Icona s damiano rom 8 2 14

MARC PICARD, OFM Cap.

Icoana Răstignitului de la San Damiano Assisi Traducere și coordonare pr. Andrei Ficău, OFM Conv.

Casa Editrice Francescana Assisi

Nihil obstat: imprimatur P. Mauro Gambetti, OFM Conv.

Custode della Basilica Papale di S. Francesco 19 martie 2014, Assisi

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României PICARD MARC Icoana Răstignitului de la San Damiano Assisi / Marc Picard, OFM Cap.; trad.; coord.

Pr. Andrei Ficău OFM Conv. – Assisi: Casa Editrice Francescana, 2014 72 pagini Titl. orig. (ita.): L’icona di San Damiano ISBN 978-88-8413-122-5 I Ficău, Andrei (trad.; coord.)

271.3 7.04 (450)

© CASA EDITRICE FRANCESCANA ASSISI Piazza Inferiore, 2 - 06081 Assisi (PG) www.basilicasanfrancesco.com souvenirs@basilicasanfrancesco.com Tel. 075 8190096

Impaginazione Umberto Mariani umberto.mariani@fastwebnet.it Stampa Arti Grafiche Celori, Terni - Italy

Crucea așa-numită Crucea de la San Damiano, se afla la o bisericuță dărăpănată din Assisi, despre care se spune că ar fi vorbit Sfântului Francisc: “Mergi si repară biserica mea care se dărămă”. El crezând că este vorba de reparația bisericuței de piatră, începe reparația, dar mai apoi înțelege că era vorba de Biserica spirituală a lui Cristos.

Numele artistului este necunoscut și datează din anul 1100. Tradiția unei astfel de cruci era în Biserica Răsăriteană, și a fost adusă în Umbria de călugării sârbi.

Când clarisele s-au transferat de la bisericuța San Damiano, la Basilica Santa Chiara, la mormântul Sfintei Clara, au adus cu ele și acest tezaur lăsat lor de Sf Francisc, pe care îl păstrează până astăzi.

Crucea de la San Damiano, se poate vedea și astăzi în Basilica Santa Chiara din Assisi, în capela Crucifixului. Isus pe cruce, apare cu semnele rănilor, dar în slava învierii, în gloria cerească. Cristos nu mai este mort, dar viu. Sângele curge din rănile mâinilor, a picioarelor și din coastă, dar exprimă viața. Isus nu are ochii închiși, dar larg deschiși: o privire care vorbește la inimă.

Crucea de la San Damiano nu ne vorbește de înfrângere, de faliment, dar în mod paradoxal, ne vorbește despre o moarte care oferă viața, o moarte care generează viața, pentru că ne vorbește despre iubire, pentru că e Iubirea lui Dumnezeu făcut om ca și noi, și iubirea nu moare, ci dimpotrivă, învinge răul si moartea.

Cristos, este Rege triumfător, care domnește de pe cruce și vrea să ne îmbrățișeze pe toți, invitându-ne să acceptăm crucea pe care s-o ducem în fiecare zi.

Suntem înaintea unui Cristos triumfător asupra morții. Acest Cristos triumfător asupra morții i-a vorbit Sfântului Francisc. Un Cristos viu care domnește pe cruce și vrea să ne îmbrățișeze.

Francisc s-a lăsat iubit de acest Cristos triumfător, și a mers cu adevărat pe urmelelui Lui.., și Cristos l-a îmbrățișat făcându-l părtaș, cu 2 ani înainte de a muri, de rănile Sale.., fiind primul sfânt din istoria bisericii care primește în trupul său semnele mântuirii.

Fie ca această cruce simplă, dar vie, fie ca acest Cristos viu și triumfător, să ne vorbească și să ne îmbrățișeze pentru a ne conduce pe toți în Gloria cerească.

Pace și Bine, vă doresc tuturor.

Pr. Andrei Ficău, OFM Conv.

3

În această operă, Marc Picard, frate capucin canadian, ne conduce spre minunata descoperire a unei icoane pictată pentru noi, oamenii secolului al XX-lea.

O icoană uşor de „citit” Această icoană are unele trăsături care se regăsesc atât în desenele din revistele pentru copii, cât şi în caricaturi. Statura impozantă a lui Isus ni-L prezintă ca fiind „primul” şi „ultimul”, centrul istoriei. Expresia feţelor şi gesturile persoanelor ne arată cu uşurinţă gândurile lor. Marele număr de personaje, diversitatea de atitudine şi statură, toate acestea transmit un mesaj celor care sunt obişnuiţi cu revistele de desene animate şi televiziune.

O icoană pentru cei mici Autorul s-a distrat să-i iniţieze pe copiii de 10 ani pentru a-i face să înţeleagă mesajul acestei icoane. Într-o anumită măsură l-au înţeles şi l-au apreciat. Dar această icoană se adresează şi altor „copii”: nouă, celor păcătoşi. Cine nu se recunoaşte în Maria Magdalena, în centurion, în torţionarii care L-au răstignit pe Isus?

Ce mare bucurie, însă, să descoperim că toate aceste persoane se aseamănă cu Maria şi Isus, la fel ca şi noi!

O icoană pentru cei mari Şi teologii au marea bucurie să „citească” mesajul amplu şi profund al acestei icoane. În marea statură a lui Isus ei văd „primatul lui Cristos”. Veşmântul său sacerdotal îl prezintă ca pe marele preot al Noului Legământ, care mijloceşte pentru noi în cer. În sfârşit, putem să admirăm în El viţa roditoare a lui Dumnezeu. Limfa sa dumnezeiască vine din mâna binecuvântătoare a Tatălui şi produce roade minunate, aşa cum sunt personajele care sunt sub braţele Sale.

O icoană ce transmite speranţă Aici Isus este înviat, învingător al morţii şi al răului. Culoarea neagră, semnul răului, accentuează victoria sa. Fecioara Maria îi zâmbeşte lui Ioan. Isus, în medalion, zâmbeşte şi El înălţându-se la cer. Toate personajele sunt fericite, printre alţii fiind prezent şi centurionul care îl duce pe umărul stâng pe fiul vindecat şi întreaga familie mântuită.

O icoană unică Această icoană este într-adevăr în măsură să ne impresioneze mai profund decât alte icoane. Are o caracteristică specială care creează în noi o atmosferă de bucurie şi ne transformă în martori ai Celui Înviat în aceste perioade tulburi.

Dumnezeu ne vorbeşte prin intermediul acestei icoane!

5

Mâna Tatălui

Isus în medalion

Inscripţia Coroana de glorie

Fața şi ochii lui Isus

Maria și Ioan

Micile personaje

Maria Magdalena, Maria, mama lui Iacob, Centurionul

Micile personaje

Haina lui Isus Cocoşul

Personajele de la picioarele crucii

6

Crucea lui Cristos de la San Damiano

1

Prefaţă Fiind obişnuiţi să privim imagini care sunt frumoase dar care nu ating sufletul, nu reuşim imediat să înţelegem că icoana vrea să transmită un mesaj mai profund care ne introduce în misterul lui Dumnezeu. Având trăsăturile clasice unui occidental, mi-a trebuit mult timp să reflectez până când am descoperit bogăţia acestei icoane a lui Cristos, numită „din San Damiano”. Deşi sunt un fiu al Sf.-lui Francisc, am fost puţin interesat de această icoană până în ziua în care am înţeles că este inspirată în totalitate de Evanghelia lui Ioan. Deoarece nu am urmat cursuri speciale de arte plastice, am încercat să descopăr această icoană din perspectiva pe care ne-o oferă Biblia...

Mi-am zis: „Dacă pictorul s-a adăpat din izvorul Sfintei Scripturi pentru a realiza această icoană, doar cercetând aceeaşi Sfântă Scriptură voi reuşi să o înţeleg”.

Cu mult timp înainte de mine, un confrate, P. Dominique Gagnan, erudit în ştiinţe medievale şi franciscane, s-a dedicat şi el studiului acestei icoane. A cercetat în toate bibliotecile europene pentru a găsi o explicaţie, dar în zadar. Cu câteva luni înainte de moartea sa, care a survenit în anul 1980 (avea doar patruzeci de ani), ne-am întâlnit şi ne-am împărtăşit din concluziile cercetărilor noastre referitoare la acest subiect. El mi-a explicat, în special, semnificaţia simbolurilor pe care le observăm în icoană, de exemplu: cochiliile, cercul, cocoşul, ecc... Ne aflam la acest punct atunci când fratele Dominique a plecat la Tatăl. A trebuit să continui de unul singur studierea icoanei, dar interesul pe care credincioşii îl arătau pentru această Cruce m-a încurajat mereu în cercetările mele.

Aceste puţine pagini nu au pretenţia de a se considera un studiu ştiinţific. Orice completare sau rectificare referitoare la această analiză va fi primită cu recunoştinţă.

După o „lectură biblică” a acestei icoane, cititorii vor găsi unele sugestii de rugăciuni comune referitoare la principalele teme conţinute de icoană. Aceste sugestii

1 Pentru a păstra din frumuseţea şi originalitatea denumirilor, vom folosi titulatura „Crucea/Icoana de la San Damiano”, referindu-ne evident la „Crucea/Icoana din Biserica Sf. Damian”, pentru a-l familiariza pe cititor şi pelerin cu această cruce-icoană. Aşa cum reiese din această analiză, autorul preferă numele de „Icoana de la San Damiano” (n. tr.).

7

sau modalităţi de rugăciune au fost adăugate la cererea unor persoane care au îndrăgit tot mai mult rugăciunea comunitară în faţa icoanei.

Prezentare Icoana a fost numită „Cristos din San Damiano”, deoarece a fost prima care a fost expusă într-o capelă cu numele „San Damiano”. Tânărul Francisc din Assisi se ruga în faţa acestei icoane, atunci când a auzit o voce care venea din Crucea care îi spunea: „Francisc, mergi şi repară casa mea care, aşa cum vezi, se dărâmă” (2 Cel). Francisc a interpretat acest îndemn „ad litteram” şi a început să repare caBisericuța San Damiano.

8

pela în care se ruga. Imediat după aceea, însă, a înţeles că era vorba despre marea Biserică a lui Isus ce trebuia reconstruită... La sfârşitul vieţii sale, Francisc îndeplinise porunca primită. Mai bine de 15.000 de fraţi minori de orice naţionalitate reconstruiau Biserica printr-o reînnoită proclamare a Evangheliei.

Cristos din San Damiano este o icoană pictată în secolul al XII-lea de un călugăr sirian. Această pictură poate fi denumită pe drept cuvânt „Icoana lui Cristos cel Glorios”. Într-adevăr, este reprezentată întreaga măreţie a misterului lui Cristos şi a Bisericii. Prin urmare această icoană este plină de o inestimabilă bogăţie de învăţăminte. Din păcate, persoanele neiniţiate în domeniul stilului iconografic rămân dezamăgite de o asemenea pictură. Acestor persoane le propunem un mic efort pentru a putea ajunge la descoperirea mesajului sublim al acestei icoane.

Icoanele noastre occidentale vor în primul rând să placă ochiului, dar mesajul lor este mai degrabă limitat. Icoana încearcă să reveleze misterul profund al fiinţei; uneori acest lucru este realizabil în detrimentul fidelităţii faţă de anatomie. De exemplu, pentru a exprima puterea cu care Isus suflă Duhul Sfânt asupra apostolilor, pictorul de icoane va reprezenta gâtul lui Isus în mod disproporţionat de mare. Prin urmare, frumuseţea estetică este sacrificată în favoarea mesajului spiritual. Înainte de a intra în contemplarea acestui mister al lui Isus Glorios, este indicată o rugăciune către Duhul Sfânt care a predispus inima autorului şi i-a călăuzit mâna spre realizarea acestei icoane: „Vino, Duh al luminii, luminează inimile noastre şi fă-ne vrednici să primim învăţătura profundă a acestei icoane. Te rugăm să se înfăptuiască în noi acea transformare misterioasă a fiinţei noastre, asemenea Celui pe care Îl iubim, după cuvântul Sf.-lui Ioan: «vom fi asemenea Lui pentru că Îl vom vedea aşa cum El este» (1In 3,2)... fiindcă contemplarea este o transformare. Pentru întreaga Biserică să se împlinească încă o dată profeţia lui Amos (9,11) reluată de Faptele Apostolilor (15,16): «După toate acestea mă voi întoarce şi voi reconstrui cortul lui David care s-a dărâmat»”.

O icoană inspirată de Evanghelia lui Ioan Este bine să precizăm încă de la început că această icoană urmează îndeaproape stilul Evangheliei lui Ioan. Coroana de glorie care înlocuieşte obişnuita coroană de spini este un semn evident în acest sens. Aici suferinţa şi moartea sunt absorbite de glorificare; rugăciunea lui Isus este acum ascultată: „Tată, glorifică-L pe Fiul tău!” (In 17,1).

Personajele de sub braţele lui Isus ne sunt prezentate de Sf. Ioan. Rana din coasta dreaptă a lui Isus este şi ea o observaţie pe care o datorăm apostolului iubit.

9

Evangheliile sinoptice ale lui Matei, Marcu şi Luca ne prezintă îndeosebi aspectul uman al vieţii lui Isus, aşa cum fac imaginile noastre occidentale. Icoana, însă, ne vorbeşte de misterul profund al lui Cristos, Cuvântul lui Dumnezeu, după modelul lui Ioan.

Cea de-a patra evanghelie ne descrie lupta dintre Lumină şi Întuneric (In 1,5).

Pe această icoană străluceşte rezultatul final din acea luptă. Trupul victorios al lui Isus apare cu atât mai luminos cu cât este realizat pe un fundal negru, simbolul opoziţiei faţă de lumină, al necredinţei şi al păcatului. Culoarea roşie, simbolul iubirii, încadrează întreaga icoană, prezentând-o ca pe locul dramatic al victoriei Luminii şi Iubirii asupra întunericului.

Încadrarea Încadrarea acestei icoane ne orientează imediat. Este formată din mai multe cochilii. În antichitate, datorită frumuseţii şi rezistenţei lor, cochiliile erau considerate un simbol al frumuseţii şi al veşniciei cerului. Astfel, această încadrare cu cochilii ne indică că icoana a fost destinată, prin natura sa, să reveleze misterul ceresc. Încadrarea nu este completă. În partea de jos nu este închisă şi lasă un spaţiu liber care reprezintă o intrare. La această intrare observăm nişte personaje. Două sunt identificabile, celelalte au fost cu siguranţă şterse de săruturile credincioşilor care venerau icoana. Aceste personaje, cărora nu le vedem decât partea superioară a corpului, ar putea fi credincioşii. Cu partea superioară a fiinţei lor, aşadar cu sufletul lor, sunt deja în locuinţa cerească, în Împărăţie, în noul Paradis Pământesc. Într-adevăr, Isus, prin impunătoarea sa statură, în centrul icoanei, apare ca Arborele Vieţii, în Cetatea Sfântă (In 2,9; Fap 22,14-19). Personajele de sub braţele sale, „în lumina Domnului” (Fap 22,5), sunt roadele vii. „Dacă bobul de grâu moare, aduce mult rod” (In 12,24).

Prin urmare această icoană ne dezvăluie Împărăţia Cerului pe care o putem înţelege doar prin credinţă. Totuşi nu suntem capabili încă, să distingem cu claritate realităţile spirituale, „le vedem ca într-o oglindă” (1Cor 13,12). În sfârşit, baza icoanei pare a fi formată dintr-o stâncă de piatră. Logica ne face să o interpretăm ca fiind acea Stâncă, adică autoritatea lui Petru, care este tronul vizibil al Împărăţiei, conform cuvintelor lui Isus: „Tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi Biserica mea” (Mt 16,18).

Coroana de glorie Împreună cu încadrarea, coroana lui Isus conferă o tonalitate specială întregii 10

icoane. Aici misterul suferinţei lui Cristos nu este uitat sau ascuns, ci îşi găseşte sensul şi împlinirea sa în glorie. Va trebui să ne amintim de acest aspect atunci când vom căuta să identificăm sentimentele altor personaje din acest tablou. Isus este de-acum glorificat; prin urmare şi cei din apropierea sa trebuie consideraţi ca fiind şi ei participanţi la fericirea sa veşnică. În lumina acestei coroane trebuie să citim întreaga icoană 2. În coroana de glorie a lui Isus regăsim liniile Crucii, dar ea este înconjurată de lumină. Această coroană, cu crucea în interior, rezumă întreaga viaţă a lui Isus, umilirea şi înălţarea sa. Sf. Paul afirma: „Deşi avea natură dumnezeiască... s-a umilit pe sine făcându-se ascultător până la moarte, şi încă moartea pe cruce. Pentru aceasta Dumnezeu l-a înălţat... pentru ca orice limbă să dea mărturie că Isus Cristos este Domnul spre gloria lui Dumnezeu Tatăl” (Fil 2,6-11).

Cât de plină de consolare este această coroană! Oferă un sens fiecărei suferinţe.

Ne aminteşte că fiecare coroană de spini poate fi transformată într-o coroană de glorie. Anunţă victoria vieţii prin moarte. Isus ne reaminteşte: „Dacă bobul de grâu moare... aduce mult rod” (In 12,24).

Doamne Duhule Sfânt, măreşte în noi credinţa, pentru ca să devenim martori fericiţi ai Învierii lui Isus, într-o lume tristă şi fără speranţă!

Haina lui Isus Este foarte important să identificăm ce haină poartă Isus, fiindcă din analiza acestei haine vom şti ce funcţie exercită El în această icoană. În mod evident este vorba despre brâul din in tivit cu aur ce-i înfăşoară coapsele. Inul şi aurul, erau folosite pentru hainele preoţeşti (Es 28,42). Referitor la dimensiunile acestui brâu, el era foarte scurt. O prescriere liturgică preciza că preotul nu trebuia să urce treptele pentru a merge la altar, pentru a evita impudicitatea (Es 20,26). Era vorba aşadar de un simplu brâu, după moda egipteană, al cărui termen evreiesc este „efod” (cf. 1Sam 2,18).

Un alt fragment din Biblie confirmă folosirea acestui brâu de către preoţi, dar mai ales atunci când îl prezintă pe David în exercitarea funcţiilor sacerdotale. În Mt 12,4, Isus a recunoscut că David a acţionat ca un preot. „David a jertfit un bou şi un berbec gras. David a dansat cu toate puterile sale înaintea Domnului. David era încins cu un efod de in. Astfel David şi toată casa lui Israel au transportat chivotul Domnului în cântece de laudă şi sunete de trâmbiţă. David a oferit arderi 2

Spunem „citirea unei icoane” şi nu „privirea unei icoane” deoarece fiecare detaliu al unei icoane este, în sine însuşi, obiect de înţelegere şi nu doar obiect de percepere, ca orişicare imagine. Prin urmare, privesc o imagine şi citesc o icoană.

11

de tot şi jertfe de mulţumire... a binecuvântat poporul... a împărţit întregului popor ... o pâine pentru fiecare...”. Acesta este episodul în care soţia sa Mikal i-a reproşat că s-a descoperit ca un umil slujitor (2 Sam 6,13-20). Această observaţie făcută de Mikal lasă să se înţeleagă că brâul lui David era într-adevăr foarte scurt.

Nu există, aşadar, nici un dubiu: Isus are un brâu asemănător şi acţionează aici ca un preot.

Comparându-L cu David, îl contemplăm pe Isus în timp ce-şi exercită în mod perfect preoţia Noului Legământ.

David jertfea animale şi oferea arderi de tot, dar Isus a spus: „Nu ai voit nici jertfă, nici ofrandă, ci mi-ai alcătuit un corp. Nu ţi-au plăcut nici arderile de tot, nici jertfele pentru păcat. Atunci am zis: «Iată, vin ca să fac voinţa ta, Dumnezeule!» (Evr 10,5-7). Isus înlocuieşte animalele de jertfă, El este Mielul, victima supremă, iar acest lucru era stabilit încă de la venirea sa pe lume.

Dansând şi sărind în sus cu toate puterile sale înaintea lui Yahweh, David profetiza imensa iubire ce va arde în inima lui Isus, marele preot. Expresia corporală a zelului lui David, o regăsim, în opoziţie, în picioarele şi mâinile străpunse ale lui Isus. Faptul că Isus a fost bătut în cuie, în mâini şi picioare, este pus în contrast cu dansul plin de bucurie a lui David.

Dacă David a înălţat strigăte de bucurie în sunete de trâmbiţă, Isus a strigat pe cruce: „Mi-e sete!”, frază care semnifică „Te iubesc Dumnezeul meu, te iubesc poporul meu, Mireasa mea!”. Acesta este strigătul Celui care face „puntea” între cer şi pământ. Acum, aflat în glorie, Mielul proclamă: „Mari şi minunate sunt lucrările tale, Doamne Dumnezeule Atotputernic, drepte şi adevărate sunt căile tale, rege al naţiunilor...” (Ap 15,3).

David binecuvântează poporul. Isus moare pe cruce şi „îşi dă duhul” (In 19,33), Duh care este pentru omenirea ce-l primeşte binecuvântarea prin excelenţă, viaţa veşnică.

David împarte poporului o pâine, o bucată de carne şi o turtă cu stafide. Abundenţa şi gustarea acestor mâncăruri care însoţeau jertfele prevesteau deja Euharistia, în care Isus se oferă pe sine însuşi ca hrană pentru viaţa veşnică. În sfârşit, David a mers să-şi binecuvânteze casa... Adaugă, aşadar, o binecuvântare specială pentru ai săi. În Noul Legământ, a fi rudă cu Isus nu mai este un fapt cazual dobândit prin naştere, ci rezultatul fidelităţii faţă de Cuvânt: „Mama mea şi fraţii mei sunt cei care ascultă Cuvântul lui Dumnezeu şi îl îndeplinesc” (Lc 8,21). Astfel, măsura binecuvântării lui Isus va fi aceeaşi cu măsura fidelităţii noastre faţă de Cuvântul său.

Binecuvântat să fii Tu, Părinte, pentru iubirea nemărginită şi generozitatea lui Isus, Marele nostru Preot! Duhul care Îl însufleţeşte să coboare asupra noastră.

Ajută-ne să devenim, în El şi prin El, o ofrandă ţie plăcută!

12

Isus – templu al Sfintei Treimi În centrul pieptului lui Isus, putem să distingem capul unui personaj, pictat în filigran.

Acest personaj este văzut aproape din profil şi este întors spre partea stângă a lui Isus. Este vorba despre Tatăl, despre care Isus spune: „Aşa cum Tu, Tată, eşti în mine...” (In 17,21). Sub Tatăl este reprezentat un cerc. În antichitate cercul era simbolul veşniciei, pentru că nu are nici început, nici sfârşit. În cerc putem să observăm, din profil şi întors spre stânga lui Isus, capul unui alt personaj. Faptul că se află în cerc ne indică că este veşnic. Este vorba despre Cuvântul veşnic în natura sa dumnezeiască, pre-existentă lui Isus din Nazaret. În sfârşit, pe fruntea lui Isus, se poate vedea porumbelul ce coboară cu aripile desfăcute: este Duhul Sfânt.

Astfel este reprezentată afirmaţia Sf.-lui Paul: „În El locuieşte trupeşte toată plinătatea dumnezeirii” (Col 2,9). Comentariul „Bibliei de la Ierusalim” adaugă: „În Cristos cel Înviat este rezumată toată lumea dumnezeiască, căreia îi aparţine prin fiinţa sa pre-existentă”. Astfel trupul lui Isus este acel templu viu despre care El putea să afirme: „Distrugeţi acest templu şi în trei zile îl voi reclădi!” (In 2,19).

Prin Duhul Sfânt am devenit „pietre vii” al acestui templu (1Pt 2,5)... Să adorăm Sfânta Treime ce se află în noi. Aceasta este vocaţia noastră dumnezeiască: ca Sfânta Treime să fie în noi, iar noi să fim în Ea: „Aşa cum Tu, Tată, eşti în mine şi eu în tine, şi ei să fie în noi, pentru ca lumea să creadă că Tu m-ai trimis” (In 17,21).

Astfel, prezenţa Sfintei Treimi în noi, şi a noastră în Ea, marchează atât de profund viaţa noastră, încât trebuie să devenim în faţa lumii mărturisitori de netăgăduit care vestesc că Isus este într-adevăr trimis de Tatăl.

Vălul de pe faţa lui Isus Dacă se observă bine, se vede că faţa şi coroana de glorie a lui Isus sunt uşor acoperite. Splendoarea lor este obscurată de o umbră care acoperă şi gâtul lui Isus.

Aşa cum gloria Domnului „era odată acoperită de nori” (Es 24,16), acum ea este acoperită de umanitatea lui Isus. Sf. Paul indică cu termenul de „văl” carnea lui Isus (Evr 10,20). În timpul „Schimbării la faţă” vălul a fost într-o oarecare măsură îndepărtat şi gloria lui Isus s-a manifestat: „faţa Lui strălucea ca soarele şi hainele Lui au devenit albe ca lumina” (Mt 17,2). Doar Petru, Iacob şi Ioan au văzut gloria Sa. Privilegiul rezervat acestor trei discipoli va fi preluat de Evanghelia lui Ioan, într-un mod foarte realistic, pentru toţi credincioşii. Pentru Ioan, într-adevăr, fiecare credincios se află deja în prezenţa gloriei lui Isus. Astfel, El se adresează Martei 13

în mod direct: „Dacă tu crezi, vei vedea gloria lui Dumnezeu” (In 11,40). Referitor la nunta din Cana, Ioan afirmă: „Şi-a arătat gloria, iar discipolii lui au crezut în el” (In 2,11). Trebuie să notăm că rudele lui Isus se aflau la această nuntă, dar nu au crezut în El (In 7,5) şi nu au văzut gloria sa, pentru că erau prea influenţaţi de umanitatea sa, fiind rude apropiate. Chiar şi Sf. Paul subliniază golul pe care îl creează o cunoaştere a lui Isus doar din punct de vedere trupesc: „Chiar dacă Lam cunoscut pe Cristos trupeşte, acum nu-L mai cunoaştem doar aşa” (2Cor 5,16).

Să ne înveselim, deoarece acea umbră care acoperă gloria lui Cristos poate să fie într-o oarecare măsură îndepărtată, începând chiar din această lume. Da, în măsura în care îl privim pe Cristos prin prisma credinţei, nu într-un mod uman, ci spiritual, în aceeaşi măsură vom vedea gloria Sa: „Duhul este acela care dă viaţa (şi care face să vadă), trupul nu foloseşte la nimic” (In 6, 63).

Ochii lui Isus Ochii lui Isus, foarte deschişi, ne indică că El este „Cel viu” prin excelenţă. El însuşi afirmă: „Nu te teme! Eu sunt cel dintâi şi cel din urmă şi cel viu. Am fost mort şi iată că sunt viu în vecii vecilor” (Ap 1,17-18). El este „Cel care dăruieşte viaţă” (Fap 3,15) şi Viaţa însăşi (In 14,6). El vrea să intrăm în viaţa Sa, de aceea „fiind mereu viu, intervine în favoarea celor care, prin mijlocirea Sa, se apropie de Dumnezeu” (Evr 7,25).

Ochii lui Isus sunt foarte mari, nu se ţine cont de proporţii. Această disproporţie ne arată că El este „vizionarul”, unicul care îl vede pe Tatăl (In 6,46) deoarece este „mereu îndreptat spre El” (In 1,18).

Dar chiar de acum Isus vrea să împărtăşească cu noi comuniunea sa cu Tatăl, de aceea ni-L arată şi ne îndeamnă să-L vedem în El: „Cine mă vede pe mine, îl vede pe Tatăl” (In 14,9).Sf. Ioan precizează: „Noi ştim că în acea manifestare (a fiilor lui Dumnezeu) vom fi asemănători Lui pentru că Îl vom vedea aşa cum El este” (1In 3,2). Să nu zăbovim, să începem să-L contemplăm pe Tatăl în Chipul său (Col 1,15) care este Isus; să devenim văzători în Cel care vede. Ne simţim bine atunci când vedem că suntem priviţi de ochii lui Isus. El este Păstorul cu privirea pătrunzătoare care „cunoaşte oile sale şi le cheamă pe fiecare pe nume” (In 10, 3-14).

La acest punct trebuie să răspundem la o întrebare. De ce ochii lui Isus sunt aţintiţi între cer şi pământ? Aşa cum am văzut anterior, în această icoană Isus se comportă ca un mare preot, dăruindu-se Tatălui pentru oameni. Fiind „mijlocitor” (Evr 8,6), privirea Sa este îndreptată între cer şi pământ. Această privire este în acelaşi timp gravă şi senină. Gravă, pentru că Isus este foarte conştient de importanţa dramei în centrul căreia este chiar El; senină, pentru că „porţile iadului nu vor birui Biserica” (Mt 16,18).

14

15

Gâtul lui Isus Observăm cum gâtul lui Isus este foarte robust. Aşa este în marea majoritate a icoanelor care-L reprezintă pe Isus, chiar şi atunci când este înfăţişatt ca fiind copil.

Iată motivul: după învierea Sa, Isus apare discipolilor săi şi „suflă” asupra lor zicând: „Primiţi pe Duhul Sfânt. Celor cărora le veţi ierta păcatele vor fi iertate...”

(In 20, 22). Verbul grec „a sufla” face referinţă la prima creare a omului (Gn 2,7), indicându-ne că este vorba despre o nouă creaţie, despre o adevărată înviere (Ez 37,9; Rm 4,17).

Trebuie să ne oprim pentru a construi un scenariu. Să ne imaginăm că păcatul ar fi o cangrenă mortală care contaminează un număr tot mai mare de oameni, cangrenă care se extinde tot mai mult de la un secol la altul! Pentru a vindeca această cangrenă, pentru a revindeca umanitatea şi pentru a ajunge la o nouă creaţie, Isus suflă Duhul Său asupra apostolilor. Acum putem să înţelegem puterea cu care Isus a suflat Duhul Său şi ne dăm seama de ce icoana îl reprezintă pe Isus cu un gât atât de mare (profităm de acest exemplu al gâtului lui Isus, pentru a constata puterea învăţăturii unei icoane).

Doamne Isuse, îţi mulţumesc pentru că ai lăsat Bisericii tale această putere de a se re-crea. Îţi mulţumesc pentru sacramentul iertării tale prin care ne vindeci.

Ajută-ne să ne apropiem de acest sacrament cu credinţă şi recunoştinţă. Să nu uităm niciodată că datorită Patimii şi Morţii Tale am primit Duhul vieţii: „Căci nu venise încă Duhul, pentru că Isus nu fusese glorificat” (In 7,39).

Rănile lui Isus Rănile mâinilor, ale picioarelor şi a coastei lui Isus au devenit în icoană izvoare din care se revarsă din abundenţă sângele Mielului lui Dumnezeu. Este sângele Noului Legământ care „ne dobândeşte mântuirea veşnică... Oferindu-se pe sine lui Dumnezeu ca jertfă fără prihană, va curăţa conştiinţa noastră de faptele moarte, pentru a sluji Dumnezeului celui viu” (Evr 9,12-14).

Observăm şi doi îngeri care îşi fixează privirea asupra rănii din mâna lui Isus.

Alţi îngeri, sub braţele lui Isus, îşi arată uimirea în faţa sângelui vărsat de Unicul Fiu. Sf. Petru, referitor la suferinţele şi gloria lui Isus, scria: „Îngerii doresc să le privească” (1Pt 1,12).

Contemplăm cu recunoştinţă rănile lui Isus care au devenit izvoarele vieţii: „Prin rănile sale am fost vindecaţi” (Is 53,5).

Să ne oprim în faţa rănii din coasta dreaptă a lui Isus. Conform specialiştilor 16

care au studiat Giulgiul din Torino, pentru ca să iasă sânge şi apă trebuia ca lovitura de lance să fie îndreptată spre partea dreaptă. Profetul Ezechiel (47,2), vorbind despre Templu, afirmă de două ori că ţâşneşte un izvor din partea dreaptă. Acest templu simbolizează trupul lui Cristos, care este locul noului cult spiritual. Apa

care izvora în mod abundent din templu însănătoşea totul pe unde trecea şi dăruia copacilor un rod extraordinar. „Fructele lor vor fi mâncare, iar frunzele lor vor însănătoşi” („Ez 47,12). Atât de mare este efectul Apei Vii care izvorăşte din coasta dreaptă a lui Cristos!

Referitor la Sângele lui Cristos, el este vărsat pentru răscumpărarea şi purificarea noastră, aşa cum ne explică Sf. Paul: „Cristos... cu propriul lui sânge ne-a dobândit o mântuire veşnică. Într-adevăr, dacă sângele de ţapi şi tauri, stropit asu17

pra celor care sunt întinaţi îi sfinţeşte, dându-le curăţia trupului, cu atât mai mult sângele lui Cristos, care prin Duhul veşnic s-a oferit pe sine fără prihană lui Dumnezeu, va curăţa conştiinţa noastră de faptele moarte, pentru a sluji Dumnezeului celui viu” (Evr 9,11-14).

Personajele de sub braţele lui Isus Pictorul icoanei a fost preocupat să identifice el însuşi personajele de sub braţele lui Isus. Le putem citi numele scrise sub picioarele lor. De la stânga la dreapta sunt prezentate aşadar Maria, Ioan, Maria Magdalena, Maria – mama lui Iacob şi, în sfârşit, centurionul.

Văzându-i aşa aproape de Isus, constatăm că rugăciunea Sa arzătoare a fost ascultată: „Tată, vreau ca acei pe care Tu mi i-ai dat să fie cu mine, pentru ca să contemple gloria mea... (In 17,24).

Aceste personaje sunt înconjurate de lumină. Au devenit „fii ai luminii” (In 12,36). Despre ei este scris: „Domnul Dumnezeu îi va lumina, iar ei vor domni în vecii vecilor” (Ap 22,5).

Este bine să notăm că toate aceste personaje au exact aceeaşi statură. Acest detaliu subliniază faptul că lucrul cel mai important nu este să demonstrăm sfinţenia personală a fiecăruia, ci faptul că „Cristos este totul în toţi” (Col 3,11). Pentru ei s-au îndeplinit deja cuvintele lui Paul: „...până când vom ajunge cu toţii... la omul desăvârşit, la plinătatea staturii lui Cristos” (Ef 4,13). În sfârşit, este foarte instructiv pentru noi să descoperim că toate aceste personaje se aseamănă. Au cu toţii ochii mari, gura mică şi faţa ovală. Dacă-l privim pe Isus, regăsim în El aceleaşi trăsături. Acest lucru ne face să ne amintim de cuvintele lui Paul: „Cei pe care Dumnezeu i-a cunoscut dintotdeauna, de mai înainte i-a şi hotărât să fie asemenea chipului Fiului său” (Rm 8,29). Aşa cum acest Fiu este „Chipul” viu al Tatălui (Col 1,15) - „Cine mă vede pe mine îl vede pe Tatăl” (In 14,9) – tot aşa suntem modelaţi în El după chipul Tatălui. În Isus proiectul original al lui Dumnezeu este refăcut: „Să facem omul după chipul şi asemănarea noastră!” (Gn 1,26).

Maria Maria se află în partea dreaptă a lui Isus. În Orient acesta era un loc onorific.

Psalmul afirmă: „La dreapta ta este regina, împodobită cu aur din Ofir” (Ps 45,10).

Maria este „aceea care a aflat har la Dumnezeu”(Lc 1,30). Este noua Evă, Mama Cuvântului întrupat şi Mama noastră spirituală. Faţa îndreptată spre Ioan străluceşte de o gingăşie plină de admiraţie, ca şi cum ar auzi mereu cuvintele lui Isus: 18

„Femeie, iată fiul tău!” (In 19,26). În Ioan îl vede pe Isus şi contemplă misterul lui Cristos care trăieşte în membrele sale: „Eu sunt Viţa, voi sunteţi mlădiţele” (In 15,5).

Maria îşi exprimă admiraţia sa în faţa misterului lui Isus ce trăieşte în Ioan, ducându-şi mâna stângă la gură3. Este un gest foarte cunoscut în Biblie (cf. Înţ 8,12; Iob 21,5; 29,9). Îi adresează lui Ioan o privire de o nespusă gingăşie şi surâde dulce. Deoarece noi suntem „urmaşii descendenţei ei” (Ap 12,17), privirea sa ajunge, fără îndoială, şi la noi, cei de pe pământ. Dacă facem „tot ceea ce zice Isus” (In 2,5), surâsul ei va străluci şi asupra noastră.

Surâsul Mariei reaminteşte şi fericita vestire a îngerului Gabriel: „Bucură-te, Marie!” (Lc1,28). Acest surâs confirmă împlinirea profeţiei Mariei: „Toate generaţiile mă vor numi fericită” (Lc 1,48). În icoană, ea este singura care împreună cu Isus (în medalion) surâde.

Cu mâna dreaptă Maria îl arată pe Isus. Acest gest simbolizează că Isus nu este doar obiectul conversaţiei sale cu Ioan, ci, mai ales, plinătatea vieţii pentru amândoi. Cu un asemenea gest odinioară, la nunta din Cana, i-a sfătuit pe slujitori săL descopere pe Isus ca pe Mirele Noului Legământ, spunându-le: „Faceţi tot ce vă va spune!” (In 2,5).

Referitor la frumuseţea feţei Mariei, putem afirma că este o reflexie a celei a lui Isus. Toate femeile din Vechiul Testament care au prevestit-o pe Maria străluceau de frumuseţe. Să ne-o amintim pe Sara, mama lui Isac (Gn 12,14), Rebeca, mireasa lui Isac (Gn 24,16; 26,7), Iudita (Idt 8,7) şi regina Ester (Est 1,11).

Hainele Mariei În Biblie, haina simbolizează de obicei realitatea profundă a fiinţelor (Ap 3,4; Is 52,1; 61,3; Lc 7,25). La rândul său, icoana foloseşte foarte mult limbajul hainei pentru a indica vocaţia dumnezeiască a persoanelor. Înainte de toate, o vedem pe Maria că îmbracă o mantie albă, cu care ar putea să se acopere în întregime. Această mantie albă are o triplă semnificaţie. În primul rând exprimă victoria pentru fidelitatea faţă de Evanghelie: „Învingătorul va fi îmbrăcat cu haine albe” (Ap 3,5). Cât de bine i se potriveşte această mantie albă celei care a strivit capul şarpelui (cf. Gn 3,15)! În al doilea rând, haina albă este un semn al purificării săvârşite de Cristos (cf. Ap 7,14). Maria poate pe bună dreptate să se îmbrace cu ea, deoarece a fost ferită încă de la început de orice pată. În sfârşit,

3 Acest gest de admiraţie abia este schiţat, ca şi în cazul Mariei Magdalena, deoarece bărbia trebuia să rămână descoperită.

19

această haină este semnul faptelor bune ce au fost permise de Dumnezeu sfinţilor spre a fi săvârşite: „Iată nunta Mielului, mireasa lui e pregătită, iau dat o haină de in pur strălucitor” (haina de in sunt faptele bune ale sfinţilor) (Ap 19,7). Dacă se ia în considerare că „lucrarea lui Dumnezeu este credinţa” (In 6, 29), putem să concludem că Maria este foarte demnă pentru a primi această haină albă, ea care a crezut atât de mult în Cuvânt (Lc 1,45), încât l-a născut întrupat; ea este cea care i-a iniţiat pe discipoli în credinţă la nunta din Cana; ea ne-a născut la Viaţă pe Calvar.

Pe mantia albă se pot distinge un mare număr de pietre preţioase dispuse pe rânduri.

Bijuteriile şi pietrele preţioase simbolizează darurile Duhului Sfânt (In 24,22; Ez 28,13; Is 61, 10). Maria este în întregime acoperită de aceste daruri. De asemenea, aceste pietre preţioase reprezintă „bunăvoinţa dumnezeiască cu care Maria a fost şi este copleşită”, conform salutului îngerului Gabriel (Lc 1,26): „Bucură-te, plină de har!”.

Acest titlu, „plină de har” este numele Mariei în faţa Domnului, numele care exprimă realitatea sa profundă în ochii lui Dumnezeu. Prin urmare, pietrele preţioase ne indică numele dumnezeiesc al Mariei: Cea copleşită de bunăvoinţa lui Dumnezeu, Cea plină de har.

20

Sub larga mantie albă, Maria este îmbrăcată cu o haină roşie închisă. Deoarece culoarea roşie este simbolul iubirii, roşul închis simbolizează iubirea arzătoare, iubirea însufleţită de o putere specială. Cât de bine se potriveşte această culoare femeii care toată viaţa sa a avut în inimă sabia durerii (Lc 2,34) şi a devenit mama noastră în suferinţele cele mai crude la picioarele crucii: „Femeie, iată-l pe fiul tău!” (In 19,26). În sfârşit, vedem că Maria este îmbrăcată cu o cămaşă violet. Această culoare ne aminteşte cu discreţie că Ea este adevăratul Chivot al Legii care a păstrat Cuvântul lui Dumnezeu întrupat, Isus Cristos. Într-adevăr, vechiul Chivot al Legii fusese acoperit în interior cu pânze de purpură de culoare violet (Ex 26, 1-4), acolo unde erau păstrate cele două table din piatră pe care erau sculptate cele zece porunci ale lui Yahweh (Dt 10,1-5). Chivotul o prefigura pe Fecioara care avea să poarte în sânul ei Cuvântul vieţii, Isus Cristos.

Sf. Fecioară Maria, adevărat Chivot al Legii, ajută-ne să primim Cuvântul cu o inimă umilă şi să îl punem în practică (Lc 8,21)!

Ioan În icoană, Ioan, ucenicul iubit, este aşezat lângă Isus la fel ca în timpul Ultimei Cine (In 13,23). Ocupă într-adevăr locul gingăşiei prin excelenţă, între Isus şi Maria şi sub rana iubirii din care izvorăşte sânge şi apă. Ioan ne reprezintă pe noi, credincioşii!

El ţine capul îndreptat şi înclinat spre Maria, mama sa spirituală. Ioan are atitudinea copilului care se ştie iubit şi care primeşte această iubire. Mâna sa dreaptă, ca şi a Mariei, este îndreptată spre Isus, obiectul gingăşiei şi al adoraţiei lor.

Mantia lui Ioan este de culoare roz. În mod tradiţional această culoare simbolizează iubirea pentru Înţelepciunea Veşnică. În cărţile sapienţiale Înţelepciunea „se lasă găsită de cei care o caută” (Înţ 6,13). Primul cuvânt al lui Isus adresat lui Ioan a fost cu exactitate: „Ce căutaţi?... şi în acea zi s-au oprit la El” (In 1,38). Ioan este aşadar prin excelenţă cel care l-a găsit pe Isus, Înţelepciunea: „Eu îi iubesc pe cei care mă iubesc, iar cei care mă vor căuta mă vor găsi” (Prov 8,17).

Cămaşa albă a lui Ioan poate să simbolizeze victoria sa asupra cărnii, castitatea perfectă pe care Tradiţia i-o atribuie. Această castitate i-ar fi dat meritul să fie înzestrat cu Înţelepciunea „care nu locuieşte într-un trup ce este sclavul păcatului” (Înţ 1,4) şi să primească din plinătatea Duhului Sfânt.

Maria Magdalena Foarte aproape de Isus, în stânga sa, se află Maria Magdalena. Se împlinesc ast21

fel cuvintele lui Isus: „...Sunt unii dintre cei din urmă ce vor fi cei dintâi” (Lc 13,30). Pe haina sa predomină culoarea roşie vie, simbolul dragostei. Această culoare se potriveşte femeii despre care Isus a spus că „a iubit mult” (Lc 7,47).

Observăm cum capul Mariei Magdalena îl atinge pe cel al Mariei, mama lui Iacob. Acest detaliu particular lasă să se înţeleagă că ele nu doar vorbesc, ci mai ales îşi transmit un secret. Dacă se ţine cont de faptul că Maria Magdalena îşi duce mâna stângă la gură la fel ca Maria, mama lui Isus, se deduce că şi ea are o atitudine de admiraţie şi de mirare. Cauza mirării ar fi acel secret incredibil pe care ea îl dezvăluie prietenei sale: „Pe pământ am fost o prostituată şi acum iată-mă atât de aproape de Isus!”.

Pe icoană apare evident că Maria Magdalena, din care fuseseră scoşi şapte diavoli (Lc 8,2) este identificată cu prostituata din Lc 7,37, despre care Isus spune că a iubit mult (Lc 7,47). Această convingere este conformă cu o tradiţie foarte veche din Occident.

Trebuie să observăm că imediat după episodul cu păcătoasa, Luca ne-o prezintă pe Maria Magdalena (8,2) ca fiind femeia din care au fost alungați șapte diavoli!

Cât de mult strălucește puterea și iubirea lui Isus în persoana acestei femei care odată fusese posedată de o mulțime de diavoli, iar acum este atât de aproape de El în glorie!

Ea care îl însoțise pe Isus în călătoriile sale până pe Calvar (Lc 8,2; In 19,25), care fusese 22

mesagera trimisă apostolilor pentru a le vesti: ”L-am văzut pe Domnul...” (In 20,18), a fost cu siguranţă în Cenacol împreună cu Maria şi celelalte femei (Fap 1,14). Cu câtă ardoare l-a invocat pe Duhul Sfânt, cunoscând din propria experienţă ce oribilă poate fi posedarea duhurilor rele (Lc 8,2)!

Maria, mama lui Iacob Conform evanghelistului Matei (27,56; 13,55), această Marie ar fi mama lui Iacob, verişorul lui Isus. Este menţionată ca fiind prezentă împreună cu Maria la picioarele crucii. O regăsim cu certitudine în rândul acelor „femei... care stăteau de obicei cu apostolii...” şi care erau „asidue în rugăciune” (Fap 1,13-14), pregătindu-se astfel pentru a fi „botezate în Duhul Sfânt” (Fap 1,5). În ciuda faptului că „rudenia după carne” le-a împiedicat pe multe dintre rudele lui Isus să creadă în El (In 7,5), Maria, mama lui Iacob, i-a rămas fidelă până pe Calvar. Oare nu-i reprezintă ea pe acele miliarde de credincioşi umili şi uitaţi de istorie pe care într-o bună zi judecata lui Dumnezeu îi va încorona de glorie?

Această femeie ascultă cu atenţie confesiunea pe care i-o face Maria Magdalena.

Gestul mâinilor sale exprimă o admiraţie nemărginită faţă de Isus, care a smuls-o pe prietena sa din ghearele diavolilor şi din lanţurile păcatului.

Centurionul Putem să identificăm cu certitudine acest centurion ca fiind funcţionarul regal căruia Isus i-a vindecat fiul de la distanţă în In 4,46. Cunoaştem episodul în urma căruia acest om a crezut, el şi întreaga sa familie (In 4,53). Observăm pe umărul său stâng faţa fiului său. Dacă privim cu atenţie, notăm că în spatele capului fiului său sunt frunţile a trei persoane aşezate în spatele lui. Ele reprezintă întreaga familie a centurionului care a fost iniţiată în credinţă.

Este foarte probabil ca autorul icoanei să nu-i fi pictat în jurul capului o aureolă pentru a câştiga un pic de spaţiu pentru fiul său. Credinţa acestui centurion este exprimată, însă, în două moduri: în primul rând prin privirea sa fixă către Isus, şi în al doilea rând prin cele trei degete întinse de la mână, care simbolizează Sf. Treime.

Centurionul reprezintă mulţimea persoanelor care au crescut fără a-L cunoaşte pe Dumnezeu şi pe Fiul Său, dar au rămas credincioşi inspiraţiilor continue din partea Duhului Sfânt în inimile lor.

Trebuie să observăm că încercarea, adică boala fiului său, a fost pentru el o ocazie pentru a intra pentru totdeauna în Viaţa veşnică...el şi toată familia lui.

Vedem că ţine în mână o bucată de lemn. Acest lucru ar face referinţă la sinagoga pe care ar fi construit-o la Cafarnaum, conform episodului din Luca 7,5.

23

Chiar înaintea episodului vindecării fiului său, Sf. Luca citează aceste cuvinte a lui Isus: „Fiecare om care ascultă cuvintele mele şi le pune în practică este asemănător aceluia care-şi construieşte casa pe stâncă...”. Deoarece Luca ne-a lăsat o „relatare ordonată” (1,3), centurionul ar fi aici prezentat ca tipul celor care ascultă cuvântul lui Isus şi o pun cu adevărat în practică prin generozitatea lor. La rândul său, Ioan, referindu-se la aceeaşi vindecare, conclude afirmând: „a crezut el şi întreaga sa casă” (4,53). Astfel, „casa construită pe stâncă” ar reprezenta „familia” celui care crede cu adevărat.

Micile personaje În faţa Mariei şi a centurionului, vedem două mici personaje neidentificate.

Deoarece cel care stă la stânga are o uniformă asemănătoare cu cea a centurionului, putem să tragem concluzia că şi acesta este roman. Personajul care stă la dreapta are aceeaşi poziţie ca şi cel din stânga: genunchiul ridicat, mâna pe şold şi privirea îndreptată spre Isus.

Această poziţie indică că a desfăşurat acelaşi rol ca şi camaradul său din stânga. Cu toate acestea nu este roman.

Aceşti doi bărbaţi îi simbolizează pe cei care l-au răstignit pe Isus, romani şi evrei, aşa după cum este scris: „Aşadar, Iuda, luând cohorta (romani) şi servitori (evrei) de la arhierei şi farisei, a venit acolo cu felinare, torţe şi arme” (In 18,3). Aceste două personaje indică că responsabilitatea morţii lui Isus cade în mod egal asupra păgânilor şi evreilor.

Trebuie să ne între24

băm asupra sensului pe care îl are mica lor statură. Semnificaţia este că pur şi simplu rolul lor a fost mic. În ochii oamenilor a putut să pară că l-au ucis pe Isus, în realitate „nimeni nu i-a luat viaţa, şi-a dat-o el însuşi” (In 10,18).

Oamenii au făcut tot posibilul pentru a-l acuza pe Isus, pentru a-l biciui, răstigni, ucide... dar nu au reuşi decât să-l glorifice. Să nu uităm acestea, dacă în viaţa noastră vom fi persecutaţi.

Dar să contemplăm minunea! Aceeaşi care l-au răstignit pe Isus, au acum ochii fixaţi asupra Lui, aşa cum este scris: „Îşi vor întoarce privirea spre cel pe care l-au străpuns! (In 19, 37). Omorându-l, descoperă că Isus este Fiul lui Dumnezeu, ochii lor se deschid, ajung la credinţă şi la viaţă. Cât de mare este victoria iubirii!

Cocoşul Aproape de piciorul stâng al lui Isus, artistul a pictat un cocoş. Ar fi anacronic să vedem în acesta „cocoşul Sf.-lui Petru”. Icoana vrea să ni-L arate pe Isus glorificat împreună cu aleşii săi: a trecut timpul renegărilor.

Pentru cei din antichitate, foarte apropiaţi de natură, cocoşul era simbolul soarelui care răsare. Acest soare este Isus, lumina care se răspândeşte în lume. Sf. Petru, întradevăr, spunea: „Să ţinem cu tărie cuvântul... până când se va lumina de ziuă şi va răsări luceafărul de dimineaţă în inimile noastre” (2Pt 1,12). Profetul Balaam îl prevestise deja pe Isus ca fiind „steaua care răsare din Iacob” (Num 24,17). Isaia adaugă: „Eu te voi face lumina popoarelor pentru ca să duci mântuirea mea până la marginile pământului” (Is 49,6). Malahia precizează: „Dar pentru voi, care vă temeţi de numele meu, va răsări Soarele dreptăţii cu raze binefăcătoare...” (3,2). În Cartea Înţelepciunii cei răi spun: „Soarele nu s-a înălţat pentru noi” (Înţ 5,6). Noul Testament foloseşte acelaşi simbol. Zaharia cântă: „Va veni să ne viziteze din înălţimi un Soare care răsare” (Lc 1,78). Sf. Ioan scrie: „întunericul trece, iar lumina cea adevărată străluceşte deja” (1Gv 2,8). În sfârşit, acest cocoş anunţă că Isus este adevărata Lumină care, de la un secol la altul, se înalţă peste lume. Norii pot să umbrească acest Soare, dar sunt doar simpli nori trecători. „Să mergem în lumina Sa, pentru a nu ne împiedica în nu25

meroasele obstacole de pe drum” (In 11,10). De asemenea, trebuie să fim împreună cu El „Lumina lumii pentru ca oamenii să vadă faptele noastre bune şi să-l laude pe Dumnezeu care este în ceruri” (Mt 5,16).

Personajele de la picioarele crucii La picioarele crucii nu se văd decât două personaje. Celelalte au fost probabil şterse de devoţiunea credincioşilor care au sărutat de nenumărate ori baza icoanei.

Cine sunt aceste personaje? Observăm în primul rând că se află în spaţiul în-

conjurat de cochilii, prin urmare se află în Împărăţia Domnului. De asemenea au o coroană, dar nu stau într-o poziţie din care să-l poată vedea pe Isus. În sfârşit, putem observa că se află în Împărăţie doar cu partea superioară a trupului, în mod incomplet.

Analizându-i mai profund, putem afirma că ei corespund descrierii pe care Sf. Paul o face referitor la creştinul pelerin pe acest pământ: „Ne-a ales înainte de întemeierea lumii ca să fim sfinţi (coroana) şi neprihăniţi înaintea lui (aproape de Isus)” (Ef 1,4). Din poziţia lor nu-l pot vedea pe Isus, cel mult doar într-un mod imperfect, „într-un fel neclar, ca într-o oglindă”... dar nu peste mult timp se vor vedea faţă în faţă (1Cor 13,12).

Noi creştinii putem, aşadar, să ne recunoaştem în aceste personaje, deja însemnate cu sigiliul Duhului (Ef 1,13), chemaţi în Împărăţia şi gloria Sa (2Tes 2,13), dar încă în exil, deoarece suntem încă legaţi de locuinţa noastră pământească (2Cor 26

5,1-6). De asemenea, „chiar dacă omul nostru exterior se degradează treptat, cel interior se reînnoieşte din zi în zi, căci suferinţa noastră scurtă şi uşoară ne pregăteşte un belşug nemărginit al gloriei veşnice” (2Cor 4,16). Aceasta este învăţătura icoanei.

Piatra La baza icoanei se află, după cum reiese din pictură, o piatră, o stâncă. Această stâncă nu reprezintă oare autoritatea papei? Într-adevăr, Isus a spus: „Tu eşti Petru, şi pe această piatră voi zidi Biserica mea, iar puterile iadului nu o vor birui. Ţie îţi voi da cheile Împărăţiei cerului, şi tot ceea ce vei lega pe pământ va fi legat şi în ceruri...” (Mt 16,18). Dacă luăm în considerare faptul că întreaga icoană simbolizează Împărăţia lui Dumnezeu şi că personajele ce se află la baza sa par că ies din acea zonă ce are aspectul unei pietre, este logic să vedem aici acea stâncă pusă ca şi fundament în opera lui Cristos, adică autoritatea lui Petru şi a succesorilor săi.

Pentru a o înţelege bine, această piatră poate să fie purtătoare a unui mesaj foarte personal, care este ecoul cuvântului lui Isus: „Cine vine la mine şi ascultă cuvintele mele şi le pune în practică, vă voi arăta cu cine se aseamănă: este asemănător unui om care, construind o casă, a săpat foarte adânc şi a pus temeliile pe stâncă” (Lc 6,47). Astfel, răspândirea Cuvântului devine puternică ca o stâncă.

Edificiul nostru spiritual este solid? Dacă punem în practică cuvintele lui Isus, da. Dacă ne îndepărtăm de Cuvântul Vieţii, ne vom îndrepta spre o prăbuşire spirituală inevitabilă.

Inscripţia Deasupra coroanei de glorie, se află o inscripţie bine cunoscută. Literele I.H.S. sunt primele trei litere ale cuvântului „Isus” în limba greacă. Aşadar, întreaga inscripţie semnifică: „ISUS NAZARINEANUL, REGELE IUDEILOR”.

Aceste cuvinte rezumă întreaga viaţa a lui Isus. Profunda sa umilire este afirmată prin apartenenţa sa la satul cel mai dispreţuit: „Oare poate să iasă ceva bun din Nazaret?” (In 1,46).

Glorificarea sa este proclamată prin declararea oficială şi universală a regalităţii sale.

Această inscripţie rezumă şi convingerea pe care oamenii din toate timpurile şi toate locurile o vor avea despre Isus. Ori îl vor privi „cu ochii trupului” (2Cor 5,16), şi îl vor dispreţui ca pe un impostor (Mt 27,63), ori îl vor vedea în Duh şi îl vor primi ca pe adevăratul Fiu al lui Dumnezeu (Mc 15,39). „Duhul este cel care dă viaţa, carnea nu este bună la nimic!” (In 6,63).

27

În faţa acestei inscripţii trebuie luată o decizie: ori suntem de partea lui Cristos, ori împotriva lui, nu există cale de mijloc. Să ne amintim cuvintele lui Isus: „Tu nu eşti nici rece, nici cald. De-ai fi fost rece sau cald! Deoarece, însă, nu eşti nici rece, nici cald, te voi vomita din gura mea” (Ap 3,15).

Isus din Nazaret să fie Regele iubit al vieţii mele!

Isus în medalion Un medalion situat în partea superioară a icoanei îl prezintă pe Isus care trăieşte o altă etapă a misterului său. Mişcarea ascendentă a piciorului său drept ne lasă să intuim că este vorba despre Înălţarea sa. Se înalţă către Tatăl său care a devenit Tatăl nostru, şi către Dumnezeul său, care a devenit Dumnezeul nostru (In 20,17).

Haina sa regală aurită anunţă victoria şi regalitatea sa.

Pe umărul său flutură o stolă roşie, semn al stăpânirii sale: o stăpânire exercitată prin iubire (1Mc 10,64). În mâna stângă ţine o cruce, semn al victoriei sale. Acum această cruce este aurită şi a devenit „sceptrul dreptăţii, un sceptru regal” (Ps 45,7). Într-adevăr, de crucea lui Isus suntem judecaţi, conform cuvintelor Sf.-lui Paul: „Noi îl predicăm pe Isus cel răstignit, scandal pentru iudei şi nebunie pentru greci... Cristos, puterea lui Dumnezeu, este înţelepciunea lui Dumnezeu” (1Cor 1,23).

Dacă privim cu atenţie faţa lui Isus, descoperim un mare zâmbet. El este „uns cu uleiul bucuriei”, aşa cum cântă Psalmul 45,8. În sfârşit, suferinţa sa a ajuns la sfârşit şi a ieşit învingător. Îngerii care îl întâmpină sunt îmbrăcaţi cu roşu şi aur, ca şi Domnul lor. Ei, care L-au văzut ieşind de la Tatăl şi venind în lume, îl sărbătoresc în mod triumfal, acum că se întoarce la Tatăl (In 16,28).

Ce apărător puternic avem pe lângă Tatăl! Cum putem oare să ne mai temem sau să mai fim trişti?

Mâna Tatălui În mijlocul medalionului situat în extremitatea superioară a icoanei, apare o mână dreaptă, făcând gestul binecuvântării. Este mâna dreaptă a Tatălui. El, pe care nici un ochi nu L-a văzut, se revelează în binecuvântare.

Binecuvântarea Tatălui nu este altceva decât darul Duhului Sfânt, dobândit prin moartea lui Isus. De aceea Isus spune: „Este mai bine pentru voi ca eu să plec, pentru că, dacă nu mă duc, Mângâietorul nu va veni la voi; însă, dacă mă duc, îl voi trimite la voi” (In 16,7). În realitate, Tatăl îl va trimite Duhul Sfânt în numele lui Isus (In 14, 26), atunci când El va intra în gloria cerească. Prin urmare, Tatăl binecuvântează cu darul Duhului Sfânt.

28

Pentru a înţelege mai bine şi a pentru a preţui binecuvântarea Tatălui, trebuie să aprofundăm aceste cuvinte ale lui Isus: „Eu îl voi ruga pe Tatăl, iar El vă va da un alt Mângâietor care să fie cu voi pentru totdeauna” (In 14,16). Expresia „un alt Mângâietor” ne indică că Isus este considerat primul „Mângâietor”, adică cel care este „aproape” de fiii lui Dumnezeu pentru a fi apărătorul lor şi pentru a-i ajuta în suferinţe. Duhul Sfânt va avea acelaşi rol, dar într-un mod invizibil; El trebuie 29

să completeze lucrarea lui Isus (In 14,26), şi să ne introducă în tot adevărul (In 16,13). Expresia „Un alt Mângâietor” pune în evidenţă faptul că şi Duhul Sfânt este o persoană reală şi nu o putere impersonală. Aceasta este, aşadar, minunata răsplată pe care Tatăl i-o oferă Fiului său victorios: însuşi Duhul Sfânt în „râuri de apă vie pentru toţi aceia care cred în El” (In 7,38), pentru Mireasa sa, Biserica.

Cu darul apei vii, Isus, adevărata Viţă (In 15,1), aduce mult rod şi este preamărit în credincioşi. Când Fiul este preamărit în credincioşi, Tatăl este glorificat în Fiul (In 17,1).

Acest Duh, care este limfa vitală a adevăratei Viţe, este şi focul de iubire care îi uneşte pe Tatăl şi Fiul. În acest foc de iubire Fiul vrea să ne introducă atunci când strigă Tatălui: „Tată, iubirea cu care m-ai iubit pe mine să fie în ei şi eu în ei” (In 17,26). Astfel se săvârşeşte Noul Legământ în sânul Sfintei Treimi.

30

Sugestii pentru o rugăciune în grup înaintea icoanei lui Cristos cel Glorios

Această icoană fiind un excepţional instrument de rugăciune, micile comunităţi de credincioşi vor putea avea un mare beneficiu dacă-i vor aprofunda mesajul spiritual în momentele lor de rugăciune.

Este indicat ca fiecare grup să-şi procure o imagine mărită a icoanei, sau să folosească diapozitive cu un aparat de proiecţie.

Pentru a preţui mai bine bogăţia spirituală a icoanei, nu trebuie niciodată să uităm că prin intermediul ei Isus i-a încredinţat lui Francisc marea misiune de a repara Casa Sa ce se dărâma. De câte persoane asemenea lui Francisc nu are nevoie Biserica de astăzi pentru a se reînnoi în timpurile noastre atât de dificile!

De asemenea, nu trebuie să uităm că acela care la douăzeci de ani se ruga în faţa acestei icoane, a văzut strălucind în sine darurile şi carismele cele mai mari. Cu doi ani înainte de moartea lui, stigmatele Răstignitului dădeau mărturie înaintea tuturor oamenilor că nu mai era Francisc cel care trăia, ci Isus trăia în el.

Va fi util să se indice pe icoană, cu ajutorul unei baghete, detaliul pictural din care se inspiră rugăciunea. Se va lăsa un anumit spaţiu de timp pentru o rugăciune interioară în tăcere. După încheierea sa, se vor putea împărtăşi reflecţiile personale.

Persoana care va conduce celebrarea va avea grijă să o pregătească bine din două perspective: în primul rând va trebui să-şi însuşească o bună cunoaştere a detaliilor picturale ale icoanei, iar în al doilea rând, mai ales, va trebui să-L roage insistent pe Duhul Sfânt să fie El însuşi sufletul celebrării.

31

Pentru o celebrare euharistică Trupul lui Isus La fel ca pe Calvar sau în cadrul Sf.-ei Liturghii, în icoană Isus este reprezentat ca o ofrandă... Ofrandă adusă Tatălui şi ofrandă pentru oameni. Atitudinea sa, cu braţele deschise, dă mărturie despre dăruirea totală de sine pentru umanitate. În icoană Isus este reprezentat ca fiind Arborele Vieţii căruia i se pot adresa cei care îşi spală hainele în sângele Mielului (Ap 22,14; 7,14). Rodul acestui Arbore al Vieţii este Euharistia. „Cine va mânca din această pâine, va trăi în veci” (In 6,51). Dimpotrivă, cine mănâncă din arborele cunoaşterii binelui şi răului „cu siguranţă va muri” (Gn 2,17).

Rana din coastă Rana din coasta lui Isus ne arată unde a fost concepută acea „dumnezeiască nebunie” care este Euharistia: chiar în idul înflăcărat al iubirii sale restauratoare. „Atât de mult am dorit să mănânc Paştele acesta cu voi înainte de pătimirea mea, căci vă spun că nul voi mai mânca până când nu se împlini Împărăţia lui Dumnezeu” (Lc 22, 15-16). Acest Paște, adică această masă împreună, această întâlnire plină de iubire a Mirelui cu Mireasa, se realizează la început în Euharistie, şi în mod total la sfârşitul timpurilor.

Micile personaje de la baza icoanei Trebuie să conştientizăm că suntem acele mici personaje aflate într-o continuă formare spirituală. Din punct de vedere spiritual suntem ca nişte copii ce se află în sânul mamei lor, adică Biserica, care ne hrăneşte cu Acela care este însăşi viaţa, Duhul lui Isus cel Înviat, prezent în Euharistie.

Pentru o celebrare penitenţială Rănile lui Isus Poziţia lui Isus răstignit, rănile mâinilor şi picioarelor sale, rana din coasta sa, ne amintesc care a fost preţul prin care am fost răscumpăraţi. A fost nevoie de sacrificiul total şi de sângele vărsat pe Cruce de Unicul Fiu Preaiubit, pentru a putea fi smulşi din ghearele morţii şi ale păcatului.

Maria Magdalena Maria Magdalena, păcătoasa, femeia cu şapte diavoli, este acum aşezată foarte aproape de Isus. Acest lucru dă mărturie despre puterea de mântuire a sângelui Mielului 32

Icoana Rﾄピtignitului de la San Damiano, Assisi

Această imagine se poate înrăma. © CASA EDITRICE FRANCESCANA ASSISI

Domnul să te binecuvânteze şi să te păzească.

Să-ţi arate faţa Sa şi să se îndure de tine.

Să-şi întoarcă faţa spre tine, şi să-ţi dăruiască pacea.

Domnul să te binecuvânteze.

Sfântul Francisc de Assisi

Această imagine se poate înrăma. © CASA EDITRICE FRANCESCANA ASSISI

Rugăciunea simplă Doamne, fă din mine un instrument al împăcării între oameni.

Unde este ură, eu să aduc Iubire.

Unde este vină, eu să aduc Iertare.

Unde este dezbinare, eu să aduc Unire.

Unde-i rătăcire, eu să aduc Adevărul.

Unde-i îndoială, eu să aduc Credință.

Unde-i disperare, eu să aduc Speranță.

Unde-i întuneric, eu să aduc Lumină.

Unde-i suferință, eu să aduc Bucurie. † Doamne, ajută-mă: Ca mai curând eu să mângâi pe alții, decât să fiu mângâiat.

Ca eu să-i înțeleg pe alții, decât eu să fiu înțeles.

Ca eu să iubesc pe alții, decât eu să fiu iubit.

Căci când mă uit pe mine însumi, atunci mă găsesc.

Când iert, atunci găsesc iertare.

Când mor pentru Tine, atunci înviu la viața veșnică. † Sfântul Francisc de Assisi

Această imagine se poate înrăma. © CASA EDITRICE FRANCESCANA ASSISI

Cântecul Creaturilor Preaînalt, atotputernic, prea bun Stăpân, ale tale sunt lauda, mărirea, cinstea şi toată binecuvântarea.

Numai ţie, Preaînalte, ţi se cuvin acestea, şi niciun om nu-i vrednic să-ţi rostească numele.

Preamărit să fii, tu, Doamne, cu toate făpturile tale,

îndeosebi cu măritul frate Soare, căci el este ziua şi ne dăruieşti prin el lumina.

El e frumos şi îşi revarsă splendoarea în nespusă strălucire căci e iradierea chipului tău, Preaînalte.

Preamărit să fii, tu, Doamne, pentru sora Lună şi pentru stele, pe care le-ai creat pe cer strălucitoare, frumoase şi preţioase.

Preamărit să fii, tu, Doamne, pentru fratele Vânt şi pentru aer, pentru nori, cer senin şi pentru orice altă vreme, prin care dai hrană făpturilor tale.

Preamărit să fii, tu, Doamne, pentru sora Apă, care-i atât de folositoare, smerită, preţioasă şi curată.

Preamărit să fii, tu, Doamne, pentru fratele Foc, prin care ne luminezi noaptea; el e frumos, voios, viguros şi puternic.

Preamărit să fii, tu, Doamne pentru sora noastră, mama Glie, ce ne hrăneşte şi ne cârmuieşte, şi produce felurite roade, multicolore flori şi ierburi.

Preamărit să fii, tu, Doamne, pentru cei ce iartă din dragoste faţă de tine şi îndură boli şi necazuri.

Fericiţi cei ce pe toate le suportă în pace, căci vor fi încoronaţi de tine, Preaînalte.

Preamărit să fii, tu, Doamne, pentru sora noastră Moarte cea trupească, de care nu poate scăpa viu nicio fiinţă omenească.

Vai de aceia care mor în starea de păcat de moarte; fericiţi cei care vor fi găsiţi împlinind preasfânta ta voinţă, căci a doua moarte nu le va dăuna.

Preamăriţi-L şi binecuvântaţi-L pe Domnul, aduceţi-I mulţumiri şi slujiţi-L cu deosebită smerenie.

Sfântul Francisc de Assisi

Această imagine se poate înrăma. © CASA EDITRICE FRANCESCANA ASSISI

lui Dumnezeu: „Chiar dacă păcatele voastre ar fi ca și cârmâzul, vor deveni albe ca zăpada” (Is 1,18).

Micile personaje Din privirea lor îndreptată către Isus, deducem că micul soldat roman şi paznicul templului au îmbrăţişat credinţa şi sunt mântuiţi. În ei străluceşte puterea de mântuire a lui Isus, Cel pe care l-au răstignit. Şi în noi poate să strălucească această putere, dacă privim cu ochii inimii noastre la acel Isus căruia i-am dispreţuit cuvintele.

Dacă chiar şi acei care L-au răstignit au fost răscumpăraţi şi mântuiţi, cine poate oare să se îndoiască şi să nu spere în propria mântuire?

Isus în medalion Icoana îl înfăţişează pe Isus cum se înalţă victorios şi primeşte binecuvântarea Tatălui.

El, în care Tatăl îşi află toată plăcerea (Mt 17,5), este şi „Apărătorul nostru la Tatăl, Isus Cristos, Cel Drept; El este jertfa de ispăşire pentru păcatele noastre” (1In 2,1).

Trebuie să avem încredere totală în El. Gâtul lui Isus În sfârşit, robusteţea gâtului lui Isus ne aminteşte de puterea suflului Său în a-l dărui pe Duhul Sfânt: „Cărora le veţi ierta păcatele, vor fi iertate...” (In 20,23).

Pentru o celebrare a Tatălui Tatăl în filigran Să ne fixăm ochii asupra Tatălui reprezentat în filigran pe pieptul lui Isus.

Să aprofundăm acum cuvintele lui Isus: „Eu şi Tatăl una suntem” (In 10,30). Fremătăm de bucurie, deoarece Isus s-a rugat pentru ca noi să fim introduşi în această unitate: „După cum Tu, Tată, eşti în mine şi Eu în Tine, şi ei să fie una în Noi” (In 17,21).

Acum înţelegem de ce Isus afirmă: „Nu sunt niciodată singur, Tatăl este cu mine” (In 16,32).

Cu prezenţa Ta în noi, liberează-ne, Tată, de singurătate, atât de tristă şi de nocivă!

Contemplându-L pe Tatăl în Fiul, admirăm cât de înflăcărată a putut să fie rugăciune filială a lui Isus. Doamne Isuse, învaţă-ne să ne rugăm cu tine!

Mâna Tatălui Să privim acum mâna Tatălui din mijlocul medalionului. Să ne împăcăm cu acest Tată invizibil ce poate părea crud unor persoane. Nu este Tatăl cel care i-a impus Fiului 33

o moarte atroce, ci păcatele noastre. Iubirea lui Isus pentru noi a fost mereu aceeaşi cu cea a Tatălui.

Să încercăm să gustăm din bucuria imensă a Tatălui atunci când îl binecuvântează pe Fiul Său. Nu îl binecuvântează doar pe Fiul, ci pe toţi cei care cred în El. Binecuvântarea Sa este viaţa veşnică, bucuria unui tată este să ofere viaţă.

Fiul pe Cruce Deoarece Isus este chipul Tatălui (Col 1,15), să contemplăm în El gingăşia Tatălui, dragostea sa generoasă, puterea şi simplitatea sa, umilinţa sa. Să ne lăsăm conduşi cu dragoste la Tatăl de către Fiul, eliberaţi de traumele umane care ne împiedică să credem în bunătatea Tatălui faţă de noi.

Pentru o celebrare a Fiului Fiul în filigran aflat sub Tatăl Asemenea Tatălui, Fiul este invizibil prin natura sa dumnezeiască, însă, ca o consecinţă a unui plan comun de mântuire din partea celor trei persoane din Sf. Treime, Fiul primeşte o misiune în afara comuniunii lor intrinsece. Pentru materializarea acestui plan, El îmbracă o natură creată şi devine om pentru a ni-L revela pe Tatăl.

Să mulţumim Sf.-ei Treimi pentru acest dar nepreţuit!

Trupul lui Isus Observăm cum Cristos acoperă întreaga suprafaţă a icoanei: pentru că „toate subzistă în El”, cele văzute şi cele nevăzute (Col 1,17). Suntem în totalitate înconjuraţi de El ca de un ambient creator... Mai mult, El „ne cercetează şi ne cunoaşte, ne pătrunde de departe gândurile noastre” (Ps 139,2).

Mâinile lui Isus Privindu-l pe Isus, cu braţele întinse ca în ziua sacrificiului de pe cruce, descoperim imensitatea iubirii sale pentru noi. De asemenea, descoperim imensitatea iubirii Tatălui, pe care ochii noştri nu pot să o vadă, dar pe care El, Isus, ne-o descoperă.

Rănile lui Isus În rănile lui Isus descoperim gravitatea păcatelor noastre şi izvorul răscumpărării noastre. Duhul prorocea prin gura lui Isaia: „A fost străpuns pentru fărădelegile noastre, strivit pentru greşelile noastre. Pedeapsa ce ne mântuieşte s-a abătut asupra lui şi datorită rănilor sale am fost vindecaţi” (Is 53,5). Deoarece Isus este chipul Tatălui, putem să in34

tuim din rănile sale misterioasa, dar reala, suferinţă a Tatălui. Putem să ne imaginăm durerea Duhului care geme în noi (Rm 8,26), pe care îl putem întrista (Ef 4,30) şi chiar stinge (1Tes 5,19). În sfârşit, să ne amintim de cuvintele Sf.-lui Petru: „Dacă participaţi la suferinţele lui Cristos, bucuraţi-vă!” (1Pt 4,13)... pentru că aşa începem să fim asemenea chipului Fiului (Rom 8,29).

Isus în medalion Să ne fixăm privirea asupra feţei lui Isus din medalion. Observăm că este foarte tânăr şi pentru prima dată surâde. Acest lucru se datorează intrării sale în gloria Tatălui, iar noi suntem în urma Sa, pentru a-I contempla gloria şi a fi introduşi în iubirea cu care Tatăl îl iubeşte, adică în Duhul Sfânt.

Pentru o celebrare a Duhului Sfânt Porumbelul de pe fruntea lui Isus Să privim acel porumbel de pe fruntea lui Isus. În această reprezentare este evocat Botezul lui Isus şi bucuria emoţionantă a lui Ioan Botezătorul: „Am văzut Duhul coborând din cer ca un porumbel şi aşezându-se deasupra lui” (In 1,32). Să-L binecuvântăm pe Tatăl care, după ce L-a revelat pe Fiul prin întrupare, ni-L descoperă pe Duhul Sfânt sub forma unui porumbel.

Fii binecuvântat, Părinte, pentru botezul nostru, în care ne-ai oferit binefacerile Duhului Tău, cu darurile şi carismele sale!

După ce a fost botezat, Isus este condus de Duhul său în deşert (Mc 1,12). Da, Duhul îl duce departe de căile uşoare, într-un loc de încercare. O, Duhule al lui Isus, călăuzeşte paşii noştri spre o nouă viaţă mai activă din punct de vedere spiritual... învinge-ne inerţia cu care ne-am obişnuit în ritmul nostru de viaţă plin de comodităţi! Îţi mulţumim, Duhule Sfânt, pentru că ai fost puterea ministerului lui Isus. „Duhul Domnului este asupra mea: pentru aceasta m-a uns să aduc săracilor vestea cea bună; m-a trimis să proclam celor închişi eliberarea şi celor orbi recăpătarea vederii, să redau libertatea celor asupriţi; să vestesc un an de îndurare al Domnului” (Lc 4,18). Duh al dreptăţii, dăruieşte-mi o inimă de sărac, pentru ca să pot primi de la Isus orice vindecare şi eliberare. Fă din mine un instrument al mântuirii pentru fraţii mei!

Gâtul lui Isus O, Duh al lui Isus, Tu care ai fost suflat cu putere asupra apostolilor pentru iertarea păcatelor, ajută-mă să primesc sacramentul iertării cu credinţă, eficacitate şi recunoştinţă.

35

Mâna Tatălui O, Duhule Sfânt, Tu, pentru care a plătit sângele lui Isus, Tu, care eşti darul Tatălui, ajută-mă ca puterea Ta să acţioneze în mod liber în mine!

Pentru o celebrare mariană Maria Binecuvântat să fii Tu, Doamne, pentru Maria, capodopera iubirii tale, pe care ai modelat-o cu aceeaşi argilă umană! Psalmul care cântă nunta regală afirmă despre Rege: „La dreapta ta stă regina împodobită în aur din Ofir” (Ps 45,10). Aşa ne-o înfăţişează icoana pe Maria, la dreapta lui Isus. Pe mantia sa albă străluceşte un văl plin de diamante, care simbolizează darurile Duhului Sfânt.

Faţa lui Isus Acelaşi Psalm continuă: „Regelui îi va plăcea frumuseţea ta” (Ps 45,12). Iată că faţa lui Isus este îndreptată către Maria, exprimând astfel unde este îndreptată iubirea din inima lui. Prin umilinţa sa, Maria ne vorbeşte despre faţa Domnului îndreptată către ea, dar cu o altă semnificaţie: „Sufletul meu îl preamăreşte pe Domnul... pentru că a privit la umilinţa slujitoarei sale” (Lc 1,46-48). Sfântă Fecioară Maria, mijloceşte-ne virtutea umilinţei!

Mantia albă a Mariei Îţi mulţumim, Maria, pentru fidelitatea ta, care te-a făcut demnă să porţi mantia albă a victoriei asupra oricărui rău.

Haina roşie-închisă a Mariei Mulţumim, Maria, pentru intensitatea iubirii cu care L-ai înconjurat pe Isus, iubire pe care acum o reverşi neîncetat asupra noastră!

Cămaşa violet a Mariei Maria, adevăratul Chivot al Legământului, tu care ai purtat în sânul tău Cuvântul vieţii, trezeşte în noi dorinţa de a primi Cuvântul!

Ioan O, Maria, cu câtă gingăşie privirea ta se îndreaptă spre Ioan! Mulţumim pentru privirea ta maternă care ne învăluie mereu. Vindecă-ne de suferinţele noastre.

Maria, ochii tăi sunt plini de admiraţie, deoarece privindu-l pe Ioan, tu îl vezi pe Isus 36

spunându-ţi: „Femeie, iată fiul tău!”. Mulţumeşte în numele nostru Tatălui, care ne-a binecuvântat să fim membre ale lui Isus, fii în Fiul.

Mâna dreaptă a Mariei Maria, mâna ta dreaptă îl arată pe Isus ca fiind Totul inimii tale; roagă-te la Duhul Sfânt pentru ca să ni-L descopere astfel încât să ne îndrăgostim de El! O, Maria, tu care, făcând un gest asemănător la Cana, ai spus slujitorilor: „Faceţi tot ceea ce vă va spune!”, roagă-te la Duhul Sfânt pentru ca noi să devenim ascultători faţă de cuvintele lui Isus. Vieţile noastre să fie „pline până la margini” de eforturile noastre din fiecare zi, ca amforele din Cana.

Rana din coastă Maria, tu erai prezentă atunci când Isus a murit, când inima sa a fost pătrunsă de suliţă, dar nu te-i îndoit de învierea sa. Ajută-ne să dobândim harul credinţei prin toate încercările. Maria, tu ai fost mereu lângă Isus, până pe Calvar; fii mereu prezentă în Euharistiile noastre. Oferă-L tu pe Isus Tatălui, oferindu-ne şi pe noi în El, fiindcă eşti mama noastră.

Pentru o celebrare a dragostei Domnului Isus Te celebrăm, Tată, pentru că ai iubit atât de mult lumea, încât l-ai dat pe unicul tău Fiu, pentru ca oricine crede în El să aibă viaţă veşnică! (In 3,16).

Marile personaje Părinte, icoana îi înfăţişează pe cei aleşi în lumina Ta glorioasă. Îţi mulţumim pentru că ai făcut din noi nişte „fii ai luminii”; fereşte-ne de ispitele întunericului!

Maria Părinte, icoana ne-o prezintă pe Maria la loc de cinste, la dreapta lui Isus. Îţi mulţumim pentru că ai înălţat-o atât de mult pe slujitoarea Ta! Îţi mulţumim că ai binecuvântat-o cu plinătatea Duhului Sfânt şi pentru că ne-ai oferit-o ca Mamă.

Ioan Părinte, în icoană Ioan este situat între Isus şi Maria. Ce loc privilegiat, plin de binecuvântare!

37

Ajută-ne să credem că într-adevăr acesta este locul pe care ni l-ai destinat şi nouă, între Isus şi Maria... sub izvorul nesecat al inimii Fiului tău preaiubit.

Fii binecuvântat, Părinte, pentru că ni l-ai oferit pe Ioan, mărturisitor înflăcărat al Cuvântului Vieţii (1In 1,2), al iubirii tale (1In 4,8) şi al Duhului Sfânt (In 19,35).

Maria Magdalena Părinte, icoana, la fel ca şi Evanghelia, îi înfăţişează aproape de Isus pe Ioan, apostolul feciorelnic, şi pe Maria Magdalena, cea care s-a convertit. Îţi mulţumim pentru puterea sângelui lui Isus, capabil să-i adune în unitate pe toţi fiii tăi care sunt atât de divizaţi (In 11,52)!

Maria, mama lui Iacob Binecuvântat să fii Tu, Părinte, pentru gloria ce ai pregătit-o Mariei, mama lui Iacob!

Această femeie îl urma pe Isus şi îl slujea (Mc 15,41). I-a fost credincioasă până la moarte, şi chiar dincolo de ea, în rugăciunea înflăcărată din Cenacol, invocând venirea Duhului promis. Fii binecuvântat, Părinte, pentru gloria celor umili, pe care îi vei face să strălucească în ziua luminii tale!

Centurionul Fii binecuvântat, Părinte, pentru inima centurionului aflată mereu în cătarea adevărului! Încercarea, boala fiului său, a fost pentru el şi întreaga sa familie drumul spre Viaţă... Căile tale nu sunt căile noastre (Is 55,8), dar noi dorim să Te adorăm pentru oricare dintre ele!

Fiul centurionului Pentru fiul centurionului, vindecat de credinţa tatălui său, noi te binecuvântăm, Doamne! Ajută-i pe părinţii care au copiii bolnavi să creadă că rugăciunile lor ajung în inima Ta şi că într-o bună zi vor fi ascultate!

Micile personaje Noi te binecuvântăm, Dumnezeu al milostivirii, pentru minunata prezenţă în Împărăţia ta a soldatului roman şi a paznicului de la Templu, adică a celor care L-au jertfit pe Unicul Tău Fiu! Ajută-i pe toţi aceia care sunt oprimaţi de propriile păcate să vină la Isus cu încredere şi să găsească în rănile Sale vindecarea sufletelor lor (Is 53,5).

Personajele de la baza icoanei Pentru noi toţi, cei reprezentaţi de personajele de la picioarele lui Isus, noi Te binecuvântăm! Sunt deja încoronate, deoarece „ne-ai ales să fim sfinţi şi neprihăniţi înaintea Ta în iubire” (Ef 1,4).

38

Piatra În sfârşit, piatra pe care este aşezată icoana nu reprezintă oare autoritatea Papei? Noi îţi mulţumim, Părinte, pentru păstorul pe care Tu îl dăruieşti Bisericii tale. Ajută-ne, Doamne, să-i primim şi să-i urmăm învăţăturile sale.

Pentru o celebrare în cinstea Îngerilor Înaintea acestei icoane în care sunt reprezentaţi împreună îngerii şi oamenii, noi Te binecuvântăm, Părinte, pentru că ne aminteşti că facem parte din familia lor, cu toţii fiind creaţi în Primul Tău Născut, prin El şi pentru El (Col 1,15-16), şi că ne aflăm mereu în prezenţa lor sfântă. Îngerii din partea superioară a icoanei Îţi mulţumim, Părinte, pentru aceşti îngeri reprezentaţi în partea superioară a icoanei.

Locul lor privilegiat ne face să înţelegem că trăiesc într-un mod familiar cu Tine, la fel ca primii noştri părinţi din Paradis. Pentru fiecare dintre ei, pentru perfecţiunea lor candidă şi pentru adoraţia lor înflăcărată, să fii binecuvântat, Doamne! Îngerii din părţile laterale al crucii Pentru aceşti îngeri care privesc rana din mâna lui Isus, îţi mulţumim Părinte! Primeşte în numele nostru profunda lor adoraţie şi recunoştinţa lor fără margini pentru sângele Fiului Tău Unic vărsat pentru noi. Îngerii de sub braţele lui Isus Îţi mulţumim, Părinte, pentru aceşti îngeri care admiră imensitatea misterului sângelui vărsat de Isus. Ei, în lumina Ta, descoperă cât de mult am fost iubiţi încât „am fost spălaţi cu sângele său, pentru a face din noi o Împărăţie de preoţi” (Ap 1,5).

Prezenţa atâtor îngeri ne indică că ei sunt pentru noi mijlocitori şi protectori. Evanghelia ne relatează că îngerii sunt reali şi activi. Îngerul Gabriel îl anunţă pe Zaharia că va fi tatăl lui Ioan Botezătorul la o vârstă înaintată, iar Mariei îi vesteşte misterul Întrupării Fiului lui Dumnezeu (Lc 1,11-26); unii îngeri îi aduc mâncare lui Isus (Mt 4,11), iar un altul îl alină în suferinţă (Lc 22,43). Textele liturgice ale Sf.-ei Liturghii ne amintesc de prezenţa lor în imnurile şi rugăciunile din „Gloria”, „Prefaţă” şi „Sanctus”.

Doamne, fă ca această icoană să ne ajute să credem mai mult în prezenţa îngerilor în viaţa noastră!

39

40

Să cunoaștem orașul ASSISI Sanctuarul Sfântului Francisc*

«Trupul stigmatizat al Seraficului Sfânt Francisc, doarme de şapte veacuri în cripta cea grea a vremii, dar spiritul său trăieşte» (G. Călinescu).

«Rareori s-a întâmplat ca un peisaj să se fi asimilat cu un suflet, într-un chip mai desăvârșit decât sufletul lui Francisc cu peisajul în care răsare Assisi, dulcea și rodnica vale umbriană» (T. Vianu).

«O nu! Doar Francisc nu vine în chip de prooroc, Și el nu aduce taine nouă necunoscute.

E un biet om ca mine, ca oricare din noi... Însă are puterea mai mare ca oricine, Fiindcă nu se simte decât ca un biet om, Și pe oricine este ca dânsul îl iubește» (N. Iorga).

* Assisi, artă spiritualitate istorie, Casa Editrice Francescana, Assisi, 2010, (Extras).

41

42

1. Originile orașului Assisi se pierd în negurile uneia dintre cele mai vechi civilizaţii din peninsula italică. Numeroasele vestigii de monumente etrusce şi romane, templele creştine din toate epocile, zidurile crestate şi porţile prevăzute cu turnuri sunt în măsură să evoce etapele importante din istoria Italiei: civilizaţia umbră, expansiunea etruscă, perioada romană, creştinarea ce a avut loc în secolul al III-lea prin truda episcopului martir Rufin, invazia barbară a lui Totila, ocupația carolingiană și multe altele.

Actualmente, Assisi este reşedinţă episcopală, face parte din Provincia Perugia şi numără circa 30.000 de suflete, dintre care numai 5.000 sunt rezidenţi.Chiar şi cu această bogată tradiţie şi nenumăratele sale monumente istorice, Assisi nu ar fi atât de celebru, dacă nu lar avea pe Sfântul Francisc. Bazilica, construită pe locul unde el se odihneşte, învăluie întregul oraş cu spiritualitatea franciscană ce creează o atmosferă specifică, îndrăgită de toţi oamenii, indiferent de rasă sau religie. Faima de care oraşul Assisi se bucură şi astăzi în întreaga lume se datorează în primul rând Sfântului Francisc, Sărăcuţul care a iubit toate creaturile, încercând să imite dragostea lui Dumnezeu faţă de ele. Parfumul sfinţeniei emanat de Francisc se păstrează în această Bazilică în 43

care cei mai renumiţi pictori italieni au imortalizat „viaţa sa minunată”, urmarea lui Cristos într-un mod cât mai perfect.

2. Sfântul Francisc s-a născut la sfârşitul anului 1181 sau la începutul anului 1182, pe vremea când Assisi, vechi oraş roman al Italiei centrale, aşezat pe versantul muntelui Subasio, constituia un punct de o mare importanţă politică şi strategică, deoarece se găsea pe linia limitrofă dintre jurisdicţia imperială şi cea papală.

Fiind un oraş liber, era angrenat în mecanismul transformărilor socio-economice, ce făceau trecerea de la sistemul feudal la cel burghez.

Naşterea lui Francisc a avut loc într-o mică iesle improvizată la parterul locuinţei părinteşti, loc pe care, în a doua jumătate a secolului al XIII-lea, s-a construit oratoriul „San Francesco Piccolino”. Francisc era fiul negustorului Pietro Bernardone şi al doamnei Pica. Prin naştere, aparţinea noii clase emergente de meşteşugari şi negustori, care va forma mai târziu burghezia oraşelor italiene. Cu toate acestea, temperamentul său cavaleresc era caracteristic ambientului feudal, asemenea trubadurilor, cântători ai aventurilor şi virtuţilor cavalereşti aflate la mare cinste: politeţea, libertatea, loialitatea, compasiunea faţă de cei slabi şi neajutoraţi. Aceste valori naturale, purificate şi transformate prin spiritul credinţei, vor deveni premisele căii evanghelice propuse de Sfântul Francisc.

Toate izvoarele admit în unanimitate că Sfântul Francisc provenea dintr-o familie bogată, ce aparţinea clasei negustorilor oraşului Assisi. Tatăl său deţinea un magazin în Assisi şi se dedica în special comerţului cu stofe scumpe. Chiar dacă nu cunoaştem într-un mod detaliat aspectele specifice acestei activităţi, importanţa sa este indicată de faptul că Pietro Bernardone mergea deseori în Franţa pentru afaceri: importa stofe luxoase, pe care apoi le vindea, obţinând un profit destul de bun. Prin urmare, fiii săi, Francisc şi Angelo, aveau posibilităţi financiare deosebite, iar familia deţinea mai multe case. Acesta este şi motivul pentru care nu se reuşeşte identificarea cu exactitate a casei în care s-a născut Francisc. Cert este că aveau o bunăstare materială considerabilă. Acest lucru constituie o premisă a cărei importanţă trebuie subliniată, pentru a se înţelege corect atât comportamentul său din primii ani ai tinereţii, cât şi ulterioara convertire a lui Francisc, care va deveni piatra unghiulară a fraternităţii formate în jurul său.

Pentru tatăl Sfântului Francisc, bunăstarea materială era garantată de o căutare continuă de înavuţire, prin producerea de cât mai mulţi bani. Această mentalitate va fi subliniată în conflictul dintre tată şi fiu, aducând lui Pietro Bernardone, din partea biografilor, dispreţ şi acuze: avea inima împietrită şi era incapabil de a înţelege.

Acestui mod de a înţelege viaţa trebuie să-i fi corespuns un anumit nivel de cultură a cărei vastitate nu ne este cunoscută, dar care probabil includea capacitatea 44

de a citi, de a scrie şi de a socoti, însoţită de o cunoaştere, fie doar şi elementară, a limbii latine. Toate aceste cunoştinţe îi erau indispensabile pentru a se putea mişca în mod eficace în ambientul comercial. Cu siguranţă, călătoriile în interes de afaceri l-au constrâns pe Pietro Bernardone să înveţe limba franceză, iar de la el a putut să o înveţe şi Sfântul Francisc.

Despre mama lui Francisc avem puţine informaţii. Numele său, Pica, apare destul de târziu, dar nu în izvoarele cele mai sigure. Informaţia că ar fi originară din Provence, regiunea meridională a Franţei, este şi mai târzie, ca de altfel, şi aceea că ar proveni din Lucca, oraş din Toscana. Este vorba despre nişte date care în stadiul actual, din punct de vedere istoric, nu pot fi verificate. Putem constata numai ceea ce rezultă din izvoare: mama ne este prezentată de către biografi întro lumină destul de pozitivă. Unicul care face excepţie este Toma de Celano, acest lucru datorându-se modului său de a prezenta întreaga familie a Sfântului Francisc.

Nu putem stabili cu precizie ziua în care s-a născut Sfântul Francisc. De asemenea, anul naşterii oscilează între 1181 şi 1182: acest an se obţine plecând de la anul morţii sale, 1226, din care se scad anii de viaţă ce îi sunt atribuiţi. Se ştie sigur că este întâiul născut al familiei şi că a venit pe lume în timp ce tatăl său se afla într-o călătorie de afaceri în Franţa. La botez i-a fost dat numele de Giovanni, dar, la întoarcerea tatălui său, a fost schimbat cu cel de Francesco. Primele izvoare nu ne oferă informaţii cu privire la copilăria sa, nici despre pregătirea şi educaţia primită. Cultura sa o putem cunoaşte parţial prin intermediul Scrierilor sale, care reflectă şi ceea ce Francisc a învăţat ulterior. Cunoştinţele sale biblice par a fi mai degrabă rezultatul unei atente şi intense participări la viaţa liturgică, participare ulterioară convertirii sale, decât al unei lecturi sistematice a Bibliei. Avea cu siguranţă cunoştinţe de limba latină, conform nivelului de cultură cerut unui negustor, însă în comparaţie cu un cleric bine pregătit, cunoştinţele Sfântului Francisc erau considerate modeste. Cam la acelaşi nivel trebuia să se găsească şi cunoaşterea limbii franceze: nu era vorba de o cunoaştere scolastică, ci de una practică, legată de lumea afacerilor şi de aceea a distracţiilor.

Părinţii lui Francisc erau convinşi că într-o bună zi fiul lor va prelua conducerea afacerilor familiei. Primele izvoare biografice îl prezintă ca pe un activ şi abil colaborator al tatălui său, fiind un tânăr negustor bine format. În Evul Mediu, oamenii erau pregătiţi pentru viaţa politică, militară şi de afaceri mult mai devreme decât astăzi. La douăzeci de ani erau consideraţi deja oameni maturi în adevăratul sens al cuvântului, care practicau de mult timp propria profesie, şi în acest mod se prezenta şi Sfântul Francisc în prăvălia tatălui său. Prin urmare, decizia sa nu este aceea a unui tinerel visător şi fantezist, care se îndrăgosteşte de Domniţa Sărăcie, ci decizia gândită şi meditată a unui om matur, a unui om de afaceri, care a 45

simţit neliniştea sufletului său într-un mod tot mai conştient, până când a ajuns la acea completă răsturnare de valori care se numeşte convertire.

Convertirea lui Francisc, care a avut loc în jurul vârstei de douăzeci şi cinci de ani, între 1204 şi 1208, se manifestă în comportamentul şi în faptele vieţii sale, astfel încât i se poate urmări atât evoluţia, cât şi drumul obositor ce a fost străbătut

46

în vederea identificării naturii acelei răvăşiri interioare care l-a determinat să se consacre lui Cristos în totalitate, convertire care va sta la baza fondării Ordinului Franciscan.

Caracteristica convertirii lui Francisc, care iese în evidenţă imediat, este aceea a primatului iniţiativei lui Dumnezeu. Francisc este conştient de acest fapt: „Dom-

47

nul mi-a îngăduit mie, fratele Francisc, să încep să fac pocăinţă astfel” (Test 1).

Izvorul convertirii sale este însuşi Dumnezeu. Francisc era o persoană generoasă şi amabilă. Odată, după ce a respins în mod brutal un sărac, faptă de care i-a părut rău imediat, „a luat hotărârea de a nu mai refuza nimic celui care i-ar fi cerut ceva în numele lui Dumnezeu” (1Cel 17).

Aşa cum s-a afirmat anterior, era suficient de cult pentru a deveni un negustor de seamă şi pentru a nutri dorinţa de a deveni cavaler. Deoarece nu aparţinea prin naştere clasei nobililor, suplinea lipsa acestui privilegiu social prin vivacitatea şi generozitatea spiritului său, capabil să inventeze un nou stil de nobleţe, irosind bunurile paterne la cine fastuoase în compania prietenilor, în abundenţa şi în luxul hainelor, astfel încât devenise adevăratul lider al tineretului bogat din Assisi.

Decizia lui Francisc de a participa, în noiembrie 1202, împreună cu alţi voluntari din Assisi, la războiul împotriva oraşului Perugia, a fost în consonanţă cu sentimentele şi atitudinile sale nobile şi cavalereşti. După bătălia de la Collestrada, Francisc este făcut prizonier şi întemniţat la Perugia timp de un an. Închisoarea din Perugia nu a reprezentat pentru el sfârşitul gloriei, deoarece condiţiile de detenţie l-au făcut să reflecteze asupra viitorului său.

După întoarcerea sa la Assisi, în anul 1204, datorită unei lungi convalescenţe şi, poate, a disponibilităţii financiare a tatălui său, începe să mediteze asupra vieţii sale. Într-o anumită ocazie generozitatea sa l-a determinat, din iubire faţă de Cristos, să se dezbrace de hainele sale bine îngrijite pentru a îmbrăca pe un cavaler sărac care era aproape gol. În noaptea următoare i-a apărut în vis un castel splendid, plin cu tot felul de arme.

Câteva luni mai târziu, spre sfârşitul anului 1204 sau începutul anului 1205, fiind deja vindecat de lunga sa boală, decide să însoţească pe un cavaler din Assisi, care urma să se alăture, cu mica sa trupă de mercenari, lui Gualtiero de Brienne, în expediţia întreprinsă de acesta în Puglia. Francisc nutrea încă ambiţii cavalereşti şi se visa glorios pe câmpul de bătălie. În timpul călătoriei, la Spoleto, în timp ce dormea, Francisc a auzit o voce care îl întreba cu insistenţă unde intenţiona să meargă. În urma răspunsului lui Francisc, vocea a insistat şi l-a întrebat dacă socotea mai folositor să-l urmeze pe stăpân sau pe servitor: „Pe stăpân”, a răspuns Francisc prompt. „Atunci de ce îl cauţi pe servitor în locul stăpânului?”. Francisc rămâne înmărmurit şi întreabă: „Ce vrei să fac?”. „Întoarce-te - auzi răspunsul - întrucât prin lucrarea mea se va înfăptui viziunea ta în mod spiritual”. Copleşit de acest colocviu mai puţin obişnuit, decide să abandoneze proiectul său glorios şi se întoarce acasă imediat.

Aceste etape ale itinerarului spiritual al convertirii lui Francisc trebuie privite cu atenţie, din perspectiva credinţei. În acea perioadă, lumea acorda o deosebită atenţie anumitor semne, aşa cum erau viziunile, visele, întâmplările semnificative, 48

ele fiind interpretate ca manifestări ale revelaţiei divine. De aceea, nu ne miră faptul că drumul convertirii şi al vieţii lui Francisc a fost marcat de evenimente măreţe.

Aceste evenimente se prezintă analizei criticii moderne ca experienţe subiective şi asumă o semnificaţie care cu greu poate fi supusă unui examen obiectiv. Ne găsim la limita dintre modul obiectiv de acţiune a harului divin, care se foloseşte de mijloace extraordinare, şi aspectul subiectiv al receptării umane, cu toate profunzimile sale inefabile.

Se poate afirma că în experienţa spirituală a Sfântului Francisc fenomenele extraordinare sunt elementele unui dialog ce se desfăşoară între el şi Dumnezeu.

Acest fapt îl putem stabili cu o anumită siguranţă, căci ceea ce dă sens acestui dialog unic este credinţa.

Reîntors la Assisi, Francisc începe să-şi contureze unele opţiuni. Anumite aspecte i se păreau deja clare: lumea tatălui său, a negoţului şi a banului, nu era pentru el şi dorea să o abandoneze; lumea distracţiilor, a banchetelor şi a seratelor, nu-l mai atrăgea şi nu voia să mai ştie de toate acestea. Într-o seară, ultima din această etapă a vieţii sale, după o cină cu prietenii, Francisc lasă grupul să se îndepărteze, pentru a putea rămâne, în sfârşit, singur. Nu ştia prea bine încotro trebuie să se îndrepte, dar ştia cu siguranţă unde nu se va mai duce niciodată. În lungile sale plimbări prin împrejurimile oraşului Assisi, se oprea bucuros în diferite locuri pentru a se ruga, căutând îndrumare. Odată, oprindu-se în bisericuţa San Damiano, care era aproape distrusă, a avut o viziune. Crucifixul din bisericuţă i-a vorbit spunându-i: „Francisc, du-te şi repară casa mea, care, după cum vezi, este toată ruinată” (2Cel 10). Plin de uimire, şi-a arătat imediat disponibilitatea de a asculta, concentrându-se cu toate forţele să răspundă acestei invitaţii.

Francisc parcursese deja o etapă din drumul său spiritual: renunţase la bani, la gloria acestei lumi, la admiraţia prietenilor săi, dar trebuia să meargă mai departe.

Ocazia s-a ivit imediat: în timp ce mergea călare în apropierea oraşului Assisi, întâlneşte un lepros, unul dintre acei oropsiţi faţă de care simţea o repulsie de neînvins. Primul său biograf, Toma de Celano, scrie: „A simţit o extraordinară repulsie şi dezgust, dar pentru a nu-şi încălca angajamentul promis, coboară de pe cal şi aleargă pentru a-l săruta pe lepros. Iar acesta, care îi întinse mâna, în speranţa de a obţine ceva, a primit în acelaşi timp atât bani, cât şi un sărut” (2Cel 9).

Acest moment a fost unul crucial în viaţa sfântului. A fost un gest săvârşit cu o deosebită simplitate, dar care a necesitat o perioadă lungă şi zbuciumată de maturizare interioară. Douăzeci de ani mai târziu, dictând Testamentul, îşi va aminti de acest eveniment decisiv: „Pe când eu eram în păcate, nimic nu mi se părea mai dezgustător decât să văd leproşii. Şi însuşi Dumnezeu m-a condus printre ei, iar eu le-am arătat îndurare” (Test 1-2). În acel sărac, unul dintre cei mai săraci ai societăţii de atunci, l-a descoperit pe Cristos. Faptul de a-l fi întâlnit pe Mântuitorul 49

prin intermediul leprosului, în care sărăcia este unită cu durerea şi umilinţa, va orienta întreaga sa concepţie cu privire la urmarea lui Cristos sărac şi în suferinţă, şi va marca dimensiunea spirituală a viitoarei sale fraternităţi. O mărturie concisă, dar de o valoare imensă, cu privire la schimbarea decisivă ce a avut loc în viaţa lui Francisc, provocată de acel prim şi fundamental episod, găsim şi în Testamentul său. În puţine rânduri este descris momentul determinant al unui proces spiritual ce va culmina cu răsturnarea de valori provocată de întâlnirea cu leprosul.

Momentul central al convertirii lui Francisc a constat în înţelegerea suferinţei sufletului şi a trupului ca o reflectare a patimilor lui Cristos şi ca o participare la ele. Această convertire, despre care Francisc vorbeşte într-un mod atât de clar şi de semnificativ, constituie pentru el o schimbare interioară progresivă, un proces profund spiritual. Nu este posibilă urmărirea genezei sale în mod amănunţit, căci nimeni nu poate să-i precizeze detaliile. Rămâne doar faptul în sine.

Imediat după convertire, are loc şi manifestarea exterioară a deciziei care exprimă ceea ce s-a întâmplat în intimitatea inimii. Francisc, convertit, decide pasul radical: „Şi apoi, am cugetat o vreme şi am părăsit lumea” (Test 4).

Vrea să renunţe la bunurile pământeşti, dar îndepărtarea de lume nu este scopul său suprem. El o consideră ca fiind doar o condiţie indispensabilă pentru a căuta voinţa lui Dumnezeu. Fuga mundi înseamnă pentru el o îndepărtare totală de acele valori care au în vedere plăcerile trupului, banii, propria voinţă, pentru a putea căuta voinţa lui Dumnezeu. Vrea să confrunte în mod serios chemarea simţită în inimă cu realitatea vieţii umane. Prin urmare, inspiraţiei divine îi corespunde căutarea sa umană. Însufleţit de entuziasmul convertirii, Francisc decide să vândă câteva valuri de stofă din magazinul tatălui său la Foligno, iar câştigul să-l ducă preotului bisericuţei San Damiano, împreună cu banii obţinuţi din vânzarea calului, cu care mersese la Foligno. Tatăl său însă, înfuriat, îl cheamă la judecată. Francisc face apel la dreptatea episcopului, sub protecţia căruia se pune, eliberându-se astfel de autoritatea civilă. În faţa episcopului judecător şi a mulţimii care s-a adunat în piaţa centrală din Assisi, Francisc restituie tatălui hainele sale şi punga cu bani, pe care preotul bisericuţei San Damiano nu a vrut să o accepte. Astfel, dezbrăcat, dar cu demnitatea şi cu bucuria celui care simte că renaşte pentru o nouă viaţă, exclamă: „De acum înainte, voi putea spune în mod liber: Tatăl nostru, care eşti în ceruri, şi nu tată Pietro Bernardone” (3Comp 19-20). Acest episod a avut loc în ianuarie-februarie 1206. Îmbrăcându-se cu zdrenţe, fuge în pădure „cântând laude lui Dumnezeu în franceză”, aşa cum povesteşte Celano (cf. 1Cel 16). Este atacat de o bandă de hoţi, care îl aruncă într-o groapă cu zăpadă, dar el le strigă fericit: „Sunt crainicul marelui Rege.” (1Cel 16). Merge din poartă în poartă, cerşind hrana necesară şi se 50

mulţumeşte să mănânce ceea ce primeşte. Mai târziu, va căuta să-i încurajeze şi pe însoţitorii săi să se abandoneze cu totul Providenţei divine.

Francisc se hotărăşte să rămână în oraşul său natal din mai multe motive: dorea să termine repararea bisericuţei San Damiano, începută după viziunea în care crucifixul i-a vorbit, voia să-i ajute pe cei nevoiaşi şi, înainte de toate, deoarece se simţea chemat să transmită vestea cea bună a convertirii şi a milostivirii lui Dumnezeu concetăţenilor săi. Rămâne, aşadar, în preajma oraşului Assisi, însă nu are încă ideea clară şi concretă a drumului pe care trebuie să-l urmeze, dintre atâtea posibile: este încă în căutarea unei forme concrete şi a unui stil de viaţă de pocăinţă.

După ce a renunţat la bunurile pământeşti în faţa episcopului, timp de doi ani Francisc merge şi cerşeşte hrana indispensabilă vieţii şi materialul necesar reparării bisericuţei San Damiano, fiind adesea insultat şi chiar considerat Assisi, Bazilica superioară - Giotto, Renunţarea la bunurile părinnebun. Într-o zi, teşti. probabil la 24 februarie 1208, ascultând pericopa evanghelică despre trimiterea apostolilor, a urmat îndemnul pe care Isus l-a făcut apostolilor trimiţându-i să predice. În acel moment simte că şi-a descoperit vocaţia definitivă. Conform mărturiei oferite de Legenda dei tre Compagni, Francisc exclamă: „Asta doresc să realizez cu toate puterile mele!” (3Comp 25). Acea frază din Evanghelie a fost pentru el iluminatoare, deoarece, conform izvoarelor, se pare că l-a pus pentru prima dată într-un mod atât de explicit în relaţie cu Evanghelia.

Francisc era convins că forma de viaţă evanghelică era singura ce răspundea 51

aspiraţiilor sale. Din ea derivau cel puţin două concluzii practice. Înainte de toate, Francisc găseşte o confirmare şi un sens pentru alegerea sa, care se va concretiza tot mai mult într-o viaţă săracă şi umilă, mergând pe urmele lui Cristos. De asemenea, a vesti şi a face cunoscută generozitatea şi blândeţea lui Dumnezeu, prin intermediul predicării, i se pare a fi un alt obiectiv ce trebuia realizat. Prin urmare, lasă haina de eremit, îmbracă o tunică zdrenţăroasă şi, desculţ, începe să vestească pocăinţa. Ca o consecinţă a convertirii se observă această angajare apostolică de caritate, exercitată printr-o sărăcie absolută, ca dăruire de sine aproapelui în Cristos. În aceasta constă noutatea formei sale de viaţă. Sfântul Francisc, deşi se îndepărtează de această lume, nu doreşte să abandoneze societatea umană, ci vrea să lucreze în interiorul ei. Predicând Vestea cea Bună, se adresează în mod direct bărbaţilor şi femeilor timpului său, invitându-i să participe la milostivirea lui Dumnezeu. Acest mod de trăire a Evangheliei îi va interpela îndeaproape pe mulţi dintre contemporanii săi. Sfântul Francisc a ales viaţa evanghelică de peregrin şi străin, găsind în ea un mod potrivit pentru a-şi realiza profunda sa angajare spirituală, aceea de a-l urma pe Isus Cristos sărac, umil şi răstignit, care a venit să-i slujească pe oameni şi să-i mântuiască de păcatele lor.

Cu acest obiectiv în inimă, Sfântul Francisc s-a adresat oamenilor, predicând cu fervoare mesajul evanghelic. La început, atitudinea sa a trezit admiraţie în unele persoane, iar în altele perplexitate, dar i-a convins pe toţi prin intermediul carităţii: 52

Frați români și din Custodia de Orient, la mormântul Sfântului Francisc.

n-ar fi îndrăznit niciodată să aducă reproşuri cuiva, deoarece se considera păcătos doar pe sine. În câţiva ani de la convertirea sa a reuşit să impresioneze cu mesajul său toate categoriile sociale, aprinzând în multe inimi flacăra iubirii evanghelice, educând pe cei orgolioşi să fie blânzi şi umili, propunând tuturor persoanelor şi popoarelor mesajul lui Cristos, rezumat în salutul franciscan „Pace şi Bine!”. Întradevăr, deseori Francisc predica şi suspina după singura pace dătătoare de bine.

Puterea de convingere a învăţăturii sale, întărită de exemplul unei vieţi sărace, umile şi austere, plină în totalitate de Dumnezeu, i-a determinat pe mulţi să ia decizia curajoasă şi radicală de a merge pe urmele lui Cristos, imitându-l pe el, pe fratele Francisc.

Aşadar, aceasta este epopeea franciscană, a cărei principale episoade sunt mai emoţionante decât orice doină sau baladă, care a început la Rivotorto, leagănul Ordinul Franciscan, Ordin recunoscut de Biserică odată cu aprobarea verbală a Regulii de către papa Inocenţiu al III-lea în 1209-1210. A urmat apoi ciclul activităţilor apostolice al căror focar a fost bisericuţa Porţiuncula, acolo unde Sfântul Francisc s-a mutat împreună cu primii săi fraţi în 1211 (spre deosebire de ordinele monahale din Orient şi chiar din Occident, Francisc a decis ca membrii ordinului său să nu fie numiţi monahi sau călugări, ci fraţi minori, în conformitate cu practicarea în comun a vieţii evanghelice, aşa cum stabilea Regula franciscană: în sărăcie, ascultare şi castitate); aici în 1212 a luat fiinţă al doilea Ordin, al Clari53

selor, şi tot de aici în 1213-14 au plecat primii fraţi în misiune, iar în 1216 s-a obţinut Indulgenţa Porţiunculei.

După anul 1221, Sfântul Francisc s-a dedicat într-un mod tot mai intens vieţii ascetice şi mistice, astfel încât, în 1224, cu doi ani înainte de a muri, a primit pe muntele La Verna sfintele stigmate ale Mântuitorului. Purtând pe trup semnele vieţii de pocăinţă şi ale rănilor lui Cristos, în seara de 3 octombrie 1226, la Porţiuncula, s-a reîntors în casa Tatălui veşnic.

3. Sanctuarul Sfântului Francisc din Assisi, este un complex arhitectonic ce însumează trei biserici suprapuse una peste alta. La baza complexului se află Bazilica inferioară ce se prezintă ca o criptă imensă, cu vădite linii romanice, veşnic cufundată în penumbră, destinată cinstirii Sfântului Francisc ale cărui oseminte au fost aşezate sub altarul principal. Este construită în forma literei T (Tau), unica literă comună celor două limbi biblice - ebraica şi greaca -, care de-a lungul secolelor a asumat şi o anumită simbologie (în Vechiul Testament, T era semnul celor aleşi de Dumnezeu). Deasupra se află Bazilica superioară care are arhitectura unei enorme şi luminoase săli gotice, împărţită în patru grupuri de arcade cu un transept şi o absidă poligonală. În sfârşit, sub bazilica inferioară se află Mormântul Sfântului Francisc. Întregul complex arhitectonic al Sanctuarului din Assisi reprezintă o primă formă a stilului gotic italian.

4. Istoria Sanctuarului. Ideea construirii unei biserici deosebite în cinstea Sfântului Francisc de Assisi a apărut în timp ce procesul său de canonizare era încă în curs de desfăşurare. Interesaţi de realizarea acestui obiectiv erau în primul rând fraţii minori franciscani, ce voiau să-l cinstească cum se cuvine pe fondatorul lor sfânt. De asemenea, oraşul Assisi dorea să atragă cât mai mulţi pelerini. Locul ales a fost acela situat în partea occidentală a colinei oraşului Assisi, unde aveau loc execuţiile capitale, numit „Colina Infernului”. Simone di Pucciarello, cetăţean al oraşului Assisi, a dăruit fraţilor franciscani în martie 1227 un teren în afara zidurilor oraşului în vederea construirii unei biserici care să adăpostească trupul Sfântului Francisc, iar fratele Elia l-a primit în numele papei Grigore al IX-lea (franciscanii nu aveau dreptul de proprietate, decât cu acordul şi în numele papei).

Anul următor, Monaldo di Leonardi a dăruit franciscanilor pădurea ce acoperea partea de miază-noapte a colinei. După câteva zile, mai exact la 16 iulie 1228, Grigore al IX-lea l-a canonizat pe Sfântul Francisc, iar în ziua următoare a binecuvântat şi a aşezat piatra de temelie a bisericii ce urma să adăpostească moaştele Sfântului Francisc, schimbând totodată şi numele acelui loc în „Colina Paradisului”. După doi ani, la 25 mai 1230, trupul Sfântului Francisc a fost transferat în mod solemn din biserica Sfântul Gheorghe, unde fusese înmormântat, în noua 54

bazilică. Ceremonia a avut loc în prezenţa ministrului general Giovanni Parenti şi a unei mulţimi impresionante.

Prima fază a construcţiei s-a încheiat în doi ani, odată cu ceremonia transferării moaştelor Sfântului Francisc. În 1236 marele Crucifix, realizat de Giunta Pisano pentru bazilica superioară, era gata, iar în 1239 turnul ce adăposteşte clopotele era finalizat. Un merit deosebit în finalizarea acestui obiectiv l-a avut fratele Elia, unul dintre primii discipoli ai Sfântului Francisc, căruia îi fusese şi vicar. El a fost arhitectul celor două biserici suprapuse şi a părţii celei mai vechi a conventului. Fiind ales ministru general al Ordinului în 1232, a făcut apel la toate provinciile franciscane (Ordinul Franciscan era deja împărţit la acea dată în provincii, adică forme de organizare jurisdicţională a Ordinului pe un anumit teritoriu) pentru a obţine fondurile necesare terminării măreţului Sanctuar, a cărui construire a fost voită de Papa Grigore al IX-lea şi de întreaga Biserică, pentru a onora sfinţenia Sărăcuţului. Metodele autoritare ale fratelui Elia au generat nemulţumiri în rândul fraţilor, contribuind la destituirea sa din slujirea de ministru general în 1239, după cum menţionează Arnaldo de Serrant în Cronica sa din 1365-1369. Însă acest fapt s-a întâmplat, după cum relatează acelaşi cronicar, numai „după ce a finalizat în Assisi lucrările acelei biserici duble cu clopotniţă”.

Consacrarea altarului şi sfinţirea Sanctuarului a fost făcută de papa Inocenţiu al IV-lea în ziua de 25 mai 1253, în prezenţa unei mulţimi imense de pelerini.

5. Așadar, această primă capodoperă a arhitecturii gotice italiene este rezultatul geniului artistic al fratelui Elia. Ulterior, această realizare i-a fost imputată de unii franciscani ce o considerau drept o trădare a idealului franciscan. În realitate, ea este un monument de pietate ridicat în cinstea Sărăcuţului ce doreşte să reflecte într-o oarecare măsură, aici pe pământ, strălucirea cu care Dumnezeu l-a învrednicit în cer pe slujitorul său umil. Nu este vorba despre o afirmaţie gratuită, căci fiii Sfântului Francisc, trăind la umbra acestui Sanctuar timp de aproape opt secole, au fost întotdeauna aşa cum i-a vrut fratele Elia: fii fideli ai Sfântului Francisc şi oaspeţi într-un edificiu ce aparţine Bisericii romane (Bazilica Sfântului Francisc se află sub jurisdicţie pontificală), slujitori umili ce prin activitatea lor doresc să ofere splendoare celebrărilor liturgice prin care întreaga Biserică doreşte să-l cinstească pe Seraficul lor Părinte.

6. Valorile artistice, pe lângă cele spirituale, cu care Bazilica este împodobită, aparţin unor pictori şi arhitecţi de prim rang. Acest Sanctuar pare să fie o imensă pinacotecă: aici se păstrează cel mai complet decor mural din câte s-au pictat în secolul al XIII-lea şi al XIV-lea în Italia. La efectuarea structurilor şi ornamentelor arhitectonice şi-au dat concursul, pe lângă fraţii franciscani înzestraţi 55

56

cu calităţi artistice, cei mai de seamă maeştri ai picturii cum ar fi Giotto, Cimabue, Simone Martini, Pietro Lorenzetti, ca de altfel şi constructori valoroşi şi tăietorii de piatră din zonă.

Papa Incocenţiu al IV-lea a rămas în primăvara şi vara anului 1253 la Sacro Convento (conventul, sau mănăstirea, de lângă bazilică). Văzând că lucrările nu fuseseră terminate în mod corespunzător, în ciuda opoziţiei ministrului general al Ordinului şi a fraţilor din Assisi, făcând o derogare de la Constituţiunile Ordinului, l-a autorizat pe economul bazilicii, fratele Fillippo da Campello, să folosească pe o perioadă de 25 de ani donaţiile oferite de pelerini pentru finisarea bazilicii şi înfrumuseţarea ei cu opere semnificative, urmând indicaţiile cardinalului protector Rinaldo da Segni. Acesta a sprijinit Ordinul în calitate de cardinal protector (a fost ales papă în 1254 cu numele de Alexandru al IV-lea), a împodobit cu fresce bazilica inferioară şi cu vitralii bazilica superioară.

Aceste fresce deschid un capitol important în istoria picturii italiene a secolului al XII-lea, caracterizată de confluenţa dintre tradiţia bizantină şi noile forme gotice. Marea parte a decoraţiunilor a fost realizată de aşa numitul „Maestrul Sfântului Francisc”, un pictor anonim al cărui nume provine de la o icoană a Sfântului Francisc ce se găseşte în sanctuarul de la Porţiuncula. Activitatea acestui pictor în diferite biserici franciscane din preajma oraşului Assisi şi influenţa sa asupra picturii din regiunea Umbria arată originea locală a pictorului, care a fost probabil un frate franciscan de la Sacro Convento. Alături de el, la aceste fresce şi-a adus contribuţia şi „Maestrul crucilor albastre”, a cărui operă poate fi recunoscută după culoarea albastră a pânzei ce acoperă parţial trupul lui Isus în scenele pătimirii lui Cristos.

7. Conventul (mănăstirea franciscană), ce se înalță în partea meridională și în spatele Bazilicii, a fost terminat și el în mare parte odată cu cele două Bazilici, și consta îndeosebi în Palatul Apostolic. Către anul 1300 el a început să fie numit Sacro Convento, acesta fiind numele conferit și astăzi. Structura originală concepută din trei părți a fost mărită, tot în secolul al XIII-lea, cu o suprastructură solidă și un portic cu arcade romane și gotice în aripa meridională. Ulterior s-a mai adăugat supraetajarea în partea vestică, creându-se un nou patrulater, al cărui aspect actual e din secolul al XVI-lea când, din bunăvoinţa papei Sixt al IV-lea, a fost aranjată şi Curtea interioară cea mare.

8. Bazilica Sfintei Clara. Lucrările construirii acestei bazilici au început în 1257, la patru ani după moartea Sfintei Clara. Moaştele sfintei au fost depuse Assisi, Bazilica superioară.

57

Basilica Santa Chiara.

în mormântul actual în 1260. Cripta în care se află mormântului său a fost realizată în 1850. Rozeta de pe faţadă şi vitraliile sunt imitaţii moderne ale unor lucrări clasice.

Din naosul central se intră în Capela Crucifixului, unde domină Crucea de la San Damiano care i-a vorbit Sfântului Francisc. Capela Preasfântului Sacrament este fosta bisericuţă închinată Sfântului Gheorghe, unde Francisc a învăţat să citească, a fost înmormântat temporar (1226-1230) şi canonizat (1228).

9. San Damiano, este unul dintre cele mai sfinte locuri ale primăverii franciscane. În această bisericuţă, Crucifixul i-a vorbit Sfântului Francisc. Tot aici, după ce a mărit mănăstirea, Francisc a adus-o pe sora Clara şi pe primele măicuţe clarise în 1212. În acest loc, în care se „respiră”o atmosferă de spiritualitate profundă, vizitatorul poate admira diferite forme de artă medievală şi renascentistă, dar mai ales poate să se lase interpelat de mesajul pe care îl transmite modestia şi sărăcia, po58

San Damiano, interiorul bisericii.

căinţa şi dragostea divină, virtuţi care timp de 41 de ani au înnobilat viaţa Sfintei Clara şi a celor care, împreună cu ea, l-au urmat pe Cristos după exemplul Sfântului Francisc.

10. Santa Maria degli Angeli (Sfânta Maria a Îngerilor). Bazilica a fost construită în 1569, conform proiectului conceput de Alessi. Faţada, în stil neobaroc, a fost realizată de arhitectul Bazzani. În interiorul Bazilicii a rămas încorporată bisericuţa Porţiunculei. Numele ei vine de la bucata de pământ din jurul bisericii (în latină portiuncula – porţiune, bucată) care fusese dăruită de călugării benedictini de pe muntele Subasio Sfântului Francisc şi confraţilor săi, după ce au fost alungaţi de la Rivotorto. Acesta era locul unde se adunau, după ce se întorceau din călătoriile lor apostolice. Dintre toate locurile pe unde a peregrinat Sfântul Francisc, acesta a fost cel mai îndrăgit. Deasupra altarului poate fi admirată icoana realizată de Ilario da Viterbo (1393). În spatele bisericuţei, în actuala Bazilică, se află Cappella del Transito, con59

struită pe locul în care Sfântul Francisc, în seara zilei de 3 octombrie 1226, a trecut din această viaţă la cele veşnice.

Din bazilică se poate merge către locul numit Roseto di San Francesco, acolo unde, conform tradiţiei, Francisc, având o ispită puternică, s-a aruncat între spini.

Renumele de care se bucură acest sanctuar se datorează în primul rând Indulgenţei Porţiunculei, o indulgenţă ce este acordată de Biserica Catolică la 2 August. Preasfânta Fecioara Maria însoţită de îngeri (de aici provine numele

Santa Maria degli Angeli (Sfânta Maria a Îngerilor).

Sanctuarului) i-a apărut Sfântului Francisc în 1216 şi, ascultând rugăciunile sale, a obţinut de la Dumnezeu indulgenţa plenară (iertarea pedepselor datorate păcatelor, cu condiţia ca persoana să-şi spovedească păcatele, să se împărtăşească, şi să recite anumite rugăciuni) pentru toţi aceia care vor vizita bisericuţa. După ce a fost ales ca succesor al lui Petru, papa Honoriu al III-lea (1216-1227), care la acea dată avea reşedinţa la Perugia, a confirmat acordarea indulgenţei. În acea perioadă indulgenţa plenară se putea obţine numai de cruciaţii care mergeau în Ţara sfântă şi de pelerinii evlavioşi care vizitau mormintele Sfinţilor Petru şi Paul la Roma şi mormântul Sfântului Iacob la Compostella. De atunci şi până astăzi milioane de pelerini au putut obţine, datorită carităţii Sfântului Francisc, iertarea pedepselor datorate păcatelor. În 1909, papa Piux al X-lea a proclamat şi acest sanctuar franciscan „caput et mater” al Ordinului Franciscan şi i-a acordat titlul de Bazilică Patriarhală şi Capelă Papală, asemenea Bazilicii Sfântului Francisc din Assisi, care de şapte secole se bucura de astfel de privilegii şi titluri.

60

La numai doi kilometri distanţă, la Rivotorto, se află un alt sanctuar franciscan, „Il Tugurio di Rivotorto” („Bordeiul din Rivotorto”).

11. Sanctuarul din Rivotorto. Aici se află leagănul Ordinului Franciscan, aşa cum indică şi cuvintele săpate în piatră deasupra intrării principale a Bazilicii: „Hic primordia Fratrum Minorum” – „Aici se află începuturile Fraţilor Minori”. În interiorul bisericii, care a fost reconstruită în întregime în stil neogotic după

Panoramă Rivotorto.

cutremurul din 1854, la o adâncime de 1,80 metri de la nivelul străzii, se află „il tugurio”, bordeiul unde Sfântul Francisc şi primii săi fraţi au locuit timp de doi ani. Francisc a venit aici în 1209 cu primii săi însoţitori, Bernardo da Quintavale şi Pietro Cattani, cărora li s-au alăturat destul de repede alţi nouă discipoli. Împreună cu ei decide să trăiască Evanghelia într-un mod radical şi într-o sărăcie absolută. Astfel, s-a maturizat ideea de a da un statut juridic formei lor de viaţă şi s-a născut prima formă a Regulii. De aici, însoţit de toţi aceşti fraţi, Francisc s-a dus la Roma pentru a prezenta papei Inocenţiu al III-lea proiectul său. După ce au primit aprobarea sa orală, s-au întors şi au continuat să trăiască tot aici, „procurându-şi hrana – aşa cum menţionează Francisc în Testamentul său – prin munca propriilor mâini”. Prin urmare, acest loc păstrează amintirea primei aprobări orale a Regulii Franciscane, moment care marchează data oficială a fondării Ordinului Franciscan, care va deveni una dintre forţele cele mai operative ale Bisericii.

61

Semnul Tau “Avea o mare veneraţie şi afecţiune faţă de semnul Tau. Îl recomanda deseori în cuvântările sale şi îl scria cu mâna sa la sfârşitul scrisorilor pe care le trimitea”.

(FF 1079) Semnul Tau este ultima literă din alfabetul ebraic.

A fost folosit cu valoare simbolică încă din Vechiul Testament, pentru a indica mântuirea şi iubirea lui Dumnezeu faţă de oameni. Îl întâlnim în Cartea profetului Ezechiel, atunci când Dumnezeu îl trimite pe îngerul său să scrie acest semn de mântuire pe frunţile slujitorilor lui Dumnezeu: “Domnul a spus: mergi în mijlocul oraşului, în mijlocul Ierusalimului, şi scrie un Tau pe fruntea oamenilor care suspină şi plâng”.

Aşadar, Tau este semn de mântuire. Este semnul exterior al noutăţii vieţii creştine, marcată profund în interiorul său de pecetea Duhului Sfânt pe care am primit-o în dar în ziua Botezului nostru. Semnul Tau a fost preluat şi de creştini încă de la începutul Bisericii: îl găsim în catacombele din Roma, forma sa amintind primilor creştini de Crucea pe care Cristos s-a jertfit pentru mântuirea lumii. Tocmai datorită acestei asemănări, Sf. Francisc de Assisi a îndrăgit într-un mod special semnul Tau, acordându-i un loc important în viaţa sa. Vechiul semn profetic se actualizează în Francisc, recapătă puterea sa mântuitoare, deoarece Sărăcuţul din Assisi se consideră „mântuit de iubirea şi milostivirea lui Dumnezeu”. A iubit cu mare veneraţie Crucea lui Isus, imitându-I umilinţa, deoarece Crucea este semnul cel mai mare al iubirii Sale. De asemenea, pentru Francisc simbolul literii Tau reprezenta semnul concret al mântuirii şi victoriei lui Cristos asupra răului.

Semnul Tau are în spatele său o puternică tradiţie biblică creştină. A fost preluat de Sf. Francisc din perspectiva valorii sale spirituale, iar Sfântul şi l-a făcut propriu într-un mod atât de intens, încât a devenit el însuşi, prin intermediul stigmatelor din trupul său, un Tau viu, simbol pe care atât de des l-a contemplat, desenat, şi, mai ales, iubit. Tau, semn concret al devoţiunii creştine, este mai ales semn al angajării în urmarea lui Cristos. Prin urmare, semnul Tau trebuie să ne amintească un mare adevăr al spiritualităţii creştine: viaţa noastră, mântuită şi răscumpărată de iubirea lui Cristos răstignit, trebuie să devină în fiecare zi, tot mai mult, o viaţă nouă, viaţă dăruită pentru iubire. Purtând acest simbol, să-i trăim spiritualitatea, imitându-l pe Francisc.

62

Rugăciune în faţa crucifixului de la San Damiano [Oratio ante crucifixum]

Preaînalte şi măreţe Dumnezeule, luminează întunericul inimii mele.

Dă-mi o credinţă dreaptă, speranţă sigură şi dragoste desăvârşită; Dă-mi, o Doamne, o umilinţă profundă, înţelepciune şi cunoştinţă, pentru ca să înţeleg şi să îndeplinesc, sfânta şi adevărata ta voinţă. Amin.

Assisi, Bazilica superioară Giotto, Rugăciunea în faţa crucifixului din bisericuţa San Damiano, detaliu.

63

Cuprins Crucea lui Cristos de la San Damiano.....................................................................................

Prefaţă.....................................................................................................................................

Prezentare................................................................................................................

O icoană inspirată de Evanghelia lui Ioan........................................................... Încadrarea................................................................................................................

Coroana de glorie ...................................................................................................

Haina lui Isus ..........................................................................................................

Isus – templu al Sfintei Treimi ..............................................................................

Vălul de pe faţa lui Isus ..........................................................................................

Ochii lui Isus ...........................................................................................................

Gâtul lui Isus ...........................................................................................................

Rănile lui Isus..........................................................................................................

Personajele de sub braţele lui Isus ........................................................................

Maria ........................................................................................................................

Hainele Mariei ........................................................................................................

Ioan...........................................................................................................................

Maria Magdalena....................................................................................................

Maria, mama lui Iacob...........................................................................................

Centurionul.............................................................................................................

Micile personaje......................................................................................................

Cocoșul ....................................................................................................................

Personajele de la picioarele crucii ........................................................................

Piatra ........................................................................................................................

Inscripţia..................................................................................................................

Isus în medalion .....................................................................................................

Mâna Tatălui ...........................................................................................................

Pag. » » » » » » » » » » » » » » » » » » » » » » » » »

7 7 8 9 10 10 11 13 13 14 16 16 18 18 19 21 21 23 23 24 25 26 27 27 28 28

Sugestii pentru o rugăciune în grup înaintea icoanei lui Cristos cel Glorios .................. »

31

Să cunoaștem orașul ASSISI, Sanctuarul Sfântului Francisc ..............................................

Originile orașului Assisi ........................................................................................................

Sfântul Francisc .....................................................................................................................

Sanctuarul Sfântului Francisc din Assisi............................................................................

Istoria Sanctuarului ..............................................................................................................

Valorile artistice ....................................................................................................................

Conventul (mănăstirea franciscană) ....................................................................................

Bazilica Sfintei Clara.............................................................................................................

San Damiano .........................................................................................................................

Santa Maria degli Angeli (Sfânta Maria a Îngerilor) ........................................................

Sanctuarul din Rivotorto .....................................................................................................

» » » » » » » » » » »

41 43 44 54 54 55 57 57 59 59 61

Semnul Tau ................................................................................................................................... » Rugăciune în faţa crucifixului de la San Damiano [Oratio ante crucifixum]............................................................................................................. »

62

64

63