Jurnal Israelian no 10 - 15 Oct. 2020

Nota Redacţiei

JURNAL ISRAELIAN ISRAEL, ROMÂNIA, DIASPORA - Nr. 10, 15.10.2020

Design: Sash Segal

Premiul NOBEL pentru fizică 2020.

Britanicul Sir Roger Penrose, descendent a unei familii evreiască rusă, a primit jumătate din premiul din acest an “pentru descoperirea că formarea găurilor negre este o predicție robustă a teoriei generale a relativității”, a spus Comitetul Nobel. Germanul Reinhard Genzel și Andrea Ghez (USA), și ea evreică, au primit a doua jumătate a premiului “pentru descoperirea unui obiect compact supermasiv în centrul galaxiei noastre”.

Nr. 10, 15 Octombrie 2020

pagina 1

Nota Redacţiei

JURNAL ISRAELIAN Editor: Adrian Grauenfels Redactori: Dr. Sofia Gelman-Kiss Roni Căciularu Luiza Kohn Tehno: Claudia Popovici Colaboratori: Liviu Antonesei Dr. Lucian-Zeev Herscovici Dan Romașcanu Maria Sava Dorel Schor Dr. Paul Leibovici Liana Herman Dr. Jacqueline Flavian Beatrice Bernath Bianca Marcovici Silviu Ilievici Iulia Deleanu (România) Martha Eșanu (România) Martha Izsak (România) Caliopia Hodorogea Dr. Alexandru Cristian Anica Andrei Fraschini Carmen Onuorah (Nigeria) Emanuel Pope (G.B) Lea Sarel Marga Grauenfels

WINSTON CHURCHIL: “Dacă poţi să-ţi începi ziua fără o ceaşcă de cafea, să te bucuri de viaţă şi să nu iei în seamă durerile sau oboseala, să te abţii de la văicăreli şi să nu-i oboseşti pe cei din jur cu problemele tale, să mănânci în fiecare zi aceeaşi mâncare şi să fii recunoscător pentru asta, să-l înţelegi pe omul drag, chiar şi atunci când el n-are timp pentru tine, să nu iei în seamă învinuirile omului iubit, atunci când lucrurile nu merg chiar cum ai fi vrut tu, să-ţi păstrezi calmul, atunci când eşti criticat, să te porţi la fel cu un prieten bogat ca şi cu unul sărac, să te descurci fără minciună sau înşelătorie, să-ţi controlezi stresul fără doctorii, să te relaxezi fără băutură, să adormi fără tablete, să spui sincer că n-ai idei preconcepute faţă de culoarea pielii cuiva, convingerile religioase, orientarea sexuală sau politică, asta înseamnă că ai atins nivelul de dezvoltare al câinelui tău”.

Editura SAGA-Israel gadrian40@gmail.com Redacția nu este răspunzătoare pentru conținutul reclamelor sau opiniile colaboratorilor.

Sponsori: Andrei Klein Herman Victorov Beatrice Bernath Paul Mircea Goreniuc Keren SAGA le-Tarbut

Jurnal Israelian - Nr. 10, 15 Octombrie 2020

pagina 2

Premiile Nobel - 2020

Premiul NOBEL pentru fizică 2020 Britanicul Sir Roger Penrose, descendent a unei familii de evrei rusi, a primit jumătate din premiul din acest an “pentru descoperirea că formarea găurilor negre este o predicție robustă a teoriei generale a relativității”, a spus Comitetul Nobel. Germanul Reinhard Genzel și Andrea Ghez (USA), și ea evreică, au primit a doua jumătate a premiului „pentru descoperirea unui obiect compact supermasiv în centrul galaxiei noastre.

Oamenii de știință au câștigat recent premiul Nobel pentru fizică din acest an pentru că au avansat înțelegerea găurilor negre, monștrii care consumă materie si energie în cele mai întunecate părți ale universului. Britanicul Sir Roger Penrose, descendent dintr-un evreu rus, a primit jumătate din premiul din acest an “pentru descoperirea că formarea găurilor negre este o predicție robustă a teoriei generale a relativității”, a spus Comitetul Nobel. Germanul Reinhard Genzel și americanul Andrea Ghez, care are și ea moștenire evreiască, au primit a doua jumătate a premiului “pentru descoperirea unui obiect compact supermasiv în centrul galaxiei noastre”. Premiul celebrează “unul dintre cele mai exotice obiecte din univers”, gaura neagră, care a devenit un element esențial al astrofizicii și în care timpul pare să stea nemișcat, potrivit comitetului. Găurile negre sunt probabil cele mai misterioase și puterni-ce obiecte din astronomie. Ele sunt în centrul fiecărei galaxii, iar cele mai mici sunt punctate în jurul universului. Nimic, nici măcar lumina, nu poate scăpa de gravitatea lor incredibilă. “Găurile negre, deoarece pe cat sunt atât de greu de înțeles, pe atât sunt de atrăgătoare”, a declarat Ghez pentru Associated Press: “Mă gândesc la știință ca la un puzzle mare și uriaș”.

Penrose, care a fost numit cavaler în 1994, provine dintr-o familie cu o lungă și largă asociere cu mediul academic. Bunica sa, Sonia Marie Nathanson, a fost o pianistă evreică, a părăsit Rusia la sfârșitul secolului al XIX-lea.

Penrose este un ateu declarat. Într-un interviu din 2007 cu Jerusalem Post, el a spus că bunica lui “și-a ascuns originea și s-a dezis de familia ei, dar am a flat că ea vine din Rusia și că numele ei de familie era Nathanson”. Andrea

are și moștenire evreiască. Bunicul ei, de partea tatălui ei, evreu de origine tunisiană, a fugit din Italia în SUA după ce fasciștii au adoptat legi anti-evreiești în 1938.

Penrose a demonstrat Penrose a demonstrat matematic, că formarea găurilor negre este posibilă, bazându-se pe teoria relativității generale a lui Albert Einstein.

Oamenii de știință au dezvăluit prima imagine făcută vreodată despre o gaură neagră după asamblarea datelor adunate de o rețea de radiotelescoape din întreaga lume. Imaginea a fost lansată pe 10 aprilie 2019, de către Event Horizon Telescope. Penrose și-a detaliat studiile în 1965, dar abia în anii 1990 Genzel și Ghez, fiecare conducând un grup de astronomi, și-au concentrat telescoapele asupra centrului acoperit de praf al galaxiei noastre Calea Lactee, o regiune numită Săgetător A* , unde se întâmpla ceva ciudat.

Amândoi au descoperit că există “un obiect extrem de greu, invizibil, care atrage masa din amestecul de stele, determinându-la să accelereze spre centru cu viteze amețitoare” Era o gaură neagră. Nu doar o gaură neagră obișnuită, ci o gaură neagră supermasivă, de 4 milioane de ori mai mare decât masa soarelui nostru.

Citiți în numărul viitor al Jurnalului nostru articolul: “Roger Penrose – Omul din Umbră” !

Jurnal Israelian - Nr. 10, 15 Octombrie 2020

pagina 3

Editorial Biblioteca lumii Alexandru Cristian Istoria curge în faţa noastră ca un râu fără margini. Orice eveniment are o semnificaţie.

Istoria nu are sfârşit sau început. Istoria este istorie. A defini istoria este ca şi cum ai lua biblioteca din Alexandria şi ai descrie o pagină oarecare dintr-un tom aflat pe un raft. Imposibilitatea de a defini istoria îi dă o greutate anume.

De la începutul scrisului cărţile s-au întemeiat pe o valoare relativă. Cartea este o oglindă ce priveşte într-o perspectivă istoria lumii. O bibliotecă poate să cuprindă milioane de pagini dar nici o carte. O carte este un univers definit şi acceptabil. O carte nu este vis, himeră sau haos. Rafturile bibliotecilor sunt pline de rumeguş şi de carton. O singură bibliotecă conţine cărţi, biblioteca lumii. În această bibliotecă se află marile cărţi ale civilizaţiei. O carte din această bibliotecă a schimbat destine, opere şi vieţi. Actul creaţiei cărţii este un sacrificiu echivalent cu asceza.

Creatorul îşi impune un anumit mod de viaţă pentru a termina cartea. În funcţie de nevoinţă cartea va rămâne sau nu în biblioteca lumii.

Cervantes a scris fără o mână, Shakespeare chinuit de nesiguranţă, Schiller răpus de sărăcie, Milton a scris orb. Marii creatori au jertfit viaţa, sufletul sau trupul pentru creaţia lor.

Pentru a avea un loc în biblioteca lumii. Borges spunea că biblioteca este locul desăvârşirii noastre, dar nu orice bibliotecă.

Biblioteca lumii este un loc în care marile creaţii îşi găsesc locul. De ce unele cărţi rămân în istorie şi altele nu? Pentru că autorii lor nu au practicat asceza creaţiei şi exerciţiile nevovoinţei. Plămădirea cu sudoare, chin şi suferinţă a unei cărţi îţi dă cununa nemuririi acelei cărţi. Eminescu şlefuia poeziile ca pe diamante rare, avea răni pe corp de la sute de ore de stat pe un scaun tare şi scriind, rescriind, scriind opera sa veşnică. Perpessicius cu o mână şi cu ochi bolnavi a lucrat pe manuscrisele lui

Când întemeiezi biblioteci, pregăteşti hambare publice, strângi rezerve menite să preîntâmpine o iarnă a spiritului.

Marguerite Yourcenar Eminescu până a orbit. Eminesciana este jertfa trupească şi sufletească a lui Perpessicius, cel ce suferă mereu. M-am plimbat prin biblioteci şi librării şi am văzut, simţit şi mirosind carton. Surâzător mi-am aruncat ochii pe cărţi ce nu mi-au spus nimic în afară de coperţi lucind. Am intrat în biblioteca lumii cu speranţă. Am umblat printre rafturi pline de praful timpului, cărţile erau aşezate haotic. Am luat câteva cărţi, dezamăgit de felul cum arată biblioteca lumii. Am deschis şi o lumină mi-a inundat faţa. Era o comoară pe care o uitasem toţi. Apoi am descoperit alte comori. Pe loc, biblioteca lumii a devenit cel mai bun prieten dar şi altarul gândurilor şi speranţelor mele.

Am ieşit şi am strigat la toţi ce comori ştiu.

Neîncrezători oamenii au zâmbit şi mi-au spus că nu au timp. Am spus că nu necesită mult timp. M-am dus dezamăgit şi m-am cufundat în Fântâna Blanduziei, dar nu am putut uita comorile din biblioteca lumii.

Deschideţi cu speranţă şi fără teamă uşa bibliotecii lumii şi comorile vă vor lumina viaţa.

Aparent au o culoare pământie, sunt imoblie şi vechi dar din ele curge înţelepciune care vă umple gândurile. Am dechis această uşă şi am descoperit Horaţiu, Ovidiu, Vergiliu, Saadi, Omar Khayyam, Hafez, Cervantes, Shakespeare, Goethe, Leopardi, Schiller, Puşkin, Lermontov, Dostoievski, Tolstoi, Lampedusa, Eminescu, Stănescu, Blaga şi alte comori ce discret aşteaptă. Comoara nu îţi iese în faţă şi urlă, publicitatea este urâtă de comoară. Ea aşteaptă demn pe un raft ca nişte mâini să o deschidă şi o minte să o înţeleagă.

Biblioteca lumii este istoria literaturii universale care este postfaţa istoriei universale.

Jurnal Israelian - Nr. 10, 15 Octombrie 2020

pagina 4

Actualităţi Bianca Marcovici

Paralele

Katia Buniatisvili, pianista de origine georgiană este un nume foarte cunoscut mai ales, de când am ascultat-o sub bagheta dirijorului Zubin Mehta la Ierusalim.

Am ascultat-o și la concertul festiv de la Paris de ziua națională, dar și recent pe Mezzo Live HD, în concertul de pe 09/09/2020 tot de la Paris! Interpretând concertul nr. 1, de Beethoven, tocmai în anul dedicat lui, sub bagheta magnifică a dirijorului și violonistului american, Marin Alsop! Spre deosebire de alte concerte pandemice, unde publicul aproape lipsea, am remarcat o sală plină cu spectatori, fără păstrarea distanțelor obligatorii, într-un amfitetru al operei pariziene. Muzica, pianul captând respirațiile și auzul tuturor spectatorilor, ca într-o hipnoză colectivă spre aflarea trecutului, cauza bolii noastre universale! Dirijorul american cu manșete roșii, cercei și șirag de mărgele din aur masiv a studiat pe vremuri și cu cunoscutul dirijor Leonard Bernstein, insufla acea perfecțiune rară a celor care au ales în viață un drum personal nu prea ușor! Lucrul acesta nu l-am văzut la emisiunile noastre muzicale transmise de posturile de televiziune israeliene. (La postul francez însă am revăzut fragmente de simfonii sau concerte din sălile noastre, acolo s-a putut retransmite, oare de ce?)

Nicio emisiune directă din săli de concerte ale filarmonicilor noastre. Chiar chiar cel de la Haifa, sau reluari muzicale, opere, la noi pe timp de pandemie sau închidere totală a cetățenilor, ca acum. Doar un fel de ZOOM sportiv, incoerent... atât! Cel puțin, la festivalul George Enescu s-a reușit acest lucru, merită deci felicitați! Mai mult, zilele astea am citit că s-a restaurat casa memorială a lui George Enescu de la Mihăileni. Deci bunicii mei au fost contemporani cu bunicii lui, fiind născuți tot acolo! Suntem încărcați nemuzical numai cu discuții politice, strări de frică din cauzele multiple ale manifestării bolii corona!

Toată degradarea asta impusă de media si de guvern ne face să ne simțim ca într-un sanatoriu de bătrâni! Suntem pe primul loc la contaminări în loc să fim pe primul loc ca popor al cărții sau al muzicii!

Baruch Elron

Jurnal Israelian - Nr. 10, 15 Octombrie 2020

pagina 5

Artă grafică Alfabetul ERTE

Un campion ART DECO Romain de Tirtoff (1892 - 1990) a fost un artist și designer francez de origine rusă, cunoscut sub pseudonimul Erté, din pronunția franceză a inițialelor sale (R,T). A fost un artist și designer din secolul al XX-lea într-o serie de domenii, inclusiv modă, bijuterii, arte grafice, costum și scenografie pentru film, teatru și operă și decor interior. În 1907, a trăit un an la Paris. El a spus despre această perioadă “Nu l-am descoperit pe Beardsley până când eram deja la Paris de un an”. “Demoiselle à la balancelle” este una dintre primele sculpturi ale lui Erté. A fost realizată în 1907, la vârsta de 15 ani, în timpul unui sejur la Paris. Această lucrare este mai puțin precisă decât celelalte sculpturi ale sale, dar totuși de gen Art Nouveau.

Erté a considerat acest lucru atât de minor și neinteresant încât nu apare în biografia sa oficială, dar marca din spate indică “ERTE PARIS 1907”, într-un triunghi. În 1910–12, Romain s-a mutat la Paris pentru a urma o carieră de designer. La Paris a locuit împreună cu prințul Nicolas Ouroussoff (1879 - 1933) până la moartea prințului în 1933. Decizia de a se muta la Paris a fost luată în ciuda obiecțiilor puternice ale tatălui său, care dorea ca Romain să continue tradiția familiei și să devină ofițer de marină.

Romain și-a asumat pseudonimul pentru a nu-și rușina familia. A lucrat pentru Paul Poiret din 1913 până în 1914. În 1915, și-a asigurat primul contract substanțial cu revista Harper's Bazaar și a lansat acolo o ilustră carieră care a inclus proiectarea de costume și decoruri de scenă. În acest timp, Erté a conceput costume pentru Mata Hari. Între 1915 și 1937, Erté a proiectat peste 200 de coperte pentru Harper's Bazaar, iar ilustrațiile sale vor apărea și în publicații precum Illustrated London News, Cosmopolitan, Ladie's Home Journal, și Vogue. Erté este probabil cel mai faimos pentru modele sale elegante, care surprind perfect perioada art deco în care a lucrat. Unul dintre primele sale succese a fost proiectarea de îmbrăcăminte pentru dansatoarea franceză Gaby Deslys care a murit în 1920.

Figurile sale delicate și desenele sofisticate și pline de farmec sunt recunoscute instantaneu, iar ideile și arta să încă influențează moda în secolul XXI. Costumele, desenele programelor și decorurile sale au fost prezentate în Ziegfeld Follies din 1923, numeroase producții ale Folies Bergère, Bal Tabarin, Théâtre Fémina, Le Lido și Scandalurile lui George White. Pe Broadway, celebra cântăreață franceză Irène Bordoni a purtat toalete concepute de Erté. În 1925, Louis B. Mayer l-a adus la Hollywood pentru a proiecta decoruri și costume pentru filmul mut Paris. Au existat multe probleme de scenariu, așa că Erté a primit alte sarcini pentru a-l ține ocupat. Prin urmare, a proiectat pentru filme precum Ben-Hur, The Mystic, Time, The Comedian și Dance Madness. În 1920 a desenat decorul și costumele pentru filmul Sexul neliniștit cu Marion Davies în rol principal și finanțat de William Randolph Hearst. De mare faima, cea mai cunoscută imagine a sa este Simfonia în negru, înfățișând o femeie oarecum stilizată, înaltă și zveltă, drapată în negru, ținând un câine negru subțire legat cu o lesă. Imaginea, apreciată, a fost reprodusă și copiată de nenumărate ori. Erté a continuat să lucreze de-a lungul vieții sale, proiectând reviste, balete și opere.

A avut o revenire majoră și a lăudat interesul pentru cariera sa în anii 1960, cu renașterea Art Deco. S-a ramificat în tărâmul edițiilor limitate, al bronzurilor și al modei pentru femei.

Cu doi ani înainte de moartea sa, Erté a creat șapte modele de sticle în ediție limitată pentru Courvoisier pentru a arăta diferitele etape ale procesului de fabricare a coniacului, de la distilare până la maturizare. În 2008, a opta și ultima dintre sticlele Courvoisier rămase proiectate de Erté, care conținea coniac Grande Champagne datând din 1892, a fost licitată și vândută cu 10.000 dolari.

Folosind trecutul ca precedent, artistul născut în Rusia a contribuit la stabilirea principiilor designului contemporan, a modei, a graficii de carte și a decorului de teatru în Paris, New York și Hollywood. via Sergiu Rătescu

Jurnal Israelian - Nr. 10, 15 Octombrie 2020

pagina 6

Artă grafică

Scriitori Israelieni

O ultimă conversație cu Aharon Appelfeld David Samuels Marele scriitor evreu despre moștenirea sa lingvistică și literară, calea boemă și ruptura catastrofală modernă dintre evrei vechi și noi

Nimeni nu l-ar numi vreodată pe Thomas Pynchon “scriitor evreu”, chiar dacă s-ar dovedi a fi evreu - și numirea lui Kafka “scriitor evreu” sună a ceva fabulat de naziști înainte de a-i pune cărțile pe foc. A fost Ralph Ellison un scriitor

Adonis Convingerea mea că Aharon Appelfeld a fost “afro-american”? A fost Melville un scriitor cu cel mai mare scriitor evreu din viață a început „balenă albă”? Numai idioții a care predau în când am citit 50 de pagini din primul său universități vorbeau sau gândeau așa.

Singura mea legătură literară cu evreii sau roman care a fost tradus în engleză, Badenheim 1939. A fost un roman al Holocaustului, evreimea a venit prin bunicul meu, care era poate cel mai mare roman al Holocaustului rus și vorbea idiș, și lucra într-un magazin de scris vreodată, am presupus brusc, roman fructe. Se trezea la 4 dimineața pentru a plasat într-un oraș balnear, chiar înainte de cumpăra fructe și venea acasă epuizat la 2 după-amiază și adormea imediat în fotoliu. începerea războiului.

1 A transmis disperarea, autoamăgirea, Îmi iubeam bunicul și obișnuiam să stau ore impulsurile fratricide, paranoia și spaima întregi și să-l privesc. L-am privit sforăind. unui popor condamnat la moarte. Ceea ce a Recompensa mea a fost că, destul de des când fost atât de remarcabil a fost că Appelfeld a se trezea, îmi citea povești de autori idiș ca transmis acest portret psihologic cuprinzător I.L. Peretz și Sholem Aleichem, amestecate cu al unui popor aflat la marginea anihilării fără fragmente din Tolstoi și Shakespeare. Îmi o singură scenă dintr-un ghetou, lagăr de citea mai întâi în idiș, apoi traducea, apoi conconcentrare sau o cameră de gazare. La tinua cu povestea, uneori în engleză și alteori sfârșitul cărții era un tren. Trenul a făcut într-un amestec de ambele limbi. Când a toată treaba, mi-am spus. M-am minunat de murit, în al doilea an de facultate, mi-a fost ciudățenia, istoricitatea, de lipsa misticii în atât de dor de el, încât am început să fumez. această creație extrem de neobișnuită, o Știam că există un vid în mine acum care nu se capodoperă a ironiei care era în același timp va umple niciodată, pentru că nu îi voi mai extrem de empatică și blândă, și în același auzi niciodată vocea. Zece ani mai târziu, am timp mă îngrozea. Era ca o poveste de mers la luat o nouă carte a lui Aharon Appelfeld culcare, scrisă de Kafka. Apoi am uitat de numită The Iron Tracks. După părerea mea, a carte. De ce? Mergeam pe 30 de ani și nu mă fost o carte mai bună decât Badenheim din interesa în mod deosebit Holocaustul sau 1939, care acum mi s-a părut o imitație perevreii. Am avut un dispreț deosebit față de fectă a lui Kafka. “Urmele de fier" a fost o expresia „scriitor evreu”, care mi-a părut un carte ale cărei ironii erau cu adevărat din fier. fel de clișeu etno-literar de fete și băieți A fost o fantezie de răzbunare nezdruncinata, drăguți și ascultători al cărui scop, în afară de care l-a lăsat pe cititor ambarasat pentru că îi vânzarea cărților către doamnele din sina- pasă de soarta unui ucigaș nazist care condugogă, a fost să facă publicitate visului ameri- cea un lagăr de concentrare. Structura cărții a can prin expunerea câtorva dintre defectele fost perfectă. Și în duplicitatea vocii lui Appelsale. Este o țară grozavă, spune fiul meu pro- feld, în ironia sa blândă și în empatia sa, sub fesorul! Întregul efort a fost absurd. Scriitorii care se ascundea un abis de groază și disperare în timp ce relata cu precizie criminalitatea evrei au scris propoziții evreiești, în engleză?

Jurnal Israelian - Nr. 10, 15 Octombrie 2020

pagina 8

Scriitori israelieni

celorlalți, am auzit din nou vocea bunicului meu. Nu am fost niciodată mai recunoscător pentru existența vreunei cărți.

Dar acum, a trebuit să fiu atent, foarte atent, pentru a nu pierde ceea ce găsisem din nou. Un an și jumătate mai târziu, l-am întâlnit pe Aharon Appelfeld, autorul acestor cărți extraordinare, grație unui prieten comun, care știa că mă duc la Ierusalim și mi-a sugerat să ne întâlnim. Am spus, sigur. L-am sunat și am aranjat să ne întâlnim la cafeneaua lui preferată, unde se întâlnea cu toată lumea. Mi-a amintit de un pantofar, un omuleț cu o manieră încrezătoare, dar blândă și cu mâini puternice și sensibile. Am petrecut trei ore bârfind, despre scriitori americani pe care îi cunoșteam în comun, redactori de reviste și toți scriitorii israelieni celebri pe care i-a cunoscut când erau tineri.

O bombă explodase în apropiere, cu două săptămâni mai devreme, și eu ajunsesem destul de curând ca să văd consecințele sângeroase, așa că am vorbit despre asta, dar el nu părea deosebit de impresionat. Așa că am vorbit despre munții Carpați și despre orașul în care s-a născut bunicul meu. Știa că îi citisem toate cărțile, cele care fuseseră traduse în engleză, pentru că i-am spus-o. Știa că vreau să vorbească în continuare. În cele din urmă, i-am spus de ce. El a sugerat că suntem oameni de teren. Șase ani mai târziu, am vorbit din nou, încă trei ore, la aceeași cafenea, mai ales despre cărți. După aceea, mi-a dat un sfat excelent. Ultima dată când l-am văzut, în urmă cu peste un an, am adus un magnetofon digital. Părea mai în vârstă și mai delicat din punct de vedere fizic. Dar lumina din interiorul lui era încă strălucitoare și mâinile nu-i tremurau, ceea ce însemna că mai putea scrie, iar eu auzeam în continuare vocea bunicului meu, în timp ce vorbeam cu Franz Kafka la Ierusalim.

I-am povestit despre cartea lui Ben Marcus, Alfabetul flăcării și despre încercarea de a face un nou limbaj nealterat. Mi-a povestit despre plăcerea de a fi recunoscut de cititori pe străzile Parisului, din fotografiile de pe jachetele sale de carte, ceea ce se întâmplă acolo cu o frecvență de

neegalat de orice alt oraș important - cu siguranță mai des decât în New York. I-am spus că a fost recunoscut datorită bonetei sale, care devenise marca sa. În acea seară, am părăsit noua lui casă, pe o stradă frumoasă și liniștită, la primul etaj, și am mers hai hui o oră, pentru a mă obișnui cu probabilitatea că nu-l mai văd niciodată. Astăzi, absența pe care am plâns-o atunci este o realitate. Mângâierea mea este că vocea lui, vocea bunicului meu, munții din care provin, cărțile, culturile și credința care i-au modelat și lucrurile cumplite pe care le-au suferit în numele tuturor acestor lucruri, sunt încă în viață, datorită priceperii sale incredibile și a dedicării sale față de meșteșugul său, atât timp cât mai există evrei care citesc cărți.

Sofia Gelman

Oameni suntem Restricțiile impuse pentru a reduce numărul îmbolnăvirilor zilnice par să dea roade. Carantina severă care interzice o serie de lucruri- altădată triviale - se referă la nu puține constrângeri, ca de pildă suspendarea circulației între orașe și izolarea la domiciliu în mod obligatoriu pentru toată lumea. Cine nu ar vrea să se întâlnească cu membri familiei sau cu prietenii pe care nu i-a văzut de multă vreme ?

Presupun că toată lumea ar dori să se elibereze întrucâtva de îngrădirile în vigoare spre a simți puțin libertatea de a se deplasa dintr-o localitate în alta sau de a organiza o întâlnire cu amicii… Dar, suntem disciplinați, înțelegem scopul măsurilor luate și suntem conștienți că regulile adoptate vor aduce ameliorarea situației precum ne-o dorim! Constatăm cu regret că aleșii noștri, membri guvernului sau alți demnitari cu funcții importante în conducerea țării, sfidează regulile în vigoare și își permit să le încalce în mod grosolan. Să fie ei oare adepții dictonului latin potrivit căruia „Quod licet Iovi, non licet bovi” ?

Jurnal Israelian - Nr. 10, 15 Octombrie 2020

pagina 9

Recenzie

Daniel Cristea-Enache

Mihail Sebastian la “Cuvântul”

Pe la jumătatea cărții sale despre Mihail Sebastian, Laszlo Alexandru, înaintea unui fragment rezumativ și sintetic, cu expunere pe puncte, arată cum s-a documentat pentru lucrul la ea: “După ce am conspectat și am studiat toate articolele publicate de ziarist în Cuvântul, sunt în măsură să-i răspund denigratoarei în felul următor“. Urmează cele nouă puncte și un alineat care încheie capitolul M. Sebastian și politica internă, iar “denigratoarea“ este Marta Petreu, autoarea unei cărți care a provocat vii polemici și dezbateri, Diavolul și ucenicul său: Nae Ionescu – Mihail Sebastian (2009). Iată că, la zece ani și mai bine de la prima ediție a cărții Martei Petreu (care a cunoscut trei ediții, ultima fiind în 2016), discuția nu s-a încheiat.

146 de articole ale lui Sebastian la “Cuvântul“ sunt listate de Laszlo Alexandru în prima secțiune a bibliografiei sale, unele fiind semnate cu pseudonimul gidian-vergilian Amyntas, altele cu M.Sb. Primul se intitulează O seară futuristă la Paris și a apărut pe 22 martie 1930, iar ultimul, Unde literatura răspunde în politică, a fost publicat în numărul din 1 ianuarie 1934. În același efort de documentare, autorul a parcurs și receptarea critică a cărții Martei Petreu, extrase relevante fiind oferite în secțiunea de „opinii critice“. Aici sunt cincisprezece comentatori, majoritatea circumspecți față de Diavolul și ucenicul său…

Adjectivele vor fi utilizate din abundență de Laszlo Alexandru pentru a-și exprima dezacordul cu Marta Petreu (”în sprijinul balivernelor aventurierei“, “în cartea sa științifico-fantastică“, “frapanta rea-credință a discursului“, “își biciuiește victima“, “mecanismul defăimător“, “stilul de mahala al monografistei“), ceea ce îi umbrește demersul critic. Când argumentele sunt suficient de puternice și probele textuale, lămuritoare, nu este nevoie de epitete. Iar critica ori polemica presupun menținerea unei civilități, în temeiul unui acord de principiu că oricine susține un punct de vedere diferit are dreptul de a o face. Nu trebuie să-i căutăm și să-i găsim motivații impure, chiar dacă asta ne pare calea cea mai ușoară. E drept că și la Marta Petreu constatam unele accente ironice: Sebastian

“a țâșnit în brațele lui Nae cu cel dintâi pretext”, “i-a dat târcoale lui Eliade, făcându-i curte și căutându-i prietenia“, “mârâielile și scâncetele lui Sebastian din Jurnal”, “o perseverenţă acră“, “bate câmpii“, “îşi ascunde înşelătoria“, “papagalul de presă“ al lui Nae Ionescu…

Soluția aleasă de Laszlo Alexandru a fost să meargă la articolele din “Cuvântul“ ale lui Sebastian, dispunându-le nu cronologic, ci tematic. Rezultă astfel capitole extrem de utile din care se vede cu claritate felul cum gândea Sebastian asupra nazismului, comunismului și cum scria el la “Cuvântul“ despre Franța și Spania, Germania și Austria, despre politica internă, liberali și țărăniști, despre structurile administrative și despre învățământ… În interiorul fiecărui capitol, cum e și firesc, se merge după datele publicării articolelor, într-o suită din care putem vedea revenirile lui Sebastian asupra unui subiect, interesul lui manifest față de o temă și o probleblemă. Iar textele sunt grăitoare. Este greu de susținut teza Martei Petreu conform căreia “ideologia de extremă dreaptă, antidemocratică şi revoluţionară“ „emană“ din aceste texte.

E problematică și concluzia autoarei potrivit căreia “Sebastian a fost «protocron», făcând experienţa extremismului mai devreme decât alţi colegi de-ai săi”. În aproape o sută cincizeci de articole de ziar citate copios de Laszlo Alexandru, nu se vede nicio acomodare cu mentorul ce va intra în derivă antidemocratică. Sebastian continuă să scrie, la “Cuvântul“, cu același umanism, cu raționalism, și cu finețea lui caracteristică. Într-un articol din 11 martie 1932, ironizează o măsură a guvernului fascist în direcția… purificării limbii: “Guvernul fascist a luat o ultimă măsură de educare a sentimentului național. A interzis anume tuturor cetățenilor italieni să întrebuințeze în scris sau în vorbă cuvinte de origine străină. Nu știu ce pedeapsă sancționează acest veritabil «delict de neologism», nu știu dacă moartea, sau surghiunul, sau numai ocnele, dar fapt e că de azi înainte funcționează pe teritoriul peninsulei un fel de tribunal etimologic, în fața căruia vor fi aduse toate expresiile suspecte și vor fi sever cercetate. Într-altul, intitulat Vilegiatură în U.R.S.S. și apărut pe 24 iulie 1933, pornește de la deschiderea, la Paris, a unui birou de voiaj sovietic, pentru “înlesnirea turismului în Rusia”.

Sebastian, ironic, evidențiază absurditatea:

Jurnal Israelian - Nr. 10, 15 Octombrie 2020

pagina 10

Recenzie

“Nu vi se pare că e o faptă cu desăvârșire antiproletară această propagandă făcută de un stat comunist? Căci cui se adresează invitația afișelor sovietice, chemând călători spre mările și munții bolșevici? Oamenilor bogați, desigur.

Pungilor care au cu ce plăti asemenea aventuri estivale. Infamilor burghezi, care din plus valuta muncitorilor strâng suficiente averi pentru a-și permite acest capriciu turistic.“; “E, la urma urmelor, puțin ciudat ca după ce ai exterminat tot ce a fost burghez la tine în țară să lansezi invitații burghezilor străini, pentru a le oferi lor un tratament de favoare, foarte bine plătit poate, dar nu mai puțin odios pentru o pură conștiință de revoluționar“. În fine, într-un articol din 5 august 1933, autorul scrie despre barbaria bolșevismului și a hitlerismului: “Când 10 ani de zile, Europa a strigat că bolșevismul este o barbarie, Europa nu greșea.

Bolșevismul era o barbarie în raport cu civilizația și cultura europeană. Exact în același raport este și hitlerismul o barbarie.

El este obligat de legile sale de viață să lupte, să conteste și să anuleze toate valorile actuale de civilizație și de cultură.”

O situație interesantă privește raportarea gazetarului la o figură politică de prim-plan în epocă: I.G. Duca. Asasinat pe 29 decembrie 1933 de legionari în gara Sinaia, pe când era șef al Guvernului, Duca este plasat de noi, retrospectiv, de partea bună a istoriei. E deci mai greu de înțeles motivul criticilor lui Sebastian la adresa lui. De aceea, contextualizarea operată de Laszlo Alexandru este utilă. Același Duca fusese ministru de Interne în timpul cumplitelor manifestări antisemite de la Oradea, ale studenților naționaliști, din decembrie 1927, “în contextul unui așa-zis congres studențesc”.

Laszlo Alexandru citează dintr-un volum îngrijit de Lucian Nastasă-Kovács, Pogromul itinerant sau Decembrie antisemit Oradea 1927, prefațat tot de Alexandru Florian și apărut la Institutul Național pentru Studierea Holocaustului din România “Elie Wiesel”: “A fost, de altfel, seara când studenții au atacat sinagogile, șapte dintre acestea fiind devastate și, în unele, provocându-se chiar incendii”; sulurile Torei au fost “arse în afara lăcașului, parcă demonstrativ”. Studenții și-au

continuat violențele antisemite, întorcându-se de la Oradea: la Ciucea, Huedin, Cluj, Războieni, Brașov, Timișul de Jos, Predeal etc., ceea ce l-a făcut pe Iorga să interpeleze oficial guvernul.

Sebastian îi aduce aminte, în “Cuvântul“, din 5 noiembrie 1933, lui Duca următoarele: „D. I.G. Duca – acest domn Duca astăzi apărătorul fanatic al liniștei generale – a auzit d-sa de un oraș care se numește Oradea Mare? Și își amintește cumva ce s-a petrecut acolo în iarna 1927-1928? Și știe cumva cine era atunci ministru de interne în România?“. Duca nu este deci atacat de Sebastian ca liberal, ci ca fost ministru de Interne care avea datoria să asigure ordinea publică, și nu o făcuse. Singurele articole de ziar dintre cele citate în carte care, cred, îi pot fi i m putate lui Sebastian sunt cele despre Mussolini, “dictatorul în cămașe neagră” care i se pare “mult mai uman, mai nuanțat și mai complex“, după lectura cărții realizate de Emil Ludwig. Cum observă Laszlo Alexandru, portretul din Un alt profil al lui Mussolini (5 august 1932) e făcut “în policromie“; numai că, și aici, laudele sunt pentru un Mussolini atipic: “A fost o cuvântare serioasă și îngrijorată, dar vibrând de un simț omenesc surprinzător.

Ducele era de nerecunoscut”. “Surprinzător”, “de nerecunoscut”: termeni ai surprizei lui Sebastian. Într-un alt articol, Păsările zboară spre Capri… (24 decembrie 1932), Sebastian laudă “legea încruntatului Duce” care a oprit împușcarea păsărilor. În fine, în articolul Enciclopedia Italiană (6 mai 1933) e fascinat de enciclopedia apărută “din inițiativa guvernului fascist și cu fondurile statului italian, în editura Institutului Giovanni Trecanni”. Pot părea naive aceste trei articole, dar nici ele nu sunt ale unui extremist de dreapta.

Din bine documentata carte a lui Laszlo Alexandru reiese un Mihail Sebastian așa cum a fost, cu texte din ziarul “Cuvântul” puse pe masă; și cu infirmarea ipotezei că Sebastian a făcut “experienţa extremismului mai devreme decât alţi colegi de-ai săi”.

Laszlo Alexandru, Cum se inventează un huligan?

Mihail Sebastian, ziarist la Cuvântul, prefață de Alexandru Florian, Editura Institutului Național pentru Studierea Holocaustului din România „Elie Wiesel”, Editura Cartier, 2019, 260 pag.

Jurnal Israelian - Nr. 10, 15 Octombrie 2020

pagina 11

Jurnal literar

Oaspeți din România Semnalăm cu bucurie participarea la JURNAL a dlui. Ovidiu Pecican, profesor universitar la Cluj, istoric, prozator și critic literar, a publicat circa 70 de cărți până în prezent, iar cartea despre Gh. Schwartz (din care ne este oferit acest fragment) se numește GH. SCHWARTZ SCULPTOR AL TIMPULUI

Ciclopism literar Până în prezent – în 2020 – creația în proză a lui Gheorghe Schwartz etalează trei mari galaxii și câțiva sateliți (asta nemaipunând la socoteală cărțile aparținând altor genuri: teatru, confesiuni, eseu, interviu etc.). Cele trei “galaxii” sunt ciclurile de proze care îi structurează contribuția la dezvoltarea actuală a genului epic în România contemporană: ciclul romanesc al Lugojului (spațiu matricial și lume ficțională originară), mega-romanul Cei o sută (traversarea în timp și în spațiu a lumii de o sută de bărbați din aceeași spiță) și ciclul Vocalizelor (șapte volume de proză scurtă concepute și ordonate conform aceluiași principiu muzical).

Aceste configurări de opere gravitând în jurul câte unei intenții artistice unitare sunt o caracteristică majoră a operei lui Gheorghe Schwartz și dezvăluie gândirea lui arhitectonică într-un ansamblu al operei a tuturor textelor sale. Tendința de a-și organiza „cărămizile” epice în structuri mai ample, gravitând în jurul câte unei semnificații majore este evidențiată și de reelaborările unora dintre ciclurile sale de povestiri (Castelul albastru a oferit materialul de bază reconstrucției din romanul Autiștii cărților). Întâiul ciclu – cel lugojean – a însumat patru cărți, mega-romanul Cei o sută, unsprezece volume, iar ciclul Vocalizelor – deocamdată șase volume (dar se anunță deja și al șaptelea).

De notat și postarea pe facebook, sâmbătă de sâmbătă, a Prozei de sâmbătă, una dintre cele mai longevive inițiative în materie de creație literară pe care o înregistrează, în rândul autorilor români, acest caz de social media.

Astfel, opera literară a lui Gheorghe Schwartz, protejată în parte de distanța pe

care viața în provincie o presupune în raport cu craterele eruptive ale vieții literare din capitală, dar și rămasă din acest motiv înafara unei atenții susținute a criticii (și nu numai), crește nestingherită, urmându-și liniile de forță și conturând, pas cu pas, arhitectura secretă pe care i-o rezervă demiurgul său.

Concepția asupra literaturii proprii gândită în mari cicluri nu mai poate fi întâlnită în literatura autorilor evrei din România. Nici Mihail Sebastian, nici I. Peltz, nici Norman Manea nu au lucrat în asemenea cicluri ample, cu atâta consecvență. Cât despre autorii români, Petru Dumitriu a elaborat două cicluri romanești: Cronica de familie (1957) și Colecție de biografii, autobiografii și memorii contemporane (1959 – 1960; apărută integral: 2004). La fel și Nicolae Breban, în ciclul Amfitrion (3 vol., 1994) și în ciclul Ziua și noaptea (4 romane: Ziua și noaptea, 1998; Voința de putere, 2001; Puterea nevăzută, 2004 și Jiquidi, 2007). Într-un ciclu de cinci romane publicaate între 2006 și 2018, Eugen Uricariu trece, și el, în revistă jumătatea de secol parcursă de România sub comunism. Toate aceste elanuri creatoare de amplă deschidere rămân – cu excepția parțială a Colecției de biografii... a lui Petru Dumitriu care, din rațiuni ținând de doctrina internaționalismului proletar și a istoriei comunismului, includ și racursiuri europene (Spania, Franța, Basarabia) – legate de o istorie particulară, modernă sau contemporană: cea a României. În cazul Celor o sută perspectiva se lărgește la scara întregii istorii și lumi, într-o manieră universală.

Se poate constata, pe urma acestei simple treceri în revistă, că Gheorghe Schwartz este cel mai consecvent autor român contemporan cu ideea de a construi, pe lângă structurile proprii fiecăruia dintre romanele și volumele sale de povestiri, și câte un ansamblu cara să îi organizeze într-o constelație și, mai apoi, într-o dispunere de constelații succesive, opera. Faptul că nu este singurul care intenționează și realizează așa ceva face din opera lui un semn al prezentei epoci de dezvoltare a literaturii române. Împreună cu ceilalți deja menționați, el dă o configurație particulară acestei etape literare, făcând – și prin acest efort – din ultimele șapte decenii cea mai dezvoltată vârstă a acestei literaturi orginale. Faptul că bilanțurile de etapă nu evidențiază suficient acest salt impetuos şi plin

Jurnal Israelian - Nr. 10, 15 Octombrie 2020

pagina 12

Cărţi noi

de promisiuni sau circumstanța că nu se investește nici pe departe cât s-ar cuveni în traducerea acestor opere românești pentru a li se reliefa valoarea universală mai pregnant, în contact cu un alt public, cel internațional, nu reduce cu nimic semnificația majoră a efortului creator al autorului arădean și al celorlalți colegi ai săi împreună cu care conturează, alături de atâția altții, ceea ce se poate numi “literatura română vie” de astăzi. În orice caz, asemenea construcții de mare anvergură și amploare semnalează apetența a autorilor lor, convingerea că o creație în proză se cuvine să aspire la totalitate, să contureze lumi ficționale, nu doar fragmente, să cuprindă cât mai mult din varietatea și bogăția vieții.

în zdrențe, iar copii cresc stingheri, vrând să fie iarăși ieri. Dar acum, din jucărie, ei învață măscărie. Mama pune pe obraz, masca plină de necaz. -Este bal mascat ! Așa-i lumea, dintr-o dat, porți cămașă și te-nbraci, pui și masca, ce să-i faci?! ...Și-uite așa, vor crește mari, tot dansând la bal mascat. Huan, ton, tic și Țig nit big...

La Editura Hasefer:

(VA URMA ) Roni Caciularu Pamflet

ȚIG NIT BIG...

Bal mascat. Grotesc și gratis. Lume, lume, soro lume!... Hai, dansați! Cu muzici bune! Muzici bune și nebune! Huan- țon-țic și Țig-nit-big! Balul nostru-i cu orchestre. N-are uși și nici ferestre, n-are graniți nici opreliști, dar sinistrele priveliști, cu mascați și hotentoți, care saltă din picior, când puternic când ușor, balul nostru-i peste tot, incolor și inodor. Noi săltăm și-nmormântăm, balu-i azi mirositor, iar distracțiile dor! Muzicile sunt stridente, dirijorii șchiopătând dansează; cineva visează. Huan ton tic și Țig nit big. Se-auzeau, la început, câteva acoduri, dar cu timpul sunetele sunt tzunami... Nani, nani,/ Puiul mamii - dormi ușor, că mâine-apar și niște zori.

Dacă vreți, puteți gândi, ce mai e și ce va fi. Bal mascat, cu măști amorfe, chiuim, schelălăim, Hop-hap! Hop. Cine pune vieții dop?! Picioarele în sus, hopa-i hop, fost-am și ne-am dus; azi trăim în presupus, ștergem toate cu-n prosop. Hop, hop!

Uite-orchestrele, dar nu-s!, căci e simplu și e și perfect compus.

Toată lumea e mascată, tobele-au pornit să bată, dirijorii-s pe mazurcă, nebunia mereu urcă, toate se încurcă. Tobele de capul lor, bat cu silă și umor, steagurile negre, albe, strigă niște jalbe. Ha, ha, ha și hi, hi, hi, mâine ce-o mai fi? Panici, frici, dezastre; zările-s albastre. Muzicile-s cu stridențe, unii ajung

Bunul amic al literaturii și al oamenilor de condei Răzvan Voncu nu mai trebuie prezentat.

Este un prieten al Israelului și un promotor care adesea ne catalizează și ne obligă. Aflăm cu plăcere despre noua carte a domniei sale : “Scriitori evrei în cultura Română”, apărută recent la cunoscuta editură Hasefer. Cartea de prestanță, trece în revistă circa 120 de ani de scris românesc în țară și în Diaspora. Cartea cuprinde 4 secțiuni distincte: I- Poeți, prozatori, dramaturgi și memoria-liști. Aici remarcăm nume de mare răsunet : Aderca, Mihail Sebastian, Fundoianu, Sesto Pals, Toma Maiorescu, Sașa Pană, Hausvater, Saul Carmel, Riri Manor etc. În partea a II-a (Savanți, ebraiști, critici, eseiști) vom întâlni pe iluștrii Solomon Marcus , Ovidiu Crohmălniceanu, Andrei Oișteanu, Carol Iancu și mulți alții. Urmează partea a III-a cu cei care s-au dedicat Holocaustului: Filderman, Liviu Beris, Palty, etc. În final vom cunoaște traducători, ziariști și editori evrei care au facilitat publicarea și răspândirea cărților noastre în Israel dar și în lume.

Mulțumim autorului pentru această antologie prețioasă iubitorilor de literatură, un binevenit close-up asupra celor dedicați artei scrisului în limba lor maternă, româna.

AG - editura SAGA

Jurnal Israelian - Nr. 10, 15 Octombrie 2020

pagina 13

Artă fotografică Ruth Oren – Fotografii prin lume

Jurnal Israelian - Nr. 10, 15 Octombrie 2020

pagina 14

Centenar Paul Celan

Angela Furtună

Cuvântul se întoarce în inimă Paul Celan: de la limitele istoriei la reîncarnarea imposibilului Moto: Alle Dichter sind Juden Atunci când se arunca în Sena, pe 20 aprilie 1970, la vârsta de numai cincizeci de ani, Paul Celan plonjase de fapt în istorie, după ce va fi trecut un prag de epocă personală fără întoarcere. Dispoziția poetului de a mai continua să legitimeze “iluzia” prin raportarea ei la realitatea exterioară dată de lumea post-Shoah în care își pierduse părinții, copilăria și paradisul ființei se epuizase. Valența poeziei ca promesse du bonheur nu mai reușise să se substituie realului prin fascinația salvatoare a imaginarului. Hipersemnul poemului se sfărâmase neputincios de un absurd fără precedent al dezumanizării Europei, pierise apoi prin imploziile tuturor certitudinilor cu care absolutul trancende adevărul. Meridianul își secționa brutal autorul...

Apariția în 2010, la Editions Le Bord de l’eau (Colléctions Nouveaux classiques, conduse de Antoine Spire), a unui impresionant studiu intitulat Paul Celan – Les lieux d’un déplacement, semnat de Alexis Nouss, profesor la Universitatea Cardiff, la Catedra de studii culturale din cadrul Școlii de studii europene, demonstrează că, în cazul Celan, abordările legate de interferențe culturale, de transdisciplinaritate (în spiritul lui Basarab Nicolescu) și de literatura mărturiilor sau de literatura traumelor, se găsesc încă la început. Plecând, ca mulți alți exegeți, de la hermeneutici aplicate pe “meridianul” (dar și tropicele și tropii) lui Paul Celan, așa cum este interpretat el în mod original și de Andrei Corbea (care în 1998, în volumul editat la Polirom, Colecția A treia Europă, trasase câteva repere vechi și noi pe un atlas central-european), Alexis Nouss definește concepte noi: le sens déplacé, le temps déplacé, la langue déplacée, la vie déplacée.

Literatura, lingvistica, semiotica, istoria, psihologia, sociologia, filosofia și utilizarea perspectivelor comparatiste definesc, prin această cercetare inedită, sensuri inedite pentru pulsiunile celaniene de datare a imaginilor, de introducere subită a unui aer al depărtărilor în discursul poetic, de gândire a

vidului. Alexis Nuss invocă importanța acestui vid în înțelegerea poeziei lui Paul Celan, a poezei și a atitudinii autorului față de materia limbii germane ca nutrient al imaginii poetice: o limbă goală, o memorie goală, o cultură seacă, spune Alexis Nuss, la Institutul Goethe din Bordeaux, conversând despre cartea sa cu Dominique-Emmanuel Blanchard. Raportul direct dintre text și Shoah la Celan este mai actual ca niciodată, textul fiind impregnat de logica lui ceea ce s-a petrecut, a avut loc în istorie așa încât textul devine reflectare perpetuă, iar în mod subit toți parametrii noștri de analiză se dovedesc a fi învechiți, depășiți. Atunci când ajungem în situația de a nu mai putea plasa un anumit eveniment în istorie, înseamnă că nu vom fi în stare nici de a-l moșteni, nici de a-l asuma, nici de a-l explica sau înțelege. Prin mecanismul de vidare atribuit poeziei lui Celan, Alexis Nouss vede o posibilitate de ieșire din această aporie. Adică, a poseda un adevăr, fără însă a fi proprietarul lui absolut. A vorbi o limbă, fără însă a o domina. A oferi poeme cititorului, fără însă a-l obliga pe acesta să devină dogmatic față de logica lor aparentă. Prin această figură de vidare, este facilitată atât evocarea unei istorii de care suntem cu toții responsabili, în sensul lui Levinas (trebuie să fim răspunzători pentru ceea ce s-a petrecut), și în același timp nu suntem noi proprietarii [în sensul gândirii de după al doilea război mondial, la Derrida, la Levinas, în termeni de la pensée de la trace, de pată, de stigmat precum și actualitatea lor; nu trebuie uitat faptul că ororile s-au petrecut atunci, însă și astăzi continuă să se petreacă evenimente prodromale (corespondența dintre forma de bază a unui cuvânt și flexiunile sale) de același tip, în chiar istoria noastră contemporană, al cărei sens nu îl înțelegem și, vai!, nu îl dominăm].

Aceste jaloane de interpretare celaniană oferite de pistele filosofice de gândire de tip vid și urme propuse de Nouss ne ajută să fim și să rămânem în istoria noastră, măcar de dragul faptului că Celan ne-a spus nu o dată că nu există cer în care să ne putem refugia. În fond, și Jaspers (luat de model de Hannah Arendt la scrierea Originilor totalitarismului, iar pe urmele ambilor și de Monica Lovinescu în elaborarea eticii neuitării), îndemnase la trăirea infinitezimală a clipei ca adecvare la sentimentul istoriei: “să nu cazi

Jurnal Israelian - Nr. 10, 15 Octombrie 2020

pagina 15

Centenar Paul Celan

pradă trecutului și nici viitorului. Important este să fii cu totul prezent”. Alexis Nouss remarcă undeva faptul că Celan nu are nici bust la Paris, nici vreun monument aiurea prin locurile pe care le-a marcat prezența sa de-a lungul peregrinărilor (acasă nicăieri și pretutindeni).

Pentru a crea un contrast, e util de observat aici că însuși cercetătorul operei celaniene plonjează în textele poetice precum într-o Sena învolburată. Celan este “juif poète” mai mult decât “poète juif” de limbă germană, a cărui poezie nu este deloc heideggeriană (în fond, Celan i-a reproșat sonor lui Heidegger tăcerea, deci complicitatea, cu soluția finală împotriva evreilor în al doilea război mondial, adresându-i versurile inubliabile “einer Hoffnung, heute/ auf eines Denkenden/kommendes/ Wort/ im Herzen// - o speranță, azi/ unui gânditor/ cuvântului/ care va veni/ în inimă// ”...Din această perspectivă, a nonheideggerianismului ei, poezia lui Celan exprimă, cu certitudine și chiar sfidare peste timp, ceea ce Heidegger nu a știut să înțeleagă. Nu e întâmplător faptul că și de aici vine gravitatea și tensiunea acestei poezii: “care adaugă ceva – precum limba – imaterial, dar și lumesc, terestru, ceva în formă de cerc, trecând prin ambii poli și întorcându-se în sine însuși”, după cum declara poetul la 22 octombrie 1960, când Academia Germană de Limbă și Poezie îl recompensa cu Premiul Georg Büchner. Contactul cu filosofia și strategiile heideggeriene ale solipsismului absolut în fața dezumanizării a generat la Celan un mecanism de refuz al empatiei cu autismul european care făcuse posibil Shoah. În consecință, poetica sa a dobândit un circuit al reglării homeostaziei umanitare, prin acel “circulus meridianus” ce unește toate entitățile pământului în lumina solară cea mai puternică a zilei, recurs prin care Celan invocă de fapt - în morală - necesitatea desolidarizării de minciună și adoptarea adevărului, invocând pe de altă parte și relația dintre strategiile discursive și memorie. În mod diferit, Adorno reacționase față de Shoah prin sentința conform căreia Poezia nu mai este posibilă după Auschwitz.

Era, desigur, o avertizare asupra schimbării unei întregi paradigme privind bazinul psihic

de gestație a imaginarului după Holocaust, pentru că nu degeaba însăși psihanaliza culturală s-a născut la rândul ei după Auschwitz.

Normalitatea de dinainte de Auschwitz a devenit nepracticată, făcând loc unei alte normalități, iar poeticitatea și poeza la Paul Celan au extins astfel arta poetică înspre altceva, unde “toți tropii și toate metaforele se voiesc purtate ad absurdum”, iar sensul inițial și sensul constituit își dispută adevărul până la sfâșiere, în căutarea poemului absolut. Opera poetică celaniană ne-a lăsat o misiune, totuși: de a afla cum se poate citi poezia după Auschwitz. În tentativa lor comună de a stabili istoricitatea de după Auschwitz, Celan și Adorno nu se află chiar în opoziția radicală invocată până recent, dimpotrivă Nouss susține că cei doi se întâlnesc dans une langue juive blessée, așadar într-un posibil idiom iudaic al literaturii traumelor, am adăuga noi. Într-o astfel de literatură, cititorului îi este hărăzit un tărâm clinic de maximă contaminare, după care devine el însuși purtătorul unei răni greu vindecabile. Contactul cu meridianul celanian se dovedește o experiență totală pentru cititor. Andrei Corbea îi suprinde circuitul (în Paul Celan și “meridianul” său, Editura Polirom, p.8), anume “dinspre text către realitate și invers, între un deja-trecut și un încă-prezent, dinspre Eu către Tu și din nou către Eu”.

VA URMA

Jurnal Israelian - Nr. 10, 15 Octombrie 2020

pagina 16

Artă fotografică

KAMIL VOJNAR Fotografii

Eseu

Alain de Botton *

Eseuri de îndrăgostit (fragment)

Iubire Marxistă Un banc vechi povesteşte despre Marx că râdea spunând că n-ar catadicsi să facă parte dintr-un club care ar accepta pe cineva ca el drept membru – un adevăr la fel de aplicabil în dragoste ca şi în apartenenţa la un club.

Râdem de poziţia lui Marx din cauza contradicţiei ei absurde: Cum e posibil să vreau să fac parte dintr-un club şi această dorinţă să dispară în momentul în care se împlineşte? Cum se face că dorisem să fiu iubit de Chloe, dar să mă irite faptul că o făcea?

Poate pentru că originile unui anume fel de dragoste se găsesc în impulsul de a evada din noi înşine şi din slăbiciunile noastre printr-o alianţă amoroasă cu cineva frumos sau puternic – Dumnezeu, un club, Ea/El. Dar când persoana iubită ne întoarce dragostea (sau Dumnezeu ne răspunde rugăciunii, sau ni se oferă calitatea de membru în club), suntem obligaţi să ne întoarcem la noi înşine şi să ne amintim de lucrurile care ne-au făcut să iubim dintru început.

Poate că de fapt nu dragostea ne-o doriserăm, poate că doream doar pe cineva în care să credem, dar cum putem continua să credem în persoana iubită, acum că aceasta crede în noi?

Mă întrebam cum de poate Chloe măcar să creadă că-şi poate baza viaţa sentimentală pe un nemernic ca mine. Dacă părea să fie puţin îndrăgostită, nu era oare din cauză că mă înţelesese greşit? Era raţionamentul marxist clasic, prin care dragostea era dorită, dar imposibil de acceptat, de teama dezamăgirii pe care avea să o implice atunci când adevăratul eu s-ar fi revelat – dezamăgire care în mod normal se petrecuse deja (poate din cauza unui părinte), dar care acum este proiectată în viitor. Marxiştii cred că nucleul sinelui lor este atât de profund inacceptabil, încât intimitatea îi va demasca drept şarlatani. Deci cum poţi accepta darul iubirii, când ştii că-ţi va fi luat înapoi imediat? Dacă mă iubeşti, este numai

pentru că nu mă vezi în întregime, gândeşte marxistul, iar dacă nu mă vezi în întregime, ar fi o nebunie să mă obişnuiesc cu iubirea ta înaintea momentului în care mă vei vedea.

Din aceste motive, o adevărată alianţă marxistă se va baza pe un transfer inegal de afecţiune. Deşi de pe poziţia unei iubiri neîmpărtăşite şi dorind să li se răspundă cu iubire, marxiştii preferă în mod inconştient ca visele lor să rămână domeniul fanteziei. Ar prefera ca dragostea lor să fie numai recunoscută, dar partenerul lor să nu-i caute prea des sau să aibă decenţa de a fi indisponibil emoţional în cea mai mare parte a timpului, o situaţie conformă cu sentimentul propriei valori – de ce alţii ar avea despre ei o părere mai bună decât au ei înşişi?

Dacă, printr-un accident, persoana iubită ar arăta că are o părere bună despre el (dacă s-ar culca cu el, i-ar zâmbi sau i-ar pregăti micul dejun), primul impuls al marxistului ar fi să sfărâme idila, nu pentru că nu i-ar plăcea, ci pentru că simte că nu merită. Numai atâta timp cât iubita consideră că marxistul nu reprezintă nimic, acesta poate crede că iubita reprezintă totul. Dacă iubita începe să iubească, acest lucru îi maculează perfecţiu-nea, prin nefericita asociere cu un nemernic. Dacă Chloe pierduse stima mea pentru că se culcase cu mine şi fusese drăguţă cu mine, nu cumva era din cauză că se contaminase cu virusul de sine, din cauza periculoasei apropieri de un marxist?

Văzusem deseori marxismul în funcţiune la alţii. La 16 ani am fost o vreme îndrăgostit de o fată de 15 ani, care era căpitanul echipei de volei a şcolii ei, foarte frumoasă şi o marxistă convinsă. “Dacă un bărbat spune că mă sună la ora nouă", mi-a spus ea odată, la un pahar de suc de portocale pe care i l-am cumpărat eu la cantina şcolii, “şi chiar mă sună la nouă, refuz să-i răspund, în definitiv, de ce e aşa de disperat?

Singurul tip care o să-mi placă e unul care să mă facă să aştept, şi la nouă jumătate o să fiu în stare să fac orice pentru el”. Probabil că la vârsta aceea aveam o înţelegere intuitivă a a marxismului ei,

Jurnal Israelian - Nr. 10, 15 Octombrie 2020

pagina 18

Eseu

pentru că-mi amintesc de eforturile mele ca să par neinteresat de orice ar fi spus sau făcut. Mi-am primit recompensa o dată cu primul nostru sărut, câteva săptămâni mai târziu, dar deşi era fără îndoială frumoasă (şi la fel de pricepută în arta dragostei pe cât era la volei), relaţia nu a durat. Pur şi simplu mi s-a părut un efort prea mare să întârzii întotdeauna cu telefonul.

Câţiva ani mai târziu mă vedeam cu o altă fată, care (ca o bună marxistă) era convinsă că bărbaţii trebuie să o sfideze într-un fel pentru a-i câştiga dragostea. Într-o dimineaţă, înainte de a pleca împreună la o plimbare în parc, m-am îmbrăcat cu un pulover vechi şi neobişnuit de urât, de un albastru electric.

— De un lucru sunt sigură, nu ies cu tine în halul ăsta, a exclamat Sophie când m-a văzut coborând scările. Glumeşti dacă crezi că o să mă las văzută cu cineva îmbrăcat cu aşa ceva.

— Sophie, ce contează ce port ? Mergem doar la o plimbare în parc, am replicat, puţin speriat că vorbeşte serios.

— Nu-mi pasă unde mergem, dar îţi spun, nu merg cu tine în parc dacă nu te schimbi.

Dar m-a lovit încăpăţânarea şi am refuzat să fac cum voia Sophie, argumentând în favoarea puloverului albastru electric cu asemenea forţă, încât peste o vreme ne îndreptam către Royal Hospital Gardens, purtând în continua-re haina ofensatoare. Când am ajuns la porţile parcului, Sophie, care până atunci fusese vag bosumflată, a rupt brusc tăcerea, m-a luat de braţ, m-a sărutat şi a spus cuvintele care ne oferă esenţa marxismului: “Nu-ţi face griji, nu sunt supărată pe tine, mă bucur că ai păstrat oroarea asta veche pe tine, te-aş fi considerat extrem de slab dacă ai fi făcut ce ţi-am cerut.”

Strigătul de luptă al marxistului este un paradoxal “Sfidează-mă şi te voi iubi, nu mă suna la timp şi te voi săruta, nu te culca cu mine şi te voi adora”.

Exprimat în formă horticolă, marxismul este convingerea că iarba e întotdeauna mai verde în partea cealaltă. Singuri în grădină, privim cu invidie la pajiştea verde a vecinului (sau la ochii frumoşi ai lui Chloe, sau la felul în care-şi perie părul). Important nu e faptul că pajiştea vecinului e mai verde sau mai bogată decât a noastră (că ochii lui Chloe sunt neapărat mai frumoşi decât ai persoanei

de lângă ea sau că aceeaşi perie cumpărată de la aceeaşi drogherie n-ar face aceeaşi treabă în părul altcuiva). Ceea ce face iarba mai verde şi mai atrăgătoare este faptul că nu e a noastră, că aparţine vecinului, că nu este mânjită cu virusul de sine.

Dar dacă vecina s-ar îndrăgosti brusc de noi şi ar cere primăriei permisiunea de a dărâma gardul dintre grădini? Nu ne-ar fi ameninţată invidia ierbivoră? Nu şi-ar pierde pajiştea vecinei încet, încet tot farmecul şi ar arăta la fel de obosită şi de tocită ca a noastră? Poate că ce căutăm nu era neapărat o iarbă mai verde, ci o iarbă pe care s-o putem admira (în orice stare ar fi ea) pentru că nu e a noastră. 23. A fi iubit de cineva înseamnă a înţelege în ce măsură persoana respectivă împărtăşeşte aceleaşi nevoi a căror soluţie ne-a atras la ea dintru început. Nu am iubi dacă n-ar exista în noi o lipsă, dar o lipsă similară în celălalt ne jigneşte paradoxal.

Aşteptându-ne să găsim răspunsul, nu găsim decât o copie a propriei noastre probleme. Ne dăm seama cât de mare nevoie are celălalt să găsească un idol, vedem că iubita nu e scutită de sentimentul nostru de neajutorare şi suntem forţaţi să renunţăm la copilăreasca pasivitate de a ne ascunde după o dumnezeiască admiraţie şi veneraţie, pentru a ne asuma răspunderea de a susţine şi a fi susţinuţi.

Conform acestei viziuni, amanţii nu pot decât să oscileze între polii gemeni ai lui a tânji după şi a fi iritat de. Dragostea nu cunoaşte cale de mijloc, e numai o direcţie, ceea ce doreşte ea nu poate dori după ce a căpătat.

De aceea dragostea se va autodistruge prin împlinire; posedarea celei dorite ucide dorinţa.

Exista primejdia ca eu şi Chloe să cădem tocmai în capcana unei astfel de spirale marxiste, în care creşterea iubirii unei persoane să provoace scăderea iubirii celeilalte, până când dragostea ar fi spiralat în jos către uitare. 28. S-a conturat o soluţie mai fericită. M-am întors acasă de la micul dejun vinovat, ruşinat, apologetic şi gata să fac orice pentru a o recâştiga pe Chloe. Nu era uşor (întâi mi-a închis telefonul, apoi m-a întrebat dacă întotdeauna am grijă să mă port ca “o jigodie suburbană de doi bani" cu femeile cu care mă culc), dar după scuze, insulte, râsete şi lacrimi, Romeo şi Julieta puteau fi văzuţi goste şi moarte la Cinemato-

Jurnal Israelian - Nr. 10, 15 Octombrie 2020

pagina 19

Poiezia Iudaică

graful National. Happy ending, cel puţin pentru moment.

De obicei, în toate relaţiile există un moment marxist (momentul în care devine clar că dragostea e împărtăşită) şi felul în care este depăşit depinde de echilibrul dintre iubirea de sine şi ura de sine. Dacă ura de sine prevalează, arunci cel care a primit dragostea va declara că persoana iubită (dintr-un pretext sau altul) nu este destul de bună pentru el (nu e destul de bună din cauza asocierii ei cu cineva nu destul de bun). Dar dacă dragostea de sine are câştig de cauză, ambii parteneri pot accepta faptul că a-şi vedea iubirea împărtăşită nu e un semn că cel iubit este necorespunzător, ci că ei înşişi s-au dovedit a fi demni să fie iubiţi. *Alain de Botton (n.1969, Zürich, Elveția) este un romancier, eseist și jurnalist britanic de origine elvețiană. În prezent trăiește în Londra. Cărțile sale, unele publicate și în România, au ajuns bestseller-uri în 30 de țări. Este, de asemenea, producătorul și realizatorul mai multor programe de televiziune .

Baruch Elron

KEDUȘA (SFINȚIRE) (Traducere: Lucian-Zeev Herșcovici) Coroană iți vor da Doamne, îngerii din înălțimi, Uniți cu oamenii, poporul Tău, din adâncimi.

Cu toții împreună sfințirea-ți vom striga, Precum spuneau profeții: de trei ori o vom chema.

Sfânt, Sfânt, Sfânt este Domnul oștirilor, Îl onorează întreaga lume a iubirilor. Întreaga lume e plină de mărirea Lui, Cei care îl slujesc și știu că altul ca El nu-i Și ei îl preamăresc și spun: Binecuvântat fie Numele Lui cel Bun, Domnind peste întreaga lume, unde a fost, este și va fi, Peste poporul Lui cu mila va domni. Și toți uniți, Numele Tău binecuvântând, De două ori, seara și dimineața ”Ascultă Israele” strigând.

Ascultă Israele, Domnul Dumnezeul nostru Unul este, El este Domnul nostru, Părintele nostru, Regele nostru, Salvatorul nostru.

El ne va mântui a doua oară Și ne va asculta cu mila Lui a doua oară, iară; În fața tuturor ființelor, El spune: V-am descoperit ca-n Ziua Începutului, Să fiu Domnul Dumnezeu al vostru, al viitorului și trecutului.

Eu sunt al vostru Domn, Dumnezeu, Pentru vecie, numai Eu. Puternic ești Tu Doamne, al nostru Dumnezeu Și tot așa vei fi oricând, mereu Și ce puternic e Numele Tău pe pământ.

Dumnezeu este Regele Întregului Pământ, El Cel Sfânt. În acea zi Tu ești Unul, nu-i poveste Și Numele Tău Unul este. Și așa cum în Cărțile Sfinte scrie, El va domni asupra lumii întregi, pe vecie! În fiecare generație vom mărturisi Mărirea Ta Și vom sfinți Sfinția Ta de rege, așa.

Pe veci Te-om lăuda, Mărite Doamne Sfânt, Căci Rege Sfânt ești pe acest pământ Și vei domni în veci în lumea toată, Împărăția Ta e sfântă și curată. **

Jurnal Israelian - Nr. 10, 15 Octombrie 2020

pagina 20

Cărţi recomandate

CONTINUĂRILE ȘI PLIMBĂRILE UNEI INTELECTUALE Lucian-Zeev Herșcovici Recent am văzut o carte cu titlu special: “Eppur si muove… și totuși continuă”, de Veronica Rozenberg. Cartea a apărut la editura Smart din București, la sfârșitul anului 2019. Titlul mi s-a părut interesant și m-a făcut să vreau s-o citesc. Nu orice carte primește drept titlu o frază atribuită lui Galileo Galilei. Deși nu știm dacă marele învățat renascentist a făcut această afirmație, sau fraza i-a fost atribuită și a creat o legendă, devenită clasică. Preluată de autoare, ea reflectă realitatea imediată, din viața acesteia.

Veronica Rozenberg este un personaj interesant prin ea însăși. Matematiciană, informaticiană, doctor în istorie, ne oferă acum un volum de proză, care cuprinde povestiri, amintiri, însemnări de călătorie, cronici, reportaje, publicistică.

Inițial, ea a avut o copilărie fericită. Unica fiică a unor părinți cu situație materială bună – tatăl, fost ilegalist, economist care reușise în profesie, funcționar superior în Ministerul Comerțului Exterior al României în anii 1950. Prietenă cu alți copii, în general din familii bune, din cartierul bucureștean în care locuia. Dar în anul 1961, atunci când avea vârsta de 9 ani, a început suferința. Tatăl a fost arestat și condamnat la 15 ani muncă silnică, în cadrul procesului Românoexport. Vina? Nu a fost dovedită. Era perioada în care statul comunist decisese să se debaraseze de funcționarii superiori evrei din Ministerul Comerțului Exterior, chiar dacă aceștia erau buni profesioniști și să angajeze alții mai tineri, români neaoși, membri de partid devotați regimului, chiar dacă insuficient calificați… Faptul a marcat-o pe autoare pentru toată viața. Restul copilăriei și adolescența le-a trăit tristă, împreună cu mama ei, știind că tatăl este arestat. A urmat liceul, apoi facultatea de matematică a Universității din București, pe care a absolvit-o în anul 1975. În același an ea a emigrat în Israel, după intervenția avocatului evreu american Jacob Melitz pe lângă senatorul evreu american Abraham Ribicoff. Nici nu se putea altfel: tatăl, eliberat din închisoare în urma unei grațieri, avea de plătit o sumă de bani imensă ca “datorie”.

Părinții au putut veni în Israel după un număr de ani, atunci când “datoria” tatălui a fost preluată

de statul român. Stabilită la Haifa, Veronica Rosinger, devenită Rozenberg prin căsătorie, a lucrat în domeniul IT. Ulterior a decis să scrie o teză de doctorat despre procesele din Ministerul Comerțului Exterior al României, în care fusese implicat tatăl ei. Doctorat pe care l-a terminat cu succes. Era și dorința ei de a ști ce s-a întâmplat, care erau faptele care i-au lovit copilăria, adolescența și tinerețea, care au distrus cariera și viața tatălui ei. Cu o răbdare rar întâlnită a cercetat arhivele românești pentru a afla realitatea. Atât pentru teza de doctorat, cât și pentru ea însăși.

Lucru pe care îl înțelegem și din această carte: dintre călătoriile ei în afara Israelului, câteva sunt în România, pentru a cerceta arhiva CNSAS. Dar chiar și în aceste condiții ea își continuă viața, scrie, citește, se bucură de familia ei, frecventează concertele, călătorește în străinătate în locuri depărtate, iubind turismul. În Spania, Franța, Anglia, Germania, Suedia, Țările Baltice, Polonia, Italia, Chile, ba chiar și la Polul Nord, “în căutarea lui Fram, ursul polar”. De la începutul prefeței, ea afirmă:”Volumul a cărui deschidere încerc s-o fac prin cuvintele care urmează a fost elaborat într-o parte cu totul specială a vieții mele, începută atunci când nu am mai putut face parte din lumea activă și am încercat să-mi creez o alternativă în care să pot simți că mă aflu încă pe meleagurile acestei vieți”.

Volumul este împărțit în “Povestiri” și “Însemnări de călătorie” . De fapt, distanța dintre aceste două părți ale cărții nu este mare. Povestirile includ amintiri din copilărie, precum și întâmplări din viața autoarei și a prietenelor sale, ca și descrierea unor oameni și locuri din Haifa, orașul ei. Ea nu se oprește la descrierea scurtă a unor fapte din prezent, ci caută legătura în trecut. Personajele descrise, reale, sunt menționate cu inițiale sau prescurtări. Dar autoarea le reunește cu alte personaje, din trecut, comparând și povestind. Oameni care au fost, personaje și locuri pe care le-a văzut, de care a fost atașată.

Povestește cu durere despre prietene care nu mai sunt, care au trecut în veșnicie. Își amintește de “casa cu soclu de marmură neagră” de pe strada “Sf. Elefterie” din București, în care s-a născut, care “avea în față o curte plină cu pomi fructiferi”. În schimb, “aici, în Israel nu au existat, timp de ani de zile, nici cireșe și nici fructe de pădure și uite că pomi și arbuști cresc chiar în

Jurnal Israelian - Nr. 10, 15 Octombrie 2020

pagina 21

Cărţi recomandate

în piatră, în unele așezări situate pe Podișul Golan”. Povestind despre prieteni din copilărie, pe care i-a revăzut după mai bine de 50 de ani, în altă țară, își amintește de jocurile copilăriei și adaugă: “Copiii iubeau fructele de atunci și fructele au avut, fiecare, câte o poveste, povestea copilăriei noastre”. Unele prietene le-a reîntâlnit complet întâmplător, în vizite făcute la București. Orașul Haifa este descris uneori ca de o locuitoare a lui, alteori ca de o călătoare povestitoare care caută să vadă aspecte diferite, un oraș cosmopolit locuit de evrei, musulmani și creștini, printre care lucrători filipinezi. Toți locuiesc laolaltă și-și respectă tradițiile, sărbătorind sărbătorile împreună. În privința “însemnărilor de călătorie”, ele nu simple jurnale scrise la fața locului. Sunt amintiri și povestiri, pe care autoarea le scrie după întoarcerea acasă, la Haifa. Călătorii făcute în perioada 1990-2018. Descriind un loc, ea introduce amintiri asupra unor prieteni, împreună cu care a călătorit sau pe care i-a vizitat, Prieteni vechi sau mai puțin vechi, dar buni. Precum și prieteni noi, pe care i-a cunoscut și i-a făcut în decursul călătoriei. Dar și prieteni care nu mai sunt, de care își amintește cu dor și drag. De aceea, însemnările ei de călătorie pot fi considerate și povestiri, însoțite de aspecte de reportaj și cronică.

Memoria durerii este prezentă la autoare tot timpul. Atunci când vizitează lagărul de la Auschwitz își amintește (din povestiri) de rudele ei care au fost uciși acolo. “Auschwitz, care nu poate, nu are voie să fie uitat”. La Frankfurt vizitează cimitirul evreiesc. Acolo ea caută mormântul prietenei ei Irina: “Când vin aici, mă podidește jalea în suflet la ceea ce a rămas după Irina, jalea și tristețea sunt nesfârșite, foarte greu de descris în cuvinte, căci nimeni nu m-a iubit, înțeles, și nimănui nu i-a păsat de mine precum a făcut-o Irina mea dragă”.

Tot acolo, la cimitirul evreiesc din Frankfurt am Main, ea își amintește de vizita la mormântul lui Jack Melitz, de la cimitirul evreiesc din Bridgeport, Connecticut, avocatul care a ajutat-o să obțină aprobarea de plecare din România.

Autoarea este romantică și totodată nostalgică.

Dar memoria durerii este resimțită cel mai puternic atunci când ajunge la Aiud, locul în care se afla blestemata închisoare comunistă: “Amintirile copilăriei și ale adolescenței mă copleșesc

în valuri uriașe. De la prima tabără din copilărie, la Posada, după care m-a urmărit ani de zile un cântec învățat acolo, pe care l-am uitat între timp – până la vacanțele petrecute cu mama la Predeal. Doar noi două, tatăl meu fiind atunci arestat la Aiud (…) Îmi revin în minte și vizitele târzii, la orele serii, în parcul din fața primăriei orașului Predeal, în care mă bucuram să mă dau în toate leagănele, deși vârsta sau, poate, greutatea nu mi-ar fi permis (…) Nu mă gândeam atunci nici la teza de doctorat și nici la CNSAS, de care, chiar a doua zi urma să mă ocup intens, ca în fiecare din vizitele mele făcute acolo anual, din 2006 încoace”. Pe autoare o zguduie memoria Holocaustului la Auschwitz, precum și memoria suferinței deținuților politici la Aiud. Așa cum a simțit lucrurile ea însăși: “Am fost la Aiud o singură dată în vizită, în timpul detenției tatălui meu, împreună cu mama. Tata a avut atunci dreptul unei vizite și unui vorbitor. Dar nu-mi amintesc aproape nimic, nici măcar revederea, și există posibilitatea ca ea, practic, să nici nu fi avut loc, dacă nu mi s-ar fi dat voie să-l văd.

Tata era deja foarte bolnav, avea pe lângă hipertensiune și o boală circulatorie care nu-i permitea să stea în picioare (…) Pe ambii pereți erau trecute numele celor morți în închisorile comuniste, din diferitele lagăre de muncă sau închisori din România (…) Deși monumentul se află într-o biserică creștină, au fost cu toții comemorați: creștini, evrei, germani, cu toți în rând, cu toții martiri ai comunismului. Fiți fericiți, cei care v-ați sacrificat pentru dreptate – era scris pe frontispiciul intrării în bisericuță”.

Dar să nu uităm și descrierile unor locuri frumoase, interesante, pitorești, pe care le-a vizitat autoarea. Ea este o iubitoare a excursiilor, a călătoriilor, a ceea ce este frumos în lume.

Natură, istorie, oameni.

Modul în care povestește ce a văzut ne îndeamnă pe toți să citim cartea. Mai ales acum, în perioada pandemiei, când nu putem să ne depărtăm la mai mult de un kilometru de casă…

Cartea se poate procura de la autoare.

Email: verroz2004@yahoo.com

Jurnal Israelian - Nr. 10, 15 Octombrie 2020

pagina 22

Ficţiune

Fotografie GeoN

Cum se bea cafeaua pe lună Julia Henriette Kakucs Întâi se macină colțul unei stele, apoi se amestecă în ea lacrima unui nor cu ajutorul unei gene căzute pe obrazul unei visătoare.

Se așteaptă trecerea unei comete arzătoare înfierbântând cu ea cuvintele nespuse. Ținând în căuș cea mai mică stea a universului, se sorb încet literele, apoi silabele, lăsând inima să le transforme în poezie...

Dominic Diamant CA SĂ SE ŞTIE Motto: Sine ira et studio Dacă nu sunt un personaj orwellian sau kafkian în mod cert sunt un personaj dostoievskian.Toată viaţa am fost un umilit şi obidit, din cauza obârşiei mele rurale ca fiu ţărani săraci şi a faptului că am rămas orfan de ambii părinţi la o vârstă fragedă.

Toată adolescenţa şi tinereţea mi le-am irosit prin internate şi cazărmi militare, în speranţa că voi izbuti să-mi depăşesc condiţia mizeră şi să mă

realizez într-un fel sau altul. N-a fost să fie ! Destinul meu era dinainte pecetluit, graţie existenţei atotputernicei Securităţi atotprezente şi discreţionare într-un sistem criminal.

După ani întregi de coşmar prin noroaiele patriei ca simplu sclav pe moşia regimului, abia reuşisem să obţin o bursă la Facultatea de filologie din Bucureşti, de unde speram să-l prind pe Dumnezeu de picior şi să mă integrez în viaţa socială.

Dar, ţi-ai găsit ! Atotputernica Securitate care veghea şi urmărea totul, a reuşit uluitoarea performanţă de a-mi găsi un motiv şi a-mi înscena un proces care a dus la exmatricularea şi privarea mea de libertate.

Aripile mi s-au frânt şi orice vis de a mă smulge din condiţia mea s-a spulberat. După un an şi două luni de detenţie politică într-o colonie am revenit în viaţa socială cu o frică în oase cum nu se poate descrie.

Cât am fost privat de libertate, am avut nefericitul prilej de a vedea şi înţelege de ce crime abominabile e capabilă Securitatea. În toţi anii 70 şi 80 ai secolului trecut, căsătorindu-mă, să nu mă mor la propriu,şi îndrăgostit iremediabil de poezie, am trimis versuri ca un nebun la mai toate publicaţiile literare din ţară.

Răspunsurile lor, onorându-mă sau doar încurajându-mă la Poşta redacţiei, m-au motivat şi mai mult să-mi continui demersurile.

Astfel că, la un moment dat, când cenaclul “Flacăra” al porcobardului Adrian Păunescu îl invitase în mod special pe poetul Geo Dumitrescu care păstorea secţia de poezie a revistei Luceafărul la rubrica “Index”, unde mă promova şi pe mine, pe o străduţă de lângă ASE, pare-mi-se Apolodor, mi-a fost dat să-l văd pe cel ce mă publica frecvent, după ce mă făcuse cu ou şi cu oţet vreme de vreun an, acuzându-mă de epigonism şi mediocritate. Poate că nici două minute n-a durat intervenţia mea, să mă prezint cine sunt, respectivul purtând discuţii cu câteva persoane.

Ce vreau eu să spun cu toată această lălăială ?

Doar puţintică răbdare ! În timp ce eu, cu frica în oase, mi-am continuat existenţa de obidit aflat în exil interior, cheltuind în prostie pe scrisorile adresate revistelor din ţară,şi bucurându-mă până şi de cele mai parci

Jurnal Israelian - Nr. 10, 15 Octombrie 2020

pagina 23

Ficţiune

monioase răspunsuri, colegii mei de facultate care absolviseră se îndeletniceau cu profesiile lor în sistem, unii dintre ei reuşind să lucreze pe la diverse reviste şi chiar edituri, chiar dacă admitem că nu rezonau cu practicile regimului. În timp ce eu, umilit şi obidit, munceam ca sclav pe moşia regimului criminal, cu un salariu de mizerie, colegii mei, oricât de greu ar fi fost şi nu le-ar fi convenit, reuşeau încet-încet să se realizeze, să publice şi să-şi editeze cărţile, cunoscându-se şi făcându-şi relaţii. Aşa se face că, după evenimentele sângeroase din decembrie 1989, eu, doar printr-o întâmplare fericită, abia am reuşit să-mi public o parte din poezii în prima plachetă intitulată “Spectrale”, în timp ce colegii mei se puteau lăuda fie cu un profesorat meritoriu, fie cu creaţiile lor adunate în cărţi.

Ce să ne mai mire că astăzi, când eu îmi ispăşesc păcatele în singurătate ca outsider, neînregimentat nicăieri, şi lipsit de relaţii, semeni de-ai mei ca Nicolae Dragoş (Răcănel) sau Nicolae Dan Fruntelată se prezintă cu opere literare de mai mult sau mai puţin prestigiu, ca să nu mai vorbim de fiul porcobardului Adrian Păunescu, Andrei şi de fiica sa, Ana Maria care-i continuă activitatea la revista “Flacăra lui Adrian Păunescu” şi dau spectacole la Televiziunea română ?

Nu am niciun diferend cu nimeni, nu urăsc şi nu-mi arde să mă răzbun, dar am dreptul să mă exprim şi să-mi prezint opinia. Ca susnumiţii care, în regimul comunist, s-au descurcat în postura de oameni liberi, oricât s-ar lamenta ei, şi s-au realizat într-un fel sau altul, sunt mulţi altii.

Rămâne ca fapt cert şi indiscutabil că toţi cei ce au avut probleme cu regimul comunist, începând cu deţinuţii politic şi terminând cu ultimul prăpădit ca mine, au avut şi au de suferit până în clipa morţii.

Poţi fi un diamant de nu ştiu câte carate sau o stea de nu ştiu ce mărime şi luminozitate, odată ce zarurile au fost aruncate, soarta ţi-e pecetluită. Chiar dacă totul se învârteşte şi se schimbă, diferenţa rămâne. Învingători şi învinşi, acesta e răspunsul.

Bianca Marcovici Poem cu mireasă Noaptea nunții mi-am petrecut-o la Dorohoi camere stil vagon, alături socrii mei sforăiau tare ritmic până la adorație... sub patul nostru nupțial trona o oală de noapte... m-am întors acasă la Iași virgină după aproape două săptămâni. împlinisem 19 ani! poem real.

NR: poem autobiografic

Desen: Anat Hanit

Jurnal Israelian - Nr. 10, 15 Octombrie 2020

pagina 24

Arheologie/Istorie

AKKO își descoperă trecutul, Secretele orașului Akko în Cetatea Cruciaților Joel Ozy În mijlocul lunii August într-un concediu în Nordul țării am ajuns în orașul Akko (oraș pe care-l vizitasem anterior) cu scopul de a vizită de data asta un obiectiv relativ nou al orașului: Camerele fortăreței medievale a Cruciatilor, Regatul Cavalerilor Templieri și Ospitalieri.

Intrarea pe poarta acestui obiectiv te face să-ți imaginezi Raiul. O grădină întinsă cu copaci milenari , îngrijită perfect, îți oferă umbră și răcoarea necesară unei zile caniculare de August israelian. La casa de bilete ești înzestrat cu harta obiectivului și căști audio ca ghid pentru a primi explicațiile necesare la cele aprox. 40 de puncte ale traseului. Deci, emoționați începem să coborâm scările care ne conduc în lumea Cruciaților care au trăit în aceste locuri în urmă cu 800 de ani. Înconjurați de explicații vizuale pe ziduri și placate cu date și fotografii, se derulează istoria Cruciaților, a Templierilor și a Ospitalierilor. Cine au fost ei?Ce au făcut? Cum s-a scris istoria lor?

Informațiile primite aici la nivelul vizitatorului ocazional mi le-am asociat cu cele învățate în școală și cu cele citite ulterior. Primele exponate amintesc de perioadele anterioare Cruciațiilor în care Țară Sfânta a cunoscut stăpânirea : persană, elenistică ,romană, bizantină și începutul Islamic. În anul 1095 Vaticanul cere creștinilor de pretutindeni să ajungă la Jerusalim și să recucerească locurile sfinte ale creștinismului și astfel au început Cruciadele.

Prima cruciadă (1096-1102) a reușit să elibereze Ierusalimul și Biserica Sfântului Mormânt și a avut răsunetul răsunetul cel mai puternic. A doua cruciadă (1147-1149) a avut ca scop eliberarea Regatului Edessa (nordul Greciei) ocupată de musulmani.

A treia cruciadă (1189-1192) este condusă de englezul Richard Inima de Leu și germanul Friedrich Barbarossa (deveniți simboli pentru țările lor) , ei au pierdut Ierusalimul luat de Sultanul Salah A Din, dar au cucerit o fâșie la malul marii și au făcut din Akko capitala “Regatului Ierusalimului”. Musulmanii care refuzau să accepte nouă realitate, așteptau un conducător puternic care să-i alunge pe “necredin-

cioși” din Țară Sfânta și l-au găsit pe Sultanul Egiptului și Siriei,Salah A Din, care a înregistrat victoria asupra cruciaților în luptele de la Hattin din 1187. Astfel s-au distrus practic statele creștine din Orientul Mijlociu și a asigurat continuitatea stăpânirii islamice în regiune în următorii 700 de ani, până în 1917 când britanicii au preluat-o de la otomani.

PELERINII Pelerinii creștini ajungeau în Țară Sfânta prin porturile Jaffa, Haifa și ulterior Akko.

Ei erau în pericol de a fi atacați de bandiții locului. Pentru apărarea lor din toate punctele de vedere (inclusiv medical) și de asemenea pentru apărarea cruciaților (sprijin în lupte) ,în anul 1119,la inițiativa unui nobil francez, Hugo de Paynes, a luat ființă o organizație militar-călugăresc, Ordinul Templierilor.

ORDINUL TEMPLIERILOR, Templierii sau Ordinul Templierilor erau soldații lui Hristos și ai Templului lui Solomon. La început erau doar opt cavaleri aleși dintre rudele inițiatorului.Ei au fost recunoscuți oficial de Biserica Catolică și acceptați de către papa Inocențiu al doilea în 1139. Ordinul Templierilor a primit de la regele Ierusalimului BALDUIN al doilea drept cartier general Muntele Templului și Moscheea Al Aqsa pe care au transformat-o într-o catedrală cu numele TEMPLUM DOMINI și de aici și numele. Cavalerii Templieri purtau o manta albă cu o cruce roșie care era un simbol al martiriului, căci a muri în luptă era considerat o mare onoare, care asigura un loc în rai.

Jurnal Israelian - Nr. 10, 15 Octombrie 2020

pagina 25

Arheologie / Istorie

S-a întâmplat că foarte curând - cei doi judecători au murit și această frază francezii n-o uită. În 1312 Ordinul Templierilor s-a desființat, mulți templieri au fost arestați și judecați, unii au fugit iar alții au fost absorbiți de CAVALERII OSPITALIERI care acționau în paralel cu templierii și aveau și misiuni speciale.

În perioada de glorie a Ordinului existau între 15.000 și 20.000 de templieri din care o zecime cavaleri luptători. Numărul lor lor a crescut rapid devenind o forță de avangardă în bătăliile cruciaților. Noii membrii semnau de bună voie predarea întregii averi și proprietăți Ordinului și făceau jurământ de sărăcie, castitate, pietate și obediență iar la plecarea în Țară Sfânta primeau un document indicând valoarea sumei depuse. Ca reguli de comportament: fără contact fizic cu femei iar carne se mânca nu mai mult de 3 ori pe săptămâna. Ordinul Templierilor odată recunoscut de biserică a început să primească donații din Europa sub toate formele: bani, pământuri și deși făcuseră jurământ de sărăcie în realitate au ajuns să controleze bogații și să dezvolte o rețea financiară în întreaga creștinătate. Dețineau suprafețe întinse în Europa și Orientul Mijlociu, cumpărau ferme, podgorii, construiau biserici și castele, numeroase fortificații în Europa și-n Țara Sfân-tă (aprox.58), aveau propria lor flotă și pentru un timp dețineau insula Cipru.

Puterea lor era mare și singura autoritate ca-i susținea era PAPA. Când Țară Sfântă a fost pierdută pentru creștini, existența Ordinului s-a stins. Au început intrigi, acuzații, neîncredere care au condus la faptul că regele Franței Filip al patrulea la presat pe papa CLEMENT al cincilea să aresteze o parte din membrii Ordinului inclusiv pe MARELE MAESTRU (grad superior în organizație) Jacques de Molay pe care l-au ars pe rug.

De amintit legenda după care ultimele cuvinte ale condamnatului spuse din flăcări au fost: ”Ne vom întâlni la judecată în faţa lui Dumnezeu”

ORDINUL OSPITALIERILOR Cunoscut ca ORDINUL SFÂNTULUI IOAN (IOANITII) a fost fondat în 1099 (deci înaintea templierilor) și s-a ocupat de îngrijirea bolnavilor din zona Ierusalimului. În anul 1120 devine un Ordin militar ce își asuma protejarea pelerinilor sosiți la Ierusalim și construcția de spitale. Asemenea Templierilor, Ioaniții sunt și ei alungați din Ierusalim în 1187, se refugiază în Akko și alungați și de aici în 1291 se retrag în Cipru,ulterior în Rhodos și-n final cu aprobare funcționează în Malta și sunt cunoscuți ca ORDINUL CAVALERILOR DE MALTA. Cu aceste cunoștințe despre cei ai căror prezența începem s-o simțim continuăm traseul hărții cu cele 40 de stații informative.

Labirintul sălilor de vizitat este vizualizat pe pereți cu imagini din luptele Cavalerilor.

Jurnal Israelian - Nr. 10, 15 Octombrie 2020

pagina 26

Jurnal Muzical

Intrăm în “Sala prizonierilor”. Pe pereți se văd încă găurile în care se montau inelele de fier cu care erau legați prizonierii. Continuăm vizită cu sala numită “Sala frumoasă” din care se ajunge la Criptele Bisericii Sf. Ioan. Străzile înguste prin care se trece dintr-o sala în altă impresionează prin calitatea ciopliturilor în piatră de granit în care se regăsesc și semnăturile cioplitorilor. “Sala de mese” a cruciaților în stil gotic are coloane late care probabil susțineau Palatul care exista la etajul superior si acum este distrus.

Pe podeaua acestei săli se proiectează un film care amintește o scenă de pedepsire a unui cavaler. Pedeapsa constă în excluderea lui de la masa colectivă și obligația să mănânce pe podea fără tacâmuri împreună cu câinii, timp de 1 an. După această perioada urmau să fie rejudecați.

Ieșim într-o curte largă, interioară a fostei fortărețe a cărei existență a fost redescoperită abia la sfârșitul sec.19 după 800 de ani și deschisă vizitatorilor la începutul sec.21.

“Sala mare a Cavalerilor”,este sala în care se țineau adunările lor. În această sală, în zilele noastre au loc diverse spectacole. “Sala de jocuri” (Pillar Hall) este sala în care își petreceau timpul liber. “Străzile cetății “ prin care se face trecerea dintr-o sală în altă își au și ele frumusețea lor. În una din săli au rămas, ca urme a trecutului două pietre funerare, una dintre ele a unui bishop din Nazaret din anul 1290.

VA URMA...

Jurnal Israelian - Nr. 10, 15 Octombrie 2020

pagina 27

Jurnal Muzical

ERWIN BURERIU PE URMELE LUI YEHUDI MENUHIN Am căutat umbra lui Yehudi Menuhin, în preajma căruia am avut ocazia să stau vreo trei ore și cu care m-am împrietenit cu prilejul concertului pe care l-a dat la Timișoara în 1969. Am pornit într-o zi, în 2009, cu mașina și toată familia, spre Los Gatos, unul din cele o sută de orașe din San Francisco Bay Area, cu numele hispanic, “pisici”. Nu e de mirare că tatăl lui Menuhin a ales această localitate liniștită, cochetă, fără clădiri înalte, având în schimb multe străzi pietonale, cafenele pe trotuar, parcuri. Violonistul a numit-o “Edenul nostru”, înconjurat de munții Santa Cruz, unde și-au cumpărat și o fermă, din păcate distrusă de seismul Loma Prieta. În casa de pe o colină, mama sa, Marutha a trăit până la 104 ani, într-o ambianță tolerantă și binevoitoare cu toate națiile. La muzeul bine dotat mi s-a spus că orașul a fost o oază pentru mulți creatori, inclusiv Steinbeck. Piatra tombală a părinților marelui violonist se află în localitate. Yehudi Menuhin se întorcea cu bucurie în acest oraș, cu toate că între timp a fost înnobilat în Marea Britanie cu titlul de “Lord Menuhin of Stoke d`Abernon” și devine director al Orchestrei Festivalurilor de la Bath. În colecția de fotografii a muzeului era și sala unde a concertat debutantul Menuhin și mai târziu George Enescu. În Civic Center, din City, cum își alintă cei din San Francisco orașul, e o zonă de o simetrie formidabilă, cu străzi paralele, peisajul fiind dominat de primăria celebră, refăcută după marele seism, stând acum suspendată pe 700 de piloni, a cărei cupolă, spun localnicii, depășește înălțimea Capitoliului din DC. Vizavi se înșiră odonat clădirile instituțiilor de artă, Louis M. Davies Symphony Hall, War Memorial Opera House & SF Ballet și Herbst Theatre. Clădirea care găzduiește SF Symphony Orchestra are o fațadă rotundă, pe două străzi, cu pereți din sticlă și un interior fabulos, culoare largi, scări somptuoase ce duc la balcoane, sala cu orgă și podium semirotund, ca la Los Angeles sau Paris. Proiectată de Owings & Merrill și Pietro Belluschi împreună cu consultanții acustici Bolt, Beranek și Newman.

Arhitecții au construit o clădire în cadrul unei

clădiri, pentru o izolare acustică desăvârșită.

Ultimele amenajări au avut loc în 1992. Menuhin a mai avut ocazia să cânte și în noua sală. Interesant, după douăzeci și cinci de ani, timp în care a fost director muzical Michael Tilson Thomas, postul său a fost preluat de compozitorul și dirijorul finlandez Esa Pekka Salonen, venind de la Filarmonica din Los Angeles unde este “dirijor laureat”.

Refugiindu-se de pogromurile rusești din Lituania, familia Menuhin ajunge la New York, unde se naște Yehudi. Cu copilul de doi ani vor traversa continentul până la San Francisco, care încă se refăcea după cutremurul din 1906 și vor rămâne în Bay Area. De la patru ani ia lecții de vioară, la șapte ani interpretând ca profesionist Simfonia Spaniolă de Edouard Lalo, acompaniat de San Francisco Symphony Orchestra dirijată de Louis Persinger. Pasiunea pentru personalitatea lui George Enescu apare în 1924, cu prilejul concertului pe care violonistul îl oferea publicului din San Francisco. În 1925, la Paris, Enescu acceptă să-i dea lecții lui Menuhin, care vine și la Sinaia în 1926. „Am avut bucuria să dirijez concerte cu Menuhin sau să cânt cu el: uneori îl acompaniam la pian, alteori îmi luam vioara şi interpretam împreună Dublul Concert de Bach, în re minor,” va spune Enescu. La Berlin Menuhin va concerta sub bagheta lui Bruno Walter în 1929. Un eveniment excepțional a fost vizita lui Menuhin la București în 1946. Venise să-l vadă pe profesorul său Enescu și reîntâlnirea a prilejuit o serie de concerte simfonice și de cameră. La prima ediție a Festivalului Enescu din 1958 Menuhin a cântat, de data asta cu David Oistrah Dublul Concert de Bach. Ultima oară a fost oaspetele Festivalului în 1998. În martie 1969, a concertat la Timișoara, cu Menuhin Festival Orchestra din orașul britanic Bath. Oaspeții au ajuns seara.

A doua zi dimineata a avut loc în sala de concerte a liceului de muzică Ion Vidu, o repetiție cu Sonata pentru coarde și doi corni compusă în 1966 de John Nicholas Maw. În cartea de impresii a școlii distinsul oaspete a scris: „Felicit Timișoara pentru această școală de muzică dotată cu una dintre cele mai frumoase săli de concert pe care le cunosc”. Scena e dotată cu un plafon reflectant, pereții sunt prevăzuți cu forme geometrice în relief pentru o acustică bună.

Lucram pe atunci la Studioul local de Radiotele

Jurnal Israelian - Nr. 10, 15 Octombrie 2020

pagina 28

Avangardă

viziune și am fost la pupitrul tehnic de unde s-a înregistrat repetiția. Ocupat cu autoritățile orașului, Menuhin mi-a promis că-mi acordă un interviu după concertul de seară din sala cinematografului Capitol, ocupată pentru concerte doar în final de săptămână. (Din acest motiv s-a repetat la Liceu). Menuhin a cântat ca solist și totodată a dirijat (cu arcuşul) un program clasic, romantic și modern. În final Menuhin mi-a acordat interviul promis, plus autograful de pe programul de sală. Reţin elogiul pe care genialul muzician l-a adus sălii de concert al Liceului de muzică, pe care, din complezanţă, a clasat-o drept „cea mai bună acustică din Europa”. Prin anii nouăzeci sala a luat foc. Oaspeții britanici duminică au interpretat Concertul nr. 5 pentru vioară şi orchestră în La Major K.W. 219 „Das Türkische” de Mozart, Concertul pentru două viori și orchestră de coarde Op. 77 de Arnold Malcolm (Menuhin împreună cu concert-maestru său, Robert Masters), Romanţa nr. 2 pentru vioară în Fa major Op. 50 de Beethoven, apoi, avându-l pe Menuhin la pupitru, orchestra britanică a mai cântat Simfonia nr. 5 în Si bemol Major D. 485 de Franz Schubert și Uvertura la opera Armida de Joseph Haydn.

Publicul timișorean a întâmpinat cu legitimă emoție întâlnirea cu faimosului violonist, mai ales că, din anul 1950, Menuhin cânta pe vioara 1714 Soil Stradivari, în opinia specialiștilor aceasta având cel mai bun sunet dintre instrumentele celebre care au trecut prin mâna sa, adică Lord Wilton Guarnerius din 1742, Giovanni Bussetto din 1680, Giovanni Grancino din 1695, Guarneri filius Andrea 1703, sau Guarneri del Gesù 1739. În 1986, această vioară a fost cumpărată de Itzhak Perlman pentru 600.000 de lire sterline. În cronica de concert se scria: „violonistul se descoperă ca un interpret rarisim, la care splendoarea înțelegerii profunde se conjugă cu logica gânditorului ce și-a elaborat cu rigurozitate întreg edeficiul”. În aceeași seară oaspeții londonezi au plecat, în ziua următoare având concert la Sala Palatului din București.

Menuhin a creat controverse fiind primul artist evreu care a cântat împreună cu Filarmonica din Berlin, sub dirijorul Wilhelm Furtwangler, după al doilea război mondial. El a refuzat să

condamne un întreg popor pentru atrocitățile războiului. În timpul războiului a dat sute de concerte pentru trupele americane și aliate. A cântat și în orașul Dresden, distrus de bombele incendiare ale anglo-americanilor. Menuhin a devenit un avocat al păcii și al drepturilor omului.

A fost destinatarul Premiului de pace “Nehru” din 1960 pentru înțelegere internațională. A fost asociat cu UNESCO, dar a criticat în mod liber Statele Unite atunci când a simțit că nu-și respectă obligațiile.

O trăsătură pe care a împărțit-o cu Beethoven a fost surditatea. Menuhin a folosit aparate auditive pe ambele urechi, dar a continuat să dirijeze. A renunțat la vioară în anii 70, când abilitățile sale tehnice nu mai corespundeau standardelor sale înalte.

A vizitat ultima oară San Francisco când a obținut un titlu onorific de la Universitatea de Stat din oraș. A folosit ocazia de a-și onora părinții.

Ultimul său spectacol în San Francisco a fost în 1995, când a condus Orchestra Filarmonică Regală la sala Davies Symphony Hall în timpul comemorării celei de-a 50-a aniversări a ONU. A interpretat Concertul de vioară de Beethoven. ***

Jurnal Israelian - Nr. 10, 15 Octombrie 2020

pagina 29

Avangardă

Tiki

Bill Traylor André Breton

Te iubesc în faţa mărilor Roşu ca un ou când e verde Tu mă transporţi într-o clarificare Dulce ca laptele închegat mâinilor Tu mă îmboldeşti pe burţile femeilor Ca şi cum ar fi fost un măslin al sidefului Tu îmi dai echilibru Tu mă culci Cât despre faptul de a fi trăit Înainte şi după Sub pleoapele mele de cauciuc Traducere: YZ desen : Bill Traylor

- Arta unui sclav

William “Bill” Traylor (1853–1949) a fost negru american născut sclav în statul Alabama.

După abolirea sclaviei serveşte mai toată viaţa sa ca portărel. De-abia în anul 1939 se mută la Montgomery-Alabama şi începe să deseneze. La vârsta de 85 de ani, înarmat cu un creion şi un vraf de cartoane începe să transpună desenele, amintirile şi observaţiile unei vieţi. Între 1939-1942 Traylor produce circa 1500 opere de artă naivă. Sunt desene bidimensionale realizate în una sau două culori, fără perspectivă, adâncime sau pretenţii de volum. Proporţiile sunt absurde, exagerate, compoziţiile afective, emoţionale, multe denotă tristeţea sclaviei. În 1940 apare în prima sa expoziţie. Recunoaşterea largă vine la 30 de ani după moartea sa, o dată cu dezvoltarea gustului pentru arta populară şi folclor.

Azi este considerat a fi modelul artistului autodidact modern.

AG Dorel Shor

Avea Un abces, mare cât Un furuncul, treceau prin ea junghiuri, ca un lung coşmar, un necaz, un război terminat cu un măcel, ca un furtişag, al cuvintelor pe care le poţi găsi într-un dicţionar, în care singularul e masculin, femininul se capătă doar cu bani Ea, strigând veselă în piață: Sigur că vă iubesc domnilor.

Taman d'aia, noi vă căutăm...

AG

UMOR O SINGURĂ IDEIE * Blestem asiatic - fie să trăiești în timpuri interesante! * Dacă are o singură ideie, e foarte normal să fie fixă. * Un domn adevărat nu înjură nici când are dreptate. * Când nimeni nu știe nimic, toată lumea știe tot. * Un politician știe ce se va întâmpla, apoi îți explică de ce nu s-a întâmplat (W. Churchill). * Corona - Câte zile poate fi purtată o cămasă de noapte? * Sunt pesimist și nu mai vreau să am dreptate. * O prostie se poate ușor acoperi cu o prostie și mai mare * Mint pentru că dacă spun adevărul adevărat nu mă crede nimeni... * Șansa nu favorizează decât mințile pregătite (Louis Pasteur). * Nu poate fi dus la bun sfârșit ceea ce nici nu ai început . * Dacă contul meu e gol și al tău la fel este co-vid. * Dogma întunecă mintea... * Panem et circenses... Dar pâinea e prea mică și circul e prea mare.

Jurnal Israelian - Nr. 10, 15 Octombrie 2020

pagina 30

Avangardă

Vals cu mami Nu ştiu dacă mi se potriveşte statura de icoană bizantină răstignit stau, ronţăi seminţe, scuip poveţe istorice pentru cască-gurile satului metropola cu primărie s-a pavoazat cu steaguri, acvariu cu prisacă şi peşti fosforescenţi, imaginez un dialog cu tine, vorbit în mongolă ca să nu înţeleagă bărbaţii: eu: ai muls capra, mami? tu: da da da eu: ce avem de mâncare? tu: cal uscat eu: adu tu: ihaaa eu: e bun... şi aşa mai departe într-o apropiere cramponată cu urşi adiacenţi care mârâie a plictis. destinul se scarpină neştiind ce să facă cu noi stăm deci în sala de aşteptare şi jucăm jocuri preşcolare cu bile, zaruri, şotron, papă lapte, lapte gros, cine zice ăla e, leapşa pe ouate până în zori, când zici vreau acasă la mami. te iau în spate icnind a cartof sac. transpir şi înjur în ebraică, tu mă ghidezi stânga dreapta sus, jos acolo nu, înapoi, vertical, prostule, întoarce-te orizontal, diagonal spre 7, acum trei trepte, am ajuns şi hop... te dai jos pe un scăunel imaginar aflat acolo numai pentru tine, pictat de Pontormo de comandă, în rate, cu pensula lui enormă, reprezentând pe piticul Francesco Giannini în clipa în care era înghiţit de o balenă.

Ce bine ne-am distrat şi azi şi azi şi azi, mami, spui şi mă săruţi cu poftă te sărut şi eu pipăind dacă ai bani, n-ai, vai de capul tău de fată de oraş cu ochelari +5 şi miopie simulată ca să pari mai sexy.

AG -

Desen: Rudy von Kronstadt

Jurnal Israelian - Nr. 10, 15 Octombrie 2020

pagina 31

Peisagistică

Livia Kessler - Acuarele

22

15