Orașul între realitate și reprezentare
Octavio Paz (1914-1998, premiul Nobel pentru Literatură), într-un poem din care am extras cîteva fragmente semnificative. Orașul este un obiect cu care artiștii se identifică de multe ori, el reprezintă un simbol al societății în general dar și o imagine a vieții individului, intim legată de marea metropolă: Străzile din Buenos Aires Sunt deja parte din carnea mea (Jorge Luis Borges, Străzile)
De asemenea, orașul reflectă starea de spirit și este solidar - el este reflexia stărilor interioare pe care la rândul său le declanșează: Traveling în orașul pustiu, înecat în amurg. Cu tramvaie răsturnate, cu chioșcuri de staniol, cu zgîrie-nori ruinați Cu centrale telefonice mîncate de licheni Cu fabrici păienjenite, cu stîlpi căzuți și ferestre în țăndări Cu monștrii de odinioară uscați, colbăiți… (Mircea Cărtărescu, După cincizeci de ani)
Pentru romanul modern, de asemenea, orașul are în același timp rolul de scenografie și de protagonist. O mare parte din literatura anglo-saxonă a secolului XX se referă la orașul în criză, un loc în care se acutizează presiunea anonimatului urban aspura locuitorului marii metropole. Aceasta va declanșa o serie de descrieri care se referă la o viziune apocaliptică asupra orașului și societății, mai ales în preajma celor două Războaie Mondiale. Temele evocate se referă la erodarea memoriei urbane colective, anonimatul crescând al mediului urban, aglomerația, austeritatea și chiar sărăcia arhitecturii moderne, asociate traumelor postbelice și celor datorate perioadelor totalitare (lagărul comunist, național - socialismul).
Una din temele cele mai frecvente pe care le întâlnim în literatura inspirată de oraș este tema memoriei. Astfel, orașul este depozitarul unei lungi memorii stratificate, care se găsește în stare latentă într-însul. Uniformizarea formelor orașelor în modernitate (ca urmare a producției standardizate și a unei estetici unificatoare) este deplânsă ca una din alienările pe care le suferă orașul modern și locuitorii lui. Recuperarea dimensiunii memoriei este considerată o posibilă soluție pentru această alienare. Această temă este exploatată în filme precum Blade Runner (Ridley Scott, 1982), în care eroul principal este însărcinat cu eliminarea unor androizi a căror singură diferență față de ființele umane este lipsa memoriei, iar misiunea acestuia este să detecteze felul în care emoțiile androizilor sunt o funcție directă a memoriei.
Dar tema memoriei individuale și a construcției identitare este și ea legată de orașul și topografia sa. Mai ales în literatura contemporană, orașul este asociat creșterii, devenirii individului și evocă nostalgii chiar dacă imaginea sa este dezolantă. Orașul ca sursă a imaginarului devine o temă centrală pentru mulți scriitori, precum Italo Calvino (1923-1985), care dedică o carte acestei teme, intitulată Orașe invizibile2. Pentru autorul italian, portretele orașelor imaginare se leagă totdeauna de orașul cunoscut. Acestea sunt prelungiri și reflecții ale omului, sunt alegorii ale vieții ca proiect și construcție. Asemenea declarații de dragoste penru orașele de origine - precum Veneția pentru Calvino sunt teme recurente atît în literatură (Lisabona lui Fernando Pessoa, Dublinul lui James Joyce, Bucureștii lui Mateiu Caragiale sau Strada Mântuleasa pentru Mircea Eliade etc.) cît și în cinema. Un asemenea exemplu este filmul lui Woody Allen, Manhattan (1979), în care acesta începe printr-o declarație de dragoste directă pentru orașul New York, în timp ce imaginile fac ecou textului pe care el îl citește. 2
Calvino, I., Orașe invizibile. Editura ALL, 2011.
12 ❘