stilurile de muncă ale altor regizori, exclamau cu bucurie: — E de-al nostru. E moldovean! O, la acea vreme amănuntul ăsta avea mare importanţă. Iar Jucov chiar era moldovean nu doar în sensul de apartenenţă etnică, ci mai ales în sensul că era un cunoscător nativ al culturii moldoveneşti. Apoi, şi actorii, şi păpuşile, băştinaşi şi ei până în măduva oaselor, cam duceau dorul unui conducător, cu care ar fi putut comunica fără traducător. Fiindcă e una să studiezi chiar la perfecţie un personaj oarecare şi cu totul alta e să fi crescut împreună cu dânsul, să-l fi avut mereu alături ca pe un frate, ca pe o rudă. Or, fraţii şi surorile lui Jucov au fost şi mai sunt încă eroii tuturor basmelor şi poveştilor populare moldoveneşti, care i-au vegheat copilăria, adolescenţa şi întreaga sa viaţă de om matur, care a început să se asemene şi ea cu o poveste minunată — cu povestea din ultimii 40 de ani ai Teatrului „Licurici”. A pătruns atât de firesc în dimensiunea teatrului de păpuşi, încât peste o jumătate de an nu-şi mai amintea nimeni când a venit şi cum a venit. Se ştia doar că a venit, acoperind un gol pe care nu l-ar fi putut completa nimeni altul. S-a întâmplat ceva aproape misterios, când şi teatrul, şi trupa de actori, şi sala de spectacole dominată de vocile zgomotoase ale micilor spectatori, şi societatea însăşi erau în aşteptarea unui regizor de format nou; pe de altă parte, însuşi regizorul, şcolit foarte bine la instituţii de prestigiu din Moscova şi Sankt-Petersburg, îşi căuta teatrul destinului, în care urma să se afirme. Şi atunci când a revenit acasă, adică la „Licurici”, toate erau puse la locurile lor fireşti, aşa încât lui Jucov nu i-a trebuit multă vreme pentru a se adapta. Primul său spectacol, care a fost întâiul şi pentru majoritatea membrilor noii trupe, a fost montat în câteva luni — două sau trei. Chiar şi eternul regizor Constantin Ilinsky s-a retras din avanscena evenimentelor ce se derulau în teatrul, în care el mai era încă prim-regizor: — Pase, gloire, pase! l-a întâmpinat el pe Jucov, petrecându-l până sus, în scenă. Aşa a apărut, de fapt, un teatru nou, care a avut înţelepciunea şi prudenţa de a-şi păstra numele vechi şi atât de firesc — „Licurici”. Şi — daţi-mi voie să vă spun ceva foarte important: dacă la „Licurici” nu ar fi venit Jucov, dacă nu s-ar fi produs toate schimbările, reorganizările, reaşezările pe care le-a iniţiat el, azi „Licurici”-ul n-ar mai fi existat. De ce? Ei, asta e altă întrebare. Ce vreau să vă spun e că „Licurici”-ul s-a constituit şi s-a ţinut exclusiv pe Jucov — pe talentul lui nativ de edil, de coleg şi, instantaneu, de mentor, de conducător, de lider. Şi, fireşte, pe cel de regizor — simplu şi talentat.
Gândiţi-vă că la Filarmonica de Stat, după plecarea lui Fedco, nu s-a găsit un alt Fedco, şi mulţi ani instituţia asta ba a existat, ba nu... Şi la Naţionalul „Eminescu”, cam de pe când nu mai e acolo Valeriu Cupcea, teatrul în sine parcă e, parcă nu e... La fel şi „Luceafărul”, după plecarea lui Ungureanu şi a lui Sandri Şcurea, parcă este, parcă nu este... Nu vreau să se supere cineva şi chiar sper să nu fiu înţeles greşit, fiindcă vreau doar să spun că nu e simplu să-ţi aburci în spate un cogeamite teatru şi să-l porţi cu destoinicie ca pe o cruce, ca pe un destin decenii în şir...trei...patru...cinci... Jucov, iată, a reuşit. Mai înainte, astfel de victorii repurtaseră doar Curbet, Garştea, Fedco, Cupcea, Ungureanu, Sandri Şcurea... Ştiu, o să-mi reproşaţi că pe vremea acestor monştri sacri şi statul avea ochi să vadă fenomenul artistic, chiar contribuia esenţial la întreţinerea lui. Reproş acceptat, însă doar parţial. Pentru că statul nostru de azi tratează la fel (de dezolant) toată lumea
spectatori. Şi are dreptate, dacă admitem că o generaţie de spectatori ai unui teatru de păpuşi durează în mediu trei ani. Numai că...ce faceţi cu unul ca mine! Şi eu sunt spectator fidel al acestui teatru minunat, în plus, sunt şi un fan înrăit al lui Jucov. Aşa că, poate că se vor fi perindat o sută şi ceva de generaţii de spectatori, însă acela care s-a îndrăgostit la vârsta de cinci ani de arta lui Jucov rămâne tot spectator şi tot îndrăgostit până la adânci bătrâneţi. În general, povestea vieţii lui Jucov este una care a început ca o primăvară încărcată de flori, când întreaga natură se grăbeşte să-şi etaleze frumuseţile. Au urmat celelalte anotimpuri, însă cele care au venit primele nu s-au retras nici din viaţa lui, nici din viaţa teatrului, nici din vieţile spectatorilor. Aşa se face că în atmosfera de la „Licurici” regăseşti constant farmecul şi frumuseţea tuturor vârstelor cuprinse între florile primăverii şi semnele înţelepciunii autumnale, atât de caracteristice pentru un
artistică de la noi, — şi-atunci de ce unul ca Jucov reuşeşte, iar alţii — nu prea? Asta nu înseamnă însă, că Titus Jucov trebuie smuls de la „Licurici” şi plantat undeva sus — la Ministerul Culturii, de exemplu. Fiindcă am auzit şi asemenea zvonuri prin urbe. Doamne fereşte să creadă cineva că Jucov e bun de ministru! Vă spun eu: nu e bun! Deşi, mai ştii, poate că nu am dreptate... Ceea ce ştiu sigur e că societatea noastră s-a obişnuit cu Jucov acolo unde stă el de 40 de ani. E ca şi un arbore plantat de o veşnicie în contextul unui peisaj: dacă smulgi arborele, pierzi tot peisajul. Jucov zice uneori că, de când e la „Licurici”, s-au cam schimbat vreo 120 de generaţii de
destin împlinit. Destin, în centrul căruia stă acest îmblânzitor al păpuşilor, unicul de la noi care a repurtat o sută şi una de victorii. Iese că gluma mea de demult n-a fost deloc o glumă, ci o predicţie! ...Iar eu mi-am adus aminte, acum, de toate cele relatate mai sus cu banala ocazie că s-au adeverit nişte zvonuri, care circulau de ceva vreme prin târgul nostru: tânărul regizor Titus Jucov a împlinit totuşi vârsta de şaizeci de ani... E cea mai potrivită ocazie pentru un mare artist să închidă prima carte a vieţii sale cu toate cele o sută şi una de victorii şi să o deschidă pe următoarea, în care se vor regăsi alte victorii, — toate, până la o mie şi una...
#05 / septembrie–octombrie / MOLDOVA / 5