ACT
Cuprins
Concept Identitate
Spațializarea intimității
Detaliere
Cap. 1 Concept
Timișoara se caracterizează prin mai multe “tradiții”, depinzând firește de nivelul de abordare și înțelegere al identității și istoriei orașului. Dacă dintr-un anumit punct de vedere tradiția de oraș central european, grefat pe o așezare cu rol covârșitor strategic-militar este cea importantă, dintr-un alt punct de vedere cea de oraș inter și multicultural, cosmopolit, însă pentru acest proiect ne interesează să ne referim la o tradiție mai recentă, ținând de ultima sută de ani, aceea de oraș al inovării și avangardei.
Suntem în pragul anului 2023, când Timișoara va fi timp de un an Capitala Europeană a Culturii și în oraș nu există un centru dedicat Artei Contemporane. Fundația Art Encounters, într-un parteneriat cu celelalte instituții interesate, printr-un parteneriat public-privat inițiază și dezvoltă proiectul de Centru pentru Artă Contemporană - Timișoara.
Pentru generațiile de tineri ale anilor 70-90, situl propus, Terasa Flora, împreuna cu malul sudic al Begăi, adiacent bulevardului Tudor Vladimirescu, înseamnă foarte mult legat de tradiția Timișoarei de oraș avangardist, de oraș al artei.
Concept
Introducere
Cap. 1
Unduire
Pe un sit care trăiește prin memoriile fiecăruia, un loc viu, se mizează pe esența a ceea ce face ca acest loc să nu fie doar un spațiu de tranziție. Astfel am dezvoltat pe fundația socio-culturală existentă un spațiu efemer, într-o relație vizuală permanentă cu cadrul natural. Forma s-a desprins din propagarea pigmentului în apă, metoda cea mai intuitivă de a observa relațiile intrinseci ale apei.
Concept
Cap. 2 Identitate
Cap. 2 Grupuri țintă
Identitate Temă Atmosferă
Spațializarea intimității
de Marina Paladi
La distanță de un an jumătate, artistele Mălina Ionescu și Andreea Medar revin la proiectul comun VIAE FERRAE, reluând și dezvoltând tema spațiului care se reconfigurează prin comprimare și suprapunere. Pornind de la nuvela Reports of Certain Events in London (Rapoarte asupra anumitor evenimente din Londra) de China Miéville, în care străzile devin personaje și trăiesc experiențe emoționale neașteptate, artistele au construit în decembrie 2019 o hartă supradimensionată în care străzile descriu un traseu intim către locurile semnificative din viața lor personală. Proiectul a însemnat o încercare de reprezentare a
spațiului geografic, care corespunde, de fapt, unei realități afective – un spațiu al amintirilor. De unde însă nevoia sau necesitatea de a reveni la acest proiect și de a reprezenta din nou spațiul?
După o perioadă acută de imobilitate, de schimbare a relațiilor interumane și de regândire a propriului sine, cartografierea locurilor importante din viața artistelor semnifică o resuscitare forțată a memoriei, o încercare de a menține trecutul în viață. Harta, învăluită de nostalgie, unifică atât experiențele emoționale anterioare, cât și proiecțiile mentale prezente asupra acestora, iar
transformarea sinelui în timp este înfățișată prin modul diferit de reprezentare a spațiului. Geografia fizică și politică se estompează și ia forma realității afective, a modului intim prin care artistele se raportează la propriul parcurs. Spațiile cu o semnificație mai deosebită sunt reproduse în dimensiuni mai mari, încapsulând astfel o încărcătură emoțională mai intensă.
În cartea The Poetics of Space, filozoful francez
Gaston Bachelard explorează modul în care oamenii experimentează intimitatea unui spațiu sau propria intimitate într-un anumit loc, referindu-se cu precădere la propria casă și la ideea de „acasă”. Relația omului cu spațiile în care trăiește, activează sau experimentează este viscerală și extrem de intimă, acestea ajungând să se impregneze de istoriile umane care-i dau viață. Bachelard vorbește anume de diluarea unei structuri fizice concrete și umplerea acesteia cu propriile gânduri, emoții, reverii. Acesta afirmă la un moment dat că spațiul locuit transcende construcțiile geometrice, iar casa reprezintă, de fapt, topografia propriei intimități. Astfel, Andreea și Mălina construiesc o hartă ce descrie o realitate desfigurată, o realitate profund intimă.
Față de prima hartă construită într-un spațiu comercial gol din Târgu Jiu, VIAE FERRAE #2 se îmbogățește cu
Cap. 3
noi straturi și dimensiuni. Tot la Târgu Jiu, însă de data aceasta la subsolul Muzeului Național Constantin Brâncuși, artistele au fost nevoite să introducă un element artificial nou, care în mod intrinsec a extins și augmentat discursul curatorial. Pentru a stimula creșterea grâului în interstițiile dintre străzi și locurile de pe hartă, artistele au suplinit lipsa luminii naturale din subsol cu lămpi cu lumină roșie. O lumină artificială necesară pentru dezvoltarea unui element natural. Cele două concepte, natural și artificial, nu se mai găsesc în opoziție, nu mai sunt elementele aceleiași dihotomii, ci se completează reciproc și devin un tot unitar.
De asemenea, spațiul nou creat, scăldat într-o lumină roz, creează iluzia unui joc, a unei realități intens virtualizate. Astfel, noua dimensiune configurată sparge granițele dintre mediul virtual și real prin lumina care alterează și transfigurează formele și culorile. Așa cum harta artistelor reprezintă o realitate distorsionată a veridicității fizice tangibile, tot așa, contopirea verdelui natural cu roșul artificial alterează percepția lumii exterioare la ieșirea din acest labirint difuz. Spațiul virtual și jocul percepției sunt și articulate mai departe prin proiecția live a imaginilor din galerie. Vizitatorii aveau posibilitatea de a-și
Spațializarea intimității
Cap. 3
confrunta în mod direct propria reflecție multiplicată la infinit, desfășurând, astfel, o pluralitate de realității.
Un alt mod prin care vizitatorii au fost angajați întrun joc cu sine înșiși a fost inserția mai multor oglinzi în spațiu (element nou față de primul VIAE FERRAE), care a îndeplinit două roluri în același timp. Primul rol se concentra pe reflexia propriu-zisă a vizitatorilor, amintind de Cabinetul Abstract, construit în 1927 de El Lissitzky și Alexander Dorner. Aceștia au propus o nouă arhitectură expozițională, construind un spațiu care, vizionat dintr-o poziție fixă, oferea o impresie statică, dar, văzut în mișcare, lua forma unui spectacol dinamic, pâlpâitor, activat de către privitor. Instalarea unei oglinzi în acest cabinet a servit pentru conștientizarea poziției pe care o ocupă individul în spațiu și a diferitelor posibilități de a se raporta la acesta. Dorner și Lissitzky au încercat, astfel, prin Cabinetul Abstract, să ofere o nouă experiență a spațiului, una mult mai intimă și conștientă. Într-un mod similar, Mălina Ionescu și Andreea Medar extind noțiunea de spațiu și diluează orice granițe dintre virtual și real sau natural și artificial. Mai mult de atât, oglinzile instalate aleatoriu oferă senzația unei imersiuni mai profunde și totodată extind spațiul la infinit, creând, de fapt, spațiu acolo unde nu este. Oglinzile, deși creează o iluzie mimetică asupra lumii, lasă să se întrevadă o spaţializare a acesteia în n dimensiuni, demultiplicând astfel straturile existenței.
Rememorarea și revizitarea locurilor dragi implică o conștientizare a noii identități dobândite în timp și descoperirea unei realități definită de relaționări, interacțiuni și experiențe emoționale, păstrând, în același timp, o deschidere ramificată a sensurilor.
Prin această instalație imersivă de o intimitate absolută, Andreea și Mălina întreprind o explorare poetică
a propriului parcurs emoțional, intangibil, pe care încearcă să-l materializeze și să-l înfăptuiască în termeni fizici. Harta supradimensionată reprezintă o colecție consistentă a locurilor semnificative pe care artistele le pot purta doar în inimă și-n gând, accentuând astfel nevoia de apartenență și incapacitatea de a despărțire de lucrurile dragi, de amintiri.
