Assisi - Ghidul orasului by liviu eduard

Pr. Andrei Ficău OFM Conv Pr. Silvestro Bejan OFM Conv Pr. Ştefan Acatrinei OFM Conv

ASSISI Sanctuarul Sfântului Francisc

ARTĂ SPIRITUALITATE ISTORIE

C. E. F. A.

CASA EDITRICE FRANCESCANA - 06082 ASSISI - FRATI MINORI CONVENTUALI PRINTED IN INTALY: UMBRIAGRAF TERNI

« rupul stigmatizat al Seraficului Sfânt Francisc, doarme de şapte veacuri în cripta cea grea a vremii, dar spiritul său trăieşte» (G. Călinescu).

« areori s-a întâmplat ca un peisaj să se fi asimilat cu un suflet, într-un chip mai desăvârșit decât sufletul lui Francisc cu peisajul în care răsare Assisi, dulcea și rodnica vale umbriană» (T. Vianu).

« nu! Doar Francisc nu vine în chip de prooroc, Și el nu aduce taine nouă necunoscute. E un biet om ca mine, ca oricare din noi... Însă are puterea mai mare ca oricine, Fiindcă nu se simte decât ca un biet om, Și pe oricine este ca dânsul îl iubește» (N. Iorga).

Assisi - Repere istorice

C E S E NA - A 14

FANO - A14

CittĂ di Castello

Gubbio

ANCONA - A14

Fossato di Vico

Umbertide

F I R E NZ E - A 1

Ch ia sc io

Valdichiana ve

Gualdo Tadino

Perugia

Lago Trasimeno

ASSISI

Castiglion del Lago

Nocera Umbra

to es

Nes

io asc Chi pi

C I VI TAN OVA M. A14

tore

Muccia

Foligno Te ve re

Montefalco Trevi Massa Martana

Norcia Ne

Spoleto

Todi Orvieto

Lago di Corbara

Cascia

Acquasparta Te v e r

Terni

V IT E R B O

ASCOLI P. A14

P a g li a

Narni er

lin Ve

Lago di Piediluco

Orte

RIETI PESCARA A14

R O MA - A 1

Assisi Repere istorice

1. Originile oraşului Assisi se pierd în negurile uneia dintre cele mai vechi civilizaţii din peninsula italică. Numeroasele vestigii de monumente etrusce şi romane, templele creştine din toate epocile, zidurile crestate şi porţile prevăzute cu turnuri sunt în măsură să evoce etapele importante din istoria Italiei: civilizaţia umbră, expansiunea etruscă, perioada romană, încreştinarea ce a avut loc în secolul al III-lea prin truda episcopului martir Rufin, invazia barbară a lui Totila (rege al ostrogoţilor între 541 şi 552), ocupaţia carolingă, anexarea oraşului la ducatul de Spoleto, epoca libertăţii comunale din secolul al XII-lea, perioada apri-

gelor lupte purtate împotriva oraşului Perugia în secolele XII-XIV, conflictul dintre Sacrul Imperiu Roman şi Biserică, încorporarea în Statul Pontifical în secolul al XVI-lea, situaţie ce a durat până în 1860, atunci când şi Umbria a fost anexată Italiei, care la acea dată începea să se configureze ca o nouă entitate politică şi spirituală. Actualmente, Assisi este reşedinţă episcopală, face parte din Provincia Perugia şi numără circa 30.000 de suflete, dintre care numai 5000 sunt rezidenţi. Chiar şi cu această bogată tradiţie şi nenumăratele sale monumente istorice, Assisi nu ar fi atât

de celebru, dacă nu l-ar avea pe Sfântul Francisc. Bazilica construită pe locul unde el se odihneşte, învăluie întregul oraş cu spiritualitatea franciscană ce creează o atmosferă specifică, îndrăgită de toţi oamenii, indiferent de rasă sau religie. Faima de care oraşul Assisi se bucură şi astăzi în întreaga lume se datorează în primul rând Sfântului Francisc, Sărăcuţul care a iubit toate creaturile, încercând să imite dragostea lui Dumnezeu faţă de ele. Parfumul sfinţeniei emanat de Francisc se păstrează în această Bazilică în care cei mai renumiţi pictori italieni au imortalizat „viaţa sa minunată”, urmarea lui Cristos într-un mod cât mai perfect.

Assisi - Repere istorice

2. Sfântul Francisc s-a născut la sfârşitul anului 1181, sau la începutul anului 1182, pe vremea când Assisi, vechi oraş roman al Italiei centrale, aşezat pe versantul muntelui Subasio, constituia un punct de o mare importanţă politică şi strategică, deoarece se găsea pe linia limitrofă dintre jurisdicţia imperială şi cea papală. Fiind un oraş liber, era angrenat în mecanismul transformărilor socio-economice, ce făceau trecerea de la sistemul feudal la cel burghez. Naşterea lui Francisc a avut loc într-o mică iesle improvizată la parterul locuinţei părinteşti, loc pe care, în a doua jumătate a secolului al XIIIlea, s-a construit oratoriul „San Francesco Piccolino”. Francisc era fiul negustorului Pietro Bernardone şi al doamnei Pica. Prin naştere, aparţinea noii clase emergente de meşteşugari şi negustori, care va forma mai târziu burghezia oraşelor italiene. Cu toate acestea, temperamentul său cavaleresc era caracteristic ambientului feudal, asemenea trubadurilor, cântători ai aventurilor şi virtuţilor cavalereşti aflate la mare cinste: politeţea, libertatea, loialitatea, compasiunea faţă de cei slabi şi neajutoraţi. Aceste valori naturale, purificate şi transformate prin spiritul credinţei, vor deveni premisele căii evanghelice propuse de Sfântul Francisc. Toate izvoarele admit în unanimitate că Sfântul Francisc provenea dintr-o familie bogată, ce aparţinea clasei negustorilor oraşului Assisi. Tatăl său deţinea un magazin în Assisi şi se dedica în special comerţului cu stofe scumpe. Chiar dacă nu cunoaştem într-un mod detaliat aspectele specifice acestei activităţi, importanţa sa este indicată de faptul că Pietro Bernardone mergea deseori în Franţa pentru afaceri: importa stofe luxoase, pe care apoi le vindea, obţinând un profit destul de bun. Prin urmare, fiii săi, Francisc şi Angelo, aveau posibilităţi financiare deosebite, iar familia deţinea mai multe case. Acesta este şi motivul pentru care nu se reuşeşte identificarea cu exactitate a casei în care s-a născut Francisc. Cert este că aveau o bunăstare materială considerabilă. Acest lucru constituie o premisă a cărei importanţă trebuie subliniată, pentru a se înţelege corect atât comportamentul său din primii ani ai tinereţii, cât şi ulterioara convertire a lui Francisc, care va deveni piatra unghiulară a fraternităţii formate în jurul său. Pentru tatăl Sfântului Francisc, bunăstarea materială era garantată de o căutare continuă de înavuţire, prin producerea de cât mai mulţi bani. Această mentalitate va fi subliniată în conflictul

G. Holmes, Scene din viața Sfântului Francisc.

9 Assisi - Repere istorice

dintre tată şi fiu, aducând lui Pietro Bernardone, din partea biografilor, dispreţ şi acuze: avea inima împietrită şi era incapabil de a înţelege. Acestui mod de a înţelege viaţa trebuie să-i fi corespuns un anumit nivel de cultură a cărei vastitate nu ne este cunoscută, dar care probabil includea capacitatea de a citi, de a scrie şi de a socoti, însoţită de o cunoaştere, fie doar şi elementară, a limbii latine. Toate aceste cunoştinţe îi erau indispensabile pentru a se putea mişca în mod eficace în ambientul comercial. Cu siguranţă, călătoriile în interes de afaceri l-au constrâns pe Pietro Bernardone să înveţe limba franceză, iar de la el a putut să o înveţe şi Sfântul Francisc. Despre mâama lui Francisc avem puţine informaţii. Numele său, Pica, apare destul de târziu, dar nu în izvoarele cele mai sigure. Informaţia că ar fi originară din Provence, regiunea meridională a Franţei, este şi mai târzie, ca de altfel, şi aceea că ar proveni din Lucca, oraş din Toscana. Este vorba despre nişte date care în stadiul actual, din punct de vedere istoric, nu pot fi verificate. Putem constata numai ceea ce rezultă din izvoare: mama ne este prezentată de către biografi într-o lumină destul de pozitivă. Unicul care face excepţie este Toma de Celano, acest lucru datorându-se modului său de a prezenta întreaga familie a Sfântului Francisc. Nu putem stabili cu precizie ziua în care s-a născut Sfântul Francisc. De asemenea, anul naşterii oscilează între 1181 şi 1182: acest an se obţine plecând de la anul morţii sale, 1226, din care se scad anii de viaţă ce îi sunt atribuiţi. Se ştie sigur că este întâiul născut al familiei şi că a venit pe lume în timp ce tatăl său se afla într-o călătorie de afaceri în Franţa. La botez i-a fost dat numele de Giovanni, dar, la întoarcerea tatălui său, a fost schimbat cu cel de Francesco. Primele izvoare nu ne oferă informaţii cu privire la copilăria sa, nici despre pregătirea şi educaţia primită. Cultura sa o putem cunoaşte parţial prin intermediul Scrierilor sale, care reflectă şi ceea ce Francisc a învăţat ulterior. Cunoştinţele sale biblice par a fi mai degrabă rezultatul unei atente şi intense participări la viaţa liturgică, participare ulterioară convertirii sale, decât al unei lecturi sistematice a Bibliei. Avea cu siguranţă cunoştinţe de limba latină, conform nivelului de cultură cerut unui negustor, însă în comparaţie cu un cleric bine pregătit, cunoştinţele Sfântului Francisc erau considerate modeste. Cam la acelaşi nivel trebuia să se găsească şi cunoaşterea limbii franceze: nu era

Assisi - Repere istorice

vorba de o cunoaştere scolastică, ci de una practică, legată de lumea afacerilor şi de aceea a distracţiilor. Părinţii lui Francisc erau convinşi că într-o bună zi fiul lor va prelua conducerea afacerilor familiei. Primele izvoare biografice îl prezintă ca pe un activ şi abil colaborator al tatălui său, fiind un tânăr negustor bine format. În Evul Mediu, oamenii erau pregătiţi pentru viaţa politică, militară şi de afaceri mult mai devreme decât astăzi. La douăzeci de ani erau consideraţi deja oameni maturi în adevăratul sens al cuvântului, care practicau de mult timp propria profesie, şi în acest mod se prezenta şi Sfântul Francisc în prăvălia tatălui său. Prin urmare, decizia sa nu este aceea a unui tinerel visător şi fantezist, care se îndrăgosteşte de Domniţa Sărăcie, ci decizia gândită şi meditată a unui om matur, a unui om de afaceri, care a simţit neliniştea sufletului său într-un mod tot mai conştient, până când a ajuns la acea completă răsturnare de valori care se numeşte convertire. Convertirea lui Francisc, care a avut loc în jurul vârstei de douăzeci şi cinci de ani, între 1204 şi 1208, se manifestă în comportamentul şi în faptele vieţii sale, astfel încât i se poate urmări atât evoluţia, cât şi drumul obositor ce a fost străbătut în vederea identificării naturii acelei răvăşiri interioare care l-a determinat să se consacre lui Cristos în totalitate, convertire care va sta la baza fondării Ordinului Franciscan. Caracteristica convertirii lui Francisc, care iese în evidenţă imediat, este aceea a primatului iniţiativei lui Dumnezeu. Francisc este conştient de acest fapt: „Domnul mi-a îngăduit mie, fratele Francisc, să încep să fac pocăinţă astfel” (Test 1). Izvorul convertirii sale este însuşi Dumnezeu. Francisc era o persoană generoasă şi amabilă. Odată, după ce a respins în mod brutal un sărac, faptă de care i-a părut rău imediat, „a luat hotărârea de a nu mai refuza nimic celui care i-ar fi cerut ceva în numele lui Dumnezeu” (1Cel 17). Aşa cum s-a afirmat anterior, era suficient de cult pentru a deveni un negustor de seamă şi pentru a nutri dorinţa de a deveni cavaler. Deoarece nu aparţinea prin naştere clasei nobililor, suplinea lipsa acestui privilegiu social prin vivacitatea şi generozitatea spiritului său, capabil să inventeze un nou stil de nobleţe, irosind bunurile paterne la cine fastuoase în compania prietenilor, în abundenţa şi în luxul hainelor, astfel încât devenise adevăratul lider al tineretului bogat din Assisi.

G. Holmes, Scene din viața Sfântului Francisc.

11 Assisi - Repere istorice

Decizia lui Francisc de a participa, în noiembrie 1202, împreună cu alţi voluntari din Assisi, la războiul împotriva oraşului Perugia, a fost în consonanţă cu sentimentele şi atitudinile sale nobile şi cavalereşti. După bătălia de la Collestrada, Francisc este făcut prizonier şi întemniţat la Perugia timp de un an. Închisoarea din Perugia nu a reprezentat pentru el sfârşitul gloriei, deoarece condiţiile de detenţie l-au făcut să reflecteze asupra viitorului său. După întoarcerea sa la Assisi, în anul 1204, datorită unei lungi convalescenţe şi, poate, a disponibilităţii financiare a tatălui său, începe să mediteze asupra vieţii sale. Într-o anumită ocazie generozitatea sa l-a determinat, din iubire faţă de Cristos, să se dezbrace de hainele sale bine îngrijite pentru a îmbrăca pe un cavaler sărac care era aproape gol. În noaptea următoare i-a apărut în vis un castel splendid, plin cu tot felul de arme. Câteva luni mai târziu, spre sfârşitul anului 1204 sau începutul anului 1205, fiind deja vindecat de lunga sa boală, decide să însoţească pe un cavaler din Assisi, care urma să se alăture, cu mica sa trupă de mercenari, lui Gualtiero de Brienne, în expediţia întreprinsă de acesta în Puglia. Francisc nutrea încă ambiţii cavalereşti

şi se visa glorios pe câmpul de bătălie. În timpul călătoriei, la Spoleto, în timp ce dormea, Francisc a auzit o voce care îl întreba cu insistenţă unde intenţiona să meargă. În urma răspunsului lui Francisc, vocea a insistat şi l-a întrebat dacă socotea mai folositor să-l urmeze pe stăpân sau pe servitor: „Pe stăpân”, a răspuns Francisc prompt. „Atunci de ce îl cauţi pe servitor în locul stăpânului?”. Francisc rămâne înmărmurit şi întreabă: „Ce vrei să fac?”. „Întoarce-te - auzi răspunsul - întrucât prin lucrarea mea se va înfăptui viziunea ta în mod spiritual”. Copleşit de acest colocviu mai puţin obişnuit, decide să abandoneze proiectul său glorios şi se întoarce acasă imediat. Aceste etape ale itinerarului spiritual al convertirii lui Francisc trebuie privite cu atenţie, din perspectiva credinţei. În acea perioadă, lumea acorda o deosebită atenţie anumitor semne, aşa cum erau viziunile, visele, întâmplările semnificative, ele fiind interpretate ca manifestări ale revelaţiei divine. De aceea, nu ne miră faptul că drumul convertirii şi al vieţii lui Francisc a fost marcat de evenimente măreţe. Aceste evenimente se prezintă analizei criticii moderne ca experienţe subiective şi asumă o semnificaţie care cu greu poate fi supusă unui examen obiectiv. Ne găsim la limita dintre modul obiectiv de acţiune a harului divin, care se foloseşte de mijloace extraordinare, şi aspectul subiectiv al receptării umane, cu toate profunzimile sale inefabile. Se poate afirma că în experienţa spirituală a Sfântului Francisc fenomenele extraordinare sunt elementele unui dialog ce se desfăşoară între el şi Dumnezeu. Acest fapt îl putem stabili cu o anumită siguranţă, căci ceea ce dă sens acestui dialog unic este credinţa. Reîntors la Assisi, Francisc începe să-şi contureze unele opţiuni. Anumite aspecte i se păreau deja clare: lumea tatălui său, a negoţului şi a banului, nu era pentru el şi dorea să o abandoneze; lumea distracţiilor, a banchetelor şi a seratelor, nu-l mai atrăgea şi nu voia să mai ştie de toate acestea. Într-o seară, ultima din această etapă a vieţii sale, după o cină cu prietenii, Francisc lasă grupul să se îndepărteze, pentru a putea rămâne, în sfârşit, singur. Nu ştia prea bine încotro trebuie să se îndrepte, dar ştia cu siguranţă unde nu se va mai duce niciodată. În lungile sale plimbări prin împrejurimile oraşului Assisi, se oprea bucuros în diferite locuri pentru a se ruga, căutând îndrumare. Odată, oprindu-se în bisericuţa San Damiano, care

era aproape distrusă, a avut o viziune. Crucifixul din bisericuţă i-a vorbit spunându-i: „Francisc, du-te şi repară casa mea, care, după cum vezi, este toată ruinată” (2Cel 10). Plin de uimire, şi-a arătat imediat disponibilitatea de a asculta, concentrându-se cu toate forţele să răspundă acestei invitaţii. Francisc parcursese deja o etapă din drumul său spiritual: renunţase la bani, la gloria acestei lumi, la admiraţia prietenilor săi, dar trebuia să meargă mai departe. Ocazia s-a ivit imediat: în timp ce mergea călare în apropierea oraşului Assisi, întâlneşte un lepros, unul dintre acei oropsiţi faţă de care simţea o repulsie de neînvins. Primul său biograf, Toma de Celano, scrie: „A simţit o extraordinară repulsie şi dezgust, dar pentru a nu-şi încălca angajamentul promis, coboară de pe cal şi aleargă pentru a-l săruta pe lepros. Iar acesta, care îi întinse mâna, în speranţa de a obţine ceva, a primit în acelaşi timp atât bani, cât şi un sărut” (2Cel 9). Acest moment a fost unul crucial în viaţa sfântului. A fost un gest săvârşit cu o deosebită simplitate, dar care a necesitat o perioadă lungă şi zbuciumată de maturizare interioară. Douăzeci de ani mai târziu, dictând Testamentul, îşi va aminti de acest eveniment decisiv: „Pe când eu eram în păcate, nimic nu mi se părea mai dezgustător decât să văd leproşii. Şi însuşi Dumnezeu m-a condus printre ei, iar eu le-

am arătat îndurare” (Test 1-2). În acel sărac, unul dintre cei mai săraci ai societăţii de atunci, l-a descoperit pe Cristos. Faptul de a-l fi întâlnit pe Mântuitorul prin intermediul leprosului, în care sărăcia este unită cu durerea şi umilinţa, va orienta întreaga sa concepţie cu privire la urmarea lui Cristos sărac şi în suferinţă, şi va marca dimensiunea spirituală a viitoarei sale fraternităţi. O mărturie concisă, dar de o valoare imensă, cu privire la schimbarea decisivă ce a avut loc în viaţa lui Francisc, provocată de acel prim şi fundamental episod, găsim şi în Testamentul său. În puţine rânduri este descris momentul determinant al unui proces spiritual ce va culmina cu răsturnarea de valori provocată de întâlnirea cu leprosul. Momentul central al convertirii lui Francisc a constat în înţelegerea suferinţei sufletului şi a trupului ca o reflectare a patimilor lui Cristos şi ca o participare la ele. Această convertire, despre care Francisc vorbeşte într-un mod atât de clar şi de semnificativ, constituie pentru el o schimbare interioară progresivă, un proces profund spiritual. Nu este posibilă urmărirea ge-

nezei sale în mod amănunţit, căci nimeni nu poate să-i precizeze detaliile. Rămâne doar faptul în sine. Imediat după convertire, are loc şi manifestarea exterioară a deciziei care exprimă ceea ce s-a întâmplat în intimitatea inimii. Francisc, convertit, decide pasul radical: „Şi apoi, am cugetat o vreme şi am părăsit lumea” (Test 4).

Vrea să renunţe la bunurile pământeşti, dar îndepărtarea de lume nu este scopul său suprem. El o consideră ca fiind doar o condiţie indispensabilă pentru a căuta voinţa lui Dumnezeu. Fuga mundi înseamnă pentru el o îndepărtare

Assisi - Repere istorice

totală de acele valori care au în vedere plăcerile trupului, banii, propria voinţă, pentru a putea căuta voinţa lui Dumnezeu. Vrea să confrunte în mod serios chemarea simţită în inimă cu realitatea vieţii umane. Prin urmare, inspiraţiei divine îi corespunde căutarea sa umană. Însufleţit de entuziasmul convertirii, Francisc decide să vândă câteva valuri de stofă din magazinul tatălui său la Foligno, iar câştigul să-l ducă preotului bisericuţei San Damiano, împreună cu banii obţinuţi din vânzarea calului, cu care mersese la Foligno. Tatăl său însă, înfuriat, îl cheamă la judecată. Francisc face apel la dreptatea episcopului, sub protecţia căruia se pune, eliberându-se astfel de autoritatea civilă. În faţa episcopului judecător şi a mulţimii care s-a adunat în piaţa centrală din Assisi, Francisc restituie tatălui hainele sale şi punga cu bani, pe care preotul bisericuţei San Damiano nu a vrut să o accepte. Astfel, dezbrăcat, dar cu demnitatea şi cu bucuria celui care simte că renaşte pentru o nouă viaţă, exclamă: „De acum înainte, voi putea spune în mod liber: Tatăl nostru, care eşti în ceruri, şi nu tată Pietro Bernardone” (3Comp 19-20). Acest episod a avut loc în ianuarie-februarie 1206. Îmbrăcându-se cu zdrenţe, fuge în pădure „cântând laude lui Dumnezeu în franceză”, aşa cum povesteşte Celano (cf. 1Cel 16). Este atacat de o bandă de hoţi, care îl aruncă într-o groapă cu zăpadă, dar el le strigă fericit: „Sunt crainicul marelui Rege; voi ştiţi acest lucru?” (1Cel 16). Merge din poartă în poartă, cerşind hrana necesară şi se mulţumeşte să mănânce ceea ce primeşte. Mai târziu, va căuta să-i încurajeze şi pe însoţitorii săi să se abandoneze cu totul Providenţei divine. Francisc se hotărăşte să rămână în oraşul său natal din mai multe motive: dorea să termine repararea bisericuţei San Damiano, începută după viziunea în care crucifixul i-a vorbit, voia să-i ajute pe cei nevoiaşi şi, înainte de toate, deoarece se simţea chemat să transmită vestea cea bună a convertirii şi a milostivirii lui Dumnezeu concetăţenilor săi. Rămâne, aşadar, în preajma oraşului Assisi, însă nu are încă ideea clară şi concretă a drumului pe care trebuie să-l urmeze, dintre atâtea posibile: este încă în căutarea unei forme concrete şi a unui stil de viaţă de pocăinţă. După ce a renunţat la bunurile pământeşti în faţa episcopului, timp de doi ani Francisc merge şi cerşeşte hrana indispensabilă vieţii şi materialul necesar reparării bisericuţei San Damiano, fiind adesea insultat şi chiar considerat

nebun. Într-o zi, probabil la 24 februarie 1208, ascultând pericopa evanghelică despre trimiterea apostolilor, a urmat îndemnul pe care Isus la făcut apostolilor trimiţându-i să predice. În acel moment simte că şi-a descoperit vocaţia definitivă. Conform mărturiei oferite de Leggenda dei tre Compagni, Francisc exclamă: „Asta doresc să realizez cu toate puterile mele!” (3Comp 25). Acea frază din Evanghelie a fost pentru el iluminatoare, deoarece, conform izvoarelor, se pare că l-a pus pentru prima dată într-un mod atât de explicit în relaţie cu Evanghelia. Francisc era convins că forma de viaţă evanghelică era singura ce răspundea aspiraţiilor sale. Din ea derivau cel puţin două concluzii practice. Înainte de toate, Francisc găseşte o confirmare şi un sens pentru alegerea sa, care se va concretiza tot mai mult într-o viaţă săracă şi umilă, mergând pe urmele lui Cristos. De asemenea, a vesti şi a face cunoscută generozitatea şi blândeţea lui Dumnezeu, prin intermediul predicării, i se pare a fi un alt obiectiv ce trebuia realizat. Prin urmare, lasă haina de eremit, îmbracă o tunică zdrenţăroasă şi, desculţ, începe să vestească pocăinţa. Ca o consecinţă a convertirii se observă această angajare apostolică de caritate, exercitată printr-o sărăcie absolută, ca dăruire de sine aproapelui în Cristos. În aceasta constă noutatea formei sale de viaţă. Sfântul Francisc, deşi se îndepărtează de această lume, nu doreşte să abandoneze societatea umană, ci vrea să lucreze în interiorul ei. Predicând Vestea cea Bună, se adresează în mod direct bărbaţilor şi femeilor timpului său, invitându-i să participe la milostivirea lui Dumnezeu. Acest mod de trăire a Evangheliei îi va interpela îndeaproape pe mulţi dintre contemporanii săi. Sfântul Francisc a ales viaţa evanghelică de peregrin şi străin, găsind în ea un mod potrivit pentru a-şi realiza profunda sa angajare spirituală, aceea de a-l urma pe Isus Cristos sărac, umil şi răstignit, care a venit să-i slujească pe oameni şi să-i mântuiască de păcatele lor. Cu acest obiectiv în inimă, Sfântul Francisc s-a adresat oamenilor, predicând cu fervoare mesajul evanghelic. La început, atitudinea sa a trezit admiraţie în unele persoane, iar în altele perplexitate, dar i-a convins pe toţi prin intermediul carităţii: n-ar fi îndrăznit niciodată să aducă reproşuri cuiva, deoarece se considera păcătos doar pe sine. În câţiva ani de la convertirea sa a reuşit să impresioneze cu mesajul său toate categoriile sociale, aprinzând în multe inimi flacă-

3. Sanctuarul Sfântului Francisc din Assisi este un complex arhitectonic ce însumează trei biserici suprapuse una peste alta. La baza complexului se află Bazilica inferioară ce se prezintă ca o criptă imensă, cu vădite linii romanice, veşnic cufundată în penumbră, destinată cinstirii Sfântului Francisc ale cărui oseminte au fost aşezate sub altarul principal. Este construită în forma literei T (Tau), unica literă comună celor două limbi biblice - ebraica şi greaca -, care de-a lungul secolelor a asumat şi o anumită simbologie (în Vechiul Testament, T

15 Assisi - Repere istorice

ra iubirii evanghelice, educând pe cei orgolioşi să fie blânzi şi umili, propunând tuturor persoanelor şi popoarelor mesajul lui Cristos, rezumat în salutul franciscan „Pace şi Bine!”. Într-adevăr, deseori Francisc predica şi suspina după singura pace dătătoare de bine. Puterea de convingere a învăţăturii sale, întărită de exemplul unei vieţi sărace, umile şi austere, plină în totalitate de Dumnezeu, i-a determinat pe mulţi să ia decizia curajoasă şi radicală de a merge pe urmele lui Cristos, imitându-l pe el, pe fratele Francisc. Aşadar, aceasta este epopeea franciscană, a cărei principale episoade sunt mai emoţionante decât orice doină sau baladă, care a început la Rivotorto, leagănul Ordinul Franciscan, Ordin recunoscut de Biserică odată cu aprobarea verbală a Regulii de către papa Inocenţiu al IIIlea în 1209-1210. A urmat apoi ciclul activităţilor apostolice al căror focar a fost bisericuţa Porţiuncula, acolo unde Sfântul Francisc s-a mutat împreună cu primii săi fraţi în 1211 (spre deosebire de ordinele monahale din Orient şi chiar din Occident, Francisc a decis ca membrii ordinului său să nu fie numiţi monahi sau călugări, ci fraţi minori, în conformitate cu practicarea în comun a vieţii evanghelice, aşa cum stabilea Regula franciscană: în sărăcie, ascultare şi castitate); aici în 1212 a luat fiinţă al doilea Ordin, al Clariselor, şi tot de aici în 1213-14 au plecat primii fraţi în misiune, iar în 1216 s-a obţinut Indulgenţa Porţiunculei. După anul 1221, Sfântul Francisc s-a dedicat într-un mod tot mai intens vieţii ascetice şi mistice, astfel încât, în 1224, cu doi ani înainte de a muri, a primit pe muntele La Verna sfintele stigmate ale Mântuitorului. Purtând pe trup semnele vieţii de pocăinţă şi ale rănilor lui Cristos, în seara de 3 octombrie 1226, la Porţiuncula, s-a reîntors în casa Tatălui veşnic.

era semnul celor aleĹ&#x;i de Dumnezeu). Deasupra se aflÄ&#x192; Bazilica superioarÄ&#x192; care are arhitectura unei enorme Ĺ&#x;i luminoase sÄ&#x192;li gotice, ĂŽmpÄ&#x192;rĹŁitÄ&#x192; ĂŽn patru grupuri de arcade cu un transept Ĺ&#x;i o absidÄ&#x192; poligonalÄ&#x192;. Ă&#x17D;n sfĂ˘rĹ&#x;it, sub bazilica inferioarÄ&#x192; se aflÄ&#x192; cripta propriu-zisÄ&#x192;, sau MormĂ˘ntul SfĂ˘ntului Francisc. Ă&#x17D;ntregul complex arhitectonic al Sanctuarului din Assisi reprezintÄ&#x192; o primÄ&#x192; formÄ&#x192; a stilului gotic italian.

4. Istoria Sanctuarului.

Assisi - Repere istorice

Ideea construirii unei biserici deosebite ĂŽn cinstea SfĂ˘ntului Francisc de Assisi a apÄ&#x192;rut ĂŽn timp ce procesul sÄ&#x192;u de canonizare era ĂŽncÄ&#x192; ĂŽn curs de desfÄ&#x192;Ĺ&#x;urare. InteresaĹŁi de realizarea acestui obiectiv erau ĂŽn primul rĂ˘nd fraĹŁii minori franciscani, ce voiau sÄ&#x192;-l cinsteascÄ&#x192; cum se cuvine pe fondatorul lor sfĂ˘nt. De asemenea, oraĹ&#x;ul Assisi dorea sÄ&#x192; atragÄ&#x192; cĂ˘t mai mulĹŁi pelerini. Locul ales a fost acela situat ĂŽn partea occidentalÄ&#x192; a colinei oraĹ&#x;ului Assisi, unde aveau loc execuĹŁiile capitale, numit â&#x20AC;&#x17E;Colina Infernuluiâ&#x20AC;?. Simone di Pucciarello, cetÄ&#x192;ĹŁean al oraĹ&#x;ului Assisi, a dÄ&#x192;ruit fraĹŁilor franciscani ĂŽn martie 1227 un teren ĂŽn afara zidurilor oraĹ&#x;ului ĂŽn vederea construirii unei biserici care sÄ&#x192; adÄ&#x192;posteascÄ&#x192; trupul SfĂ˘ntului Francisc, iar fratele Elia l-a primit ĂŽn numele papei Grigore al IX-lea (franciscanii nu aveau dreptul de proprietate, decĂ˘t cu acordul Ĺ&#x;i ĂŽn numele papei). Anul urmÄ&#x192;tor, Monaldo di Leonardi a dÄ&#x192;ruit franciscanilor pÄ&#x192;durea ce acoperea partea de miazÄ&#x192;-noapte a colinei. DupÄ&#x192; cĂ˘teva zile, mai exact la 16 iulie 1228, Grigore al IX-lea l-a canonizat pe SfĂ˘ntul Francisc, iar ĂŽn ziua urmÄ&#x192;toare a binecuvĂ˘ntat Ĺ&#x;i a aĹ&#x;ezat piatra de temelie a bisericii ce urma sÄ&#x192; adÄ&#x192;posteascÄ&#x192;

Bazilica inferioarÄ&#x192; a SfĂ˘ntului Francisc ě?&#x192; í˘˛ í˘ł í˘´ í˘ľ í˘ś í˘ˇ í˘¸ í˘š ě?&#x2026; ě?&#x2C6;

Intrarea ĂŽn Bazilica inferioarÄ&#x192; Capela Relicvelor Cimitirul vechi al fraČ&#x203A;ilor Intrarea la MormĂ˘ntul SfĂ˘ntului Francisc Capela SfĂ˘ntul Martin de Tours Capela Sfintei Maria Magdalena Maica Domnului Č&#x2122;i SfĂ˘ntul Francisc (Cimabue) Altarul principal â&#x20AC;&#x17E;Fecioara Apusurilorâ&#x20AC;? (Lorenzetti) Sacristia Curtea interioarÄ&#x192; Sixt al IV-lea Č&#x2122;i intrarea ĂŽn Bazilica superioarÄ&#x192;

Bazilica superioară

Bazilica inferioară

17 Assisi - Repere istorice

Mormântul Sfântului

Assisi - Repere istorice

moaştele Sfântului Francisc, schimbând totodată şi numele acelui loc în „Colina Paradisului”. După doi ani, la 25 mai 1230, trupul Sfântului Francisc a fost transferat în mod solemn din biserica Sfântul Gheorghe, unde fusese înmormântat, în noua bazilică. Ceremonia a avut loc în prezenţa ministrului general Giovanni Parenti şi a unei mulţimi impresionante. Cu ocazia acestui eveniment s-a întâmplat un fapt ce l-a iritat pe suveranul pontif. După ce moaştele au fost transportate în noua bazilică, autorităţile civile ale oraşului Assisi, de teamă că cineva ar putea să-i priveze de acel preţios tezaur, s-au închis în biserică şi, săpând sub altarul principal, au ascuns sicriul cu grijă. Papa a condamnat acel gest, iar cetăţenii oraşului Assisi au fost ameninţaţi cu excomunicarea. Prima fază a construcţiei s-a încheiat în doi ani, odată cu ceremonia transferării moaştelor Sfântului Francisc. În 1236 marele Crucifix, realizat de Giunta Pisano pentru bazilica superioară, era gata, iar în 1239 turnul ce adăposteşte clopotele era finalizat. Un merit deosebit în finalizarea acestui obiectiv l-a avut fratele Elia, unul dintre primii discipoli ai Sfântului Francisc, căruia îi fusese şi vicar. El a fost arhitectul celor două biserici suprapuse şi a părţii celei mai vechi a conventului. Fiind ales ministru general al Ordinului în 1232, a făcut apel la toate provinciile franciscane (Ordinul Franciscan era deja împărţit la acea dată în provincii, adică forme de organizare jurisdicţională a Ordinului pe un anumit teritoriu) pentru a obţine fondurile necesare terminării măreţului Sanctuar, a cărui construire a fost voită de Papa Grigore al IX-lea şi de întreaga Biserică, pentru a onora sfinţenia Sărăcuţului. Metodele autoritare ale fratelui Elia au generat nemulţumiri în rândul fraţilor, contribuind la destituirea sa din slujirea de ministru general în 1239, după cum menţionează Arnaldo de Serrant în Cronica sa din 1365-1369. Însă acest fapt s-a întâmplat, după cum relatează acelaşi cronicar, numai „după ce a finalizat în Assisi lucrările acelei biserici duble cu clopotniţă”. Consacrarea altarului şi sfinţirea Sanctuarului a fost făcută de papa Inocenţiu al IV-lea în ziua de 25 mai 1253, în prezenţa unei mulţimi imense de pelerini.

5. Aşadar, această primă capodoperă a arhitecturii gotice italiene este rezultatul geniului artistic al fratelui Elia. Ulterior, această realizare i-a fost imputată de unii franciscani ce o con-

siderau drept o trădare a idealului franciscan. În realitate, ea este un monument de pietate ridicat în cinstea Sărăcuţului ce doreşte să reflecte într-o oarecare măsură, aici pe pământ, strălucirea cu care Dumnezeu l-a învrednicit în cer pe slujitorul său umil. Nu este vorba despre o afirmaţie gratuită, căci fiii Sfântului Francisc, trăind la umbra acestui Sanctuar timp de aproape opt secole, au fost întotdeauna aşa cum i-a vrut fratele Elia: fii fideli ai Sfântului Francisc şi oaspeţi într-un edificiu ce aparţine Bisericii romane (Bazilica Sfântului Francisc se află sub jurisdicţie pontificală), slujitori umili ce prin activitatea lor doresc să ofere splendoare celebrărilor liturgice prin care întreaga Biserică doreşte să-l cinstească pe Seraficul lor Părinte.

6. Valorile artistice, pe lângă cele spirituale, cu care Bazilica este împodobită, aparţin unor pictori şi arhitecţi de prim rang. Acest Sanctuar pare să fie o imensă pinacotecă: aici se păstrează cel mai complet decor mural din câte s-au pictat în secolul al XIII-lea şi al XIVlea în Italia. La efectuarea structurilor şi ornamentelor arhitectonice şi-au dat concursul, pe lângă fraţii franciscani înzestraţi cu calităţi artistice, cei mai de seamă maeştri ai picturii cum ar fi Giotto, Cimabue, Simone Martini, Pietro Lorenzetti, ca de altfel şi constructori valoroşi şi tăietorii de piatră din zonă. Papa Incocenţiu al IV-lea a rămas în primăvara şi vara anului 1253 la Sacro Convento (conventul, sau mănăstirea, de lângă bazilică). Văzând că lucrările nu fuseseră terminate în mod corespunzător, în ciuda opoziţiei ministrului general al Ordinului şi a fraţilor din Assisi, făcând o derogare de la Constituţiunile Ordinului, l-a autorizat pe economul bazilicii, fratele Fillippo da Campello, să folosească pe o perioadă de 25 de ani donaţiile oferite de pelerini pentru finisarea bazilicii şi înfrumuseţarea ei cu opere semnificative, urmând indicaţiile cardinalului protector Rinaldo da Segni. Acesta a sprijinit Ordinul în calitate de cardinal protector (a fost ales papă în 1254 cu numele de Alexandru al IV-lea), a împodobit cu fresce bazilica inferioară şi cu vitralii bazilica superioară. Aceste fresce deschid un capitol important în istoria picturii italiene a secolului al XII-lea, caracterizată de confluenţa dintre tradiţia bizantină şi noile forme gotice. Marea parte a decoraţiunilor a fost realizată de aşa numitul „Maestrul Sfântului Francisc”, un pictor anonim al cărui nume provine de la o icoană a Sfântului

Francisc ce se găseşte în sanctuarul de la Porţiuncula. Activitatea acestui pictor în diferite biserici franciscane din preajma oraşului Assisi şi influenţa sa asupra picturii din regiunea Umbria arată originea locală a pictorului, care a fost probabil un frate franciscan de la Sacro Convento. Alături de el, la aceste fresce şi-a adus contribuţia şi „Maestrul crucilor albastre”, a cărui operă poate fi recunoscută după culoarea albastră a pânzei ce acoperă parţial trupul lui Isus în scenele pătimirii lui Cristos.

7. Conventul (mănăstirea franciscană),

Portic din secolul al XIII-lea.

19 Assisi - Repere istorice

ce se înalţă în partea meridională şi în spatele Bazilicii, a fost terminat şi el în mare parte odată cu cele două Bazilici, şi consta îndeosebi în Palatul Apostolic. Către anul 1300 el a început să fie numit Sacro Convento, acesta fiind numele conferit şi astăzi. Structura originală concepută din trei părţi a fost mărită, tot în secolul al XIIIlea, cu o suprastructură solidă şi un portic cu arcade romane şi gotice în aripa meridională. Ulterior s-a mai adăugat supraetajarea în partea vestică, creându-se un nou patrulater, al cărui aspect actual e din secolul al XVI-lea când, din bunăvoinţa papei Sixt al IV-lea, a fost aranjată şi Curtea interioară cea mare.

Vizitarea Sanctuarului Bazilica inferioarË&#x2021; a

1. Arhitectura Bazilicii inferioare Biserica inferioară, austeră, intimă, plină de umbre în care policromia ferestrelor şi a frescelor parcă se pierde fiind absorbită de aceasta, vorbeşte limbajul mistic al contemplaţiei, invită persoana la rugăciune şi o introduce în ea, îndemnând-o să renunţe la zgomotul lumii şi să se angajeze în căutarea adevăratului bine, pe care Sfântul Francisc l-a dorit atât de mult: pacea şi bucuria sufletească. La stilul arhitectonic al naosului principal, al celui transversal, al absidei, care constituie corpul original al bisericii, au fost adaptate capelele laterale împreună cu

aripile vastului pronaos, ce au fost adăugate ulterior, după 1270. După construirea bisericii au fost chemaţi cei mai buni artişti pentru pictarea ei. Tema picturilor este o interpretare spirituală a vieţii Sfântului Francisc făcută de către papa Inocenţiu al IV-lea, care nu doar participase la funeraliile Sfântului Francisc, ci avuse privilegiul de a vedea şi de a atinge stigmatele sale, îndeosebi rana din coastă care încă mai sângera. Astfel, pe peretele sudic sunt reprezentate cinci episoade din viaţa Sfântului Francisc, iar pe peretele dinspre nord sunt redate, în paralel, tot atâtea scene din Pătimirea lui Cristos: 1) Cristos este

Bazilica inferioarˇ a

22 Portalul Bazilicii inferioare.

dezbrăcat de hainele sale – Francisc renunţă la bunurile părinteşti; 2) Cristos o încredinţează pe Preacurata Fecioara Maria, mama sa, Sfântului Ioan – Visul papei Inocenţiu al III-lea în care Francisc susţine Biserica pe punctul de a se dărâma; 3) Isus este luat jos de pe cruce – Francisc predică creaturilor; 4) Plângerea lui Cristos – Primirea stigmatelor de către Francisc; 5) Recunoaşterea lui Cristos de către ucenicii din Emaus – Stigmatele rămân vizibile în trupul lui Francisc şi după moarte. Pentru mult timp această lucrare a fost atribuită lui Giunta Pisano, însă în cele din urmă criticii l-au numit „Maestrul Sfântului Francisc”.

Câţiva ani mai târziu, Cimabue a pictat-o în partea dreaptă a naosului transversal pe Preasfânta Fecioara Maria înconjurată de îngeri şi Sfântul Francisc. Chiar dacă ucenicia lui Giotto pe lângă Cimabue este considerată drept o legendă, multe trăsături ale acestei fresce sunt în favoarea acestei legende. Perioada intervenţiei lui Giotto este incertă (unii critici de artă neagă acest lucru, dar astăzi această idee este acceptată în mod parţial pentru biserica inferioară) în Capela Mariei Magdalena, în partea dreaptă a naosului transversal şi în bolta de deasupra altarului principal; se pare că în perioada 1310-1325 el ar fi intervenit de 3-4 ori; aşa

2. Piaţa inferioară Cele două porticuri dimprejurul pieţii inferioare datează din secolul al XV-lea. Oratoriul Sfântului Bernardin (în faţa intrării în Bazilica Inferioară): în arcada porticului este reprezentat Sfântul Bernardin de Siena între doi îngeri (1488). Portalul Bazilicii inferioare, dublu, bogat în ornamente multicolore din piatră şi marmură (din a doua jumătate a secolului al XIII-lea) are în partea superioară o rozetă mare, mărginită de alte două mici, la stânga şi la dreapta. Arcul în stil renascentist susţinut de cele două coloane ce protejează rozetele e opera lui Francesco di Pietrasanta (1487); sculpturile de lemn ale uşilor din partea stângă sunt opera lui Ugolinuccio da Gubbio (circa 1550), iar cele din partea dreaptă aparţin unui artist necunoscut (1573); toate sculpturile reprezintă scene din viaţa Sfântului Francisc, a Sfintei Clara, a Sfântului Ludovic şi a Sfântului Anton. Poate fi admirat şi bustul lui Benedict al XIV-lea, care se află sub arcul din partea stângă, papa care a conferit acestei biserici privilegiul de a fi Bazilică Patriarhală şi Capelă Papală (1754).

grijeşte de Sfântul Sebastian; în partea dreaptă, Sfântul Sebastian înaintea lui Domiţian (ambele opere aparţin pictorului Girolamo Martelli, în jurul anului 1646). În partea stângă a arcului capelei: Madonna della salute (Fecioara protectoare a sănătăţii), Sfântul Anton Abate, Sfântul Francisc şi Sfântul Rufin episcop (opera lui Ottaviano Nelli, sec. al XV-lea). Tot în partea stângă este reprezentat Sfântul Cristofor (opera unui pictor ce aparţine şcolii umbre, sec. al XIV-lea).

5. Peretele din partea dreaptă În prima extensiune a arcului arcadei se află Monumentul funerar al lui Giovanni dei Cerchi (donatorul altarului), pe care se află un vas de porfir, dăruit de o regină cipriotă (la începutul anului 1300). În a doua extensiune putem admira: Tribuna (realizată de un artist local în sec. al XIV-lea), ornată în maiolică în 1458; parapetul e din sec. al XVII-lea; Monumentul funerar al lui Giovanni di Brienne (în partea de sus se află statuia Preasfintei Fecioare Maria, şi o femeie încoronată, aşezată în picioare pe un leu) e opera unui artist din familia Cosmati, din jurul anului 1290. Spaţiul dintre prima şi a doua arcadă, pereţii şi bolta celei de a treia arcade din pronaos au fost pictate de Cesare Semei (1645), ajutat fiind de Martelli, cu scene ce reprezintă Misterele Răscumpărării şi diferite chipuri de Profeţi şi Sfinţi.

6. Capela Sfântului Anton Abate (În partea dreaptă a arcadei a treia).

3. Pronaosul Prima şi a treia parte a acestui lung pronaos au fost alipite de biserica originală către 1271, ce cuprindea numai arcadele din naosul central şi naosul transversal.

4. Peretele din partea stângă Capela Sfântului Sebastian: la altar se află Sfântul Sebastian (opera lui Cesare Sermei, sec. al XVII-lea); în partea stângă Irina se în-

În această capelă se află două monumente funerare: al lui Blasco Fernandez şi al fiului său Garcia, ucişi în 1367 în timp ce se aflau într-o vizită în Ducatul de Spoleto (opera unui artist local, sec. al XIV-lea).

7. Cimitirul vechi al fraţilor Aici se află curtea interioară cu cele două porticuri suprapuse, realizată în sec. al XIV-lea şi mărită în sec. al XV-lea, e învăluită într-o tăcere umilă şi pace profundă. Din dreptul unei

Bazilica inferioarˇ a

se explică anumite diferenţe dintre diferitele cicluri de fresce. Aceste picturi, în intenţia celor care le-au conceput, aveau rolul de a-l însoţi pe pelerin în drumul său de la intrare până la mormântul Sfântului Francisc. Pe boltă, unde s-a pictat un cer înstelat pentru a simboliza Împărăţia cerului, pictorul a introdus bucăţi de oglindă pentru accentuarea unui efect iluzoriu. Figura simbolică a stelelor poate fi găsită atât pe pardoseală cât şi la altar.

Pr. Bonaventura Morariu, împreună cu novicii. Anul 1933.

Bazilica inferioarˇ a

porţi de fier forjat poate fi admirată latura nordică a celor două biserici şi grădina noviciatului. În luna septembrie a anului 1933 sfântul Maximilian Kolbe a fost oaspete în Sacro Convento. Mestrul de novici din în acea perioadă, fratele franciscan român Bonaventura Morariu l-a rugat pe părintele Kolbe să binecuvânteze o mică statuie a Neprihănitei Zămisliri pe care a aşezat-o în grădina noviciatului. Pe placa memorială scrisă în latină se poate citi: „M-au pus aici să fiu protectoare. Maestrul de novici m-a vrut aici. Pr. Maximiliano Kolbe ma binecuvântat. Anul Domnului 1933, în ziua de 6 septembrie”. (Cimitirul fraţilor şi grădina noviciatului nu este deschisă vizitatorilor).

8. Capela Sfintei Ecaterina (după ce se intră din cimitir în pronaos pe partea dreaptă) a fost mărită şi pictată în totalitate în 1367 prin generozitatea cardinalului Egidio Albornoz (1367), iniţial înmormântat aici, iar ulterior dus la Toledo. Deasupra soclului de marmură sunt opt fresce cu scene din viaţa Sfintei Ecaterina (autorul lor este pictorul Andrea de Bartoli, în jurul anului 1368) dispuse astfel: 1.

Convertirea Sfintei Ecaterina; 2. Sf. Ecaterina înaintea împăratului Maxenţiu; 3. În prezenţa împăratului Maxenţiu, disputa Sfintei Ecaterina cu filozofii păgâni; 4. Filozofii sunt condamnaţi la moartea pe rug; 5. Împărăteasa Faustina şi generalul Porfiriu o vizitează pe Sf. Ecaterina; împărăteasa îngenuncheată se converteşte (puţin timp după aceea şi generalul Porfiriu împreună cu 200 de soldaţi se vor converti); în timpul detenţiei sfânta este condamnată la înfometare timp de 12 zile, dar este hrănită de doi îngeri; 6. Condamnarea la moarte a Sfintei Ecaterina prin tragerea pe roată; sfânta se roagă, iar înfricoşătorul sistem de tortură este distrus de doi îngeri, spre edificarea celor prezenţi; 7. Martiriul şi decapitarea împărătesei Faustina; 8. Decapitarea Sfintei Ecaterina şi transportarea miraculoasă a trupului ei pe muntele Sinai de către îngeri. Un eremit priveşte procesiunea îngerilor (este eremitul din Rouen despre care vorbeşte Legenda Aurea: acesta a rămas pe muntele Sinai timp de 7 ani ca să privegheze trupul neînsufleţit al sfintei, iar la întoarcerea în ţară va aduce ca relicvă un deget de-al ei). Edificiul de pe stâncă este Biserica Sf. Ecaterina de pe Muntele Sinai, împreună cu

Icoana Mariei, Mama lui Dumnezeu, “Călăuzitoarea”.

mănăstirea fortificată de împăratul Iustinian între anii 548 şi 565, pe locul unde Moise a vorbit cu Dumnezeu prezent în rugul aprins. Sunt reprezentaţi mai mulţi sfinţi: Sfântul Blaziu, Sfântul Eugen, Sfântul Ludovic (în arcul din partea dreaptă) şi probabil Sfântul Rufin, Sfântul Clement, Sfântul Francisc (în partea stângă). Pictura a fost restaurată în 1974. Vitraliile conţin imagini de sfinţi; fereastra centrală (jumătatea secolului al XIV-lea) e făcută de un artist din Assisi, numit Giovanni di Bonino. Pe altar se găseşte un crucifix de lemn (sec. al XV-lea, autor anonim).

dreaptă, este Maria din Nazaret. Este Mama lui Dumnezeu, aşa cum este indicată de monogramele, MP ΘU (Mήτηρ Θεού, Mama lui Dumnezeu, sau Theotokos, Născătoare de Dumnezeu) apelativ devenit nume propriu al Mariei începând cu Conciliul din Efes (431). Maria este şi Pururea Fecioară (Aeirparthenos): virginitatea perpetuă a Mariei este simbolizată în iconografia bizantină prin văl, maphorion, şi de cele trei stele care ornează fruntea şi umerii. Maria este şi Cea Toată Sfântă (Panaghia), care îl ţine în braţe pe Cel Preasfânt. Maria îmbracă vălul (maphorion) de culoare

Bazilica inferioarˇ a

În stânga altarului se află icoana Mariei, Mama lui Dumnezeu, “Călăuzitoarea”. Icoana Maicii Domnului care îl indică pe Isus ca fiind Calea, Adevărul și Viaţa, este un dar al Com u n i t a ţ i i ro m â n e d i n Provincia de Perugia şi a fost oferită Bazilicii Sfântului Francisc în ziua de 19 aprilie 2009, cu ocazia Sărbătorii Paştelui ortodox. Pictată pe o placă mare de lemn (50 x 80), este opera unei măicuţe ortodoxe de la mănăstirea ortodoxă “Buna Vestire” din Miclăuşeni (Iaşi), după modelul canonic numit Hodighitria (Călăuzitoarea, Cea care arată calea). A fost aşezată în Capela Răstignitului, lângă ea fiind aprins un candelabru dăruit Bazilicii de patriarhul Constantinopolului, Bartolomeu I, cu ocazia Zilei mondiale de rugăciune pentru Pace, convocată de papa Ioan Paul al–II-lea la Assisi în data de 24 ianuarie 2004. Mama, care ţine Pruncul pe braţul stâng şi îl indică cu mâna

roşie (culoarea suferinţei şi a iubirii) care îi acoperă capul, spatele, lăsându-i descoperite numai faţa şi mâinile. Părul este complet acoperit de un fel de acoperământ sub văl. Urechile se observă foarte puțin. Tunica de culoare albastru închis se poate vedea numai la mâneci. Vălul şi tunica sunt brodate cu galoane aurite. Faţa Mamei exprimă iubirea maternă; ochii mari, deschişi spre infinit, sunt îndreptaţi în acelaşi timp spre interior: privind-o, ne simţim în inima Fecioarei. Pruncul Isus are trăsături mature în expresiile feţei, în gesturi şi îmbrăcăminte. El este Cuvântul lui Dumnezeu întrupat; este Isus Cristos, cum este indicat de monograma IC XC (Іησούς Χριστός), scris pe partea dreaptă a icoanei; este Unul din Sfânta Treime, aşa cum este indicat prin monograma O ΩN înscrisă în aureolă, având semnificaţia numelui lui Dumnezeu revelat lui Moise pe Muntele Sinai. El este Învățătorul, la care face referinţă pergamentul din mâna Sa stângă; este Salvatorul Cel Răstignit, la care face referinţă Crucea inserată în nimb; este, în sfârşit, Sfântul și Mântuitorul, aşa cum indică mâna dreaptă ce binecuvântează.

Bazilica inferioarˇ a

Icoana este o revelaţie în culori şi o invitaţie la rugăciune. Este o fereastră deschisă între lumea noastră terestră şi cea divină, prin care cele cereşti se înfăţişează lumii noastre: o fereastră aşadar, prin care noi putem întrevedea unele trăsături ale realităţii divine supranaturale. Prin intermediul icoanei sale, Maica lui Dumnezeu a rămas mereu prezentă în mijlocul credincioşilor din toate Bisericile, ajutându-i şi încurajându-i pe oameni să-şi trăiască propria vocaţie în urmarea lui Cristos, Calea, Adevărul şi Viaţa. Se poate afirma că spiritualitatea franciscană a luat naştere în faţa unei icoane care vorbeşte, aceea a Răstignitului din Sf. Damian, cu trăsături tipic bizantine: braţe întinse în mod relaxat, ochi mari care îţi scrutează inima cu o imensă şi dezarmantă bunătate. Faţa Sa adresează o insistentă chemare silenţioasă. Francisc îngenunchează pe treapta de piatră înaintea altarului şi murmură: “Dumnezeule Preaînalt şi Glorios, luminează întunericul inimii mele….”. O rugăciune care izvorăşte din inimă, repetată cu insistenţă şi cu încredere profundă, cu certitudinea că lumina celui Preaînalt va veni. O lumină care-i va lumina nu numai inima, ci toată viaţa

sa, oferindu-i o orientare şi o direcţie sigură. Prin urmare, Francisc transmite fraţilor săi şi fiecărui credincios următorul mesaj: viaţa lor trebuie să constituie o punere în practică a Evangheliei, intrând astfel în familia lui Isus: “Mama mea şi fraţii mei sunt aceia care ascultă cuvântul lui Dumnezeu şi-l pun în practică” (Lc 8,21).

9. Cripta Mormântul Sfântului Francisc La jumătatea naosului se află două scări ce duc la mormântul Sfântului Francisc. Atmosfera mistică pe care o emană acest mormânt binecuvântat este o invitaţie continuă adresată tuturor acelora care, aflaţi pe cărările acestei vieţi atât de agitate, sunt în căutarea păcii. În tăcerea criptei pare că Sfântului Francisc îşi întinde mâinile stigmatizate către lumea întreagă şi repetă tuturor creaturilor salutul său: „Pace şi Bine!”. Sfântul Bonaventura l-a numit „vestitorul păcii”, deoarece anunţa pacea în orice predică, o dorea celor pe care îi întâlnea şi o exprima în orice salut al său; deseori suspina după inefabila pace în momentele de contemplaţie. Aici, în criptă, într-un sarcofag grosolan de piatră, în pilastrul ridicat în centrul încăperii în formă de cruce, se află trupul sfânt al Sărăcuţului. În acest loc l-a ascuns fratele Elia în 1230, făcând imposibil accesul la el. În 12 decembrie 1818, fraţii de la Sacro Convento, fiind autorizaţi de papa Pius al VII-lea, după 52 de nopţi de muncă, au reuşit să scoată la lumină preţioasa comoară ce a fost închisă într-o urnă de bronz şi sigilată de Sfântul Scaun. Atunci s-a luat decizia de a face posibil accesul la imensul sarcofag săpându-se o criptă – în realitate este o a treia biserică – sub altarul principal al Bazilicii inferioare; ea a fost concepută de arhitectul Giuseppe Brizzi într-o formă neoclasică şi inaugurată în 1820. Un secol mai târziu, cu ocazia celui de al VII-lea centenar al morţii Sfântului Francisc, a fost reorganizat spaţiul din criptă (între 1925 şi 1932), conform proiectului efectuat de Ugo Tarchi. În jurul sarcofagului au fost amenajate mormintele a patru dintre discipolii săi: fratele Leon, fratele Masseu, fratele Rufin, fratele Angelo, care iniţial fuseseră înmormântaţi în Bazilica inferioară. În punctul de întâlnire al celor două scări ce duc spre criptă se găsesc rămăşiţele pământeşti ale

Mormântul Sfântului Francisc.

nobilei doamne din Roma, Jacopa de’ Settesoli, o devotă binefăcătoare a Sfântului Francisc, pe care obişnuia să o numească frate Jacopa. În perioada 24 ianuarie – 04 martie 1978 a avut loc a doua deshumare a relicvelor Sfântului Francisc, autorizată de papa Paul al IV-lea.

10. Capela Sfântului Martin Este prima capelă din partea stângă a naosului central; ea poartă însemnele cardinalului fran-

ciscan Gentile Partino da Montefiore. În 1307 cardinalul a fost trimis de papa Clement al Vlea în Ungaria, unde după asasinarea regelui Ladislau al IV-lea (11 iulie 1290) izbucnise un război de succesiune între nobilii maghiari şi fiica regelui, Maria, soţia regelui de Napoli, care revendica tronul pentru fiul ei. Misiunea cardinalului a avut succes, astfel încât în 1308 a fost uns ca rege al Ungariei Carol Robert de Anjou (cunoscut şi sub numele de Carol I al Ungariei). După ce cardinalul Gentile şi-a încheiat misiu-

Bazilica inferioarˇ a

Capela Sf. Martin de Tours.

Bazilica inferioarˇ a

nea în Ungaria (septembrie 1311), Papa Clement al V-lea (1305-1314) l-a rechemat înapoi în Italia, dându-i misiunea de a transfera tezaurul papal la Avignon (sediul papilor a fost la Avignon între 1309 şi 1378). În martie 1312 cardinalul se găsea la Assisi, unde în ziua de 30 martie a oferit suma de 600 de florini de aur pentru capela pe care dorea să o construiască în Bazilica Sfântului Francisc. Capela Sfântului Martin este o încăpere dreptunghiulară cu boltă, închisă cu o absidă hexagonală pe care se află trei ferestre mari decorate cu vitralii. Partea de jos a pereţilor este îmbrăcată cu ornamente din piatră de Assisi, pe care sunt aplicate emblemele donatorului. Em-

Vitraliu de Giovanni di Bonino (sec. XIV) în Capela Sf. Martin.

Capela Sf. Martin - Simone Martini, Scene din viața Sf. Martin.

29 Bazilica inferioarˇ a

blema cardinalului Gentile poate fi văzută în mai multe locuri împrejurul ferestrelor, iar chipul său apare de două ori: în registrul de jos al ferestrei centrale, îngenuncheat la picioarele Sfântului Martin I papă şi în scena pictată pe peretele de deasupra uşii de intrare, unde întinde mâna Sfântului Martin, episcop. Pereţii capelei sunt împărţiţi în două registre în care este pictată viaţa Sfântului Martin de Tours în 10 episoade, începând cu registrul inferior al peretelui estic: 1. Sf. Martin ajută un sărac; 2. Visul Sfântului Martin; 3. Ceremonia învestiturii sale de cavaler; 4. Sf. Martin renunţă la arme şi înfruntă duşmanul înarmat numai cu cruce; 5. Sf. Martin învie un copil la Chartres; 6. Visul Sfântului Ambroziu; 7. Îngerii vin în ajutorul Sfântului Martin; 8. Sf. Martin şi împăratul Valentinian; 9. Moartea Sfântului Martin; 10. Înmormântarea Sfântului Martin. Pe arcada de la intrarea în capelă sunt pictaţi, începând din partea stângă de sus: Sf. Ludovic rege şi Sf. Ludovic de Toulouse, Sf. Clara şi Sf. Elisabeta a Ungariei; în partea dreaptă, Sf. Anton de Padova şi Sf. Francisc, Maria Magdalena şi Sf. Ecaterina de Alexandria. Această capelă a fost pictată de Simone Martini. El a reuşit să lase la Assisi imagini de o frumuseţe rară, care pentru mult timp au fost de neegalat. Deosebita sa îndemânare în folosirea modelelor şi materialelor specifice altor tehnici i-au permis să

îmbine macrocosmosul spaţiilor sigure şi măsurabile ale şcoli lui Giotto cu microcosmosul lucrărilor în relief ale părţilor aurite. Arhitectura sa reprezintă triumful catedralelor gotice de dincolo de Alpi, reduse la dimensiunile unui tablou. El redă istoria Sfântului Martin în nuanţele epopeii cavalereşti şi o îmbracă în aureola de poveste de la curtea regelui de Napoli, frecventată de cardinalul Gentile. Martini pare să creeze un stil modern ce va fi adoptat de curţile aristocratice europene şi care va avea consacrarea sa oficială atunci când pictorul va fi chemat la Avignon. Iubitorii de artă nu au rezistat în faţa farmecului creaţiei sale, iar printre clienţii săi s-a numărat de mai multe ori Napoleone Orsini, protectorul lui Giotto şi al lui Pietro Lorenzetti, care s-a lăsat pictat de artist (un portret al acestuia a fost lăudat de Francesco Petrarca). Vitraliile capelei au fost realizate înainte de 1350 (probabil de Giovanni di Bonino) după schiţe ce proveneau tot din ambientul lui Simone Martini.

Bazilica inferioarˇ a

Capela Sf. Martin - Simone Martini, Sf. Clara.

Pereţii arcadelor şi bolta mai păstrează pictura originală, care este cea mai veche din toată Bazilica. Starea lor de conservare nu este prea bună; întreruperile (lacunele) au fost cauzate îndeosebi în jurul anului 1270 cu ocazia deschiderii căilor de acces spre capelele ce au fost construite ulterior. Naosul a fost restaurat în 1974.

12. Capela Sfântului Ludovic rege sau al Sfântului Ştefan (Vis-a-vis de capela Sfântului Martin): pe boltă sunt pictaţi 4 profeţi şi 4 sibile; pe pereţi este reprezentat Sf. Ştefan în sinagogă şi Martiriul Sfântului Ştefan (de Dono Doni, 1574). În cele patru vitralii sunt prezentate mai multe imagini de sfinţi.

13. Capela Sfântului Anton de Padova Frescele redau scene din viaţa Sfântului: Sfântul predică înaintea papei Grigore al IX-lea şi Minunea cu măgarul (sunt opera lui Sermei şi a discipolului său Martelli, realizate în jurul anului 1610). Cele patru vitralii prezintă scene din viaţa Sfântului Anton (au fost realizate între 1300 şi 1350).

Paretele din stânga - Maestrul Sf. Francisc, Francisc predică păsărilor. Capela Sfinților Ștefan și Ludovic -Detaliu din vitraliul de Giovanni Bonino (jos).

31 Bazilica inferioarˇ a

11. Naosul

14. Capela Mariei Magdalena (Se intră din capela Sfântului Anton). A fost pictată de Giotto în jurul anului 1300, prin generozitatea episcopului de Assisi Teobaldo Pontano (a fost restaurată în 1967). Pe boltă sunt pictate medalioanele lui Cristos, Lazăr, Magdalena şi Marta. Pe pereţii laterali ai capelei, în partea de jos, sunt reprezentate de acelaşi autor diferite imagini de sfinţi şi sfinte. În partea de mijloc şi în zona superioară a pereţilor este reprezentată viaţa Mariei Magdalena. Pe peretele din partea stângă sunt reprezentate două scene din Evanghelie: 1. Cina fariseului; 2. Învierea lui Lazăr. Pe peretele din partea dreaptă sunt alte patru scene din Evanghelie: 1. Cristos înviat apare Mariei Magdalena; 2. Sfânta debarcă la Marsilia; 3. Sfânta în dialog cu îngerii; 4. Maria Magdalena şi Pusnicul Zosimo. Pe peretele de la intrare este pictată Împărtăşirea Mariei Magdalena şi înălţarea sufletului său. Arcada de la intrare este împodobită cu 12 medalioane cu sfinţi şi sfinte. Vitraliile conţin imagini ale lui Cristos, Maria Magdalena, Marta şi Lazăr (sunt realizate după schiţe de provenienţă florentină, asemănătoare cu cele realizate de Şcoala Romană; sunt aproape contemporane cu frescele). Capela Sf. Maria Magdalena - Giotto, «Noli me tangere».

Bazilica inferioarˇ a

Capela Sf. Maria Magdalena - Giotto, Învierea lui Lazăr.

15. Capela Sfântului Nicolae din Bari, sunt următoarele scene: 1. Sfântul Nicolae oferă zestre la trei tinere; 2. O frescă deteriorată; 3. Sfântul binecuvântează un penitent şi alte personaje. În partea stângă: 4. Sf. Nicolae salvează trei condamnaţi la moarte; 5. O altă frescă deteriorată; 6. Visul împăratului Constantin. În partea dreaptă, de sus în jos: 7. Sf. Nicolae învie un copil; 8. Eliberarea unui sclav; 9. Sclavul este redat părinţilor săi. Pe peretele stâng, de sus în jos: 10. Un evreu în vârstă încearcă să zdrobească bustul de marmură al Sfântului. Din păcate, de-a lungul timpului 11-12 fresce s-au deteriorat. În spatele altarului sunt reprezentaţi Sfânta Fecioara Maria, Sfântul Francisc şi Sfântul Nicolae (restaurat în 1974). Cele şase vitralii reprezintă diferiţi sfinţi, pe cei doi fraţi Orsini şi stemele familiilor lor.

33 Bazilica inferioarˇ a

se află în naosul transversal din partea dreaptă; a fost construită de cardinalul Nicolò Orsini al III-lea în jurul anului 1270; picturile capelei au fost finanţate de nepoţii săi, Napoleon şi cardinalul Giangaetano Orsini (1239), al cărui monument funerar poate fi văzut în spatele altarului. Frescele de pe pereţi sunt atribuite unui artist care l-a ajutat pe Giotto, cunoscut astăzi cu apelativul de „Maestrul Sfântului Nicolae” (picturile datează din primele decenii ale secolului al XIV-lea; calitatea foarte bună a picturii i-a făcut pe mulţi să creadă, că autorul lor este Giotto). Pe lângă numeroasele imagini de sfinţi din zona inferioară a pereţilor, sub arcada de la intrare şi în luneta pereţilor de la intrare se păstrează nouă medalioane cu scene din viaţa Sfântului Nicolae de Bari. Pe suprafaţa concavă a arcadei, de sus în jos, în partea dreaptă,

Bazilica inferioarË&#x2021; a

16. Naosul transversal Transeptul din partea dreaptă a fost restaurat în 1968. Pe arcada ce duce spre Capela Sfântului Nicolae este reprezentată scena Bunei-Vestiri; pe boltă, în partea de sus spre altar, sunt prezentate următoarele scene: Vizita Preasfintei Fecioare Maria, Naşterea Mântuitorului, Adorarea Magilor, Prezentarea la templu, Răstignirea; pe partea opusă: Fuga în Egipt, Uciderea pruncilor nevinovaţi, Isus discută cu preoţii în templu, Întoarcerea la Nazaret (toate frescele au fost pictate de Giotto şi colaboratorii săi, care au urmat indicaţiile şi planurile maestrului lor; frescele au fost realizate în jurul anului 1315). Pe peretele din apropierea corului este reprezentat Sf. Francisc care învie un copil, iar pe lateralele arcadei ce permite accesul în Capela Transeptul din dreapta - Giotto, Nașterea Domnului.

Bazilica inferioarˇ a

Sfântului Nicolae este reprezentat un alt miracol: un copil ucis de prăbuşirea unei case este înviat de Sfânt. În partea dreaptă jos: Sf. Francisc, Sf. Ludovic de Toulouse, Sf. Elisabeta a Ungariei și Fericiții soți Delfina și Elzeario (realizate de Simone Martini). Sub scena răstignirii: Preasfânta Fecioară încoronată, Sf. Elisabeta şi Sf. Alois al IX-lea (de Simone Martini). În partea laterală a uşii ce permite accesul spre Capela Mariei Magdalena este reprezentat Fericitul Ioan Englezul (sec. al XV-lea) iar pe grilajul ce protejează mormintele câtorva dintre primii însoţitori ai Sfântului Francisc, sunt reprezentate chipurile lor, realizate de Pietro Lorenzetti. Deasupra frescei precedente se află Preasfânta Fecioară aşezată pe tron cu Pruncul în braţe şi Sf. Francisc (Cimabue, în jurul anului 1280); reprezentarea Preasfintei Fecioare este conside-

rată de unii critici de artă „cea mai ilustră Mater Dolorosa din toate timpurile” (Ruskin); Sf. Francisc corespunde foarte bine descrierii primului biograf, fratele Toma de Celano. Culoarea s-a închis cu trecerea timpului şi a luat o nuanţă galben-rozie; măiestria şi profunzimea acestei opere va atinge cote mult mai ridicate în frescele din Bazilica superioară.

Bazilica inferioarˇ a

Transeptul din dreapta - Giotto, Adorarea magilor (sus); Fuga în Egipt (mijloc); Răstignirea (jos).

Bazilica inferioarˇ a

Transeptul din dreapta - Simone Martini, Sf. Elisabeta și Sf. Francisc.

Transeptul din dreapta - Cimabue, Preasfânta Fecioară aşezată pe tron cu Pruncul în braţe şi Sf. Francisc.

Bazilica inferioarË&#x2021; a

Bazilica inferioară - Altarul principal.

Amvonul este opera unui artist anonim al familiei Cosmati, ce datează de la sfârşitul secolului al XIII-lea. Pe acelaşi perete se află Încoronarea Preasfintei Fecioare Maria (Puccio Capanna de Assisi, jumătatea secolului al XIV-lea). Pe lăţimea arcadei sunt pictate trei scene: Martiriul Sfântului Stanislau, Sf. Stanislau învie un mort (Puccio Capanna), şi Răstignirea.

18. Altarul principal (opera unui artist anonim din familia Cosmati, în jurul anului 1250) are 20 de coloane împodobite cu ornamente lucrate în mozaic, iar masa de altar este dintr-un singur bloc de marmură (3,80 x 1,80) şi probabil provine din Constantinopol.

dreaptă), Ascultarea (în partea stângă); în partea dinspre cor este reprezentat Sf. Francisc în glorie. Aceste fresce, putând fi analizate mai bine după restaurarea lor din 1968, poartă emblema şcolii lui Giotto (1315-1320) şi, alături de densitatea conţinutului teologic, se dovedesc a fi rezultatul unei execuţii înalte din punct de vedere tehnic şi coloristic. Tradiţia consideră aceste concepte alegorice ca fiind inspirate de un teolog, sau poate chiar de Jacopone de Todi. Adaptarea suprafeţei de pictat, care nu se prea potrivea cu spaţiul orizontal al scenografiei lui Giotto, a impus aici subţierea figurilor şi o oarecare simplificare a scenei; aceste consideraţii ar fi în măsură să rezolve perplexitatea acelor critici care atribuie lui Giotto aceste capodopere.

Bazilica inferioarˇ a

17. Arcada din faţa altarului prin- 19. Bolta de deasupra Altarului principal: sunt reprezentate în mod alegoric Sărăcia (în cipal 41 partea dinspre naos), Castitatea (în partea

20. Alegoria sărăciei. În centru este reprezentată căsătoria mistică a Sfântului Francisc cu Domniţa Sărăcie, binecuvântată de însuşi Mântuitorul, în prezenţa unor frumoase cete de îngeri. În colţul stâng: un tânăr, care dăruieşte mantaua sa preţioasă unui sărac, este invitat de un înger să se îndrepte către Domniţa Sărăcie. În colţul opus, un alt înger adresează altor trei personaje aceeaşi invitaţie; aceştia se îndepărtează luându-l pe înger în râs şi strângând la piept bogăţiile lor. La centru, în partea de jos, este o imagine în care un copil îmbrăcat în roşu aruncă cu pietre

Bazilica inferioarˇ a

în Domniţa Sărăcie, câinele de lângă el nu încetează să latre, iar celălalt copil îmbrăcat în albastru, cu ajutorul unui baston, împinge un mănunchi de spini spre picioarele goale ale Miresei; pe măsură ce spinii cresc, se transformă într-o frumoasă ghirlandă de trandafiri şi crini, care este coroana Domniţei Sărăciei. În partea de sus, Tatăl ceresc primeşte bunurile pământeşti care au fost dăruite celor săraci în numele său.

Votul Castităţii este simbolizat de o tânără îmbrăcată în alb şi cu mâinile împreunate, ce se află într-un turn de fildeş pe care flutură o flamură albă. Doi îngeri în zbor îi aduc un palmier şi o diademă, simbolul victoriei. Pe zidurile castelului, bine păzite de soldaţi, sunt reprezentate Virtutea Purităţii şi Virtutea Tăriei care îi oferă tânărului purificat de îngeri un scut şi un steag. În partea dreaptă, Sf. Francisc ajută trei persoane să urce către castelul Castităţii; ele reprezintă cele trei Ordine înfiinţate de Sfântul Francisc: o călugăriţă clarisă (ce reprezintă Ordinul al II-lea franciscan, sau Ordinul

clariselor), care abia se distinge, fiind la stânga fratelui franciscan ce se află în centru (reprezentant al primului Ordin franciscan), iar în primul plan se află un terţiar (poate Dante Alighieri, cel mai ilustru reprezentant al Ordinului al III-lea franciscan, sau Ordinul terţiarilor: era un ordin înfiinţat pentru cei care doreau să trăiască idealurile spiritualităţii franciscane în viaţa de familie). În colţul opus al picturii sunt reprezentate trei virtuţi încoronate care sunt ajutate doar de virtutea Răbdării (una dintre ele are capul acoperit cu o glugă şi e puţin încovoiată lăsând astfel să i se vadă spatele însângerat din cauza loviturilor); ele reuşesc să respingă dragostea imorală, moartea şi mizeria.

43 Bazilica inferioarˇ a

21. Alegoria castităţii.

22. Alegoria ascultării. Votul Ascultării este reprezentat printr-o figură monastică înaripată, care în timp ce cu o mână invită la tăcere, cu cealaltă aşează un jug pe umerii unui frate franciscan îngenuncheat la picioarele sale (poate fi admirată frumuseţea feţei Ascultării: este un chip serios şi senin în acelaşi timp). Este asistată de două virtuţi: în partea dreaptă este Prudenţa, reprezentată cu o faţă dublă, având în faţa ei un înger ce prezintă două persoane evlavioase (probabil cei care au

Bazilica inferioarˇ a

dorit realizarea acestei fresce); în partea stângă se află Umilinţa cu un chip încântător; lângă ea, un alt înger împiedică înaintarea Orgoliului, un personaj reprezentat ca fiind jumătate om, jumătate animal. În partea de sus, între doi îngeri, se află Sfântul Francisc cu jugul pe umeri şi călăuzit de două mâini ce coboară din cer.

Deasupra norilor, un cor de îngeri în sărbătoare, în ritm de dans şi în sunetul muzicii, înconjoară îngerii care ridică în zbor către cer tronul preţios pe care se află aşezat Sf. Francisc învăluit în lumină şi îmbrăcat cu o dalmatică impunătoare (dalmatica este haina liturgică, de origine romană, îmbrăcată de diaconi în timpul ceremoniilor religioase). De asemenea, poate fi admirată gruparea armonioasă a îngerilor care scoate în evidenţă frumuseţea veşmintelor lor.

24. Corul a fost realizat de Apollonio de Ripatransone (a fost terminat în 1471): este format din 50 de jilţuri aşezate în două rânduri cu braţele împodobite cu sculpturi de frunze, animale şi figuri umane, iar spătarele sunt decorate cu motive specifice artei şcolii din Florenţa.

25. Absida. În nişa semicirculară este reprezentată Judecata Universală (opera lui Cesare Sermei, în jurul

45 Bazilica inferioarˇ a

23. Sfântul Francisc în glorie.

Bazilica inferioarˇ a

anului 1623); pentru a crea spaţiul necesar realizării acestei scene, a fost distrusă o frescă pictată de Puccio Capanna. Vitraliile sunt dintr-o perioadă recentă; dinspre stânga spre dreapta sunt reprezentate: Sf. Clara, Sf. Francisc şi Sf. Elisabeta (Ludovic, Roza şi Cecilia Caselli, 1921-1924).

Transeptul din stânga - P. Lorenzetti, Isus este coborât de pe cruce.

26. Partea stângă a naosului transversal. Frescele sunt opera lui Pietro Lorenzetti (datează din jurul anului 1320). Stilul şi personalitatea tânărului pictor din Siena, care are curajul de a alătura canoanelor estetice ale şcolii sale realismul picturii lui Giotto, îl aduc cu acest ciclu de fresce în atenţia criticii şi îl aşează printre cei mai de seamă maeştri ai secolului al XIV-lea. Poate concura cu Giotto şi Simone Martini în ceea ce priveşte inspiraţia, echilibrul compoziţiei şi varietatea culorilor. Pe boltă şi pe pereţi au fost pictate scene ce redau Patima Domnului Nostru Isus Cristos (restaurat în 1963) în următoarea ordine, începând din partea superioară a boltei: Intrarea în Ierusalim,

Transeptul din stânga - P. Lorenzetti, Răstignirea. Transeptul din stânga - P. Lorenzetti, Primirea stigmatelor.

Bazilica inferioarË&#x2021; a

Transeptul din stânga - P. Lorenzetti, „Cina cea de Taină”.

Bazilica inferioarˇ a

Spălarea picioarelor, Prinderea lui Isus în Grădina Măslinilor; în partea opusă: Biciuirea şi Drumul spre Calvar. Sub scena Răstignirii e aşa numita frescă „La Madonna dei Tramonti” („Fecioara Apusurilor”): Preasfânta Fecioară Maria cu Pruncul în braţe, Sf. Francisc şi Sf. Ioan Evanghelistul. Pe celălalt perete, în partea stângă a arcadei de la intrarea în Capela Sfântului Ioan Botezătorul, în partea superioară, este reprezentată Coborârea în Limb, iar dedesubt, Luarea lui Isus de pe Cruce; urmează Sfântul Nicolae, Sfânta Ecaterina,

Transeptul din stânga - P. Lorenzetti, „Învierea”.

Sfânta Clara, Sfânta Tecla, iar pe peretele din dreapta Aşezarea lui Isus în mormânt; deasupra acesteia este reprezentată Învierea, Iuda se spânzură şi Stigmatele Sfântului Francisc.

27. Capela Sf. Ioan Botezătorul. La altarul capelei sunt picturile Preasfintei Fecioare Maria, a Sfântului Francisc, şi a Sfântului Ioan Botezătorul. Pe vitraliul ferestrei centrale sunt mai multe imagini de Sfinţi (după desene făcute de artistul anonim numit Maestrul Sfântului Francisc, sau de Cimabue); vitraliile ferestrelor laterale provin din localitatea San Feliciano di Foligno (datează din sec. al XV-lea), cu excepţia vitraliului Sfântului Francisc din partea stângă de sus (după un desen al lui Cimabue) şi a părţilor de sus.

28. Sacristia. Pe pereţii sacristiei se află următoarele picturi: Preasfânta Fecioară Maria cu Pruncul, Sfântul Francisc, Sfânta Clara şi îngerii (lucrările aparţin Maestrului din Figline, în jurul anului 1310). În Sacristia Relicvelor, în trei dulapuri lucrate în relief (autorul lor este Lorenzo de Perugia, în jurul anului 1629) se găsesc numeroase relicve. (Sacristia nu este deschisă vizitatorilor).

29. Capela relicvelor şi Sala capitulului. În această sală din secolul al XIII-lea, în care se află o frumoasă pictură realizată de Puccio Capanna ce reprezintă Răstignirea lui Isus, au

Transeptul din stânga - P. Lorenzetti, „Fecioara Apusurilor”.

Bazilica inferioarˇ a

Bazilica inferioarË&#x2021; a

Transeptul din stânga - P. Lorenzetti, „Fecioara Apusurilor”, detaliu.

fost expuse cu ocazia celui de-al VIII-lea centenar al naşterii Sfântului Francisc (1982) cele mai importante relicve ale sale: Tunica şi capuciul său, Ciliciul, Sandalele, confecţionate de Sf. Clara pentru Sf. Francisc pe când acesta era bolnav, o bucată de Piele de capră care îi proteja rana din coastă, o Cămaşă albă, ce a fost folosită de Sf. Francisc sub rasă în timpul ultimului său an de viaţă, Pânzele de in, dăruite de nobila doamnă Jacopa de Settesoli, care au fost folosite când Sf. Francisc se afla în agonie, Potirul folosit de Sf. Francisc la celebrările euharistice în calitate de diacon, Cornul de fildeş dăruit de sultanul Egiptului, Malek el Kamel. Printre aceste relicve se remarcă, datorită importanţei lor istorice şi spirituale, Regula Franciscană, aprobată de papa Honoriu al III-lea în 1223, considerată drept Magna charta a întregii mişcări franciscane, şi Pergamentul ce conţine două dintre Scrierile autografe ale Sfântului Francisc: Binecuvântarea dată fratelui Leon şi Laudele aduse lui Dumnezeu Cel Preaînalt. Aceste obiecte preţioase sunt o mărturie a vieţii sale religioase (Regula), a apar-

Regula Franciscană.

Bazilica inferioarˇ a

tenenţei sale sociale (rasa de culoare gri, haina folosită de persoanele cele mai umile şi sărace din timpul său), a unei vieţi itinerante (sandalele) şi a caracterului său ecumenic (cornul de fildeş).

Tunica Sf. Francisc.

Bazilica inferioarˇ a

Pergamentul ce conţine două dintre Scrierile autografe ale Sf. Francisc: Binecuvântarea dată fratelui Leon şi Laudele aduse lui Dumnezeu Cel Preaînalt.

30. Curtea interioară. nii înainte de sistematizarea realizată de Papa Sixt al IV-lea (1471-1484), cel care l-a numit pe voievodul Ştefan cel Mare şi Sfânt, după lupta de la Podul Înalt (1475), „ un adevărat atlet al credinţei creştine”. De-a lungul zidurilor celor două terase pot fi văzute fragmente de fresce din viaţa Sfântului Francisc (opera lui Dono Doni, din jurul anului 1574). Curtea interioară, Sixt al IV-lea.

53 Bazilica inferioarˇ a

Accesul spre Bazilica superioară se poate face prin cele două scări din naosul transversal al Bazilicii inferioare. Curtea interioară Sixt al IV-lea, numită astfel datorită pontifului care s-a îngrijit de realizarea terasei superioare (autorul este arhitectul Gasparino de Lugano, între 1474 şi 1476). Terasa inferioară, în jurul căreia a fost construit conventul conceput de fratele Elia, a fost amenajată în forma actuală cu câteva dece-

Bazilica superioara ˘

1. Îmbinare armonioasă dintre artă şi credinţă Bazilica superioară, în contrast cu cea inferioară, este foarte luminoasă. Stilul ei gotic are o puternică amprentă a arhitecturii italiene: armonia, ritmul şi echilibrul sunt însoţite de un calm şi o seninătate specific franciscană şi regiunii Umbria. Aici, splendoarea religiozităţii şi a artei se întâlnesc într-o armonie perfectă, generând artă autentică. Când au fost terminate lucrările de finisaj, fraţii au încredinţat pictarea naosului transversal lui Cimabue, care între 1280 şi 1283 a realizat mai

multe opere: în aripa stângă, a pictat Scene din Apocalips şi Răstignirea; în aripa dreaptă, sunt reprezentate scene din Faptele Apostolilor şi o altă scenă a Răstignirii, iar pe bolta de deasupra altarului sunt pictaţi în mod alegoric cei 4 evanghelişti. Aproximativ în aceeaşi perioadă, diferiţi pictori, aparţinând şcolii romane, au pictat bolta şi partea superioară a pereţilor cu scene biblice, în primele două arcade ale naosului. Pentru autorii picturilor din acest spaţiu s-au vehiculat mai multe nume: Torriti, Carvallini, Rusuti, Giotto şi Cimabue; cert este faptul că frescele realizate de aceştia poartă în mod vădit urmele influenţei lui Cimabue. De aseme-

Bazilica superioara ˘

nea, cu greu s-ar putea nega intervenţia lui Giotto în frescele arcadei a treia şi a patra. Atunci când erau executate picturile în a patra arcadă, între 1296 şi 1298, Giotto picta partea inferioară a pereţilor naosului cu scene din viaţa Sfântului Francisc. Aceste 28 de fresce din Assisi încheie perioada secolului al XIIIlea a picturii italiene, şi constituie, pentru itinerariul multisecular al dezvoltării artei, o piatră de hotar, fiind sfârşitul, apogeul şi rezumatul unei perioade, punând totodată bazele artei moderne, a cărei cale o deschidea. Dacă aici se remarcă o îndepărtare graduală, o diferenţiere progresivă faţă de viziunea medievală a naturii, de formele bizantine, de curentele stilistice romane şi gotice, acest lucru nu înseamnă negarea şi nici refuzul lor, ci mai de-

Bazilica superioara ˘

grabă fuzionarea acelor valori în diferitele curente medievale. Cei doi mari maeştri ai secolului al XIII-lea, Giotto şi Cimabue ca de altfel şi discipolii lor, trebuie să fie consideraţi ca nişte „traducători” ai pictorilor bizantini în limbajul occidental pe care ei îl vorbeau, limbaj ce era emanaţia unei gândiri seculare.

2. Naosul transversal Aripa dreaptă (numai partea inferioară a fost pictată de Cimabue, între 1280 şi 1283): în partea inferioară sunt redate scene din Faptele Apostolilor, Petru şi Paul (dinspre dreapta spre stânga: Vindecarea paraliticului, Vindecarea mai multor bolnavi, Căderea lui Simon Magul, Răstignirea Sfântului Petru, Decapitarea Sfântului Paul). În spatele altarului mic, în partea de jos, se află o scenă a Răstignirii. În partea superioară este reprezentată Schimbarea la faţă a lui Isus, iar în partea opusă Cristos în slavă. În celelalte spaţii pot fi văzute imagini ale Îngerilor, Apostolilor şi diferite ornamente. Aceste fresce din registrul superior, care diferă de celelalte din naosul transversal prin tonalitatea dominantă a culorilor, sunt realizate de aşa numitul Maestru englez anonim, care a pictat înaintea lui Cimabue. Vitraliile sunt opera unui artist ce aparţine şcolii romane (spre sfârşitul secolului al XIII-lea); în ele se întrevede amprenta bizantină, în ciuda

Bazilica superioara Ë&#x2DC;

Transeptul din stânga - Cimabue, Răstignirea.

Bazilica superioara ˘

Cimabue, Răstignirea, detaliu.

puternicilor trăsături romanice: pe bifora din partea stângă (ferestră despărţită pe jumătate de o coloană sau un pilastru, tipică stilului gotic sau primei perioade Renascentiste) sunt redate motive geometrice, iar pe cea din dreapta personaje biblice. Absida a fost pictată în totalitate de Cimabue între 1280 şi 1283. Pe pereţi au fost pictate scene din viaţa Preasfintei Fecioare Maria: 1. Ioachim primeşte vestea de la înger (în partea de sus a peretelui stâng); 2. Naşterea Preasfintei Fecioare Maria (în partea de sus dreapta); 3. Prezentarea la templu a Preasfintei Fecioare Maria (sub prima pictură); 4. Căsătoria Preasfintei Fecioare Maria (sub a doua pictură). În partea inferioară a pereţilor, de la stânga la dreapta: 5. Adormirea Maicii Domnului; 6. O altă pictură cu aceeaşi tematică, Adormirea Maicii Domnului; 7. Înălţarea Preasfintei Fecioare Maria; 8. Glorificarea Preasfintei Fecioare Maria. Vitraliile aparţin unui Anonim al şcolii germane de la sfârşitul secolului al XIII-lea; scenele din partea stângă a ferestrelor prezintă imagini din viaţa lui Isus, iar cele din partea dreaptă sunt din Vechiul Testament. Corul din lemn a fost realizat de Domenico di Antonio Indovini din San Severino (1491-1501), la cererea Generalului Ordinului Fraţilor Minori Conventuali, P. M. F. Sansone: sunt 102 de jilţuri,

Aripa stângă a fost pictată în întregime de Cimabue între 1280 şi 1283 cu scene din Apocalips: Sfântul Mihai biruie balaurul (partea dreaptă sus); 2. Sfântul Apostol Ioan în insula Patmos; 3. Babilonul distrus; 4. Venirea lui Cristos ca Judecător; 5. Îngerii Apocalipsei; 6. Mielul Mistic. În spatele altarului lateral se află scena Răstignirii, în care, prin plasticitatea figurilor şi efectul cromatic, pare că sentimentele personajelor îndurerate sunt înnobilate în antiteză cu ura călăilor. Vitraliile ferestrelor sunt probabil opera unui artist anonim francez din perioada ultimelor decenii ale secolului al XIII-lea, aşa cum se poate deduce din delicateţea şi liniaritatea părţilor împodobite şi din rafinamentul policromiei.

61 Bazilica superioara ˘

lucrate după schiţe în stil caracteristic zonei Marche din Italia, influenţate de Crivelli; pe spătarele celor 38 de jilţuri din rândul de sus sunt realizate imagini de fraţi franciscani ce s-au distins prin sfinţenie, doctrină şi activitate, iar pe primele două din ambele părţi este reprezentată Buna-Vestire; pe jilţurile din rândul de jos sunt realizate diferite forme şi stilizări foliacee. Realizarea acestei opere a costat la acea vreme 755 de ducaţi de aur. În spatele corului au fost aşezate fluierele orgii. Tronul papal a fost realizat în jurul anului 1250.

Transeptul din dreapta - Domenico Indovini, Corul din lemn (14911501).

Bazilica superioara Ë&#x2DC;

Pupitrul din stânga altarului, probabil opera lui Nicolò da Bettone (1330-1347), este o imitaţie mai puţin reuşită a altor capodopere din secolul al XIV-lea. Altarul este opera unui artist din familia Cosmati, contemporan cu evenimentul consacrării Bazilicii superioare (1253).

3. Naosul În zona superioară a pereţilor laterali şi a peretelui intern al faţadei sunt 34 de fresce, cu 16 scene din Vechiul Testament (peretele drept) şi 18 din Noul Testament (pe ceilalţi pereţi), realizate de diferiţi autori. Sunt distribuite câte două picturi de o parte şi de alta a celor opt ferestre, plecând din zona altarului, mai întâi cu cele din registrul superior, urmate de cele din registrul inferior. În partea de jos a pereţilor, în spaţiul de sub ferestre, sunt reprezentate 28 de scene din viaţa sfântului Francisc, realizate de Giotto (1296-1300).

La stânga: vitraliu francez din transeptul din stânga al Bazilicii superioare (1270). La dreapta: Bazilica superioară, Peretele stâng zona superioară Giotto, Nașterea.

63 Bazilica superioara ˘

Peretele drept, zona superioară: Registrul superior: 1. Crearea Lumii; 2. Crearea lui Adam; 3. Crearea Evei; 4. Păcatul Original; 5. Frescă deteriorată; 7. Fragmente din Uciderea lui Abel (toate aparţin şcolii romane, sfârşitul sec. al XIIIlea). Registrul inferior: 1. Construirea arcei lui Noe; 2. Introducerea animalelor în ar-

Bazilica superioara Ë&#x2DC;

Peretele din stânga partea superioară - Giotto, Sărutul lui Iuda.

65 că; 3. Jertfa lui Isac; 4. Vizita îngerilor la Abraham (toate aparţin şcolii romane, sfârşitul sec. al XIII-lea); 5. Înşelăciunea lui Iacob (probabil Giotto, 1290-1295); 6. Essau revendică dreptul de întâi-născut (Giotto); 7. Vinderea lui Iosif de către fraţi săi (Giotto); 8. Fraţi lui Iosif în Egipt (Giotto). Peretele stâng, zona superioară: Registrul superior: 1. Buna-Vestire; 2. Fragmente din Vizita Preasfintei Fecioare Maria la Elisabeta; 3. Naşterea; 4. Adorarea Magilor; 5. Prezentarea lui Isus în templu; 6. Câteva fragmente din Fuga în Egipt; 7. Isus în templu; 8. Botezul lui Isus (şcoala romană şi influenţa lui Cimabue, în jurul anului 1290). Registrul inferior: 1. Nunta din Cana; 2. Urme din Învierea lui Lazăr; 3. Prinderea lui Isus, 4. Isus înaintea lui Pilat (şcoala romană şi influenţa lui Cimabue, în jurul anului 1290-1295); 5. Drumul spre Calvar (Giotto 1290-1295); 6. Răstignirea (Giotto

Bazilica superioara ˘

Peretele din dreapta partea superioară - Giotto tânăr, Înşelăciunea lui Iacob (1292).

Bazilica superioara ˘

66 Boltă - Giotto, Patru Doctori ai Bisericii.

şi Duccio); 7. Coborârea trupului lui Isus de pe cruce (Giotto); 8. Femei la mormânt (Giotto). Peretele intern al faţadei: în partea dreaptă se află Înălţarea (Giotto) iar în partea stângă Rusaliile (Giotto). Deasupra intrării principale este reprezentată Preasfânta Fecioară Maria cu Pruncul în braţe (Giotto, după 1296). Sub arcada de lângă perete sunt reprezentanţi 16 sfinţi (şcoala lui Giotto, sfârşitul secolului al XIIIlea). Agheasmatarul a fost realizat la sfârşitul secolului al XIII-lea.

Bolta: a) pe arcada a patra sunt reprezentaţi 4 doctori ai Bisericii (şcoala lui Giotto, în perioada anilor 1295-1296); b) pe a doua arcadă: Preasfânta Fecioara Maria, Mântuitorul, Sfântul Ioan Botezătorul, Sfântul Francisc (Turriri, în jurul anului 1290). Vitraliile: a) Partea dreaptă: vitraliile ferestrelor din primele două arcade, datorită modului în care au fost executate, par să fie opera unui artist francez de la sfârşitul secolului al XIII-lea (după schiţele realizate de Maestrul Sfântului Fran-

Boltă - Giotto, Sfântul Augustin.

Bazilica superioară - Vitraliu, Stigmatele Sfântului Francisc.

67 Bazilica superioara ˘

cisc); trăsăturile bizantine ale vitraliilor din a treia arcadă, ca şi robusteţea celor din a patra arcadă, ne orientează către Şcoala romană de la sfârşitul secolului alx XIII-lea (după schiţele aceluiaşi Maestru al Sfântului Francisc). b) Partea stângă: vitraliile din primele două arcade, conform caracteristicilor lor, poartă trăsăturile Şcolii romane de la sfârşitul secolului al XIII-lea; vitraliile ultimelor două ferestre, cu imaginile apostolilor Simon şi Iuda Tadeul, Filip şi Iacob cel Mic, în parte sunt vechi, asemenea celor de vizavi, în parte mai recente.

Giotto (1296-1300)

Giotto (1296-1300) Scene din Via¸ta Sfântului Francisc

Proiectul iconografic al Bazilicii superioare s-a finalizat prin realizarea celor 28 de scene din viaţa Sfântului Francisc, aflate în partea inferioară a pereţilor naosului. Aceste fresce au generat un fenomen epocal în ceea ce priveşte arta figurativă cu scop devoţional. Ele nu urmează ordinea cronologică a vieţii Sfântului Francisc, ci sunt în sintonie cu protagoniştii scenelor biblice din partea superioară a pereţilor. Relatarea începe cu prima scenă de pe peretele drept din apropierea altarului principal. Pentru o mai bună înţelegere a imaginilor prezentate în paginile următoare, vom recurge la textele oferite de biografii Sfântului Francisc.

Giotto (1296-1300)

1. Sfântul Francisc este omagiat de către un om simplu. „Un om simplu din Assisi, inspirat de Dumnezeu, îl cinsteşte pe fericitul Francisc întinzându-şi haina înaintea lui pentru ca să treacă peste ea. El consideră că Francisc este vrednic de tot respectul pentru că urma să înfăptuiască în curând fapte măreţe, datorită cărora va fi cinstit de toată lumea”.

Giotto (1296-1300)

2. Francisc dăruieşte mantia sa unui cavaler sărac. Francisc întâlnind un cavaler nobil, dar sărac şi prost îmbrăcat, i s-a făcut milă de el şi i-a oferit propria sa haină.

Giotto (1296-1300)

3. Visul palatului plin cu arme. Fericitul Francisc, pe când dormea, a văzut un palat minunat şi somptuos plin cu arme cavalereşti însemnate cu semnul crucii lui Cristos şi, întrebând ale cui sunt, i s-a răspuns că toate vor aparţine lui şi cavalerilor săi.

Giotto (1296-1300)

4. Rugăciunea în faţa crucifixului din bisericuţa San Damiano. Fericitul Francisc rugându-se în faţa unui crucifix, a auzit o voce venind de la Cel Răstignit care i-a repetat de trei ori: „Francisc, mergi şi repară-mi casa care este toată în ruină”, făcând referinţă la Biserica romană.

Giotto (1296-1300)

5. Renunţarea la bunurile părinteşti. După ce Francisc a restituit totul tatălui său şi după ce s-a dezbrăcat de toate hainele în mod public, renunţând la bunurile părinteşti şi la cele pământeşti, a afirmat: „De acum pot să spun cu toată siguranţa: Tatăl nostru care eşti în ceruri, pentru că Pietro Bernardone m-a repudiat”.

Giotto (1296-1300)

6. Visul papei Inocenţiu al III-lea. Papa a văzut într-un vis cum Bazilica Sfântului Ioan din Lateran era pe punctul de a se prăbuşi, iar un om sărac, fericitul Francisc, o sprijinea ca să nu cadă.

Giotto (1296-1300)

7. Aprobarea Regulii. Papa Inocenţiu al III-lea a aprobat Regula pe care i-a prezentat-o Sfântul Francisc şi i-a dat misiunea de a predica pocăinţa, iar fraţilor care îl însoţeau le-a permis să poarte tonsura clericală pentru a putea predica vestea cea bună a Cuvântului divin.

Giotto (1296-1300)

8. Francisc într-un car de foc. Fericitul Francisc, aflându-se odată în rugăciune într-un bordei din apropierea catedralei din Assisi, unde urma să predice ziua următoare deoarece era duminică, a fost văzut în miezul nopţii de confraţii săi care locuiau la Rivotorto, intrând pe uşa încăperii într-un car de foc foarte strălucitor cu care s-a învârtit de trei ori; fraţii care privegheau în rugăciune au rămas înmărmuriţi, iar cei care dormeau s-au trezit datorită luminii strălucitoare.

Giotto (1296-1300)

9. Viziunea tronului ceresc. Unui confrate i-a fost dat harul să vadă într-o viziune mai multe tronuri în cer, dintre care unul se distingea de toate celelalte prin strălucire. Fratele a auzit un glas spunând: „acest tron era al unuia dintre îngerii care au căzut, iar acum este păstrat pentru umilul Francisc”.

Giotto (1296-1300)

10. Alungarea diavolilor din oraşul Arezzo. Francisc ajungând în Arezzo pe când locuitorii săi erau în război, a văzut deasupra oraşului o ceată de diavoli. Atunci i-a spus fratelui Silvestru, care era preot, să meargă la poarta oraşului şi, în numele lui Dumnezeu, să alunge diavolii. Fratele Silvestru, ascultând de Francisc, a început să strige, iar demonii s-au risipit şi s-a restabilit pacea.

Giotto (1296-1300)

11. Credinţa lui Francisc înaintea sultanului. Francisc, pentru a-şi mărturisi credinţa în Cristos înaintea sultanului, a cerut preoţilor acestuia să intre împreună cu el în foc, însă nici unul nu a vrut să intre, şi au fugit toţi înspăimântaţi.

Giotto (1296-1300)

12. Francisc în extaz. În timp ce Francisc se ruga într-o zi cu multă fervoare, a fost văzut de confraţii săi cum se ridica de la pământ cu braţele ridicate în sus, învăluit într-un nor foarte strălucitor.

Giotto (1296-1300)

13. Ieslea din Greccio. Francisc, dorind să sărbătorească Naşterea lui Cristos, a cerut să i se pregătească o iesle cu paie, să i se aducă un bou şi un măgar şi, astfel, a început să predice despre naşterea Regelui Divin într-o nespusă sărăcie. În timp ce el se ruga, un cavaler l-a văzut pe Pruncul Isus în locul pruncului neînsufleţit adus de Francisc.

Giotto (1296-1300)

14. Minunea izvorului din stâncă. Francisc, datorită infirmităţii sale, s-a folosit odată de măgarul unui om sărac pentru a putea urca pe munte. Deoarece stăpânul animalului striga că moare de sete, Francisc se roagă şi, în mod miraculos, izvorăşte apă din stâncă.

Giotto (1296-1300)

15 Francisc predică păsărilor. Sfântul Francisc, mergând spre Bevagna, o localitate aflată la 15 km depărtare de oraşul Assisi, a început să predice păsărelelor; acestea băteau din aripi cu bucurie, îşi mişcau capetele, îşi deschideau ciocurile şi-i atingeau rasa în timp ce însoţitorii săi priveau la ceea ce se petrecea.

Giotto (1296-1300)

16. Moartea cavalerului din Celano. Francisc, fiind în oraşul Celano, în urma insistenţelor unui cavaler, acceptă să ia prânzul la el. Înainte de a se aşeza la masă, Francisc l-a sfătuit pe cavaler să se spovedească, spunându-i că el urma să ia masa în altă parte. Cavalerul a făcut întocmai, şi peste puţin timp, pe când ceilalţi se aşezau la masă, şi-a dat duhul.

Giotto (1296-1300)

17. Francisc predică în faţa papei. Sfântul Francisc predică în faţa papei Grigore al IX-lea şi a cardinalilor săi cu atâta zel şi ardoare, încât aceştia rămân uimiţi de cuvintele sale inspirate de înţelepciunea divină.

Giotto (1296-1300)

18. Francisc apare fraţilor din Arles. În timp ce fraţii din Arles erau adunaţi în capitul, iar fericitul Anton de Padova le predica despre inscripţia de pe crucea lui Cristos, Sfântul Francisc a apărut deodată în mijlocul lor, şi-a întins mâinile către ei în formă de cruce şi i-a binecuvântat.

Giotto (1296-1300)

19. Primirea stigmatelor. Sfântul Francisc obişnuia să se pregătească pentru sărbătoarea Sfântului Arhanghel Mihai postind în perioada 15 august - 29 septembrie pe muntele Verna. În 1224, probabil în ziua de 14 sau 15 septembrie, în timp ce se ruga, i-a apărut Cristos şi l-a însemnat cu stigmatele sale.

Giotto (1296-1300)

20. Moartea Sfântului Francisc. În seara zilei de 3 octombrie 1226, la Porţiuncula, Sfântul Francisc a părăsit această lume, iar un confrate i-a văzut sufletul înălţându-se către cer, având forma unei stele foarte strălucitoare.

Giotto (1296-1300)

21. Viziunea fratelui Augustin şi a episcopului de Assisi. În clipa în care Sfântul Francisc a murit, fratele Augustin, care era bolnav şi zăcea pe patul de moarte, a strigat spunând: „Aşteaptă-mă, părinte, vin şi eu cu tine”; în aceeaşi clipă a murit şi l-a urmat pe părintele său spiritual. Francisc i-a apărut şi episcopului de Assisi, căruia i-a spus: „iată, eu merg în cer”.

Giotto (1296-1300)

22. Confirmarea existenţei stigmatelor. Domnul Geronimo, un om erudit şi vestit, a pus mâna pe rănile stigmatelor Sfântului Francisc, al cărui trup neînsufleţit mai era la Porţiuncula, şi s-a convins de veridicitatea acestora.

Giotto (1296-1300)

23. Călugăriţele clarise îl plâng pe părintele lor spiritual. Cortegiul funerar, care plecase de la Porţiuncula spre Assisi, purtând în procesiune trupul Sfântului Francisc împodobit cu sfintele stigmate, s-a oprit la Sfântul Damian pentru ca Sfânta Clara şi cu surorile ei săşi poată lua rămas bun de la el.

Giotto (1296-1300)

24. Canonizarea Sfântului Francisc. Papa Grigore al IX-lea în persoană a venit la Assisi în ziua de 16 iulie a anului 1228 atunci când, după ce în prealabil fuseseră cercetate cu atenţie minunile săvârşite de Sfântul Francisc, a fost ridicat la cinstea altarelor, declarându-l sfânt pe Sărăcuţul din Assisi.

Giotto (1296-1300)

25. Îndoiala Papei Grigore al IX-lea. Suveranul Pontif, a cărui succesiune pe scaunul Sfântului Petru fusese prezisă de Sfântul Francisc, având la un moment dat o îndoială cu privire la rana din coasta lui Francisc, a fost vizitat de acesta într-o viziune pe care papa a avut-o în timpul nopţii, înainte de canonizare. Ridicându-şi braţul drept, a arătat papei rana din coastă şi i-a cerut o sticluţă pe care a umplut-o cu sângele ce-i curgea din rană.

Giotto (1296-1300)

26. Vindecarea unei persoane. Sfântul Francisc desface bandajele unei persoanei rănite şi, atingându-i rănile cu blândeţe, o vindecă imediat; aceasta invocase ajutorul său în clipa în care fusese rănită.

Giotto (1296-1300)

27. Spovada unei femei. O femeie din Monte Marano, de lângă Benevento, care avusese o evlavie deosebită faţă de Sfântul Francisc, a fost răpusă de boală şi a murit cu un păcat pe suflet. Înainte de a fi îngropată, pe când era înconjurată de rudele sale, prin mijlocirea Sfântului Francisc i s-a permis să învie pentru a-şi spovedi păcatul; după ce şi-a mărturisit păcatul unui preot a murit din nou liniştită.

Giotto (1296-1300)

28. Eliberarea ereticului căit. Un om pe nume Pietro, din localitatea Alife, fiind acuzat de erezie, a fost încredinţat episcopului de Tivoli. Fiind întemniţat, a postit în ajunul sărbătorii Sfântului Francisc şi cu lacrimi în ochi i s-a încredinţat mijlocirii sale; sfântul, văzând căinţa prizonierului, l-a eliberat. De notat turnul cel înalt din dreapta. Mulţi îl aseamănă cu Columna lui Traian de la Roma, atît de semnificativă pentru istoria şi identitatea poporului român.

Muzeul Bazilicii Colect存ia Perkins

Muzeul Bazilicii, amenajat în Curtea interioară Sixt al IV-lea, a fost redeschis la 4 octombrie 1977. Exponatele acestuia, aparţinând cu precădere perioadei dintre secolele al XII-lea şi XVIII, sunt o mărturie a vieţii religioase a Sanctuarului care, fiind şi reşedinţă papală, a fost de mai multe ori ţinta ghibelinilor (1320, 1492-97, 1797) având consecinţe grave asupra patrimoniului artistic al întregului complex. Printre obiectele cele mai valoroase se numără: Fecioara cu Pruncul (o statuie lucrată în lemn); o cruce procesională din aramă aurită; Crucifixul „Vivus et Triumphans” (sec. al XII-lea); un

fragment dintr-un poliptic ce îl reprezintă pe Profetul Isaia, realizat de „Maestrul Sfântului Francisc”; un Crucifix pictat pe lemn, opera „Maestrului Crucilor albastre”; o pictură pe lemn ce-l reprezintă pe Sfântul Francisc şi patru minuni; o bucată de frescă luată din Bazilica superioară ce reprezintă Chipul lui Dumnezeu; Fecioara cu Pruncul, operă lucrată în fildeş colorat de origine franceză; Missalul Sfântului Ludovic de Anjou; o bucată de frescă luată dintr-o capelă a Bazilicii ce-l reprezintă pe Sfântul Martin care renunţă la haina sa; un potir dăruit de papa Nicolae al IV-lea (sec. al XIII-lea); o faţă de altar dăruită de papa Sixt al

Muzeul Bazilicii

IV-lea; un goblen cu arborele franciscan (sec. al XV-lea). Colecţia Perkins Criticul de artă Federico Mason Perkins (1874-1955), din motive de recunoştinţă faţă de Italia şi într-un mod deosebit faţă de Assisi (unde a primit botezul în religia catolică, luând numele de Francisc) a dăruit în mod definitiv mănăstirii franciscane din Assisi, Sacro Convento, 57 de piese din colecţia sa privată, realizate de artişti ce aparţin mai multor şcoli: Florenţa, Siena, Veneţia, Verona şi Emilia (secolele XIV-XVI). Este vorba despre piesele unor autori ca Pietro Lorenzetti, Angelico, Signorelli, Bartolomeo della Gatta, Pier Francesco Fiorentino, „Sassetta”, Sebastiano Marinaredi, Sano di Pietro, Giovanni di Paolo, Lorenzo Monaco, Masolino Panicale, Taddeo di Bartolo, etc. Masolino da Panicale, Maica Domnului cu Pruncul (la dreapta).

Muzeul Bazilicii

100

Potir, Nicolò IV, opera lui Guccio di Mannaia în argint aurit cu 32 de miniaturi în smalț. Epitaf, Sixt al IV-lea după desenul lui Antonio del Pollaiolo (1472).

Muzeul Bazilicii

101

Maestrul Sf. Francisc, Crucea albastră, a doua jumătate a secolului al XIII-lea.

Jacopo Torriti, Chipul Creatului (1290).

O pagina din liturghierul Sf. Ludovic d’Angiò (1260-1266).

Muzeul Bazilicii

102

Giovanni di Pietro (Spagna), Maica Domnului cu Pruncul şi Sfinţii (1516).

Muzeul Bazilicii

103

Tapiţerie dăruită de Papa Sixt a IV-lea (1479).

104

Vizitarea oras¸ului ¸ si a împrejurimilor

De pe esplanada din faţa Bazilicii superioare poate fi admirată valea regiunii Spoleto, despre care Sfântul Francisc spunea că nu a văzut nimic care să o poată întrece în frumuseţe. Dintre obiectivele vizibile se poate distinge Santa Maria degli Angeli cu cupola ei impunătoare, ce încorporează bisericuţa Porţiuncula. În partea stângă, la o distanţă considerabilă, poate fi văzut Sanctuarul de la Rivotorto, ce adăposteşte bordeiul care a fost prima locuinţă folosită de Francisc şi de fraţii săi; ulterior, s-au mutat definitiv la Porţiuncula. Urcând cu privirea către oraş, se vede Porta San Giacomo (Poarta Sf. Iacob), iar mai sus,

turnul de pază al Cetăţii. Înainte de a vă îndrepta către Piazza del Comune (Piaţa primăriei), deviind pe Via Merry del Val se ajunge la Porta San Giacomo; a fost construită în secolul al XII-lea şi restaurată de Albornoz în jurul anului 1365. Deasupra porţii se vede chiparosul secular. Ieşind prin această poartă pot fi admirate colinele şi valea râului Tescio. Urcând spre oraş, după 200 de metri, se ajunge la biserica San Giacomo de Muro Rupto, care a fost construită în 1080. Interiorul bisericii este în stil romanic, cu un singur naos cu pereţi de piatră pe care pot fi văzute urme de fresce din secolul al XV-lea.

Vizitarea oras¸ului ¸ s i a împrejurimilor

105

Ajunşi din nou în Piaţa din faţa Bazilicii, se merge pe Via San Francesco, care este artera cea mai importantă a oraşului. Pe partea dreaptă, la nr. 19, se află palatul Bernabei, conceput de arhitectul local Giacomo Giorgetti (secolul al XVII-lea). Nu a fost finalizat. Puţin mai sus, pe partea stângă, la nr. 14, se află Casa dei Maestri Comacini cu emblema lor sculptată în piatră, datând din 1474. Este o casă din secolul al XIII-lea, care a fost reamenajată în secolul al XV-lea, iar mai târziu i-a fost adăugat turnul. La nr. 12 se află Palatul Vallemanni, construit de arhitectul Giorgetti în secolul al XVII-lea; tot el este şi autorul scenelor biblice şi mitologice. La primul etaj se află Biblioteca Municipală, ce adăposteşte patrimoniul bibliotecii Sa-

Vizitarea oras¸ului ¸ s i a împrejurimilor

106

cro Convento, bogat în preţioase codice, manuscrise, cărţi vechi şi documente de arhivă. Puţin mai departe poate fi admirat Oratorio dei Pellegrini. Sub streaşină se pot vedea câteva fragmente rămase din fresca realizată de Pier Antonio Mezzastris (secolul al XV-lea) reprezentându-l pe Mântuitorul în glorie înconjurat de îngeri şi sfinţi, şi pe cei doi sfinţi titulari: Sfântul Anton Abate şi Sfântul Iacob. În interior se găsesc fresce din secolul al XV-lea aparţinând Şcolii Umbre. Pe peretele din faţă sunt mai multe picturi: Fecioara cu Pruncul între îngeri, cu instrumente muzicale, Sfântul Iacob şi Sfântul Anton Abate, Înger, împreună cu inscripţia ce menţionează data (1468) şi semnătura autorului, Matteo da Gualdo, şi Buna-Vestire. Pe peretele drept sunt Două scene ale unei minuni făcute de Sfântul Iacob. Pe peretele stâng pot fi admirate Două scene din viaţa Sfântului Anton Abate (predică şi binecuvântează cămilele; ajută săracii). Pe boltă sunt reprezentaţi Cei patru doctori ai Bisericii (operă realizată de Mazzastris). Pe peretele de la intrare se este reprezentat Cristos care binecuvântează şi Sfântul Anton Abate, (opera lui Mazzastris); pictura Sfântului Iacob şi a Sfântului Ansano, de o calitate superioară, au caracteristicile Şcolii din Perugia. La nr. 8, pe partea stângă, se află Palatul Bartocci, care datează din secolul al XVI-lea, construit de Giulio Danti peste alte construcţii din secolul al XIII-lea. Pe partea opusă se află Portico del monte Frumentario, construit în secolul al XIII-lea. Alături se află Fonte Oliviera, din secolul al XVI-lea. După ce se trece de Arco del Seminario, în partea dreaptă se află fostul Seminar Diecezan, construcţie ce datează din secolul al XIV-lea, în care este înglobată şi vechea mănăstire Sant’Angelo in Panzo. În partea stângă se află Colegiul Fraților Minori Conventuali, “Franciscanum”, în care au studiat numeroşi fraţi franciscani din România. La câţiva metri mai în faţă, o săgeată indică biserica Sfântului Ştefan din secolul al XII-lea, restructurată în secolul al XIII-lea. Interiorul este splendid, cu cinci compartimente şi abside semicirculare. Tradiţia povesteşte că aceste clopote ar fi plâns agonia şi moartea Sfântului Francisc. Parcurgând Via del Seminario se ajunge în Piaţa Verdi, şi se coboară scările ce dau în Via A. Cristofani. În faţă se află Oratorio di San Leonardo, o bisericuţă numită San Francescuccio. Pe faţadă sunt reprezentate Faptele de mi-

107 Vizitarea oras¸ului ¸ s i a împrejurimilor

lostenie; în nişe sunt reprezentate scene cu Instituirea iertării (toate sunt din a doua jumătate a secolului al XVlea). În interior, în spatele altarului, se află scena Răstignirii, opera lui Giovanni di Corraduccio (sfârşitul secolului al XIV-lea). Mergând pe Via Giotto ce duce spre Via Portica, aproape de sfârşitul urcuşului, pe partea stângă, se află Muzeul şi Forul Roman. În încăperea de la intrare, unde sunt expuse monumente funerare etrusce şi statui romane, se află ceea ce a rămas din subsolul bisericii Sf. Nicolae din secolul al XI-lea.

Piazza del Comune. În piaţa primăriei, pe partea stângă, se află Templul zeiţei Minerva, din primul secol înainte de Cristos; acum este transformată într-o biserică dedicată Preasfintei Fecioare Maria; lângă ea se află Turnul municipal, construit între 1275 şi 1305. La baza turnului pot fi văzute măsurile oficiale în vigoare la sfârşitul secolului al XIII-lea; puţin spre dreapta poate fi admirat Palatul Căpitanului Poporului, construit între 1212 şi 1282. În partea dreaptă a pieţii se

Vizitarea oras¸ului ¸ s i a împrejurimilor

108

află Palatul Priorilor (în perioada comunală numele de „prior” era acordat unora dintre consulii oraşului); în zilele noastre este sediul administraţiei municipale şi a Pinacotecii civice (în interiorul său sunt picturi realizate de şcoala umbră, ce datează din secolele XIIXVII). Continuând itinerariul pe Corso Mazzini, pe partea dreaptă întâlnim un arc împodobit cu o splendidă ceramică policromă, ce te îmbie să cobori pe mica străduţă pentru a vizita Oratorio di San Francesco Piccolino.

Sărbătoarea primăverii. Calendimaggio.

San Francesco Piccolino.

San Francesco Piccolino, locul unde s-a născut Sfântul Francisc.

109 Vizitarea oras¸ului ¸ s i a împrejurimilor

Acesta este locul în care se presupune că s-ar fi născut Sfântul Francisc. Puţin după 1250, Ricardo, fiul lui Angelo şi nepotul Sfântului Francisc, a transformat această parte a casei lui Pietro Bernardone într-un oratoriu, iar în 1281 l-a înfrumuseţat cu arcada exterioară. În primul deceniu al secolului al XIVlea s-a scris în latină pe uşa gotică următoarea inscripţie: „Acesta este oratoriul – odinioară grajdul boului şi al măgarului – în care s-a născut Sfântul Francisc, oglinda lumii”. În interior, frescele datează de la sfârşitul secolului al XIII-lea şi din secolul al XV-lea. Aşa cum la naştere, povesteşte tradiţia, Francisc a venit în această lume într-un grajd umil, asemenea Pruncului din Betleem, tot aşa, înainte de a muri, asemenea lui Cristos, a avut în trupul său cele cinci răni ale lui Mântuitorului. Întorcându-ne spre Piazza del Comune, în partea stângă întâlnim Chiesa Nuova. „După ridicarea marilor biserici în secolele XIV-XV, şi a unor capele în secolul următor, în Assisi nu s-a mai construit nici un edificiu sacru în afară de acesta, care a fost început în 1615 pe locul în care, conform tradiţiei, se afla o altă casă a lui Pietro Bernardone” (E. Zocca).

San Rufino. Din piaţă, mergând pe Via San Rufino, se ajunge la catedrala San Rufino. Construirea ei a început în 1140 şi a fost realizată în stil romanic de Giovanni da Gubbio. Faţada este împodobită cu sculpturi simbolice, are trei rozete cu diferite ornamente, trei uşi la intrare şi un turn. Cu siguranţă, catedrala are una dintre cele mai frumoase faţade romane din Umbria. Interiorul ei a fost renovat între 1571şi 1578 după proiectul lui G. Alesi. Plecând din partea dreaptă a naosului, pot fi admirate mai multe opere de artă: 1. Baptisteriul (a fost luat din biserica Santa Maria Maggiore); în el au fost botezaţi Sfântul Francisc, primii săi discipoli, Sfânta Clara, etc.; 2. Capela Preasfântului Sacrament, cu fresce realizate de Giorgetti, Carboni şi Ciro Ferri; 3. Altarul Preasfintei Fecioare Maria Îndurerate, cu o pânză pictată de Dono Doni; 4. Poate fi admirat un Triptic cu sfinţi, opera lui Niccolò Alunno (secolul al XVI-lea); 5. La altarul lateral din dreapta este reprezentată Coborârea lui Isus de pe cruce (Dono Doni, secolul al XVIlea); 6. Picturile din sacristie nu sunt semnificative din punct de vedere artistic; 7. Corul de lemn a fost realizat de Gian Giacomo da S. Severino în 1520; 8. În partea stângă se află Capela Mariei Magdalena, construită în 1894, cu o Pietà din lemn, realizată după criteriile artei germane specifice secolului al XV-lea (în 1499

această Pietà a plâns); 9. Sub altarul principal se află Mormântul Sfântului Rufin. Spre ieşire, la baza turnului, pot fi observate vestigiile unui Rezervor Roman. În Muzeul Catedralei sunt expuse cărţi corale, argintărie din secolele XII-XV, picturi din secolele XIII-XIV, un triptic ce a fost luat din San Rufinuccio, atribuit lui Stefano Fiorentino, un triptic al lui Nicolò Aluno, precum şi alte picturi realizate de artişti din Umbria. Cripta aparţine unei bazilici anterioare (pot fi văzute rămăşiţe ale unor fresce din secolul al XI-lea şi un Sarcofag roman sculptat, care a fost folosit pentru păstrarea trupului Sfântului Rufin). Din Piaţa San Rufino, continuându-ne itinerariul pe Via di Porta Perlici, ne îndreptăm spre Rocca Maggiore, despre care avem informaţii încă din 1174. În 1198 a fost distrusă de locuitorii oraşului Assisi, care s-au revoltat împotriva lui Corrado de Lutzen. Până în 1363-1367, când fortăreaţa a fost refăcută complet, s-au efectuat doar mici lucrări de reparaţii; ulterior, până în 1538, s-au făcut alte modificări. Din acest loc ne putem întoarce pe Via del Comune Vecchio (observaţi casele vechi din zona respectivă) pentru a ajunge în Piazza Matteotti. De aici, după ce se parcurge o distanţă de 3 km, se ajunge la Eremo delle Carceri.

Catedrala Sfântul Rufino.

Vizitarea oras¸ului ¸ s i a împrejurimilor

110

Vizitarea oras¸ului ¸ s i a împrejurimilor

111

Eremo delle Carceri.

Eremo delle Carceri (Sihăstria Grotelor)

Vizitarea oras¸ului ¸ s i a împrejurimilor

112

Cuvântul „carceri” provine din termenul latin „carceres”, care înseamnă nu doar „temniţă”, ci şi un loc solitar, izolat; în terminologia locală din timpul Sfântului Francisc cuvântul indica locul în care o persoană se retrăgea (se „închidea”), aşa cum erau grotele în care se retrăgeau pentru meditaţie Francisc şi însoţitorii săi. Prin urmare, traducerea cea mai bună ar fi Sihăstria Grotelor. Această sihăstrie a aparţinut la început călugărilor benedictini de pe Muntele Subasio şi a fost dăruită Sfântului Francisc şi confraţilor săi ca loc pentru reculegere şi meditaţie. Mănăstirea şi bisericuţa de lângă capela originală, închinată Preasfintei Fecioare Maria, sunt opera Sfântului Bernardin de Siena, după ce aceasta a fost cedată de Franciscanii Conventuali Franciscanilor Reformaţi, în secolul al XIV-lea. În curte se află fântâna din care a izvorât apă, conform tradiţiei, datorită rugăciunilor Sfântului Francisc. Trecând prin capela Sfântului Bernardin şi prin capela Preasfintei

Curte cu fântână.

Fecioare, se ajunge la Grota în care Sfântul Francisc se retrăgea pentru reculegere. Astfel de grote, folosite şi de discipolii lui Francisc, pot fi văzute în pădurea din vecinătate. La ieşirea din Sihăstria Grotelor, la circa 100 de

metri mai sus, pe partea dreaptă, se află o placă memorială pe care sunt scrise numele unor soldaţi prizonieri români din armata austro-ungară care au împădurit zona cu copaci.

Bazilica Sfintei Clara. Lucrările construirii acestei bazilici au început în 1257, la patru ani după moartea Sfintei Clara. Moaştele sfintei au fost depuse în mormântul actual în 1260. Cripta în care află mormântului său a fost realizată în 1850. Rozeta de pe faţadă şi vitraliile sunt imitaţii moderne ale unor lucrări clasice. Frescele din aripa stângă a naosului, cu Scene din Vechiul Testament, aparţin şcolii lui Cimabue; Imaginile Sfintei Clara de pe

boltă (deasupra altarului principal), Scenele din Noul Testament şi reprezentarea Morţii Sfintei Clara din transeptul drept aparţin unui anonim al şcolii lui Giotto din secolul al XIV-lea, numit Maestrul expresionist al Sfintei Clara. Tot în partea dreaptă se află o pictură pe lemn ce o reprezintă pe Sfânta Clara cu 8 scene din viaţa ei (operă realizată în 1284). Este considerată cea mai veche icoană a Sfintei Clara, atribuită unui Maestru necunoscut din Umbria, ce foloseşte tehnici de pictură asemănătoare cu cele ale Maestrului Sfântului Francisc. Deasupra altarului principal este suspendat un Crucifix preţios, realizat poate de acelaşi artist, căruia i se atribuie şi realizarea picturii pe lemn de dimensiuni mari, intitulată Maestà (Gloria), din transeptul stâng. Tot aici poate fi admirată o

Bazilica Sfintei Clara.

Vizitarea oras¸ului ¸ s i a împrejurimilor

113

Vizitarea oras¸ului ¸ s i a împrejurimilor

114

frescă ce reprezintă Naşterea (secolul al XIVlea), opera unui artist anonim al şcolii lui Giotto. Din naosul central se intră în Capela Crucifixului, unde domină Crucifixul preţios care i-a vorbit Sfântului Francisc (datează din secolul al XII-lea), iar în faţă sunt diferite Relicve ale

Sfintei Clara. Capela Preasfântului Sacrament este fosta bisericuţă închinată Sfântului Gheorghe, unde Francisc a învăţat să citească, a fost înmormântat temporar (1226-1230) şi canonizat (1228). Pe peretele stâng se află un Triptic ce înfăţişează Răstignirea şi patru Sfinţi, realizat

Vizitarea oras¸ului ¸ s i a împrejurimilor

115

Bazilica Sfintei Clara - Viața Sfintei Clara (1283) Bazilica Sf. Clara - Crucea de la San Damiano secolul al XII-lea.

Vizitarea oras¸ului ¸ s i a împrejurimilor

116

Bazilica Sfintei Clara - Nașterea Domnului (detaliu). Secolul al XIV-lea.

de Maestrul Sfintei Clara, o pictură în relief ce reprezintă Gloria şi Sfinţi, opera lui Puccio Capanna. Tot aici pot fi admirate picturile ce redau Coborârea lui Isus de pe Cruce şi Învierea şi punerea lui Isus în mormânt, realizate de un anonim al şcolii lui Giotto. Coborând pe Via Sant’Agnese, la o distanţă de circa 200 de metri se află Oratoriul Sfântului Crispin, sediul unei vechi şi importante Confraternităţi cu acelaşi nume. Biserica, transformată astăzi în garaj, mai păstrează încă vechiul acoperiş. Frescele, opera unui colaborator al lui Giotto, se găsesc astăzi la muzeul naţional din Budapesta, iar cele din perioada mai recentă la Pinacoteca Municipală. În sala capitulară se mai văd încă urmele picturii şcolii lui Giotto. Continuând itinerariul nostru ajungem la Piazza del Vescovado, acolo unde Sfântul Francisc

a renunţat în mod definitiv la bunurile materiale şi la moştenirea ce-i revenea, şi a restituit tatălui său până şi hainele pe care le îmbrăca.

Sfânta Maria Maggiore. Pa faţada bisericii se află o rozetă cu o inscripţie din anul 1162 pe care se poate citi numele „Johannes”; unii consideră că este vorba de Giovanni da Gubbio, arhitectul care a refăcut faţada Catedralei Sfântului Rufino. Biserica a fost construită pe ruinele unui templu paleocreştin care, la rândul său, fusese construit pe rămăşiţele unui templu păgân dedicat zeului Apollo. Săpăturile recente au adus la lumină rămăşiţele unor fresce romane. În interiorul bisericii, prevăzut cu trei naosuri, se pot vedea urmele diferitelor intervenţii. Pe pereţi mai sunt unele fresce de la sfârşitul secolului al XIV-lea şi din secolul al XV-lea. În criptă au

Sfânta Maria Maggiore.

Vizitarea oras¸ului ¸ s i a împrejurimilor

117

Biserica Sfântului Ştefan.

Vizitarea oras¸ului ¸ s i a împrejurimilor

118 fost folosite capiteluri romane, ce provin pro- lui român Eugen Drăguţescu (s-a născut la Iaşi în babil de la templul păgân, şi un sarcofag cu o cruce sculptată ce datează din secolul al IX-lea. Continuându-ne drumul spre stânga, pe Via S. Apollinare – Via Borgo S. Pietro, ajungem la Mănăstirea Sfântului Iosif, care s-a format prin unirea a două mănăstiri, Sfântul Apolinar şi Sfântul Paul, împreună cu capelele lor, despărţite iniţial de o mică străduţă. În interiorul acestor biserici, transformate în saloane, se mai pot vedea fragmente de fresce preţioase, realizate de Puccio Capanna, aşa cum este Răstignirea şi Buna-Vestire. O altă frescă, Primirea stigmatelor de către Sfântul Francisc, aparţine unui colaborator al lui Puccio, iar Sfântul Apolinar este opera unui anonim al şcolii lui Giotto. Urcând mai sus de Mănăstirea Sfântul Apolinar, se poate vedea străduţa dedicată pictoru-

1914, şi a murit în 1993 la Roma), care a trăit la Assisi între anii 1949 şi 1959. Continuând coborârea, se ajunge la Biserica Sfântului Petru, construită în 970 în stil romanic-gotic şi refăcută în secolul al XIII-lea. Faţada dreptunghiulară este prevăzută cu trei intrări şi trei rozete. Interiorul, restaurat în 1954, are trei naosuri din piatră netencuită, cu prezbiteriul supraetajat, absidă semicirculară şi cupolă. În lateralele uşii centrale sunt două morminte din secolul al XIV-lea; alte patru morminte se află în apropierea prezbiteriului. În unele locuri se mai pot vedea urme de fresce din diferite perioade (secolele XIV-XV). În capela din transeptul stâng se află un triptic preţios realizat de Matteo da Gualdo.

Bisericuța San Damiano.

La ieşirea din biserică, după ce se trece de Porta San Pietro, construită în secolul al XIV-lea, în intersecţia de lângă Institutul pentru orbi şi surdomuţi, strada din partea stângă duce spre bisericuţa San Damiano, aflată la o distanţă de 2 km.

San Damiano este unul dintre cele mai sa-

San Damiano, Corul de lemn al clariselor (sus). San Damiano, interiorul bisericii (jos).

119 Vizitarea oras¸ului ¸ s i a împrejurimilor

cre locuri ale primăverii franciscane. În această bisericuţă, Crucifixul i-a vorbit Sfântului Francisc. Tot aici, după ce a mărit mănăstirea, Francisc a adus-o pe sora Clara şi pe primele măicuţe clarise în 1212. În faţa bisericuţei, în prima arcadă a porticului din partea dreaptă este pictată Prasfânta Fecioara Maria cu Pruncul, între Sfânta Clara şi Sfântul Francisc, de un anonim din secolul al XIV-lea, ale cărui opere se găsesc şi în Capela Sfântului Gheorghe, în incinta mănăstirii Sfânta Clara. În a doua arcadă sunt mai multe picturi: Sfântul Francisc, Sfânta Clara, Sfântul Rocus şi Sfântul Sebastian, opere realizate în secolul al XV-lea. În partea laterală a faţadei, în Capela Sfântului

Ieronim, protejată de o sticlă, se poate vedea o frescă de Tiberio d’Assisi (1517), comandată de „Galeottus de Bistocchiis”. În mijloc se află Preasfânta Fecioara Maria aşezată pe tron cu Pruncul în braţe; această pictură este încadrată de Sfântul Francisc, Sfânta Clara, Sfântul Bernardin şi Sfântul Ieronim. Pe peretele stâng sunt reprezentaţi Sfântul Rocus şi Sfântul Sebastian, opere realizate de unul dintre elevii lui Tiberio (în jurul anului 1522). În interiorul bisericii, imediat pe partea dreaptă, sunt reprezentate două scene din viaţa Sfântului Francisc, care au avut loc la San Damiano: Pietro Bernardone furios îşi caută fiul (pe fundal se vede oraşul Assisi), şi Sfântul Francisc în rugăciune înaintea crucifixului (fresca este atribuită unui artist local al şcolii lui Giotto din secolul al XIV-lea). În capela alăturată se află Crucifixul de lemn care a fost sculptat de fratele Innocenzo da Palermo (1637). În calota absidei, pe corul de lemn din secolul al XVI-lea, se află Preasfânta Fecioară cu Pruncul, Sfântul Damian şi Sfântul Rufino. Această frescă din secolul al XIII-lea, deşi a avut multe retuşări, este foarte graţioasă. Trecând prin locul unde se află mormintele Clariselor, se ajunge la micul Cor al Sfintei Clara,

unde este expus mobilierul original de pe timpul Sfintei Clara. Pe perete poate fi admirat un tablou preţios: Preasfânta Fecioară cu Pruncul şi fratele Conrad, opera unui artist al şcolii lui Giotto. În faţă este reprezentată Răstignirea, realizată de Mezzastris în secolul al XV-lea. Urcând scările, poate fi vizitată Grădina Sfintei Clara, Oratoriul ei, în care sunt mai multe relicve (printre care un Breviar scris de fratele Leon) şi fresce din a doua jumătate a secolului al XIV-lea, şi Dormitorul Clariselor. Coborând în Curtea interioară, pot fi văzute două fresce realizate de Eusebio da San Giorgio, Buna-Vestire şi Stigmatele (1507), şi Sala de mese a Clariselor care, fără nici o îndoială, este unul dintre locurile cele mai sugestive ale Sanctuarului: frescele de aici sunt opera lui Dono Doni (secolul al XVI-lea). În acest loc, în care se „respiră” o atmosferă de spiritualitate profundă, vizitatorul poate admira diferite forme de artă medievală şi renascentistă, dar mai ales poate să se lase interpelat de mesajul pe care îl transmite modestia şi sărăcia, pocăinţa şi dragostea divină, virtuţi care timp de 41 de ani au înnobilat viaţa Sfintei Clara şi a celor care, împreună cu ea, l-au urmat pe Cristos după exemplul Sfântului Francisc.

Vizitarea oras¸ului ¸ s i a împrejurimilor

120

Curtea interioară San Damiano.

Santa Maria degli Angeli.

Bazilica a fost construită în 1569, conform proiectului conceput de Alessi. Faţada, în stil neobaroc, a fost realizată de arhitectul Bazzani. În interiorul Bazilicii a rămas încorporată bisericuţa Porţiunculei. Numele ei vine de la bucata de pământ din jurul bisericii (în latină portiuncula – porţiune, bucată) care fusese dăruită de călugării benedictini de pe muntele Subasio Sfântului Francisc şi confraţilor săi, după ce au fost alungaţi de la Rivotorto. Acesta era locul unde se adunau, după ce se întorceau din călătoriile lor apostolice. Dintre toate locurile pe unde a peregrinat Sfântul Francisc, acesta a fost cel mai îndrăgit. Deasupra altarului poate fi admiraPorțiuncula, Santa Maria degli Angeli.

121 Vizitarea oras¸ului ¸ s i a împrejurimilor

Santa Maria degli Angeli (Sfânta Maria a Îngerilor).

Vizitarea oras¸ului ¸ s i a împrejurimilor

122

Interiorul Porțiunculei, Santa Maria degli Angeli.

tă icoana realizată de Ilario da Viterbo (1393). În spatele bisericuţei, în actuala Bazilică, se află Cappella del Transito, construită pe locul în care Sfântul Francisc, în seara zilei de 3 octombrie 1226, a trecut din această viaţă la cele veşnice (statuia este opera lui Andrea della Robbia). În 1968 s-au făcut săpături în spatele Porţiunculei şi au fost descoperite vestigii din zidul vechiului convent şi al primei biserici, care a

fost dărâmată pentru a face loc actualei construcţii. Celelalte capele ale Bazilicii sunt împodobite cu fresce şi pânze, majoritatea aparţinând artiştilor din secolul al XVI-lea: Brozzini (Capela Sfântului Anton), Mortti (Capela Sfântului Rufin), Ciburri (Capela Preasfintei Fecioare Maria Regină), Sermei şi Giorgetti (Capela Stigmatelor şi Capela Sfântului Ioan Botezăto-

rul), Cavallucci şi Garbi (Capela Sfântului Diego), Pomarancio (Capela Sfintei Ana), Zuccari şi Baroccio (Capela Naşterii Mântuitorului), Guerrini (Capela Sfântului Petru de Alcantara). Din bazilică se poate merge către locul numit Roseto di San Francesco, acolo unde, conform tradiţiei, Francisc, având o ispită puternică, s-a aruncat între spini. După câţiva paşi putem admira Capela Trandafirilor, pictată între 1506 şi 1516 de Tiberio d’Assisi, cu scene ce redau Istoria Indulgenţei, Sfinţii Ordinului Serafic şi Sfântul Francisc şi primii 12 însoţitori. Cele mai prestigioase opere de artă sunt fără îndoială cele păstrate în muzeu: un Crucifix realizat de Giunta Pisano; o Icoană cu Sfântul Francisc, pictată de Maestrul Sfântului Francisc; o altă Icoană cu Sfântul Francisc, realizată de Cimabue; Preasfânta Fecioara Maria cu Pruncul, opera lui Sano di Pietro (secolul al XIV-lea), şi o frescă a lui Mezzastris din secolul al XV-lea ce o reprezintă pe Preasfânta Fecioară Maria şi îngerii. În Curtea interioară sunt fresce realizate de Francesco Providoni (secolul al XVII-lea). În cele două refectoare sunt picturi ce aparţin lui Dono Doni (secolul al XVI-lea), Providoni şi Pomarancio. Renumele de care se bucură acest sanctuar se datorează în primul rând Indulgenţei Porţiunculei, o indulgenţă ce este acordată de Biserica

Catolică la 2 August. Preasfânta Fecioara Maria însoţită de îngeri (de aici provine numele Sanctuarului) i-a apărut Sfântului Francisc în 1216 şi, ascultând rugăciunile sale, a obţinut de la Dumnezeu indulcenţa plenară (iertarea pedepselor datorate păcatelor, cu condiţia ca persoana să-şi spovedească păcatele, să se împărtăşească, şi să recite anumite rugăciuni) pentru toţi aceia care vor vizita bisericuţa. După ce a fost ales ca succesor al lui Petru, papa Honoriu al III-lea (1216-1227), care la acea dată avea reşedinţa la Perugia, a confirmat acordarea indulgenţei. În acea perioadă indulgenţa plenară se putea obţine numai de cruciaţii care mergeau în Ţara sfântă şi de pelerinii evlavioşi care vizitau mormintele Sfinţilor Petru şi Paul la Roma şi mormântul Sfântului Iacob la Compostella. De atunci şi până astăzi milioane de pelerini au putut obţine, datorită carităţii Sfântului Francisc, iertarea pedepselor datorate păcatelor. În 1909, papa Piux al X-lea a proclamat şi acest sanctuar franciscan „caput et mater” al Ordinului Franciscan şi i-a acordat titlul de Bazilică Patriarhală şi Capelă Papală, asemenea Bazilicii Sfântului Francisc din Assisi, care de şapte secole se bucura de astfel de privilegii şi titluri. La numai doi kilometri distanţă, la Rivotorto, se află un alt sanctuar franciscan, „Il Tugurio di Rivotorto” („Bordeiul din Rivotorto”).

Vizitarea oras¸ului ¸ s i a împrejurimilor

123

Ceramică de Andrea della Robbia.

Sanctuarul din Rivotorto. Aici se află leagănul Ordinului Franciscan, aşa cum indică şi cuvintele săpate în piatră deasupra intrării principale a Bazilicii: „Hic primordia Fratrum Minorum” – „Aici se află începuturile Fraţilor Minori”. În interiorul bisericii, care a fost reconstruită în întregime în stil neogotic după cutremurul din 1854, la o adâncime de 1,80 metri de la nivelul străzii, se află „il tugurio”, bordeiul unde Sfântul Francisc şi primii săi fraţi au locuit timp de doi ani. Francisc a venit aici în 1209 cu primii săi însoţitori, Bernardo da Quintavale şi Pietro Cattani, cărora li s-au alăturat destul de repede alţi nouă discipoli. Împreună cu ei decide să trăiască Evan-

Vizitarea oras¸ului ¸ s i a împrejurimilor

124

ghelia într-un mod radical şi într-o sărăcie absolută. Astfel, s-a maturizat ideea de a da un statut juridic formei lor de viaţă şi s-a născut prima formă a Regulii. De aici, însoţit de toţi aceşti fraţi, Francisc s-a dus la Roma pentru a prezenta papei Inocenţiu al III-lea proiectul său. După ce au primit aprobarea sa orală, s-au întors şi au continuat să trăiască tot aici, „procurându-şi hrana – aşa cum menţionează Francisc în Testamentul său – prin munca propriilor mâini”. Prin urmare, acest loc păstrează amintirea primei aprobări orale a Regulii Franciscane, moment care marchează data oficială a fondării Ordinului Franciscan, care va deveni una dintre forţele cele mai operative ale Bisericii.

„Bordeiul din Rivotorto” (prima locuință a Sfântului Francisc și a primilor frați) (1209-1211).

Panoramă Rivotorto.

Vizitarea oras¸ului ¸ s i a împrejurimilor

125

Triptic din bronz, detaliu. Opera artistului Roberto Joppolo (2004).

Semnul Tau “Avea o mare veneraţie şi afecţiune faţă de semnul Tau. Îl recomanda deseori în cuvântările sale şi îl scria cu mâna sa la sfârşitul scrisorilor pe care le trimitea” (FF 1079). Semnul Tau este ultima literă din alfabetul ebraic. A fost folosit cu valoare simbolică încă din Vechiul Testament, pentru a indica mânuirea şi iubirea lui Dumnezeu faţă de oameni. Îl întâlnim în Cartea profetului Ezechiel, atunci când Dumnezeu îl trimite pe îngerul său să scrie acest semn de mântuire pe frunţile slujitorilor lui Dumnezeu: “Domnul a spus: mergi în mijlocul oraşului, în mijlocul Ierusalimului, şi scrie un Tau pe fruntea oamenilor care suspină şi plâng”. Aşadar, Tau este semn de mântuire. Este semnul exterior al noutăţii vieţii creştine, marcată profund în interiorul său de pecetea Duhului Sfânt pe care am primit-o în dar în ziua Botezului nostru. Semnul Tau a fost preluat şi de creştini încă de la începutul Bisericii: îl găsim în catacombele din Roma, forma sa amintind primilor creştini de Crucea pe care Cristos s-a jertfit pentru mântuirea lumii. Tocmai datorită acestei asemănări, Sf. Francisc de Assisi a îndrăgit într-un mod special semnul Tau, acordându-i un loc important în viaţa sa. Vechiul semn profetic se actualizează în Francisc, recapătă puterea sa mântuitoare, deoarece Sărăcuţul din Assisi se consideră “ mântuit de iubirea şi milostivirea lui Dumnezeu”. A iubit cu mare veneraţie Crucea lui Isus, imitându-I umilinţa, deoarece Crucea este semnul cel mai mare al iubirii Sale. De asemenea, pentru Francisc simbolul literii Tau reprezenta semnul concret al mântuirii şi victoriei lui Cristos asupra răului.

Vizitarea oras¸ului ¸ s i a împrejurimilor

126

Semnul Tau are în spatele său o puternică tradiţie biblică creştină. A fost preluat de Sf. Francisc din perspectiva valorii sale spirituale, iar Sfântul şi l-a făcut propriu într-un mod atât de intens, încât a devenit el însuşi, prin intermediul stigmatelor din trupul său, un Tau viu, simbol pe care atât de des l-a contemplat, desenat, şi, mai ales, iubit. Tau, semn concret al devoţiunii creştine, este mai ales semn al angajării în urmarea lui Cristos. Prin urmare, semnul Tau trebuie să ne amintească un mare adevăr al spiritualităţii creştine: viaţa noastră, mântuită şi răscumpărată de iubirea lui Cristos răstignit, trebuie să devină în fiecare zi, tot mai mult, o viaţă nouă, viaţă dăruită pentru iubire. Purtând acest simbol, să-i trăim spiritualitatea, imitându-l pe Francisc.

Salutarea virtuţilor [Salutatio Virtutum]

127 Vizitarea oras¸ului ¸ s i a împrejurimilor

Bucură-te [ave], regină înțelepciune, Domnul să te ţină sănătoasă cu sfânta ta soră, curata simplitate. Sfântă doamnă sărăcie, Domnul să te ţină sănătoasă cu sora ta, sfânta umilință. Sfântă doamnă iubire, Domnul să te ţină sănătoasă cu sfânta ta soră, ascultarea. Preasfintelor virtuţi, Domnul de la Care veniţi şi ieşiţi să vă mântuie pe toate. Nu este om în toată lumea care să vă poată avea pe vreuna dintre voi dacă nu va muri mai întâi. Cel care pe una o are şi celorlalte nu le face supărare, pe toate le are. Şi cel care pe una singură o supără, nu are pe nici una şi pe toate le supără. Fiecare din ele topeşte răutăţi şi păcate. Sfânta înţelepciune topeşte pe Satan şi toate răutăţile lui. Curata şi sfânta simplitate topeşte toată înţelepciunea acestei lumi şi înţelepciunea trupului. Sfânta sărăcie topeşte lăcomia şi zgârcenia şi grijile acestui veac. Sfânta umilitate topeşte trufia şi toţi oamenii care sunt în lume aşijderea şi toate câte sunt în lume. Sfânta iubire topeşte toate ispitirile diavoleşti şi trupeşti şi toate spaimele trupului. Sfânta ascultare topeşte toate dorinţele trupeşti şi îşi mortifică trupul său pentru ascultarea Duhului şi pentru ascultarea fratelui său; iar el este supus şi plecat tuturor oamenilor care sunt în lume şi nu numai oamenilor ci chiar şi tuturor fiarelor şi dobitoacelor, ca să poată face cu el orice ar vrea după cum le va fi dat lor de sus de la Domnul.

Salutare Preasfintei Fecioare Maria [Salutatio Beatae Mariae Virginis] Bucură-te Doamnă, Sfântă Regină, Sfântă Maică a lui Dumnezeu, Marie, care eşti fecioară făcută biserică şi aleasă de Preasfântul Tată Cel din ceruri, pe tine te-a sfinţit împreună cu Preasfântul şi Iubitul Său Fiu şi Sfântul Duh Mângâietorul, în tine a fost şi este toată plinătatea harului şi tot binele. Bucură-te palatul Lui; bucură-te cortul Lui; bucură-te casă a Lui; Bucură-te haină a Lui; bucură-te roaba Lui; bucură-te maica Lui, şi voi toate Sfintele Virtuţi, care prin harul şi luminarea Sfântului Duh aţi fost revărsate în inimile credincioşilor, ca din necredincioşi să faceţi credincioşi lui Dumnezeu.

Tălmăcire la Tatăl Nostru [Expositio in Pater Noster] O Preasfinte Tată al nostru: Ziditor, Răscumpărător, Mângâietor şi Mântuitor al nostru.

Vizitarea oras¸ului ¸ s i a împrejurimilor

128

Care eşti în ceruri: în Îngeri şi în Sfinţi; luminându-i spre cunoştinţă, fiindcă Tu, Doamne, eşti Lumină, care-i înflăcărezi spre Iubire, fiindcă Tu, Doamne, eşti Iubire; locuind în ei şi umplându-i de fericire, fiindcă Tu, Doamne, eşti Binele suprem şi veşnic de la care vine tot binele, şi fără de care nu este nici un bine. Sfinţească-se Numele Tău. strălucească în noi cunoştinţa Ta, ca să cunoaştem care e lăţimea binefacerilor Tale, lungimea făgăduinţelor Tale, înălţimea măreţiei Tale şi adâncimea judecăţilor Tale. Vină împărăţia Ta: ca Tu să împărăţeşti în noi prin har şi să ne faci să ajungem în Împărăţia Ta, unde vederea Ta este vădită, iubirea de Tine desăvârşită,

însoţirea cu Tine fericită, desfătarea de Tine veşnică. Fie voia Ta, precum în cer aşa şi pe pământ: ca să Te iubim din toată inima, cugetând pururea la Tine, dorindu-Te pururea din tot sufletul, îndreptând spre Tine toată dorinţa noastră din tot cugetul, căutând în toate cinstea Ta şi din răsputeri cheltuindu-ne toate puterile noastre şi simţirea sufletului şi a trupului în ascultarea faţă de iubirea Ta şi nu în altceva; iar pe semenii noştri să-i iubim ca pe noi înşine, pe toţi trăgându-i după puterile noastre spre dragostea Ta, bucurându-ne de binele altora ca de al nostru şi împreună pătimind în cele rele şi nefăcând supărare nimănui. Pâinea noastră cea de toate zilele! pe Fiul Tău Iubit, pe Domnul nostru Iisus Cristos, dă-ne-o nouă astăzi: întru pomenirea, înţelegerea şi cinstirea iubirii pe care a avut-o pentru noi şi a ceea ce a spus, a făcut şi a suferit pentru noi. Şi ne lasă nouă datoriile noastre: pentru milostivirea Ta cea nespusă pentru puterea Patimii Iubitului Tău Fiu şi pentru meritele şi mijlocirile Preafericitei Fecioare şi ale tuturor aleşilor Tăi.

Şi nu ne duce pe noi în ispită: ascunsă sau arătată, neaşteptată ori neprevăzută. Ci ne izbăveşte de răul: trecut, prezent şi viitor. Slavă Tatălui etc.

129 Vizitarea oras¸ului ¸ s i a împrejurimilor

Precum şi noi lăsăm datornicilor noştri: şi ceea ce noi nu lăsăm deplin Tu, Doamne, fă să ni se lase nouă pe deplin ca pentru Tine să-i iubim pe vrăjmaşii noştri cu adevărat şi să mijlocim pentru ei la Tine cu devoţiune, nerăsplătind nimănui rău pentru rău şi în toate silindu-ne să fim de folos pentru Tine.

Îndemn spre lauda lui Dumnezeu [Exhortatio ad laudem Dei] Temeţi-vă de Domnul şi daţi-I cinste. Vrednic este Donmul să primească laudă şi cinste. Toţi cei ce vă temeţi de Domnul, lăudaţi-L pe El. Bucură-te, Marie, cea plină de har, Domnul este cu Tine. Lăudaţi-L pe El cerul şi pământul. Lăudaţi toate râurile pe Donmul. Binecuvântaţi fiii lui Dunmezeu pe Domnul. Aceasta este ziua pe care a făcut-o Donmul, să ne bucurăm şi să ne veselim într-însa. Aleluia, Aleluia, Aleluia! Împăratul lui Israel! Toată suflarea să laude pe Domnul. Lăudaţi pe Domnul că este bun; toţi cei care citiţi acestea, binecuvântaţi pe Domnul. Toate făpturile Lui binecuvântaţi pe Donmul. Toate păsările cerului lăudaţi pe Donmul. Toţi pruncii lăudaţi pe Domnul. Tinerii şi fecioarele lăudaţi pe Donmul. Vrednic este Mielul cel înjunghiat să primească laudă, slavă şi cinste. Binecuvântată fie Sfânta Treime şi nedespărţita Unime. Sfinte Arhanghele Mihaile, apără-ne pe noi în luptă.

Rugăciune în faţa crucifixului de la San Damiano [Oratio ante crucifixum]

Vizitarea oras¸ului ¸ s i a împrejurimilor

130

Preaînalte şi măreţe Dumnezeule, luminează întunericul inimii mele, dă-mi credinţă dreaptă, speranţă sigură şi dragoste desăvârşită; dă-mi, o Doamne, umilinţă profundă, înţelepciune şi cunoştinţă, pentru ca să înţeleg şi să împlinesc, sfânta şi adevărata ta voinţă.

Laude Dumnezeului Celui Preaînalt bilet dat fratelui Leon [chartula fr. Leoni data]

[Laudes Dei altissimi]

Binecuvântare dată fratelui Leon [Benedictio fr. Leoni data] Domnul să te binecuvânteze şi să te păzească; să-ţi arate faţa Sa şi să se milostivească de tine. Să-şi întoarcă fața Sa spre tine şi să-ţi dea ţie pace. Dumnezeu să te binecuvânteze pe tine, frate Leon.

131 Vizitarea oras¸ului ¸ s i a împrejurimilor

Tu eşti Sfânt Doamne, Singurul Dumnezeu Care faci minuni. Tu eşti puternic, Tu eşti mare, Tu eşti preaînalt, Tu eşti împărat atotputernic, Tu Părinte sfinte, împăratul cerului şi al pământului. Tu eşti întreit şi unul Domnul Dumnezeul dumnezeilor, Tu eşti bun, tot binele, binele cel mai înalt, Domnul Dunmezeu viu şi adevărat. Tu eşti dragoste, iubire; Tu eşti înţelepciune, Tu eşti umilinţă, Tu eşti răbdare, Tu eşti frumuseţe, Tu eşti blândeţe; Tu eşti siguranţă, Tu eşti linişte, Tu eşti bucurie, Tu eşti nădejdea şi bucuria noastră, Tu eşti dreptate, Tu eşti cumpătare, Tu eşti toată bogăţia noastră prisositoare. Tu eşti frumuseţe, Tu eşti blândeţe, Tu eşti apărătorul, Tu eşti păzitorul şi apărătorul nosţru; Tu eşti putere, Tu eşti prospeţime. Tu eşti nădejdea noastră, Tu eşti credinţa noastră, Tu eşti dragostea noastră, Tu eşti toată dulceaţa noastră, Tu eşti viaţa noastră veşnică: Mare şi minunate Doamne, Dumnezeu atotputernic, Mântuitor preamilostiv.

Cântecul fratelui Soare

Vizitarea oras¸ului ¸ s i a împrejurimilor

132

Prea sfânt atotputernic şi prea bun stăpân Ale tale sunt lauda şi mărirea şi binecuvântarea Numai la tine, preaînalte, ne mărturisim Însă nici un om nu-i demn să te pomenească Laudă ţie, Doamne al meu, tuturor dimpreună cu toate făpturile tale şi înainte de toate măritului frate soare prin care tu străluceşti, prin care dai lumină; el care e prea frumos şi împarte neasemuite luciri Şi despre tine preaînalte ne dă ştire Laudă ție, Doamne al meu, întru sora lună şi-ntru surorile stele Pe care tu le-ai creat pe cer şi le-ai aşezat acolo aşa de nepreţuite şi minunate Laudă ţie, Doamne al meu, întru fratele nostru vântul Şi întru aer şi întru nouri şi senin şi întru Tot timpul prin care făpturilor tale le dai Întremare Laudă ţie, Doamne al meu, întru a noastră soră apă Ea e aşa de trebuinţă şi umilă, nepreţuită şi castă Laudă ţie, Doamne al meu, Întru al nostru frate focul Prin care tu luminezi adânc în noapte Cel mult frumos şi neastâmpărat, vânjos şi puternic Laudă ţie, Doamne al meu, întru a noastră soră şi maică ţărâna, ea care ne ţine şi împărăţeşte rodind prea felurite frunze, mult colorate flori şi ierburi Laudă ţie, Doamne al meu, pentru cei care iartă iubindu-te Şi suportă nenorociri şi tulburări Fericiţi cei ce suportă în pace Şi de tine Preaînalte vor fi încoronaţi Laudă ţie, Doamne al meu, întru sora noastră moartea trupească Din care nici un om trăitor nu poate fugi Vai, celor care în păcate aşa de grele mor Fericiţi cei care vor fi găsiţi împlinind preasfintele porunci Cei care, în moartea din urmă, durere nu vor afla, Lăudaţi-L pe Domnul meu şi mulţumiţi-I De prea smeriţi supuşi cu mare umilinţă, Şi serviţi-I Lui cu mare umilinţă, În româneşte de Adrian Popescu (Tânărul Francisc, Dacia, 1992)

Îndemn pentru doamnele sărmane Ascultați, sărăcuţelor, de Domnul chemate, care din multe părţi şi regiuni aţi fost adunate: Totdeauna în adevăr să trăiţi ca în ascultare să muriţi. Nu priviţi la viaţa din lume căci cea a duhului e mai bună. Eu vă rog cu mare dragoste să folosiţi cu grijă milosteniile pe care Domnul vi le dăruie. Cele care sunt cuprinse de boală şi celelalte care pentru ele fac osteneală toate acestea să le suportaţi în pace, căci foarte dragă vă va fi această oboseală căci fiecare în cer va fi regină încoronată împreună cu Maria Fecioara Preacurată.

Rugăciune pentru pace

133 Vizitarea oras¸ului ¸ s i a împrejurimilor

Fă-mă, Doamne, un mic ajutor, Al păcii Tale mijlocitor: Unde-i ura, să aşez iubirea; Unde-i jignirea, să aduc iertarea, Nădejdea, unde-i disperarea; Unde-i întunericul, lumina să aprind. Bucuria, unde-i întristarea! Fă, Stăpâne, să cuprind: Să nu aştept mangâiat să fiu Ci să mângâi eu mai bine; Decât înţeles să fiu Să înţeleg eu mai bine; Să iubesc în loc să fiu iubit! În Cel pururea Viu Să fi preamărit mereu prin mine.

Vizitarea oras¸ului ¸ s i a împrejurimilor

134

1 - Basilica di S. Francesco e Sacro Convento 2 - Piazza del Comune e S. Maria sopra Minerva 3 - Luogo di nascita di S. Francesco 4 - Basilica di S. Chiara 5 - Cattedrale di S. Rufino 6 - Rocca Maggiore 7 - Eremo delle Carceri 8 - S. Maria Maggiore - Vescovado 9 - Pro Civitate Christiana 10 - Abbazia di S. Pietro 11 - S. Damiano 12 - Rivotorto 13 - Basilica di S. Maria degli Angeli

Vizitarea oras¸ului ¸ s i a împrejurimilor

135

Cuprins Assisi - Repere istorice........................ p.

Vizitarea Sanctuarului ......................... p. 20 Bazilica inferioară ........................ p. 20 Bazilica superioară ....................... p. 54 Giotto (1296-1300) - Scene din Viaţa Sfântului Francisc......................... p. 68 Muzeul Bazilicii - Colecţia Perkins...... p. 98 Vizitarea oraşului şi a împrejurimilor . p. 104 Semnul Tau.......................................... p. 126 Rugăciuni ............................................ p. 127

136