeu: este fericirea în relaţii de fidelitate şi în deschiderea faţă de darul vieţii. q


pagina tinerilor

Feţe ale timpului

Alois Gherguţ

Cu alte cuvinte, prietenia devine în timp o valoare în sine şi pentru sine, fiecare dintre noi însuşind-o şi interiorizând-o prin raportare la experienţele personale. Cu siguranţă, una din întrebările dificile la care mulţii nu gasim uşor raspuns se referă la identificarea celui mai bun prieten.

D

e-a lungul timpului au curs râuri de cerneală pentru a defini şi contura cât mai obiectiv şi operaţional conceptul de prietenie! Mărturisesc că am ezitat mult până să mă decid să scriu aceste rânduri despre prietenie – pentru unii pare un subiect desuet, obositor, plictisitor; pentru alţii o filosofare ieftină, o temă de reflecţie încă neepuizată. La urma urmei, prietenia, dincolo de o definiţie academică, capătă multiple accente subiective atunci când trebuie explicitată şi exemplificată. Cu alte cuvinte, prietenia devine în timp o valoare în sine şi pentru sine, fiecare dintre noi însuşind-o şi interiorizând-o prin raportare la experienţele personale. Aşa se face că pentru unii prietenia poate merge până la sacrificiul suprem (nu pot să nu invoc aici o imagine care m-a impresionat şi m-a marcat profund, dar care poate sugera sensul celor evocate anterior; într-o mare catedrală din Germania, devenită în ultimii ani un soi de loc de plimbare pentru turişti, am găsit într-o nişă oarecum izolată, un crucifix imens, sculptat în lemn, care prin expresivitatea feţei Răstignitului transmitea sentimentul de iubire şi prietenie în formele sale cele mai profunde şi mai autentice!). Pentru alţii prietenia se confundă cu interesul sau

Prietenia valoare în sine sau monedă de

cu câştigul pe seama celuilalt (după formula scopul scuză mijloacele). Între cele două repere situate la poluri opuse există o infinitate de moduri de manifestare a prieteniei, mai apropiate de o extremă sau de cealaltă. În altă ordine de idei, prietenia are şi valenţe terapeutice – adesea simţim nevoia unei prietenii care să ne reconforteze sau reechilibreze (primim chiar şi sfaturi în acest sens – dacă ai prieteni scapi de singurătate); când vrem să ne descărcăm sufletul apelăm la prietenii dispuşi să ne asculte. De partea cealaltă, ruperea unei prietenii poate atrage după sine durere, disperare, chiar ură! Cu siguranţă, una din întrebările dificile la care mulţii nu gasim uşor raspuns se referă la identificarea celui mai bun prieten (Spune-mi cine este prietenul tău cel mai bun?). Cu siguranţă marja de subiectivism este destul de mare în multe cazuri, dar sunt şi situaţii în care numirea se face instantaneu şi fără rezerve sau lungi deliberări. Astfel, în ceea ce mă priveşte, prietenul meu cel mai bun şi cel mai apropiat, de la care am învăţat să preţuiesc modestia, umilinţa, demnitatea şi disponibilitatea este şi va rămâne Sf. Anton de Padova. Niciodată nu mi-a reproşat ceva, nu m-a apostrofat, nu mi-a cerut justificări, nu m-a condiţionat, dimpotrivă, m-a ascultat şi m-a susţinut discret, dar cu multă generozitate în multe situaţii-cheie. Marele meu regret este că niciodată nu am reuşit să mă ridic la înălţimea aşteptărilor lui; şi asta chiar mă preocupă, mă consumă, mă nemulţumeşte. Iată un motiv serios să privesc la semenii din jurul meu şi să caut soluţii la frământările mele, adică să aplic modelul său după umilele mele posibilităţi. E o încercare

de a-mi arăta că-mi pasă şi că prietenia lui contează cu adevărat pentru mine. Momentul adevărului: Este prietenia o valoare sau un simplu cuvânt de dicţionar? Cine este adevăratul tău prieten? Te consideri prietenul cuiva? Pe ce te bazezi? Îţi poţi imagina viaţa fără prieteni? Epilog: Se spune că diferenţa de la extaz la agonie este comparabilă uneori cu cea de la prietenie la ură. Cu toate acestea prieteniile au fost, sunt şi vor fi permanent parte din viaţa noastră. Un lucru e cert, nu s-a găsit şi nici nu cred că e posibil să se afle vreodată unitatea de măsură a prieteniei; asta ar dezumaniza sensul acestui cuvânt. Prietenia nu se fabrică după reţete, nu se comandă în formule standardizate, nu se transmite ca un bun comun. Prietenia se dăruieşte, se oferă pe sine, se jertfeşte! q

MESAGERUL SFÂNTULUI ANTON mai-iunie 2012

19


pagina tinerilor

Feţe ale timpului

PR. BOGDAN EMILIAN BALAȘCĂ

Vinovăţie?

Nu omul stabileşte ce e bine. Nu inima şi nici inteligenţa sa. Şi nici chiar conştiinţa sa. Ci însuşi Dumnezeu! În funcţie de ce ne spune el (de Biblie), noi stabilim dacă ceva e bine sau e rău. Şi tot în funcţie de el putem să spunem cât suntem, sau nu, de vinovaţi.

C

ică dacă te scuzi prea des şi nu şti de ce, înseamnă că ai „ceva”. Ori ai prea mult bun simţ, ori eşti dereglat. Derutezi lumea. Încep ăştia să creadă că eşti prea sfânt. Sau că ai probleme cu capul. Şi, până la urmă… care-i problema? Orice om are din când în când un sentiment de vinovăţie. E normal. Probabil se simte vinovat pentru ceva. Dreptul lui! Numai să existe motive. Există însă riscul să te simţi vinovat fără motiv. Pur şi simplu aşa. Adică, ai tu ceva acolo… un motiv - două, însă ceilalţi nu te înţeleg şi de aia îţi zic „fără motiv”. În sinea ta însă tu eşti conştient şi sigur. Nemulţumit. Îţi reproşezi că nu ai făcut cum trebuie, ce trebuie. Sau că trebuia cumva… să fii atent, să

20

MESAGERUL SFÂNTULUI ANTON mai-iunie 2012

sau pacea adevărată! te implici. Că ai făcut greşeli, că ai zâmbit, te-ai bâlbâit, te-ai fâstâcit, etc. (Perfecţionist!) Şi-acum, în mod normal, te simţi cam vinovat. Normal?! Sigmund Freud, cel care a inventat psihanaliza, spunea că omul e adesea deranjat de un sentiment de culpabilitate. Condiţionat. Se simte vinovat pentru ceva: a încălcat o regulă; o normă; o lege; un principiu, sau orice alt ceva... Şi se comportă inhibat, cuprins de vină. Indignat de propria greşeală. Şi unii chiar se scuză des. Transpiră. Derutaţi. Şi caută ceva, să-şi liniştească conştiinţa. Pacea. Dar oare toţi pe care-i şti… chiar sunt aşa? Nu ai văzut tu oare oameni care fac prostii, greşeli, probabil infractori, sau chiar colegul tău, puţin pervers, şi care să nu simtă nicio vină? Cu siguranţă da. Sau invers: oameni care sunt cinstiţi şi sinceri, politicoşi, curaţi dar care totuşi să insiste şi să-şi ceară scuze? (pentru greşeli pe care nu le vezi) Probabil da. Şi-atunci?! Acelaşi Freud spunea că fiecare dintre noi are în el un „loc”, care se cheamă Supraeu (adică e o parte din sufletul tău). Acolo se adună reguli şi principii, legi, pe care noi le învăţăm. Le adunăm cu timpul. Unele sunt bune dar altele sunt rele. Şi în funcţie de acestea noi ne judecăm. Evaluăm: - am făcut ceva bun, atunci zicem că e ok, - am făcut ceva rău, atunci ne supărăm. Ne condamnăm. (Funcţionează, zic eu, corect. Şi de fapt aşa şi e.) Numai că ideea este alta: dacă ne fixăm prea multe reguli şi principii care să nu fie bune (probabil false sau greşite), ne vom judeca prin ele? Da. Însă vom fi mai duri cu noi. Perfecţionişti. Şi nu în mod corect, ci eronat. Ne vom mâhni şi nu putem zâmbi decât prin împlinirea lor. Iar dacă dimpotrivă, nu prea ştim de reguli şi principii şi credem că suntem mai „liberi” şi facem ce dorim,… atunci vom spune că avem un Supraeu „mai slab”. Adică… nu ne mai scuzăm! Nu respectăm. Nu salutăm. Şi s-ar putea să fim cumva mai…

(ups!) mai nesimţiţi. Şi nici aşa nu-i bine! Dar,… cum e bine? Vezi tu, nu omul stabileşte ce e bine. Nu inima şi nici inteligenţa sa. Şi nici chiar conştiinţa sa. Ci însuşi Dumnezeu! În funcţie de ce ne spune el (de Biblie), noi stabilim dacă ceva e bine sau e rău. Şi tot în funcţie de el putem să spunem cât suntem, sau nu, de vinovaţi. Exemplu: când ne spovedim. Nu o facem aşa… pur şi simplu, că am încălcat nişte principii personale. Şi ne simţim mai „nu ştiu cum”: împovăraţi şi vinovaţi. Supăraţi pe noi şi vrem să ne eliberăm. Nu pentru asta noi ne spovedim! (nu pentru „descărcare”!) Ci pentru altceva: că am păcătuit şi… nu l-am respectat pe Dumnezeu. Că am pierdut prietenia sa. (e altceva!) Că am stricat o înţelegere cu el. O alianţă. Iar pentru treaba asta noi simţim o vină! Ne pare rău (şi trebuie să ne simţim aşa). Dar în acelaşi timp trăim: o pace, o speranţă, o lumină. Că Dumnezeu ne iartă. Venim la el, pentru că ştim că este bun. E iubitor de oameni. Căci altfel… noi ne-am tot scuza… mereu. Dar nu lui Dumnezeu, ci Supraeului. Ne-am spovedi doar ca să ne mai liniştim şi nu să-l întâlnim pe Dumnezeu. De-aceea lumea câteodată e atât de tulburată. Deşi iertată, ea rămâne inhibată de propriile legi şi aşteptări. Îi vine greu să-şi ierte propria greşeală. Şi se condamnă insistent. În loc să fie luminată sau înseninată de împăcarea sa cu Dumnezeu. De pacea sa. Un dar fără condiţii, gratuit. Maica Tereza spunea că şi cel rău se foloseşte de rănile trecute. Te face să te simţi ciudat şi vinovat. Să crezi că este imposibil ca Dumnezeu să te iubească. Şi ştim că nu-i aşa. „Aceasta este un pericol pentru fiecare dintre noi - spunea aceeaşi Maică - şi este chiar destul de trist, pentru că se împotriveşte la ceea ce Isus vrea şi aşteaptă să îţi spună ţie. El te iubeşte mereu, chiar şi atunci când tu te simţi nedemn.” Iar când descoperi acest lucru… e cel mai minunat! Aceasta îţi aduce pacea ta! Adevărată. q


pagina tinerilor

Feţe ale timpului

Teodor Burnar

Triumful materiei? asupra spiritului

O

ccidentalii, observa un gânditor, cred că suntem un trup care are şi un suflet. Orientalii, dimpotrivă, cred că suntem un suflet care are şi un trup. Noi, creştinii, ştim că suntem un templu al Sfântului Duh, şi că viaţa noastră pământească, vremelnică, este cheia dobândirii Împărăţiei. Creştinul ştie că lumea sensibilă, cu multitudinea de senzaţii, experienţe şi posibilităţi pe care o oferă, nu-i altceva decât o anticameră a Adevărului, aşa cum ne va fi descoperit. „Acum, vedem ca într-o oglindă, în chip întunecos; dar atunci, vom vedea faţă în faţă. Acum, cunosc în parte; dar atunci, voi cunoaşte deplin, aşa cum am fost şi eu cunoscut pe deplin.” (1Cor 13,12) Însă dacă lumea, în esenţa şi perfecţiunea ei, face apologia Creatorului, civilizaţia este terenul de joacă al Diavolului. „Ţie îţi voi da toată stăpânirea şi slava acestor împărăţii, căci mie îmi este dată şi eu o dau cui voiesc.”, a fost promisiunea înşelătoare pe care Satana i-a făcut-o Mântuitorului. Această ispită s-a reverberat în toată istoria omenirii – stăpânire după stăpânire şi cuceritor după cuceritor au avut, preţ de o clipă, posesia iluzorie a lumii. Dar „ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă, dacă-şi pierde sufletul?”. Omul contemporan are certitudinea, falsă, că a câştigat lumea. Posibilităţile lui sunt aparent infinite: maşini mai

luxoase şi mai rapide, gadget-uri mai performante, îmbunătăţite într-un ritm ameţitor, distracţii atât de diverse, proiectate nu numai să alunge angst-ul, ci şi să îi sufoce până la anihilare spiritualitatea. Cât îi mai pasă utilizatorului de iPhone sau iPad de patimile şi răstignirea lui Iisus? Răspunsul e de bănuit şi, fără îndoială, dureros. Obişnuit să creadă în ce vede şi ce atinge, omul contemporan tinde tot mai mult să fie trup. Civilizaţia noastră este una a abundenţei şi a risipei. Coborând în cotidian, ajunge să frecventezi un centru comercial pentru a fi bulversat de oferta aproape nelimitată. Însă asta, dincolo de a ne aduce satisfacţie, ne aruncă în braţele disperării. Este o realitate a vieţii că, atunci când are prea multe opţiuni, omul o ia frecvent pe cea mai dezavantajoasă. În marile oraşe, fie că vorbim de Bucureşti, de capitalele europene sau de metropolele Americii, oamenii se confruntă cu aceeaşi problemă: au la dispoziţie mai mult decât au avut vreodată, dar toţi tânjesc după ceea ce nu poate fi cumpărat: iubirea, credinţa, sinceritatea, adevărul, de care s-au lepădat când comercianţii şi agenţii de publicitate le-au promis lumea, cu toată strălucirea ei. Hainele fine, accesoriile luxoase, casele vaste, petrecerile deşănţate, sunt tot atâţia zei falşi pe care ni i-am făcut în vremuri de prosperitate. În belşug, altarele

Omul contemporan are certitudinea, falsă, că a câştigat lumea. Posibilităţile lui sunt aparent infinite: maşini mai luxoase şi mai rapide, gadgeturi mai performante, îmbunătăţite într-un ritm ameţitor, distracţii atât de diverse, proiectate nu numai să alunge angst-ul, ci şi să îi sufoce până la anihilare spiritualitatea.

sunt stinse, spune un proverb. Dar opţiunea pentru material este o alegere falimentară. Iar dacă rata şomajului e la cote ridicate, rata materialismului şi a ipocriziei a depăşit cota critică. Şi asta ar trebui să ne îngrijoreze cel mai mult. Să aruncăm o privire pe stradă sau la televizor. Triumful materiei asupra spiritului, al simţurilor asupra sufletului, al vanităţii şi narcisismului asupra modestiei, pare complet. Însă el nu va fi niciodată complet câtă vreme pe lume va exista o mamă care îşi educă copiii întru Cuvânt, o soţie care îi rămâne credincioasă soţului, un prieten care nu îşi trădează fratele, o fecioară care rezistă tentaţiei unei lumi decadente. În planul minunat al lui Dumnezeu, un mugure de inocenţă este suficient să înlocuiască o lume de păcat. „Împărăţia mea nu este din lumea aceasta”, a spus Mântuitorul. „Asta-i nemaiauzit! Du-te în împărăţia Lui cu trenul sau cu racheta dacă poţi. Nu poţi!”, exclama entuziast marele gânditor creştin Petre Ţuţea. Eu aş adăuga: nu există nici o aplicaţie de iPad pentru intratul în Rai. Iată de ce, în pofida aparenţelor, spiritul va triumfa asupra materiei. q MESAGERUL SFÂNTULUI ANTON mai-iunie 2012

21


cultură şi societate

Feţe ale timpului

Adrian Popescu

A

m discutat recent cu un tânăr sculptor român, Dan Istrate, abia întors din Italia (după o fructuoasă ucenicie artistică, una care a durat câţiva ani, în atelierul unui maestru, la Carrara) despre Roma arhiecturilor baroce. Subiect în general cunoscut, unde numele lui Gian Lorenzo Bernini, sculptor şi arhitect prolific se impune de la sine. Cine nu a admirat Fântâna fluviilor, din Piaţa Navona, sau Ponte Sant’Angelo, ori Santa Maria del Popolo, ori Fântâna Tritonului din Piaţa Barberini, proiectată de acelaşi vizionar al scenografiei sacre şi civile? Bernini, favorit al papilor, Inocenţiu al X-lea, printre alţii, a luat cam tot ce se poate lua din marile comenzi ale Urbei, sublinia partenerul nostru de dialog. Adevărat, Roma e berniniană în mare parte, de pe la 1600 încoace azi, palate, pieţe, biserici. Nu le înşir pe toate, le cunoaşteţi. Altceva era la mijloc în discuţia noastră, destinul artistic al unui alt architect faimos, Francesco Castelli, zis Borromini, originar din Lugano, din nordul Cizmei, dintr-o familie de artişti, colaborator al prolificului Bernini, la Bazilica vaticană, printre altele, dar exact opusul marelui Bernini. Fire introvertită, instabilă, retractilă, Borromini este mereu depăşit de energia creativă a experimentatului Bernini. Nu doar, gloria şi recompensele, dar uneori, se pare, şi insuccesul, e drept efemer, stau pe creştetul acestuia. De pildă, ideea sa de a adăuga două, prea ambiţioase, campanile, care să depăşească faţada lui Maderno, la bazilica San Pietro, dăduse chix. Se fisuraseră ambele, terenul era destul de nesigur, din cauza vecinătăţii Tibrului, iar clopotniţele, bine demonstra contraexpertiza lui Borromini, care le desenase exact papei, se crăpaseră dintr-o excesivă înălţime. S-a renunţat la ele, desigur, ele ar fi trebuit să fie unde azi se află arcurile clopotelor, simetrice, la stânga şi la dreapta intrării... Fiasco, dar şi o revenire, îmi amintea Dan Istrate, fost student al lui Constantin Lucaci, artist inclus în colecţiile Muzeului Vaticanului, recent, unul foarte meritoriu, de vreme ce clujeanul luase nu de mult un premiu în Japonia. Bernini, ca să-şi răscumpere greşelile îşi va uimi contemporanii cu o lucrare celebră, „Extazul Sfintei Tereza” de la

22

MESAGERUL SFÂNTULUI ANTON mai-iunie 2012

Chestiuni romane Santa Maria Vittoria. Borromini? Acelaşi perdant în faţa lui Bernini, Castelli, zis Borromini un talent autentic, dar necompetitiv. Tipologic avem situaţia lui Victor Hugo şi a lui Rimbaud, a lui Alecsandri şi a lui Carlova. Boromini are opere arhitecturale excepţional de ingenioase, dar relative puţine. Este unanim admirat, mai ales, pentru cele trei biserici romane, vi le amintesc, Chiesa Nuova, San Carlino alle Quattro Fontane, Sant Agnese in Agone, ultima contrastează, stilistic, cu Fântâna fluviilor a lui Bernini, mai cu seamă că sunt faţă-n faţă în Piaţa Navona. Scoici, elipse, goluri, forme marine, uşor bizare, flacări încremenite, o lume rasucită, spirale, vârtejuri ascensionale traduc sensibilitatea unui artist abstrus. Borromini, sensibil la culme, instabil psihic, se va sinucide prada unui impuls vinovat de autosuprimare. Bietul Borromini, ai spune… Cu ceva vreme în urmă, la Liturghia solemnă de la San Pietro, Benedict al XVI-lea a vorbit, în predica sa despre „cattedra di San Pietro”, lucrarea în bronz a lui Bernini, a nu se confunda cu enormul baldachin tot de bronz, conceput tot de „geniul lui Bernini”. Ce zice Papa nu e ceva strict confesional, neuitând ca românii sunt ortodocşi, majoritar. Dar acordarea titlului de cardinal episcopului major unit Lucian Mureşan, petrecută cu o zi înainte, este tot un act supraconfesional, cred, iar steagurile tricolore, care se desfăşuraseră în mulţimea de pelerini, din Piaţa vaticană cu coloanele lui Bernini, erau ale întregii României, nu doar ale Blajului greco-catolic. Benedict al XVI-le insista, în omelia sa, asupra artei berniniene care-şi conduce pelerinul, sau vizitatorul, treptat, cu o iscusinţă minunată, de la intrarea în bazilica, spre

altarul din spate, deasupra căruia se află „tronul” amintit, după legenda aceasta ar fi chiar o parte din cel al Pescarului de oameni, alţii spun că tronul din lemn, provenind din secolul al IX-lea, s-ar putea să conţină fragmente din primele veacuri. Alţii că a fost tronul unui împărat, etc. Tronul amintit e o lucrare de artă, nu un tron propriu-zis, e „cattedra”, de unde catedră, iar patru masive coloane, aminteşte Papa, reprezentându-i pe Părinţii Bisericii Occidentale şi Orientale, adica Ambroziu, Augustin, pe de o parte, Ioan Gură de Aur, Atanasie, pe de alta, sprijină „catedra” strălucitoare. Deasupra ei se află o fereastra ovală, cu imaginea unui porumbel sacru, de unde lumina se revarsă supraabundentă asupra privitorilor. Benedict al XVI-lea interpretează arhitectura bazilicii în cheie profund creştină totul, de o actualitate vădită: „Fereastra absidei deschide Biserica spre exterior, spre întreaga creaţie, în vreme ce imaginea Porumbelului Sfântului Duh îl arată pe Dumnezeu ca izvor de lumină... Dar este şi un alt aspect de reliefat. Biserica însăşi e de fapt ca o fereastră, locul în care Dumnezeu se apropie de noi, vine la întâlnire cu lumea noastră”… Lumina o face transparentă lumea de aici şi pe cea de dincolo, fereastra nu izolează, uneşte, spune în esenţă Episcopul Romei. Dar, Pontiful roman spune, mai mult, „Biserica este locul în care Dumnezeu ajunge la noi şi de unde noi plecăm spre El”… Bernini devine, astfel interpretat, mai mult decât un scenograf al artei sacre, care transpune în travertin sau marmură visul universalităţii creştine, un inspirat. Borromini este anahoretul iluminat, solitarul straniu Bernini e plenitudinea creatoare. q


cultură şi societate

Feţe ale timpului

Ana Blandiana

D

e când am pregătit expozitia „Memoria ca formă de justiţie”, care a fost deschisă la Parlamentul European de la Bruxelles în octombrie trecut, am ştiut că ea va deveni o expoziţie itinerantă, care va purta în lume mesajul suferinţei noastre de după cel de al doilea război mondial, un mesaj ce prezintă, în egală măsură, mecanismele unui sistem politic, comunismul, şi o jumătate de secol din destinul poporului român, aflat sub dublă ocupaţie străină: cea a unei armate şi cea a unei ideologii. Funcţionând cu ura drept combustibil al istoriei, comunismul – de la represiune la manipulare – a fost un generator de suferinţă, ignorată de indiferenţa restului liber al lumii şi pe care acum o aducem ca pe o zestre patrimoniului european comun. Pentru că expoziţia prezentată la Bruxelles a fost o tulburătoare demonstraţie a faptului că şi suferinţa este un patrimoniu. Aşa cum în Memorialul Victimelor Comunismului şi a Rezistenţei de la Sighet este o sală care se numeşte „Basarabia în Gulag”, în expoziţia care prezintă Memorialul şi istoria pe care el o cuprinde, ţara de dincolo de Prut este prezentă în întreaga ei tragedie. Era firesc, deci, ca înainte de a-şi începe peripluul european

Memoria ca formă de justiţie

(prima ţară în care va fi itinerată în mai multe oraşe în cursul acestui an va fi Germania), să vrem ca expoziţia noastră să fie prezentată publicului din Republica Moldova. Data vernisajului de la Chişinău a fost aleasă, de loc întâmplător, 27 martie, ziua unirii Basarabiei în 1918 cu România. Mi-e greu să descriu emoţia pe fundalul căreia s-a desfăşurat la Biblioteca Naţională a Moldovei deschiderea de către primarul Dorin Chirtoacă a expoziţiei sosite din ţară via Bruxelles, în prezenţa unei numeroase asistenţe formate din istorici, scriitori, oameni politici, artişti, profesori, studenţi.

Gândit ca un moment profund simbolic, evenimentul a fost mult mai mult decât prezentarea rezultatelor ştiinţifice ale unor cercetări de istorie, a fost un tulburător act de justiţie prin care memoria intensă încerca să facă dreptate victimelor şi să celebreze eroii. Nici unde titlul expoziţiei (fragment din deviza Memorialului de la Sighet: Atunci când justiţia nu reuşeşte să fie o formă de memorie, memoria singură poate fi o formă de justiţie) nu a cuprins mai mult adevăr şi mai multă lacrimă. Întreaga zi de 27 martie a fost, de altfel, un şir de manifestări de implicare profundă în memoria natională, marea adunare a Frontului Naţional Democratic, desfaşurată în sala Ginta Latină, reuşind să topească într-un singur flux amintirea Gulagului, nostalgia victoriei pierdute de la 1918 şi comemorarea celor 200 de ani de durere şi umilinţă de la ocuparea Basarabiei în 1812 de către trupele ţariste. Ne-am întors de la Chişinău cu sentimentul că făcusem o călătorie în 1848, în patriotismul romantic şi entuziast al unor suflete necuprinse încă de indiferenţa globalizată şi de uscăciunea contemporană. Expoziţia noastră, după mai multe săptămâni în capitală, îşi va continua drumul prin alte cinci oraşe ale republicii, pentru ca să se îndrepte apoi spre Europa, acea Europă sperată cu ardoare şi care, în cel mai frumos vis, se numeşte la Chişinău România. q MESAGERUL SFÂNTULUI ANTON mai-iunie 2012

23


cultură şi societate Alexandru Cistelecan

Feţe ale timpului

Aurel Hancu

un poet al credinţei

P

ărintele Aurel Hancu (preot grecocatolic la Tîrnăveni) a debutat (cu Povara de albastru, 1993) însoţit de binecuvîntarea lui Ioan Alexandru. Marele poet creştin care a fost Ioan Alexandru zicea despre poezia confratelui de vers că aceasta e „limpede, strunită cu har, cu o ţintă precisă /…/, prinos de bucurie şi recunoştinţă adusă lui Dumnezeu”. Cum a fost la-nceput, aşa a rămas poezia lui Hancu şi mai apoi, atît în cîntecele mariane (dar nu numai) din Lacrima Madonei (2000), cît şi în Iubire din iubire (2002), Îngerul din vitralii (2005) sau în ineditele botezate Acasă din volumul Omnia mea (2011), care strînge toată creaţia poetică şi de cugetare (din volumele de aforisme, şi ele destul de poetice). Aurel Hancu e un poet de fervenţă şi pietate, în umbra deasă a imnografiei lui Alexandru, trasă, la el, în preţiozităţi şi în fioruri iluminate. Din Ioan Alexandru vine şi chemarea retoricii de amvon, turnura de didahii versificate a multor poeme. Prin el se filtrează şi ardelenismul, cu nostalgii rostite în cadenţe coşbuciene, dar şi cu infuzii blagiene sau de altă natură „ardeleană” (exclusiv ardeleană, dintr-o exagerată pietate poetică localistă). Religiozitatea şi ardelenismul (care merg împletite în toate volumele) i-au fost recunoscute, de altminteri, de îndată ca note generale. Poet al credinţei, trăită mai curînd prin smeriri decît prin fervori şi parcurgînd, pe scurt, aproape tot cursul poeziei ardelene, Aurel Hancu e un devotat al tradiţiei. El o ia de la Goga, îngînînd cu sfială imnica evocativă a acestuia, pe aceleaşi teme şi în aceeaşi cadenţă a pietăţii (şi a versului): „La sînul tău se-nvaţă orice zbor/ şi-oricărui vis îi pui în cale-o stea/ poruncă neclintită şi izvor/ eşti împlinirea celui care vrea// sub braţul tău cresc tinere lumini/ cum aurul sporeşte vara-n spice/ cînd floarea face ochii mai senini/ şi rodului lucrarea i-o prezice” etc. (Dascălul). Popasul blagian, inclusiv cu decalcuri de topică, e unul obligatoriu: „Cade ploaie, cade foaie/ greu e gîndul şi

24

MESAGERUL SFÂNTULUI ANTON mai-iunie 2012

te-ndoaie// stele-n ceruri, stele, stele/ gîndu-i flacără cu ele//…// focuri ard bătrînen vatră/ greu e gîndul ca o piatră/ marea se foieşte-n spume/ ca şi gîndul fără nume” (Fără nume). Poezia de strană a lui Ioan Alexandru, întoarsă în catehism şi în „exegeza” de predică a simbolului, e şi ea o linie mereu reactivată, Aurel Hancu fiind preot şi în poezie, nu doar în civilie: „/…/ sărutul pune-n haos armonie/ şi sens el dă ca să învingă Totul/ cu el se logodeşte-n poezie/ şi prin el viaţa-şi dobîndeşte rostul// sărutul este axul de geneză/ e uvertura unei lumi curate/ Iubirea-n el veghează/ în dăruire, pace, bunătate.// Pieire e-n sărutul laş şi vinovat/ respinge-l ca pe-o gravă rătăcire/ respinge-l ca să nu fi apostat/ şi fii convins că nu e din iubire” (Sărutul). În fine, spre a ajunge la capătul acestui curs scurt al poeziei ardelene, dăm şi peste elegia iluminată a lui Ion Horea, ea însăşi torcînd un fir blagian: „/…/ vatră blîndă de lumină/ te-ai retras în ţintirim./ Plînge clopotu-n vecernii/ cînd sub geana ta venim//…// dacă e dureren lume/ dacă toate-n lume pier,/ Subpădure, vei rămîne/ acolo sus la Domnu-n cer” etc. (Subpădure). Docil ucenic al ardelenismului smerit şi înfiorat, cîntăreţ după canoane impuse de celebrităţile transilvane, Aurel Hancu e un fervent declarativ. Într-un fel, poezia lui e simptomatică pentru criza limbajului de venerare, pentru distanţa dintre fervoare şi şansele expresive ale acesteia. Intensităţile şi febrele se rostesc doar în exclamaţii, iar redundanţa ţine loc de incantaţie: „Tu eşti Creatorul meu/ Cel mult iubit, Cel mult iubit!/ Tu eşti dar infinita Dragoste/ În Tine dar mă regăsesc, mă regăsesc!//…// Şi Te iubesc şi Te iubesc/ acum şi orişicînd, acum şi orişicînd” etc. Poetul are, fără îndoială, un temperament mistic, se avîntă uşor şi se aprinde instantaneu. Dar acest temperament de fervent se declină în stricte versuri de strană: „Mai presus, mai sus de fire,/ Tu eşti dor, Tu eşti Iubire!// Tu eşti Dumnezeul Sfînt,/ pururi Te iubesc, cîntînd!” etc. Anton Rus le consideră

„rugăciuni literare”, deşi ar fi poate mai corect să fie numite rugăciuni „literaturizate”. Căci pe portative literare, sentimentale pînă la melodramatism, sunt puse mai toate invocaţiile: „Măicuţa mea, îţi scriu/ cu slove prea stîngace şi puţine./ Măicuţa mea, te rog/ primeşte un mesaj/ din valea cea de lacrimi şi suspine” (Măicuţa mea). Lacrima Madonei nu-i, de fapt, un lacrimariu şi cu atît mai puţin o replică la Acatist sau la alte imnuri mariane, ci o culegere de pricesne şi meditaţii amestecate cu imnuri pe alte teme (cum e cea a tinereţii, de oarecare redundanţă şi în volumele următoare: „Frumoasă eşti, tinereţe -/ ai aripi de îngeri;/ frumoasă eşti, tinereţe,/ o, cîtă visare şi frîngeri…// Frumoasă eşti, tinereţe -/ visezi nemurirea;/ toate corzile-ţi cîntă/ iubire, iubire, iubirea…” – Frumoasă eşti, tinereţe). Cel mai la îndemînă îi vine însă lui Aurel Hancu poezia de amvon, sfaturile de mîntuire: „De vreţi să vă salvaţi copiii voştri,/ voi, mamelor, sporiţi în cer a lor comoară,/ ca ei să crească nevinovăţia/ şi numărul acelora care adoră” etc. (Mamelor). În revenire frecventă sunt şi temele greco-catolice, cu recuzită de pietate şi emfază: „Văd masa larg întinsă la Altar/ şi spuma românimii transilvană -/ sunt toate spiritele strînse iar,/ este aicea Şcoala Ardeleană.// O, Blajule, renaşti în calendar/ precum pasărea Phoenix din cenuşă,/ deschis e Ceru-n haruri după har/ şi poarta împlinirii e deschisă” etc. (Mica noastră Romă). Teologic vorbind, Hancu e un paulinian, premiind, între toate virtuţile, iubirea şi dedicîndu-i poem după poem: „Iubire, forţă neînvinsă,/ mai tare eşti ca moartea,/ eşti mai presus de toate/ şi cin-te află ştie/ că nu e părăsit pe lume,/ că dăinuie în timp şi dincolo de timp” etc. (Iubirea). Din păcate, estetica rămîne mai totdeauna una de epitet şi exclamaţie, iar uneori ritmul ales ruinează el însuşi solemnitatea şi gravitatea ritualice ale temei: „Plînge Maica-n cimitire/ căci pămîntu-i plin de morţi/ şi ne-ndeamnă la iubire/ pînă nu-i tîrziu de tot.// Ne mişcăm dar suntem morţi.// În păcat ne-am afundat./ Convertire, convertire // ne ��ndeamnă ea pe toţi.” etc. (Lacrima Madonei). Poezia lui Hancu are exact atîta tensiune cîtă poate aduce cu sine exclamaţia (cam) neprelucrată. q


cultură şi societate

Feţe ale timpului

Gheroghe A.M. Ciobanu

U

ndeva, personajul complex al lui Goethe – Faust – exclamă că în fiinţa sa, sălăşluiesc două suflete, unul împingându-l înainte, către viitor, iar celălalt, înapoi, înspre trecut. Două sensuri antitetice, simetrice şi simultane, aşa precum, tot lângă noi, mai coexistă o astfel de extrapolare: mereu în sus, spre cer, dar şi înspre Pământ, în jos. De la „Firul de iarbă”, sau „Codrii de aramă”, la care totul „creşte” spre cer, la gravitaţia Terrei, ce „cheamă” ca totul să „cadă” spre ea. Un Dedal şi un Icar, plecaţi amândoi spre „sus”, dar cu destine diferite, la fel cum, în mitologia carpatică, ciobanul din „Mioriţa” năzuieşte să se contopească, metaforic, cu spaţiul cosmic, în vreme ce „Meşterul Manole” zboară de pe zămislita de el Mănăstire, dar se prăbuşeşte, contopindu-se cu ţărâna. Cauzele înălţării sau căderii pot fi sacre – Isus ca înălţare, sau unii îngeri în cădere – şi umane – de la Colonadele antice şi până la „Coloana” lui Brâncuşi sau Turnul Eiffel. În rândurile noastre, vom zăbovi la verticalitatea columniană. La început, un mic popas, făcut în noaptea existării noastre. Acele „înălţări” spre cer, nedescifrate încă şi care, fără finisajul artistic de mai târziu, se constituie în colonadele primitive, aflate la Stonehenge. În altă parte a planetei, pe „Insula Paştelui”, vă invităm să rămâneţi din nou uimiţi, de acel „Areopag” misterios, acel grup statuar, dăltuit de „mâna omului”, care priveşte orizontul, cu ochi ciudaţi, dar năzuind, prin înălţimea lor, şi cerul. Un alt poem al verticalei, doar a naturii şi cu sens icarian, sunt acele spectaculoase prăbuşiri de ape înspre jos – cascadele – ce par a fi mari fluvii care, nu se duc la vale, precum celelalte, ci năzuiesc spre miezul cel adânc al Terrei. Şi, tot ca o cascadă, de ce nu, s-a scufundat, odinioară, deloc şuvoi, ci continent, acea mult legendară „Atlantida”. Dar grupul de balet, în doi, o stalactită şi o stalagmită? Întorşi la zorii fiinţării noastre, deacum şi zborul, ca şi prăbuşirea, sunt redate prin întruchipări umane, zămislite, mai întâi, în gândire şi transformate, apoi,

„Quo vadis … Columna?”

de către „Homo”, în daturi reale. Fie ca uz, fie simbol, toate poartă amprenta duală a acestuia. În vreme ce clorofila vegetală năzuieşte spre un „sus” verticalic, iar protoplasma animalieră „bătătoreşte” Terra înspre „jos”, fiinţa omenească şi prin vibraţia neuronică şi prin neegalata-i făurire, îmbină, „colonadic”, pe amândouă. Un „sapiens” şi-un „faber”, împreună. Cu finalitatea practică, pornindu-se de la „stâlpii” aşezărilor umane, s-a ajuns la „coloanele” antichităţii, egiptene, eline, latine, germane, simple sau duble, exterioare sau de interior, însumate, mai târziu, în zidiri arhitecturale, unele din ele devenite modele stilistice: doric, ionic, corintic. În timp, s-au metamorfozat în turnuri diferite, de la cele ale catedralelor, la tehnologice şi ajungându-se la verticalele sofisticate ale rampelor de cosmodrom, de la tuburile de orgă, la turnurile de emisii tele-video. Chiar şi broderia cu nervuri a stâlpilor de înaltă tensiune, năzuieşte spre cer. Dacă, la început, ele se alăturau la o zidire, mai încoace, însăşi aceste clădiri le repetă la „macro”, rezultând o „arhitectură în colonadă”, precum internaţionalele

„zgârie-nori” sau recenta „zgârie-cer” din Dubay. Deşi funcţionale în esenţă, toate aceste plăsmuiri, au şi o „încărcătură” artistică. Cu şi mai mult estetism în ele, sunt acelea epurate total de practicismul cotidian. Să amintim, astfel, străvechea „Columnă a lui Traian” cu personajul dac, cel principal: Decebal, acel „crâng” de coloane, ordonat şi simetric, din Piaţa „San Pietro” a Romei, apoi „cvartetul” geometric de la Taj Mahal, precum şi uriaşa revărsare de monumente în sine a planetei. Pornind de la „Erechteionul” grec şi trecând la „Domul” din Milano, ne întâlnim cu acele „Colonade-cariatidă”, ce culminează cu întruchiparea sculpturală a „Madonei de la Assisi”, sau acele simbolice „cruci” de pe câteva vârfuri de munte. Încă puţin şi ajungem la Brâncuşi, la metafizica sa creaţie: „Coloana Infinitului”. Un gând fugar, despre cutezătoarea Verticală, ce nu e numai „zbor” la cer, sau o „chemare” izvorâtă din Pământ, ci o „Polifonie armonică”, a tuturor orizonturilor Lumii. Un „Axis Mundi”, resfirat la nesfârşit. q MESAGERUL SFÂNTULUI ANTON mai-iunie 2012

25


cultură şi societate

În faţa alegerilor

Nicolae Prelipceanu

Î

n anii comunismului, lumea românească, probabil şi celelalte supuse teribilei încercări, era amestecată. Oameni care urau aproape pe faţă regimul trăiau alături de alţii, care păreau să fie foarte mulţumiţi. Păreau pentru că numai Dumnezeu ştie ce era în sufletul lor. Dar erau şi mulţi alţii evident convinşi de falsele adevăruri ale bolşevismului, propagandişti ai acestuia, duşmani de moarte ai oricărei alte forme de guvernare, democratice în primul rând. La 22 decembrie 1989, mulţi dinre noi am crezut că apele se vor separa, începând de atunci înainte, şi vor rămâne de o parte, stingheri şi spăşiţi, toţi activiştii şi propagandiştii regimului comunist, toţi securiştii şi torţionarii, toate cozile de topor, în timp ce noi, toţi, ceilalţi, cei care urâsem sincer, în sinea noastră cei mai mulţi, puţini pe faţă, vom putea să trăim într-o lume mai bună şi mai curată, care să fie numai a noastră. Nu ştiu de ce fac acum apel la această amintire îndepărtată, care s-a spulberat de mult de tot, când ne-am trezit, sideraţi, cu foşti torţionari în Parlament, alături de cei pe care-i chinuiseră şi cu foştii propagandişti ai politicii PCR în fruntea mişcării pretins democratice.

26

MESAGERUL SFÂNTULUI ANTON mai-iunie 2012

O lume amestecată Ideea că lumea ar putea fi separată, aşa cum a separat Dumnezeu apele de uscat, atunci, la început, era una naivă, derivată în orice caz din educaţia socialistă, care propaga albul şi negrul, când totul era cenuşiu, amestecat, tocmai spre a crea confuzie. Romantismul trecuse şi rămăsese ideea falsă a eticii şi echităţii socialiste, cea a celor două lumi, singurele posibile, opuse, lumea comunistă, bună, şi cea capitalistă, rea, duşmanul celei dintâi. Numai că acum cea bună devenise rea şi cea rea bună. Nimeni n-ar fi vrut, atunci, să recunoască faptul că multe dintre cele ce le credeam şi încercam să le facem clare derivau tocmai din teoria căreia ne opuneam. Dar iluzia n-a durat mult, au venit evenimente care ne-au demonstrat că am scăpat de unii ca să dăm de alţii, tot de pe-acolo emanaţi. Dincolo de politică, însă, eliberarea de canoanele comunismului când, vorba ceea, tot ce nu era interzis era obligatoriu, a dezlănţuit o ofensivă a banului şi a celor care-l manevrează,

fără precedent pe aceste margini de Europă. O ofensivă a afacerilor necurate care a dus unde a dus, la o ţară sărăcită, cu oameni sfidător de bogaţi, faţă-n faţă cu cei mulţi, care mor de foame. Să fim bine înţeleşi, nu contest nimănui dreptul de a se îmbogăţi în urma unei idei de afacere sau a unei invenţii cumpărată de toată lumea, sau a unei abilităţi ieşite din comun. Dar când toate averile mari sunt rodul unor încălcări mai mult sau mai puţin flagrante ale legii, când toate s-au făcut prin protecţie politică dacă nu direct prin corupţie, atunci să mă ierte Dumnezeu: ce capitalism mai e ăsta? Pe la începuturile acestei frenezii descreierate, un domn care între timp a ajuns pe primele locuri în clasamentul marilor averi româneşti ne asigura că numai proştii nu se îmbogăţesc şi în acelaşi timp că politica nu are nimic a face cu morala. (Probabil că, în secret, credea acelaşi lucru şi despre afaceri.) Două afirmaţii care spun tot despre categoria oamenilor de afaceri


În faţa alegerilor şi a celor care-şi zic politici, de fapt tot de afaceri, murdare, din România. Din când în când circulă şi pe la noi legenda afacerilor făcute pe încredere reciprocă, pe cuvântul dat şi alte asemenea basme occidentale. Ia încercaţi cu vreunul dintre „regii asfaltului” sau alţi „regi” de teapa lor şi o să vedeţi că vă veţi căi urgent. Ce cuvânt dat? Ce încredere? Minciună şi jaf la drumul mare, asta e legea marilor afacerişti din România de azi. Aceasta e cealaltă lume, nebănuită încă în anii regimului comunist, care ţinea pornirile rapace sub capac, provocând prin căderea sa un triumf al lăcomiei şi al necinstei cum rar cred că s-a mai întâlnit chiar pe aceste meleaguri, mereu expuse exceselor de acest fel. Şi atunci, lumea e mult mai amestecată decât ni se părea în primii ani după căderea regimului comunist, atunci când torţionarul stătea cot la cot cu victima în Parlament. Acum, în general, şi victimele şi torţionarii s-au cam dus, fie au murit, fie sunt prea bătrâni ca să mai candideze şi apoi a apărut generaţia nouă, flămândă şi rapace, care nu mai tolerează nici un fel de şovăitori. Acum au apărut aceşti clienţi, un fel de hiene care sfâşie tot ce a mai rămas din economia românească, făcându-şi parte propriei lor lăcomii. Iar mulţimea care alege nu se uită cum şi când s-au îmbogăţit aceştia fără măsură, le crede minciunile şi îi alege încă o dată. Un politician cu minte de adolescent şi cu gusturi de dictator care bate pasul de gâscă pe la parade, îmbogăţit în timpul unor mandate de ales, este mereu aclamat de alegătorii săi şi nici unul nu se întreabă cum şi mai ales prin ce mijloace a ajuns ăsta atât de bogat în atât de scurt timp. E drept, se mai fac

azi mari averi fulgerător, cum e aceea agonisită peste noapte de inventatorul facebook-ului, dacă nu mă înşel, sau destul de repede, cum e cea a lui Bill Gates, numai că bogaţii noştri nu au avut altă idee decât să înşele statul sau pe cine s-o nimeri. Asta e invenţia lor, care nu se vinde, dar care i-a îmbogăţit. S-au plătit pe autostrăzi bani cât pentru a termina toate lucrările şi niciuna nu e gata, lucrările merg de parcă le-ar face melcii, se plătesc bani cu nemiluita şi pentru altele care nu se fac şi nimeni nu se întreabă de ce să-i mai voteze o dată pe ăştia. Mergem cu toţii la vot ca vitele la tăiere şi pe urmă aşteptăm să cadă securea. Visez o zi de alegeri când nimeni să nu se ducă la vot, în afară de cei care candidează, care n-au cum să se solidarizeze cu noi, şi să le demonstrăm astfel cât de mult îi preţuim, precum şi că am înţeles ce-i mână pe ei în lupta politică şi nu mai servim. Visez, dar ca toate

visele, nici ăsta n-o să se împlinească niciodată. Cineva o să spună că e mai bine să ne ducem la vot şi să-i trântim de să le ţiuie urechile. Vedeţi, aici ne încurcăm, pentru că se vor găsi destui care să creadă că patriotul şi umanistul ăla, îmbogăţit din afaceri cu televiziunea, nu invenţii, nu, de alt tip, care se dă jos din Rolls Royce, le vrea binele şi o să le dea. Să ne dea, ăsta e visul nostru, al alegătorilor. Şi atunci încep să înţeleg de ce nu merg lucrurile în ţara asta. Pentru că suntem amestecaţi nu numai cu cei de mai sus, securişti, bişniţari fără scrupule, ci şi cu pomanagiii care nu înţeleg că tot ce pot să ne dea politicienii ar fi legi drepte şi care să favorizeze afacerile curate, munca cinstită, nu câte-o pungă cu mălai, ulei şi făină, o dată la patru ani, că oricum e prea rar şi prea puţin. Dar pentru că altă lume noi nu avem, în afară de asta, aşa cum e ea, amestecată, poate că ar trebui să ne gândim mai intens la ea şi la metodele prin care am putea să o aducem cât de cât la acelaşi rang, dacă nu şi nivel, cu modelele noastre occidentale, cele care au stat totdeauna în faţa românilor dornici să-şi modernizeze ţara, încă de la 1848 încoace. Nu avem de ce „să trecem la plebicist”, vorba lui Caragiale, că de la 48 a început civilizaţia română modernă, constant cu privirile spre vest. În ciuda intervenţiilor brutale şi arbitrare ale estului, inclusiv a lungii traversări a deşertului comunist. Şi după o atât de lungă absenţă din sistemul democratic, cu alegeri libere, poate că n-ar strica dacă am lipsi o dată, deliberat, pentru a demonstra ceva. q MESAGERUL SFÂNTULUI ANTON mai-iunie 2012

27


cultură şi societate

Ofensiva primăvăratică

Cristina Dascălu

Despre Afghanistan, ceva de bine... opintit „Ofensiva primăvăratică” a fost lansată de talibani în Afganistan pe la mijlocul lunii aprilie. Şase atacuri coordonate au zguduit Kabulul şi împrejurimile. De data aceasta nu numărul victimelor a impresionat, ci faptul că această ofensivă „simbolică” a demonstrat că şi locurile considerate cele mai sigure rămân totuşi vulnerabile. În acest context, la Bruxelles, se organizează conferinţe pentru a arăta şi un alt chip al Afghanistanului faţă de care media dă dovadă de cecitate, după cum deplâng organizatorii.

Î

n timp ce presa de peste tot vorbeşte de erorile soldaţilor occidentali pe teritoriul afgan, de la urinat pe cadavrele localnicilor, la dat foc la zeci de Corane şi împuşcat şaisprezece civili în mijlocul nopţii, Willy Fautré, directorul ONG-ului Human Rights Without Frontiers încerca să convingă un public tânăr că în Afganistan se mai întâmplă şi altceva. A citit două pagini de variaţiuni pe aceeaşi temă: drepturile femeilor a fost reîntărit şi procentul de şcolaritate a acestora a urcat la 40% din 2001 încoace. Combaţi marasmul afgan descris de media cu atât? În cadrul aceluiaşi eveniment a luat cuvântul şi ambasadorul afgan pe lângă UE şi în Belgia, Homazoun Tandar. Pe un ton emfatic a amintit

28

MESAGERUL SFÂNTULUI ANTON mai-iunie 2012

că are o serie de reproşuri la adresa occidentalilor care au rămas pasivi prea mult timp la imundiţia din Afganistan, când „populaţia se hrănea cu iarba munţilor” şi că trebuie împiedicată „pakistanizarea Afganistanului”. Cu alte cuvinte, se poate şi mai rău.

Mai sunt multe de făcut Un alt vorbitor a subliniat că trei lucruri sunt esenţiale astăzi pentru Afganistan. În primul rând, schimbarea percepţiei negative a acestei ţări în lume. Când spunem Afganistan, mai toţi, fără greşeală, avem în cap ca primă imagine un taliban cu puşca în mână. Mai apoi, întărirea societăţii civile, nu numai a armatei, pentru că cetăţeanul ar trebui să se afle în rolul principal. Totodată, o media independentă este indispensabilă. Strategie în trei puncte cu câte şanse de izbândă în viitorul apropiat?

Angajamentul NATO NATO este prezent pe teritoriul afgan din 2001 cu peste o sută de mii de soldaţi la ora actuală. În 2014 ar trebui să asistăm la retragerea trupelor. Însă nu o retragere completă după cum subliniază Nicholas Williams, membru al NATO. Alianţa nord-atlantică va rămâne prezentă şi mai departe, având două obiective principale: asigurarea unei instruiri de înalt nivel a forţelor naţionale afgane şi sprijinirea luptei împotriva corupţiei. După cum spunea acelaşi vorbitor: „NATO nu poate să construiască sistemul juridic al Afganistanului, dar poate livra resursele necesare şi nu suntem singuri acolo”.

Până în 2014, tot teritoriul afgan se va afla în perioada de tranziţie. O prevedere ambiţioasă? Una peste alta, efortul de a transmite societăţii civile ceva de bine despre Afganistan, unde nu este război, ci insecuritate (!?), după spusele ambasadorului, a eşuat în mare parte. Lucrul bun este c�� după această conferinţă or fi fost câţiva care au plecat acasă cu gândul că probabil nu armata ar trebui să fie răspunsul unic la criza afgană, ci că factorul schimbării poate fi introdus prin alte albii, ca de exemplu, societatea civilă. q


mulțumesc, sfinte Anton! Dragi cinstitori ai Sfântului Anton,

După cum aţi observat revista noastră, Mesagerul Sfântului Anton, are o nouă rubrică, dedicată exclusiv mulţumirilor şi recomandărilor faţă de Sfântul Anton. Mulţumirea e semnul unei alte cereri, unei alte rugăciuni, după cum se ştie. De multe ori am primit ajutorul Sfântului Anton, am simţit sprijinul său în încercările zilnice, am găsit alinare în necazurile vieţii, am aflat soluţii la problemele noastre. Însă nu am avut oportunitatea să îi şi mulţumim cum se cuvine lucrării sale continue. Începând cu acest număr, revista Mesagerul Sfântului Anton vine în sprijinul mulţumirilor şi recomandărilor dumneavoastră. Aşadar invităm pe oricine doreşte să-i mulţumească sau să se recomande Sfântului Anton, să ne trimită prin poştă pe adresa redacţiei o fotografie, numele şi motivul pentru care îi mulţumeşte sau i se recomandă Sfântului Anton. Recomandat este să ne scrieţi pe adresa de email (mesagerul@ofmconv.ro): unde să trimiteţi o fotografie a dumneavoastră (cu extensia .jpg), iar textul separat într-un document word. Vă mulţumim. Acțiunea Catolică din parohia Sf. Anton de Padova, Pașcani. Dorim să aducem mulțumiri Sfântului Anton de Padova care ne ocrotește și ne ajută mereu în deciziile pe care le luăm. Când am întâmpinat dificultăți am reușit să ne ridicăm, când ne simțeam singuri cineva ne era alături. Te rugăm Sfinte Antoane nu ne părăsi, ajută-ne să fim buni unii cu alții, să iertăm, să sperăm și să ne îndeplinim zi de zi datoriile față de Dumnezeu. Mulțumim sfinte Antoane, mulțumim!

Maria Alexandra Netedu, Buruienești! O experienţă pe care am trăit-o în familie, aş putea spune o încercare pentru noi, m-a făcut să conştientizez că toate rugăciunile încredinţate acestui sfânt făcător de minuni, Sfântul Anton, s-au reunit într-una singură. În acel moment simţeam că toţi ne aflăm la o răscruce de drumuri. Când conştiinţa mea a învins instinctele am spus: ”Sfântul Anton ne va ajuta să găsim calea!” A fost de ajuns să spunem novena în cinstea lui, fiind zi de marţi, iar în final: ”Sfinte Antoane, roagă-te pentru noi!” Și parcă o putere divină a coborât asupra familiei. Acum lucrurile sunt clare. Nu mai există urmă de îndoială că minunea a fost de la el. Îți mulțumim Sfinte Antoane!

Silvia Birta, Baia Mare. Mulțumesc Sfinte Antoane pentru ajutorul dat, ca să-mi găsesc punga pierdută, în care aveam două cronici și lectio divina.

Sfinte Antoane drag, îți sunt recunoscătoare toată viața Sf. Antoane, în tinerețea mea am aflat că ești Sfântul Minunilor și am apelat la mijlocirea ta pentru un soț bun. Și nici nu am terminat novena de 13 marți și l-am cunoscut pe soțul meu și ca Sf. Anton să-mi arate că a fost mijlocirea lui, pe soțul meu îl chema, cum altfel, decât Anton! Îți mulțumesc Sf. Antoane!

Maria, Lucica și Ioan Heres din localitatea Baia Mare. Îți mulțumim Doamne, că ni l-ai dat pe sfântul Anton, că putem apela la ajutorul tău prin mijlocirea lui, deoarece pe tot parcursul vieții noastre, am putut simți ocrotirea și prezenta sa.

Un grup de 46 de copii, cu ocazia Primei Sfinte Împărtășanii, din Parohia Luizi- Călugăra. La sfârșitul Sfintei Liturghii, cu ocazia primirii pentru întâia oară pe Isus în Euharistie, părintele paroh, a consacrat grupul celor 46 de copii mijlocirii și ocrotirii sfântului Anton de Padova, printr-o rugăciune specială, cerând de la acest mare făcător de minuni pentru acești 46 de copii și familiile lor ocrotire, binecuvântare și ajutor în viață.

MESAGERUL SFÂNTULUI ANTON mai-iunie 2012

29


provincia franciscană

frații franciscani

pr. sebastian diacu

Apariție editorială:

sfântul francisc de assisi și Franciscanii din România

Lucrarea științifică a pr. conf. dr. Antonel-Aurel Ilieş, Sfântul Francisc de Assisi şi franciscanii din România. Provincia franciscană conventuală „Sf. Iosif“ (Serafica, Roman, 2012, 502p.) tipărită în timpuri de pace, prin harul lui Dumnezeu, căruia trebuie să-i fim recunoscători pentru toate, asemenea Sfântului Părinte Francisc; surprinde principalele momente ale dezvoltării Misiunii şi Provinciei Franciscane din România (prefața).

A

utorul, evocând motivațiile sale determinate de mulțumirea adusă tuturor franciscanilor implicați în evanghelizarea misionară a Bisericii actuale din România între secolele XIII-XXI, ne invită să-i cunoaștem îndeaproape prin paginile acestui studiu istoric echidistant, structurată în 15 capitole. În Francisc de Assisi şi franciscanii (cap. I, p. 15-33), autorul ne oferă o sinteză punctuală şi liniară cronologic şi statistic, precum și o invitație călăuzitoare adâncirii evenimentelor majore interne sau externe cu care sau confruntat franciscanii de-a lungul vremii. Misiunile franciscane pe meleagurile româneşti de la începuturi şi până la 1895 (cap. II, p. 35-70), descrie Primele misiuni franciscane pe pământ românesc, trecând de la istoria simplă și curgătoare a franciscanilor și a principatelor românești din secolele XV-XVI, la cea a Misiunii franciscane

30

MESAGERUL SFÂNTULUI ANTON mai-iunie 2012

conventuale din România sub conducerea Congregaţiei De Propaganda Fide până la 1895, cu seria celor 46 de prefecți apostolici rezidenți la Constantinopol (1629-1650) sau în misiunea din Principate (1650-1700); prezentarea se încheie prin seria de Episcopii şi prefecţii apostolici ai Misiunii Fraţilor Minori Conventuali din Moldova (1808-1884), cu sediul la Bacău. Autorul ne vorbește și despre Activitatea literară a franciscanilor până la 1895, catehisme și multe publicaţii începând din 1677, utile misionarilor şi a credincioşilor. Înfiinţarea Provinciei Sf. Iosif şi proto-conventelor sale până la 1948 (cap. III, p. 71-105) descrie strădaniile şi eforturile misionarilor italieni în vederea consolidării statutului juridic al viitoarei Provincii franciscane din Moldova, descriere însoțită de o serie de copii ale unor documente bisericeşti oficiale ale vremii și un istoric al fiecărui proto-convent, cu lista preoţilor franciscani care au activat aici până la suprimarea comunistă din 1948, unde autorul evidenţiază cu insistenţă dăruirea pastorală a fraţilor franciscani. Conventele franciscane greco-catolice din Transilvania şi Bucureşti (cap. IV, p. 107-138), descrie râvna franciscanilor din Moldova pentru susținerea pastorală a comunităților și a credincioșilor greco-catolici transilvăneni (1927-1948). Misiunea franciscană greco-catolică din Bucureşti (1937-1948), confruntată cu dificultăţile morale şi materiale din zonă, nu a constituit un impediment în calea continuităţii pastorale. Seminariile provinciei franciscane

conventuale „Sf. Iosif“ din România până la 1948 (cap. V, p. 139-177), descrie istoricul seminarului şi gimnaziului franciscan de la Hălăuceşti, noviciatul franciscan de la Săbăoani, seminarul filozofico-teologic „Sf. Bonaventura“ de la Luizi-Călugăra, studenţilor şi tabelele cataloagelor, precum şi o scurtă prezentare a preoţilor franciscani profesori. Fraţii misionari „ad gentes“ (cap. VI, p. 179-188), evocând prima prezenţă de acest gen în China (1926) şi Africa (1930, Zambia); în acest capitol întâlnim diferite elemente din revista franciscană Viaţa, despre viaţa misionară şi susţinerea de care se bucurau aceştia din partea confraţilor. Activitatea literară şi publicistică de la înfiinţarea Provinciei şi până în 1948 (cap. VII, p. 189-213), descrie efortul şi dăruirea fraţilor franciscani din acele vremuri, fără a pierde din vedere mijloacele lor umane şi tehnologice specifice vremii şi începutului, în promovarea evanghelizării susţinute prin cuvinte şi condei. Titlurile evocate, spre exemplificare ne vorbesc despre conştiinciozitatea apostolică şi misionară de evanghelizatori populari a înaintaşilor noştri ca o invitaţie la o reflexie de conştiinţă privind implicarea personală. Operele sociale şi educaţionale ale Provinciei Franciscane „Sf. Iosif“ până în 1948 (cap. VIII, p. 215-231): în slujba orfanilor și a săracilor și a terţiarilor catolici din toate parohiile franciscane pentru a duce o viaţă exemplară orientată spre Cristos. Acţiunea lor era susţinută de diferitele publicaţii franciscane ale vremii: Viaţa, Curierul Terţiarilor franciscani şi Aurora franciscană, dar și de inițiative


TRECUT ȘI PREZENT pentru promovarea mişcărilor franciscane: Armata Maicii Domnului, educaţia tinerilor în Şcolile de dascăli de la Săbăoani, Hălăuceşti şi Luizi-Călugăra ori a Şcolii primare din Galaţi. În Capitolele provinciale dintre anii 1895-1947 (cap. IX, p. 233-272), găsim o serie de informaţii din diferite rapoarte despre situaţia şi funcţionarea Provinciei din acea perioadă. Ca informaţie, în 1947 Provincia erau: 55 de preoţi, 25 de studenţi, 48 de probanzi şi 16 fraţi de comunitate. În Provincia franciscană conventuală „Sf. Iosif“ în timpul dictaturii comuniste (1948-1989) (cap. X, p. 273319), descoperim Situaţia politică din România de după 1945 şi de cea religioasă din timpul dictaturii comuniste, unde întâlnim o serie de personalităţi marcante sau marcate de acele evenimente, care au creat diferite stări de tensiune între securitate, guvernul comunist şi episcopul Petru Pleşca şi nu numai, pe de o parte, şi ep. maghiar Marton Aron de Alba Iulia, ep. franciscan Ioan Duma, clerul franciscan şi diecezan şi credincioşii sinceri din parohiile lor pe de alta. Capitolul, destul de dens şi tensionat, descrie într-o manieră apăsătoare istoricul acestei perioade şi a efectelor sale, adesea întunecate şi dramatice cauzate de dezinformare şi neîncredere, agresivitate şi trădare, deconspirări şi răzbunare etc. În Renaşterea şi evoluţia Provinciei „Sf. Iosif“ între 1990-2012 (cap. XI, p. 321-364), autorul ne invită să privim pe furiş începuturile firave de la Nisiporeşti (NT), la care a fost martor ocular în anumite situaţii. Capitolul descrie diferitele iniţiative de repunere în drept a Provinciei, capitolele provinciale şi miniştrii lor, diferite statistici, evocări ale primelor tinere generaţii franciscane şi contextelor lor şcolare şi spirituale, itinerariile pelerinajului naţional cu relicva Sf. Anton de Padova. Tot aici întâlnim informații despre alegerile provinciale din anul 2000, când generaţia în vârstă a preoţilor franciscani, cu experienţa vieţii, peste care trecuse teroarea regimului comunist (Pr. Albert) a fost înlocuită de cea a fraţilor mai tineri râvnici pentru noul guvern religios, căreia Ministrul General, pr. Agostino Gardin îi atrăgea atenţia că: O bună verificare a trecutului este baza unei bune proiectări de viitor. În Proto-conventele, conventele noi şi comunităţile Provinciei după 1990

(cap. XII, p. 365-424), autorul ne face o trecere în revistă asupra tuturor indiciilor considerate demne de reţinut, îndeosebi asupra implicărilor pentru buna funcţionare şi gospodărire a acestora, precum şi a implicărilor pastorale comune sau individuale. În Casele de formare şi seminariilor Provinciei franciscane după 1990 (cap. XIII, p. 425-448), autorul porneşte de la condiţiile destul de precare de la Nisiporeşti în care, Pr. Petru Albert, pe atunci în vârstă de 72 de ani, s-a implicat în reoxigenarea Provinciei, primind la 2 mai 1990, 35 de tineri în casa şi curtea parohială, iar până în vară 60! În continuare, se vorbește despre casele de formare de la Luizi-Călugăra, Prăjeşti, Roman cu Institutul şi Liceul, Huşi şi, în final, noul postulandat de la Roman, din Conventul Sf. Anton. Asistenţa spirituală, social-caritativă şi alte activităţi ale Provinciei (1990-2012) (cap. XIV, p. 449-470), ne prezintă istoricul evenimentelor vizând Terţiarii franciscani, Armata Maicii Domnului, călugăriţele clarise, editura Serafica (1991, pr. Antal Gheorghe etc.), revista Mesagerul Sf. Anton (1993, pr. Petru Albert), fundaţia Pacea şi Caritasul antonian cu diferitele sale proiecte educative şi sociale, Grafica Antoniana, Green Time şi Ferma şi gospodăria anexă de la Roman (2000). În Capitulele provinciale dintre 1990-2008 (cap. XV, p. 471-484), autorul ne reaminteşte că s-au celebrat 6 capitole ordinare şi ne oferă o sinteză a principalelor hotărâri luate sau adoptate ori a unor simple iniţiative. În Concluzie (p. 485-487), autorul, reamintind în linii mari, istoria

anterioară secolului XIX şi făcând aluzie la cauzele tensiunilor dintre clerul diecezan şi cel franciscan - prezentate în acest studiu, evocă 3 consideraţii efective potrivit cărora: 1) deşi dieceza de Iaşi a primit peste jumătate din numărul parohiilor, filialelor şi implicit al credincioşilor administrate până atunci aproape exclusiv de franciscanii conventuali, începutul firav al Episcopiei de Iaşi (1884) a fost susţinut fără rezerve sau reţineri de către clerul franciscan, care la 1901 avea 27 de preoţi franciscani, iar dieceza avea doar 7 preoţi diecezani şi 6 iezuiţi, deşi avea în îngrijire 28 de parohii cu 188 de filiale – fiind susţinută în pastoraţie de clerul franciscan fără a-i prelua sau condiţiona pastoraţia; 2) conducerea şi administrarea diecezei de Iaşi nu a fost o filială a Provinciei franciscane, iar episcopii franciscani ai diecezei au lucrat inclusiv cu iezuiţi, fără a exclude şi ajutorul franciscanilor, acuzaţi mai apoi de dezinteres faţă de nevoile Bisericii locale de clerul diecezan informat astoric sau neştiinţific; 3) opiniile greşite ale clerului diecezan despre rolul franciscanilor în pastoraţia diecezei. Implicarea efectivă în pastoraţie prin reviste, publicaţii, şcoli şi seminarii a dovedit rolul vital al franciscanilor conventuali în afirmarea şi existenţa acestei dieceze a cărei istorie este strict legată de franciscanism. În final, autorul, după ce îşi expune diferitele sale opinii referitoare la conţinutul acestui studiu, ne oferă posibilitatea adâncirii individuale a acestui material istoric util îmbogăţirii cunoaşterii istorice, material adresat cu precădere celor care se consideră şi sunt principalii moştenitori ai acestor comori spirituale. ❑

MESAGERUL SFÂNTULUI ANTON mai-iunie 2012

31


D oa r p e n t r u c i t i to r i i n o ş t r i, î n e xc lu s i v i tat e, u n m o m e n t o p o r t u n

N u înceta să speri C ontinuă să crezi R oagă-te neîncetat I

Iubite cititor al revistei Mesagerul Sfântului Anton,

Dacă doreşti să-i ceri în rugăciune ceva anume Sfântului Anton de Padova, trimite-ne rugăciunea ta, pentru ca noi să o prezentăm la Mormântul Sfântului Anton, în timpul Sfintelor Liturghii din luna iunie, luna solemnităţii Sfântului. Noi, fraţii franciscani, ne vom ruga pentru tine şi împreună cu tine, ca Domnul să-ţi dăruiască harul pe care îl doreşti din adâncul inimii, prin mijlocirea Sfântului nostru drag. Doreşti să-i trimiţi un acatist sau o cerere de rugăciune Sfântului Anton de Padova? Trimite-ne acatistul sau cererea de rugăciune pe adresa redacţiei Mesagerul Sfântului Anton, str. Arcadie Şeptilici, nr. 1A, 600234 Bacău), iar noi o vom trimite degrabă spre Bazilica Sfântului Anton de Padova.

„ Î ţ i m u lţ u m i m d i n i n i m ă , S f i n t e A n t o a n e ! ”


Revista Mesagerul Sfantului Anton