Jurnal Israelian no 13 - 5 noe. 2020

Nota Redacţiei Nota Redacţiei

JURNAL ISRAELIAN ISRAEL, ROMÂNIA, DIASPORA - Nr. 13, 05.11.2020

INSUPORTABILA NEVOIE DE CAPODOPERE

Nota Redacţiei

JURNAL ISRAELIAN Editor: Adrian Grauenfels Redactori: Dr. Sofia Gelman-Kiss Roni Căciularu Luiza Kohn Tehno: Claudia Popovici Colaboratori: Liviu Antonesei Dr. Lucian-Zeev Herscovici Dan Romașcanu Maria Sava Dorel Schor Dr. Paul Leibovici Liana Herman Dr. Jacqueline Flavian Beatrice Bernath Bianca Marcovici Silviu Ilievici Iulia Deleanu (România) Martha Eșanu (România) Martha Izsak (România) Caliopia Hodorogea Dr. Alexandru Cristian Anica Andrei Fraschini Carmen Onuorah (Nigeria) Emanuel Pope (G.B) Lea Sarel Marga Grauenfels Editura SAGA-Israel gadrian40@gmail.com Redacția nu este răspunzătoare pentru conținutul reclamelor sau opiniile colaboratorilor.

Sponsori: Andrei Klein Herman Victorov Beatrice Bernath Paul Mircea Goreniuc Keren SAGA le-Tarbut

Scris după un masacru în anul 2018 Daniel Borzutzky Nu există o țară care să te apere atunci când mori în interiorul cuvântului Nu există nici un limbaj care să te apere când mori într-o cușcă Cușca exilării ne inspiră moartea Uite - nu vorbi acum, Uită-te în jur Răsuflă în gura rănilor Visează la executarea morții tale Uită-te în vulturul rănii tale Uită-te în păianjenul rănii tale Privește cu atenție legea care determină adâncimea rănii Nu ai nimic de pierdut decât respirația asta Privește în respirația respirației tale Uită-te în trupul lipsit de respirație Uită-te în absența corpului tău Uită-te la ce lipsește din corpul tău Nu e praf pe corpul tău, nici o rană pe corpul tău, nici o respirație pe corpul tău, nici un cuvânt pe corpul tău, nici o grăsime pe corpul tău, nici un braț pe corpul tău, nici o umbră, nici o ruptură, nici o mișcare, nici un gând, nici o cușcă, nici un exil, nici un cuvânt, niciun cod, nici o liniște Uite umbra spartă din umbra ta spartă Uite strada inundată din strada ta inundată Privește în lipsa absenței și șoptește în cifrul pe care nu îl poți vorbi Uită-te în tăcerea cifrului Nu vorbi direct despre respirație Nu vorbi direct despre sinucidere Nu vorbi direct despre copiii care s-au aruncat în râu Nu vorbi direct despre statul care a plătit copiii să se arunce în râu Respiră vântul privatizat, respiră prin blocarea gurii Respiră umbra spartă din umbra spartă Nu luați bani cu voi sau vă vor ucide înainte de a fi momentul să vă ucidă Roagă-te cu blândețe la privatizarea absenței tale Mori cu blândețe în privatizarea absenței tale Mori ușor în casa în care bebelușii plâng în absența ta Rugați-vă ușor la cadavrele umflate care cresc și cresc în absența voastră Singura respirație din această viață este moartea…

Traducere: Adrian Grauenfels

Nr. 13, 05 Noiembrie 2020

pagina 2

Arta de geniu

Miriam Gamburd - Artist Israelian-

HOMO VULGARIS sau nevoia de Capodopere

Miriam Gamburd este unul din cei mai complecși și intriganții artiști Israelieni. De ani, Miriam construiește un limbaj unic, folosind virtuozitate tehnică și o expresie deosebit de puternică care are rădăcini în renaștere, simbolism și expresionism. Munca ei este aparte și specială din toate unghiurile și punctele de vedere. Voi pomenii o expoziție deschisă anul trecut la Tel Aviv - (la Casa artistilor plastici) care a fost un triumf al artei de bună calitate, profund academică, deconectată de modernismul forțat, artificial, cu care ne hrănesc în general galeriile de artă. În două săli, la etajul I, Miriam dezvoltă o viziune arhitectonică a muncii sale de sculptor și desenator. Subiectele ei par a veni din urmă, din Talmud, Biblie, sau din Europa medievală, uneori le găsim într-un dialog alert cu clasicismul european. Fizicul și metafizicul se împeltesc intim în munca artistei. Sculptura “Nașterea Lilithei” este inspirată de o fântână din catedrala sf. Vitus din Praga, acolo un demon din piatră scuipă apă și foc, atunci când nu este văzut. În Biblie, Lilith apare o singură dată în Isaia 34:14-”Fiarele din pustie se vor întîlni acolo cu câinii sălbatici, și țapii păroși se vor chema unii pe alții. Acolo își va avea locuința năluca nopții, și își va găsi un loc de odihnă”.

Multe desene și schițe refac scene și personaje din Talmud, cum ar fi Lilith, demonul înaripat care este prima soție a lui Adam. În expoziție vom găși și sculpturi sau construcții complexe bine documentate, extrase din cartea sa monumentală “Impulsul rău, e foarte bun” care în esență este o odă vizuală, admirativă, pentru poveștile din Talmud și din Midrash. Cu forță și curaj Miriam atacă subiecte “taboo” în artă și în iudaism. Este o desenatoare de forță în Israel, ea crează și modelează mediul figurativ cu o mâna sigură și încercată, precum se practica în renaștere. La o atentă privire realizăm că desenele sale nu sunt naturaliste și nu urmăresc o descriere exactă a realului adresat. Folosind tehnica desenului precis, clasic, ea fură spectatorul și îl invită într-o călătorie elaborată, personală, care respinge convenții sau constrângeri larg acceptate, artista rămânând fidelă acurateții unui mesaj care îmbină la un loc trecutul cu prezentul, mitul și tradiția. Spațiul fizic este insuficient temelor și motivelor expuse. După spusele curatorului expoziției Arie Berkowitz “o imaginație debordantă, plină de surprize și uneori teatralitate caracterizează opera lui Gamburd”. Cu ușurință artista trece în surealism dar în toate lucrările recunoaștem dragoste și durere.

Nr. 13, 05 Noiembrie 2020

pagina 3

Arta de geniu

Expoziția, numită sugestiv “Homo vulgaris” prezintă evoluția umană de la homo sapiens la homo erectus spre omul vulgar actual. Pe o rolă de hârtie albă, de 10 mt lungime Miriam produce o lucrare care este o chintesență și un ecou al sculpturilor și al desenelor sale din trecut. Desen după desen, artista crează un imens și vast panteon al ideilor și al subiectelor care o frământă.

Privirea ne fuge de la un detaliu la altul, anatomia unui corp, schița unui soldat roman călare, animale mitologice sau închipuite, îngeri, dar și pete voit trasate care delimitează cu granițe imaginare teritoriul unei fresce făcută din elemente care trăiesc un dialog perpetuu. Spațiul alb trebuie cercetat cu o minuțioasă atenție pentru că fiecare detaliu are forță și semnificație.

Bărbați vârstnici, în nud, stau în cerc la o dispută încinsă, în timp ce trei femei se păruiesc ceva mai încolo. Poziționați invers, câțiva Criști geometrici își caută poziții neconvenționale, arhitectonice, țintuiți pe cruci vag sugerate. Îngeri, păsări, elicoptere moderne, schițe de eșafodaje și arhitecturi futuristice fac loc unor orașe utopice cu piețe în care tronează statui clasice produse de Rodin sau Antonio Canova, plasate nu departe de moschei din Baku sau Dubai. Dar să nu creadă cineva că imaginația este limitată aici. Vom mai găsi femei ale islamului acoperite de hijab, schițe

ale unor sculpturi executate de Gamburd în trecut, sau îngeri îmbrățișați în acte de iubire explicită. Ne este clar că vizonam o reală capodoperă, un desen virtuos plin de conotații și asociații induse și transmise cu măiestrie de artistă. Spiritul sau este ascuțit, lucid, uneori caustic în această expoziție de excepțională forță prin execuție dar și prin concepția creativ-intelectuală. De pe un perete și de la înălțime peste creștetul publicului ne scrutează demonul Lilith care sintetizează omul modern, de fapt pe noi, spectatorii. Este o construcție hibridă în care dintr-un bazin uman răsar picioare și un gât lung care susține craniul unui animal carnivor, o femelă, care și-a păstrat urechile intacte. Picioarele sunt diferite, intrigante, unul este uman, dar celălalt răsucit cu 180 de grade, se termină cu copita unui animal nu tocmai casher, la noi

la noi evreii.

Aceste contradicții sunt ecoul mutaților și al dilemelor omului modern, care nu se poate lepăda de dogme dar nici de esența sa pur animalică. Cu un final zâmbet sarcastic Gamburd împodobește urechea omul vulgar cu o fundă roz disonantă ca tot kitschul care plagiaza artele aici și aiurea.

Text integral: https://en.calameo.com/read/001073787f871d28757a2

Nr. 13, 05 Noiembrie 2020

pagina 4

Arta de geniu

Expoziția “Homo vulgaris” rezonează și a meritat pe deplin vizionarea. Ne vom da seama cât de mult ne-am îndepărtat de idealul estetic al artelor, plagiate și subminate azi de ideologii, sectarism, dar mai ales de ignoranță și declin cultural.

Nr. 13, 05 Noiembrie 2020

pagina 5

Editorial

De ce Cortina de Oțel va deveni o realitate ? dr. Alexandru Cristian Multe voci și-au exprimat opiniile referitor la noul coridor Nord – Sud construit de Statele Unite ale Americii în țările istmului ponto-baltic. Trebuie să subliniem că o primă inițiativă a avut-o Polonia, Lituania și Ungaria, supranumită via Carpathia de-a lega țările din Intermarium.

Această zonă este caracterizată printr-o iimensă presiune geopolitică și geostrategică între zona euroatlantică și euroasiatică. Analizele negative la acest proiect nu au surprins faptul că acest coridor este o etapă în bătălia pentru viitorul lumii.

România are un caracter de pivot în istmul pont-baltic cu o poziție geografică extrem de sensibilă pentru coridor. Țara noastră aflată la confluența între imperii s-a dezvoltat în spațiul carpato-danubiano-pontic plin de evenimente majore la scara Istoriei. După teoria lui Saul Bernard Cohen România se află într-o zonă de compresie între blocul euroatlantic, condus de Statele Unite ale Americii, și blocul eurasiatic, condus de Federația Rusă în zona heartland-ului ( Rusia și Asia Centrală) și de China în zona de sud-est a Rimland-ului ( China și Indochina ), cu un pivot interesant reprezentat de India și Oceanul Indian.

Bătălia pentru viitorul lumii și al istoriei s-a mutat din Atlantic în Pacific cu accent pe bătălia dintre Statele Unite ale Americii și Republica Populară Chineză. Europa este un punct de bătălie pivotal pentru controlul Heartland-ul , inima lumii. Cine stăpânește această zonă își proiectează puterea și pe zona de Rimnland-ul. Statele Unite ale Americii trebuie să mențină Europa drept “portavionul” său geopolitic pentru a pune presiune pe Heartland alături de Japonia, Coreea de Sud și Taiwan celelalte trei “portavioane” pentru a presa zona de proiecție a puterii

chineze și centura de insule din Marea Chinei de Sud. Statele Unite ale Americii trebuie să împiedice controlul Chinei asupra Rimland-ul pentru că atunci Heartland-ul ar fi în mare pericol în fața ofensivei geopolitice și geostrategice a Chinei.

Așadar de ce se va face Cortina de Oțel și de ce nu sunt de acord cu analizele care profețesc că acest proiect va fi abandonat de Statele Unite.

Primul motiv este că istmul ponto-baltic decide cine controlează Europa și cine își proiectează puterea în Inima Lumii. Istmul ponto-baltic sparge blocul continental germano-rus care în viziunea euroasianistă a lui Aleksandr Dughin va arunca Statele Unite ale Americii din Europa într-un viitor greu de precizat. Germania de astăzi este sub influența geopolitică a Statelor Unite ale Americii și astfel această contrucție este sortită eșecului.

Al doilea motiv este că istmul ponto-baltic controlat de Statele Unite ale Americii va opri expansiunea Rusiei spre apele calde ale oceanului planetar, va îndigui puterea rusă în zonă, va forma o zonă de pivot extrem de incisiv reprezentat de Ucraina și Finlanda, va lega Marea Baltică, Marea Neagră cu Marea Mediterană.

Astfel puterea rusă este oprită la frontiera de est a zonei euroatlantice.

Al treilea motiv este că alături de istmul ponto-baltic regiunea de sud-est a Rimland-ului prin pivoții sub influența americană reprezintă doi vectori de presiune asupra celor două mari competitoare Federația Rusă și Republica Populară Chineză. Care sub presiuni de diferite grade vor deveni mai agresive geopolitic și se vor ciocni între ele pentru a ieși din capcana geopolitică construită de Statele Unite ale Americii.

Al patrulea motiv este că alături de investiția din coridor Statele Unite ale Americii investesc în atomocentrala Cernavodă pentru că dorescă să-și mărească profilul strategic în zonă.

Creșterea presiunii geostrategice a puterii americane va epuiza complexul militaro-industrial rus și îl va duce la greșeli strategice și tactice.

Nr. 13, 05 Noiembrie 2020

pagina 6

Editorial

Cortina de Oțel este îndiguirea Europei de visul euroasianist și de comunismul de tip nou al Chinei. Această cortină alături de Bariera de Oțel, formată din Coreea de Sud, Japonia și Taiwan, sprijnite din spate de Australia, reprezintă importante presiuni geostrategice asupra celor două puteri competitoare.

România are o șansă istorică să facă parte din această construcție de căi ferate și autostrăzi care va lega țări din istmul ponto-baltic – Lituania, Polonia, Slovacia, Ungaria, România. Se va dezvolta o relație complexă de interdependență economică și strategică care va consolida zona și o va ajuta la dezvoltarea sa. Am denumit această nouă Cortină ca un un nou Plan Marshall. Cred că acest proiect va reprezenta un punct important în bătălia pentru viitorul lumii pe care Statele Unite ale Americii o vor avea de dus.

Locul țării noastre este alături doar de partenerul nostru strategic și de civilizația modernă și democratică.

Sofia Gelman

Oameni suntem

Actuala pandemie a ajuns să facă ravagii în lume, numărul celor contaminați este în continuă creștere, alături de cel al victimelor Coronei. La ora actuală se înregistrează peste 45 de milioane (!!) de cazuri de contaminare și în jur de 1.100.000 de morți din cauza îmbolnăvirilor cu virusul Covid 19. Simptomele calvarului colectiv sunt suficient de convingătoare spre a generaliza suferința de pe Mapamond; efortul multor state este comun în încercarea de a reduce numărul celor afectați care, într-un fel sau altul crește dramatic de la o zi la alta. Organizația Mondială a Sănătății estimează numărul celor decedați la cifra de două milioane până la descoperirea vaccinului. Lupta cu invizibilul inamic, încercarea de a înfrunta adversarul minuscul și transparent dar feroce, caracterizează actuala luptă colectivă a globului… Asistăm oare la desfășurarea celui de-al treilea război mondial?

Nr. 13, 05 Noiembrie 2020

pagina 7

Mari scriitori Israelieni

Meir Shalev în dialog cu Tom Teicholz Despre Israel, literatură și politică Reporter: Aș vrea să vorbim puțin despre trecutul dvs., despre maturizarea în Israel, v-ați născut în 1948 în timpul războiului de independență. Și spune-ne un pic despre familie, de unde au venit și despre istoria lor.

Meir: Ei bine, ambii părinți mei s-au născutAdonis în Israel. Părinții lor au venit din Ucraina, din Rusia albă și Polonia. Amândoi bunicii mei au venit în timpul celei de-a doua aliyah. Și da, ei M: Da. au fost pionieri, oameni care au venit din R: Nu ai avut inițial ambiția de a fi scriitor?

Europa de Est. M-am născut într-un moshav, M: Nu, tocmai mi-am irosit trei ani din viață care este un fel de cooperativă agricolă. la catedra de psihologie. Și apoi am început să Este puțin diferit de kibutz. Și am crescut cea lucrez pentru televiziunea și radioul israelian mai mare parte a copilăriei mele la Ierusalim. ca gazdă, deoarece ulterior, am devenit gazda Tatăl meu a fost un cunoscut poet în Israel. unui program și, spre vârsta de 40 de ani, am 1 Yitzhak Shalev. Căsătoria sa cu mama mea a simțit că trebuie să părăsesc televiziunea fost un eveniment destul de mare datorită me- înainte de-mi vor produce leziuni cerebrale diilor diferite. Tata ea de fel de extremă permanente. Și atunci am început să scriu. dreaptă. Ea provenea dintr-un mediu socia- R: Ai început să scri și primul tău roman se list. Deci era o căsătorie mixtă. În această ten- numea Roman Rusesc. Ce te-a determinat să siune, tensiunea ideologică era prezentă în scrii un roman și nu alt gen? casă și cred că a fost foarte pozitivă. Și apoi, ca M: Vă spun, sincer, am vrut cu adevărat, toți ceilalți, în 1967 am făcut serviciul armatei poate sună ca un clișeu, dar am vrut să trăiesc în timpul războiului de șase zile. în pace cu mine, să fac ceva ce apreciez, să fac R: Și unde ai luptat în războiul de șase zile? ceva care îmi place. În casă a existat întotM: Înălțimile Golanului. deauna multă literatură și cărți. Cititul a fost R: Am citit undeva că ai ținut o prelegere principalul meu lucru făcut în viață, de tânăr. numită “Bunica mea rusă și aspiratorul ei R: Acum, ai citit marile romane? Le-ai citit în american”. Despre ce e vorba? ebraică, nu?

M: Da, are de-a face și cu Los Angeles, pentru M: Da, majoritatea le-am citit în ebraică. că aici s-a așezat fratele bunicul meu, a plecat Pot citi numai engleză și ebraică. în America în loc să facă Aliyah în Palestina. R: Deci cine au fost romancierii? Cine te-a Bunicul meu era foarte supărat pe el. Este un inspirat? Cine a însemnat cel mult pentru fel de poveste mitologică de familie, în care el tine. a trimis un imens aspirator din Los Angeles în M: Au fost atât de mulți… dintre ei, în princivalea Yzrael pentru ca bunica mea să-și curețe pal trio-ul meu rus: Bulgakov și Nabokov, casa. Și bunicul meu era foarte supărat pentru deși ambii scriu cea mai mare parte în că nu voia să folosească cadouri trimise dintr- engleză. Totuși, îl consider un rus și pe Gogol. o țară capitalistă. Era un socialist, aproape Aș spune că dintre Americani prefer pe comunist într-un fel. A devenit un fel de mit în Faulkner și Mark Twain și Melville. familie. Și despre asta vorbesc în prelegerea R: Majoritatea acestor cărți le-ați citit inițial mea. și în ebraică, deoarece este interesant faptul R:Deci te-ai înscris la Universitatea Ebraică că ebraica modernă este un fenomen relativ și ai studiat inițial psihologia. recent. Și totuși a existat o literatură uriașă.

Nr. 13, 05 Noiembrie 2020

pagina 8

Mari scriitori Israelieni

M: Da, dar ebraica era acolo tot timpul, chiar și atunci când nu o vorbeam sau nu o foloseam în viața de zi cu zi, era acolo în rugăciune, în textul vechi. Poate fi citit și înțeleasă. Este un fenomen lingvistic foarte unic. Nu există o limbă de genul acesta în lumea occidentală în care se poate citi un text. A fost scris acum trei mii de ani și înțeleg majoritatea, nu îl poți da pe Virgil unui copil roman de astăzi și el să poată să-l citească. Putem citi cuvintele regelui David și dacă el ar intra în această cameră acum am putea vorbi puțin cu el.

Bănuiesc că nu va fi familiarizat cu o parte din argou. Da, dar totuși, o va face. I-am putea pune câteva întrebări interesante. Și scrisul era întotdeauna acolo. Și a fi oameni ai lumii și oameni ai literelor din text, a fost acolo. Mai cred că reînvierea nu este cu adevărat resuscitare, ci este reînvierea unei vechi limbi. Renașterea a dat limbajului o astfel de energie nouă, care este greu de descris.

R: Există o mulțime de scrisuri în Israel în limba ebraică astăzi și sunteți foarte apreciat pentru dragostea de limbă. Asta pare să conteze foarte mult.

M: Contează foarte mult pentru mine folosirea limbii ebraice și posibilitatea de a folosi toate straturile diferite ale limbii ebraice, unde pot, într-o singură propoziție, să mixez cel mai modern argou de stradă cu un text biblic în versuri și totul se amestecă frumos împreună.

R: Ai folosit referințe biblice. Ai scris un roman numit Esau, în care a luat poveștile vechi și le-ai făcut moderne.

M: Da, sunt implicate în toate cărțile mele. Cred că există un fel de influență biblică. Am folosit teme biblice ca în romanul numit Esau, dar încerc să adopt tehnica biblică, nu stilul biblic, ci tehnica biblică de a nu săpa adânc în sufletele personajelor tale, ci de a descrie faptele lor, acțiunile lor, cuvintele lor, și las cititorului să decidă partea psihologică.

R: Dar, în același timp, romanele dvs. au adesea un aspect metafizic sau un aspect alegoric metaforic dincolo de simpla acțiune.

M:Cred că cred că mi-ați oferit un mai mare compliment decât merit. Nu cred că sunt atât de metafizic sau simbolic. Dar unele povești pe care le scriu aș spune că nu s-ar putea întâmpla în realitate. E ceva luat din genul de povești pe care le auzeam când eram băiat la masa familiei, pe

când bunicii, părinții mei și unchii și mătușile mele spuneau toți povești grozave. Și obișnuiau să spună cele mai fantastice povești, în special partea fermierilor din familie, despre animalele lor vorbitoare și măgarul zburător și poveștile de genul acesta, pe care le iubeam în copilărie. Și mai târziu am făcut uz literar în această atmosferă.

R: Și ai scris și cărți pentru copii?

Da, unul dintre cele mai fermecătoare este una numită “Tatăl Meu mă jenează”. Este o carte foarte dulce. Și cred că toți cei care suntem părinți și care am fost copii am fost jenați de părinți. Această carte este un fel, cred că este singura dată când încerc să scriu o autobiografie.

Apropo, această carte a fost tradusă în prea multe limbi. Printre acestea se numără și japoneza. Am primit un articol din Japonia despre această carte, despre tatăl care își jenează copiii, unde scriitorul a fost uimit de capacitatea unui scriitor occidental de a intra atât de adânc în psihologia unei familii japoneze. Exact. Este universal.

R: Da, trebuie să fie. Și, de asemenea, există întotdeauna brutari în poveștile tale.

M: Esau este o carte despre familia unui brutar, dar nu există nimic autobiografic. Poate că este doar dragostea mea să demontez o brutărie.

R: Noul dvs. roman se numește “Porumbelul și băiatul”. Ni se spun două povești, una care are loc în prezent, una care are loc în 1948.

M: Corect, sunt două povești, una este o poveste din 48, o poveste de dragoste între un băiat și o fată, care sunt amândoi ocupați cu manipularea porumbeilor pentru uz militar în timp de război. Și porumbeii curieri au fost folosiți în 1948, dar au fost folosiți și de alte armate. Chiar și în cel de-al doilea război mondial, se foloseau încă porumbei curieri. Pentru că, deja în prima pagină a cărții, băiatul va fi ucis în acțiune și îi va trimite un ultim porumbel și ultima sa scrisoare de dragoste prietenei sale.Sunt tineri. Sunt adolescenți. Au 18 ani și jumătate. Povestea actuală este o poveste a unui ghid turistic israelian căsătorit cu o femeie americană care trăiește în Israel. Ghidul își construiește o nouă casă încercând să-și părăsească soția. Și are o relație amoroasă cu femeia constructor care îi construiește casa. Cele două povești se întâlnesc în final. Nu, nu-ți voi spune cum. Acesta este secretul poveştii.

Nr. 13, 05 Noiembrie 2020

pagina 9

Mari scriitori Israelieni

R:Desigur, dar, în primul rând, ne intrigă ghidul turistic, este o experiență să întâlnim aceste personaje care sunt la ele acasă.

M: Omul e specializat în observarea de păsări. El plimbă observatori de păsări în tot Israelul, deoarece avem multe păsări migratoare care zboară peste țară.

R: În cartea ta, personajul care are în prezent numele Mendelssohn, are o soție, o iubită, mama lui, vedem că viața lui este foarte afectată de femei.

M: Acest lucru se întâmplă și la ceilalți bărbați. Într-un fel, este și viața mea unde m-am simțit întotdeauna nu numai înconjurat de femeile familiei, dar și o persoană mai tânără. M-am simțit ca unul dintre ei pentru că suntem o familie foarte mare. Și mama mea avea șapte frați și surori. Am sute de veri și, în tinerețe, am auzit întotdeauna poveștile bunicii mele, ale mamei mele, ale ei și ale surorii ei. Preferam să petrec timp cu ei. Fizic, arăt ca femeile familiei. Sunt cu părul scurt și închis la culoare. Majoritatea bărbaților sunt mai înalți, iar unii dintre ei sunt blonzi. Așa mi-a fost viața mea de tânăr, să fiu alături de femei.

R: Cred că ai un număr mare de cititori de sex feminin, pentru că ce scrii se raportează foarte mult la femei. Acest lucru este adevărat pentru mulți alți scriitori, deoarece femeile citesc mai mult decât bărbațîi. Ele citesc mai mult și sunt mai deschise la literatură decât bărbații. Să revenim - ai o poveste care are loc în 1948. Am fost frapat recent că oamenii vorbesc în anumite circumstanțe despre 1948. Parcă ar fi spus cineva, nu ne mai certăm despre 1967, polemizăm din nou despre patruzeci și opt.

M: Am folosit războiul din 48, pentru că acesta a fost singurul război din Israel, în care au fost folosiți porumbei. Și am vrut că povestea unui soldat, care dresează un porumbel al armatei , să fie ucis în război și să apuce să trimită un porumbel acasă. Și am putut să o plasez numai în 1948.

Evident, “acasă” este o temă importantă în acest roman și construirea unei case, instruirea porumbeilor să vină înapoi acasă. Când am început să folosesc porumbelul în carte, le-am folosit mai întâi ca metaforă. Și abia mai târziu, pe măsură ce porumbeii au devenit un fel de eroi în poveste , după ce am făcut cercetări despre porumbeii curieri am descoperit ce mare poten-

țial literar au. Dar “acasă”, a fost și este în continuare tema principală a cărții. Și am scris-o după ce mi-am găsit o nouă casă în afară Ierusalimului fără să-mi părăsesc soția. Acest lucru nu este autobiografic. Amândoi o folosim fericiți pentru că am simțit că Ierusalimul devine din ce în ce mai greu. Pentru unul ca mine care locuiește acolo și lucrează acolo, îmi este greu să explic unui public american, în special evreilor, care admiră Ierusalimul. Ierusalimul este un loc minunat pentru vizită și studiu și și experiență.

Dar a trăi acolo este cu totul altă poveste pentru că. Foarte dificil, deoarece din punct de vedere tehnic nu este un loc plăcut locuiți este foarte aglomerat, și uneori chiar murdar. Dar este mult mai mult, atunci când apare metafizica.

Cetățenii Ierusalimului nu sunt atât de importanți ca Ierusalimul însuși, sau ca faimoșii eroi pe care i-a avut în trecut. Arată ca și cum este tensionată. Spun tensionată pentru că oraș în ebraică este de gen feminin. Este ca și cum ai avea o aventură cu o femeie mai în vârstă care a avut în trecutul ei, pe Albert Einstein și Warren Beatty și Paul Newman și Casanova și toți marii bărbați ai trecutului. Iar Ierusalimul l-a avut pe regele David și Salahaddin și Richard Inimă de Leu și Iisus și Isaia și Ieremia. Melville, scriitorul meu american preferat, și, de asemenea, Mark Twain au făcut o vizită la Ierusalim în urmă cu aproximativ o sută cincizeci de ani, amândoi în același timp. Cred că Twain își bătea joc de Ierusalim într-un mod hilar, cred. Și Melville a făcut o remarcă foarte inteligentă unui vizitator El a spus: Ierusalimul este înconjurat de cimitire, iar morții sunt cea mai puternică breaslă din acest oraș. Exact asta încercam să explic. Trecutul Ierusalimului este întotdeauna mai important decât prezentul și viitorul lui.

R: Știu că scrieți o rubrică în ziar, o rubrică săptămânală. Ce discutați?

M: Eu discut despre politică, cultură, educație, natură. Sunt foarte liber. Pot scrie despre orice vreau în Israel.

R: Poziția romancierului și a scriitorului de fapt o persoană publică care mediază în politică.

M: Dar există scriitori care sunt mai activi politic decât mine. Îmi exprim părerea mea politică în ziar, dar aș spune că sunt mult mai puțin implicat politic sau activ decât alți scriitori, pentru că nu-mi place să fiu rău interpretat de prietenii

Nr. 13, 05 Noiembrie 2020

pagina 10

Cărţi noi

mei. Dar mai întâi, sunt fiul unui poet foarte politic. Tatăl meu a fost un poet politic și am preferat întotdeauna poezia sa personală, lirică, romantică decât poezia sa politică.

Celălalt argument este că sunt puțin suspicios în ceea ce privește promovarea literaturii prin politică sau promovarea politicii prin literatură. Eu aș vrea să-mi scriu poveștile fară să folosesc unora.

R: Cred că te referi la respectul scriitorului din Israel, cu atât mai mult cu cât oamenii ascultă de fapt ceea ce au ei de spus, ceea ce nu este neapărat cazul în alte țări și, cu siguranță, nu este cazul aici, dar de asemenea, în ficțiunea din Israel, există o întorsătură către ficțiune mai personală, mai puțin politică. M: Oricum, literatura mea, a mea a fost întotdeauna mai personală. Am descris întotdeauna poveștile mele într-un cadru istoric care ar putea fi înțeles de cititor. Sau a făcut parte din el. Dar acestea nu sunt povești istorice sau politice. Scriu poveștile pe care le scriu. Sunt povești pe care aș vrea să le citesc mai târziu. Și, din nou, nu-mi place literatura politică.

R: Cu ocazia împlinirii a șaizecea aniversări a Israelului, ați scris un eseu, care a fost, de asemenea, personal și politic.

M: Da, îmi scriu adesea opinia mea politică în ziar, dar nu și în romanele mele. Recunosc că îmi pierd optimismul foarte încet, dar constant, pentru că simt că am trecut de punctul de neîntoarcere, că există, posibilitatea de a returna teritorii care au fost ocupate în 1967 și evacuarea coloniștilor. Acum sunt prea mulți și Israelul nu va putea, să supraviețuiască unei operațiuni atât de mari. Și cred că nu va exista nici un lider care să fie puternic și suficient de apreciat pentru a mișca ceva. Dacă am fi avut oameni de statura lui Ben-Gurion sau Rabin, poate că am fi putut să o facem. Cu ani în urmă, aveam sute de mii de oameni dincolo de Linia Verde în teritoriile ocupate. Și nu văd acest lucru posibil nu numai emoțional și politic, ci și tehnic. Mă tem că este imposibil. Ei bine, și asta înseamnă că ne îndreptăm spre o alee fără fund. Și de asta sunt convins pot spune, cu trei sau patru ani înainte. Atunci credeam că am putea-o face. Și acum mă tem că nu mai este posibil.

Istoria intelectuală a evreității românești – o perspectivă literară?

Razvan Voncu & Cristian Patrasconiu De ce sunt altfel scriitorii evrei în cultura română?

Sau sunt așa, chiar sunt?

Sunt și nu sunt. Și, în tot cazul, nu aceasta a fost miza cărții mele, de a demonstra că scriitorii evrei ar fi altfel decât restul scriitorilor români, prin evreitatea lor. Nu gust interpretarea și cu atât mai puțin valutarea tematistă a literaturii: rămân fidel bătrânului criteriu estetic, care, se știe, nu este condiționat sau determinat de factorul etnic.

Nu-i mai puțin adevărat, însă, că atunci când vorbim despre poeți religioși, să zicem, religiozitatea ebraică este diferită, în componentele ei teologice, de cea creștină. Reperele ei sunt talmudice, cabalistice sau vetero-testamentare.

Prin aceste elemente de conținut, firește că – spre a face referire la contemporani – poezia unui Shaul Carmel se deosebește de cea a lui Adrian Popescu. Însă, întrucât este autentică și are valoare estetică, lirismul ei ne mișcă într-un mod similar, căci poezia religioasă adevărată ne leagă de Marele Tot, ne face să străvedem, prin text, sacrul și Divinitatea, dincolo de elementele confesionale distincte. Din această perspectivă, evreitatea unui scriitor este un element constitutiv de care analiza trebuie să țină seama, iar nu unul definitoriu în judecata de valoare, acolo unde numai realizarea artistică a textului contează. În literatura română de azi, s-a diminuat nu numai numărul scriitorilor de origine evreiască (pe măsură ce comunitatea evreiască din țara noastră s-a împuținat, iar în Israel evreii originari din România s-au integrat culturii ebraice moderne). Au dispărut, ca urmare a tăvălugului comunist nivelator, ștetl-ul și cartierul evreiesc. Implicit, și scriitorii care, ca I. Peltz sau Ion Călugăru, ca Uri Benador sau Victor Rusu, se alimentau din atmosfera acestor realități românești, devenite, astăzi, amintire. Însă, insist, elementul etnic nu trebuie să

Nr. 13, 05 Noiembrie 2020

pagina 11

Cărţi noi

joace, în opinia mea, niciun rol în judecata de valoare asupra operei. Întrucât scriu în limba română, acești scriitori fac parte integrantă din literatura română. În paranteză, nici nu am întâlnit, la scriitorii evrei pe care îi cunosc, o cât de mică dorință de a fi priviți altfel decât ceilalți scriitori români: dimpotrivă, chiar și la cei care trăiesc de decenii în Israel am văzut o puternică dorință de a fi considerați parte organică a literaturii române, deși unii dintre ei, scriind și în ebraică, fac parte și din literatura israeliană. Cât e de puternică / de importantă această prezență – a scriitorilor evrei în cultura română?

Istoric vorbind, evreii au o prezență semnificativă în cultura română, începând cu secolul al XIX-lea. Mă bucur că întrebarea extinde domeniul, de la literatură la cultură, căci și în cartea mea am scris nu numai despre scriitorii propriu-ziși, ci și despre oameni de cultură scrisă în sensul larg al termenului: ebraiști, traducători, memorialiști, gazetari...Nu e locul să facem aici o istorie a intelectualității evreiești din România, dar, pe scurt, secolul al XIX-lea a fost al marilor lingviști, istorici, folcloriști și oameni de știință (H. Tiktin, Moses Gaster, Lazăr Șăineanu, Moses Schwartzfeld, David Emanuel), cu numai câțiva scriitori de prim-plan (Cilibi Moise, Ronetti-Roman, C. Dobrogeanu-Gherea), pentru ca secolul XX să aparțină acestora din urmă, cel puțin ca vizibilitate socială (F. Aderca, I. Peltz, B. Fundoianu, avangarda, până la contemporanii noștri: Radu Cosașu, Florin Mugur, Ov. S. Crohmălniceanu, Lucian Raicu ș.a.).Ca o concluzie sumară, aș spune că evreii au adus, în cultura română (și nu numai în cultură) o contribuție mult mai însemnată decât ponderea lor demografică. Modernismul nostru literar, în ambele sale laturi (modernismul lovinescian, respectiv, avangarda), nu poate fi înțeles dacă facem abstracție de prezența scriitorilor evrei și de deschiderea lor universală. La fel, importanta operă de traducere a literaturii universale nu ar fi ajuns la nivelul actual, dacă nu ar fi beneficiat de munca și talentul unor devotați traducători evrei.

M-am străduit în cartea mea, fără să epuizez problemele, să subliniez fiecare dintre aspectele acestei prezențe evreiești în cultura noastră.

De ce NU trebuie să fim atenți la originea etnică a unui scriitor? Oricare ar fi ea, oricare ar fi acesta... În primul rând, cred că ar trebui să ignorăm cu totul, în principiu, originea etnică a unui scriitor, din cauză că pe ea au pus accentul totalitarismele. Atât nazismul, cât și comunismul au avut prostul obicei de a-i căuta pe oameni în genealogia lor, nazismul construindu-și pe rasism însăși perspectiva asupra lumii. Odată cu totalitarismele, trebuie să aruncăm la coș și judecata etnică asupra artei.Dar mai este un motiv pentru care mie, personal, îmi repugnă apelul la originea etnică. România, am mai spus-o cu alte ocazii, este o creație a scriitorilor ei, înainte de a fi a politicienilor. Însuși numele țării a apărut mai întâi în operele și în gazetele pașoptiste cu mult înainte de a apărea pe harta politică a lumii (cotidianul România a apărut în 1836!). De aceea, nu există, poate, contribuție culturală mai “patriotică” decât participarea la acest spectacol al limbii și al inteligenței românești, care este literatura noastră. Când o etnie – oricare – contribuie la dezvoltarea literaturii noastre, a încerca să îi respingi sau să îi minimalizezi contribuția, pe temeiul fals al “alterității” ei (așa cum au făcut ideologii de dreapta, între cele două războaie mondiale), este o ingratitudine scandaloasă și o nedreptate strigătoare la cer. Când am alcătuit Scriitori evrei în cultura română, am făcut-o, încă din titlu, pe un criteriu incluziv, subliniind tocmai organicitatea prezenței lor în literatura română. Am făcut-o și ca o demonstrație a dimensiunilor apreciabile – istoric și valoric – ale acestei prezențe în literatura noastră, dimensiuni de care nu suntem întotdeauna conștienți, din păcate.

Pentru ceea ce numim “scriitori evrei în cultura română”, care apreciezi că sunt „purtătorii de drapel” cei mai importanți? Evreii au dat scriitori importanți în toate genurile, după cum se poate vedea cu ușurință și în cartea mea, în care parcurg epoca de după Marea Unire. Avem mari poeți, ca B. Fundoianu, prozatori de anvergură, ca I. Peltz sau F. Aderca, dramaturgi puternici, ca Ronetti-Roman, mari critici și istorici literari, de la C. Dobrogeanu-Gherea la Paul Cornea, și mari traducători (prea numeroși pentru a-i enumera

Nr. 13, 05 Noiembrie 2020

pagina 12

Cărţi noi

Ceea ce este încă “și mai special” la evreii noștri este că prezența lor culturală continuă să fie semnificativă și astăzi, în pofida diminuării dramatice a comunităților evreiești din România, din cauza Holocaustului și a comunismului. De asemenea, deși evreii români au reușit la vârf în Israel, în toate domeniile (cu excepția politicii), încă există acolo o activitate literară și publicistică în limba română demnă de a fi menționată.

Am putea spune că zona israeliană a Diasporei românești e, pentru lumea scriitoricească, cea mai puternică, cel mai bine reprezentată din tot ce e în această privință în spațiile de dinafara României?

Eu am spus asta, în cartea mea, spre supărarea, probabil, a colegilor români aflați în țările occidentale, ca să nu mai vorbim de cei din Basarabia și Bucovina de Nord. Argumentul meu nu este de ordin sentimental, ci istoric și valoric. Dacă încercăm să reconstituim succint istoria culturii în limba română creată în Israel, mai ales după proclamarea independenței (1948), am constata uimiți că, la peste două mii de kilometri distanță de țară, s-a scris românește neîntrerupt, într-un mod instituționalizat – prin existența unor asociații, edituri, publicații, inclusiv publicații culturale – și păstrând o legătură măcar virtuală cu literatura din țară. Iar această literatură română “în mic”, cu poeții, prozatorii, criticii și istoricii ei literari, a funcționat, până în 1989, împotriva regimului comunist, care interzicea orice legături cu scriitorii români din Israel, care, din momentul în care părăseau țara, deveneau automat scriitori interziși. E de-a dreptul miraculos că literatura română din Israel a evoluat sincron cu cea din țară, atât la nivelul limbajului, cât și la cel al temelor și structurilor. Astfel încât, după 1989, reintegrarea s-a produs firesc. Această sincronizare cu literatura din țară, cu literaturile occidentale, în general, mă face să prețuiesc mai mult literatura română scrisă în Israel, decât pe cea scrisă în Basarabia și în Bucovina de Nord.

Care o avea, poate, merite “patriotice”, dar este, cu puține excepții (din generațiile mai noi), defazată și destul de îndepărtată de modelele culturale românești și europene. Nu este o acuzație, Doamne ferește!, ci o constatare rece, de

istoric literar. Ce (ne) lipsește, fundamental, pentru a face – așa cum se cuvine – o istorie a evreității literare românești?

Două elemente ne lipsesc, cred eu: buna-credință și informarea. Cultura noastră a dat dovadă, în anumite epoci istorice, de o vizibilă ingratitudine față de contribuția cărturarilor de etnie evreiască. Antisemitismul, fie el de secol XIX sau XX, fie că a fost practicat de minori resentimentari, ca I. Al. Brătescu-Voinești, ori de mari figuri, ca Nicolae Iorga, a jucat un rol nefast nu doar în viața publică a statului român (culminând cu Holocaustul). A produs efecte grave și în cultură, atât înainte de Primul Război Mondial (când evreilor li s-a refuzat emanciparea), cât și după. O parte însemnată din reacția împotriva modernismului a inclus explicit refuzul de a-i accepta pe scriitorii evrei. Comuniștii au dat, la rândul lor, o notă aparte antisemitismului, practicându-l chiar în timp ce proclamau „rezolvarea deplină a problemei naționalităților” (ca să ne reamintim limbajul lor). Dacă despre scriitorii români din exil, în primul rând cei notorii pe plan mondial, a început să se mai vorbească, la un moment dat, peste cei din Israel, deși parte integrantă a literaturii române – în care lăsaseră, unii dintre ei, opere însemnate (un Alexandru Sever, un Virgil Duda, un Leon Volovici, ca să-i citez numai pe cei care-mi vin în minte rapid) –, regimul ceaușist a așternut o tăcere de mormânt.

Această tăcere a accentuat lipsa de informare.

Nu mai știm, practic, mare lucru despre ce s-a întâmplat în scrisul românesc din Israel între 1948 și 1989. Și când spun asta, mă refer la principalele instrumente de cercetare: Dicționarul general al literaturii române, Dicționarul scriitorilor români al lui Mircea Zaciu, Marian Papahagi și Aurel Sasu sau chiar splendida Enciclopedie a exilului literar românesc, de regretatul Florin Manolescu. Toate au lacune serioase la acest capitol.

Din punctul tău de vedere, care sunt – privind prin „lentila” reevaluării – marile “linii de business” pentru acest decupaj – scriitorii evrei în cultura română? Există, în opinia mea, două asemenea direcții, eu prefer să le spun de cercetare. Prima este legată de reevaluarea contribuției istorice a creatorilor evrei din cultura română, în special din cea scrisă (căci în privinţa

Nr. 13, 05 Noiembrie 2020

pagina 13

Opinii

artelor plastice sau a muzicii situația e ceva mai bună). Această reevaluare ar trebui să includă: a) revizitarea unor momente, teme și personalități uitate; dar mai ales b) scuturarea “prafului” așternut asupra lor de interpretările tendențioase ale celor două totalitarisme, dintre care cel comunist, prin durata sa și prin instrumentele efective de instrumentalizare ideologică a trecutului, a lăsat urme adânci.

Cea de-a doua vizează recuperarea – dacă se poate, chiar prin inițiative cum a fost readucerea acasă a arhivei postului de radio Europa liberă – a istoriei scrisului literar și gazetăresc în limba română din Israel. Care are avantajul că încă este păstrat de memoria orală a câtorva personalități care l-au animat încă din anii 1950 sau a urmașilor lor direcți și, de asemenea, este stocat profesionist în bibliotecile din Israel. Un asemenea proiect ar trebui să facă obiectul activității unui institut, bunăoară Institutul “G. Călinescu” al Academiei Române, dar acesta se ocupă exclusiv de proiectele lui Eugen Simion... Și, legat de întrebarea anterioară: pentru același orizont tematic, pentru ce perioade și, eventuali, pentru care anume scriitori e încă de făcut (multă) dreptate?

Merită să ne întoarcem la câteva momente în care cărturarii evrei au contat în istoria culturii române: momentul pașoptist (care, de regulă, este trecut cu vederea), epoca lui Carol I (în care, în pofida refuzului emancipării, un Moses Gaster sau un Moses Schwartzfeld au dat opere fundamentale pentru disciplinele identitare, de la lingvistică și istorie, la folcloristică), perioada interbelică (din care doar avangarda se bucură acum de un interes renăscut, fiind adesea omisă prezența evreiască în modernismul lovinescian).

Există, desigur, și scriitori care ar merita o relectură și, mai ales, reeditarea în ediții de ținută filologică și, pe cât posibil, complete. I. Peltz sau F. Aderca ar merita să se numere printre aparițiile colecției “Opere fundamentale” a Academiei Române, iar câțiva scriitori contemporani mai puțin cunoscuți, ca I. Schechter (un mare umorist), de pildă, ar trebui, pur și simplu, readuși acasă.

Emanuel Pope “Mânați de val, locuind sub același soare” Zilele acestea mă gândem la George Orwell și la lista acestuia în care își nota zilnic cu deplin zel numele diferitelor personalități pe care le bănuia atunci, imediat după încetarea celui de-al doilea război mondial, ca având vederi și afinițăți comuniste. Plecând de la așa ceva îmi imaginam azi o listă asemănătoare cu numele celor ce s-au înregimentat extrem de ușor în ultimii 30 de ani acestui nou val acum ajuns un adevărat tsunami ori zeu peste viața tuturor. Dar e lesne de înțeles că mai ușor ar fi ca ea să conțină excepțiile, altfel în loc de o listă am obține aproape un inventar al populației globului. Despre ce este vorba? și aici vine încercarea cea adevărată: aceea de-a numi fenomenul, nume ce desigur ar trebui să pornească de la esența acestuia. Esența și ea greu de prins în câteva vorbe, masa acestui proces dovedindu-se schimbătoare, fluidă, acumulând tematici noi, alte și alte ținte de atins. Și totul sub stindardul cel mai onorabil al omenirii: o lume mai bună, corect așezată, transparentă, deschisă, diversă. Numai că această lume mai bună, modelată sub presiunea noului val a devenit în fapt o lume din ce în ce mai mică, o lume riguroasă în care fiecare este nevoit continuu să se autocorecteze și cenzureze ca-ntr-o vreme a Inchiziției, să se updateze din mers, rapid și fară ca în realitate să mai poată cerceta în colțul ferit al conștiinței sale toate aceste provocări. Pentru un timp acest tumult s-a numit “political correctness”, apoi fenomenul dovedindu-se apetisant dar și flâmând, hrănit de atâtea și atâtea voci neauzite, s-a extins versatil atingând fiecare demeniu de activitate umană în căutarea binecuvântată a unui grup sau persoană defavorizată ajutat e drept și de maladia rețelor sociale în care toată lumea cântă pe un singur ton. Așa se face că astăzi am ajuns să nu mai putem numi niciun d-zeu în orele de religie sau de seminar universitar și pe carcasele autobuzelor din capitalele Europei să vedem numai reclame

-VA URMA-

Nr. 13, 05 Noiembrie 2020

pagina 14

Mari scriitori români

afișând în conținutul lor musai și chipul unui cetățean asiatic alături de cel al unui băștinaș european. Cafeaua nu mai este nici ea albă și nici neagră și nici măcar “americană”, sudcoreeeni își mai vorbesc doar dacă nu consumă carne de câine (foarte bine, aici!), iar în ultimul film despre Robin Hood- personaj fascinant și care a existat fizic pe pământ- putem admira în rolul Micuțului John pe Jamie Fox, întruchipând în peliculă un arab ce-și dorește sfârșitul cruciadelor. Tot așa am ajuns așa să vedem la TV prezentatoare în competiție cu diagonala ultimelor succese tehnologice în materie de ecrane de televizoare. Nimeni nu mai fumează acum nici pe lună, darămite în filme. În fapt nimeni nu mai face nimic nicăieri, nimic considerat de trendul zilei ca fiind “greșit”, ci luând parcă forma covidului fiecare doar îl îmbolnăvește pe cel de alături cu maxima ipocrizie ori/și servilitate.

Am ajuns să asistăm la demolarea unor statui din spațiul public sub presiunea ”black lives matter”, nicio problemă putem spune pentru că există rasism sub fiecare prag tot așa cum există și antisemitism, apoi multe dintre nume nu meritau oricum o statuie fiind prin vremuri “purtătoare de sânge”; am ajuns apoi la “Alexa mai pune un cântecel”, iarăși zic, nicio problemă, nu avem ce ascunde Amazonului, cum și pe Google îl putem lăsa liniștiți să ne citească corespondența și să știe câți pași facem zilnic , dar când acceptăm toate astea fără să comentăm deloc și fără să ne întrebăm o clipă despre cum va arăta viitorul copiilor noștri... ceva parcă nu mi se pare ok și vorba subconștientului meu: mă tem de dictatură, frate! Și când spun “dictatură”, dictatura uniformizării îmi este suficientă cât să mă facă să urlu de frică! Încă un rând ca să fiu bine înțeles: dacă m-am născut unde m-am născut și fața mea are pigmentul pe care îl are asta nu mă obligă la 50 de ani să merg șchiop pe stradă ca să mă bucur de vreun drept și nici nu-mi trebuie o bâtă deasupra capului ca să respect drepturile oricărui om de lângă mine când iubirea și bunul simț comun sunt suficiente.

Ion Ghica – Din vremea lui Caragea Partea a II-a Biruri și Jafuri Caragea se urcase în trăsură, zicând că merge să se primble la Băneasa, dar acolo îl așteptau trăsurile înhămate cari l-au dus la Brașov, chiar în ziua când sosea în București capugiul ce venea să-i taie capul, fiindcă șezuse pe scaunul domniei șase ani în loc de trei, precum se legase către sultanul.

Venit domn pe puțini ani, Caragea căuta să adune cât mai curând o avere cu care să poată trăi măreț în străinătate. Prin urmare, el a lăsat un mare nume în felul jafurilor. Se zicea în țară până mai deunăzi că se fură ca în vremea lui Caragea. În domnia lui, toate slujbele și caftanele se dau pe parale. El a suit birurile într-un mod nepomenit, de la 1 500 000 lei (115385 galbeni) la suma de 3 700 000 lei (248 848 galbeni), afară de ocne și de vămi, pe cari le vindea cu preț de zece ori mai mare decât înainte, lăsând pe taxidari să rupă cât puteau; apoi pecetluituri, mazilii, neamuri și câte și mai câte! …

Când i se părea că punga nu se umplea destul de repede, avea și alte coarde la arc. Scotea pe aga în târg cu cântarul și cu falanga; acesta prindea cu ocaua mică pe vreun brutar, pe vreun cârciumar, pe vreun măcelar, îi trântea câte o sută de nuiele la tălpi sau îl țintuia de ureche în mijlocul pieței. Vodă era sigur că isnaful avea să alerge de la unul la altul ca să facă curama, iar pedeapsa înceta îndată ce starostele venea la curte cu un porcoi de mahmudele. Un alt șurup ce găsise fântânii de aur era porunca strașnică din vreme în vreme ca toți negustorii să se răfuiască între dânșii, ca să nu fie datori unii altora. Pe atunci se lua zeciuială de la împlinirile de bani. Bieții oameni, speriați de ruina ce ar fi urmat unei asemenea răfuieli pripite, se adunau, făceau cislă, și astfel mai dobândeau o amânare, căci suma cislei curgea în punga domnească.

Caragea avea multă imaginație în asemenea materie, dar și găsise câțiva oameni zdraveni

Nr. 13, 05 Noiembrie 2020

pagina 15

Mari scriitori români

cari îl ajutau la desăvârșirea tertipurilor lui.

Vorba mergea în țară că: Belu belește, Golescu golește Manu jupuiește!

După șase ani de domnie, el a dus cu dânsul la Pisa o avere de milioane, cu care a trăit în belșug și a ajutat Eteria și revoluția grecească. Era violent și înfiorător! Un poet lingușitor îi adresă o odă în care îl făcea să zică în limba grecească: Am sabie și buzdugan Te omor ca pe un porc Un boier, pe care-l dojenea pentru niște hoții, din care nu-i dăduse o parte îndestulătoare, îi răspunse: fur, furi, fură..iar Caragea, în loc de a-l pedepsi pentru atâta îndrăzneală, l-a îmbrăcat în caftan de boier cu barbă.

Acest domn însă era neîmpăcat cu boierii cari, nevoind a fi instrumentele hrăpirii lui, ai făceau vreo împotrivire sau chiar vreo simplă observație. Astfel, pe banul Constantin Filipescu l-a ținut doi ani la moșie, la Bucov, cu pază de arnăuți; pe banul Grigorie Ghica l-a ținut doi ani închis în casă, oprit de a vedea față de om; pe vornicul Constantin Bălăceanu, de care se temea fiindcă acesta avea relațiuni de familie la Viena, l-a trimis surghiun la Castoria.

FEMEILE Lui Caragea îi plăceau femeile. Într-această privință, purtarea lui și a fiului său, beizadea Costachi, era un scandal de toate zilele. Când punea ochiul pe câte o nevastă, trimetea pe bărbatul ei într-o slujbă depărtată, la trebuință îl și surghiunea, și atunci lua cu dânsul câțiva arnăuți și se introducea la femeia pacientului cu voie, fără voie.

Beizadea Costachi, tânăr frumos, nu avea altă ocupație decât a căta să scoată din fire pe cucoanele cele tinere și plăcute. El se înhăitase cu câțiva feciori de boieri și băteau mahalalele ziua și noaptea. Odată, fiind urmărit de bărbatul uneia din conchistele sale, cu care se primbla în trăsură, și văzându-se strimtorat de aproape, scoate pistolul și trage să împuște pe soțul trădat; glonțul însă nimerește în unul din caii lui, calul cade din ham și beizadeaua scapă cu chica topor.

A doua zi femeia adulteră era izgonită de sub

streașina conjugală și lăutarii improvizară cântecul: C… ai fost, c… să fii, La mine să nu mai vii!

Pe vremea aceea nu era lucru lesne de a fi galant și nu fiecine îndrăznea a face curte. Când un tânăr punea gând rău pe o fată, el putea să dea cu ochii de tatăl sau de fratele ei, și atunci, nici una, nici două, popa îi și cânta Isaiia dănțuiește, și căsătoria, deși silită, era valabilă.

Dacă bietul tânăr avea a face cu o muiere măritată, treaba devenea mai serioasă, pentru că răsplata depindea mult de brasla la care aparținea bărbatul ultragiat. Măcelarii luaseră obiceiul să umfle pe galanți cu țeava, ca pe berbeci, și-i trimitea acasă în căruță. Croitorii se serveau de foarfecile cele mari de teșghea. Un băcan ce găsise pe un cuconaș sub scară, la nevasta lui, după ce l-a despuiat în pielea goală, l-a uns cu cătran din creștet până în tălpi, i-a pus o pereche de coarne pe cap, l-a legat răstignit de mâni pe un drug, i-a legat un căluș în gură și l-a luat în șfichiul biciului pe pod, de fugea lumea de dânsul ca de Ucigă-l toaca, încât nici chiar slugile lui nu au voit să-l primească în casă. A doua zi l-a găsit vizitiul ascuns în ieslele din grajd. Pe un alt cuconaș bărbatul l-a uns cu miere pe piele și l-a lăsat o zi întreagă prada muștelor și viespelor.

Unde se pomenea trotuar sau bulevard pe acel timp! … Femeile erau încunjurate de toate precauțiunile profilactice; ferestrele aveau zăbrele ca pușcăriile; porțile se deschideau greu, căci erau înarmate cu broaște tari; iar când o nevastă se ducea la o rudă, la o prietenă sau la baie, ea era întovărășită de două-trei jupânese bătrâne și credincioase. Fetele erau ținute și mai aspru; de-abia aveau voie să iasă în grădină, și grădina era încunjurată cu zid nalt sau cu uluci de scânduri de stejar. Nici măcar pețitorii nu le vedeau până nu se isprăvea vorba de căsătorie, încât ginerele nu era totdeauna sigur că a văzut bine fața logodnicei sale.

O fată de boier mare, întoarsă dintr-un clauster de la Viena, unde fusese crescută și unde dobândise un talent muzical extraordinar pe clavir, a adus cu dânsa în casa bărbatu-său prețiosul instrument. Într-o seară, boierul, zărind câțiva inși cari se pitulaseră lângă uluci

Nr. 13, 05 Noiembrie 2020

pagina 16

Mari scriitori români

ca să asculte frumoasele melodii ale junei diletante, s-a zbârlit de gelozie, și când a doua zi tânăra femeie s-a trezit, nenorocita! … a găsit clavirul spart cu toporul în mii de bucăți. Mâhnirea ei a fost atât de mare, încât peste câteva săptămâni o duse la groapă. Ea lăsase cu limbă de moarte să-i facă coștiugul din scândurile clavirului, dar popa s-a împotrivit, zicând că fusese vasul Necuratului.

ARTELE Arta era lucru necunoscut. În tot Bucureștiu nu se aflau decât un singur piano și o harpă.

Muzica aparținea lăutarilor și cântăreților de la biserică. Persoană cu inspirații artistice erau numai domnița Ralu, fata cea mai mică a lui Caragea, natură aleasă, posedând gustul frumosului în cel mai mare grad, admirătoare a muzicei lui Mozart și a lui Beethoven, hrănită cu scrierile lui Schiller și Goethe. Ea găsise în câțiva tineri greci, rude și amici din școala grecească de la Măgureanu, studenți admiratori ai tragediilor lui Euripide și Sofocle, un element pentru a pune în scenă câteva piese de teatru. Cu nițică pânză croită și cu hârtie poleită, domnița organizase în apartamentele sale o mică scenă pe care se juca în limba elenă Oreste, Moartea fiilor lui Brutus și câteva idile ca Dafnis și Chloe.

Mai târziu a zidit un teatru la ‘Cișmeaua roșie’, în colțul stradei Victoriei și a Fântânei, pe locul unde se vede astăzi un felinar ascuns după o perdea de fier; un teatru în toată forma, cu parter, cu stale, cu scenă și cu mai multe rânduri de loje. Ruinele acelui edificiu, ars la 1825, se mai vedeau până la 1840, când s-au mistuit în zidurile lui Ioan Carătașul.

Domnița Ralu visa ridicarea teatrului grecesc.

Pentru acest scop ea a trămis pe Aristia la Paris, ca să studieze pe vestitul Talma. Ea a și adus de la Viena o trupă de artiști nemți cari reprezentau opere și drame. Din acea trupă făcea parte vestita Dilly, cântăreață și tragediană de un mare merit, ce venise la București numai pentru o iarnă. Iar îndrăgindu-se de unul dintre tinerii noștri boieri, a rămas în capitala noastră până când a murit, dând naștere unuia din bătrânii noștri generali.

Avântul dat de domnița Ralu artei dramatice a încetat cu fuga lui Caragea, dar mai în urmă a găsit o slabă imitătoare în Smaranda Ghica din Gorgan, în casa căreia, după zaveră, Aristia intrase ca institutor de copii. Acolo Iancu Văcărescu a căutat să puie limba românească pe scenă; a încercat să joace pe Britanicus și pe Zgârcitul lui Moliere, dar surghiunele, războiul, muscalii și câte și mai câte calamități au amânat lucrul până în 1833, când Câmpineanu a înființat Societatea filarmonică.

Tulburările de pemprejurul țării, precum răscularea lui Caragheorghe și a lui Pasvantoglu, incursiunile cărjaliilor, Eteria grecească și revoluția de la 1821 făcuseră să zbârnăie în tinerii români coarda vitejiei. Lor începu să le placă armele, vânătoarea și călăria; feciorii de boieri luară un fel de aer de cabadai, termen adoptat de dânșii și care avea semnificarea de voinici.

Dueluri și Viața boemă În timpul lui Grigorie-vodă Ghica, pe la 1823-1824, cuconașii nu lăsau să le scape nici un prilej de a se îmbrăca cu poturi, cu mintean și cu cepchen; a se lega la cap cu tarabolus și a-și încărca sileahul de la brâu cu pistoale și cu iatagan, precum și a-și atârna pala de gât. Pentru cel mai mic lucru ei se serveau cu armele, încât, din pacinici ce erau mai înainte, deveniseră arțăgași și tulburători. Între toți se deosebeau mai cu seamă Iancu, feciorul lui beizadea Costachi Caragea și al Raliței Moruzoaiei, frații Bărcănești, Bărbucică, nepot de fată al banului Barbu Văcărescu și câțiva alții cari se țineau de ștrengării și ajunseseră a fi spaima mahalalelor. Ei petreceau ziua în Cișmegiu cu lăutari pe iarbă verde și, cum răsărea luna, plecau cu ghitare și cu flaute la serenade pe sub ferestrele fetelor și a nevestelor frumoase. Până-n ziuă vuiau mahalalele de cântece, de gâlcevi, de bătăi și de lătrări de câni. Într-o noapte tânărul Palama, voind să gonească pe donjuanul Bărbucică Catargiu de la ferestrele logodnicei lui, s-a pomenit cu un cuțit în pântece. Nenorocitul, scăldat în sânge, a putut de-abia profera numele acelui care-l lovise; și muma lui, în desperare, a alergat la palat și a sculat pe vodă cu țipetele sale.

Nr. 13, 05 Noiembrie 2020

pagina 17

Mari scriitori români

Grigorie Ghica pornește pe baș-ciohodar Măciucă, care și aduce la curte pe Bărbucică, îl trântește la pământ și din porunca domnească îi trage o falangă, apoi îl trimite surghiun la mănăstire. De acolo bietul donjuan pățit a pornit la Paris cu gând să studieze pictura, artă pentru care credea că are o mare vocațiune.

Anarhia domnea în toate, și lesnirea de a da cu pistolul în oameni devenise la modă, astfel că ucisul fiind totdeauna presupus că s-ar fi împușcat la vânătoare, ucigașul rămânea nepedepsit. În una din petrecerile la care luau parte mai mulți tineri, pe când se întorceau în București, într-o căruță cu patru cai se găseau trei tineri: Iancu Caragea, Dimitrachi Bărcănescu și Iancu Crețulescu, poreclit Ursu mai târziu, pentru că o ursoaică îi dezmierdase obrazul cu labele ei. Cei doi dintâi, luându-se la ceartă, trag cu pistoalele unul într-altul, și căruța intră în curtea Moruzoaiei ducând pe fiul și pe nepotul ei înecați în sânge. Peste trei zile, două dricuri se urmau unul pe altul, ducând la locașul cel vecinic pe doi din tinerii cei mai eleganți și mai frumoși ai Bucureștilor.

Stranie epocă! … Numai venirea muscalilor la 1828 a pus capăt acestei vieți zvăpăiate a tinerilor cuconași, luându-i ca comisari (mehmendari) pe lângă generalii ruși, pentru înlesnirea aprovizionării oștirilor cu proviant și cu cară. La 1831 cei mai mulți au încins sabia, scriindu-se în miliția națională.

Poze de Familie- Lipa Nathanson

Text via Liviu Antonesei

Yossel Bergner

Liana Saxone

Aharon Ghiladi

Nr. 13, 05 Noiembrie 2020

pagina 18

Lumea Iudaică

Getto - morala şi comerţul evreiesc *

În Anglia în anul 1733, sir John Barnard, membru în parlamentul englez, a introdus, sprijinit de toate partidele, un decret prin care se considera ilegală “infama practică a speculaţiilor bursiere”. “Dicţionarul universal al comerţului”, 1757, îi condamnă pe “acei şarlatani pe care nu greşim dacă îi numim brokeri”. Speculaţiile erau “o jignire publică”, “scandaloase pentru întreaga naţiune”. Multe dintre aceste acuzaţii au fost comentate de evreul portughez Isaac de Pinto în “Tratat despre circulaţie şi credit”, 1771. În general, inovaţiile financiare introduse pentru prima oară de evrei în secolul al XVIII-lea şi care, la vremea respectivă, au stârnit multe critici au ajuns să fie acceptate în secolul al XlX-lea. în al doilea rând, evreii s-au aflat în avangardă şi când au accentuat importanţa pe care o avea activitatea vinderii unui produs. Şi în acest caz, opoziţia tradiţională şi-a spus cuvântul. De exemplu, cartea lui Daniel Defoe Complete English Tradesman (Totul despre negustorul englez) - ediţia a cincea, 1745 - condamna drept imorală decorarea sofisticată a vitrinelor. Presa comenta în legătură cu “recenta inovaţie” a reclamei (1751): “Oricât de ordinar şi de dezgustător era considerat, acum câţiva ani, de către oameni cu reputaţie în comerţ să atragă publicul prin reclame în ziare, în ziua de azi se pare că lumea gândeşte altfel: persoane cu mare credit în comerţ o apreciază ca fiind cea mai bună [...] metodă de a aduce la cunoştinţa întregului regat ceea ce au ei de oferit.”

O ordonanţă pariziană din 1761 interzicea comercianţilor “să fugă unii după alţii pentru a găsi clienţi” sau “să distribuie bilete prin care să atragă atenţia asupra mărfurilor lor”. Evreii se numărau printre cei mai buni în materie de prezentare, publicitate şi reclamă. În al treilea rând, ei ţinteau întotdeauna piaţa cea mai largă. Apreciau corect importanţa sistemului economic rentabil. Ca şi în cazul băncilor şi al împrumuturilor în Evul Mediu, erau dispuşi să obţină profituri mult mai mici în schimbul unei valori mai mari a afacerilor.

Prin urmare - şi aceasta a fost a patra contribuţie importantă a lor se străduiau din răsputeri să micşoreze cât mai mult preţurile. Erau mult mai dornici decât alţi comercianţi să confecţioneze un produs inferior calitativ şi mai ieftin, pe care să-l vândă pe o piaţă accesibilă tuturor. Nu erau singurii care făceau acest lucru. în “Discurs asupra comerţului” (1752), sir Josiah Child sublinia: “Dacă vrem să stăpânim comerţul mondial, trebuie să-i imităm pe olandezi, care fac cele mai proaste, dar şi cele mai bune produse, ca să putem satisface toate pieţele şi toate gusturile.” Talentul evreilor de a vinde mai ieftin a stârnit multe comentarii, furie şi acuzaţii de înşelăciune sau de comercializare de lucruri furate ori confiscate. În realitate, era un alt exemplu de raţionalizare.

Evreii erau pregătiţi să comercializeze rămăşiţe.

Găseau întrebuinţări oricăror deşeuri. Acceptau materii prime mai ieftine, ori înlocuitori şi produse sintetice. Vindeau bunuri inferioare celor săraci pentru că săracii numai aşa ceva îşi puteau permite.

Au continuat să rentabilizeze economia, deschizând magazine universale unde se vindea o mare varietate de produse sub acelaşi acoperiş. Lucru care i-a înfuriat pe comercianţii tradiţionali, specializaţi în vânzarea anumitor tipuri de produse, mai ales când evreii atrăgeau clientelă prin ceea ce în ziua de azi se numeşte “oferte speciale”. Mai presus de orice, evreii erau mult mai înclinaţi decât alţii implicaţi în activitatea de comerţ să accepte ideea că arbitrul suprem al comerţului era clientul; că afacerile prosperau atunci când erau deservite interesele clientului, şi nu cele ale breslei.

Clientul avea întotdeauna dreptate. Piaţa avea ultimul cuvânt. Aceste axiome nu au fost inventate neapărat de evrei sau urmate exclusiv de evrei;

Nr. 13, 05 Noiembrie 2020

pagina 19

Lumea Iudaică

dar evreii le aplicau mai iute decât alţii. în sfârşit, evreii erau extraordinar de pricepuţi în atragerea şi folosirea informaţiilor comerciale. Pe măsură ce piaţa a devenii factorul dominant în tot felul de afaceri comerciale şi s-a dezvoltat într-o serie întreagă de sisteme globale, ştirile au căpătat o importanță primordială. Poate că acesta a fost cel mai mare factor în succesul comercial şi financiar al evreilor. La vremea la care a avut loc revoluţia industrială, ei operau de aproape două milenii cu reţele comerciale familiale, întinse pe zone din ce în ce mai extinse.

Avuseseră întotdeauna pasiunea corespondenţei. Din Livorno, Praga, Viena, Frankfurt, Hamburg, Amsterdam, iar mai târziu din Bordeaux, Londra, New York şi Philadelphia - şi între toate aceste centre -, controlau sisteme informaţionale extrem de precise şi rapide, care le permiteau să reacţioneze prompt la evenimente.

Membrii unor familii precum Lopez sau Mendes din Bordeaux, Carcere din Hamburg, Sassoon din Bagdad, Pereira, D’Acosta, Conegliano şi Alhadib, care operau în filiale deschise într-o serie de oraşe, se numărau printre cei mai informaţi oameni din lume, cu mult înainte ca familia Rothschild să-şi întemeieze propria diasporă comercială.

Comerţul tradiţional, de tip medieval, tindea să sufere de aşa-numita “eroare fizică”, mărfurile şi articolele de larg consum având o valoare fixă şi absolută. În realitate, valoarea variază în funcţie de spaţiu şi timp: cu cât piaţa e mai mare, cu atât distanţele sunt mai lungi şi variaţiile sunt mai mari. Esenţa succesului în comerţ este de a oferi marfa potrivită la locul potrivit, în momentul potrivit. Aşa a fost întotdeauna. Dar în secolul al XVIII-lea acest lucru a căpătat o importanţă primordială, în condiţiile în care piaţa se extindea.

Scotea şi mai mult în evidenţă rolul deciziilor strategice în afaceri. Evident, deciziile reflectă calitatea informaţiilor. Şi în acest domeniu, reţelele evreieşti au ieşit învingătoare. Ţinând cont de toate acestea, se poate spune, prin urmare, că rolul jucat de evrei în crearea capitalismului modern a fost disproporţionat faţă de numărul lor. Procesul ar fi avut loc şi fără contribuţia lor. în unele regiuni, populaţia evreiască era slabă sau complet absentă. în primele faze ale Revoluţiei

Industriale din Anglia, participarea lor directă a fost extrem de redusă. în anumite domenii - în acumularea marelui capital - s-au dovedit de neîntrecut. în general, evreii au adus în sistemul economic al secolului al XVIII-lea un puternic spirit de raţionalizare, credinţa că modurile existente de a acţiona nu erau niciodată suficient de bune şi că întotdeauna se puteau găsi căi mai bune, mai uşoare, mai ieftine şi mai rapide.

Comerţul practicat de evrei nu ascundea nici un mister; nimic necinstit în el; doar raţiune. Procesul de raţionalizare s-a făcut simţit şi în cadrul societăţii iudaice, deşi la început cu oarecare timiditate şi teamă. În mod paradoxal, ghetoul a fost locul de naştere atât al inovaţiei mercantile, cât şi al conservatorismului religios. La începutul perioadei moderne, evreii erau ciudat de dualişti.

Adeseori vedeau lumea din afară cu ochi mai limpezi decât se vedeau pe sine; când se întorceau în interior, la ei înşişi, ochii li se înceţoşau, viziunea lor se opaciza. În secolul al Xll-lea, Maimonide făcuse eforturi să pună de acord iudaismul cu bunul-simţ firesc. Efortul acesta a dispărut cu totul în secolul al XIV-lea. Ghetoul a întărit autoritatea tradiţională. A descurajat speculaţiile. A înăsprit şi mai mult efectele pe care le avea dezaprobarea din partea comunităţii; niciun evreu nu putea să părăsească ghetoul fără să-şi sacrifice complet credinţa. Desigur, a rămas viu spiritul raţionalizator, deoarece acesta era parte integrantă din iudaism şi din metoda halachică. Chiar şi în ghetou, iudaismul a rămas o societate condusă de oameni învăţaţi. Acolo unde există erudiţi, vor izbucni controverse şi vor circula idei.

*P. Johnson – O istorie a evreilor & AG

Nr. 13, 05 Noiembrie 2020

pagina 20

Jurnal critic

ION CARAMITRU - File dintr-un jurnal absolut necesar * Foamea de poezie Am apetit pentru asta de când eram copil.

Din familie, tot familie de intelectuali. Un frate al mamei era profesor de română. El m-a învățat să scriu și să citesc înainte să merg la școală. Tot el, în timpul liceului mi-a dat să citesc cărți care erau interzise și el le avea în bibliotecă, asta m-a ajutat foarte mult. Mama era îndrăgostită de poezie, de la ea știu primele versuri. Apoi intrând în școala de teatru, poezia a devenit un element de studiu și nu mi-a fost greu să înțeleg că cea mai bogată limbă maternă se găsește în poezie. E o formă a literaturii despre care putem spune că ocupă cel mai mic spațiu tipografic în pagină, dar cele mai profunde și specifice semnificații.

Căutarea semnificațiilor poeziei înseamnă un studiu aplicat asupra valorii cuvântului.

Cuvântul, limba, sunt instrumente de cunoaștere. Limba este un organism viu. Ea se îmbogățește și mai și renunță la anumite fixuri care nu-i mai sunt proprii. În aceeași măsură are ambiguitatea ei. În teatru, ambiguitatea sensurilor poate fi folosită pentru a transmite un mesaj subliminal, un mesaj ascuns. Un exemplu: în dosarul meu de securitate, pe care l-am putut citit, este un raport al cuiva care se pricepe, sau se pricepea, că nu știu cine era... că era semnat cu pseudonim care, în două-trei pagini scrise mărunt, demonstrează modul dușmănos în care eu recit Glossă a lui Eminescu și explică stofă cu strofă care erau șmecheriile mele, cum zicea el, în a scoate din poezie altceva decât ceea ce Eminescu a vrut să spună. Și ajungem la apogeu și spune “Când ajunge la versurile Nu te prinde lor tovarăș/ Ce e val, ca valul trece spunea subiectul”, eu fiind subiectul sau individul, spune “înainte de cuvântul tovarăș, face o pauză lungă și semnificativă ca să-şi pregătească efectul versului următor, Ce e val, ca valul trece”... iar eu asta și făceam. Nu schimbam vorbele.

Era suficientă o mică pauză sau un accent pus undeva și lumea înțelegea imediat despre ce este vorba.

Cele mai multe dintre recitalurile mele, 99%, au fost pe texte clasice, în special Eminescu, fără să schimb nimic, iar când am folosit poezia modernă am folosit poezia lui Nichita Stănescu sau a lui Sorescu de cele mai multe ori, poezii aparent nedușmănoase, dar care deveneau semnificativ dușmănoase, dacă ăsta e cuvântul, folosind ce a scris ăla acolo. Adică mai bine zis scrise într-un soi de rezistență.... pentru că erau interzise foarte multe lucruri legate de cultură. Noi în liceu nu am învățat Ion Barbu, nu am învățat din Eminescu decât Împărat și proletar, Scrisoarea a III-a și ceva poezii de dragoste. Marea lui poezie metafizică era interzisă mai mult sau mai puțin pentru că realismul socialist nu permitea subiectivismul de tip german schopenhauerian pe care Eminescu l-a adorat. Ori toate lucrurile astea când le aduceam în față, erau ca un efect a unei rezistențe la sistem.

Hamlet, pe urmă, a fost o piesă cu conotații, extraordinar de semnificativă în operă. În linii mari, Hamlet este o piesă despre un tânăr studios, cu studii înalte, la o înaltă universitate, este fiul regelui care a murit și care ar trebui să fie urmașul la tron, deci el este pregătit. E și tânăr, e și sportiv, inteligent, cultivat, ce vrei mai mult? Numai că, alături de el, se petrece o crimă, tatăl lui este ucis de fratele său, care îi ia și mama de nevastă. Cuplul devine un cuplu dictatorial pe care îl aveam și noi în România. Orice cuplu dictatorial din orice piesă nu aveai cum să nu îl asemeni... sau piese, comedii, cum era Bolnavul închipuit de exemplu. Avea o bătaie, fără să faci niciun efort, către Ceaușescu, câtă vreme un tânăr se luptă împotriva nedreptății, crimei, lupta împotriva dictaturii, e pus în situația de a fi omorât și așa mai departe, ajunge să își pună problema ce să facă. Să trăiască ca să ducă mai departe nevoie țării sau să moară în neant?

Nr. 13, 05 Noiembrie 2020

pagina 21

Mărturii literare

Să se retragă din acțiunea de a fi sau a nu fi. Piesa dura 5 ore și un sfert, lumea venea buluc în frigul ăla nenorocit care era pe vremea aia în ’85, ’86, ’87, când erau iernile cele mai grele. Astea erau formele mele de rezistență. * Interviu cu Ion Caramitru- https://www.zilesinopti.ro/

care a primit următorul mesaj de amenințare:”dacă îl dai pe Pacepa (Orizonturi roșii), vei muri”, precum și a altor câtorva din conducerea postului de radio “Europa Liberă”, a inginerului Gh.Ursu, a lui Virgil Trofin, a lui Vasile Patilinet la la Ankara, ca să dăm numai câteva nume ale celor lichidaţi de organele de represiune.

Marele succes la public al lui Marin Preda nu putea să nu trezească sentimente de invidie și în rândul unora dintre confraţii săi, atât înainte cât şi

Marin Preda: Băiete, ăştia vor să mă termine! (fragment) * Prof. Ion Ionescu Bucovu Marin Preda avea în pregătire un alt roman în care intenționa să arate cum au fost lichidate valorile neamului nostru. În romanul “Cel mai iubit dintre pământeni” eroul principal pomenește la un moment dat despre “era ticăloșilor”. Notițele volumului al doilea din “Delirul”, împreună cu o valiză plină cu documente care se aflau în fişetul lui personal au dispărut imediat după moartea scriitorului. După unii investigatori ai acestui caz, Marin Preda devenise deosebit de incomod atât pentru ruși, care nu puteau uita înfrângerile suferite în fața armatei române conduse de Antonescu dincolo de Nistru, cât și pentru cuplul dictatorial din România, deoarece în acest volum el face o subtilă aluzie la pretenţiile soţiei dictatorului de a se afirma în viaţa politică a ţării.

De remarcat similitudinea morţii lui Marin Preda cu cea a actorului Amza Pelea care a spus într-unul din monologurile lui care ne descreţeau frunţile, în contextul unei întamplări din orașul Băileşti: “Leana lui Zăpăcitu din capul satului”. “Zăpăcitu” era porecla concetăţeanului său pe nume Galiceanu, dar această aluzie avea să o plătească cu viaţa deoarece a fost dat pe mâna lui “Radu”, adică iradiat, cum obişnuia dictatorul să ceară securității lichidarea adversarilor regimului, ai indezirabililor sau ai aşa zişilor trădători. Ne amintim de asasinarea fotbalistului Dan Coe, a lui Cornel Chiriac, a istoricului Vlad Georgescu

după evenimentele din decembrie ‘89. Detractorii lui au încercat să minimalizeze valoarea literară a operelor sale declarând că a fost un produs al regimului comunist şi faptul că a colaborat cu acest regim este impardonabil.

Să vedem însă cum s-a desfășurat “colaborarea” lui cu regimul comunist și care au fost relaţiile sale cu securitatea care primea note informative despre el chiar și de la bunii lui prieteni sau de la unii colegi de breaslă, care figurau cu nume conspirative de informatori în documentele securității. În Dosarul de Urmărire Informativă (DUI) a lui Marin Preda, Dosar care cuprindea 4 volume și era intitulat “Editorul” există o notă a securității datată 16 noiembrie 1972 în care se menționează că “Marin Preda este lucrat de organele noastre prin DUI pentru faptul că este cunoscut cu manifestări negative cu privire la politica partidului şi Statului nostru”.

După “Tezele din aprilie” prin care Nicolae Ceaușescu anunţa începutul aşa zisei “revoluții culturale” după model chinezesc, securitatea a început urmărirea tuturor plecărilor peste hotare ale scriitorilor, considerați potenţiali duşmani ai “revoluției culturale”.

Se cunoaște faptul că Marin Preda era în evidența securității încă din anul 1966. Toate deplasările și intâlnirile lui erau urmărite de o armată de agenți care îl supravegheau în permanență. În notele informative cu privire la

Nr. 13, 05 Noiembrie 2020

pagina 22

Mărturii literare

convingerile lui personale despre regimul de la putere, se menționa: “declarații dușmănoase la adresa orânduirii”, “refuzul lui de a colabora la organul CC al PCR Scânteia”, precum și unele afirmații cu privire la lipsa de libertate a presei în România. Într-una din aceste note se preciza că în anul 1965 Marin Preda fusese la Paris unde se întâlnise cu “transfugii faţă de care a criticat regimul comunist din România”. În luna ianuarie 1972 un alt informator al securității care semna “Artur”, scria că Marin Preda se întâlnise la Paris cu Monica Lovinescu și cu alţi colaboratori ai postului de radio “Europa Liberă”. În baza acestor note, cât și a unui referat al securităţîi în legătură cu “activitatea lui duşmănoasă”, convorbirile telefonice i-au fost interceptate prin montarea la domiciliu a unui dispozitiv de ascultare, iar la sediul Editurii “Cartea Românească” s-au făcut dese percheziții noaptea. Cât privește “colaborarea” lui cu regimul comunist, această se poate stabili cu ușurință citind declarația criticului literar Marin Mincu căruia nu i se publicau lucrările fiind acuzat că în scrierile lui este prea de “dreapta”.

Marin Preda, directorul Editurii l-a apărat însă punând la punct pe un denigrator al acestuia printr-o injurătură neaoşe, publicându-i apoi toate lucrările. Iată cum îl caracterizează Marin Mincu pe acest așa zis “produs al proletcultismului”: “Marin Preda era un om de o elevată nobleţe, comportându-se în orice împrejurare că un adevărat aristocrat; el avea răbdarea nobilă să-i asculte pe toţi cei care i se adresau și să le răspundă cu francheţe și naturaleţe. De asemeni el apreciază “onestitatea intelectuală a lui Preda și incapacitatea lui organică de a tolera minciuna și injustiția, de orice fel ar fi fost acestea.”

La rândul lui, Nicolae Breban declara că Marin Preda i-a publicat romanul “Îngerul de gips”, deşi era ostracizat în ţară întrucât participase peste hotare la manifestări anticomuniste.

Despre organele de represiune care ţineau ţara sub teroare, eroul romanului “Cel mai iubit dintre pământeni” folosește la adresa lor epitete precum “duri”, “cretini”, “primitiv” (un colonel de securitate), “demagog rudimentar”

(un general), “analfabet periculos” (un gardian pe care până la urmă l-a omorât de teamă de a nu fi el ucis de acesta) etc.

Puteau fi trecute cu vederea aceste păreri infamante ale lui Marin Preda la adresa băieților cu petliţe albastre la veston? Conjunctură le era extrem de favorabilă. Aveau acordul cabinetului 2, deoarece soţia dictatorului fusese vizată direct în aluzia referitoare la dorința ei de implicare în viața politică, precum şi sprijinul logistic al ruşilor care se simțiseră ofuscați la apariția volumului “Delirul”. Cu câteva zile înaintea morţîi lui, după cum declara fratele său, scriitorul a primit câteva ameninţări cu moartea și i-a mărturisit, “sunt un om terminat”, exact ca în cazul lui Vlad Georgescu. Şi băieţii s-au ţinut de cuvânt, exact ca în cazul lui Vlad Georgescu care a dat pe post “Orizonturile Roșii”, carte care a dezvăluit occidentului adevărata faţă a dictatorului român.

Pentru a demonstra că nu sunt primitivi, i-au vârât un cearșaf în gură, sau i-au pus o pernă pe față, “astupându-i orificiile respiratorii”, după cum reiese din raportul întocmit de IML. Cea mai autorizată părere asupra morţii lui Marin Preda rămâne însă cea a medicului Şerban Milcoveanu, care, bazându-se pe declaraţiile unor martori care l-au văzut pe Marin Preda imediat după moarte, este convins că a fost otrăvit cu cianură de potasiu, deoarece cadavrul lui nu avea culoarea lividă specifică tuturor cadavrelor, ci era de culoare “rubinie, de un roşu deschis”, culoare specifică celor morţi în urma inhalării cianurei. De aceeaşi părere este și fosta soţie a scriitorului, Elena Preda, care este convinsă că soţul ei a fost otrăvit. Și Aurora Cornu, prima lui soție, a declarat într-un interviu acordat la Paris Lucreţiei Bârlădeanu: “După ce am văzut fotografiile date de poliție cu cadavrul lui Marin nu poţi să nu te întrebi dacă nu este vorba de un asasinat… În cartea sa, “Cum a murit Marin Preda”, scriitorul C. Turturică, povesteşte cum şi-a petrecut ultima zi din viaţă. Am să recapitulez şi eu. Era pe 15 mai 1980, o zi splendidă de primăvară. Marin Preda jubila după succesul său cu “Cel mai iubit dintre pământeni”. În relaţii proaste cu soţia, de două săptămâni nu mai dormea acasă ci în camera lui de la

Nr. 13, 05 Noiembrie 2020

pagina 23

Mărturii literare

Mogoşoaia. Asaltat de admiratori de toate felurile, Preda se închidea adesea în biroul lui de director de la Editura Cartea Românească şi îşi petrecea timpul mai mult singur. În acea fatidică zi, Marin Preda trimite femeia de serviciu, pe coana Vetuţa, cum îi zicea el, să cumpere ceva băutură pentru a-l sărbători pe Sfântul Pangratie. Femeia vine cu o sticlă de rom cubanez, care atunci se găsea din belşug, i-o dă scriitorului, care se apucă să bea singur, fiind supărat rău, după o ceartă cu soţia sa. A băut o sticlă de rom şi una de whisky toată ziua.

Văzând că nu mai pleacă acasă, femeia de serviciu, noaptea târziu, dă telefon după un taxi să-l ducă la Mogoşoaia. Pe drum are o serie întreagă de peripeţii cu şoferul, fiind beat, pentru care nu mai insist. Şoferul îl urcă scările la Mogoşoaia şi-l dă în primire unor cheflii scriitori care serbau o zi de naştere. Câţiva din ei, văzând în ce hal este, se duc şi-l culcă în camera lui.

Peste noapte, Marin Preda se scoală şi se întoarce la cheflii să le ceară un pahar cu apă, motivând că i s-a uscat gura. O fată, pictoriţă tânără, glumind, îi întinde două pahare, unul cu apă, altul cu votcă, rugându-l să aleagă.

Preda bea paharul cu votcă (nu se ştie dacă a mai băut şi apă) şi se întoarce în cameră. A două zi, pe la ora opt, trebuia să plece în Vrancea la o şezătoare literară. Prietenii cu care trebuia să meargă, văzând că nu mai apare, se duc la cameră să-l ia. Dar îl găsesc mort, trântit cu faţa în jos, cu o mână atârnându-i pe marginea patului.

Diagnosticul pus de doctori a fost moarte prin înecare cu sputa lui, provenită în somn. De aici încep speculaţiile. Pictoriţa cu pricina a dispărut ca prin minune şi nimeni nu a putut să mai ia legătura cu ea. A fost cumva otrăvit Marin Preda? Medicii care i-au făcut autopsia, probabil tot oameni ai securităţii, nu au mai continuat cercetările, rămânând acest diagnostic. Cert este că eu am discutat cu membrii familiei, cu una din surori, care mi-a declarat că, după moarte, Marin Preda avea capul cu multe răni pe el, semn al unor lovituri. În ultimul timp Marin Preda căpătase o aureolă de mare scriitor; când se deplasa prin ţară se ţineau după el şiruri întregi de măşini cu

admiratori, mai ales după ultimul român, care răscolise toată intelectualitatea română. Profesorul Alexandru Piru, la care am avut lucrarea de licenţă, mi-a declarat că la citirea romanului “Cel mai iubit dintre pământeni”, a stat claustrat în casă două zile şi două nopţi, fără să mănânce, citindu-l pe nerăsuflate.

Nimeni nu mai scrisese ca el până atunci. În noaptea când romanul a fost pus în vânzare, în faţa librăriei Mihai Eminescu s-au strâns mii de oameni pentru a-l cumpăra. Se crede că a intrat în panică şi Ceauşeasca, întrebând ce se întâmplă în mijlocul Bucureştilor cu atâta lume strânsă.

Apoi Marin Preda avusese curajul să vorbească despre unele probleme insolubile ale societăţii socialiste. În convorbirile cu Florin Mugur, Marin Preda critică anumite aspecte negative ale societăţii socialiste, cum era agricultura care rămăsese pe spinarea militarilor şi elevilor. Şi nu numai atât. În cercuri intime el avea gura slobodă vorbind despre culisele ceauşiste. Era printre singurii scriitori care vizitase Franţa şi, împreună cu Eugen Simion, văzuse cum trăiesc capitaliştii.

La citirea romanului ,,Cel mai iubit dintre pământeni” am rămas cu un mare gol în suflet, cartea această mă răscolise atât de mult încât câteva zile îmi tăiase apetitul. Întrebări stranii îmi sunau în cap: ce-i omul pe pământ? încotro merge specia umană? ce-i dragostea, acest sentiment straniu care ne cucereşte pe toţi? ce-i femeia? ce-i răutatea? care-i sensul vieţii? ce este cu era asta a ticăloşilor şi cu bezmeticii despre care vorbea el? încotro merge specia umană? de ce universul operei lui este aşa de degradant? de ce personajele lui aleargă toate după un ideal labirintic, eșuând în lamentabil?

După moartea lui tragică mi-am răspuns la toate aceste întrebări. El s-a identificat cu eroii săi, părăsind scena vieţii că şi ei, expus derizoriului. El a văzut că nimeni altul dincolo de obiecte, stările confuze, ambiguitatea sufletească, crepusculul, vagul, preluate prin filiera simboliştilor. De la el am învăţat că dragostea nu-i eternă, biologicul din noi o destramă, că viaţa este cel mai mare mister al creaţiunii pe pământ, ea nu e frumoasă, dar trebuie s-o facem să fie frumoasă, că moartea este o sta-

Nr. 13, 05 Noiembrie 2020

pagina 24

Autobiografice

re naturală pe care numai omul o face înspăimântătoare…

Marin Preda a rămas una din marile conştiinţe ale secolului douăzeci, alături de Camus, Malraux, Sartre, Faulkner, Ionesco, Proust, Joyce. A fost o conştiinţă lucidă într-un timp când nimeni n-a avut tăria să ridice un deget asupra timpurilor, dând dovadă de un extraordinar curaj civic. Poate că şi de aici i s-a tras moartea… * Din: https://publicnewsfm.ro/2020

Dominic Diamant

CA SĂ SE ŞTIE Motto: Sine ira et studio Dacă nu sunt un personaj orwellian sau kafkian în mod cert sunt un personaj dostoievskian. Toată viaţa am fost un umilit şi obidit, din cauza obârşiei mele rurale ca fiu ţărani săraci şi a faptului că am rămas orfan de ambii părinţi la o vârstă fragedă.

Toată adolescenţa şi tinereţea mi le-am irosit prin internate şi cazărmi militare, în speranţa că voi izbuti să-mi depăşesc condiţia mizeră şi să mă realizez într-un fel sau altul. N-a fost să fie ! Destinul meu era dinainte pecetluit, graţie existenţei atotputernicei Securităţi atotprezente şi discreţionare într-un sistem criminal.

După ani întregi de coşmar prin noroaiele patriei ca simplu sclav pe moşia regimului, abia reuşisem să obţin o bursă la Facultatea de filologie din Bucureşti, de unde speram să-l prind pe Dumnezeu de picior şi să mă integrez în viaţa socială.

Dar, ţi-ai găsit ! Atotputernica Securita-te care veghea şi urmărea totul, a reuşit uluitoarea performanţă de a-mi găsi un motiv şi a-mi înscena un proces care a dus la exmatricularea şi privarea mea de libertate.

Aripile mi s-au frânt şi orice vis de a mă smulge din condiţia mea s-a spulberat. După un an şi două luni de detenţie politică într-o colonie am revenit în viaţa socială cu o frică în oase cum nu se poate descrie.

Cât am fost privat de libertate, am avut nefericitul prilej de a vedea şi înţelege de ce crime abominabile e capabilă Securitatea. În toţi anii 70 şi 80 ai secolului trecut, căsătorindu-mă, să nu mă mor la propriu,şi îndrăgostit iremediabil de poezie, am trimis versuri ca un nebun la mai toate publicaţiile literare din ţară. Răspunsurile lor, onorându-mă sau doar încurajându-mă la Poşta redacţiei, m-au motivat şi mai mult să-mi continui demersurile. Astfel că, la un moment dat, când cenaclul „Flacăra” al porcobardului Adrian Păunescu îl invitase în mod special pe poetul Geo Dumitrescu care păstorea secţia de poezie a revistei Luceafărul la rubrica „Index”, unde mă promova şi pe mine, pe o străduţă de lângă ASE,pare-mi-se Apolodor, mi-a fost dat să-l văd pe cel ce mă publica frecvent, după ce mă făcuse cu ou şi cu oţet vreme de vreun an, acuzându-mă de epigonism şi mediocritate. Poate că nici două minute n-a durat intervenţia mea, să mă prezint cine sunt, respectivul purtând discuţii cu câteva persoane.

Ce vreau eu să spun cu toată această lălăială ?

Doar puţintică răbdare! În timp ce eu, cu frica în oase, mi-am continuat existenţa de obidit aflat în exil interior, cheltuind în prostie pe scrisorile adresate revistelor din ţară,şi bucurându-mă până şi de cele mai parcimonioase răspunsuri, colegii mei de facultate care absolviseră se îndeletniceau cu profesiile lor în sistem, unii dintre ei reuşind să lucreze pe la diverse reviste şi chiar edituri, chiar dacă admitem că nu rezonau cu practicile regimului. În timp ce eu, umilit şi obidit, munceam ca sclav pe moşia regimului criminal,cu un salariu de mizerie, colegii mei, oricât de greu ar fi fost şi nu le-ar fi convenit, reuşeau încet-încet să se realizeze, să publice şi să-şi editeze cărţile, cunoscându-se şi făcându-şi relaţii.

Aşa se face că, după evenimentele sângeroase din decembrie 1989, eu, doar printr-o întâmplare fericită, abia am reuşit să-mi public o parte din poezii în prima plachetă intitulată “Spectrale”, în timp ce colegii mei se puteau lăuda fie cu un profesorat meritoriu, fie cu creaţiile lor adunate în cărţi.

Ce să ne mai mire că astăzi, când eu îmi ispăşesc păcatele în singurătate ca outsider,

Nr. 13, 05 Noiembrie 2020

pagina 25

Interviu

neînregimentat nicăieri, şi lipsit de relaţii, semeni de-ai mei ca Nicolae Dragoş (Răcănel) sau Nicolae Dan Fruntelată se prezintă cu opere literare de mai mult sau mai puţin prestigiu, ca să nu mai vorbim de fiul porcobardului Adrian Păunescu, Andrei şi de fiica sa, Ana Maria care-i continuă activitatea la revista “Flacăra lui Adrian Păunescu” şi dau spectacole la Televiziunea română ?

Nu am niciun diferend cu nimeni, nu urăsc şi nu-mi arde să mă răzbun, dar am dreptul să mă exprim şi să-mi prezint opinia. Ca susnumiţii care, în regimul comunist, s-au descurcat în postura de oameni liberi, oricât s-ar lamenta ei,şi s-au realizat într-un fel sau altul, sunt mulţi altii.

Rămâne ca fapt cert şi indiscutabil că toţi cei ce au avut probleme cu regimul comunist, începând cu deţinuţii politic şi terminând cu ultimul prăpădit ca mine, au avut şi au de suferit până în clipa morţii.

Poţi fi un diamant de nu ştiu câte carate sau o stea de nu ştiu ce mărime şi luminozitate, odată ce zarurile au fost aruncate, soarta ţi-e pecetluită. Chiar dacă totul se învârteşte şi se schimbă, diferenţa rămâne. Învingători şi învinşi, acesta e răspunsul.

Convorbiri cu Aharon Appelfeld David Samuels “Omul care nu a încetat niciodată să doarmă”, carte care a fost tradusă în engleză, este în parte, despre pierderea și dobândirea unei limbi. Numai în acea metaforă se poate întrezări întreaga poveste a poporului evreu din secolul XX. Aharon Appelfeld confirmă: “Da, limba mea era germana, până la 8 ani.

Apoi, au venit românii și, de fapt, am pierdut-o. În ghetou și apoi în tabără, am vorbit idiș. Idișul era limba ghetoului și a taberei, nu era limba familiei sau limba copilăriei timpurii. Era de undeva înainte. Mi-am vizitat bunicii vara. Vacanțe lungi de vară în Carpați.

Se vorbea idiș acolo. Cum au fost acele vizite

magic. Și iată acești bunici care locuiau în acel loc și vorbeau în altă limbă. Da, da.

Acesta era un loc mitologic, cu bunicii mitologici. La Czernowitz, totul era rațional. Nu exista religie. A fost asimilare, a fost muzică bună, teatru. Dar în Carpați, totul era mitologic. Bunicii mei erau fermieri. Lucrau pe câmp împreună cu țăranii. Ei făceau parte din asta. Religia lor nu era o religie de clasă mijlocie, pentru confort. Religiozitatea este un sentiment permanent pe care îl au oamenii. Uimire. Un fel de uimire pentru viață și viață. În Czernowitz, a existat multă ironie, sarcasm, sofisticare - toate lucrurile rele. Lucruri rele la care ești un maestru.

Da!, dar totul e rău. În Carpați, a existat încă ceva, nu știu dacă nevinovăția este cuvântul potrivit, dar a existat încă oarecare nevinovăție. Se trezeau dimineața să se roage o oră și să ia micul dejun și mergeau la muncă cu țăranii. A fost ceva, cum sa explic, o tăcere specială, care a continuat de la rugăciune până la munca. Cât de mult am absorbit din asta, nu știu cu adevărat. Bunicul a încercat să-mi arate un sidur, știi ce e, o carte de rugăciuni. Dar am primit-o prea târziu. În această carte, precum și în “Urmele de fier”, în numeroase cărți, există încercarea de a transmite sentimentele care au rezultat din întreruperea radicală a legăturilor personale dintre lumea veche și olam ha'zeh [această lume ]. Ceea ce rămâne din lumea veche sunt aceste fragmente de simțire, obiecte rătăcite, paharul de kiddush sau omul care rostește birkat hamazon [binecuvântarea după mese] pentru sine.

Aceste lucruri nu mai fac parte dintr-un întreg, nu se integreaza cu nimic, dar aceste fragmente sunt încă pastrate de indivizi, cum ar fi cioburile unei oale. S-a întâmplat înainte de Shoah. Da. E adevarat. Era deja o viață dezintegrată. Părinții mei, erau evrei, nu au negat niciodată că sunt evrei. Dar atunci erau, erau în altă parte, nu aveau nici măcar o poziție declarata. Au spus, lasă-mă în pace. Nu pot merge la sinagogă, nu mă pot ruga. Lasa-ma in pace. A fost dureros pentru ambele părți. Pentru că bunicii mei erau oameni toleranți pe care îi cunoașteți. Își iubeau copiii și nepoții. Și nu au vrut să le

Nr. 13, 05 Noiembrie 2020

pagina 26

Interviu

impună lucruri care nu le plac, nu vor și așa mai departe. Dar acele zile lungi de vară de la fermă sunt întipărite în mine.

Copacii, florile, apele.

David: Pentru sioniști era compatibilă apropierea de natură și sensul unității dintre tărâmul în care locuiau și un anumit sentiment al unui spirit mai mare care i-a unit cu cerurile și cu cartea de rugăciune, diferit de cultul sionist, secular al țării, precum portocalii și agricultura?

- Eram prea tânăr ca să apreciez. Pentru oameni ca părinții mei, ar fi trebuit să mergi la universitate, ar trebui să fii medic, inginer, avocat. Un filozof. Dar de ce? Am văzut sioniști în Czernowitz, grupurile sioniste pe care le cunoașteți, precum Hashomer Hatzair.

Bineînțeles că eram prea tânăr pentru a aprecia corect totul. Asta a venit mai târziu. Am fost hrănit, am fost salvat, mi s-a dat această etică sionistă, după suferințe cumplite. Pe deoparte, te salvau; pe de altă parte, eram străin. Pentru că într-un sens, sionismul a fost o rupere, o respingere a superstițiilor din trecut. Și totuși, Carpații sunt aici și Czernowitz este aici - Da! Sionismul este aici, poate undeva la mijloc. Ceea ce am primit de la părinții și bunicii mei a fost un fel de delicatețe. Și un pic de sarcasm. Dar a fost întotdeauna cu măsură. Pot spune același lucru despre bunicii mei. Erau evrei delicați. Să vă dau un exemplu, în casa noastră, erau cărți.

Peste tot erau cărți. Pe masă. Pe pat. Sub pat.

Sub masă. Tot felul de cărți. Citeam, nu le terminam și așa mai departe.

La bunici, era doar o singură carte pe masă. Așa că l-am întrebat pe bunic: “Bunicule, de ce ai o singură carte pe masă?”

El a răspuns: “Știi, îmi ia mult timp să observ toată înțelepciunea din această carte. Aceasta este o carte pe care ar trebui să o citești și să o recitești”. Este o carte care merită citită și recitită încet. În fiecare zi. Nu poți sări de la o carte la alta, să știi. Cărțile îți solicită sufletul”. Acesta a fost răspunsul lui. Totul în viața lui, a avut un sens. Părinții mei erau oameni cu o dedublare, poate cu mai multe, în viața lor.

Pe de-o parte, erau dedicați limbii germane, culturii germane. Amândoi au terminat gimnaziul latin. Ei puteau citi texte latine și texte grecești. Au fost hrăniți de istoria Europei.

Dar, pe de altă parte, și-au doritsă fie înrădăcinați undeva în iudaism. Au făcut-o? Când l-am întâlnit pe tatăl nostru, (am fost separați în timpul războiului) - trecuseră 13 ani. Nu auzisem de el, el nu auzise de mine.

Era în Rusia. El a fost eliberat de ruși, iar rușii l-au dus în Rusia. A fost acolo 13 ani. În primul rând am văzut cât de multe rădăcini are în idiș și cât de multe în ebraică. La fel, eu nu pot fi un scriitor israelian. Biografia mea este o biografie diferită.

La Czernowitz, tata era un evreu asimilat.

Asculta la un cinematograf, prelegeri. Nu avea nimic de-a face cu evreimea. Și dintr-o dată, spre surprinderea mea, de fiecare Sâmbătă a mers la shul. Pentru mine a fost complicat. Pentru că nu mă văzuse atât de mult timp, atitudinea lui față de mine era ca pentru un copil. Aveam 25 de ani, am terminat prima diplomă, aveam o familie, începusem să scriu. Nu aveam 9 ani, dar atitudinea lui era la fel. Îmi spunea Erwin, acesta era numele meu din copilărie. “Ervin, e foarte frig, ia un pulover acum.” Așa că a fost complicat, să știi. Și apoi, de exemplu, concepția sa despre ceea ce înseamnă să fii intelectual, a fost că, în primul rând, trebuie să-ți termini doctoratul. Cum ai putea fi o persoană educată altfel? Da, trebuie să fii doctor. Știi, mi-au plăcut studiile la universitate, dar nu simțeam că sunt pe drumul meu.

Cercetarea nu este tocmai felul meu de a gândi. Dar el nu putea să o accepte. O persoană inteligentă trebuie să-și termine doctoratul universitar. Atunci ești, în primul rând, o persoană onorată - argumenta tatăl meu. Dar a venit după un război atât de cumplit. Un război care a schimbat totul și, de asemenea, nimic. Doctor mai întâi. Asta era amuzant. Dar mi-a plăcut foarte mult să fiu cu el. Sârguincios, sensibil, până la ultimele sale zile. Grozav. În afară de bunicul meu,

Nr. 13, 05 Noiembrie 2020

pagina 27

Interviu

de care eram foarte apropiat, el a fost singura persoană care a trăit și și-a căutat familia ani de zile. Mama lui nu a mai apărut niciodată, nici tatăl său, frații lui, surorile sale. Cred că a durat 15 ani până când, în cele din urmă, a acceptat că toată lumea a pierit. Deci, este ceva uimitor faptul că într-o zi după treispre-zece ani, îl vezi pe tatăl tău urcând o scară, dar câte alte nebunii nu s-au întâmplat în timpul și după război, așa că de ce nu.

David: Deci au trecut în Transnistria ?

- Unii erau acolo, iar cealaltă parte a familiei era din Yarmolinisk, care se afla în sudul Ucrainei. Erau militari, lunetiști și luptau cu nemții acolo unde se aflau. O altă parte a familiei a rămas în Rusia până în 1978 și apoi au venit aici. Am o familie în Be’ersheva și Kiryat Ono. David: Cred că unul dintre motivele pentru care un număr bun de scriitori evrei americani se conectează atât de puternic la opera ta este că ești într-un mod profund un scriitor evreu, care este diferit de a fi un scriitor israelian. De pildă, poveștile lui Amos Oz sunt atât de bine realizate că pot recunoaște cine sunt aceste personaje. Sau David Grossman. Dar ele îmi sunt străine într-un mod în care tu nu ești. Delicatețea sentimentelor tale și brutalitatea percepțiilor tale se combină într-un mod care îmi amintește de bunicul meu și, de asemenea, de Kafka. Sensibilitățile lor la rândul lor au modelat-o pe a mea. Așa că simt o intimitate imediată cu vocea ta pe care nu o pot simți niciodată la Amos Oz sau la David Grossman, care sunt admirabili, dar distanți, și se simt performanți, ca și cum ar scrie despre Israel pentru un anumit tip de israelieni dar și pentru o lume globală. Pot citi ebraică, așa că pot gusta cuvintele timp de zece sau cincisprezece pagini înainte de a reveni la traducerea în engleză pe care editorul mi-a oferit-o cu generozitate. Deci știu și că ești un maestru al limbii ebraice. Dar nu aș spune că ești un scriitor israelian. Îmi pot imagina când începeai ca tânăr scriitor, mai ales cu această stăpânire cu greu câștigată a unui nou limbaj, în care devii

adult, ce realizare imensă trebuie să fi fost pentru tine dobândirea acelui limbaj. Când ai înțeles că, în timp ce scriai în limba acestei noi țări, că muncă ta nu avea să aparțină aici, că poveștile tale nu erau poveștile pe care le-ar aprecia cititorii ?

- Am înțeles-o foarte, foarte devreme. Când am venit în Israel, aveam 13 ani și jumătate. Și eram în kibutz și pe la ferme, pentru a deveni țăran. De fapt luptător și țăran. Dar acesta nu era mediul meu. M-am dus în tot felul de locuri, la Ma’abarot, acolo de unde veneau oameni din lagăre la kibbutz și la Jaffa. Erau toți acești oameni, supraviețuitori ai Holocaustului, dormeau și jucau cărți și beau noaptea. Boemi, le-am înțeles foarte bine modul de viață. Cum poți trăi o altă viață decât această viață aiurea când vii din lagăre? Dorești să ai o casă, o soție, să stai acolo și să-ți bei cafeaua și să te implici, în lupte familiale, in lupte politice? Cine ar putea minți? Cui ii pasă? A fi boem era o cale. Și au fost de fapt primii mei profesori, care mi-au construit personalitatea. În această nouă carte [Omul care nu a încetat niciodată să doarmă], aveți doar câteva rânduri despre ei. Dar aceste fragmente sunt foarte puternice. Există o dragoste pentru ei, vinovăție, recunoștință, groază. O nevoie de a te distanța de ei, pentru că ești tânăr și încă mai ai speranță și o viață de trăit.

David; Da. Vorbește te rog despre acel amestec de emoții - pentru că a fost foarte impresionant. A fost o relatare foarte sinceră a sentimentelor tale.

- Au existat prelegeri în limba idiș la Tel Aviv. Și a fost împotriva etosului sionismului, știi. Vino să asculți idișul. Când eram tânăr, de 14, 15, 16, 17 ani, mergeam la fiecare prelegere în idiș. M-am dus să-i ascult. Și au existat momente în care ebraica și idișul au fost amestecate.

Nr. 13, 05 Noiembrie 2020

pagina 28

Punţi culturale

Dan Romașcanu

Viitorul memoriei Filmele documentare despre Holocaust au avut parte de o istorie complicată, ne-liniară, cu întreruperi și cu schimbări de stil și de focalizare.

Acum 75 de ani, lumea se confrunta cu cele mai îngrozitoare imagini pe care le înregistraseră vreodată peliculele filmelor - ororile lagărelor morții eliberate de aliați, cu grămezile de cadavre și coșurile crematoriilor, cu siluetele în zdrențe și ochii afundați în orbite ale supraviețuitorilor.

Imaginile erau prezentate în jurnale cinematografice și au fost folosite ca probe în procesele criminalilor de război. Și apoi au urmat decenii de tăcere. Aceeași tăcere pe care mulți dintre noi am cunoscut-o în familiile noastre, în care o mare parte dintre părinții și bunicii care supraviețuiseră au preferat să taca, au încercat fară succes să uite, au ales să-și refacă viețile.

Abia în anii '80, când Claude Lanzmann a realizat monumentalul său film 'Shoah' a început perioada documentarelor consistente, în care mărturiile supraviețuitorilor se alăturau celor ale martorilor și uneori chiar ale colaboratorilor la crime, documentelor filmate și materialelor de arhive. Pe lângă o bogată documentaristică realizată în ultimul deceniu al secolului trecut și primele două decenii ale noului secol, arhivele Spielberg, cele de la Yad Vashem sau ale Muzeului Holocaustului din Washington, DC și ale altor instituții similare s-au îmbogățit cu mărturii directe ale supraviețuitorilor, care în finalurile vieților lor au ales să vorbească.

Acum îi avem printre noi pe ultimii supraviețuitori, și documentaristica Holocaustului are ultimele ocazii de a înregistra marturii directe.

Filmul “Gestures of Resistance” realizat de Olga Ștefan face parte din aceasta ultimă generație de documentare. Pentru a înțelege cât de oportun este momentul realizării este suficient să menționăm că trei dintre martorii care apar în film au plecat dintre noi în cei doi ani care au trecut de la filmări. Filmul este o dovadă și a faptului că deși au trecut trei sferturi de secol de la Holocaust, exista încă multe aspecte care au fost mai puțin abordate, cercetate și aduse la cunoștința publicului larg. Filmul Olgăi Ștefan face parte din programul “Viitorul memoriei” (‘Future of Memory’) despre care putem afla mai multe detalii la: https://www.thefutureofmemory.ro/. “Un val de extremism de dreapta, xenofobie, naţionalism, rasism şi antisemitism inundă din nou ceea ce credeam că sunt

societăţi deschise şi democratice, încolţindu-ne pe noi toţi şi toate, saturând interacţiunile sociale cu frică şi ură faţă de “celălalt” – inamic invizibil şi adesea imaginar, care se schimbă odată cu interesele politice dominante. De generaţii întregi, metodele utilizate pentru a elimina “istorii incomode” din versiunea oficială a istoriei au inclus marginalizarea şi ştergerea totală a urmelor lăsate de populaţii care perturbă mitologia dominantă a constructelor identitare naţionale. Una dintre cele mai puternice exemplificări ale acestei metode de eliminare se regăseşte în urmările Holocaustului în Europa de Est. În platforma noastră, ne concentrăm atenţia asupra regiunii României şi fostelor Basarabia şi Bucovina: peste 500 000 de evrei şi romi au fost exterminaţi în această regiune în timpul celui de-al Doilea Război Mondial; cu toate acestea, în locul comemorărilor ca formă de transmitere către generaţiile viitoare şi ca formă de respect pentru memoria persoanelor masacrate, uitarea istorică şi politică îngroapă în continuare urmele impactului uriaş a ceea ce a fost cândva o co-prezenţă culturală înfloritoare. Oraşe întregi, cartiere, cimitire şoptesc despre absenţa locuitorilor din acele vremuri…

Pentru a contracara această tendinţă de ştergere şi îngropare şi pentru a pune în discuţie mecanismele uitării care încă funcţionează în această regiune, am iniţiat platforma Viitorul Memoriei – o platformă transnaţională şi interdisciplinară dedicată memoriei Holocaustului, incluzând evenimente şi expoziţii organizate în oraşe unde au avut loc pogromuri sau deportări. O arhivă centralizată a tuturor materialelor produse în aceste expoziţii şi evenimente, precum şi în proiecte viitoare, este organizată sub forma acestui website cuprinzător, care va include şi conţinut generat de utilizatori. ”Gestures of Resistance” este împărțit în câteva secțiuni care se ocupă de diferite forme pe care rezistența împotriva tiraniei le-a luat în perioada dintre 1933 și 1945: rezistența activă a celor care s-au alăturat mișcărilor de partizani și revoltelor armate împotriva naziștilor în teritoriile ocupate din centrul Europei, înrolarea în mișcări politice antifasciste, rezistența prin artă, solidaritatea care implica de multe ori riscul vieții pentru a-i ajunta pe cei persecutați și prigoniți. Pentru fiecare dintre aceste forme de rezistență sunt aduse în fața spectatorului mărturii și documente, într-o înlănțuire logică și o prezentare documentaristă impecabilă, eficientă și estetică. Mărturiile în special sunt remarcabile

Nr. 13, 05 Noiembrie 2020

pagina 29

Punţi culturale

Filmările au fost realizate în România, Slovacia, Cehia și Israel. Prima parte aduce în atenția spectatorilor un episod mai puțin cunoscut majorității dintre noi, despre care eu cel puțin nu știam nimic – revoltă armata slovacă care a avut loc între august și noiembrie 1944. Exact în acea perioadă avea loc și deportarea în masă a evreilor din centrul Europei spre Auschwitz și celelalte lagăre de exterminare, ceea ce a determinat ca un număr semnificativ de evrei, în special tineri, să se inroleze activ in revoltă, cu arma în mâna. Sunt prezentate de asemenea documente legate de informațiile transmise aliaților de rezistență despre fabricile morții (în special raportul Vrba – Wetzler) care au fost ignorate de aceștia, prevenind acțiuni ca bombardarea lagărelor sau măcar a căilor ferate care transportau deportații, ceea ce ar fi încetinit ritmul exterminărilor in acel fatal an final al celui de-al doilea război mondial. Documentele sunt excelent filmate și părțile esențiale sunt foarte clar evidențiate. Creditele finale menționează sursele exacte și complete, ceea ce face din acest film un document care poate fi folosit ca referință. Mi-a plăcut și felul in care a fost filmată această prima parte, cu vorbitorii pe fundal negru, ceea ce are și efect dramatic și permite spectatorului să se concentreze asupra fizionomiilor. Cele două capitole următoare sunt cele care includ majoritatea mărturiilor culese în și despre România, legate de episodele Holocaustului care s-au petrecut în țară sau în teritoriile aflate sub administrație românească în timpul celui de-a doilea război mondial. Sunt emoționante relatările lui Alexandru Elias care povestește despre lupta și procesul grupului de tineri evrei asociați cu mișcarea sionistă, ca și cele ale Veronicăi Rosenberg, fiica simpatizantului de stânga Adalbert Rosenberg, o personalitate remarcabilă care a apucat să scrie doar 11 din cele 36 de capitole ale memoriilor sale, povestea unei vieți care include închisorile și deportările din timpul regimului Antonescu, dar și închisorile comuniste într-unul din ultimele mari procese antisemite din România în anul 1959. În secțiunea ‘Rezistență prin artă’ avem ocazia de a vedea mărturia fiicei lui Marcel Iancu, descriind în multe detalii interesante activitatea și contribuțiile în România interbelică ale acestuia că artist și ca arhitect, și evenimentele traumatice care l-au convins să-și abandoneze țara de origina și să emigreze în Israel, unde avea să devină unul dintre marii pictori naționali și întemeietorul satului artiștilor de la Ein Hod. Este menționată gruparea de 100-150 de desene ale lui Marcel Iancu care documentează Holocaustul în general

și pogromul legionar de la București în special, despre a cărei existență puțini știu în Israel, care ar merita să fie expusă și cunoscută de publicul larg. Partea a patra este dedicată gesturilor de solidaritate ale celor care au salvat vieți, incluzând mărturia emoționantă a Terezei Mozes, care in toamna trecută a împlinit 100 de ani.‘Gestures of Resistance’ dovedește o excelență stăpânire a uneltelor cinematografiei documentare. Este bine conceput, excelent documentat, filmat și editat impecabil, și însoțit de o ilustrație muzicală adaptată fiecărui episod și personalității celor care își depun mărturiile în fața aparatului de filmat.

Filmul a fost prezentat și dezbătut în România, Cehia, Slovacia, și recent și în Elveția. În Israel 'Gestures of Resistance' a fost prezentat sub egida ICR Tel Aviv cu ocazia zilei naționale de comemorare a Holocaustului, fiind urmat de o dezbatere și o sesiune de întrebări și răspunsuri cu participarea autoarei. Sper că filmul va fi difuzat și văzut de cât mai multă lume și nu numai cu ocazii comemorative. Un viitor bun poate fi construit numai învățând din lecțiile trecutului, și activismul pentru cauzele bune și obligația de a rezista și de a lua atitudine împotriva răului trebuie să ne însoțească permanent. Aceasta cred că este ideea principală a filmului și a remarcabilului program în cadrul căruia a fost acesta realizat.

Nr. 13, 05 Noiembrie 2020

pagina 30

Promo

Nr. 13, 05 Noiembrie 2020

pagina 31

AnunĹŁ important

22

Nr. 13, 05 Noiembrie 2020

15

pagina 32