a product message image
{' '} {' '}
Limited time offer
SAVE % on your upgrade

Page 1

NAUTILUS No. 29


Revista NAUTILUS No. 29 – Aprilie 2020

Director: Adrian Grauenfels Consilier: Anica Andrei Fraschini

Despre Trenuri si alte deportari Editura SAGA - 2020 http://saga-publishing.simplesite.com/442920190 Caricaturi: Adelaida Mateescu Debut: Celestine Mihaela Moraru Pictura: Baruch Elron, Paul Delvaux Ceramica : Marga Grauenfels Demons & zodiac : An early 20-century depiction of a demon from the Persian manuscript Kitāb-i ʻAjāʾibi makhlūqāt (Images courtesy of Princeton’s Department of Rare Books and Special Collections; (all images are from Princeton Islamic MSS 3rd. Series No. 349). Dated to 1921, Kitāb-i ʻAjāʾib-i makhlūqāt (Wonders of Creation) includes an illustrated manuscript on magic and astrology, a book of spells listing incantation and talismans, and 56 painted illustrations of demons and angels. Several texts accompanying the illustrations in Arabic and Farsi are dated from 1911 to 1921. Thanks to hyperallergic.com

2


NICU NITAI, In memoriam

Biletul de teatru

București - iarna lui 1953. Eram elev în clasa 1-a primară. Mă luptam cu abecedarul și frigul. Se întâmplase ceva în familie, părinții mei aveau bilete la teatru, devenite brusc inutile. Du-te tu Adriene! o să îți placă ce vezi, a zis tata. Așa am ajuns, timid, de unul singur, la un teatru. Se juca "Ștefan cel Mare", o piesă istorică impresionată . M-am întors fascinat și cucerit pe loc de arta nou întâlnită. Înțelegeam că există lumi paralele. Realul cotidian și peste el, operă, muzică, teatru... La radio ascultam "teatru la microfon", molipsisem cu pasiunea mea bunicii și părinții. Un sfert de secol mai târziu, am vizionat teatru în Israel, cel jucat în ebraică. Era altfel. Dar exista aici NICU, Nicu Nitai, teatrul lui, "Karov", plasat într-o oază orientală, și în el strălucea cultura europeană. Nicu și Shakespeare, Nicu și Cehov. Ionesco. Era categorisit "Teatron șulaiim" adică la marginea artei. Care margini? Nicu umplea inimile cu prezența lui imensă, calmă, părintească. Când juca era centrul, magnetul, fascinația scenei. Îl iubeau actorii, publicul. Era un bun prieten, era un sfătuitor calm și un regizor de forță. Creștea, instruia, o generație tânără, de actori pasionați și talentați. Era acolo o grădina parfumată, inteligentă, un templu Zen al binelui și al frumosului. Nicu ne va lipsi enorm. Statura lui, vocea, calmul lui, înțelepciunea omului de teatru care are viziuni dar și bucuria de a la realiza. De a le oferi altora cu generozitatea unui zeu. NOI PUBLICUL Îi MULȚUMIM! - RIP! Condoleanțe Familiei! AG, Editura SAGA

3


În memoria celor căzuți, deportați, uciși de viruși, de sistem, de nazism, de ură, de ignoranță, de negură …

(foto - thanks Liviu Antonesei)

4


Brâncuși, zeul desculț Tare mare agitație cu Brâncuși, zeul îmi vine să alunec pe lichenii statuilor sale să caut sărutul uitat sub poarta sărutului ca și cum babele Bucegilor m-ar înghesui la un zid imaginar cunosc un singur drum care duce la Coloana Infinitului plasată în toate magazinele turistice, la intrarea în stabilimente falice asaltate de studenți cu coșuri pe față și de fete cu pastile roz în poșetă discutând la o cafea monotonă o artă nouă, pe care nu o înțelegem noi bătrâni și senili aliterați asociali, disfuncționalii democrați ai consumului de orice așteptând apusul soarelui poluat peste apele murdare, plini de o abisală neliniște și o iminentă dispariție... AG

5


Marian Turski

„Auschwitz nu a căzut din cer“ Discursul-manifest profund umanist, rostit de Marian Turski la ceremonia din 27 ianuarie 2020 de la Auschwitz, a fost adresat în primul rînd generațiilor tinere, îndemnîndu-le la reflecție și, cel mai important, la acțiune. Îl puteți regăsi integral în cele ce urmează. O lectură pentru toți cei care consideră egalitatea și demnitatea umană drept valori primordiale.

Stimat auditoriu, prieteni, sînt unul dintre puținii rămași în viață, care s-a aflat în acest loc aproape pînă în ultima clipă, înainte de eliberare. Pe 18 ianuarie a început așanumita mea evacuare din lagărul Auschwitz, care după șase zile și jumătate s-a dovedit a fi Marșul Morții pentru mai bine de o jumătate dintre deținuți. Am fost în coloană 600 de persoane. După toate probabilitățile, nu voi mai fi printre voi la următoarea comemorare. Acestea sînt legile firii. De aceea, iertați-mă dacă, în ceea ce vă voi spune, se va strecura puțină emoție. Iată ce aș vrea să le spun în primul rînd fiicei mele, nepoatei mele, căreia îi mulțumesc că este aici, în sală, nepotului meu – vorbesc acum despre cei care sînt de aceeași vîrstă cu fiica mea, cu nepoții mei, așadar noua generație, mai ales cea mai tînără, chiar mai tînără decît a lor.

6


Cînd a izbucnit războiul, eram adolescent. Tatăl meu era militar și a fost împușcat grav în plămîni. A fost drama familiei noastre. Mama provenea din zona de graniță polono-lituaniano-bielorusă, acolo armatele veneau și plecau, furau, jefuiau, violau, dădeau foc la sate, ca să nu le lase nimic celor care veneau în urma lor. Deci se poate spune că știam de la sursă, de la tata și de la mama, ce înseamnă războiul. Cu toate acestea, chiar dacă trecuseră doar 20-25 de ani, părea la fel de îndepărtat precum revoltele poloneze din secolul al XIX-lea sau Revoluția franceză. Cînd mă întîlnesc astăzi cu tinerii, îmi dau seama că, după 75 de ani, par puțin sătui de acest subiect: război, Holocaust, Shoah, genocid. Îi înțeleg. De aceea vă promit vouă, tinerilor, că nu vă voi povesti despre suferințele mele. Nu vă voi povesti despre ce am trăit, despre cele două Marșuri al Morții, despre cum am încheiat războiul, avînd 32 de kilograme, la limita epuizării și a vieții. Nu vă voi povesti despre cel mai rău lucru – tragedia despărțirii de cei mai apropiați, cînd, după selecție, presimți ce îi așteaptă. Nu, nu voi vorbi despre asta. Cu voi, generațiile fiicei mele și ale nepoților mei, aș vrea să vorbesc despre voi. Văd că se află printre noi domnul președinte al Austriei, Alexander Van der Bellen. Vă aduceți aminte, domnule președinte, cînd ne-ați primit pe mine și conducerea Comitetului Internațional Auschwitz, cînd vorbeam despre vremurile trecute. La un moment dat, ați folosit această formulare: „Auschwitz ist nicht vom Himmel gefallen“/ „Auschwitz nu a căzut din cer“. Se poate spune, ca pe la noi: o evidență certă. E clar că nu a căzut din cer. Poate părea o afirmație banală, dar în ea se ascunde un rezumat profund și foarte important de înțeles. Să ne întoarcem cu gîndul și imaginația, pentru o clipă, în Berlinul începuturilor anilor ’30. Ne aflăm aproape de centrul orașului. Cartierul se numește Bayerisches Viertel, Cartierul Bavarez. La trei stații de Kudamm, de grădina zoologică. Acolo, unde astăzi se află stația de metrou, este Bayerischer Park – Parcul Bavarez. Și iată cum într-o zi, la începuturile anilor ’30, pe bănci apare scris: „Evreii nu au voie să se așeze pe aceste bănci“. Se poate spune: neplăcut, unfair, nu e OK, dar, în fond, sînt atîtea bănci împrejur, te poți așeza în altă parte, nu e nici o nenorocire. Cartierul era locuit de intelectualitatea germană de origine evreiască, stăteau aici Albert Einstein, laureata Premiului Nobel, Nelly Sachs, industriașul, politicianul și ministrul Afacerilor Externe, Walter Rothenau. Mai tîrziu, la piscină a apărut scris: „Evreilor le este interzis accesul la această piscină“. Se poate spune din nou: nu e plăcut, dar Berlinul are atîtea locuri unde se poate înota, atîtea lacuri, canale, e aproape o Veneție, deci se poate și în altă parte. În același timp, altundeva apare scris: „Evreii nu pot face parte din asociațiile germane de cîntăreți“. Cum adică? Dacă vor să cînte, să facă muzică, atunci să se strîngă separat și or să cînte. Apoi, apar înscrisul și ordinul: „Copiii evrei, nearieni, nu au voie să se joace cu copiii germani, arieni“. Se vor juca singuri. După aceea apare scris: „Evreilor le vindem pîine și produse alimentare doar după ora 17.00“. Asta deja e o 7


problemă, pentru că oferta este mai redusă, dar, în fond, cumpărăturile se pot face și după ora 17.00. Mare atenție, începem să ne obișnuim cu gîndul că putem exclude pe cineva, că putem stigmatiza, ostraciza. Și încet-încet, treptat, zi după zi, oamenii încep să se obișnuiască – și victimele, și călăii, și martorii, cei pe care îi numim bystanders, încep să accepte gîndul și ideea că minoritatea, care i-a dat pe Einstein, Nelly Sachs, Heinrich Heine, Mendelssohn, este altfel, că poată fi aruncată afară din societate, că sînt niște oameni străini, că sînt oameni care transmit microbi, epidemii. Deja e ceva groaznic, periculos. Este începutul unei tragedii care se poate declanșa imediat. Puterea vremii practică, pe de-o parte, o politică inteligentă, pentru că, de pildă, satisface cererile muncitorilor. 1 Mai nu fusese sărbătorit niciodată în Germania – dar ei o fac. În ziua liberă introduc Kraft durch Freude („forță prin bucurie“). Deci un element al epocii muncitorești. Sînt capabili să învingă șomajul, să apese pedala demnității naționale: „Germani, ridicați-vă după rușinea de la Versailles. Redați-vă mîndria“. În același timp, această putere vede că oamenii devin treptat insensibili, indiferenți. Încetează să mai reacționeze la rău. Și atunci puterea își poate permite să accelereze procesul răului. Apoi lucrurile se petrec în forță: interzicerea primirii evreilor la muncă, interzicerea emigrării. Apoi, rapid, trimiterea în ghetouri: la Riga, la Kaunas, în ghetoul meu de la Łódź – Litzmannstadt, de unde majoritatea vor fi trimiși la Kulmhof, la Chełmno pe Ner, unde sînt uciși cu gaze de eșapament în camioane, iar restul ajung la Auschwitz, unde sînt uciși cu Zyclon B în camere de gazare moderne. Și aici se verifică ce a spus domnul președinte: „Auschwitz nu a căzut din cer“. Auschwitz a mers cu pași mărunți, s-a apropiat, pînă cînd s-a întîmplat ce s-a întîmplat aici. Fiica mea, nepoata mea, colegi de generație ai fiicei mele, colegi de generație ai nepoatei mele – puteți să nu cunoașteți numele lui Primo Levi. Primo Levi a fost unul dintre cei mai cunoscuți deținuți ai acestui lagăr. Primo Levi a folosit cîndva o asemenea formulare: „Acest lucru s-a întîmplat, deci poate să se întîmple. Asta înseamnă că poate să se întîmple oriunde în lume“. O să împărtășesc cu voi o singură amintire personală: în 1965, eram cu o bursă în Statele Unite ale Americii și atunci s-a declanșat punctul culminant al bătăliei pentru drepturile omului, drepturile cetățeanului, drepturile populației afroamericane. Am avut onoarea să iau parte la marșul de la Selma, la Montgomery, alături de Martin Luther King. Oamenii care aflaseră că fusesem la Auschwitz mă întrebau: „Ce crezi, doar în Germania se poate întîmpla așa ceva? S-ar fi putut întîmpla în altă parte?“. Iar eu le spuneam: „Poate fi și la voi. Dacă se încalcă drepturile cetățenilor, dacă nu se iau în considerare drepturile minorităților, dacă se anulează, dacă nu se respectă legea, așa cum s-a făcut la Selma, atunci se poate întîmpla“. Ce e de făcut? „Dacă reușiți voi înșivă – le spuneam – să apărați Constituția, drepturile voastre, ordinea voastră democratică, apărînd drepturile minorităților – atunci veți învinge“. 8


În Europa, majoritatea ne tragem din tradiția iudeo-creștină. Atît persoanele credincioase, cît și cele fără credință adoptă drept canon al civilizației cele zece porunci. Prietenul meu, Roman Kent, președintele Comitetului Internațional Auschiwitz, care a vorbit în acest loc în urmă cu cinci ani, în timpul precedentei comemorări rotunde, nu a putut să vină astăzi. El a inventat cea de-a unsprezecea poruncă și ea reprezintă experiența Shoah, a Holocaustului, a epocii terifiante a desconsiderării. Sună așa: Nu fi indiferent. E lucrul pe care aș vrea să li-l spun fiicei mele, nepoților mei. Colegilor de generație ai fiicei mele, ai nepoților mei, oriunde ar locui: în Polonia, în Israel, în America, în Europa de Vest, în Europa de Est. E foarte important. Nu fiți indiferenți la minciunile istorice. Nu fiți indiferenți dacă vedeți că trecutul este folosit pentru nevoile actuale ale politicii. Nu fiți indiferenți dacă orice minoritate este discriminată. Esența democrației înseamnă că majoritatea conduce, dar democrația constă în faptul că drepturile minorităților trebuie protejate. Nu fiți indiferenți dacă puterea, oricare ar fi ea, încalcă normele de convenție sociale adoptate, deja existente. Fiți credincioși poruncii. Celei de-a unsprezecea porunci: Nu fi indiferent. Căci dacă vei fi, nici nu o să vă dumiriți bine cînd și peste voi, peste urmașii voștri, o să cadă din cer un Auschwitz. Preluat din Observatorcultural.ro Prezentare şi traducere: Sabra DAICI

Sofia Gelman

Oameni suntem

La ora la care redactez rândurile mele sub genericul „Oameni suntem” încă nu știm care vor fi fost rezultatele alegerilor. Sper că exprimat în procente, cetățenii, în majoritate , s-au prezentat la urne… S per, de asemenea că ziua de 2 martie s-a dovedit a fi o zi care a marcat sărbătoarea democrației, o zi în care alegerile se vor fi desfășurat la modul civilizat ! Eu personal regret că după al doilea scrutin nu s-a ajuns la un rezultat viabil care să conducă spre un guvern stabil ! Ne-am fi privat de stilul vulgar al unor politicieni, stil la care am fost siliți să asistăm o perioadă îndelungată înainte de data cu pricina.

9


Traduceri Octavio Paz Viață simplă Să chem pâinea și să apară pe fața de masă pâinea de toate zilele; să-i dau năduşelii ce-i al ei și somnului și paradisului efemer și infernului și trupului și minutului ceea ce-mi cer; să râd cum râde marea, cum râde vântul, și râsul să nu sune-a geamuri sparte; să beau și, beat fiind, să înşfac viața, să dansez dansul făr’a pierde ritmul, să ating mâna unui necunoscut într-o zi de piatră și-agonie și mân’aceea să aibă fermitatea pe care mâna prietenului n-a avut-o; să gust singurătatea fără oțetul ce-mi strepezește dinții, și fără ca oglinda să îmi reia la nesfârșit grimasa, fără că tăcerea să ia sfârșit în scrâșnete de dinți : pereții ăștia patru? hârtie, ghips, covor rărit și bec gălbui? încă nu sunt iadul promis; să nu mă mai doară-acea dorință înghețată de spaimă, rana rece, arsura buzelor nesărutate: apa limpede nu se oprește niciodată și fructele cad când s-au copt; să știu cum să frâng pâinea și s-o-mpart, pâinea unui adevăr valabil pentru toți, adevăr al pâinii care ne susține pe toți, prin a cărei maia devin bărbat, un seamăn printre semeni; să lupt pentru viața celor vii, viață să le dau celor vii, vieții, să îngrop morții și să-i uit cum îi uită pământul: în fructe… Și-n ora morții mele să reușesc

An early 20-century depiction of a demon

10


să mor cum mor bărbații și să obțin iertarea și viața eternă a prafului, a fructelor și-a prafului trad. A.Tanase ** Saturn devorându-și fiul , după Francisco Goya

Cum poți te întreb... iartă-mă! degetele mele sunt încă grase de invidia pentru tine uleiuri aromate curg amețindu-mi mintea pereții sunt slabi, liniștea pierdută camera din palatul gurei mele tace… AG - după o idee de Monica Youn

11


Max Jacob by Modigliani 1876–1944

Adrian Grauenfels

Omagiu pentru Max Jacob ( text si traduceri: AG )

Domnul Jacob și-a rătăcit umbrela Doamna Jacob și-a pierdut umbrela vântul a întors o umbrelă pe dos cineva are un vârf de umbrelă în ochi mânerul umbrelei Domnului Max este din fildeș Buddah se odihnește la umbra unei umbrele elefantul îi face vânt cu urechile sale blegi la plajă se plătește pentru o umbrelă de soare O femeie frumoasă în alb va purta întotdeauna cu ea o umbrelă albă asortată cu soarele negru... AG

12


Reconstruire E necesar un drăguț de copil în vârstă de cinci ani, în bluza lui albastru pal, pentru a desena într-un album, pentru ca o ușă să se deschidă în lumină, și castelul să fie reconstruit iar vârful pleșuv al dealului sa fie acoperit cu flori.

Max Jacob O poveste fără vreo morală Odată a existat o locomotivă, atât de politicoasă, încât se oprea pentru a lăsa pietonii să treacă. Într-o zi, un automobil a trecut obraznic peste șine. Fochistul i-a șoptit în ureche: „Nu ar trebui să-l luăm la poliție?” "Este tânăr", a spus locomotiva, "nu știe." S-a mulțumit să scuipe disprețuitoare un pic de aburi pe „mașina sportivă" care a respirat ușurată.

În China China este Les Buttes Chaumont *) pictat pe un paravan. În fiecare dimineață, patru europeni amenințați cu spânzurarea sunt conduși la eșafod cu mare amabilitate.Execuția este rar prestata. O servitoare de casă, care toarnă o cafea, se uita la mine, mai mult decât la ceașca mea, totuși, nu a vărsat nici măcar o picătură. Ambasadorul francez și muezinul conviețuiesc în liniște și reticență. Totul aici, este îngrijit și curat, un adevărat paradis. Si toate sunt de fapt aparențe. *) parc elegant în Nord-estul Parisului, construit de Napoleon III în anul 1864

13


Antebelic Ce aglomerare duminică seara pentru acele dansuri la cina! Uită-te la perechea de meseni care se ridică pentru dans. Pălăria strălucitoare a bărbatului este o pereche de aripi, iar doamna dispare cu zgomotul unui porumbel. Săracul meu drag, trebuie să-mi fie milă de tine? Fața dansatorului exprima starea lucrurilor, iar umbrele dintre coloane îți spun unde el te va conduce, printre mesele afumate și stricate.

Pelerinii de la Emmaus Nu am idee cine a trecut pe acolo. A fost unul dintre acele bistrouri în care tinerețea mea dispăruse. O masă de marmură albă într-un colț și o oglinda banală montata in tot lungul peretelui, apoi ea continua după colț . Purtam o biata basca și o ma uitam cu privire care punea la îndoială ochiul bolnav, pictat în tabloul Domnului. (Chiar dacă arăta ca Ioan Botezătorul, era EL, cu adevărat!) „Deoarece ești Dumnezeu și știi totul, spune-mi când se va termina acest război și”, am adăugat, „cine îl va câștiga”. - "Vrei să-ți spun, ca să poți deveni profetul barului?" Apoi a rămas tăcut. Se făcu noapte. Nu erau băuturi pe mese.

14


Passé et présent 1921

Trecutul și prezentul - 1921 Poet și tenor Stindard al nordului Eu cânt de moarte. Poet și toboșar Nativ din Calliour Cânt a dragoste. Poet și marinar Toarnă-mi vinul Toarnă! toarnă! Dezvălui Secretul algelor marine. Poet și creștin Hristos este binefăcătorul meu Și gata, nu mai spun nimic.

Păcate, 2:35 a.m. (proză din volumul "Meditații")

Cine se gândește acum la păcat? Un om brutalizat de păcat, inundat de păcat și copleșit de el ... Și când voi avea îndrăzneala să mă apropii mâine de cea mai sfântă specie Dumnezeul a cărui mână trece peste păduri, peste ocean - eu sunt chiar cuibul răului și al păcatului, fără a putea vreodată să ma eliberez. Fără a încerca măcar să ies din această plasă infernală, din această otravă lipicioasă. O păcatule, cântărești foarte mult în cârca umerilor mei păroși. 0 păcatule, cat te ondulezi violent până ce deformezi arcul rupt al umerilor mei fragili. Pe acest spate pe unde a trecut odată mâna lui Dumnezeu, greutățile, greutatea ascuțită a păcatului - păcatul! - te face mai întâi a scuipa sânge negru. Preotule, tu ierți prea repede! Prea curând alini rana sângeroasă a păcatului - Doamne, a cărui mână trece peste vârfurile pomilor, peste oceane, el iartă prea repede! prea curând amețește rana sângeroasă a păcatului! Oricine se gândește la păcat, este un om plictisit de păcate, copleșit de ele. 15


Avenue du Maine - (Les oeuvres burlesques et mystiques de frère Matorel)

Bulevardul Maine Se mută manejurile. Manejuri, menajerii, unde?... și pentru ce călătorii ? Eu, care sunt în menaj din... ah! De multă vreme! Să vă mai savurez, manejuri, Nu mai am... oare să am? Vârsta. Se mută manejurile. De menajat, de condus Din strada Maine Care îți conduce menajul Pentru a-ți duce menajul! Menajează-ți menajul Învârte-ți manejul. Învârte-ți menajul. Învârte-ți menajul. Aplică menajamente Demenajării. Manejurile demenajează, Ah! către ce miraje? Spuneți pentru ce voiajuri Demenajează manejurile.

Traducere: Anica Andrei Fraschini

16


Cocoșul și perla Incendiu, uriașă roză pe-o coadă-nfoiată de păun. *** Fructe mari atârnând într-un pom pipernicit, prea mari ca să le poată ține. Un palat într-un vârf de stâncă pe o fărâmă de insulă. O artă într-o națiune prea pură pentru ea. *** În Anzii Cordilieri peste hamei cresc struguri, dar rămân invizibili. *** Ca să se răzbune pe scriitorul care le-a dat viață, personajele îi ascund tocul. *** Arhanghelul trăznit nu mai avu timp decât să-și desfacă nodul la cravată, s-ar fi spus că se mai ruga încă. *** Ceață, păienjeniș de stele. *** Te înșeli bunul meu înger, de ce aceste vorbe de mângâiere: plângeam de bucurie. *** Mulți dintre cei care mă iubesc mă așteaptă pe puntea corăbiei: dar eu cum să mă cațăr acolo? *** Înainte de ziuă un lătrat de câine, îngerii încep să șușotească. *** Baletul readus la realitate: calești cu roți stacojii, tunuri de război, mulțimea, dar mai ales cerul! cerul! Un cer adevărat! Realitatea readusă la balet. *** Misterul e în această viață, realitatea în cealaltă; dacă mă iubiți și mă iubiți o să vă fac să vedeți realitatea. *** Privit în dreptul soarelui sau altfel, eu nu exist și totuși sunt un arbore. *** Petele din tavanul caselor sunt simboluri ale existenței celor care locuiesc în ele: iată doi urși care citesc ziarul lângă foc. *** Vi-i prezint pe cei doi copii ai mei, spune bătrânul acrobat Fecioarei dintre Stânci care cânta la mandolină. Cel mai mic, frumos costumat, se așeză în genunchi; celălat ținea un pește în vârful bastonului.

Cornetul cu zaruri (1917) Când corabia a ajuns la insulele Oceanului Indian, ne-am dat seama că nu avem hărți. 17


A trebuit să coborâm. Atunci am aflat cine este la bord: acest bărbat însetat de sânge care dă tutun soției sale și îl ia înapoi de la ea. Insulele erau risipite peste tot. În vârful stâncii, am văzut niște negri cu pălării de fetru: „S-ar putea să aibă hărți”. Am luat-o pe calea falezei: era o scară de frânghie; de-a lungul scării, s-ar putea găsi hărți! chiar și hărți japoneze! Ne tot urcam. În cele din urmă, când nu mai existau de loc trepte (doar creveți de fildeș ici și colo), a trebuit să urcăm cu încheieturile. Fratele meu, africanul s-a descurcat foarte bine, în ce mă privește , eu am descoperit pași care nu există. Ajunși în vârf, suntem pe un zid; fratele meu sare. Eu sunt la fereastră! Niciodată nu voi putea decide să sar: este un perete de scânduri roșii. „Du-te împrejur”, strigă fratele meu africanul. Nu mai există etaje, nici pasageri, nici barcă, nici micuțul negru: există doar turul care trebuie făcut. Ce aiureală! Ce descurajant.

Max Jacob - L'église de Locmaria

**

Ana Blandiana: Vă mulțumesc pentru minunatul mărțișor literar. Traducerea din Villon mi se pare grozavă, iar urarea de sănătate cum nu se poate mai exactă. Vă doresc o primăvară plină de pagini scrise și vă felicit ! (29-2-2020, la lansare Revistei Nautilus 28 ) 18


Poezia Anicăi Andrei – Fraschini,

văzută de Florica Patan

„Nu poate fi dragoste de viață, fără disperarea de a fi” Albert Camus Despre poezie, astăzi: Anica Andrei – Fraschini

femeia dintâi mă pot ridica la doi metri deasupra mea ca-n acea moarte clinică să-mi scanez trupul cu plângerile lui penibile și să-i dau resetări în scopul fericirii fără întristare… dosesc alarme false stângăcii repetate pe o bandă anacronică… aflu pentru a en-a oară că nu-mi știu limitele mă întrețin sintetic cu megahertzi niciun mesean nu s-ar putea apropia sunt într-o lume paralelă și tocmai admir din cușca faraday cu clenci de artist gambe reîntregite de trup… vitrina unor gânduri curbate de ideea inflației cosmosului îmi distrage predestinația… adun haine foarfece ace ață pun deoparte culori pensule esență de terebentină apoi mă claustrez în femeia dintâi și-mi ridic pavăză din cuvinte… 1 ianuarie 2019

Ne face plăcere să citim poezia cu arhitectură lirică modernă sau clasică, acele confesiuni ale unor conștiințe poetice vizionare în care ne regăsim sau nu, dar care deschid orizonturi meditative, căci avem o structură mentală imaginativă și analitică, bazată pe observația fină a realităților imediate împletită cu experiența personală, intrăm în rezonanță cu vibrația emoțională a autorului, cu lumea lui atât de asemănătoare cu a noastră, trăim emoții estetice înălțătoare, evoluăm. 19


Poemul publicat în 2 ianuarie 2019, „femeia dintâi” , semnat Anica AndreiFraschini fascinează prin îmbinarea teoriilor existențialiste cu un fior tragic al ființării, legate subtil, aproape aluziv, sugestiv, dar care deschid perspective de reflecție multiple: omul este o ființă rațională, care își construiește viața prin efort propriu: „mă pot ridica”, „să scanez”, „să dau resetări”, „mă întrețin”, „adun haine”, „pun deoparte”, „mă claustrez”, „ridic pavăză”, toate în ideea unei fericiri „fără întristare”. Ce știm despre „femeia dintâi” la care poemul face trimitere? Avem două variante: știm că prima femeie ar fi fost Lilith, prima soție a lui Adam, sau, într-o altă variantă, ar fi fost sora sa geamănă; ea este cea care a păcătuit și a fost înlăturată ca demon. Știm, de asemenea că adevărata „femeie dintâi”, a fost Eva, cea pe care Dumnezeu a creat-o din coasta lui Adam, mai știm că cei doi, Adam și Eva, au pierdut, prin slăbiciunile lor, darul divin: nemurirea noastră! Există o a treia variantă, „femeia dintâi”? Poeta, în demersul său cognitiv, centrat pe eul cunoașterii ce-și privește retrospectiv și evaluativ viața, ca obiect al cunoașterii sale, pornește de la o situație imaginară, pe care o percepe mental ca substanță a propriului parcurs existențial : moartea clinică și desprinderea sufletului de trup; este momentul „bilanțului” asupra unei viețuiri imperfecte, cu lamentări și plângeri penibile, de aceea, precum într-un joc pe care-l stăpânește, își propune „resetarea”. Rațiunea nu este suficientă pentru luminarea destinului, de aceea, pe „o bandă anacronică” „aflu (…) că nu-mi știu limitele” , de aici angoasa existențială și sentimentul iminentei distrugeri ca ființă, a cărei salvare sufletul ar părea că o caută, dincoace sau dincolo de starea clinică … În perspectiva sfârșitului, omul se înstrăinează de el însuși, este atinsă ideea universurilor paralele în care se regăsește fragmentar, halucinant, și mai departe, simte expandarea cosmosului, „ca o inflație” cu creștere spațială, dar scădere dramatică a „predestinării” sale, a cărui claustrare, să spunem, necesară, în „prima femeie” este percepută prin încercări repetate, ca pictarea și ștergerea repetată, cu „terebentină” a unui tablou, până la obținerea unei variante finale. Soluția lirică: Eul liric se ipostaziază, ca soluție a temerilor sale, întrebări sau neputințe, situații de mare impact existențial (moartea posibilă, finalul absolut) în „femeia dintâi”, în varianta feminității sale celei mai izbutite, de atunci, de la început, când se identifica în imanența modelului arhetipal al Evei, ca femeie puternică, dar cu o latură vulnerabilă acceptată istoric, feminină și grațioasă, luminoasă, dar plină de mister. Cum? Ridicând „pavăză de cuvint”, POEZIA nemuritoare… În loc de concluzie: 20


Poeta Anica Andrei – Fraschini își desăvârșește arta poetică prin densitate ideatică, stări de spirit puternice, meditație filozofică despre viață-moarte-nemurire într-un parcurs liric confesiv emoționant, ce o definește ca poet modern de înalt rafinament. Un articol semnat de Florica Patan. (sursa: https://bel-esprit.ro/ ) Aries

21


Maria Sava singurătate

să nu ne facem prea multe iluzii. din viaţă plecăm ca un ţipăt de pasăre în zbor împuşcată iubirea cu timpul se uită în urmă rămân totdeauna lacrimi neplânse -fierbinţi precum lava-n adâncuriîn lucruri tăcute mărunte… în cartea citită-ntr-o noapte ploioasă în tabloul pictat cu o zi înainte în cana cu urma buzelor tale în scoica ciudată găsită pe-o plajă străină...

Taurus

22


Roni Căciularu

Convorbiri CU MAESTRUL

ALEXANDRU ANDY,

LA 90 DE ANI !

- Mulțumesc, maestre, că acceptați acest interviu ! - Cu plăcere. Dar te rog nu mă mai măiestri. - V-ați făcut-o cu mâna dv.! Mâna aia bună, de scriitor.... Ce mai faceți? - Bine, mersi. - Zilele astea ați împlinit 90 de ani! La mulți ani! Și să fiți sănătos! E greu să fiți tânăr acum ? -De loc! Îți trebuie doar un pic de imaginație; și încă vreo câteva lucruri... Pe unele le-am uitat, iar altele le scap din vedere. De pildă, buletinul de identitate, în care e trecut și anul nașterii... -Ați vrea să ne uităm puțin spre anii care au fost? - Cu memoria stau bine. - Păi, s-o luăm de la-nceput. V-ați născut, pe 15 martie. - Da, am văzut lumina zilei în noaptea de 15 spre 16 Martie, 1930. - Cu toate că mereu aveți o față de om grav și serios ( chiar și acum, când vorbiți cu mine) eu cred c-ați venit pe lume, zâmbind. Apoi ați luat viața mai în serios și ați intrat, destul de grăbit, în adolescență. -La 16 ani, încă elev fiind, am devenit reporter teatral la revista „Cortina” și colaborator la publicațiile umoristice PIȚIGOIUL și GLUMA, și – ceva mai


târziu – la URZICA. Apropo, semnătura Alexandru Andy este de fapt pseudonimul meu literar. În acte mă cheamă Andy Kessler. -Ați privit grav și ați zâmbit mereu. Ba chiar ați râs în hohote, stârnindu-i și pe mulți, foarte mulți alții... Care a fost prima „ieșire în public”? -La 17 ani am scris (în colaborare cu H. Nicolaide și H. Mălineanu) primul meu „Radio-Magazin” (emisiune umoristico-muzicală, difuzată de Radio București). Și apoi, peste încă un an, am început colaborarea cu Mircea Crișan. - A, da! Marele artist umorist Mircea Crișan, care a fost una din excepționalele vedete ale genului revuistic!... - Curat excepțional, coane Ronică! Și una din calitățile lui majore era spontaneitatea și sinceritatea cu care lansa poantele. Nici nu puteai să știi când glumește și când vorbește serios. Îmi amintesc o seară când eram amândoi la Teatrul de Estradă din București. Eram în culise, în timpul spectacolului. De-odată se apropie de noi soția lui, cântăreața Sorina Dan. – Mircea, mi-am uitat brățara în cabină, pe masa de machiaj. - Care brățară? Aia frumoasă, de aur. - Fugi și ia-ți-o, înainte să „facă picioare”! i-a șoptit soțul, grijuliu. - Nu pot, că trebuie să intru în scenă chiar acum! Du-te tu! Iar Mircea pornește alene să-i „salveze” bijuteria: – Hai cu mine, să luăm brățara. M-am dus cu el spre cabina pe care Sorina o împărțea cu încă șase fete din balet. Bate Mircea la ușă; o voce: – Nu se poate. Suntem dezbrăcate. Da’ Mircea: - Nu, nu. Sunt eu, Crișan. Închideți puțin ochii, că vreau doar să iau brățara lui Sorina! Și a deschis ușa și am intrat amândoi. În cabină, șase fete goale pușcă, stăteau foarte liniștite cu ochii strâns închiși... Ba una și-i acoperise chiar și cu mâinile. În timp ce eu nu-mi puteam mișca privirile de la bogăția de „comori” oferite cu atâta generozitate, Mircea a luat brățara de pe masă și a spus – la fel de liniștit - și cu aceiași logică imbatabilă: – Gata fetelor. Acum plecăm, așa că puteți să deschideți ochii. După care, docile și ascultătoare, balerinele au deschis ochii. A urmat un lung moment de tăcere deplină. Apoi brusc, ca la un semnal, au început să țipe toate de-odată, cu disperare: – Aaaaa!!! Nerușinaților!.. Și una din dansatoare, o blondă superbă cu părul ca aurul, a început să arunce în noi cu pantofi, cu perii, cu tot ce-i cădea în mână, strigând cât o ținea gura: – Aaaa, nesimțiților, golanilor!!! VOI trebuia să închideți ochii, nu NOI! La care Crișan i-a replicat prompt și fără nici o urmă de zâmbet: - Ce vorbești?!... Și atunci cum am fi știut, că tu de fapt nici nu ești blondă naturală, și ai doar părul vopsit!? - Cam cât timp a durat colaborarea cu Mircea Crișan? - Aproape 20 de ani! Respectiv, până la plecarea mea din România, în anul 1964. Timp în care am scris împreună nenumărate spectacole de estradă și 24


revistă, comedii muzicale, programe de radio și televiziune și două filme: „ȘI ILIE FACE SPORT” și „ILIE ÎN LUNA DE MIERE”. - In același timp, ați mai scris și cu alții... - Am mai colaborat cu Ion Popescu Gopo, la scenariul filmului de animație „Șurubul lui Marinică” și am mai scris (singur sau în colaborare cu Crișan și Radu Stănescu) numeroase materiale umoristice pentru Radu Beligan, Vasiliu Birlic, Al. Giugaru, Ion Finteșteanu, Toma Caragiu, Dem Rădulescu Biban, Vasile Tomazian etc. Și, bineînțeles, pentru Stroe. - Pentru artistul emerit N. Stroe! - Că Stroe a fost artist emerit știe toată lumea. Dar ce nu știu mulți, este în ce împrejurări a primit el această înaltă distincție. Și eu, dacă știu, e că mi-a povestit chiar el. La început, titlul de „emerit” era acordat numai artiștilor cu adevărat excepționali. Dar mai apoi, au fost „emeritizați” tot mai mulți actori, dintre care unii fără cine știe ce merite deosebite... În schimb pe Stroe, care era în mod real una din marile personalități ale scenei românești, nu se gândea nimeni să-l blagoslovească cu asemenea onoare... Pe Stroe chestia asta a început să-l cam supere, dar n-avea ce face... Am spus că „n-avea ce face”?!... Uite că a avut! Și chiar a făcut! Într-o zi de sărbătoare, 7 noiembrie sau 1 mai ori 23 august, sau la vreo altă dată festivă din astea, așa cum era obiceiul pe atunci, „tovarășii” din Comitetul Central și din conducerea guvernului, au tras un chiolhan până la ore mici de noapte. Cu șpriț, cu șampanie, cu whisky „Chivas Regal”, cu icre negre și cu toate bunătățile din lume. Dar și cu ăi mai de seamă artiști și cântăreți, să le cânte la ureche, să-i distreze, să-i facă să râdă... Erau de față Gheorghiu Dej, Chivu Stoica, Bodnăraș, toată „banda”... Și cu toții au aplaudat în forță când a apărut și Stroe să-și facă numărul. Stroe a mulțumit la aplauze și a spus: - Cu toate că văd că mă cunoașteți cu toții, aș vrea să mă prezint: Eu sunt N. Stroe, N. emerit, N. al poporului, N. laureat, N. premiat, N. nimic! Cu toții au pufnit în râs, iar Dej a murmurat: – Chiar... Ce-ar fi să... Și n-a trecut o săptămână și Ne emeritul, Ne laureatul, a fost poftit „sus” și a căpătat titlul care, de fapt, i se cuvenea încă de mult. - Unele dintre succesele celor mai mari și talentați actori ai României vă aparțin și dumneavoastră. Ați fost omul invizibil al succeselor! Știu însă că unul din momentele mai ciudate ale vieții dv., a fost când o piesă de teatru, pe care ați scris-o împreună cu Radu Stânescu, a apărut pe afișe sub semnătura altcuiva: C. Teodoru, mi se pare. Nu cred că ați zâmbit atunci. -Ba am râs chiar cu gura mare. Despre ce e vorba: în 1964 am scris, împreună cu amicul meu pe care l-ai amintit, comedia „PARTEA LEULUI”. 25


Piesa aceasta s-a jucat concomitent la 17 teatre din întreaga țară, inclusiv „Teatrul Tineretului” din București (cu Nicolaide, Florin Vasiliu și C. Sincu), dar... semnată de altcineva, deoarece adevărații autori (Radu Stănescu și cu mine) depuseserăm actele pentru emigrare. Din acel moment am fost interziși ! -Și-ați plecat. V-ați luat lumea-n cap! De fapt, lumea sau, mă rog, o parte din lume, v-a cunoscut puterea capului. - Mă flatezi, dar de ce să nu recunosc, îmi face plăcere. Deși n-au fost numai zâmbete, glume și săli cu aplauze. In spatele lor e muncă, e luptă, e zbatere. -Așadar, ați plecat din România... Primul popas? -Italia! La Roma am colaborat la postul de radio RAI, iar în Germania am lucrat la RADIO EUROPA LIBERĂ (Free Europe). Tot acolo mi s-au jucat multe comedii (mai ales pentru copii) la teatrele din Dusseldorf, Koln, Munchen, Bonn etc. Totodată, am scris și peste 100 de scenarii pentru publicaţiile comix “ALBINA MAIA”, “PINOCCHIO”, “NILS HOLGERSON”, “CAPTAIN FUTURE”, “ALICE ÎN ŢARA MINUNILOR”, TAO TAO”, etc. - Dar în Israel? -In Israel am venit pentru prima oară în 1968, ca turist, împreună cu Mircea Crișan. Eu eram co-autor și regizor al spectacolului cu „Agresorilor!”, iar Crișan, firește, era vedeta. La Tel Aviv am cunoscut-o pe Livia Novi, de care m-am îndrăgostit, și cu care m-am și căsătorit. Ea era pe atunci o cunoscută „manechină”, care mi-a adus ca „zestre” și un fiu de 10 ani.

Livia Novi, pe cale de a deveni... Livia Kessler

26


În acelaș an m-am reîntors, împreună cu noua familie, în U.S.A. (la Hollywood), unde am colaborat ca scenarist la serialul „From Far East to Far West” cu Cesar Romero. (Akkad Productions). Trec niște șapte ani de-acasă, și iată-mă din nou în Germania. Aici am scris câteva cărți, Livia a devenit pictoriță, și m-a și făcut tată de-adevăratelea, dăruindu-mi o fiică, pe nume Dana ( azi - o cunoscută jurnalistă Israeliană), care - pe când avea opt ani - mi-a făcut cel mai emoționant compliment. Tocmai îmi apăruse cartea „Die grosse Puppenjagd” (Marea vânătoare de păpuși). Dana a citit-o pe nerăsuflate și mi-a spus: Tăticule, asta e cea mai bună carte pe care am citit-o în viața mea! - Mă bucură, dar câte cărți ai citit în viața ta? – Două! - Ați cam fost hoinar prin lume!... - Hoinăreala asta mi-a demonstrat, de fapt, că pretutindeni oamenii sunt la fel, și buni, și răi, și deștepți și proști, unii mai așa, alții așa și așa... Totu-i cum te ai tu cu tine! Cu tine, cu ai tăi... În 1982 m-am stabilit cu familia la Honolulu, în exoticul Hawaii, iar după doi ani petrecuți pe meleaguri ca de vis, am imigrat în Israel, unde... m-am trezit la realitate! - Apropo, cum v-ați acomodat în „Țara Sfântă”? - Mai ușor decât aș fi crezut. Timp de zece ani am fost colaborator permanent al Televiziunii Educative: coautor (împreună cu regizorul Titi Acs) al emisiunilor pentru copii - PARPAR NECHMAD și REHOV SUMSUM (Sesame Street). - Iubiți copiii și ați scris mult pentru ei... - Adevărat. Atât cărți, cât și piese de teatru și emisiuni de radio și televiziune. Și în România (texte interpretate de Silvia Chicoș, Nicolae Gărdescu, Tudorel Popa, etc.) și în Israel (scenarii pentru Uzy Hitman, Sefi Rivlin, ba chiar și pentru... Lia Konig. Am fost întotdeauna fascinat de încântarea și dragostea cu care erau întâmpinate aceste emisiuni de către micii spectatori. Și n-o să uit niciodată ziua în care un grup de copii de la o grădiniță din Tel Aviv a fost invitat să asiste la înregistrarea unei emisiuni TV „Parpar Nehmad”, a cărei eroi principali erau două marionete: un melc (numit Șabi) și o rățușcă (Uza). In pauză, copiii au fost duși și la bufetul studioului, unde au fost încântați să-i vadă pe prezentatorii emisiunii (cunoscutul cântăreț Uzi Hitman și talentata Effi Ben Israeli) șezând la o masă, bând cafea și mâncând sandvișuri. Unul din copii mi-a spus: Îi văd pe Uzi și pe Effi bând cafea. Dar Șabi și Uza de ce n-au venit să mînânce și ei?... -Tot în Israel ați scris și multe spectacole de revistă în limba română, cu muzica lui Harry Reininger. 27


- Exact. Spectacole în care au apărut Mircea Crișan, Florin Piersic, Maia Morgenstern, Horaţiu Mălăele, precum şi comedia „Don Juan din Ramat Gan”, cu Ion Lucian în rolul principal. - Asta, pentru scenă. Ce-mi puteți spune despre creațiile literare destinate tiparului? -În 2008 mi-a apărut în România (la Editura Minerva) romanul pentru copii şi tineret „TOBY şi HOŢUL CARE A FURAT LUNA”, carte publicată şi în Tel Aviv (în traducere ebraică) de către una din cele mai mari edituri Israeliene, YEDIOT ACHRONOT BOOKS, precum și în Germania (AUTUMNUS VERLAG – BERLIN). Iar la sfârşitul anului 2011, Editura Coresi a scos în România al doilea roman, cu acelaş personaj central: „TOBY ȘI OMUL CU DOUĂ NASURI”, apărut deasemenea şi în Israel – tot la Editura Yediot Ahronot, și tot în traducerea ebraică semnată de DANA KESSLER, fiica mea! - Titluri peste titluri. Aproape că am obosit. -Să-ți spun drept, uneori și eu mă simt așa.

Cu Livia, în Europa -Și totuși, la titlurile amintite mai trebuie să adaugăm faptul că nu de mult au apărut la Tel Aviv și al treilea roman din seria TOBY, „ ...CA'N FILME”, precum și volumele „SUS CORTINA” și „ADIO MAMĂ”. - Iar anul trecut, și biografia romanțată: „NERUȘINATUL DOCTOR MESMER”. Prima mea carte „ne-umoristică”. - Cum a fost primită de public această carte „serioasă”? - A fost bine primită, deși – ca să spun drept – la apariția ei am cam avut emoții. Lumea spune că a fi umorist e o binecuvântare. O fi, dar, în acelaș timp, e și un... blestem! Că nimic nu e mai dureros și mai greu de suportat decât o asemenea etichetă. O tragi toată viața după tine, ca o ghiulea atârnată de gleznă. Un umorist a scris o carte plină de haz și cititorii s-au prăpădit de 28


râs. Foarte frumos. D-aia e umorist, să scrie cărți umoristice! Dar ce se întâmplă când acelaș scriitor scrie o carte la care nu se râde? Un eseu, o nuvelă, un roman de mare sensibilitate, de profunzime, cu personaje vii, cu acțiune trepidantă, captivantă, cu implicații sociale, dramatice, filozofice... N-are importanță cât de reușită e lucrarea, cititorul va fi dezamăgit ! „N-am râs!” Asta e tot ce va spune. Norocul meu că „Mesmer”, deși e o carte „serioasă”, tot are și o mulțime de pagini la care... se râde din plin! - ...Prin urmare, iată-ne „la zi”.... după ce am străbătut (e drept, în mare viteză) zeci de ani de creație. Dar după atâta „trecut”, vă propun să ne oprim o clipă și la prezent. - În prezent, e în curs de apariție, aici, în Isael, cartea BEST OF ALEXANDRU ANDY, - un volum antologic în limba română, conținând, pe lângă multe materiale inedite, și unele fragmente din lucrările publicate. -Succes și tot ce se cuvine, pentru un meritat Laudațio, în speranța că Alexandru Andy (Kessler) , care ne-a amuzat peste șapte decenii cu scrisul său, va continua să ne încânte și de acum încolo! Din nou, deci: „La mulți ani, maestre Al. Andy!”. - Mulțumesc, dar... fără „maestre”!

Marcel Ianco desenat de Stephan Roll

29


IULIA DELEANU

Expoziţie Marcel Iancu, 125 de ani de la naştere – Memoria liniei (*) „O

expoziţie-spectacol” Marcel Iancu, la 125 de ani de la naştere, a fost deschisă la Galeria Dada din Capitală. Spectacol, la propriu, fiindcă e reconstituit Cabaretul Voltaire de la 1916, unde Hugo Ball, costumat în arlechin, după desene ale lui Marcel Iancu, îşi recită poeziile. Cunoscuta dansatoare Sophie Taeuber-Arp le dăruie plasticitate într-o înfăţişare contrazicând percepţia burgheză asupra seducţiei: poartă mască şi costumaţie ternă. În fundal, la retroproiector, rulează imagini cu viaţa şi opera pictorului, ilustratorului, eseistului, scenografului, arhitectului; documentar realizat într-un studio de artă din Tel Aviv. Expoziţia a marcat 104 ani de la fondarea dadaismului, la cabaretul elveţian, stare de spirit explozivă a tuturor preconcepţiilor ţinând loc de înţelegere a artei, a scrisului, trăită de artişti, literaţi, poeţi rafinaţi ai epocii, mişcare pe care Tzara o numeşte Dada. Prin spargerea tiparelor artistice convenţionale, dadaismul inaugurează estetica secolului XX şi o prefigurează pe cea a începutului de veac XXI. Atrage atenţia opera ilustratorului: prezenţa în publicaţii avangardiste – Contimporanul, Punct, unu, 75 HP; portrete de literaţi ai vremii la interviurile lui Aderca, „Mărturia unei generaţii”; „Paradisul suspinelor” de Ion Vinea; „Antologia poeţilor de azi” îngrijită de Ion Pillat şi Perpessicius; dar, mai ales, desene inspirate de scrieri ale lui Urmuz, precursorul avangardismului. Trebuie precizat că atunci când Marcel Iancu revine în ţară în anii interbelici, nu asistăm la o schimbare de direcţie, ci la o filiaţie între cele două perioade. Toate trăsăturile avangardismului sintetizate de G. Ciprian în eseul „Hurmuz”, apărut în Contimporanul nr. 45/ 1924 – antimimesisul, insolitul imaginilor menite să deconcerteze lectorul sau privitorul, automatismul personajelor, fardul gros de ridicol, ludicul demitizant, parodierea structurilor literare sau plastice consacrate – se regăsesc în desenele lui Marcel Iancu ilustrând pagini urmuziene. Iconoclastia, depoetizarea realităţii, spargerea frontierelor a tot ce este consacrat în artă caracterizează portretele, caricaturile, tablourile lui Marcel Iancu din acea perioadă. Dar există şi o altă faţetă, evidenţiată în expoziţie: opera sa de arhitect din anii interbelici. Arhitectul Marcel Iancu are un rol decisiv în popularizarea versiunilor constructivistă şi cubistă în arhitectura românească. Ceea ce scrie în eseul „Urbanism, nu romantism”, apărut în revista Oraşul din 1934, avea să se concretizeze în tot ce a fost ridicat după planurile sale în Bucureştiul interbelic, prea puţine din aceste clădiri păstrându-se până azi. După ce trăieşte pogromul din ianuarie ’41 la Bucureşti, şi vede cadavrul unei rude atârnând la abator, cu inscripţia „carne caşer”, decide să plece în Ereţ Israel, unde ajunge în 23 februarie ’41. Curând avea să întemeieze aşezarea artiştilor Ein Hod. Tot ceea ce a creat – colaje pe pânză de sac, picturi pe 30


ceramică, tablouri – este o reaşezare şi o regândire prin prisma peisajului israelian a acumulărilor formative. Ein Hod – Dupa 75 de ani

GEO ŞERBAN ADIO, DADY!

(*)

Din Israel vine o veste mult întristătoare. A murit Dady Iancu. Era fiica lui Marcel Iancu, notoriu promotor la nivel european al avangardismului în artă. Fiică devotată, avea să se formeze intelectual în preajma părintelui, urmărindu-i evoluţiile eminente ca pictor şi ca arhitect, mai întâi la Bucureşti, apoi la Tel Aviv, unde întreaga familie s-a refugiat în 1941, spre a se pune la adăpost de terorismul antisemit. În condiţii propice afirmării înzestrărilor personale, Dady devine un fel de asistent, dacă nu chiar mână dreaptă a tatălui, trup şi suflet angajat în proiectul ambiţios al înfiinţării coloniei artistice de la Ein Hod, în spiritul experienţelor trăite cândva în Elveţia, ca protagonist alături de Tristan Tzara, al manifestărilor de fulminantă originalitate din ambianţa faimosului „Cabaret Voltaire”. Peste timp, s-a produs un transfer de convingeri care privilegiau libertatea de creaţie, inovaţia, repudierea rutinei, încât după moartea Magistrului (1984), Dady era perfect pregătită să asigure perpetuarea moştenirii. 31


Am văzut-o la Ein Hod, plină de zel ca să garanteze funcţionarea impecabilă a muzeului memorial, am văzut-o la Ierusalim, venită anume pentru a mă scuti de emoţii în expunerea evocativă dedicată tatălui său, precum am beneficiat de izvorul de informaţii etalate de fiică în contextul dialogurilor din Rehov Brodetzky 11-13. Apoi, din nou la Bucureşti, cu ocazia Retrospectivei panotate în spaţiile generoase ale Muzeului Naţional de Artă, când se împlineau 100 de ani de la naşterea polivalentului creator. Privirile lui Dady examinau drăgăstos fiecare lucrare (pictură sau grafică), machetele ingenios realizate după construcţii pe care urma să le contemplăm aievea pe artere stradale de cartier – Mântuleasa – bătătorite în prealabil de paşii copilăriei lui Marcel Iancu, pe Gândului, C.F. Robescu, Negustori, Caimatei, în fine, pe Paleologu la nr. 5, de unde familia urgisită căuta salvarea într-o plecare fără întoarcere. Adio, Dady! GEO ŞERBAN (*) Ambele texte sun preluate din “Realitatea Evreiasca” 1 - 29 Feb. 2020

32


Trenuri și alte deportări Raul Ancel

CFR *

Taxiul m-a lăsat in gară la Brașov. Era ora 6.45. Oamenii se grăbeau la servicii care pe jos care cu mașini. Era o dimineață ploioasă. Ploaie măruntă și deasă. O ploaie care te pătrunde până în măduva oaselor. Cerul sumbru și cenușiu nu prevedea nimic bun. Picăturile de ploaie cântau toba pe jacheta mea anti ploaie. Dacă aud cântecul ploii și nu răpăitul ei înseamnă că sunt într-o dispoziție bună. Eu o numesc ploaia de sus. Îmi amintește de o întâmplare de acum vreo 100 de ani. Mergeam cu mama și tata de mână pe strada principală. Ne întorceam de la o zi onomastică. Era vreo 9 seara. Foarte târziu pentru mine în Fălticeniul ăla de acum o sută de ani. Deodată a început să plouă mărunt și des ca acum. Imediat s-au format băltoace mici de apă. Trebuia să mergem acasă pe ploaie. Nu-i nimic, doar nu ești de zahăr a spus mama. Apoi în fața fiecărei băltoace mă săltau în sus fiecare ridicându-mă de mâna lui. Mă uitam la cer negru beznă. Dar era ploaia de sus. Eu nu căutam băltoacele de apă, căutam cerul, văzduhul, infinitul. Aveam vreo 4 ani. Eram sigur că ai mei mă vor sări peste orice băltoacă. Eram fericit. O numesc până azi ploaia de sus. Mai e și ploaia de jos, când nu-ți scoți nasul din pământ căutând să eviți apa. Picături mari de ploaie lovesc băltoacele și te udă până la genunchi. Te înghesui în tine acoperindu-ți fiecare bucățică de piele descoperită. În ploaia de jos ești nefericit. Nu găsești în tine căldura și puterea, să ridici capul și să lași ploaia să-ti spele față. Acum după 100 de ani mă simțeam între ploaia de sus și cea de jos. La gară scria mare CFR. Cine a inventat interpretarea acestor 3 litere trebuie să fi avut simțul umorului. Pare mai mult ca o reclama la un laxativ. Am plecat prima dată cu trenul la examenul de admitere in facultate, la 17 ani. Dar până la vreo 10-12 ani mă distra grozav interpretarea CFR-ului. Am ajuns în gară. Sigur că părinții nu ma țineau de mână de data asta, așa că am călcat aproape în toate băltoacele posibile. Un vânt rece mă plesnea pe față la intervale neregulate. Picăturile de ploaie își răpăiau în ritm întețit, sacadat simfonia nedefinită. Copacii se aplecau salutând parcă pe dirijorul din ceruri al ansamblului pământesc. În sfârșit gara. La gară destul de puțini călători. Era ora 7.00. Trenul pleacă la 7.35 spre București, venind de la Sibiu. Deodată, aud o voce fermă de femeie "stimați călători trenul 1528 din direcția Sibiu spre București întârzie cu 25 de minute. Ne cerem scuze…" Într-adevăr nu eram fericit cu anunțul ăsta. Când mi se face frig niște covrigi calzi sunt o soluție bună. Nici nu mâncasem nimic în dimineața asta. Problema mea cu covrigii e că unul e prea puțin și doi nu sunt prea mult. Așa că am luat trei unul pentru fiecare oră de călătorie. Era coadă și m-am lăsat îmbătat de mirosuri. 33


Apropo CFR, apropos mirosuri, m-am dus la WC și ca să mă spăl pe mâini. Nu, nu recomand nimănui WC-ul de la CFR Brașov pentru spălatul pe mâini. Era 7.15 când am ieșit din WC. Curios să văd dacă ploaia a încetat m-am uitat pe geamul sălii de așteptare. Nu mai ploua, dar pe linia 3 era un tren. Sigur mi-am zis, nu poate fi BUCUREȘTIUL ca nu l-au anunțat. Dar cu un fler, greu ajutat de cel de sus, si cu puțin noroc, îmi pun rucsacul pe spate și trag cu cealaltä mână valiza mică spre trecerea subterană până la ieșirea spre linia 2 și 3. Afară liniște și pace. Ploaia parcă se oprise puțin. Doar vântul continuă să șuiere. Mă uit pe linia 3. Trenul de București era acolo pleca în 7 minute de pe linia 3. CFR… Cu puțin noroc, am zis și am răsuflat ușurat. În compartiment, doamna din fața mea îmi spune: “păi nu trebuie să ascultați ce spun ăia. De la Sibiu a plecat la timp”. În tren m-am împrietenit repede cu pasagerii din față. Aceștia văzând ca sunt străin (te citesc nu știu cum, în secunde) mă întrebau ce părere am de România. Le-am spus că faptul că sunt de 5 sau de 6 ori pe an aici spune totul. Între discuții am intrat pe Ynet să văd știri din Israel. Au fost prinși teroriștii care au omorât-o pe fetița de 17 ani ce s-a dus să înoate cu tatăl ei. Ploaia spală totul dar nu șterge nimic. Ca și timpul. Lasă multe în uitare dar nu vindecă nimic. E greu sa treci de la probleme de climă la probleme de viață dar câteodată n-ai ce face și-i bine așa. *) Din volumul: Raul Ancel - Călător cu gândurile mele Editura SAGA 2020

America 1860

34


O gară în Franța - 1866

Meudon 1852 - primul accident-55 de morți

35


USA 1960 - Aerotren VERONICA PAVEL LERNER

Călătorie cu aventuri Nu degeaba se spune că unul din factorii principali în bunul mers al societății este comunicarea. Scrisă sau verbală, ea ușurează nu numai înțelegerea reciprocă, dar și transmiterea informațiilor. Mi-am dat seama de extrema ei importanță vizitând în vacanța de vară, împreună cu familia, Montrealul meu drag. În trenul Toronto-Montreal, totul e minunat. Prindem viteză, fotoliile sunt ultra confortabile. Liniște. Numai ușorul sunet al roților pe șine se face auzit și, din când în când, fluieratul locomotivei. Deodată, liniștea e întreruptă de un zgomot venind din față, de la o doamnă cu pălărie roșie care comunică vârtos cu cineva la telefonul mobil. În românește. Convorbirea a durat ore, dezvăluind amănunte (niciunul savuros!) din viața persoanei. Importantă mai e nevoia de comunicare, mi-am spus. Am ajuns la Montreal pe o căldură sufocantă. În casa închiriată de noi era, la parter, un aparat mobil de aer condiționat, iar sus, ȋn dormitoare, erau altele, fixate de plafon. Splendid! Cum am intrat în casă, am pus ȋn funcțiune aerul condiționat din dormitoare și ne-am așezat la masa de lângă bucătăria de jos, să ne odihnim. Aparatul mobil de aer 36


condiționat pe care am vrut să-l punem în funcțiune, avea pe el un afiș în limba engleză: "Nu dați drumul la aer condiționat până nu deschideți fereastra". Aici a intervenit problema importantă a comunicării. Cum să deschizi fereastra, când afară sunt peste 30 de grade? Toată lumea știe că, dimpotrivă, trebuie s-o închizi, tocmai pentru ca aerul condiționat să răcească temperatura din interior. Am fost mirați de acest afiș, dar el era repetat și pe fereaatra prin care ieșea tubul aparatului. Geamul era blocat, lipit cu scotch, de fapt toate geamurile casei erau blocate, deci, morți de căldură, am riscat să punem în funcțiune mașina contrar sfatului, deci fără să deschidem vreun geam, cum eram ȋndemnați de afiș. După câteva minute, temperatura din interior a crescut de la 27 la 33 de grade și un aer fierbinte a pătruns ȋn casă prin crăpăturile dintre geam și scothch-ul rupt. Am închis repede aerul și am tot încercat să descifrăm enigma. În cele din urmă, unul dintre noi a ieșit afară și a descoperit că geamul cu scotch avea o dublură afară și că acea dublură putea fi - și chiar trebuia- deschisă, cu scopul de a lăsa aerul fierbinte de la aparat să iasă afară. Mare noroc cu descoperirea misterului de pe afiș! Sigur, din text lipseau doar doua cuvinte, dar esențiale! Ar fi trebuit specificat că era vorba de fereastra din exterior care trebuia deschisă! Sus era o sală de baie superbă, cu o cadă imensa. Toți eram încântați, până când am observat un afiș: "Va rugăm să nu folosiți cada". Am cercetat și toate instalațiile funcționau perfect. Fetițele s-au băgat desculțe în cadă și au alunecat instantaneu. Am ȋnțeles: scopul afișului era prevenirea unui accident prin alunecare. N-ar fi trebuit oare specificată cauza? Dormitorul meu avea și balcon. Pe ușa lui, un afiș: "Numai două persoane pe balcon". Nu era vorba de rezistența balconului, cum am crezut, ci de faptul că pe balcon era depozitat un obiect foarte mare și greu. Oare n-ar fi fost mai simplu să fie un anunț: "Balconul nu e disponibil"? Însfârșit, într-o seară am ieșit cu toții la restaurant, dar eu am vrut să vin mai devreme acasă. Casa nu avea cheie, ușa se deschidea cu un cod numeric. Îmi spune fiu-meu : "e foarte simplu, introduci codul și ușa se deschide". Era deja ȋntuneric, a trebuit să folosesc lanterna de la iphone ca să văd numerele. Am format codul, am împins ușa, nimic. Am repetat operația de câteva ori. I-am sunat pe copii, ei spuneau că ar fi trebuit să se deschidă. Am mai încercat de câteva ori și, deodată ușa s-a deschis. Asta pentru că, din întâmplare, înainte de a împinge ușa, am tras-o. Acesta era secretul pe care ceilalți uitaseră să mi-l spună… Mici probleme de claritate ȋn comunicare provoacă, de obicei, niște simpatice aventuri, fără de care nicio vacanță n-ar avea farmec! Cât despre Montreal, el rămâne același oraș care-i atrage ca un magnet pe iubitorii de joie de vivre.

37


Orient expres - tren de lux - 1883

Paul Delvaux

38


Japonia- Magnetic Levitation - 603 km/h

și un tren de azi În India

39


Deportarea mătușii Lili La sfârșitul vacanței noastre din Polonia, în ultima seară, zăceam treaz. Valuri, neîncetate valuri, aduceri aminte, Imaginația chinuită se ridica la mare înălțime Din urletul orașului, se deosebeau voci, transferul de persoane. Eram într-un tren... Mătușa mea Lili privea prin fereastra aburită Cineva proiecta un film pe plafon Cu viteză, rulate înapoi, faptele se vindecau. Angoasa dispărea. Uite firma "Arbeit macht frei" citită invers. Cabana roz de lângă un lac, strălucind ireal. Clujul... Adevărate erau doar șinele de fier, potecile cu iarbă verde călcate de deportați. Erau roți pe care am călătorit și ceasuri la încheietura mâinilor care au stat. Apoi imaginile au dispărut într-o planetă văzută printr-o sticlă afumată. Un clopot bătea în urma noastră o rimă stricată. AG Virgo

Ion Vinea - Război Toamnă, pământ lepros, iarba se îneacă pe coline, negurile-n rochii rupte trec pe coaste, suflete vagi plutesc pe lângă lume. Astă-noapte copacii se schingiuiau ca dervişii, vântul se-ngâna cu lupii, şoaptele şi frunzele se-alungă. Departe au îngheţat sentinelele. 1917

40


Dan Romașcanu

Top 5 filme despre trenuri și gări Câți dintre noi nu am avut sau avem fascinația trenurilor? Eu mărturisesc că a fost o perioadă în copilăria mea în care atunci când eram întrebat 'ce vrei să fii când vei crește mare?' răspundeam 'mecanic de locomotivă'. Meseria se asocia probabil în mintea mea de copil cu libertatea vacanțelor, cu peisajele diferite defilând din viteza trenului, cu gările în care trenul oprea două minute pentru a permite coborârea și urcarea pasagerilor. Cinematografia a adoptat și ea trenurile și gările ca subiect preferat din secunda zero a existenței sale. Între primele imagini proiectate public de frații Lumiere a fost cea a sosirii trenului în gara La Ciotat. Spațiul închis al trenurilor este un cadru perfect pentru mistere polițiste. Reconstituirea interiorului trenurilor poate fi făcută cu cheltuieli minime în studiouri. Luptele de pe vagoane și salturile între vagoane sunt perfecte pentru cascadoriile din filmele de aventuri. Gările cu peisajul lor uman divers, cu întâlnirile și despărțirile lor au fost cadru pentru nenumărate intrigi romantice. Cum acest articol are o structură 'minimalistă' impunându-mi selecția a doar cinci filme, am decis, dintr-o foarte bogată selecție de filme a căror acțiune are loc în trenuri și gări, să vă propun pentru vizionare sau revizionare două thrillere clasice, două coproducții franco-române și un film 100% românesc. 1. The Lady Vanishes - Alfred Hitchcock, 1938

41


'The Lady Vanishes' din 1938 este unul dintre cele mai grozave thrillere regizate de Alfred Hitchcock în perioada britanică a carierei sale, avându-i protagoniști pe Margaret Lockwood și Michael Redgrave. Este bazat pe romanul 'The Wheel Spins' al sciitoarei Ethel Lina White, scriitoare la fel de populară în acea perioada ca Agatha Christie. Eroina filmului este o turistă engleză care călătorind cu trenul în Europa continentală descoperă că însoțitoarea ei în vârstă pare să fi dispărut din tren. Ceilalți pasageri neagă însă să o fi văzut vreodată. Ajutată de un tânăr muzicolog, cei doi scormonesc trenul pentru indicii despre dispariția bătrânei. Filmul a inspirat remake-uri și variante (una petrecându-se în avion), dar mie cea a lui Hitchcock mi se pare cea mai reușită. 2. Murder on the Orient Express - Sidney Lumet, 1974

42


Dacă tot am menționat-o pe Agatha Christie, al doilea film din acest top este 'Crima din Orient Express' ('Murder on the Orient Express'), ecranizare a faimosului roman al reginei romanelor polițiste. Eroul creat de ea, detectivul belgian Hercule Poirot se îmbarcă la Istanbul în Orient Express în drum spre Londra. Unul dintre pasageri îi cere protecția, dar Poirot refuză. A doua zi, pasagerul este găsit mort în compartimentul său și Poirot este rugat să rezolve cazul. Trenul este obligat să se oprească din cauza unui viscol care blochează linia, ceea ce îi oferă detectivului câteva ore pentru a găsi criminalul înainte ca poliția locală să preia ancheta. În timpul investigației sale, Poirot descoperă că mulți dintre pasageri au o legătură cu un caz criminal celebru, ceea ce ar putea fi un indiciu vital pentru rezolvarea cazului, dar o poate face la timp? Și acest film s-a bucurat de câteva versiuni cinematografice și la televiziune. Cea a lui Sidney Lumet din 1974 este cea pe care o prefer, nu în ultimul rând deoarece are o distribuție excepțională din care fac parte Albert Finney (Poirot), Lauren Bacall, Ingrid Bergman, Sean Connery, John Gielgud, Vanessa Redgrave, Michael York, Jacqueline Bisset, Anthony Perkins. 3. Mona, l'étoile sans nom

43


'Mona, l'étoile sans nom' este versiunea cinematografică a piesei 'Steaua fără nume' a lui Mihail Sebastian. Este rezultatul poveștii de dragoste a cineastului francez Henri Colpi, cunoscut și ca expert în montaj și colaborator la capodoperele lui Alain Resnais, cu cinematografia română și studiourile de la Buftea. Acesta este al doilea film al lui Colpi realizat aici în 1966, după 'Codin' inspirat din Panait Istrati din 1963. Acțiunea filmului și a piesei lui Sebastian, una dintre capodoperele dramaturgiei românești, se petrece în mare parte într-o gară de provinicie, care devine locul întâlnirii dintre două lumi și cadrul în care se înfiripă și se destramă o imposibilă poveste de dragoste. În rolurile principale apar Marina Vlady și Claude Rich, stele și ei atunci, dar cu nume consacrate în cinematografia franceză. Îi secundează câțiva mari actori români între care Grigore Vasiliu-Birlic și Eugenia Popovici. 4. Train de vie - Radu Mihaileanu, 1998

44


În 1941, locuitorii unui mic sat evreiesc din Europa organizează o falsă deportare într-un tren păzit de falși naziști pentru a scăpa de soarta care le era destinată prin 'soluția finală' și a se refugia în Palestina. Aceasta este într-o singură frază povestea filmului 'Train de vie' ('Trenul vieții') regizat de Radu Mihăileanu. Trenul devine un simbol al libertății și al dorinței de a supraviețui. Abordarea temei Holocaustului în registru comic era o noutate în acei ani. Mihăileanu este deschizător de drumuri în această privință, filmul său precede în producție capodopera lui Roberto Begnini 'La vita è bella', de altfel regizorul născut în România îi oferise spre lectură scenariul și îi propusese regizorului și actorului italian să joace în filmul sau. 5. California Dreamin' - Cristian Nemescu, 2007

O gara din România este și decorul în care se petrece acțiunea filmului 'California Dreamin'' al lui Cristian Nemescu, film care are și subtitlul cu două semnificații 'nesfârșit'. Și aici gara este un simbol al întâlnirii dintre două lumi - America reprezentată de un tren cu soldați și echipament militar în drum spre teatrul de război din Kosovo, și România cu moravurile și fantasmele ei, țară angajată într-un ciudat și incert proces numit 'tranziție'. Birocrația românească înțepenește trenul american în gara uitată de Dumnezeu, ceea ce prilejuiește întâlnirea celor două lumi, un ospăț ca la români, dar și o poveste de dragoste. Cristian Nemescu a primit premiul la Cannes în secțiunea 'Un certain regard', dar viața i-a fost curmată de un accident, filmul și cariera sa rămânând 'nesfârșite'. Sursa posterelor filmelor: https://www.imdb.com/ 45


PORTRETE & CARICATURI

- EXPORAMPA

Scurtă prezentare pentru Adelaida Mateescu Nascută în România, trăiește în București, a studiat matematică, a predat la licee de prestigiu din țară ( Colegiul”Costache Negruzzi” din Iași, Colegiul „ Sfântul Sava” din București, Colegiul tehnic „Traian” din București), în paralel dedicându-se pasiunii pentru desen, cu predilecție portrete-șarjă. Din activitatea sa artistică desfășurată în decursul anilor, înserăm: Expoziții personale („ Exporampa”-la Teatrul de Comedie, „Bravos Națiune!”- Sala Rosetti, „Șarje colegiale”), participări la Expoziții de grup, Ilustrații de carte, colaborări la presa din România, (rubrică permanentă „Ochiopunctura” Jurnalul de București, Cronica Română, Revista Învățământului liceal, Datini, Harababura. ..) dar și din Străinătate: („Observatorul” din Toronto, „Agenda Canadiană”), postări de portrete și caricaturi în mediul online (site-uri literare, Revista LaPunkt). Premiul 1 pentru grafică la „Cântarea României”etapă pe țară, premiile 1 ș i 2 la Festivalul de umor ”Ion Canavoiu”, diplome și medalii. Iată ce scrie Valentin Ulmeanu în una din cronicele sale din revista satirică Urzica: „Nu o dată, Adelaida Mateescu știe să propună nu simple chipuri, ci psihologii. Coagulează un portret, exploatând șugubăț o trăsătură de caracter sau o fizionomie. Uneori, abia intuită. Artista deconspiră mici orgolii sau stări morale superbe, sau suficiente, ori contraste psihologice.” Editura SAGA are placerea să ofere desene alese din viitorul album: EXPORAMPA

46


Mișu Fotino

Dem Rădulescu

47


INVITAȚIE LA EXPORAMPA Albumul la care sunteți invitați nu este altceva decât o expoziție de portrete desenate de-a lungul multor ani de Adelaida Mateescu. Istoria nașterii cărții e simplă și poate că ar merita relatată pe scurt: Adelaida și cu mine am fost, în România anilor '70, colege de cancelarie la un liceu din București, ea predând matematica, eu chimia. Între noi s-a legat o prietenie temeinică, cu care ocazie i-am descoperit talentul ei de graficiană. A urmat jocul nostru - care are o vechime de peste 40 de an i- de-a artistul și impresarul, eu încercând tot felul de demersuri ca să scot la lumină talentul ei. Prima reușită importantă a fost o expoziție de portrete de actori în hall-ul teatrului de Comedie, la București, la care ne-a ajutat Mircea Șeptilici, care îmi admira talentul la scris și mama mea, Amelia Pavel, critic de artă. Expoziția a avut răsunet și s-a numit Exporampa, de unde și titlul cărții. Cu deosebirea că Exporampa album e mult mai bogată și variată decat cea din anii '70. Mi-am continuat rolul de impresar, pe care-l luasem foarte în serios, încercând să aduc la lumină și talentul ei de ilustratoare de carte. Am reușit. Nici nu era greu cu un artist talent și cu un acut simț al umorului ca Adelaida Mateescu. Recent, venindu-mi ideea prezentării într-un album a tuturor portretelor caricaturale făcute de Adelaida, l-am întrebat pe editorul Adrian Grauenfels dacă e de acord să ne fie complice la proiect. A fost. Și iată că trei persoane cu formație universitară tehnico-științifică, dar cărora arta și literatura le-au făcut cu ochiul dintotdeauna, au decis să-și adune forțele, în ciuda celor trei colțuri îndepărtate ale lumii în care trăiesc pentru a le oferi amatorilor de frumos de pe toată planeta albumul de portrete Exporampa. Iar acum, la intrarea în expoziție, vă rog să închideți telefoanele mobile și, așa cum e obiceiul în Canada, e momentul să vă urez enjoy the show! Veronica Pavel Lerner Canada

48


La EDITURA SAGA… Lulu.com

49


PREMII SAMY BRISS

CAVALER AL ARTELOR Maestrul Samy Briss îmi scrie cu justificată satisfacție că a fost decorat de Ministerul Culturii al Republicii Franceze cu gradul de cavaler al Ordinului Artelor și Literaturii. Distincția marchează valoroasa sa contribuție și angajarea sa in serviciul culturii franceze. La care am adăuga noi, completând textul elogios al ministrului francez al culturii și ținând seama de recunoașterea internațională a artei lui, și în serviciul culturii universale. Este locul în care putem menționa cu mândrie că marele pictor Samy Briss și-a desfășurat activitatea in România, unde s-a născut și s-a format în spiritul artelor populare și a influenței icoanelor bizantine, în Israel, unde a absorbit spiritul bibliei, eleganța și misterul iudaismului peren, încărcătura simbolică și rigoarea și în Franța, unde eliberându-se de codurile existente, pictura sa a devenit universală, a cunoscut impactul cu marele public, s-a încărcat cu parfum aforistic, dar și cu un excepțional simbolism ezoteric. Și acum, la această vârstă onorabilă, Samy Briss a expus recent la o expoziție de sculptură și se ocupă plin de entuziasm și vigoare tinerească de viitoarea lui expoziție care va avea loc la Haga, în Olanda. DOREL SCHOR

50


51


Mihaela Moraru - Celestine

Mihela Moraru – Celestine este o voce literară puternică, bine definită și curajoasă, cu un condei sigur și original, stăpânind cu egală măiestrie registrul poetic, cel narativ, sau cel filosofico-eseistic. Simbolurile, mitologiile străvechi, dar și teoriile recente din fizica cuantică sau genetică sunt suportul textelor transgenerice publicate de autoare la Editura Junimea din Iași, texte care îmbină elegant, pătrunzător și cuceritor fantezia epică, lirismul vizionar, analizele îndrăznețe. Mihaela Moraru- Celestine are cu certitudine un loc aparte în literatura română (și nu numai) de azi prin forța incantatorie a cuvintelor, prin impactul construcțiilor narative personale, prin autenticitate și bogăție ideatică, fie că e vorba de poeme, de studii semiotice, sau de suprarealism cu tâlc adânc. Farmecul scrierii și rezonanța intelectivempatică ce nu se dezmint până la ultima pagină fac din aceste texte o lectură pe cât de atrăgătoare estetic pe atât de surprinzătoare, dar convingătoare și incitantă în plan ideatic. Prin urmare, recomand cu toată căldura reeditarea oricăruia din aceste volume, sau a întregului ciclu, care se constituie într-o trilogie a căutării de sine și de sens universal. Lumea de jos (ediție bilingva română-engleză, Junimea, 2010) este apropiată de suprarealism, dar fără a ceda clișeelor sau facilităților de fabricație cunoscute, dimpotrivă, punând mereu în discuție limitele structurilor, oricare ar fi ele, tristețea omului fragmentat și rătăcitor, distingând cu ușurință legături subterane și subtile îngemănări. Autoarea transmite un mesaj care, în fapt, îi străbate toate scrierile de pînă acum: anume că ne-am uitat desăvîrșirea divină inițială și că doar iubirea neînlănțuită ne-o poate reda. Șah lui Dumnezeu (Junimea, 2010) se constituie într-o meditaţie asupra destinului, în chipuri diferite de revelaţie, fie în proze-parabole, fie în poeme incandescente, de esenţă tare. Autoarea refuză întîmplarea şi caută joncţiunea vizibilului cu invizibilul, într-un fel de anamneză, de regresie, care o urcă spre sursele prime ale conştiinţei. Atenţia ei se îndreaptă constant spre toate întîlnirile aparent fortuite, spre sincronicizările stranii cu care avem tot mai des de a face şi pe care de cele mai multe ori le dăm la spate, închizîndule în „cuşca” hazardului, a aleatoriului. Or - şi aici fizica cuantică a ultimelor decenii a venit cu forţa demonstraţiilor ştiinţifice, care au zguduit din temelii clasica noastră imagine despre univers, om, particulă şi raporturile dintre ele - nimic nu este întîmplător sau lipsit de sens în tot ceea ce trăim şi observăm. Dihotomia genului (Junimea, 2012) prezintă o reactualizare în cheie personală a mitului androginului. Din Pocalul cosmic, matrice feminină, în care creația primordială avea forma ovală, modelul uman dintru începuturi s-a tot rostogolit, dihotomia a intervenit, spărgînd unitatea primară în sfere incomplete, de gen diferit, dualitatea s-a instalat, iar Adevărul s-a diluat în cădere, ajungînd pe pămînt răsturnat, pervertit, răstălmăcit. În această cosmogonie personală, cu elemente și chipuri din mitologii 52


străvechi, Celestine se oprește asupra celei mai grave dintre dihotomii, cea care a rupt omul în două, sfîșiindu-l între bărbat și femeie, deși întreaga creație și îndeosebi ființa umană tânjește după întoarcerea la Unu.

Prof.univ. dr. Simona Modreanu

 ACTIVITATE LITERARA 2000 - “Oricine poate scrie o poezie” – “Editura U.S.M.”. 2001 - Concurs literar universitar cu specific științific “Literatura Fantastică la Mircea Eliade și Vasile Voiculescu” – faza regională, lucrare literară personală (locul al 3-lea) - Concurs literar național cu specific științific - “Literatura Fantastică la Mircea Eliade și Vasile Voiculescu” – faza națională, lucrare literară personală (locul al 2-lea) - 2008 - “Dumnezeu e simplu…. De ce îl faci Dumnezei?” – Editura Studis, Iași Volum de maxime și poezie, publicat în România la Iași - 2009 - “Lumea de jos” – Editura Arania, Brașov Roman filosofic, publicat în limba română și engleza la Iași, București și Brașov, România (prima editare) - 2010 - “Lumea de jos” – Editura Junimea, Iași Roman filosofic, publicat în limba română și engleza la Iași, București și Brașov, România (a doua editare) - 2010 – “Șah lui Dumnezeu”, Editura Junimea, Iași Studiu hermeneutic și semiotic al cosmogoniei referitor la legile universale ale existenței, publicat în limba română la Iași și Bucrești, România -2012 – “Dihotomia Genului”, – Editura Junimea, Iași

53


ASIDUITATEA ZBORULUI Mihaela Morarau- Celestine LECŢIE DE ZBOR:

Cu degetele-n formă de mudră acoperiţi cerul Coloana suferinţelor desprindeţi-vi-o Nu mai aveţi nevoie de picioare să păşiţi abrupt, Poteca din dosul inimii. E prima lecţie despre infidelitatea Trupului faţă de suflet. E peste oase, Dorul nebun ce formează azimuturi Între om şi cer. Duceţi degetele la ochi şi apăsaţi Întunericul din orbită. La capăt, Lumina va ridica plămânii universului Şi va străpunge până în kundalini Ropotul naşterii. * prima lecție: BOTEZUL DE FILDEŞ ÎN ZBOR Căci cerul vă cere curaţi la picioarele lumii În formă de melc adunaţi-vă oasele La urechea unui elefant, Aşteptaţi-vă. E apă în osul sacru şi pe deasupra E din fildeş uitarea celui ce v-a născut. Botezul e până la genunchi, Dincolo de ei sunteţi sfinţi. Nu mai aveţi nevoie de picioare să zburaţi Rugăciunea vă e dreaptă, În coasta lui Kadmon.

a-2-a lecție: DE VEGHE FELINĂ, MOARTEA S-A NĂSCUT DIN PREA MULT SOMN

Fără picioare omul s-a prins de cer A mers în mâini şi a căzut. Desprins de trup s-a aşezat numărând: Şapte ceruri, şapte vise, şapte naşteri. 54


Toate câte şapte m-au vegheat. Primul mi-a fost zâmbet în icoană. Al doilea, Lacrimă pentru când voi muri. Ultimul l-am înţepenit în inimă Şi m-am rugat în 4 colţuri, Să devin stea.

a-3-a lecție: ZBOR ÎN DOI – DIN LUMINĂ AM DEVENIT UNU Să iei cu tine amintirile, Să le aşezi la capăt de drum, Când din iubire n-ai ştiut să salvezi Aripile. Acum să ne legăm unii de alţii Doi câte doi până mai ieri am fost, Plata sărbătorii de argint. Ploua cu îngeri, Între umeri de uriaşi albi. Goliaţii unor averi cât unghia S-au rezemat de cer, Când am zburat.

a-4-a lecție: VISUL AMNIOTIC ÎN ZBOR Cu mâinile legate la spate I-am ieşit aluncând din vis. Şubred grumaz să-i susţin ochii din spate… Dar i-am ieşit lumii pe din dos, Într-o sâmbătă a tăcerii. Visul despre EL l-am adus cu mine. Era proaspăt şi l-am ascuns în inimă. Mă joc în mine cu iubirea, Când fără mâini am sprijinit lumile, Pe picior de lemn şi os de fildeş. M-am trezit cu geana prinsă-n chihlimbar Ca o gâză ucisă-n trecere. I-am botezat moartea şi-am învăţat-o Şapte vieţi la rând, Să-mi aştepte zborul pân’ la EL.

55


Eugen Popin

insula Rica in memoriam o singură noapte dintre toate nopțile care m-au trecut dincolo de râu noaptea aceea a fost cea mai lungă și cea mai adâncă dintre toate a fost noaptea de la marginea lumii noaptea în care timpul se împiedica de nisipul clepsidrei de gândul ei oprit dinaintea buzelor arse de fierbințeală noaptea în care nu mi-am dorit zorile și nici dimineața care însă i-a împlinit ultima ei dorință să mă vadă plecat ca mai apoi să se poată dărui în liniște nemărginirii 13.03.2020

56


INTERVIU: LIVIU ANTONESEI Un interviu realizat de Adrian Grauenfels Despre literatură, Jazz și Israel

Adrian Grauenfels: Dragă Liviu Antonesei, să începem cu elucidarea unui paradox al axei spațiu-timp dintre noi. Deși ne cunoaștem de mulți ani, deși avionul face între Tel Aviv și Iași fix 2 ore, totuși nu ne-am întâlnit în astă viață. Cum să începem acest interviu? Ce oare ne leagă, de ce comunicăm atât de des și de hedonist? Pe ce teritorii ne întâlnim și ce subiecte evităm? Liviu Antonesei: Tu nu-ți aminteșți sau poate n-ai observat, dar odată am fost împreună, la umbra unui tei din Parcul Copou din Iași, era un festival de poezie și tu ai recitat una, în cadrul unui recital colectiv. Mi-a plăcut poezia. Este adevărat că nimeni n-a avut inspirația să ne prezinte unul altuia și nici eu nu m-am repezit să mă prezint! Rămâne faptul că sunt deja mulți ani de când ne cunoaștem de la depărtare, de când ne citim, de când citesc și răspândesc Nautilus, iar de o bucată de vreme și cărțile pe care le editezi. Cum și tu mă publici cu regularitate, în revistă. Cred că ne leagă în primul rând poezia, literatura în general, și chiar artele în sensul cel mai larg, cu tot cu cele recente. Cred că ne apropie și o similitudine de structură, amândoi, am impresia, suntem niște singuratici cordiali. Probabil că există și subiecte pe care le evităm, dar nu reușesc să-mi dau seama care… Poate nu discutăm politică? Dar eu, după ce am făcut politică în ilegalitate, în opoziție și la putere, sunt atât de sătul încât mă limitez acum s-o observ și uneori s-o comentez ironic sau sarcastic. Cum citesc câteva piublicații de la voi, Haaretz și The Times of Israel, am senzația că nu ești într-o poziție mult mai bună decât a mea… AG: Hai să plonjăm direct, la starea lucrurilor. Literatura care ne pune pe foc, apoi muzica, jazzul, artele, care este motorul tău, cum stabilești priorități? Eu unul, sunt inhibat de capacitatea ta uluitoare, de a prelucra și digera materiale pe care apuci întâi să le consumi, apoi să le analizezi, ca la urmă să le recomanzi și să le oferi amicilor tăi. Apoi lansări, întâlniri, conferințe... cum orchestrezi fenomenul Liviu Antonesei? LA: Bănuiesc că am suferit mereu de o energie în exces, care trebuie să se consume, ca să nu intre mintea într-o tensiune periculoasă. Pe de altă parte, nu sunt egoist, nu țin bucuriile provocate de anumite descoperiri sau regăsiri, numai pentru mine. Când îmi place cu adevărat ceva, o carte, o formație, o bucată muzicală, aproape orice, îmi place să împărtășesc și altora. Care, după cum îmi arată statisticile blogului, devin tot mai mulți. O inițiativă recentă este, cum știi, Cercul Poeților Apăruți, care mi-a relevat două lucruri extraordinare. Primul este acela că există un public potențial de poezie imens, pe care nici nu-l bănuiam, eu fiind multă vreme sceptic în această privință, crezând că ne îndreptăm spre epoca în care poeții se vor citi exclusiv între ei. Pe de altă parte, am constatat că sunt foarte mulți tineri care scriu poezie, ceea ce înseamnă că poezia nu se va termina cu cele 57


două generații de după noi. Ambele constatări mi-au dat un fel de optimism de care nu mă mai credeam în stare, în plus s-a agitat benefic excesul de energie despre care vorbeam. Habar nu am cum gestionez toate lucrurile pe care le fac, cred mai degrabă că nu le gestionez, ci că răspund solicitărilor, provocărilor. Vorba unui amic plecat, sunt un „reacționar”, adică reacționez! AG: Anul trecut, am vizitat capitala României, într-o încercare de a mă pune la punct cu situația de carte în limba mea maternă. Am invidiat librăriile abundente, magnitudinea tiparului în cantitate, dar și calitatea și prezentarea grafică, munții de cărți în traducere sau în reluare, re-editări, dar și multe nume noi, necunoscute mie ... Care e misterul cornucopiei de carte românească, al grafomaniei în sens pozitiv, în raport cu starea pieței, aflată în multe țări europene într-un monoton declin? LA: Fenomenul producției de carte e copleșitor. Dacă nu ar exista autori, edituri și prieteni care să mă țină la curent, adesea să-mi și trimită noi apariții, oricât sunt eu de activ și curios, n-aș putea ține pasul. Și eu sunt cumva un cititor profesionist. Marele public trebuie să fie mai derutat decât mine. Se recuperează din autorii neglijați sau interziși sub comunism, se traduce enorm, și ca fenomen de recuperare, dar și pentru a ne ține la curent cu noutățile, în sfârșit, apar o mulțime de autori români noi. Chiar eu, uneori aflu prima oară despre un poet foarte bun, când acesta a publicat deja a treia sau a cincea carte! Știu că cifrele privind vânzarea de carte par descurajante, dar numărul de cărți vândute nu este egal cu cel al cititorilor. Bibliotecile publice, universitare, județene și chiar școlare, sunt bine aprovizionate în ultima vreme, apoi, foarte rar o carte vândută are un singur cititor. Pe deasupra, nimeni n-ar putea calcula câte cărți sunt citite în formatele electronice pirate! Nu cred că numărul de cititori era proporțional mai mare înainte de 1989, față de zilele noastre. Atunci, cu puține excepții, tirajele erau mici, iar numărul de titluri ce apăreau anual se numărau în mii, nu în zeci, de fapt cred că sute de mii… Niciodată și nicăieri nu citește toată lumea, cred că există un fel de constantă în ce privește publicul cultivat. Pe mine, mă îngrijorează mai mult cei care cumpără cărți dar nu le citesc, decât cei care nu cumpără, dar citesc în draci! AG: Amicul și criticul literar Răzvan Voncu, în cartea sa “Arhitectura Memoriei"- tipărită în 2016, dedică un capitol întreg scrisului românesc în Israelul modern. Care este în ochii tăi imaginea literaturii și a ziaristicii care se produce la noi, în Israel? Există vreun ecou pozitiv, în România, sau suntem un fenomen efemer, pe cale de dispariție? Traducerile din autori ebraici au vreo căutare? LA: Cred că literatura și jurnalistica în limba română din Israel sunt un fenomen viu și departe de mine gândul de a-l socoti efemer! Vorbeam despre Nautilus, revista pe care o editezi, constat că fiecare număr postat se bucură de sute, uneori peste o mie de accesări, că este apreciată și comentată. La fel, cărțile pe care le editezi la Saga, iar prietenul nostru Dorel Schor este mereu așteptat cu povestirile sale umoristice, pe care le distribui săptămânal, un umor evreiesc de cea mai bună calitate, nu de puține ori cu rădăcini talmudice, dar scris în limba română. Dar tu mai publici și în Expres Magazin/Revista mea, unde mi s-a publicat un eseu despre Amos Oz, și în alte publicații de limbă română, ca și Dorel Schor de altfel, și alți prieteni de-ai noștri. Am mai întâlnit numele Biancăi Marcovici, pe al Madeleinei Davidson și ale altora. De la unii, am primit și cărți. Și iată, Oz îmi permite să mă refer la prezența literaturii israeliene la noi. Acum două zile, am cumpărat Din ce este făcut un măr?, cartea-interviu realizată de Shira Hadad, editoarea sa, cu marele scriitor prematur dispărut. Amos este deja tradus aproape integral 58


în românește, mai rămâne să apară volumul de eseuri realizat după cartea-interviu amintită. Este și normal, vorbim despre unul dintre cei mai mari scriitori ai lumii, din ultima jumătate de veac. Dar este tradus aproape integral și Aharon Appelfeld, este tradusă Zeruya Shalev, sunt traduși cam toți scriitorii israelieni importanți. Mai mult, când au venit în România, le-au fost solicitate interviurui de către cele mai importante televiziuni, reviste de cultură, ziare… Literatura israeliană în România este o prezență importantă, iar în jurul lui Amos Oz a apărut un numeros cerc de admiratori, ca să nu spun fani! AG: Ce preocupă azi scriitorul român? Ce problematică majoră au adus anii de libertate de expresie absolută și cum se adaptează autorii la noile cerințe și tendințe mediatice? Ce subiecte caută consumatorul de la voi? Ce criterii de promovare funcționează în inundația informațională care ne supune la un permanent discernământ? LA: Ceea ce mi s-a părut clar, încă din jurul anului 2000, când am ținut prima oară, la Tîrgu Mureș, conferința Un popor de Șeherezade. Explozia genurilor narative după 1990, conferință repetată apoi la Iași, Bruxelles, Londra, București etc, este ceea ce semnalează a doua parte a titlului, explozia genurilor narative, prin care nu înțeleg numai proză, ci și teatrul și filmul. După 1990, scriitorul român și-a dat seama că poate, are voie, să povestească, că are ce să povestească, că este liber să-și aleagă modul de a povesti, stilul. Proza, dar și filmul, au explorat trecutul comunist și tranziția cu pasiune și, nu de puține ori, cu foarte mult talent. Cred că au rămas mai multe zeci de cărți și filme memorabile, din mai multe sute, în cazul cărților, poate mii, apărute. Este o „recoltă” foarte bogată și timpul va cerne mai bine decât o putem face acum. Dar au fost explorate și zone temporal mai vechi, unele obscure, imposibil de abordat onest, în vremea comunismului. În sfârșit, literatura română a parcurs și un fel de „revoluție sexuală”, s-a eliberat de tabuul sexului, care funcționase de altfel și înainte de instalarea regimului comunist, căci a existat și o pudibonderie burgheză, nu doar una comunistă. Uneori, s-a sărit calul, sexul fiind evocat de dragul epatării, dar scriitorii buni au știut că „toată lumea are sex”, important este cum îl folosești, inclusiv în plan literar. Cei buni au știut că acesta trebuie să intervină dacă are motivație compozițională, nu de dragul epatării. Cum ziarele și televiziunile mai au redacții culturale doar prin excepție, iar revistele culturale, deși multe, au o audiență redusă, cele mai eficiente mijloace de promovare cumulează câteva instrumente clasice, cum ar fi lansările de carte și lecturile publice, și altele foarte noi, internetul și rețelele sociale. Am constatat, deși eu am dispărut de acolo de vreo șase ani, că un eveniment creat pe Facebook poate aduce zeci de participanți. Eu am noroc de audiența blogului meu, dar și de faptul că mulți foști colegi de pe FB îmi preiau postările… AG: Hai să vorbim de munca ta. Știu că te retragi anual în insula Creta, pentru odihnă și inspirație. Te imaginez cu pălăria și pipa ta, pe o terasă vopsită în albastrul acela electrizant, contrastând cu verdele vegetației. În față, ai o cafea sau un strop de uzo. Sunt clipe de reverie sau de planificare a celor ce vor urma? Ce muze bântuie insula asta veche, de unde a pornit toată mitologia? LA: De aproape cincisprezece ani, merg în Creta. În primul an, am stat numai o săptămână și nu am scris poezii, dar m-am îndrăgostit atât de mult de insulă încât mi-am dat seama că o săptămână e puțin, așa că am dublat, iar în două ceasuri fericite, am triplat sejurul. Mă simt acolo mai acasă decât oriunde în altă parte, mai acasă decât aici. Poate și pentru că mă inspiră, de am ajuns să scriu în două săptamâni aproape la fel de numeros pe cât scriu în restul anului, aici. Cred că acum doi ani, cu 62 de poezii definitivate, am 59


scris mai mult decât în Iași, a fost un fel de criză de grafomanie! Nu planific nimic, eu scriu poezie când „mă apucă”, aș spune că ea mă scrie pe mine. În fapt, poezia este peste tot, poetul trebuie doar să fie atent să nu rateze momentul în care aceasta îl vizitează. Poate că, cel puțin pentru mine, Creta este un loc bântuit de poezie sau poate acolo reușesc eu să fiu mai atent… AG: Ce proiecte de viitor ai? O vizită în Israel este în plan? Poate o plachetă de poezii editată și tipărită la Editura Saga? LA: Planul imediat este să finalizez volumul scris anul trecut, pentru că editura Junimea, la care mi-am publicat în ultimii cinci ani poeziile, începe să fie nerbădătoare. Ar trebui să fie gata înainte de Librexul ieșean și să se prezinte apoi la Bookfest. Am de multă vreme în minte o călătorie în Israel și, poate, dacă scăpăm de Coronavirus, o voi și face! Cu volumul editat de tine la Saga e chiar mai simplu, nu trebuie să se deplaseze fizic niciunul dintre noi. Cred că putem vobi despre asta… AG: Știu că ai renunțat la Facebook. O alegere înțeleaptă, în fața unei platforme triviale și insensibile la adevărata valoare a artei. Totuși, din lipsă de mijloce de promovare mai adecvate, este larg folosită de mulți amatori de artă și literatură. O capodoperă este prezentată și inserată între reclame de pantofi, etc. Ce alte mijloace de comunicare recomanzi autorilor în devenire? LA: Cum știi, nu doar că am părăsit Facebook, dar detest rețeaua această de socializare mai mult decât pe celelalte! În același timp, cum spuneam, foarte multe dintre postările mele pe blog sunt preluate de mulți dintre cei care sunt pe rețea. Dar măcar nu mă simt vinovat direct! Cred că blogurile personale sunt o soluție bună. De altfel, cele reușite, cum este și al lui Vasile Gogea de pildă, nu sunt exclusiv personale, ci reflectă mai amplu și mai divers realitatea literară și culturală, în general. Sunt apoi site-urile culturale specializate, precum Rețeaua literară, Hyperliteratura sau Agenția de carte, care tind să devină tot mai utilizate și consultate. AG: Admir pasiunea ta pentru muzică clasică și jazz. De multe ori, oferi generos clipuri deosebite, care ne sunt benefice în cursul zilei de muncă de rutină. Poți elabora puțin acest subiect? LA: Pasiunea mea pentru muzică a început de timpuriu, pe la 11 – 12 ani, și a început bine și din două direcții foarte diferite, preclasicii italieni, datorită unei verișoare, și rockul anilor '60, din pricina unui văr. Rămân zone în continuare apropiate inimii mele, e adevărat că extinse, de la italieni am trecut la toată muzica preclasică, cu marele Bach în frunte, dar și la cea clasică, la romantici și la moderni, iar de la rockul anilor '60, am ajuns la blues, la jazz, la progresiv, la rockul și jazzul simfonic etc. Cu muzica se întâmplă ce se întâmplă cu tot ce îmi place, simt nevoia să distribui, să împărtășesc și celorlați. Marele meu avantaj este că, de la bun început, am putut să scriu și să citesc „cu muzică”. Asta nu înseamnă că, adesea, nu ascult muzică pur și simplu. Un alt avantaj este acela că, în timp, s-a format în jurul meu un cerc de iubitori de muzică, fiecare cu genurile sale, care sunt și niște furnizori extraordinari, mă refer la Radu Lupașcu și Ioan Big, care administrează Artasunetelor.ro, probabil cel mai bun site de informații și comentarii muzicale de la noi, la Dorel Schor, care reușește mereu să găsească piese sau interpretări despre care nu aveam habar, despre Emil Răducanu, excepționalul critic de muzică rock și jazz și toate combinațiile și derivațiile dintre ele. 60


AG: Ne apropiem de final și vreau să îți mulțumesc pentru timpul acordat. Ai vreun mesaj pentru amicii tăi de aici, din Țara Sfântă? LA: Eu îți mulțumesc, Adrian, mi-ai dat prilejul să mă adresez unui public care mă interesează, dar care nu știa multe lucruri despre mine. Le doresc tuturor, cu urarea mea clasicizată, sănătate, inspirație și voioșie. Le doresc și îmi doresc să ne aflăm cândva față în față! Pe cei care scriu, îi asigur de atenția mea constantă.

61


MUZICA

Maria Sava Dinu Lipatti

În cartea „Cultul Eroilor”, Thomas Carlyle supune atenţiei următoarele ipostaze de eroic: divinitatea, profetul, poetul, preotul, literatul şi regele, şi exemplifică prin personalităţi care personifică viziunea respectivă. Sub impresia lecturii acestei cărţi voi propune un alt tip de Erou - muzicianul. „Istoria, spune Carlyle, a ceea ce a realizat omul în lumea aceasta este în fond istoria Oamenilor Mari care au trudit aici.” Ce înţelegea el prin Oamenii Mari? „Conducătorii de oameni, plăsmuitorii, modelele... creatorii a tot ceea ce marea masă a oamenilor s-a străduit să facă sau să dobândească...” Ei sunt izvorul de lumină la care ceilalţi vin să se adape şi în vecinătatea cărora nu putem sta fără să ne îmbogăţim. Istoria noastră, a românilor, a consemnat şi consemnează încă existenţa unor Eroi, cu toate că marea masă nu le acordă atenţia şi onoarea cuvenită. E şi acesta un exerciţiu care trebuie învăţat şi fără de care, în timp, ne vom dilua ca naţie. Din fericire, cei care au trăit şi s-au manifestat în alte spaţii au rămas în memoria şi în conştiinţa umanităţii, mai mult decât în conştiinţa propriului popor, deşi, cu mândrie, şi-au păstrat numele de români. N-aş afirma aceste lucruri cu atâta tristeţe, dacă n-aş avea suficiente exemple grăitoare. Astfel, pianistul Dinu Lipatti, personalitate exemplară, poate sta oricând alături de Eroii propuşi de Carlyle. În monografia sa despre Dinu Lipatti, la întrebarea lui Claude Viala (marele muzician cu care Lipatti a colaborat alături de orchestra Suisse Romande), cum e perceput Lipatti în România, Carmen Păsculescu Florian îi răspundea: „Dinu Lipatti’ este o temă sfântă şi aprigă pentru noi, românii... Încep să-i vorbesc de starea de mit care continuă să-i aureoleze personalitatea postum. Muzica lui Lipatti se tipăreşte, se imprimă pe disc şi nu întâmplător el este mereu şi mereu considerat un Mozart al românilor.” Poate printre puţinii melomani este perceput astfel. Pentru publicul larg şi, mai ales, pentru noile generaţii Dinu Lipatti rămâne o mare necunoscută. Să vedem, totuşi, cine a fost Dinu Lipatti şi dacă îi poate fi asociat, aşa cum cred, numele de Erou al naţiunii române. Născut la 19 martie 1917 într-o familie de muzicieni - tatăl său, violonistul Constantin Lipatti, fusese elevul lui Pablo Sarasate, iar mama, Ana Lipatti, o pianistă renumită -, a fost botezat de George Enescu, care i-a îndrumat şi primii paşi în lumea muzicii. Un alt nume de rezonanţă care i-a transmis din tainele pianului a fost profesoara Florica Musicescu. Urmează apoi Conservatorul din Bucureşti şi în 1934 participă la Concursul Internaţional de Pian de la Viena, unde obţine locul doi, fapt contestat de marele Alfred Cortot care părăseşte juriul în semn de protest pentru nedreptatea făcută pianistului. Merita locul întâi cu prisosință! Impresionat de talentul tânărului muzician, îl invită la Paris să studieze la 62


Ecole Nationale de Musique unde profesori îi vor fi: Nadia Boulanger, Charles Munch, Paul Dukas. Anul 1936 marchează începutul carierei de pianist, fiindu-i suficiente câteva concerte pentru a se impune. Clara Haskil a fost unul din mentorii săi, care-i va sta alături până la sfârşitul timpuriu (2 decembrie 1950). Nikita Magaloff, profesor la Conservatorul din Geneva, unde Lipatti fusese acceptat ca profesor la vârsta de 26 de ani, afirma într-o evocare a marelui pianist: „Nu cunosc vreo fiinţă a cărei personalitate să fi degajat atâta lumină. Eu am avut privilegiul de a-l cunoaşte îndeaproape... aş prefera să păstrez în mine amintirea atât de vie a prezenţei sale, a veseliei sale, a unei mari tandreţi ce se degajau din prietenia sa. Artistul nobil şi senin pe care l-am admirat cu toţii putea fi cel mai nebunatic şi fermecător dintre prieteni!” În 1939 revine la Bucureşti unde dă o serie de recitaluri alături de George Enescu, iar în 1943, se stabileşte la Geneva împreună cu soţia sa Madeleine Cantacuzino, fostă elevă a Floricăi Musicescu. „...peste noapte Lipatti a devenit un nume, o stea. Sălile de concert erau luate cu asalt, dar Lipatti învăluit în aura sa de geniu tânăr, rămânea modest, generos şi bun...” Între 1944 -1949, pe lângă mulţimea de recitaluri şi concerte, îşi exercită cu pasiune şi dăruire meseria de dascăl la clasa de virtuozitate pianistică a Conservatorului din Geneva. Unul din foştii lui studenţi, Jacques Chapuis, ajuns director al „Asociaţiei europene a profesorilor de pian”, lasă o emoţionantă evocare a profesorului Dinu Lipatti. „Nu este uşor să vorbeşti despre Lipatti-Profesorul... Lucrând cu Dinu Lipatti era o problemă de „conştiinţă muzicală”, cum o numea el, o „căutare a adevărului”. Ne-a indus importanţa de a decide din prima etapă a studiului unei opere cum trebuie să sune opera respectivă, să avem viziunea operei ca întreg... „Dacă auzi în imaginaţie cum trebuie să sune fiecare frază, ţi-ai creat deja în minte mişcările fizice care vor exprima acele sunete”, ne spunea Lipatti deseori. Când l-am întrebat cum trebuie abordate celebrele Studii ale lui Chopin, el a zâmbit şi a spus că le-a exersat cel puţin şase luni în fiecare dimineaţă, încet, cu fiecare mână separat ascultând cu atenţie fiecare sunet, studiind fiecare mişcare a braţelor, a mâinilor, a degetelor şi chiar a trupului pentru a fi sigur că acestea reflectă exact ideile sale muzicale. Numai atunci a îndrăznit să-l cânte în public.” Ca profesor, credea foarte mult în stimularea şi dezvoltarea înţelegerii marilor opere ale literaturii pianului şi de aceea a intenţionat să scrie un „Studiu asupra interpretării”, în colaborare cu mentorul său Nadia Boulanger. N-a mai apucat. În schimb, crezul său artistic s-a concretizat într-o inspirată şi nobilă scrisoare către un tânăr pianist, în care a cuprins întreaga sa artă şi, care, a constituit un adevărat testament lăsat studenţilor săi. Tot Chapuis, evocând figura luminoasă a Profesorului, afirma: „Lipatti profesorul a încercat să ne transmită tot ce ştia şi credea...Era foarte exigent, aşteptându-se la acelaşi devotament şi implicare completă din partea studenţilor săi. În acelaşi timp, simţea o mare responsabilitate faţă de ei şi nu-i plăcea să piardă lecţii din cauza angajamentelor care îl reţineau mai multe săptămâni, câteodată.” În vreme ce se pregătea să plece într-un turneu în America, află că-i bolnav de leucemie. Iau sărit în ajutor muzicieni precum Yehudi Menuhin, Charles Munch, Igor Strawinski, contribuind cu sume mari de bani pentru a-i procura cortizonul, nou descoperit, care se credea că l-ar putea ajuta. În iunie 1950, Walter Legge, director al Casei de discuri 63


Columbia, face un gest unic în istoria muzicii, deplasându-se la Chene Bourg, acasă la Lipatti, unde face cu el ultimile înregistrări. Walter Legge i-a făcut unul dintre cele mai pătrunzătoare şi emoţionante portrete marelui pianist: „Dinu Lipatti a avut calităţile unui sfânt. Bunătatea sufletească a firii sale, modestia, delicateţea, ţinuta fermă a voinţei lui, nobleţea şi elevarea gândului şi a faptei se transmiteau tuturor celor ce l-au cunoscut şi până la cei mai îndepărtaţi auditori ai sălilor în care a cântat. Bunătatea şi mărinimia sa evocau încredere, speranţă, caritate. Era un om bun. Era deosebit de sensibil. Era în toate un aristocrat de cea mai aleasă simţire care, prin temperament, era incapabil de vulgaritate în gândire sau faptă. Era exigent şi distins în tot ceea ce întreprindea, nu era în stare când îi arăta unui elev cum nu trebuie să se exprime, nici măcar să imite prostul gust... Ca un căutător incurabil al perfecţiunii, era încântat să lucreze într-o ambianţă în care putea să repete până când era convins că nu poate da mai mult, în care cea mai neînsemnată greşeală putea fi remediată...Avea o stăpânire fizică atât de completă încât era prin natura sa cel mai pur interpret cu care am lucrat vreodată.” În perioada 9-12 iulie 1950 a înregistrat compoziţii din Bach, Mozart şi Chopin cu o inspiraţie nemaiîntâlnită şi de o unică intensitate a trăirii, sunetele părând că vin dintr-o altă lume, încărcate deforţa unei rugăciuni. Pe 16 septembrie 1950, slăbit fizic, susţine ultimul său concert public la Besancon. Ultima melodie interpretată pe scenă va fi rugăciunea cu care deschidea fiecare concert şi pe care prietena sa Clara Haskil (o altă mare ambasadoare a românităţii în afara graniţelor) a ţinut s-o interpreteze la una din ediţiile Festivalului Enescu în amintirea lui: -„Jesus bleibet meine Freude” din „Cantata Herz und Mund Tat und Leben, BWV 147 „J.S. Bach: Pe 2 decembrie 1950, la numai 33 de ani, Dinu Lipatti se stingea din viaţă la Geneva, urmărind la radio, cu partitura în mână „Quartetul în Fa minor” de Ludwig van Beethoven. Ultimile sale cuvinte au fost: „Nu-i de ajuns să fii mare compozitor ca să scrii muzica asta, trebuie să fi fost ales ca instrument al lui Dumnezeu". Marele compozitor Igor Markevici lăsa mărturie întru posteritate Eroului neamului românesc, Dinu Lipatti, pe care ar trebui să-l aşezăm acolo unde îi este locul - în Panteon: „...Dinu avea acel dar al copiilor şi al poeţilor care văd lucrurile aşa cum ar trebui să fie, reuşind să transmită şi celorlalţi o nouă imagine. Cu el totul devenea curat şi, cum întotdeauna se adresa laturii celei mai bune a oamenilor, aceştia se simţeau fericiţi să dăruiască ce aveau mai bun în ei... În simplitatea şi seriozitatea cu care Dinu trata viaţa, se află adevăratul secret al artei sale. Ca toate spiritele adevărate care luminează lumea, Dinu era înainte de toate un om, un adevărat om, foarte autentic şi foarte uman. El privea destinul cu seninătate şi simplitate, dând impresia că tratează moartea cu o gravitate liniştită... Nimic nu era obscur la această fiinţă, a cărei mână fie că ţi-o întindea, fie că se exprima cântând... El avea ceva care te susţinea, da, această mână te extrăgea din rutina vieţii cotidiene pentru a te purta pe căile graţiei şi ale libertăţii.” Iată cum această personalitate exemplară de o vădită umanitate a rămas în memoria contemporanilor, însoţită de aureola unui geniu artistic. Copleşitoare a rămas figura lui 64


Dinu Lipatti şi în memoria profesoarei sale dragi, Nadia Boulanger: „...anii trec fără ca să se depărteze ceea ce rămâne din trecut - amintirea celui care a răspândit atâta lumină...” Cu siguranţă Dinu Lipatti a fost și va rămâne un model susceptibil să ofere un ideal de viaţă tuturor celor care i-au fost în preajmă. A fost un artist care n-a precupeţit nici un efort în asumarea de sacrificii într-un continuu efort de autodepăşire. Personalitatea sa transcende contingentul devenind, aşa cum unul dintre elevii săi afirma, o stea călăuzitoare, care nu va înceta vreodată să lumineze. Bibliografie: Carmen Păsculescu- Florian, Dinu Lipatti

Jean-Michel Basquiat

65


Marga Grauenfels - Infranoir

66


Copiii lui Lot Avea Lot o soție și cum goneau ei cu automobilul pe autostradă urlând și suduind Sodoma soția plângea supărată "Privește înapoi orașul", îi zice Lot de la volan uite cetatea roșie cu turnuri de cristal grădinile cu flori sângerii și gardenii la ferestre acolo ți-ai iubit soțul și ne-am născut copiii... Iar ea naivă, se uită înapoi o lumină i-a străfulgerat privirea și deveni pe loc o stână de sare lipită de asfalt

Scorpio

din ea gustăm uneori la masa de Sabat și ne rugăm să fie iertată, pe când tata Lot gătește prea sărat cu multe grăsimi trans și fără inspirație AG

Ioan-Mircea Popovici ţi-aş povesti despre picturile mele rătăcitoare prin lume dintr-o risipire tinerească prin nefericirea lumească dar acum în cafeneaua aceasta este prea multă lume şi prea mult fum cu palma şterg oglinda aburită urc în caiacul poetului tai valurile de-a curmezişul trec de dig şi de far până când barca 67


ajunsă-n întuneric în cele din urmă dă cu fundul de pietriş Paul Delvaux - Gări

68


NIMFA ȘI FAUNUL

Stelian Tanase

Am ajuns la Maria Banus intr-un apartament in spatele pietei Amzei la mijlocul anilor 90. M-a primit o d-na care nu-si arata deloc anii. Eram bucuros c-o gasisem. Dupa 1989 traia mai mult in Franta la unul dintre copii. Stiam ca fusese poeta prolectultista, cintase regimul comunist. Stiam ca il admira pe Stalin si detesta Occidentul. Se gasea in manuale. Poeziile ei erau recitate la serbarile scolare. „Tie iti vorbesc America!!!” se intitula orgolios un volum de care in adolescenta mea rideam copios. Ma aflam in apartementul ei ca istoric, nu ca s-o privesc superior pentru simpatiile ei false din tinerete. Intrase in PCR inainte de 1940 – nu facea parte dintre oportunistii care se inscrisesera in partid dupa preluarea puterii. Cautam informatii, inainte de orice. I-am spus ca am citit si mi-a placut „Sub camuflaj” (jurnalul ei din anii 1943-44 publicat in anii 80) A fost incintata sa auda ca interesa pe cineva istoria acelor ani, miscarea subterana comunista etc. Apareau in paginile jurnalului diverse figuri comuniste marcante. Prima mea intrebare a fost cine se ascundea sub diverse initiale? Sub cenzura anilor 80, era impobil sa apara cu numele lor adevarate. Mi-a dat o hirtie, (o avea pregatita!) cu numele lor. Maurer, Miron Constantinescu, CI Gulian, Petre Fischer Navodaru, Paul Paun, Jules Perahim, etc. Insemna ca puteam sa contez macar partial pe sinceritatea ei. Ma intriga mai ales „Dionisie” de care Maria Banus era indragostita. A urmat o lunga tacere. Apoi mi-a spus aproape in soapta – e Zaharia Stancu. M-am intrebat ce legatura sa fie intre un ins de origine joasa, taraneasca, ajuns jurnalist bucurestean, (n. in 1905 la Salcia, Teleorman ca al 7 –lea copil), avind reputatie dubioasa – pe de o parte si o poeta firava, (n 1915 Bucuresti), orasanca, educata, fina, provenita din burghezia evreiasca instărită? Faunul si nimfa. Stancu era schiop in urma unei poliomelite din copilarie. Nu se potriveau deloc si totusi ea l-a iubit obsesiv, cu pasiune, fara intrerupere, toata viata. La moartea lui – in decembrie 1974, noteaza in jurnal ” .. Ma intreb cum o sa fie la inmormintare, daca o sa ma stapinesc sau o sa–mi dau drumul la

69


plins “”… Si cum era ziua aia de inceput de vară in Antim( … ) el venea pe ascuns cind nu erau parintii acasa si cind imi transpira rochia si impreuna formam un centaur fericit care necheza, urla, ragea catre cerul acela de vara, care n-o sa mai fie niciodata. Si cum m-a batut si cum m-a mintit si cum s-a logodit oarecum cu mine, venind in familie, la ceai, mirosea a escrocherie sentimentala. “ A fost o dragoste nefericita. Casatoria sperata nu s-a produs. Stancu era insurat, era doar un amant, unul copt, cu alte legaturi amoroase. Nu o trata prea bine. Avea obiceiul sa apara, sa ramina cu ea citeva zile/nopti si sa dispara nu se stia unde si pentru cita vreme…S-au cunoscut la redactia revistei literare Azi in 1932. Aici ea a debutat sub patronajul lui Zaharia Stancu. Prima nota din jurnal despre el este din 20 septembrie 1932. La 24 septembrie revine – „Nu m-am gindit la inceputul cunostintei noastre ca m-ar putea interesa vreodata. Atitudinea lui, amestec de efuziune si de rezerva (mai mult decit rezerva, raceala taioasa), discret impletita, neutraliza in mine prima impresie prea puternica. Prima oara in Cismigiu(…) Ramas bun stringere de mina care reliefeaza brusc caracterul intrevederii: prima intilnire.” Pare o idila banală și kitsch. Cîtiva ani mai tirziu, la 17 septembrie 1937, (intre timp el o parasise si ea se maritase) noteaza „Luni am fost acolo (la redactie, n ed). (…) I-a părut bine ca am venit. Singurul lucru de care eram sigura. Celelalte toate au fost poate teatru, obisnuitul lui teatru. Era și el emoționat. (…) „Conversatia continuă astfel ” ZS – Mi se intimplă un lucru îngrozitor! Cu orice femeie m-aș culca, nu pot să mă gindesc decit la tine….” “De cit timp esti măritată?/ MB – De un an jumate.(…) E mai bine că s-a întimplat asa. N-as fi putut trai cu tine. Esti prea nebun, prea violent. /ZS – Il iubesti tare pe bărbatul tau? /MB Da…tare. /Și esti fericita? /MB Da!(…)„(…) „Mi-a fost scirba de o multime de lucruri. Nu mai sunt obisnuita cu această canalie vulgară. Discuta ca un parlagiu. “ Maria Banus parcursese drumul de la adolescenta indragostită, la amanta sedusă și abandonată, la femeia matură, măritata cu altcineva și îl privea cu alți ochi. Dar cine este Zaharia Stancu? Nu avem un jurnal pentru a pune in oglinda reactiile. Ce spun arhivele despre el? Născut la 7 octombrie 1902 in comuna Salcia, judetul Teleorman …/Căsătorit cu Niculina Păun, născuta în 1907 la Turnu Magurele/ Licentiat al Facultatii de litere si 70


filosofie din Bucuresti/ A fost redactor la Credinta între 1934-36. / Secretar de redactie la Tempo in 1936 / Director la Lumea românească între 1937-39. / Director la Azi 19391940/ Brigada de Siguranta. 13 martie 1928. „Subsemnatul fiind informat ca la Brigada de Siguranta din acest oras (Tr Magurele, n.ed) este vacant un post de agent, va rog sa binevoiti a ma numi pe mine in acest post. Sunt absolvent de 7 clase liceale si cu serviciul militar satisfacut. Zaharia Stancu din Salcia, Jud. Teleorman. ” Citeva observatii – Era vorba despre un post de agent acoperit. Çererea a fost acceptata. Dupa sase luni ( la 1 nov 1928) a demisionat si s-a mutat la Bucuresti unde s-a inscris la Facultatea de litere si filosofie.

BILETE DE PAPAGAL/26 ianuarie 1938 / (…) “M-am pomenit acum cîțiva ani cu silueta lui…acasa. Credea că mă am bine cu Siguranța Generală și-ar fi banuit că poate fac parte si din ștatele ei, că m-a rugat…să intervin să capete un post de „agent acoperit ”. Am rămas stupefiat, dar am fost și mai stupefiat atunci cînd întrebîndu-l „ Ai putea Zaharia Stancule să mănînci din pîinea asta?”, întrebarea mea nu l-a turburat. Cred că a fost plasat acolo unde-i dorea conștiința de un deputat literat.” TUDOR ARGHEZI „Prefectura Politiei Capitalei. Serv. Politiei de Siguranta, refera 18 februarie 1942 (…) In legătura cu adresa 2273.942 a Ministerului Propagandei Nationale am onoarea a referi următoarele – Zaharia STANCU, scriitor și ziarist, a activat în tinerețe în fostul partid social- democrat. „//Serv de Siguranta, 4 august 1942 Ziaristul Stancu Zaharia(…) se intreține numai din fondurile care-i sunt puse la disozitie de Legația franceza si Comiteul de actiune gaullist” // Serv de Siguranță, 20 februarie 1943/ (…) Zaharia Stancu nu s-a incadrat formal in niciun partid politic. A susținut insă ani de-a rindul activitatea politica a d-lui Grigore Iunian….” (aripa stingă a PNT, n.ed). Fișă individuală internați politici Tg Jiu (Lagăr) Stancu Zaharia,(…) Profesiunea ziarist, originea etnica română/ „S-a facut vinovat de colportarea de știri alarmiste cu intenția criminală de a submina moralul cetățenilor/Ordin 58538/din14 decembrie 1942/ Data internării 21 decembrie 1942/ Data eliberării 20 martie 1943 / Stancu a descris aceasta perioada in cartea „Zile de lagar”/1945, o versiune eroizată a celor trei luni petrecute in lagăr. Aproape în intregime o minciună. Avea nevoie de ea pentru perioada care se anunța într-o țară ocupată de Armata rosie. Interesant este că Maria Banus 71


devenita intre timp comunista, nu consemneaza în jurnal incarcararea lui Stancu, cu toate ca se întîlneau – măcar pe linie de partid. MB aduna fonduri pentru evreii de la Vapniarka si internații de la Tg Jiu, Stancu era una din sursele ei. Serv Politiei de Siguranta/ 21 martie 1943 / Asta dimineață la cafeneaua Grand, parte dintre cei eliberati de la Tg Jiu s-au reunit spre a-l primi pe Zaharia Stancu, eliberat de curind. Zaharia Stancu a facut doua zile de greva foamei…” Serv Politiei de SIGURANTA/ 25 ianurie 1944/ NOTĂ/ Zaharia Stancu, cunoscut scriitor care a fost internat in lagar pentru propaganda alarmista, a fost primit in ziua de 19 ianuarie a.c. de dl MANIU (…) cu care ocazie i-a înmînat petiția de inscriere în partidul national-țărănesc/ Inscrierea a fost acceptată. //

La 9 noiembrie 1948 un raport al Serviciilor care-l priveste pe Zaharia Stancu noteaza printre altele „ In anul 1934 în urma unei invitatii a Comitetutului Scriitorilor Sovietici, Zaharia Stancu, împreună cu Alexandru Sahia au plecat la Moscova unde au luat parte la Congresul ținut în Capitala URSS între 15-26 septembrie 1934”(…) Înainte de regimul legionar și antonescian a avut legaturi cu legația sovietică și cea franceza din București.” (…) A contribuit prin presă la propagarea de politicii de stînga în țara noastra și a fost primul fondator al organizatiei de propagandă sovietică „Amicii URSS „ (1934 n ed) In anul 1941 era in legătura cu Mihail Sarov, directorul Agentiei TASS din Bucuresti. „(…) La 29 iulie 1941 a avut legături cu atașatul de presa USA, Houston. „(…) La 17 martie 1942 se semnaleaza că Zaharia Stancu a fost integrat la Direcția Presei (cenzura, n.ed) cu gradul de șef de serviciu…”(…) Actualmente Zaharia Stancu (1948 n ed) este director general al teatrelor si Operelor, în care calitate se află la Moscova cu delegatia de artiști si oameni de litere. Este membru PMR (Partidul Muncitoresc Român ( n ed) provenit de la Socialiști…” NOTA INFORMATIVA / 1.Dec 1956 / Zaharia Stancu (…) a luat bani de unde a putut, făcînd șantaje, punînd pile, lăudind, înjurînd, amenințînd în stilul lui Șeicaru. A avut revista Azi unde ducea nume de scriitori cunoscuti și apoi încasa subvenții…Mai tirziu a făcut șantaje la Credința… Apoi impreuna cu colonelul Petrescu a scos un ziar subventionat de marea finanță, de Malaxa în special. S-a intrdus in casa unui bogătaș evreu Manolovici, reprezentant al Casei de Asigurări engleze SUN si a santajat pe tatăl 72


fetelor cu care intrase in legaturi. Nedindu-i-se banii a scrii romanul „Oameni cu joben” impotriva lui Manolovici si familiei sale, făcind pe anti-capitalistul.(…) Se pare că a fost agentul vechii Poliții sau Siguranțe bugheze. (…) A luat bani si de la Carol al II-lea prin generalul Condiescu pe care il santaja.” La moartea lui Zaharia Stancu, decembrie 1974, Maria Banus notează in Jurnal „Cine a fost acest om extraordinar, bestial, uman, laș pîna la ultima degradare, puternic, gîlgîitor de o vitalitate ce părea vesnica, acest bărbat pe care l-am iubit cu patimă și cu dorinta de a muri la despărțire și cu dorința chinuitoare de a avea un copil de la el, un bărbat pe care l-am purtat în singe toată tinerețea mea, cînd am fost și cind nu am fost cu el, pe care l-am urît, l-am dispretuit, l-am admirat…” Fragment din „Repertoarul amorului”, volumul 2, in curs de aparitie la editura Hyperliteratura, toamna 2020. STELIAN TANASE

Paul Delvaux – Tren de seară

73


Baruch Elron - din expoziții

74


75


Gabriel Liiceanu - Jurnalul de la Păltiniş (fragment) Vineri, 25 ianuarie 1980 Astă seară, când am ajuns la Noica, nu l-am găsit în cameră. A sosit curând. Întârziase pentru că şeful cantinei, aflând de la radio că Noica luase premiul de onoare al Uniunii (am auzit că sunteţi scriitor mare”), îl oprise să mănânce şuncă şi gem. Am întârziat, dragii mei, din pricina „efemerindelor”, vorba lui Frunzetti. Nu ştiţi ce sunt „efemerindele”? Prin ‚50 şi ceva am fugit o zi la Bucureşti. La Câmpulung, unde aveam domiciliul obligatoriu, nu o duceam prea grozav. De vreo două ori pe săptămână venea Lulu Lambrino în poartă, pe la 5 dimineaţa, şi striga: „Băieţi, se dă gaz la Vişoi!” Luam repede bidonul şi plecam după gaz. Trăiam din meditaţii cu 5 lei ora. Am predat de toate, până şi săritura în lungime. Era o fată care voia să dea la ICF. Nu-i ieşea bătaia când sărea. Am mers pe malul apei şi i-am explicat, descompusă, săritura în lungime. Am primit 2 kg de lapte. Deci mă întâlnesc cu Frunzetti, în tramvai, în Bucureşti. Dobândise de curând o poziţie bună. „Ce mai faci?”, îl întreb. „Ce să fac? Efemerinde.”Aşa şi eu. Cum am ajuns o celebritate a Păltinişului, văd că am început cu „efemerindele”. V-am povestit de Câmpulung şi mi-am adus aminte de Alecu Paleologu. Am trăit atunci, cu el şi cu Mihai Rădulescu, cinci ani de delir cultural. Mă gândeam astăzi să vă spun că omul e ceea ce rămâne din el după ce lumea din jur îl desfiinţează. Ei bine, noi eram atunci în situaţia asta. Iar ceea ce rămăsese atunci din mine era despre Goethe. Am să-i scriu lui Paleologu şi-am să-l întreb cum poate vorbi din afară despre cartea aceasta, de vreme ce Goethe era ce rămăsese din mine când totul mă desfiinţa? Scriind astăzi despre Goethe, se cuvenea să fie un mărturisitor. Şi îmi pare rău pentru el să spun că nu este unul. Însă astăzi îmi propusesem să vă vorbesc despre altceva, despre faptul că orice filozofie mare sfârşeşte într-o platitudine. Platon, de pildă, sfârşeşte în platitudinea „adevăr-binefrumos”. Kant sfârşeşte cu platitudinea facultăţilor vieţii sufleteşti: „inteligenţă-voinţăsentiment”. Pe fiecare dintre acestea se centrează câte una din Critici: pe inteligenţă, Critica raţiunii pure; pe voinţă, Critica raţiunii practice; pe sentiment, Critica facultăţii de judecare. Hegel sfârşeşte cu platitudinea:” Dumnezeu-natură-om” M-am întrebat cu ce platitudine sfârşesc eu. Şi sfârşesc cu o platuitudine teribilă. La capătul Ontologiei vorbesc despre „trup-suflet-spirit”. Trupul este fiinţa în versiunea reală; sufletul este fiinţa în versiunea „dihăniilor”, a elementelor; spiritul este versiunea fiinţei ca fiinţă. Mi s-a făcut ruşine de platitudinea mea şi am încercat să o justific. Am făcut-o cu vorba, interpretată speculativ, „omul este după chipul si asemănarea Domnului”, lucru care, pe plan speculativ, înseamnă că fiinţa are trei angajări: întrupare a realului, animare a realului, transcendere a realului” (Din vol. Gabriel Liiceanu, Jurnalul de la Păltiniş, Humanitas, Bucureşti, 1991, pg.139141) Maria Sava - thanks !

76


UMOR

Ovidiu Bufnilă

desen de Adelaida Mateescu

Câteodată lucrurile par mai simple decât par

Zici uneori că Teoria Conspirației trebuie să fie o șmecherie, nu? Și dacă nu e? Ar fi așa ca și cum te-aș întreba pe ce te bazezi. Că americanii nu au fost pe Lună niciodată e clar, e cât se poate de clar. Dacă tu te mai îndoiești, n-ai decât. Dar cum să fluture steagul american pe Lună dacă pe lună nu e atmosferă și dacă nu e atmosferă nu e nici vânt. Așa că e cât se poate de clar că lumea ca lume nu e condusă de nimeni. Păi cum să fie condusă când toate lucrurile sunt cu susul în jos. Eu i-am zis și lui Vogoride să n-o mai scalde cu teoriile lui. Socialiștii nu sunt controlați de la Moscova ci de la Londra. Liberalii nu au treabă cu găștile din Paris ci cu găștile de pe Wall Street. Cu găștile, nu cu bancherii. I-am zis și lui Bibescu, ieri i-am zis, grupările oculte din România nu sunt conduse de la Berlin. Nu sunt conduse deloc, dacă stau bine și mî gândesc. Iar Piramida Puterii de pe planeta noastră e doar o minciună gogonată. Cum să crezi enormitatea asta? I-am spus și lui Pache. Pache a râs. Adică suntem doi care nu credem în scenariile astea absconse. Treaba trebuie să fie mai simplă. Unii fură de rup, alții nu. E prea simplu? Păi așa face Dumnezeu lucrurile simple. Noi le împopoțonăm ca să nu murim de plictiseală. Ce, n-ați aflat încă, oameni buni? Plictisul e boala civilizației umane din toate timpurile. Ca să nu fie plictis, se înființează partide politice și mergem la alegeri, la meci, la război și la femei. Cam asta ar fi, așa, foarte pe scurt și foarte simplu. Și să fie clar, eu le-am zis ieri că poeziile lui Eminescu, Luceafărul și Scrisoarea a III-a, da, exact așa, sunt de fapt pline de coduri secrete. Dacă te uiți în Luceafăru,l la versul al patrulea, nu al șaselea, al patrulea, o să descoperi harta secretă din Piramida lui Keops. Păi, nene, Eminescu a fost cineva! El era frate cu frații din Tibet, ăia care au ajuns pe Lună prin meditație și asceză. Nu știu ce-i cu voi, habar n-aveți de nimic! 77


78


Casa Poporului Ovidiu Bufnilă Girafa se supără foarte tare, ieșind val-vârtej din WC. Se răsti la directorul circului din Adamville care tocmai se pregătea să susțină o mare reprezentație circăroasă la Casa Poporului. Hipopotamul se supără și el foarte tare ieșind dintr-unul dintre WC-urile luxoase de la Casa Poporului. Porcul spinos, care avea un număr cu haltere, răcni și el la directorul circului, care tocmai căsca ochii pe Linkedin, să găsească el ceva, un mare secret. – Era un porc liliachiu în WC! Când ai angajat tu un alt porc la circ musiu?! Nu-ți mai sunt pe plac, zi drept, fii bărbat! Pasele mele magnetice sunt răsuflate? Pe bune?! Pe Linkedin erau o mulțime care căutau angajatori buni la suflet, salarii grase, muncă puțină, chestii din astea omenești. Erau anunțuri postate de cyborgi, de androizi și de roboți din ultima generație. Erau și femei frumoase din Thailanda, și vrăjitoare din Arkansas, și tupeiști din Berlin, chitariști, ofițeri, bucătari și dirijori, pe alese. Chiar și Gore de la Sculerie s-a angajat așa la Casa Poporului, neștiind că într-o bună zi o să dea nas în nas cu o girafă cât toate zilele, când tocmai se pregătea să schimbe niște conducte la wc-urile de la etajul unu. Conductele se tot crăpau, scoțând aburi ciudați, liliachii. Compania transnațională Conductibus SA din Ontario avea un chef nebun să se facă de râs pe mapamond, așa că celebrul ei CEO, Warminken, declara de fiecare dată că materialele pe care le folosește compania sunt aduse de pe Marte și că au proprietăți speciale, de vreme ce particulele primare nu aveau materialitate, ca să zicem așa. – Și ăștia cu circul, ce loooseri…își spuse Gore de la Sculerie cu un soi de năduf, la ce le trebuiau să aducă atâtea animale din Zanzibar când avem la aici, la noi, o sumedenie de porci?!

BORIS VIAN

Dacă poeții nu erau așa de proști Dacă poeții nu erau așa de proști Și dacă așa de lenși nu erau Lumea întreagă fericită o făceau Pentru-a putea să-și vadă-n pace De suferințele lor literare Își făceau niște case galbene Cu mari grădini în față Și arbori plini de păzărime Și flautriluri și-apeline Minciuni și verzincendii Șoimuște, sfrânciocănitoare Și corbi micuți cu totul roșiatici Neîntrecuți în profeții 79


Ar fi avut acolo jocuri mari de ape Iluminate dinlăuntru Ar fi avut și pești, vreo două sute De la scorțescu pân’ la rămurescu De la satiră până la mărgăritură De la zărgan până la rara curulă Și de la cupânze până la cărnăraie Ar fi avut un aer cu totul nou Împarfumat de-al rozelor miros S-ar fi mâncat după dorință S-ar fi muncit pe îndelete La construirea unor scări Cu forme nemaipomenite Din scânduri fin vârstate-n mov Și netede sub degete Poeții-s însă-așa de proști Că scriu să debuteze mai degrabă Decât să pună umărul la treabă De-aceea doar de remușcări au parte Și-apoi rămân cu ele pân’ la moarte Preafericiți c-au suferit atât Cu mari discursuri sunt omagiați Și dup-o zi uitării-s dați De n-ar fi însă așa de leneși În două zile ar fi uitați.

Sagittarius

Traducere de Linda-Maria Baros

Mi-ar plăcea Mi-ar plăcea Mi-ar plăcea Să ajung un mare poet Și oamenii Mi-ar pune pe frunte Lauri berechet Da’uite ce să-i faci Dacă nu-mi dă ghes inima la cărți Și cuget prea mult cum să trăiesc Și la oameni prea mult mă gândesc Ca să fiu mereu împăcat Că nu scriu decât vânt turbat. Traducere de Georgiana Banu * Multumiri : GABY SCHUSTER ! 80


Dorel Schor EFECTUL PLACEBO

În urmă cu câteva zile, domnul Andrei Grosu, pensionar cu acte în regulă, simţi o vagă durere de cap inexplicabilă. Pentru că a doua zi dimineaţa nu se simţi mai bine, se prezentă la medicul de familie care îi măsură tensiunea arterială, îl supuse la câteva probe neurologice simple şi îi recomandă nişte tablete antinevralgice pe care să le ia de câte ori va simţi nevoia, dar nu mai mult de trei pe zi. Ca orice pacient disciplinat, domnul Grosu se prezentă la farmacie, cumpără medicamentul şi, ajuns acasă, în ciuda durerii neconfortabile, începu să citească prospectul. Alcoolul nu era cu totul interzis, dar se recomanda să fie evitat pentru că ar putea provoca ameţeală şi e riscant pentru cei care şofează. Nu era cazul, domnul Grosu se deplasa numai cu autobuzul, iar în acest sens nu era nici o contraindicaţie. Erau apoi menţionate efecte secundare alergice, cum ar fi mâncărimea, erupţii cutanate, edem al feţei, dificultăţi de respiraţie, nervozitate… Riscant! O altă categorie de simptome se referea la sistemul cardio – respirator: puteau să apară palpitaţii, extrasistole, oboseală marcată, paloare, dispnee, tuse seacă, răguşeală … Ferească sfântul! Domnul Grosu trecu grăbit peste alte efecte secundare cum ar fi febra, diareea şi constipaţia, dispariţia apetitului, greaţa şi răgăiala. În continuare erau menţionate simptome renale, hormonale, ale sistemului nervos central, dureri musculare, crampe, hemoragii punctiforme, balonare, căderea părului, aiureli. Era menţionat riscul creşterii colesterolului şi acidului uric, scăderea calciului şi potasiului, modificări severe în formula sangvină şi în lichidul cefalo-rahidian.. Absolut zăpăcit, domnul Grosu ajunse totuşi la concluzia că deocamdată nu suferă de nici un astfel de simptom îngrijorător. Cât despre durerea de cap, aceasta dispăruse în mod miraculos în timpul lecturii. Cea ce dovedeşte, fără nici o îndoiala, eficienţa tabletelor prescrise. CEARTA Sâmbătă dimineaţa, nu chiar foarte devreme, am vrut să-i înapoiez lui Menaşe o carte pe care mi-o împrumutase şi în clipa când să apăs pe butonul soneriei m-am oprit ca fulgerat. Din apartament se auzea o ceartă straşnică. Fără să vreau am recepţionat tot. Mai întâi, vocea nervoasă a Rozicăi: – Sigur că da, numai o proastă ca mine se mărită cu un individ de teapa ta. Dacă nu te luam pe tine, care eşti un mormoloc retrograd, eram acum cu siguranţă soţia lui Menahem Friedman, eram proprietăreasă de boutique şi nu trebuia să mă duc la lucru la şapte dimineaţa cu autobuzul aglomerat…! – Mare scofală, striga în replică vocea lui Menaşe. Dacă te lua pe tine, Menahem ăsta nu mai ajungea niciodată să aibe milioane albe şi negre. Era el mormolocul retrograd şi eram eu grozavul… Proprietar de una şi de alta ! 81


M-am retras cât am putut de discret şi pe la amiază, ca şi cum nu aş fi auzit nimic, mi-am făcut din nou drum la Menaşe. Dar cearta încă nu se terminase. De data asta s-a auzit mai întâi vocea lui: – Mare scofală! Dacă te lua pe tine, Menahem ăsta nu mai ajungea niciodată să aibe milioane albe şi negre. Era el mormolocul retrograd şi eram eu grozavul… – Sigur că da! se auzea replica Rozicăi. Numai o proastă ca mine se mărită cu un individ de teapa ta. Dacă nu te luam pe tine care eşti un mormoloc retrograd, eram acum cu siguranţă soţia lui Menahem Friedman, eram proprietăreasă de boutique şi nu trebuia să mă duc la lucru la şapte dimineaţa cu autobuzul… Seara, Menaşe mi-a explicat: – Am imprimat pe bandă de magnetofon tot ce-ai auzit. Acum nici un hoţ nu te mai crede că nu eşti acasă dacă la radio se transmite muzică simfonică…

Capricorn

82


(din…Poesis HYPERION -21)

Indira SPĂTARU

De obicei ochim mai bine De la tejgheaua ultimului etaj adesea am privit întinsele lanuri prin ochii lui Van Gogh corbii, ciorile ciugulind paiaţe din cartier blocuri – potârnichi pitite printre tomberoane. Se retrag cu toţii, de obicei, duminica la ţesut covoare, în faţa monitoarelor şi labradori graşi se întrec la căscat în balansoare roase de timp şi nevoi. Atunci Rinocerul intră pâş-pâş, cu ziarul în mână, se aşează comod la contemplat întortocheat al broderiei rochiei africane îi dă de gândit nu ştie că este supravegheat acerb din telescopul ivit de sub turbanul femeii cu mustaţă din balcon.

Seara când ai sărit de la trapez, a fost cea mai frumoasă Oamenii părăseau biblioteca, îşi luau talpăşiţa înşfăcau fâşuri, umbrele, ieşeau distraţi pe uşi în ploaia de arginţi. Cărţile de poezie se topeau în creuzete din autorii blamaţi ieşea nectar, ambrozie din autori blamaţi, haşiş din poetese. Era o goană nebună după propria Eternitate! Dumnezeu înfăşurat în cearceaful albastru croia un nou plan din compas. De pe scenă Miles David sfâşia perdeaua de fum plutitor pe deasupra meselor. Ce bei când nu ai ce bea? Doar iubirea ta 83


doar iubirea ta. Ai mai dat cuiva? Te-ai cuibărit în mine nou Adam în coasta Evei.

Ana-Maria Păunescu ,,Nesfârșitul lumii” * Nu poate fi atât de simplu. Nu poate fi, cum vor poeții, sfârșitul lumii. Un sfârșit de lume care să confirme toate promisiunile, de la Nostradamus la oglinda din camera din față, de la zilele de ieri la nesecundele de mâine. Nu poate veni sfârșitul lumii doar pentru că așa vor ei, cei care încă mai cred în eternitățile de buzunar. Bucureștii se scufundă sub povara fricii. Oamenii ies rar din casă și, dacă tot ies, iau cu ei cele două măști: cea chirurgicală și cea impregnată pe chip din încruntare și neputință. De Italia vorbește toată lumea abia acum, când situația a devenit mai mult decât dramatică și când lacrimile au încetat să mai stingă din durere. Toți suntem, acum abia, solidari cu acea Italie care, până nu demult, așa cum mai spuneam și acum câteva săptămâni, cel mai tare enerva cu mândria sa, cu poporul atât de conștient de miracolul din vene și de sub picioare. Mai cântă muzici în restaurante de oameni bogați, mai mișcă la poarta marilor imperii câte un angajat să șteargă clanțele și să lustruiască, pentru ultima dată, prenumele de sub numele celor care plătesc salariul la timp. Mai scriu poeții fără muze câte o poezie, la lumina crudă a gutuii de martie, mai fac cu rândul, ochi în ochi, strategii de serviciu, încercând să adape caii și să tragă zăvorul în urma lor. În librării nu mai intră nimeni, orez mai e la raft, de toate tipurile. Laptele UHT are termen de valabilitate în jur de 6 luni, dar nu se mai găsește peste tot în cantități decente. Viscolul anunțat astă-iarnă s-ar putea să bată și la ușa noastră, că doar asta ne mai lipsește ca să ne înghețe de tot inima: ger. Copiii întreabă de ce, până când, ce e aia coronavirus, ce înseamnă carantină, unde sunt colegii de joacă din parc, cine e doamna în vișiniu de la televizor. Bunicii se apără de boli cu propriul curaj, atât le-a mai rămas. Dezinfectant nu se mai găsește de câteva zile. Se găsește spirt, dar oamenii parcă încă nu lau descoperit. Și e la sticlă de jumătate de litru, nu încape în poșetă. E ofertă la livrări de pizza congelată. De marcă. Și la alte livrări. Știre în curs de actualizare. Mai scrie câte un romantic o poezie cu și despre vremuri, cu și despre moarte, cu și despre adio, cu și despre cenușa care amorțește focul. Mai răsfoim câte o carte, plângând pe ascuns, să nu ne vadă autorul ei, mai veșnicim câte un gând, tot pe furiș, să nu ni-l fure propria voce. Ne e milă de italieni, ne e milă și de indestructibilii nemți și, cel mai probabil, credem în continuare că nouă nu ni se poate întâmpla. Francezii sunt și ei la mila noastră, spaniolii, cu gălăgia lor cu tot, merg pe aceeași cale. Granițele libere ne-au devenit dușman. Unde-s coșmeliile de altă dată, care separau teritoriul lor de teritoriile noastre și epidemia lor de epidemia noastră? Ne-au rămas indicatoarele... Dreapta, Klagenfurt. Stânga, bătaia de inimă. 84


Unii vor să moară demn. În picioare. Cu paharul la gură, ascultând muzică fină și sorbind din ultimul stoc de prosecco. Alții se ascund, cu copii și neveste cu tot, în casele pe care niciun gard de beton nu le face destul de cazemate în acest martie al dezastrelor anunțate. „Eseu despre orbire”, de José Saramago. Cartea pe care recomand, cu căldură, să NU o citiți tocmai acum. Nu cumva să semene prea tare cu noi, cu orbirea pe care o încercăm astăzi, de la minte către plămâni și înapoi. Au înflorit narcisele. Lalele se dau ieftin, biletele de avion la fel. Pe smartphone, lumea se vede în culori și mii de pixeli. Pe smartphone, cuvintele dor mai puțin. Le derulăm cu degetul mare, aproape fără să le simțim, aproape fără să le citim. E suficient că au trecut și prin ecranul nostru, că au oprit și în gările mici și abandonate care ne-au devenit case. La amanet, aurul costă la fel. În cinematografe, adolescenții se pot săruta liniștiți. Chiar nu îi mai vede nimeni. Nici pretenții de fidelitate nu ar mai trebui să aibă cineva la acest #sfârșitdelume. Dacă s-ar stinge toate luminile, s-ar vedea mai bine paloarea din obrajii vecinilor. Mâinile amorțesc în drum spre salut. Totul a devenit periculos. Mai știți cum vă era viața acum trei luni? Degeaba. Normalitatea, cu bunele și cu relele ei, nu mai există. Habar nu am dacă sunt viruși aruncați pe lume ca să se mai rărească popoarele, vorba poetului, habar nu am dacă a pornit totul de la lilieci sau de la alte vietăți, habar nu am dacă mâine va mai conta ceva din tot ce-am scris aici. Bătrânii încă ies pe afară. Îmbrăcați de sărbătoare. Pentru orice eventualitate. (Un covrig, vă rog. Cu mac sau cu susan? Cu susan, răspunde, fără vlagă, doamna de vreo 80 de ani care caută doi lei în buzunarul de la paltonul gri cenușă. Și încă o zi se stinge. În aceeași cenușă.) Și-n Piața Romană, Magheru colț cu Mendeleev, exact ca pe Titanic, muzicantul, îmbrăcat de iarnă și anesteziat cu propriul zâmbet, continuă să cânte la vioară... (* material preluat din revista "Flacăra lui Adrian Păunescu") Ana-Maria Păunescu Aquarius

85


Razvan Voncu

- POEZIA

ANUL Editorial In revista USR LUCEAFARUL no.1 2020

Devenită o Cenușăreasă a receptării publice, poezia continuă să fie, în literatura noastră, un gen de vârf, prin realizările sale și prin personalitățile, nu puține, care o reprezintă. Au plecat dintre noi Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Ștefan Aug. Doinaș, Leonid Dimov sau Virgil Mazilescu, dar trăiesc și sunt activi poeți ca Ana Blandiana, Ileana Mălăncioiu, Adrian Popescu, Nicolae Prelipceanu, Liviu Ioan Stoiciu, Gabriel Chifu, Ion Mircea, Eugen Suciu, Ioan Es. Pop și alții, care dau poeziei românești contemporane o strălucire aparte. Anul 2019 nu a făcut nici el excepție de la „regula“ (aparte, în comparație cu ce se întâmplă în literaturile occidentale) care spune că poezia este, la noi, „regina“ literaturii. Aș semnala, în acest sens, câteva cărți care mi-au plăcut în mod deosebit. Voi începe (deprindere de cronicar al edițiilor, deh!) cu volumul Anei Blandiana, Integrala poemelor, apărut la Editura Humanitas. Cum arată și titlul, este o ediție completă a operei poetice și, ca atare, ne rezervă plăcerea de a avea la un loc toate textele acestei importante reprezentante a generației șaizeci și o atmosferă de mare poezie, cum a fost cea a deceniilor 1960-1990. Apoi aș semnala, pe același raft de sus, volumele lui Vasile Igna, Periscop, și Ioan Moldovan, Multe ar mai fi de spus, ambele apărute la Editura Cartea Românească. Aparținând unor poeți consacrați, ele nu conțin surprize, ci doar satisfacția de a citi poezie de înalt nivel, lirică și rafinată, în cazul lui Vasile Igna, șoptită și mătăsoasă, în cazul lui Ioan Moldovan. Sunt printre cele mai bune volume publicate de acești autori în ultimul deceniu și, în același timp, o confirmare a faptului că poeții profunzi nu au nevoie nici de publicitate, nici de spectacol pentru a convinge. Foarte bun mi s-a părut și volumul Ioanei Ieronim, Trecere petrecere, apărut la Editura Tracus Arte. Remarcabilă poetă a lirismului obiectiv, a poeziei de cunoaștere (cum se spunea în interbelic), autoarea revizitează cu instrumentar și sensibilitate proprie câteva teme moderne, dându-le o expresie originală, în tușe de mare finețe compozițională. În categoria confirmărilor intră și un excelent volum semnat de Ion Pop, Lista de așteptare, apărut la Editura Limes. Chiar dacă, prin titlu, pare a se înscrie în formula unor plachete mai vechi (Biata mea cumințenie, Amânarea generală), în realitate, ne întâmpină 86


aici o prezență apăsătoare a temei sfârșitului, care dă intruziunii autobiograficului o cu totul altă greutate. Și dicțiunea poetică este mai aspră, chiar neiertătoare, cu sine și cu lumea. Marian Drăghici ne-a oferit și el un volum remarcabil în anul recent încheiat: o culegere intitulată, poate provocator, poate voit-minimalizator, Păhăruțul, apărută la Editura Junimea din Iași. O poezie ironic-amăruie, a neajunsurilor ființei într-un ceas al dezagregării, cum este cel de față, a tragicului derizoriu specific postmodernității, dar subîntinsă de un autentic fior religios (specific lui Marian Drăghici), care, paradoxal, nu contrastează cu ludicul, deoarece acesta, oricât de inteligent, e doar o mască. Nici Horia Gârbea nu a stat degeaba în 2019, ci a publicat, între altele, un frumos volum de poezii, Pisica din Kavala, la Editura Neuma din Cluj-Napoca. Încărcat de simboluri și de mitologie, de locuri și tâlcuri, discursul surprinde aici – față de ce știam deja despre poezia lui Horia Gârbea – printr-o mai curajoasă asumare și denudare a interiorității. Cum devine tot mai mult o insolită categorie a... corectitudinii politice, amintesc aici și un volum deosebit, din categoria așa-zisei „poezii noi“. Tocmai pentru că are valoare și contrastează cu neantul din generația sa, semnalez, așadar, noua plachetă a lui Dan Sociu, Uau, apărută la Polirom. Prin seriozitatea jocului de-a textul originar (amestec voit de poetic și prozaic), ca și prin infuzia neașteptată, aparte, de religiozitate, Uau își depășește condiția de volum de poezie „vie“ și devine poezie pur și simplu. Închei acest semnal al anului poetic 2019 așa cum am început: cu trei antologii de autor (pe care numai Marius Chivu le confundă cu niște reeditări, că... așa știe el!). Este vorba despre volumele lui Liviu Ioan Stoiciu, Stricarea frumuseții (Editura Rocart), Aurel Rău, Încifrările, (Cartea Românească), și Grete Tartler, Versuri și uscate. Antologie 1970-2019 (Junimea). Toate trei, substanțiale reîntâlniri cu creația unor poeți consacrați, în selecții care reliefează și ceea ce știam deja despre poezia lor, dar și aspecte mai puțin observate la prima lectură. Un virus la Paris

87


Jorge Luis Borges - Despre sarcina Artelor Sarcina artei este de a transforma ceea ce ni se întâmplă continuu, de a transforma toate aceste experiente în simboluri, în muzică, în ceva ce poate dura în memoria omului. Aceasta este datoria noastră. Dacă nu o îndeplinim, ne simțim nefericiți. Un scriitor sau orice artist are datoria ( care uneori il face fericit) de a transforma toate acestea în simboluri. Aceste simboluri ar putea fi culori, forme sau sunete. Pentru un poet, simbolurile sunt sunete și, de asemenea, cuvinte, fabule, povești, poezii. Opera unui poet nu se termină niciodată. Nu are nicio legătură cu programul de lucru normal. Artistul receptioneaza continuu lucruri si semnale din lumea exterioară. Acestea trebuie transformate și, în cele din urmă, vor fi transformate. Această revelație poate apărea oricând. Un poet nu se odihnește niciodată. Lucrează mereu, chiar și când visează. În plus, viața unui scriitor este una singură. Crezi că ești singur și, pe măsură ce trec anii, dacă stelele sunt de partea ta, poți descoperi că te afli în centrul unui vast cerc de prieteni invizibili pe care nu îi vei cunoaște niciodată, dar care te iubesc. Ei se numesc cititori. Și aceasta este o recompensă imensă.

Leo

88


TRADUCERI

Federico Garcia Lorca Mic vals vienez traducere: Anca Tanase În Viena sunt zece copile, un umăr pentru plânsul morţii, și o pădure de porumbițe tăiate. Există și un fragment de dimineață în muzeul acesta de brumă. Și un salon cu mii de ferestre. Ay, ay, ay, ay! Primește-acest vals cu gura închisă. Acest vals, acest vals, acest vals, valsul lui ,,da”, de moarte și coniac, care-și înmoaie trena în mare. Te iubesc, te iubesc, te iubesc, cu fotoliul și cartea mea moartă, pe coridorul melancolic, în mansarda întunecoasă a crinului, în patul nostru așternut pe lună și în dansul din visul țestoasei. Ay, ay, ay, ay! Primește-acest vals cu talia frântă. În Viena sunt patru oglinzi în care gura ta și ecouri se joacă. Și este o moarte la pian, pictând în albastru copiii. Sunt cerșetori cerșind acoperiș, și sunt ghirlande reci de lacrimi. Ay, ay, ay, ay! Primește-acest vals care-mi moare în brațe. Te iubesc, te iubesc, dragostea mea, în mansarda unde-și fac jocul copiii, visând la lumina imperialei Ungarii, în freamătul serilor calde, văzând oi și crini de zăpadă în liniștea obscură-a frunții tale. Ay, ay, ay, ay! Primește-acest vals ,,Te iubesc pe veci”. Voi dansa cu tine-n Viena, cu chipul ascuns sub o mască de râu. Te uită! Pe țărm am zambile. Îmi voi lăsa gura pe coapsele tale, inima în fotografii și crini, și-n undele obscure ale mersului tău vreau, dragostea mea, dragostea mea, să-mi las vioara și mormântul, eșarfele valsului.

89


Dovid KNUT (1900 – 1955) În traducerea lui Leo BUTNARU

Numele la naștere – David (Duvid, Dovid) Mironovici Fiksman. S-a născut în orașul Orhei, în familia unui băcan. Copilăria și-o petrece la Chișinău (descrisă în volumul „Povestiri din Chișinău”), unde familia se stabilește în 1903. A studiat la heder (școală religioasă începătoare la evrei), apoi în școala semită de stat. În 1920, își caută un rost la Paris, unde, la începuturi, lucrează la o fabrică de zahăr, apoi hamal, vopsitor de pânzeturi, pentru ca, în fine, să deschidă propria cafenea în Cartierul latin. Peste un timp, studiază chimia la Cannes și lucrează ca inginer. Prima publicație – în „Kișiniovski vestnik” (Vestitorul chișinăuian), 1914, apoi – în „Kurier”, „Molodaia mîsl’” (Gândul tânăr), publicație pe care, o vreme, a și redactato. La începutul anilor ’20, la Paris, sub influența mișcării dada, fondează grupul literar „Camera poeților” (Palata poetov), din care mai făceau parte Boris Bojnev, Aleksandr Gringher, Serghei Șarșun și Boris Pavlovski. În 1925, editează prima carte, „Mileniile mele”, urmată de volumul de versuri și proză „A doua carte” (1928), „Satirul” (1929), „Nopți pariziene” (1932), „Purtătoarea de iubire” (1938). Ultimul grupaj de versuri și note de călătorie „Protopatria” îl scrie după o călătorie în Palestina (1937), publicându-l în 1939. În 1940, este mobilizat în armata franceză, iar după ocuparea Parisului de către germani se refugiază, împreună cu familia (soția sa, Ariadna, era fiica compozitorului A. Skriabin) în Toulous, în zona liberă. Participant la Rezistență, despre care, în 1942, publică broșura „Ce-i de făcut?” În 1944, soția îi este executată. În 1946, devine redactorul revistei „Le Monde Juif”. În 1949, împreună cu familia, se stabilește în Israel. 90


Eu,

Dovid-Ari ben-Meir, Fiul lui Meir-Ce-Luminează-Întunericul, Născut la poalele dealului Ivanos, Pe meleagurile îmbelșugate de modesta mămăligă, Brânză de oi și cașcavaluri iuți, Pe plaiul codrilor, buhailor barosani, Vinurilor vesele și femeilor cu mândri bronzosâni, Unde, prin stepe și porumb roșcat, Mai trăiesc focuri fumegoase Și șatre de țigani; Eu, Dovid-Ari ben-Meir, Care, adolescent, îi cântase furiosului Saul, Cel care Revoltaților feciori ai Israelului Le dăduse steaua-n șase colțuri; Eu, Duvid-Ari, Praștia căruia stoarse Blestemul din clipa morții lui Goliat, – Celui, la poalele căruia munții tremurau, – Venii la vatra voastră cântecele să vi le învăț, Dar cât de curând Pe-al meu vi-l voi cânta. Țin minte totul: Pustiurile Canaanului, Nisipurile și curmalii fierbinții Palestine, Geamătul gutural al caravanelor arabe, Cedrul Libanului și plictisul anticilor zidari, Sfântul Ierusalim. Și groaznicul ceas: Prăbușirea și grohotul Sinaiului, Când în foc se despică de la fulgerul ceresc Și în fonta norilor împovărați Aspru, strunit, prin negură privea La trupul rătăcitului ce se covrigea-n nisip, Greul ochi al Stăpânului – Adonai. Țin minte totul: jelirea râurilor Babilonului Și scârțâitul de care, și hodorogitul cotigilor, Și fumul, izul greu din băcănia tatălui meu – Gutui, halva, usturoi și păpușoi, – 91


Unde eu păzeam de mâinile țăranilor Cornuri mucegăite și peștele uscat. Eu, Dovid-Ari ben-Meir – Vinul ce a tot fiert în lung de mii de ani – Mă oprii pe nisipul drumurilor, Pentru a vă spune, fraților, un cuvânt Despre povara iubirii și aleanului – Greutatea ferice a mileniilor mele.

SOȚIA

Knut si sotia sa Tu te-ai întins pustă roșcată, Ochiul tău Se înalță ca un soare negru Printre culmile sânilor răsculați. Seara de foc se potolește. Cu inima crăpată de sete (Deja nu o singură dată, nu de două ori...) Caut și tot caut fântâna. Sub unduirea eternelor melodii Pe-aici au pierit cămile și oameni Pe buze cu invocarea minunii, înainte de moarte. A fost. Este. Va fi. Sub nisipurile coapselor revărsate Îngust În încordata tăcere Tremură un mușchi strunit De vântul dorințelor mele. Bate-va simunul. Nori! Iar noi suntem desculți și goi. În dorință și sete Gura înfierbântată Cere umezeală. Curând vine simunul. Puternic, Mărunt se zbate pântecul. După o culme pătulită Stă și așteaptă cămila. 92


Curând e și ultima trudă! Curând în nisipul simunului – întâlnirea, țipătul, lupta. Lăcomie!... Doamne, izbăvește-ne și ne miluiește.

NOCTURNĂ III

Degerând, se clătina felinarul la ușa casei. Ca o lumânare mițoasă, polițistul fumega... Iar peste acoperișul de tablă cerul lumina Peste zăpadă, peste o neagră și strâmbă vergea. În omăt tânjea un cal fără stăpân. În stepă, ca rupt din rărunchi, șuiera un tren. Despre Dumnezeu, despre moarte scârțâiau galoșii. A muzică arctică adia gerul tern.

NOCTURNĂ IV

Vagabondul vânt parizian clătină, după geam, o stea. Speriat, hornul urlă și parcă-ar bate-n gurarul căminului. Tremura amical lampa pe-ncăpățânata masă de stejar, Cu întregul ei timp de bronz Ce-mi încălzește mâna și adâncul sufletului. De frică, obiectele se ghemuiesc. Și-ntr-un vis ca de la Orhei E cartierul latin, după geam, abajurul cu o iasomie fenomenală, Simplitate de cameră ne-metropolitană – și, în penumbră, Femeia adormită, scaun, ceas deșteptător ce numără prelunga plictiseală.

MENA

1 Pentru un singur surâs, scumpo, Iată – poți lua o tânără cămilă, Iată – un cort pliant înflorat, Două coșuri de măsline din Ely-Teiva, O pereche de brățări arăbești întunecate; Eu îți voi scoate brâul ferecat, 93


Voi mai adăuga săpun verde – Pentru un singur surâs, dragă, Voi fi negustorul norocos. 2 Pentru a-ți atinge – doar pe-o clipă – cu ochii Măsliniii sâni căprești, Îți voi da zei străini Și o cutie de piele, și lingură, Și alte lucruri scumpe Ce mi-au rămas de la caravana Care ținea cale mai la miezul-nopții de Ely-Koreim. Îți voi da cercei de fier cu smaragde, O pereche de burdufuri ce până azi nu cunoscură Nicio picătură de apă, Îți voi da nuci și ulei, și rodii, Și sandale, și pânzeturi purpurii, Pentru ca, dragă, doar cu ochii să mă ating De măslinii tăi sâni căprești – Și voi fi un negustor norocos. 3 Pentru un pieptar vechi împletit din sfoară, Ce îmbibă calda sare a bronzului sânilor tăi Ce se zdruncină, când fugi, Lovindu-se înde ei ca niște păsări captive, Îmi voi tăia și mâini, și picioare, Iar drept agat de nemaiîntâlnit În fața ta voi pune ochiul meu fidel. Pentru un pieptar vechi din sfoară – Aș putea ieși chiar în câștig. *

*

*

Și când, clătinându-se, neclar Vor apărea casele-n depărtare, Noi, tremurând de dragoste și frică, Pe nisip ne vom întinde-mbrățișați. Deasupra, nemângâiata noapte, zurgălăului Îi va suna – în clinchet albastru – inima... În întuneric se va auzi cum zbiară O mioară trezită de noi, undeva. 94


LA ZID

Seară de plumb, Alean și singurătate. Vânt răgușit Și felinarele podului. Cineva rău-mirositor, fără nume, fără patronim... Cer gol – pustietate umedă. Iar alături – oameni Fără nas, fără ochi. Iar el îi frământă sânii Pentru douăzeci-treizeci de sou. Fața-i negricioasă lucește de lăcomie. Pentru un mic venit, ea îl îndestulează. Iată, va veni autobuzul din Saint-Michelle Și va fumega negura răvășită Și curentul va scânteia-n crăpătura din granit, Și, tresărind, se va clătina Notre Dame... Acasă, la versuri! Au seara mea nu-nseamnă chiar versuri?! Ra-hel!

NOCTURNĂ, V

Pleacă de lângă mine, omule, pleacă, – eu casc, Cu atare preț strașnic plătesc pentru-a vieții jalnică-nțelepciune. Vezi mâna mea, ce stă pe masă, ca și vie? – Desfac pumnul și deja nimic nu mai doresc. Așa-i mai bine. Pleacă de lângă mine, omule. Să nu încerci să mă ajuți. Peste mine se îndeasă stearpa noapte grea. ***

95


Dan Gabriel Onțeluș imnul șaptezeci și unu și ce ai înțeles din viață rămâi cu ceva emil botta îi zicea dor fără sațiu dar femeia cum îi zice cum se împarte fără să se dividă între feminitate și maternitate problema avortului e a ei în primul rând dar și a partenerului necredincios măcar secundar acest aproximativ derizoriu în care locuim de cele mai multe ori de ce se stinge elanul de la un moment încolo de ce învinge autoconservarea de ce ții neapărat să dai bine să te audă colegii tăi academicienii colegii tăi universitarii colegii tăi intelectualii colegii tăi ei suferă cu tine când nu mai afli sens știu ei ce-i în inima ta și de ce e incomunicabilă bucuria dar mizeria dar așa-zisa prostie de ce din spiritul critic se gustă gregar doar bășcălia de ce încât te-ntrebi și ce ai înțeles din viață eu – doar iubirea sub toate formele permise și nepermise altfel nu-mi explic nici constanta bolzmann nici a.r.n.-ul ribozomal nici familia muzicienilor bach și strauss nici copiii din flori nici frângerea pâinii nici frângerea sufletului imnul șaptezeci și șapte șchioapa de la spitalul orășenesc mangalia din 78 era din bistrița pe acele pături albastre făceam plajă pe balcoanele de zeci de metri asociate acum cu imaginile din antologicul pas în doi mai este cineva cu inima zvâcnind revistele flacăra și magazin și românia pitorească și șah o zbatere să fie totul ce să-nțelegi de ce să vrei 96


tu cum exiști așa întreba ea exasperant & genial frânt pe bordură încap puține mașini ele micșorând spațiul disponibil pietonilor însă iubirea frânge și ea în contextul derivei continentelor google maps are niște obiecții & precizări au lăsat un ziar vechi pe bancă dar salubritatea rezolvă prompt tot mulțumeau pentru cuvintele frumoase deși frigiderul nu respectă o dispunere corespunzătoare a alimentelor un telefon e-o mângâiere spuneau cornelia & ilie vorvoreanu imnul 142 cum să nu mă ducă iar gândul la beniamin în fiecare an de la căderea din paradisul studenției l-am avut în minte de ziua lui și nu doar atunci mi se părea excentric acum îl percep ca pe un ins liber care și-a luat atâta libertate câtă îi era necesară momentul acela fabulos căruia i-am fost fortuit martor când în camera de cămin îl așteptau două fete fiecare frumoasă și inteligentă în felul ei figura lui indescriptibilă în clipa în care a intrat pe ușă dragul meu beniamin dac-aș fi avut și eu zece la sută din spiritul tău liber mă tem totuși că n-aș mai fi scris aceste rânduri ci altele mai plicticoase cel mai spectaculos om pe care l-am cunoscut cu cel mai necaligrafic scris văzut ce om Dumnezeule

97


PANDEMIE Apel către scriitorii, poeții, dramaturgii, artiștii, pictorii, muzicienii, sculptorii din întreaga lume! Extraordinarilor, talentaților și teribililor din întreaga lume, e un Moment Istoric în care menirea noastră și misiunea noastră de oameni talentați și insurgenți trebuie să ne înainteze în prima linie. Sunteți atât de inventivi și de imaginativi! Să sprijinim cu talentul nostru, cu imaginația noastră debordantă efortul oamenilor de știință de pe întreaga planetă. Să încercăm să imaginăm, pe baze științifice, noi strategii de luptă biologică, psihică, chimică, fizică împotriva virusurilor periculoase pentru om. Să găsim cele mai teribile și neașteptate metode pentru ca Sistemul Imunitar al oamenilor să fie din ce în ce mai puternic. Comunicați unii cu alții pe această temă. Găsiți idei surprinzătoare. Studiați formele virusurilor, aflați tot ce se poate despre aceste stranii forme de viață. Gândiți noi scheme structurale dinamice pentru contracararea virusurilor. Studiați Sistemul Imunitar Uman pentru a înțelege cum funcționează această extraordinară alcătuire. Luați legătura cu toți oamenii de știință pe care îi cunoașteți, din țară și din întreaga lume. Cu biochimiști, cu fizicieni, cu chimiști, cu biologi, cu medici, cu psihologi, cu anatomiști. De oriunde ar fi ei. Stați de vorbă cu editorii voștri, cu editorii revistelor și ziarelor din întreaga lume, dezvoltațivă contactele la nivel internațional. Propuneți formarea unor grupe de studiu neconvenționale la nivel internațional formate din scriitorii, poeții, dramaturgii, artiștii, pictorii, muzicienii, sculptorii din întreaga lume, oameni de știință, biologi, chimiști, fizicieni, psihologi. Nu contează meritul de a găsi soluțiile salvatoare ci contează viața oamenilor. Sunteți teribili și talentați. Ar fi extraordinar să încercați. Sunteți curajoși și inventivi. Comunicați concluziile sau soluțiile voastre bazate pe studiile științifice neconvenționale pe care le faceți tuturor revistelor și ziarelor, editorilor, oamenilor de știință interesați, profesorilor, universităților din întreaga lume. Sunteți oameni de cultură adevărați și responsabili. Aveți o atitudine civică extraordinară. Efortul vostru se adaugă eforturilor din laboratoare. Sunt convins că vați gândit deja la aceste lucruri. Sunt convins că deja ați început să lucrați la acest mare proiect neconvențional. Sunt convins că sunteți deja porniți într-o cruciadă fără precedent în istoria lumii. Vă prețuiesc, sunteți excepționali! Ovidiu Bufnilă - scriitor – România

https://www.facebook.com/ovidiuebufnila

98


Libra

Adrian Munteanu

ALERGÂND

Aceasta e a orelor aromă, Când s-a pierdut o clipă fără vlagă, Trudindu-mă s-ating cu palma-ntreagă Aceeaşi zare palpitând în comă. Prind geana ierbii, şoapta ce mi-e dragă, Tot ce-a rămas surprins de axiomă, Prigoana umbrei, trupeşă fantomă Învinsă-n goana zorilor, dulceagă. Sunt toate doar o dâră fumegândă, O rămăşiţă-n scalpul unui gând Cu dinţi de lut şi pururea la pândă. Mă voi trezi mereu agonizând, Rânjind parşiv, iubindu-mă-n osândă Tot alergând de mine, alergând. 99


UNDE SUNT? În răzvrătirea frunții se perindă Crâmpeie de-ndoieli și de-ntrebare. Trec defilând cu falduri temătoare Sau se agaţă furtunos de grindă. O scenă e cu patosul ce doare, Într-alta viciul vrea să mă cuprindă. Apare şi dorinţa să întindă Urzeli, porniri şi spaime trecătoare. Greţoasa ură prinde să îndemne, Iar năzuinţa are dinţi de fier. Sunt toate când smerite, când solemne, Distrug, compun, frământă, dau şi cer. Ce colcăială de trăiri şi semne! Dar unde sunt, în toate câte pier? (2004 - nepublicat)

100


Comentarii Ionuţ Ţene

Zilele trecute m-am delectat cu cartea lui Stelian Tănase „Avangarda românească în arhivele Siguranţei”, Editura Polirom, 2008. Colecţia de documente din arhiva Siguranţei şi Poliţiei interbelice dovedeşte că avangarda literară românească a fost un factor de disoluţie subversiv al statului de drept şi a democraţiei burgheze. Sub pretextul avangardei literare scriitorii de stânga contribuiau la deturnarea democraţiei româneşti interbelice şi erau pe statele de plată ale legaţiei sovietice şi agenţilor NKVD. În proporţie de 90% avangardiştii români erau membrii în ilegalitate ai Partidului Comunist din România. Ei aveau intense legături cu mişcarea suprarealistă a lui Andre Breton sau Louis Aragon, care arau agenţi de influeneţă literară ai URSS în Franţa şi pe statele de plată ale NKVD şi ambasadei sovietice. Andre Malraoux sau Andre Gide, împreună cu ceilalţi suprarealişiti, erau membrii ai cercurilor internaţionale a scriitorilor revoluţionari comunişti şi participau la congresele scriitorilor de la Harkov sau Moscova. E interesant cum Geo Bogza apare în arhivele Siguranţei ca un scriitor plătit de Legaţia sovietică de la Bucureşti. Pe banii sovieticilor a plecat în Franţa, luând legătura cu suprarealiştii francezi, dar şi cu luptătorii din Brigăzile Roşii din Spania republicană. Personal scriitorul român participă ca corespondent de război de partea republicanilor comunişti din Spania, fiind atent monitorizat de către agenţii Siguranţei. La întoarcerea din Spania avangardiştii organizau conferinţe cu impresii care proslăveau pe comuniştii spanioli. Absolut toate publicaţiile interbelice ale avangardei: Unu, Alge, 75 HP, Tempo, Urmuz, Bluze albastre sau Cuvântul Liber erau plătite de către PCR, prin soţia secretarului general Foriş sau direct de d-na Ostrovski, soţia ambasadorului sovietic la Bucureşti. Siguranţa interceptează o scrisoare a lui Geo Bogza către Andre Breton, prin care îi propunea acestuia să-l primească pe Gherasim Luca şi să-l iniţieze în munca literară ilegalistă specifică comuniştilor. Avangardiştii români, în mare parte de origine evreiască, foloseau presa literară ca un pretext pentru a introduce articole de propagandă în favoarea URSS, a agriculturii colhoznice şi-n cultul lui I.V. Stalin. Dacă un avangardist român ar fi scris ceva de rivalul lui Stalin, celebrul comunist Troţki era imediat pus la index şi înceta finanţarea de la Moscova. Revistele avangardiştilor români erau închise de Siguranţă şi scriitorii hărţuiţi de poliţie, unii făcând şi puşcărie. Cei mai mari scriitori de după 1945, care au primit funcţii înalte în aparatul de stat al RPR şi RSR, ca Zaharia Stancu, Alexandru Balaci, George Macovescu, MR Paraschivescu, Gh. Ivaşcu, Geo Bogza, Alexandru Graur, Gogu Rădulescu au fost membrii în lilegalitate ai PCR şi pe statele de plată ale NKVD. Aceştia, după 1968, când Ceauşescu a cam rupt-o cu sovieticii şi Moscova, au devenit nişte agenţi de influenţă sovietică şi dizidenţi de ocazie. De fapt, aceşti scriitori au revenit la metehnele 101


de spioni sovietici din perioada interbelică. Avangardiştii interbelici ca Ştefan Roll, Ilarie Voronca, Geo Bogza, Ion Călugăru sau Gherasim Luca militau împotriva moralei burgheze, aplicând o literatură rebelă şi pornografică ca preludiu al distrugerii culturale a statului român. Lucru pe care nu l-ar fi putut face în URSS-ul lui Stalin pe care îl proslăveau şi-l dădeau exemplu. Acolo ar fi fost trimişi în faţa plutonului de execuţie sau în lagărele din Siberia. Ciudat că aproape toţi aceşti avangardişti interbelici, mai puţin Eugen Ionescu -, care ciudat ajunse în război membru al Legaţiei Române la Vichy deşi era evreu, şi alţii care au rămas în Franţa, – au devenit funcţionari superiori în aparatul cultural al statului comunist scriind o literatură conformistă şi fără să mai facă pe avangardiştii. Au devenit scriitori plaţi în exprimare şi culturnici în formă. Alţi avangardişti ca Sesto Pals au emigrat în Israel. Şi Magda Cârneci, ca şi toţi exegezii avangardei româneşti interbelice, ca Ion Pop, percep numai ca un modernism aceast curent literar, nu şi ca o activitate subsidiară politicii sovietice: “Pentru mine, nume precum Tristan Tzara, Max Blecher, Marcel Iancu, Artur Segal, M.H. Maxy, Victor Brauner, B. Fundoianu / Benjamin Fondane, Ilarie Voronca, Gherasim Luca, Claude Sernet, Jules Perahim, Jacques Hérold, Isidore Isou sau Eugen Ionescu, ca să-i amintesc numai pe cei mai celebri peste hotare, însemnaseră în primul rând un triumf al creativităţii moderne locale, ale cărei componente minoritare mi se păruseră fără semnificaţie. O creativitate autohtonă capabilă – la numai câteva decenii de la intrarea României în modernitate – să ofere scenei culturale europene câteva personalităţi originale şi puternice şi câteva modele estetice capitale pentru ideologia artistică a secolului XX: nonconformismul radical prin dadaism, esenţialismul arhaic prin Brâncuşi, atitudinea integralistă, dedusă şi produsă din sinteza diverselor curente novatoriste, practicată în revistele româneşti de avangardă din anii ’20-’30, o anumită formă virulentă de suprarealism sau teatrul absurdului.” Am citit recent în revista de istoria presei a lui Ilie Rad de la UBB un excelent articol semnat de drd. Flavia Topan, intitulat „Colaborarea lui George Bogza la revista unu”. Tînăra cercetătoare încearcă să desluşească critic poetica licenţioasă a lui Geo Bogza din Poemul Invectivă sau erotismul din Jurnal de sex într-o manieră academică şi puristă. Aş propune o mai mare aprofundare a operei lui Geo Bogza, în conexiune cu implicaţiile sale politice, ca spion plătit de NKVD şi în jocul de putere făcut, ca agent sovietic, Moscovei. Geo Bogza marşa pe pornografie literară nu ca o credinţă literară, ci ca un instrument politic de deturnare a literaturii clasice şi naţionale româneşti în epocă. După 1945 autorul a revenit un fidel gândirist sovietic, fără să mai facă apel la o avangardă subversivă şi în favoarea Moscovei politice. E de analizat cât de sinceri erau în demersurile lor literare scriitorii avangardişti sau doar făceau politică sub acoperire culturală. În 1943, un alt avangardist Virgil Ierunca făcea politică comunistă împotriva statului român şi în spatele frontului, fiind urmărit de Siguranţă, ca apoi să emigreze şi să devină la Paris un democrat şi un promotor al culturii împotriva lui N. Ceauşescu, dar a rămas un fin propagandist al scriitorilor avangardişti ce fuseseră pe statele de plată ale comuniştilor sovietici. 102


Geo Bogza e arhicunoscut cu editarea celebrei reviste „Pulă”, care a şocat lumea literară burgheză şi i-a adus puşcăria câteva zile. “Pulă”, subintitulată Revistă de Pulă Modernă sau Organ Universal, a fost tipărită împreună cu Aurel Baranga, Gherasim Luca, Paul Păun și Jules Perahim, anterior redactori ai revistei Alge. A apărut într-un singur număr, pe data de 1 octombrie 1931. Conform lui Sașa Pană, 20 de exemplare au fost imprimate, dintre care doar 7 exemplare au fost distribuite. În interiorul revistei se afla o fotografie cu doi dintre autori, în pielea goală, sub care se află precizarea: „Redactorii șefi ai revistei Pulă la lucru“. Dintre cele 13 exemplare, unul a ajuns la Sașa Pană, directorul revistei unu, iar altul i-a fost trimis profesorului lor Nicolae Iorga, cu dedicația “Tu ai? N-ai!”. Ultragiat, Iorga i-a reclamat pentru “conținutul pornografic” al publicației. Drept urmare, autorii ajung la tribunal și stau câteva zile după gratii înainte să fie amnistiați. Nu de puţine ori aceste reviste de avangardă interzise de Siguranţă au fost arse de membrii Mişcării Legionare, iar autorii lor percepuţi ca decadenţi şi agenţi sovietici bătuţi de tinerii naţionalişti pe străzile sau în crâşmele Bucureştiului. Ciudat că, după 1990, resurecţia avangardei româneşti nu a mai fost de sorginte stângistă şi sovietică, ci cu fundamente ideologice originare. Dar asta e o altă istorie literară care trebuie scrisă. Ionuţ Ţene

103


Mircea Dinescu Balada preafrumoasei Izoleta și a menestrelului Mandolinel

Au încercat atîtea femei să mă cunoască, Dar eu, precum muștiucul ce-și caută trompeta, Le-am refuzat pe toate și m-am ascuns sub bască, Visînd să intru-n tine, preascumpă Izoleta. Și-ai apărut în dosul Guvernului, frigidă, Și n-ai scîncit cînd hulpav ți-am descheiat fermoarul. Aș mai fi pus la templul iubirii-o cărămidă Dar tu, ca nesimțita, stai țapănă ca parul. Eu, ce-am futut cîinește partidul Ciumei Roșii, N-aș fi crezut că nu pot seduce-o pandemie. La Vila Lac, de mîine, cînd vor cînta cocoșii, Mă rog, ca Eminescu,„Te dă cu totul mie“. Și îți promit că n-o să mai sug nici prin batistă Salam săsesc, nici prafuri n-o să mai trag pe nas, Ciupind la mandolină o melodie tristă, O să îl bag în Mutter pe dictatorul sas.

Pisces

104


MULTUMIRI Domnului Mircea Paul Goreniuc - Pentru doua cadouri plastice, atasate aici:

105


Editura SAGA - CARTI NOI

106


Două apariții editoriale - despre caricaturi și zâmbete Am avut plăcerea că într-o singură luna, februarie, să fiu în contact cu doi autori distanțați în spațiu , dar aproape prin creativitatea lor debordantă. Pentru doamna Adelaida Mateescu din București , am produs un album de caricaturi numit EXPORAMPA . Împărțit în 5 capitole, distincte albumul realizat de Editura SAGA prezintă desene și caricaturi a multor personaje din arta cultura și știința românească, pe care i-am întâlnit și apreciat: artiști de teatru și cinema, muzicieni, cântăreți, jurnaliști și oameni de știință, critici literari și poeți , toți se solidifică sub penița artistei. Pe cei mai mulți îi recunoaștem instantaneu. La câțiva am zăbovit îndelung scotocind prin cutele memoriei. Amuzați zâmbim. Iată-i schițați cu măiestrie pe Ion Finteșteanu, Cristina Stamate , Dem Rădulescu, Florin Piersic, Ion Vianu, Radu Beligan, Victor Rebengiuc , Liviu Ciulei, Ana Blandiana, Horia Roman Patapievici , Noica, Lucian Blaga, Dan Grigore, Ion Voicu, Arthur Rubinstein, Maia Morgenstern, Anda Călugăreanu, Margareta Pâslaru, Tudor Vornicu și mulți alții, într-o panoplie distinsă care acoperă 100 de ani de promotori de seamă în arta și cultura pe care mulți dintre noi au gustat-o de aproape. Artista, născută în România, trăiește în București, a studiat matematică, a predat la licee de prestigiu din țară (Colegiul ”Costache Negruzzi” din Iași, Colegiul „ Sfântul Sava” din București, Colegiul tehnic „Traian” din București), în paralel dedicânduse pasiunii pentru desen, cu predilecție portrete-șarjă. Din activitatea sa artistică desfășurată în decursul anilor, înserăm: Expoziții personale (" Exporampa”-la Teatrul de Comedie, „Bravos Națiune!”- Sala Rosetti, „Șarje colegiale”), participări la Expoziții de grup, ilustrații de carte, colaborări la presa din România, (rubrică permanentă „Ochiopunctura” Jurnalul de București, Cronica Română, Revista Învățământului liceal, Datini, Harababura. ..) dar și din Străinătate: („Observatorul” din Toronto, „Agenda Canadiană”), postări de portrete și caricaturi în mediul online (site-uri literare, Revista LaPunkt). Premiul 1 pentru grafică la „Cântarea României”etapă pe țară, premiile 1 ș i 2 la Festivalul de umor ”Ion Canavoiu”, diplome și medalii. Iată ce scrie Valentin Ulmeanu în una din cronicele sale din revista satirică Urzica: „ Nu o dată, Adelaida Mateescu știe să propună nu simple chipuri, ci psihologii. Coagulează un portret, exploatând șugubăț o trăsătură de caracter sau o fizionomie. Uneori, abia intuită. Artista deconspiră mici orgolii sau stări morale superbe, sau suficiente, ori contraste psihologice.” Adelaida scrie: Dacă dragoste nu e, nimic nu e. Subscriu și adaug: Dacă prietenie nu era, acest album nu apărea. De peste patru decenii „mă pisează” să nu stau în umbră pitindu-mi desenele prin sertare, cu perseverența convinsului că-i bine să o facă, cine alta decât omul minunat Veronica Pavel Lerner. Rară prietenie, începută în România, cu aripa întinsă peste ocean până hăt colo, în Canada. Ideea albumului îi aparține, strădania – deloc ușoară – o recomandă creatoarea lui, iar mulțumirile mele pentru tot ce mi-a dăruit vin odată cu bucuria de a dărui împreună celor de pretutindeni albumul unei prietenii. Albumul, cu sute de desene poate fi obținut aici: http://www.lulu.com/shop/adelaida-mateescu/exporampa/paperback/product24450447.html

107


Raul ANCEL A doua carte (Călător cu gândurile mele) este semnalul ascensiunii meteorice a unui nou scriitor israelian de limba română: Raul Ancel. Și el matematician, se ocupă cu prelucrarea sofisticată a datelor. În timpul liber scrie poezie, proză, jurnale de călătorii .. cărți despre care declară că sunt pentru colegi și prieteni. Ajuns la vârsta mărturisirilor, Ancel produce un cocteil bazat pe adolescență, primele iubiri, poezii și proză- experiențe personale, pe care, cu vervă ostentativă ni le oferă generos. E neliniștit, agitat, vrea să știe dacă scrisul lui place și atrage. Plecat spre Israel din natalul Fălticeni , autorul ne poartă cu el înapoi după mulți ani ca să ne arate unde a crescut și maturizat. Se simte acasă: În orașu-n care plouă de trei ori pe săptămână, Oamenii ce trec pe stradă neatza bună îți îngâna. În orașul dintre dealuri când priviri se întâlnesc, De te-nvăluie căldura, simți căminul părintesc.

Ne va purta apoi prin București, prin piețe, străzi, iar seara la teatru. O veți cunoaște pe Lena, prima iubire. Apoi face un salt în Israelul modern, la afaceri, plimbări prin țară și apoi, 30 de ani mai târziu, ne duce înapoi la Fălticeni, la întâlnirea cu colegii de liceu. Nu lipsesc povești amuzante despre serviciul militar și vicisitudinile vieții de luptător contra unui inamic invizibil. Ancel rescrie comic povestea Scufiței Roșie în care personajul principal este bunicul lăsat în pradă nepoatei sale năstrușnice. O lectură de tot hazul! Vom mai găsi Iașul, anii de studiu, o critică adusă administrației Israeliene, amintiri duioase despre mama să , sau reflexii despre ciocnirea dintre profani și credincioși în Israelul în 108


care trăim azi. O vizită la muzeul Dali din Figueres- Spania, sugerează o viitoare culegere de impresii din călătoriile lui Ancel prin lume. Cartea de față se citește pe nerăsuflate, eu unul regret sincer că se termină repede și spumoasă că o înghețată delicioasă, într-o zi toridă ... O găsim la adresa : http://www.lulu.com/shop/raul-ancel/calator-cu-gandurilemele/paperback/product-24437509.html Adrian Grauenfels Editura SAGA - 2020

109


Stimate Domn Ancel,

Am citit cu atenţie, plăcere, câteodată încruntând din sprâncene, de cele mai multe ori zâmbind… Într-adevăr, pare o colecţie eterogenă de amintiri, gânduri, trăiri mai mult sau mai puţin… freudiene. J Se vede că simţiţi prin cuvine, respiraţi prin cuvinte, trăiţi prin cuvinte… M-au impresionat, în mod special, Prietenul meu, Libi şi Barbarii. În primul text am redescoperit prototipul evreului cult, condescendent, al rabinului care are dreptate atunci când confirmă dreptatea fiecărei părţi aduse la judecată (aşa-i, fiecare îşi justifică dreptatea în funcţie de referinţa la care se raportează, deci, în fapt, toţi avem dreptate !). Mi s-au răscolit propriile mele amintiri cu familii de prieteni evrei, întipăriţi în memoria afectivă, unii doar figuri colorate, alţii, oameni care mi-au schimbat cursul vieţii… Barbarii, precum şi finalul din Sukkot sunt texte încărcate de un adevăr greu ca mercurul, necunoscut nouă, celor care nu suntem evrei şi aflam istoria numai din cărţi ori ştiri anodine… Iată un potenţial nucleu de micro-roman, măcar! Eventual de populat, pentru detensionare, cu percepţia din lumea paralelă a Ţării tuturor posibilităţilor şi pentru care replica lui Amir din Tatăl nostru (- Noroc că tatăl meu nu e aici, a murit acum 3 ani și nu poate auzi discuția noastră. Mi-ar fi spus sigur, cum de nu l-ai omorât pe individ?!) este perfect credibilă, inocentă şi crudă, în acelaşi timp! Aşa cum e viaţa… Da, finalul din Tatăl nostru e diversitate ! Emoţionant…

reprezentativ

pentru

truismul unitate

în

De apreciat şi umorul autosarcastic din Patentul, dar şi cel izvorât din aventura egalităţii americane. Aveţi potenţial aforistic : « …am înțeles că numai într-o țară unde totul este nesfârșit, uriaș și zgârie norii (cu adevărat zgârie norii) fac umbră soarelui, omul se reduce imediat la adevărata lui mărime și atunci, doar atunci, probabil, devin toți egali. » Opinie concluzivă… cu un citat din Universul: Nu opriţi cuvintele! Angela Dina-Moţăţăianu

110


Celestine Mihaela Morarau in lb. engleza – pe Amazon https://www.amazon.com/Word-Below-MihaelaMoraru/dp/B085HHJ2LF/ref=sr_1_2?keywords=mihaela+moraru&qid=1583996860&sr=8-2

111


Mircea Munteanu - Amintiri din comunism

http://www.lulu.com/shop/mircea-munteanu/%C3%AEnghi%C8%9Bi%C8%9Bii-de-pustiu/paperback/product24463911.html

112


http://www.lulu.com/shop/adrian-grauenfels/omagiu-lui-max-jacob/ebook/product-24437294.html

Max Jacob – ebook - SAGA Publishing 2020

113


https://www.amazon.com/Hallowed-Thy-Name-KarmenZaharia/dp/B085KFBPK1/ref=sr_1_1?dchild=1&keywords=karmen+zaharia&qid=1584283285&sr=8-1

In limba engleza... Icoane pe lemn si sticla, artist: Karmen Zaharia Traducere : Carmen Tatian Onuorah

114


POEZIE si exorcism

115


116


Carti in pregatire

117


118


Ziceri Reflecţiile-confesiuni – inedite – care urmează sunt transcrise, în traducere românească, dintr-un carnet al poetului Claude Sernet (1902-1968), pus sub data 1943, cu precizarea locului în care au fost concepute – La Girarde, din districtul La Gironde, din zona oraşului Bordeaux: a fost unul dintre locurile de refugiu al autorului în timpul războiului, după ce evadase, cu doi ani în urmă, dintr-un lagăr de prizonieri de la Sedan. Poezia este un act de credinţă. Dar, în acelaşi timp, ea este, poate, şi altceva. Măsor o operă după eficienţa, şi nu după intenţiile ei. – E un fel de a mărturisi puţina mea încredere în poezia din zilele noastre. Scriu pentru eternitate, ca şi cum aş spune: «Te iubesc pentru veşnicie». (Eternitate : dacă vulgarul instinct de conservare nu reţine din ea decât durata infinită, spiritul, care nu dispreţuieşte în comportamentul şi scopurile sale un anumit « gust al riscului » - în care ar putea, de altfel, să cadă şi să se desfiinţeze – ţinteşte, în ce-l priveşte, mai ales să ajungă la intensitatea, la rigoarea şi ordinea ei. Poate nu trebuie să am nimic în comun cu oamenii, deoarece sunt incapabil să particip la veselia lor. E de făcut o deosebire riguroasă între bucurie şi veselie. Sunt nonconformist (ce cuvânt îngrozitor!). Ce nostalgie, totuşi, după o regulă unică, adevărată, eternă, - singura în stare să uşureze povara răspunderii mele de om… «…ca o pasăre pe o creangă». Încă o imagine falsă, o prejudecată care ar trebui abandonată. Nu, poetul nu cântă ca pasărea pe creangă, adică în mod arbitrar şi gratuit. De altfel, ştim noi, oare, ce exprimă, ce vrea să exprime pasărea prin cântecul ei? Doar primitivii şi sfinţii pot înţelege limbajul dobitoacelor… Dar, în cazul cel mai simplu, pasărea cântând pe o creangă, comunicândune în acelaşi timp încântarea ei, ne dezvăluie neamul şi spiţa sa. E deja un exemplu, iar imaginea falsă de la început se reabiliterază, devenind lecţie. Există cuvintele care-mi plac şi cele de care am nevoie. – Între plăcerea intensă şi necesitate, ce veşnică sfâşiere! 119


Artă Poetică. Să transform ceea ce îmi este neapărat necesar în ceea ce iubesc şi, pe un alt plan, ceea ce este în ceea ce ar trebui să fie. Toate mi se trag din acelaşi traumatism iniţial, toate trebuie să tindă a deveni leacul acestuia. Tot ce mă voi fi străduit să scriu de la un capăt la altul al vieţii mele nu va fi fost decât nişte variante succesive ale unui poem unic şi ideal – poem pe care nu voi ajunge probabil să-l scriu, vai, niciodată! Să reîncepi, pe planuri şi tonuri diferite, mereu acelaşi poem. Un om, ca şi un popor, care aşteaptă ca salvarea să le vină din afară, nu merită să trăiască şi nici să fie salvaţi. Nu trebuie să-i ceri niciodată celuilalt decât ceea ce-ţi poţi cere ţie însuţi.

Dolfi Trost

120


CUPRINS NICU NITAI, In memoriam ................................................................................................................................................. 3 Brâncuși, zeul desculț........................................................................................................................................................ 5 Marian Turski .................................................................................................................................................................... 6 Sofia Gelman ..................................................................................................................................................................... 9 Traduceri ......................................................................................................................................................................... 10 Octavio Paz...................................................................................................................................................................... 10 Adrian Grauenfels ........................................................................................................................................................... 12 Poezia Anicăi Andrei – Fraschini, .................................................................................................................................... 19 Maria Sava....................................................................................................................................................................... 22 Roni Căciularu ................................................................................................................................................................. 23 IULIA DELEANU............................................................................................................................................................... 30 GEO ŞERBAN ................................................................................................................................................................... 31 Trenuri și alte deportări .................................................................................................................................................. 33 Raul Ancel

CFR * ....................................................................................................................... 33

VERONICA PAVEL LERNER ............................................................................................................................................... 36 Deportarea mătușii Lili .................................................................................................................................................... 40 Ion Vinea - Război ........................................................................................................................................................ 40 Dan Romașcanu .............................................................................................................................................................. 41 PORTRETE & CARICATURI - EXPORAMPA .................................................................................................................. 46 SAMY BRISS .................................................................................................................................................................... 50 Mihaela Moraru - Celestine ............................................................................................................................................ 52 Eugen Popin ................................................................................................................................................................... 56 INTERVIU: LIVIU ANTONESEI .......................................................................................................................................... 57 MUZICA ........................................................................................................................................................................... 62 Maria Sava....................................................................................................................................................................... 62 Marga Grauenfels - Infranoir .......................................................................................................................................... 66 Copiii lui Lot..................................................................................................................................................................... 67 Ioan-Mircea Popovici ...................................................................................................................................................... 67 Stelian Tanase ................................................................................................................................................................. 69 Baruch Elron - din expoziții ............................................................................................................................................. 74 Gabriel Liiceanu .............................................................................................................................................................. 76 121


UMOR .............................................................................................................................................................................. 77 Ovidiu Bufnilă .................................................................................................................................................................. 77 BORIS VIAN...................................................................................................................................................................... 79 Dorel Schor...................................................................................................................................................................... 81 Indira SPĂTARU ............................................................................................................................................................... 83 Ana-Maria Păunescu ....................................................................................................................................................... 84 Razvan Voncu

- POEZIA.............................................................................................................................................. 86

Jorge Luis Borges ............................................................................................................................................................. 88 TRADUCERI ...................................................................................................................................................................... 89 Dovid KNUT (1900 – 1955) În traducerea lui Leo BUTNARU ....................................................................................... 90 Dan Gabriel Onțeluș ........................................................................................................................................................ 96 PANDEMIE ....................................................................................................................................................................... 98 Adrian Munteanu ............................................................................................................................................................ 99 Ionuţ Ţene ..................................................................................................................................................................... 101 Mircea Dinescu.............................................................................................................................................................. 104 MULTUMIRI ................................................................................................................................................................... 105 Editura SAGA - CARTI NOI ............................................................................................................................................ 106 Două apariții editoriale - despre caricaturi și zâmbete................................................................................................. 107 Ziceri .............................................................................................................................................................................. 119

http://sagapublishing.simplesite.com/?fbclid=IwAR0jdnCudYKsI6drDFTQGGJnqCKj2zm44_0DT_eW0YxGMdASYJQtJ3dNQT4

122

Profile for adrian grauenfels

Revista Nautilus no. 29 - Aprilie 2020  

Arta, cultura, deportari, gari, poezie, grafica si interviuri, Carti noi! SAGA PUBLISHING -2020

Revista Nautilus no. 29 - Aprilie 2020  

Arta, cultura, deportari, gari, poezie, grafica si interviuri, Carti noi! SAGA PUBLISHING -2020

Advertisement