__MAIN_TEXT__

Page 1

,


Almanah 2018

Editura Jurnal Spiritual


4

Director editorial Pr. Petru Munteanu

Redactor şef Brînduşa Dediu

Colectivul de redacţie Pr. Petru Munteanu Pr. George Ovidiu Chiriţa Cristina Toma

Prelucrări grafice și DTP Lorian Apopei Pruteanu

Adresa redacţiei: Email: jurnal.spiritual@gmail.com Telefon: (+40)0741789555

www.jurnalspiritual.eu

Almanah Jurnal Spiritual 2018


CUPRINS

10.

CUPRINS

Sfântul Ioan Gură de Aur: Nu este puţin lucru să te comporţi într-un mod blând, dulce şi liniştit

SPIRITUALITATE 9. Pilde creștin-ortodoxe - Dragostea lui Dumnezeu față de om 9. Pilde creștin-ortodoxe - Două iubiri, două cetăți 9. Sfântul Ioan Gură de Aur: Din iubire se naște virtutea și din virtute se naște iubirea 10. Sfântul Ioan Gură de Aur: Nu este puţin lucru să te comporţi într -un mod blând, dulce şi liniştit 11. Sfântul Ioan Gură de Aur: Despre iubire ca poruncă a lui Dumnezeu 11. Învierea noastră 12. Părintele Cleopa – Despre cele şapte zile ale creaţiei 13. Pilda: ,,În orice rău întotdeauna se ascunde și un bine’’ 15. Din meditațiile lui Tolstoi: Nu putem trăi fără credință 15. Zâmbetul 16. Bunătatea este departe văzătoare 16. Sfântul Ioan Gură de Aur : Iubirea ştie să facă înţelepţi peste măsură 17. Sfântul Ioan Gură de Aur: De unde provine sfințenia? 17. Nu te mândri cu înțelepciunea 18. „Aici Mitropolitul Iustinian Marina!.." 18. Să lucrezi ca pentru Dumnezeu 19. Învățăturile Sfântului Simeon Noul Teolog Lumina 24. Adevărul este ruda cea mai apropiată 24. Despre noblețea spirituală a femeii 30. Părintele Teofil Părăian: „Când ești ortodox, nu Almanah Jurnal Spiritual 2018

5

Părintele Cleopa – Despre cele şapte zile ale creaţiei

12.

18.

Să lucrezi ca pentru Dumnezeu

Despre noblețea spirituală a 24. femeii www.jurnalspiritual.eu


6

CUPRINS poți să fii și altceva” 30. Părintele Teofil Părăian: „Pe omul e sincer îl poate ajuta orice duhovnic” 31. Părintele Cleopa: „Mai de folos îți este să-ți vezi păcatele, decât să vezi îngeri” 32. Părintele Teofil Părăian: „Ascultarea pe care să o practicăm în lume” 32. Părintele Teofil Părăian: „Liniștea sufletească din mijlocul frământărilor” 33. Părintele Cleopa – Despre rolul femeii în familie, în societate și în Biserică 38. Părintele Iustin Pârvu: „Trebuie să -l primești pe fiecare, să -i dai posibilitatea ridicării” 39. Atitudinile sunt mai importante decât faptele 39. Nimeni nu se poate ascunde de Dumnezeu 40. Taina iubirii umane 41. Pentru ce merită să ne facem griji 42. Ce formă are mintea? 42. Fiecare suflet e o poveste, fiecare suflet e o carte deschisă sau închisă 43. Părintele Cleopa: „N-am nevoie să văd ca să cred” 43. Dumnezeu și natura 44. Fără de pace, viața noastră va fi o mare cu valuri învolburate 45. „Lăsați cititul, haideți să ne rugăm!" 45. Gagarin și Dumnezeu 46. Îndreptar de Spovedanie pentru creștinul grăbit 48. Preoția este verigă de legătură între om și Dumnezeu, între pământ și Cer 50. Cât trăim cu adevărat 51. Fiecare păcat, o săgeată împotriva lui Dumnezeu 52. Părintele Arsenie Papacioc - Maica lui Dumnezeu este Maica mea 52. Mucenicia lui Hristos 53. Urmele lui Dumnezeu pe nisip www.jurnalspiritual.eu

32.

Părintele Teofil Părăian: „Ascultarea pe care să o practicăm în lume” 38.

Părintele Iustin Pârvu: „Trebuie să-l primești pe fiecare, să-i dai posibilitatea ridicării” 41.

Pentru ce merită să ne facem griji

46.

Îndreptar de Spovedan ie pentru creștinul grăbit

Almanah Jurnal Spiritual 2018


CUPRINS 54. De ce nu distruge Dumnezeu lumea 54. Bucurie adevărată 55. Cele mai frumoase povestiri din Biblie - Facerea lumii 58. Curățirea de rea-voire 58. Părintele Cleopa: „Să-ți ceri iertare” 59. Părintele Teofil Părăian - Ce este raiul 60. Motivele dragostei 61. Cele mai frumoase povestiri din Biblie Misterioasa întâlnire de la stejarul Mamre 63. Trebuie să cunoaștem cuvântul lui Dumnezeu 63. Cuvântul lui Dumnezeu, lumină în viața oamenilor 64. Părintele Stăniloae despre Sfinți și sfințenie Bucură-te, Sfântă Cuvioasă Maică Parascheva, mult folositoare! 66. Sfânta Spovedanie, medicament mântuitor 66. Părintele Teofil Părăian: „Cum putem ști care este voia Lui Dumnezeu” 66. Mânia, vrednică de râs 68. Nădejdea e ancora creștinilor, care plutesc pe marea acestei lumi în corabia trupului. 70. Cugetări duhovnicești: Cea mai importantă dintre virtuți CULTURĂ 71. Muzeul Muzeelor - Alte Pinakothek: Albrecht Dürer, Cei patru apostoli 72. Muzeul Muzeelor – Alte Pinakothek: Albrecht Dürer, Nașterea lui Iisus 73. Muzeul Muzeelor - Alte Pinakothek: Adam Elsheimer, Fuga în Egipt 73. Muzeul Muzeelor – Alte Pinakothek: Albrecht Altdorfer, Nașterea Fecioarei 74. Muzeul Muzeelor – Kunsthistorisches: Neprețuitul Scrin al Tezaurului Habsburgilor 75. Muzeul Muzeelor - Kunsthistorisches: Rafael, Madonna del prato 76. Momente de referință din istoria universală Almanah Jurnal Spiritual 2018

7

55.

Cele mai frumoase povestiri din Biblie - Facerea lumii 63.

Cuvântul lui Dumnezeu, lumină în viaţa oamenilor

72.

Muzeul Muzeelor – Alte Pinakothek: Albrecht Dürer, Nașterea lui Iisus 73.

Muzeul Muzeelor – Alte Pinakothek: Albrecht Altdorfer, Nașterea Fecioarei

Muzeul Muzeelor Kunsthistorisches: Rafael, Madonna del prato www.jurnalspiritual.eu

146.


8

CUPRINS Lorenzo de Medici, demn moştenitor al lui Cosimo 77. Momente de referință din istoria universală Henric Navigatorul, pionierul Portugaliei al timpurilor noi 78. Momente de referință din istoria universală Palestrina, capelmaistru la biserica Sf. Petru 78. Idei geniale care au schimbat omenirea - Poezia epică 81. Momente de referință din istoria universală Elisabeta I devine regina Angliei 83. Momente de referință din istoria universală - Apogeul stăpânirii otomane sub sultanul Soliman al II-lea 84. Idei geniale care au schimbat omenirea – Roata 87. Idei geniale care au schimbat omenirea – Programarea computerizată 91. Aforismul și romanța se întâlnesc în duh și se potențează una pe cealaltă POEZIE 95. Dac-aș fi crezut! 95. Încă puțin! 96. Bacoviană 96. Pe pieptul veșniciei 97. Zădărnicie 98. Insula albă

Momente de referinţă din istoria universală Elisabeta I devine regina Angliei 81.

Momente de referință din istoria universală - Apogeul stăpânirii otomane sub sultanul Soliman al 83. II-lea ȘTIINȚĂ

99. Idei geniale care au schimbat omenirea – Telefonul 102. Idei geniale care au schimbat omenirea – Reţelele de electricitate 105. Idei geniale care au schimbat omenirea – Idei geniale care au schimbat Analiza Matematică omenirea – Telefonul 108. Idei geniale care au schimbat omenirea – Producția de masă EDUCAȚIE 112. Te rog să mă ierţi! Mi-a sărit ţandăra… 114. Despre temeiul datoriei 115. „A avea” și „a fi” în experiențele cotidiene

www.jurnalspiritual.eu

112.

Te rog să mă ierţi! Mi-a sărit ţandăra… Almanah Jurnal Spiritual 2018

99.


SPIRITUALITATE

9

Pilde creștin-ortodoxe - Dragostea lui Dumnezeu faţă de om zis un frate lui avva Teofil: -Avva, te rog să-mi vorbeşti de dragostea lui Dumnezeu faţă de noi. Atunci avva Teofil i-a răspuns: - Toate le face Dumnezeu din dragoste faţă de om, omul toate trebuie să le primească şi să le perceapă pentru marea iubire a lui Dumnezeu şi toate acestea sunt făcute în dragostea lui Dumnezeu pentru mântuirea noastră. „Pilde creștin-ortodoxe”, Preot prof. Ioan Horia Ranga, Editura Universităţii Transilvania din Braşov

F

Pilde creștin-ortodoxe - Două iubiri, două cetăţi ericitul Augustin a spus: - Două iubiri au zidit două cetăţi. Iubirea de sine până la dispreţul de Dumnezeu, Cetatea pământească.

Iubirea de Dumnezeu până la dispreţul de sine, Cetatea cerească. „Pilde creștin-ortodoxe”, Preot prof. Ioan Horia Ranga, Editura Universităţii Transilvania din Braşov 2009

Sfântul Ioan Gură de Aur: Din iubire se naşte virtutea şi din virtute se naşte iubirea

Almanah Jurnal Spiritual 2018

www.jurnalspiritual.eu

SPIRITUALITATE

D

acă noi suntem virtuoşi, iubirea nu dispare. Pentru că din iubire se naşte virtutea, şi virtutea din iubire. Şi am să vă spun în ce fel. Virtuosul nu preferă banii din prietenie, nici urâcios nu este, nici nu nedreptăţeşte pe aproapele, nici nu huleşte, pe toate le rabdă cu generozitate. În acestea constă iubirea. Şi iarăşi, acela care iubeşte, pe toate acestea le face ale lui. În acest fel se ajută şi se întreţin reciproc (din Omilia a 9-a la Epistola către Efeseni). Începutul şi sfârşitul virtuţii este iubirea. În aceasta îşi are rădăcina, condiţia şi încununarea (din Omilia a 24-a la Epistola către Romani). Când iubirea nu provine din firesc, provine din virtute. Cei care s-au născut din noi ne sunt dragi nu numai pentru virtutea lor, dar şi din nevoia firească, în timp ce aceia care au aceeaşi credinţă cu noi, când ne sunt dragi, nu ne sunt pentru niciun alt motiv în afară de virtutea lor (din Omilia 1 la Epistola a II-a către Timotei). Una din două trebuie să existe: ori să fie cineva foarte prietenos şi să iubească, ori foarte virtuos. Pentru că acela care are pe una de nevoie dobândeşte şi pe cealaltă. Şi invers, acela care nu iubeşte va înfăptui şi multe răutăţi. Cel care înfăptuieşte răul nu ştie nici să iubească (din Omilia a 9-a la Epistola către Efeseni). „Sfântul Ioan Gură de Aur: Texte alese". Traducere din limba greacă Preot Ion Andrei Tărlescu. Editura Bunavestire Bacău - 2012


10

SPIRITUALITATE

Sfântul Ioan Gură de Aur: Nu este puţin lucru să te comporţi într-un mod blând, dulce şi liniştit

C

e ar putea să egaleze iubirea care-i înconjoară pe profeţi şi întreaga lege, şi fără de care nici credinţa, nici cunoaşterea, nici înţelegerea tainelor, nici chiar martiriul, nici nimic altceva nu ar putea să-l scape pe cel care are toate acestea? (din Omilia a 2-a la «Despre Cel necuprins»). Credinţa indică adevărul, şi din credinţă sinceră se naşte iubirea. Cel care cu adevărat crede în Dumnezeu nu permite vreodată să părăsească iubirea (din Omilia a 2-a la Epistola I către Timotei). Aşa cum sufletul fără trup sau trupul fără suflet nu poate fi numit om, tot aşa şi iubirea faţă de Dumnezeu nu este iubire, dacă nu are ca şi consecinţă şi iubirea faţă de aproapele. Mare păcat este acela ca cineva să nu iubească, însă mult mai mare este acela ca cineva care este iubit să nu iubească. Fiindcă cel care iubeşte pe cel care-l iubeşte nu are nimic mai mult faţă de vameşi, şi acela care nu are nici acest lucru se găseşte la nivelul fiarelor, poate este mai prejos chiar şi decât acestea (din Omilia a 32-a la Epistola I către Corinteni). Dacă cel care nu-şi iubeşte fratele, deşi face milostenie sau iese în faţă la martiriu, nu reuşeşte nimic, gândeşte-te de câtă pedeapsă poate fi vrednic cel care se luptă cu cel care nu l-a nedreptăţit deloc. Acesta este mai rău chiar şi decât păgânii (din Omilia a 8-a la Epistola către Romani). Orice ai face, niciodată cei păgâni nu se vor minuna de tine, cât se minunează atunci când te văd că te comporţi într-un mod blând, dulce şi liniştit. Nu este puţin lucru a reuşi aceasta, mulţi lepădându-se de răutate, şi chiar desăvârşit. Fiindcă nimic nu-i poate atrage atât de mult, cât o poate face iubirea. Pe de o parte, pentru minuni şi semne te vor invidia; pe de altă parte, se vor minuna de tine şi te vor iubi, iar dacă te vor iubi, vor merge mai departe şi vor primi chiar adevărul de credinţă (din Omilia a 33-a la Epistola I către Corinteni). Aşa cum sfinţii erau iubitori de Dumnezeu, tot aşa erau iubitori şi de oameni, mai mult decât oamenii (din Omilia la Isaia, cap. 6). „Sfântul Ioan Gură de Aur: Texte alese". Traducere din limba greacă Preot Ion Andrei Tărlescu. Editura Bunavestire Bacău - 2012

www.jurnalspiritual.eu

Almanah Jurnal Spiritual 2018


SPIRITUALITATE

11

Sfântul Ioan Gură de Aur: Despre iubire ca poruncă a lui Dumnezeu ristos zice să-L iubim pe Dumnezeu „din toată inima noastră", pe aproapele la fel „ca pe noi înşine", lucru care este egal cu „din toată inima noastră". Fiindcă, dacă am păstra cu desăvârşire acest lucru, nu va exista nici rob, nici liber, nici stăpân, nici egumen, nici bogat, nici sărac, nici mic, nici mare, nici diavolul nu va mai fi vreodată cunoscut (din Omilia a 32-a la Epistola I către Corinteni). De aceea S-a făcut Dumnezeu om şi a învăţat toată învăţătura Lui, pentru a semăna iubirea între noi (din Omilia a 16-a la Evanghelia după Matei). Dacă „să rămânem la Dumnezeu" depinde de iubire, şi iubirea de păstrarea poruncilor, iar porunca este „să ne iubim unul pe celălalt", a rămâne lângă Dumnezeu depinde de iubirea unuia faţă de celălalt. Şi nu spune doar iubirea, ci mai arată şi modul în care să iubim: „Precum v-am iubit şi Eu” (din Omilia a 77-a la Evanghelia după Ioan). Şi dacă (Hristos) a poruncit să-i iubim pe duşmani, cât de mult oare a poruncit să-i iubim pe cei pe care nu ne-au supărat cu ceva? (din Omilia a 2-a la Epistola I către Tesaloniceni). „Sfântul Ioan Gură de Aur: Texte alese". Traducere: Pr. Ion Andrei Tărlescu. Editura Bunavestire Bacău – 2012

acă iarna îşi întinde mantia ei de zăpadă şi nu se mai vede nici urmă de viaţă, oare s-a stins viaţa în natură? Dacă grăuntele a fost îngropat în pământ, oare viaţa lui s-a sfârşit? Dacă omida se închide în gogoaşă, oare viaţa ei s-a terminat? Nici vorbă. Primăvara totul reînviază; din grăuntele îngropat ia naştere altă plantă şi din omidă ia naştere altă vieţuitoare – un fluture. Oare omul să fie condus de altă lege? Pentru ce plantele şi omizile să învieze, iar omul nu?! Creatorul Legii veşnice, Dumnezeu, ne spune: „Va veni vremea când cei din morminte vor auzi glasul Fiului Omului şi se vor scula spre învierea vieţii sau osândei”. Pr. Valeriu Dobrescu, ,,Istorioare moral-religioase’’, Editura Icona, Arad, 2016 Almanah Jurnal Spiritual 2018

www.jurnalspiritual.eu

SPIRITUALITATE

D

Învierea noastră


12

SPIRITUALITATE

Părintele Cleopa – Despre cele şapte zile ale creaţiei e spun Sfinţii Părinţi despre cele şapte zile ale creaţiei? Sfântul Vasile cel Mare, în cartea sa Exaimeron (facerea lumii în cele şase zile), spune că zidirea s-a făcut „îngrecată” ca o femeie însărcinată în a noua lună, cu toate zidirile din ea, gata să le dea viaţă. Iar Duhul lui Dumnezeu încălzea adâncul, „se odihnea deasupra apelor” ca să dea viaţă apelor şi zidirilor. Deci pământul avea viaţă de când Duhul Sfânt încălzea adâncul, dar nu avea şi suflare de viaţă. Sfânta Scriptură la Facere (cap. 1,12), spune că „pământul era netocmit şi gol” dar nimeni nu ştie de când era, că cele cu ochi încă nu se creaseră, nu primiseră suflare de viaţă. Ziua întâi a creaţiei a fost Duminică, căci atunci a zis Dumnezeu „să fie lumină”(Facerea l, 3). De aceea El a înviat tot duminică, căci prin înviere a înnoit lumina C

www.jurnalspiritual.eu

cea dintâi. Lumina cea dintâi a fost creată, iar nu necreată. Ea nu izvora din energiile necreate ale Duhului Sfânt. Era o lumină cerească a cărei origine omul nu poate să o ştie. De asemenea, nici despre primele trei zile ale creaţiei nimeni nu ştie lungimea lor, că încă nu era soare care să răsară şi să apună. Soarele este numit de Sfântul Vasile cel Mare „căruţa luminii”, spunând că Dumnezeu a pus în soare numai puţin din lumina creată în ziua cea dintâi şi a rânduit ca soarele să lumineze pământul „ca o lampă” adică munţii, codrii, câmpiile, râurile şi mările, care împlinesc porunca cea dintâi, mereu curg şi se adună la un loc. Toate legile puse de Dumnezeu în univers, după care se conduce întreaga creaţie, se numesc de Sfinţii Părinţi „temeliile lumii” şi cine cugetă la ele se întăreşte în credinţă şi laudă cu mai multă tărie pe Ziditorul a toate,

Almanah Jurnal Spiritual 2018


SPIRITUALITATE împlinind cuvântul proorocului David care zice: „Cine va vorbi despre puterile Domnului, auzite va face toate laudele Lui” (Psalm 105, 2). Legile universului nu se schimbă niciodată pentru că sunt „temelii” ale întregii zidiri. Iar când auzim pe Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan, zicând: „Tatăl Meu lucrează şi Eu lucrez” să înţelegem că Tatăl lucrează prin legile creaţiei şi ale vieţii; iar Fiul lucrează prin pronie, adică prin păzirea legilor universului, care formează temeliile lumii văzute. Frumuseţea zidirilor create de Dumnezeu este aşa de minunată, încât şi îngerii din cer se uimesc de armonia lor, după cum spune Iov: „ când s-au creat stelele, lăudatu-M-au cu glas mare toţi îngerii Mei” (Iov 38, 7).

13

Armonia şi frumuseţea zidirilor au uimit pe sfinţi, pe filozofii, pe înţelepţi, pe poeţi, pe artişti, pe creştini şi chiar pe păgâni, înălţându-i cu mintea la Creatorul a toate, Dumnezeu. Prin cugetarea la zidiri mulţi au cunoscut pe Dumnezeu, au sporit în rugăciune, au înălţat imne de laudă Ziditorului şi au ajuns chiar la rugăciunea cea mai înaltă a minţii şi a inimii. De aceea, spun Sfinţii Părinţi, ne este de mare folos să cugetăm la zidirile lui Dumnezeu, pentru a-L cunoaşte şi iubi mai mult pe Dumnezeu. Părintele Ilie Cleopa – Despre creaţie, căderea omului, Rai şi iad

Î

ntr-un sat, trăia o bătrână înţeleaptă, căreia mulţi semeni îi cereau sfatul în diverse momente ale vieţii, când trebuiau să ia o decizie importantă ce le putea schimba drumul acesteia, în bine sau în rău. Alţii îi cereau sfaturi duhovniceşti, sfaturi care să îi ajute să urce încet, încet pe scara ce duce spre Cer, spre Acasă. În una din zile i s-a pus de către o credincioasă, următoarea întrebare: - Ce se ascunde, bunică în orice rău? - În orice rău întotdeauna se ascunde, draga bunicii şi un bine. Şi ca să înţelegi mai bine de ce spun acestea, îţi voi da câteva exemple. Înainte de a începe războiul, aveam împreună cu familia o viaţă îmbelşugată, nu ne lipsea niciodată pâinea cea de toate zilele de pe masa noastră, dar eu nu conştientizam că trebuia să mulţumesc în orice clipă Bunului Dumnezeu, pentru această binecuvântare, nu conştientizam că în jurul meu erau semeni care nu aveau această pâine pe masă şi că ar fi trebuit să le dăruiesc şi lor din pâinea noastră, nu conştientizam că dar din Dar se face Rai. Când a venit războiul şi era foamete peste tot, am învăţat să Îi mulţumesc lui Doamne, Almanah Jurnal Spiritual 2018

pentru orice bucăţică de pâine, am învăţat lecţia compasiunii şi solidarităţii. Am învăţat să împart orice bucăţică de pâine cu aproapele meu. Am învăţat ce înseamnă simplitatea, ce înseamnă să te mulţumeşti cu puţin, am învăţat să apreciez orice dar primit de la Doamne şi de la aproapele meu, orice dar cât de mic, l-am considerat de atunci, de mare preţ şi mi-a bucurat mereu sufletul. - Fericiţi cei milostivi şi buni, fericiţi cei ce au sufletul înveşmântat în modestie şi simplitate! - Ai auzit, draga bunicii, că una dintre cele mai mari dureri ale unui om e să-şi îngroape propriul copil. Durerea pierderii copilului tău, carne din carnea ta, sânge din sângele tău, te face uneori să nu mai judeci limpede, te face să cârteşti împotriva lui Dumnezeu, să te răzvrăteşti, să nu accepţi voia Lui. Am gustat şi eu din paharul acestei dureri dar această durere, m-a ajutat să conştientizez, că viaţa omului e ca iarba câmpului, că nimeni nu-şi cunoaşte ceasul morţii şi de aceea nu trebuie să amâni pocăinţa, ci să priveghezi necontenit, precum cele 5 fecioare înţelepte din Evanghelie. Am învăţat că trebuie să apreciezi orice clipă a vieţii ca dar de la www.jurnalspiritual.eu

SPIRITUALITATE

Pilda: ,,În orice rău întotdeauna se ascunde şi un bine’’


14

SPIRITUALITATE

Dumnezeu – Creatorul şi Stăpânul nostru. Această durere copleşitoare m-a ajutat să înţeleg durerea Maicii Domnului la Răstignirea Mântuitorului şi am încercat din răsputeri să nu o mai fac să trăiască din nou această durere, prin Răstignirea Fiului Său iubit, cu păcatele mele multe şi grele. Şi am mai învăţat că în clipele de tristeţe, neputinţă şi deznădejde te apropii mai uşor de Dumnezeu, decât în momentele fericite ale vieţii, când de multe ori te crezi tu un dumnezeu pe pământ, căruia

nimic nu îi poate sta împotrivă. Am învăţat aşadar, că nu e bine să deznădăjduim, oricât de greu ne-ar fi în viaţa de zi cu zi, fiindcă cine Îl iubeşte pe Bunul Dumnezeu ştie că Acesta îi este alături în orice clipă a vieţii. Știe că nu îl va părăsi la greu, ştie că îl va purta în braţe atunci când va fi căzut şi îngenuncheat de probleme, fără puterea de a păşi singur, fără puterea de a se ridica singur şi a înfrunta cu curaj greutăţile vieţii. - Ai învăţat, bunicuţo, să transformi întunericul durerii şi deznădejdii în lumina credinței, ai învăţat să iei din tot răul şi toate greutăţile doar partea bună, ai învăţat că după orice furtună răsare soarele și că acolo unde este credință, nădejde, iubire, răbdare, iertare, rugăciune, pocăinţă, smerenie, simplitate şi modestie este Dumnezeu, Care ne însoțește mereu pe Cale și Care ne vrea fii ai luminii, ai păcii, ai iubirii și bucuriei sfinte, Care ne vrea ostaşi viteji în războiul cu tot răul, care ne vrea învingători în războiul duhovnicesc....

Dacă nu ar fi tristeţea, durerea şi deznădejdea, am uita de Doamne. Am uita să plecăm genunchii sufletului şi inimii la sfântă rugăciune. Nu am învăţa lecţiile bucuriei sfinte, credinţei şi nădejdii, Nu am învăţa lecţiile îndelung - răbdării, păcii şi liniştii. Dacă nu ar fi mândria şi orgoliul, nu am cunoaşte ce e smerenia. Dacă de unii semeni nu am fi fost respinși, nu am fi învățat omenia. Dacă de valuri furtunoase, de ispite și încercări nu am fi fost loviți, La examenul autenticului curaj, cu siguranță am fi rămas repetenți. Dacă nu am fi gustat din licoarea amară a egoismului, invidiei, urii, Nu am fi tânjit după dulceața comuniunii, prieteniei, sincerității, iubirii. Dacă nu ar fi conflict în jurul nostru, nu am descifra tainele păcii și medierii. Dacă nu ar fi răul, nu ne-am dori ca lumea noastră să fie guvernată de bine. Dacă nu ar fi răul și întunecatul păcat, nu am jindui după virtuțile creștine. Dacă nu am fi trăit starea iadului, a morții sufletești, a orbirii spirituale, Nu ne-am dori întâlnirea cu Mântuitorul Hristos în spațiul Învierii Sale…. Cristina Toma

www.jurnalspiritual.eu

Almanah Jurnal Spiritual 2018


SPIRITUALITATE

15

Din meditațiile lui Tolstoi: Nu putem trăi fără credinţă 1908 oată dimineaţa m-am gândit şi mă gândesc de ce lumea ni se prezintă im werden (în devenire)? De ce eu n-am existat şi nu voi exista, iar lumea va fi aceeaşi şi va continua să se schimbe? Răspunsul e unul singur: nu ştiu. (13 februarie) Iată ce vreau să le spun tuturor, şi acestora, şi acelora şi tuturor oamenilor: vreau să spun că nu putem trăi aşa, trebuie să ne venim în fire, cum spunea Ioan. Trebuie să ne venim în fire, să înţelegem că nu putem trăi fără credinţă, iar după ce înţelegem acest lucru să nu inventăm noi credinţe sau noi învăţături ştiinţifice, care nu explică sensul vieţii, ci doar o descriu pe dinafară şi de aceea nu oferă niciun fel de îndrumare. Nu avem nevoie de toate astea, trebuie doar să aruncăm din credinţa în care trăim tot ce ascunde esenţa celei adevărate, tot ce o ascunde pe cea adevărată. Să aruncăm minciuna şi să trăim după acel adevăr care se deschide în faţa noastră şi pe care suntem obligaţi să-l acceptăm prin experienţa cumplită, amară. (13 februarie) Din Lev Tolstoi, „despre Dumnezeu şi om” din jurnalul ultimilor ani, Editura Humanitas

easupra râsului omenesc de fericire şi tânguirii de nefericire stă un zâmbet tainic, care încălzeşte, dar nu arde. Acest zâmbet este cu totul deosebit de zâmbetul celui cinic şi dispreţuitor, care te îngheaţă. Zâmbetul maicii către copilul vioi sau bolnav şi zâmbetul sfântului către cei puternici şi cei slabi se asemuieşte acestui zâmbet tainic şi înalt. Ce altceva înseamnă acest zâmbet decât părtăşie la bucuria celor veseli şi la mâhnirea celor întristaţi? Ce altceva spune acel zâmbet decât că bucuria peste măsură pe pământ se va micşora degrabă prin întristare, şi că întristarea peste măsură pe pământ se va micşora degrabă prin bucurie? Almanah Jurnal Spiritual 2018

www.jurnalspiritual.eu

SPIRITUALITATE

D

Zâmbetul


16

SPIRITUALITATE Este cumplit cum neghiobia omului este cel mai bine înfăţişată de două animale ca maimuţa şi hiena. Caută să te înfrânezi cât mai mult cu putinţă de la schimonoseala nebunească a maimuţei şi de la hlizeala nebunească a hienei. Aminteşte-ţi întotdeauna de surâsul tainic şi cald, asemenea surâsului maicii şi al sfântului, surâsului care arată firescul, sănătatea, înţelepciunea, milostivirea şi veşnicia. Veşnicie, căci râsul şi plânsul sunt trecătoare, pe când zâmbetul este nepieritor. Sfântul Nicolae Velimirovici, Episcopul Ohridei şi Jicei, „Gânduri despre bine şi rău”, Editura Predania, Bucureşti, 2009

B

Bunătatea este departe văzătoare unătatea este departe văzătoare, şi desluşeşte pricinile cele mai îndepărtate. Răutatea este mioapă şi vede pricinile cele mai

apropiate. Răutatea, întocmai ca pasărea, vede că este nevoie de nori ca să plouă. Bunătatea vede că este nevoie de Dumnezeu ca să plouă. Răutatea, întocmai ca măgarul, vede că este nevoie de bălegar ca să crească porumbul. Bunătatea vede că este nevoie de Dumnezeu ca să crească porumbul. Sfântul Nicolae Velimirovici Episcopul Ohridei şi Jicei, „Gânduri despre bine şi rău”, Editura Predania, Bucureşti, 2009

Sfântul Ioan Gură de Aur : Iubirea ştie să facă înţelepţi peste măsură

I

ubirea le curăţeşte pe toate desăvârşit (din Omilia a 33-a la Epistola I către Corinteni) Cel care a fost stăpânit odată de iubire s-a lepădat întru totul de zavistie (din Omilia a 34-a la Epistola I către Corinteni). Deoarece creatorul oricărei virtuţi este iubirea, să avem mare grijă ca pe aceasta să o sădim în sufletele noastre, pentru a ne da multe bunătăţi, iar fructul ei să strălucească pretutindeni, fruct care înfloreşte întotdeauna şi niciodată nu se ofileşte. De nicăieri nu provine desfrânarea, decât din lipsa de iubire. Aşa cum iubirea ştie să facă înţelepţi cu măsură, tot aşa ştie să facă şi înţelepţi peste www.jurnalspiritual.eu

măsură (din Omilia a 33-a la Epistola I către Corinteni). Dacă toţi ar fi iubit şi ar fi fost iubiţi, nimeni nu ar fi fost cu ceva nedreptăţit, ci crimele, şi luptele, şi războaiele, şi

Almanah Jurnal Spiritual 2018


SPIRITUALITATE răscoalele, şi furturile, şi toate celelalte răutăţi ar fi dispărut, chiar până şi numele răutăţii ar fi fost uitat şi ar fi devenit necunoscut. Iubirea nu invidiază, nu se mândreşte. Fiindcă bunătăţile celuilalt le consideră ca fiind ale ei. Ai văzut cum iubirea îl face înger în miniatură pe cel care se hrăneşte din

17

aceasta? (din Omilia a 32-a ia Epistola I către Corinteni). „Sfântul Ioan Gură de Aur: Texte alese”. Traducere din limba greacă Preot Ion Andrei Tărlescu. Editura Bunavestire Bacău – 2012

Sfântul Ioan Gură de Aur: De unde provine sfinţenia?

N

imic nu-i împlineşte mai mult pe oameni decât iubirea, până când aceştia se vor umple de Sfântul Duh. Şi nimic nu convinge pe Sfântul Duh să rămână la noi, decât puterea iubirii (din Omilia a 5-a la Galateni). Iubirea-i face pe mulţi ca şi când ar fi avut un trup, iar sufletele acestora vase ale Sfântului Duh, fiindcă Duhul păcii nu se odihneşte în cei care sunt împărţiţi între ei, ci în cei care sunt uniţi în suflet (din Cuvântul «Despre iubirea desăvârşită»). Nu există bun care să nu izvorască din iubire (din Omilia a 19-a la Epistola către Evrei). De unde provine sfinţenia? Din iubire (din Omilia a 2-a la Epistola către Romani). Nu putem să simţim bucuria, dacă noi nu considerăm mai întâi că bucuria celorlalţi este a noastră şi dacă nu luăm în calcul că

bunătăţile semenilor noştri sunt ale noastre. Iar acestea nu sunt cu putinţă să apară vreodată dacă nu ne stăpâneşte puterea iubirii (din Omilia a 2-a la Pogorârea Sfântului Duh). „Sfântul Ioan Gură de Aur: Texte alese”. Traducere din limba greacă Preot Ion Andrei Tărlescu. Editura Bunavestire Bacău – 2012

Nu te mândri cu înţelepciunea

Almanah Jurnal Spiritual 2018

SPIRITUALITATE

Nu te mândri cu înţelepciunea. Nici cu a altuia, căci nu este a ta. Nici cu a ta, căci dacă te mândreşti cu ea, înseamnă că nu ai îndeajuns. Nicio lampă de gaz nu arde până ce nu i se pune gaz. Toate lămpile pot fi umplute, dar lampa înţelepciunii - niciodată. Sfântul Nicolae Velimirovici Episcopul Ohridei şi Jicei, „Gânduri despre bine şi rău”, Editura Predania, Bucureşti, 2009

www.jurnalspiritual.eu


18

SPIRITUALITATE

D

„Aici Mitropolitul Iustinian Marina!.."

upă trecerea la cele veşnice a Patriarhului Nicodim, ierarhii ardeleni, coalizaţi în jurul Mitropolitului Nicolae Bălan al Ardealului, duc în taină (şi nu prea) o luptă acerbă pentru ca Iustinian Marina să nu ajungă patriarh. Şi aceasta, după ce episcopul orădean Nicolae Popovici, care se înscrisese iniţial în cursa pentru scaunul patriarhal (sprijinit de primul ministru Petru Groza şi de ceilalţi ierarhi ardeleni), se retrăsese subit. Iar gurile rele spun că aceasta nu ar fi avut chiar nicio legătură cu ierarhul Iustinian Marina... În lupta sa, Mitropolitul Nicolae Bălan are sprijinul lui Petru Groza, oamenii de legătură fiind Pr. Liviu Stan, Pr. Spiridon Cândea (consilieri ministeriali), şi al lui loan Vască (secretar general în Ministerul Cultelor). Într-una din zile, Pr. Spiridon Cândea telefonează, de la Sibiu, din biroul Mitropolitului Nicolae Bălan, lui Vască, la Culte, care ieşise puţin din biroul său. Arhiereul Iustinian Marina, aflat întâmplător acolo, ridică telefonul. - Sunt Spiridon Cândea, de la Sibiu. Cu domnul secretar general loan Vască aş dori.

L

Să lucrezi ca pentru Dumnezeu

a moartea tatălui său, un tânăr moşteni o avere însemnată. Pe patul de moarte tatăl îl îndemnă pe fiul său să folosească o parte din averea pe care i-o lăsa în scopuri de binefacere, iar acesta îi făgădui. În satul acela era un zidar sărac şi cu o casă de copii, dar nu era un om al lui Dumnezeu, ci creştin numai cu numele. Tânărul care moştenise averea îl chemă şi zise: „Vreau să ridic pe acest loc frumos, o casă aşa ca pentru un om muncitor cu mai mulţi copii. Îţi plătesc bine, numai să-mi faci www.jurnalspiritual.eu

- La telefon, Părinte Spiridon... Urmează o serie întreagă de întrebări asupra a ceea ce face Vască pentru punerea la index a lui Iustinian Marina, oameni puşi în mişcare, tot felul de sfori trase de unii şi de alţii... Marina răspundea sacadat şi sigur: - Da... Aşa... Da... Foarte bine!... Da... Aici s-a făcut totul, ca să staţi liniştiţi la Sibiu... Spiridon Cândea îi mulţumeşte călduros, după care aude în telefon: - Păi bine, Spiridoane, de ăsta-mi eşti?! Aici Mitropolitul Iustinian Marina!... „200 întâmplări nostime din viaţa Părinţilor" - Culegere şi adaptare Romeo Petraşciuc, Editura Agnos, 2015

lucru bun şi trainic!”. Zidarul a făgăduit, a primit banii necesari, iar tânărul bogat a plecat departe într-o excursie pentru câteva luni. Înainte de a se apuca de treabă, zidarul ce şi-a zis? Nu mă vede nimeni… Voi cumpăra materiale cât mai ieftine şi slabe şi-l voi înşela pe cel avut! Lasă că nu-i strică să-i trag chiulul, căci nu se bagă de seamă la un om cu stare! Cu banii care-mi rămân petrec şi eu, ca să mai scap de necazurile mele… Şi aşa a şi făcut. A construit o casă ca vai de lume, slabă şi şubredă şi numai aspectuoasă, Almanah Jurnal Spiritual 2018


SPIRITUALITATE ca de făţuială; toţi banii care i-au rămas i-a cheltuit petrecând cum i-a plăcut lui. Când s-a întors tânărul din excursie a văzut casa şi i-a înmânat zidarului un act zicându-i: „Iată, omule, acesta este actul de proprietate al casei; când te-am chemat ca să-mi construieşti casa, am făcut-o cu gândul ca s-o dăruiesc dumitale şi familiei, de aceea ţi-am zis să faci o casă bună şi trainică, ca pentru un om muncitor cu mai mulţi copii. Acum ia-ţi casa şi s-o stăpâneşti sănătos.” Zidarul a rămas uimit şi ruşinat. S-a întristat şi şi-a zis: „Am vrut să înşel şi iată că m-am înşelat singur”. Şi de atunci zidarul şi-a schimbat felul de gândire şi de trai. Lucra ca pentru Dumnezeu, ştiind bine că, deşi nu-L vedem, Dumnezeu este întotdeauna de faţă cu noi.

19

Pr. Valeriu Dobrescu, ,,Istorioare moralreligioase’’, Editura Icona, Arad, 2016

„Lumea acesta o ţine Dumnezeu până ce va plini numărul îngerilor căzuţi din sufletele drepţilor” - Sfântul Simeon Noul Teolog

Almanah Jurnal Spiritual 2018

e la Sfântul Simeon ne-au rămas mai multe cărţi şi scrieri, unele extrem de dificile pe care ar merita să le analizăm. Prin urmare de la Sfântul Simeon ne-au rămas aproximativ 279 de scrieri sau volume. Aceasta din câte se ştie fiindcă este posibil ca mai multe din aceste volume să fie pierdute. Mare parte dintre aceste scrieri au fost cu teme teologice şi spirituale sau ascetice. Oricum, din toate aceste cateheze, tomosuri dogmatice sau ascetice lucrarea centrală a sfântului Simeon au rămas Imnele iubirii dumnezeieşti. Cea mai productivă parte dintre scrierile Sfântului Simeon a fost perioada când a stat la Mănăstirea Studion. Am putea spune că aici sfântul Simeon şi-a elaborat mai toate scrierile sale. Vom începe prin a spune că toată teologia Sfântului Simeon a fost a „dezbatere” sau mai bine spus o „dezvoltare” a monoteismului. Astfel teologia Sfântului Simeon este din capul locului monoteistă. Existenţa unui singur Dumnezeu şi a modului lui Dumnezeu de a se arăta au fost am putea spune primele www.jurnalspiritual.eu

SPIRITUALITATE

Învăţăturile Sfântului Simeon Noul Teolog - Lumina


20

SPIRITUALITATE preocupări ale Sfântului Simeon. În tinereţe Sfântul Simeon a fost am putea spune cât se poate de mult preocupat de monoteism fiindcă şi-a dat seama de adevărul existenţei unui singur Dumnezeu. Din acest motiv, extrem de precaut Sfântul Simeon a avut după cum am arătat în tinereţe repulsie faţă de studierea unor autori antici politeişti cum era cazul după cum am arătat în lumea bizantină. În Bizanţ am putea spune că exista frica unei reîntoarceri a vechilor concepţii despre lume. Prin urmare am putea spune că în scrierile Sfântului, destul de multe la număr, putem găsi mai multe poveţe şi lucruri pe care el le-a experimentat din propria iniţiativă. Tema centrală însă a teologiei scrierilor Sfântului Simeon Noul Teolog nu a fost însă strict monoteismul ortodox ci mai mult experienţa lui Dumnezeu ca şi lumină. O temă recurentă în opera Sfântului Simeon este am putea spune „tema luminii lui Dumnezeu.” Pentru că Sfântul Simeon Dumnezeu a fost mai mult decât orice experimentat în lumina inefabilă şi necreată a lui Dumnezeu. Prin urmare, Sfântul Simeon nu vorbeşte de o lumină fizică şi cosmică ci mai mult decât orice de o „lumină necreată” pe care au experimentat-o sfinţii apostoli pe muntele Tabor când Hristos s-a schimbat la faţă. „Dumnezeu este lumină, o lumină nesfârşită şi necuprinsă. Toate cele din jurul Lui sunt lumină comună şi împărţită fără împărţire între persoane (…) Tatăl e lumină, Fiul e lumină, Duhul e lumină. Cei trei sunt o lumină unică, simplă, necompusă, netemporală (…) Tot ce vine de la Dumnezeu este lumină şi ce ne vine din lumină: lumină e viaţa, lumină nemurirea, lumină iubirea, pacea, adevărul, uşa împărăţiei cerurilor, lumină este Hristos, Mântuitorul şi Împăratul lumii; lumină pâinea Trupului Său neprihănit, lumină potirul preacinstitului Său sânge, lumină Învierea Sa, lumină degetul Său, lumină mâna Sa, lumină ochii Săi; lumină e Domnul, glasul Său, ca lumină din lumină.” www.jurnalspiritual.eu

Tema luminii lui Dumnezeu este cât se poate de recurentă în teologia Sfântului Simeon Noul Teolog. Dumnezeu apare ca şi creator al luminii fotonice şi mai mult decât orice ca şi fiinţator al luminii spirituale sau a luminii imateriale care iese din Dumnezeu. Lumina care iese din Dumnezeu am putea spune că este mai mult decât orice o lumină „transcendentă şi pnevmatică.” Lumina lui Dumnezeu este dincolo de galaxii şi de cosmos sau planete. Lumina lui Dumnezeu este în teologia Sfântului Simeon eternă şi incoruptibilă. Ceea ce este cât se poate de evident în teologia Sfântului Simeon este mai mult decât orice faptul că Dumnezeu este autor sau sursă ultimă a luminii. Lumina după Sfântul Simeon nu este numai imaterială ci este am putea spune şi de natură spirituală sau mai bine spus intelectuală. S-a vorbit astfel de mai mulţi alţi teologi care au urmat Sfântului Simeon Noul Teolog că lumina lui Dumnezeu a fost tema centrală a teologiei sale. Sfântul Simeon a fost preocupat de a da o definiţie luminii lui Dumnezeu. Lumina lui Dumnezeu care este sursă a luminii fizice fie că este ea solară sau cosmică, este mai mult decât orice o lumină care nu este identică cu fiinţa lui Dumnezeu şi am putea spune că iese din fiinţa lui Dumnezeu ca şi un atribut al lui Dumnezeu. Tema luminii lui Dumnezeu am putea spune că apare recurent sau „obsesiv” în scrierile Sfântului Simeon. Sfântul Simeon a fost astfel un analist al luminii taborice sau a luminii care a apărut pe Tabor. Era clar că după mărturia Scripturii, lumina lui Hristos era profundă şi imaterială. Dacă această lumină era imaterială, atunci ce fel de lumină era ea? Lumina lui Hristos sau lumina lui Dumnezeu a fost mai mult decât orice o „lumină transecendentă sau eternă” care a apărut dincolo de lume şi de univers. S-a şi spus de mai mulţi că pentru Sfântul Simeon, lumina lui Dumnezeu era am putea spune existenţă mai înainte de cosmos şi de Almanah Jurnal Spiritual 2018


lume. Lumina lui Dumnezeu este mai mult decât orice ceea ce defineşte am putea spune centrul nucleic al lui Dumnezeu în teologia Sfântului Simeon. Lumină necreată şi imaterială, lumina lui Dumnezeu nu este de natură fizică sau minerală. Sfântul Simeon ne spune că de mai multe ori a experimentat lumina lui Dumnezeu în mărire şi în extaz. Această lumină ne spune el că îl învăluia şi îl trimitea într-o altă lume decât a noastră. Lumina lui Dumnezeu a devenit astfel centrul teologiei Sfântului Simeon. Centrul teologiei sfântului Simeon am putea spune că a fost mai mult decât orice „lumina Taborică.” Ce a fost acea lumină care a ieşit din Hristos la schimbarea Sa la faţă? Este cât se poate de evident, că în cazul lui Hristos s-a vorbit de o fotonofonie [φοτοφονια] care este mai mult decât orice o arătare a luminii lui Dumnezeu. Lumina lui Dumnezeu a fost astfel am putea spune ceea ce a ţinut cel mai mult de experimentarea voii lui Dumnezeu. Voia lui Dumnezeu este am putea spune mai mult decât orice „lumină intelectuală sau noetică” a omului. Lumina noetică este o lumină care am putea spune vine dincolo de lumea creată sau de cosmos. În orice caz, ceea ce reise din scrierile Sfântului Simeon este mai mult decât orice o „fotonică pnevmatică.” Lumina lui Dumnezeu sau fotologia care ţine de persoana lui Dumnezeu este mai mult decât orice ceva care ţine mai mult de mistica ortodoxă şi de cea spirituală. Vederea lui Dumnezeu în lumină este am putea spune centrul teologiei Sfântului Simeon Noul Almanah Jurnal Spiritual 2018

Teolog. Lumina lui Dumnezeu este mai mult decât orice o realitate metacosmică şi metasofiologică. Metafizica luminii lui Dumnezeu am putea spune că este pentru Sfântul Simeon Noul Teolog cel mai profund grad de cunoaştere a lui Dumnezeu. De fapt tema luminii lui Dumnezeu a fost cât se poate de comună şi altor mari mistici din perioada bizantină cum ar fi Sfântul Grigorie Palama sau Sfântul Nicoale Cabasila. Prin urmare, tema luminii lui Dumnezeu a fost cât se poate de mult prezentă la mai mulţi mistici şi teologi ai Bizanţului. Tema luminii am putea spune că a fost mai mult decât orice o temă a spiritualităţii evului mediu şi a Sfântului Simeon Noul Teolog. Tema luminii lui Dumnezeu este mai mult decât orice o temă centrală a teologiei ortodoxe. Teologia ortodoxă este mai mult decât orice o teologie a luminii şi a vieţii mai mult decât orice. Lumina lui Dumnezeu este mai mult decât orice ceea ce am putea defini esenţialul Ortodoxiei. În Ortodoxie Dumnezeu este asimilat mai mult decât orice cu tot ceea ce este bun şi pozitiv sau mai bine spus cu tot ceea ce este drept şi bun. Astfel, în ortodoxie vom întâlni mai mult decât orice tema lumii şi a vederii lui Dumnezeu ca şi lumină. Prin urmare este cât se poate de evident că ceea ce ne arată sfântul Simeon este mai mult decât orice tema luminii necreate a lui Dumnezeu care iese din Dumnezeu şi care după părinţii bizantini a fost mai mult decât orice centralitatea cunoaşterii teologice. www.jurnalspiritual.eu

21

SPIRITUALITATE

SPIRITUALITATE


22

SPIRITUALITATE Vederea lui Dumnezeu în lumină este mai mult decât orice ceea ce defineşte centralitatea doctrinei ortodoxe a vederii lui Dumnezeu sau mai mult decât orice „ceea ce ştim despre Dumnezeu ca şi lumină.” Lumina lui Dumnezeu este mai mult decât orice ceea ce am putea spune că este dincolo de orice centrul preocupărilor Sfântului Simeon Noul Teolog. Sfântul Simeon avea să devină un predecesor în spiritualitatea şi teologia bizantină a energiilor necreate a lui Dumnezeu. Prin urmare, Dumnezeu este mai mult decât orice în ortodoxie nu centrul unor energii create ci mai mult decât orice ceea ce am putea denumi centrul unei lumini eterne. În Dumnezeu, ne spune Sfântul Simeon, lumina este eternă. Lumina lui Dumnezeu este am putea spune supracosmică şi supraesenţială. Faptul că în Dumnezeu fiinţează numai lumina şi că Dumnezeu este fiinţă de lumină este un adevăr ce nu poate fi contestat de nimeni. Lumina este astfel o temă centrală a fotologiei ortodoxe. În acest sens cultul ortodox nu este un cult arhaic ci am putea spune că este mai mult decât orice un cult, un cult al luminii spiritualităţii lui Dumnezeu. Tema luminii este o temă care apare în mai multe arii de studiu: poetică, literatură, arte sau ştiinţe. Lumina a inspirat am putea spune pe foarte mulţi pictori, muzicieni sau artişti în diferite creaţii. Lumina a fost un punct de inspiraţie şi în ceea ce priveşte teologia ortodoxă. Unul dintre cei mai mari sfinţi ai luminii lui Dumnezeu a fost am putea spune Sfântul Simeon Noul Teolog. Oricum, lumina care iradiază din Dumnezeu este mai puternică decât orice există sau decât orice gen de lumină fizică. Esenţa luminii lui Dumnezeu este am putea spune necunoscută sau transcendentă omului fiindcă tot ceea ce fiinţează din Dumnezeu este am putea spune mai mult decât orice este transcendent omului. Evident, Sfântul Simeon nu a spus tot ceea www.jurnalspiritual.eu

ce se putea spune despre lumina lui Dumnezeu. Dar la Sfântul Simeon putem găsi enorm de multe referinţe la lumina lui Dumnezeu. În acest sens, Sfântul Simeon am putea spune că a fost un deschizător de drumuri în Ortodoxie. Prin urmare, ceea ce învăţăm de la Sfântul Simeon este mai mult decât orice ceea ce am putea denumi faptul că sursa luminii solare nu vine din sine la fel cum sursa cosmosului nu este în sine ci în Dumnezeu. Lumina lui Dumnezeu este astfel mai mult decât orice ceea ce am putea denumi o lumină supranaturală care este proprie lui Dumnezeu şi îngerilor. Lumina îngerilor este astfel am putea spune cea mai aproape de lumina lui Dumnezeu şi de lumina care iese din Dumnezeu. Lumina lui Dumnezeu am putea spune că este centrul teologiei simioniene şi de atuci am putea spune că e ea este actuală. Aceasta mai mult decât orice fiindcă lumina Învierii lui Hristos a fost o altă reflecţie a luminii lui Dumnezeu. „După ce a trecut sâmbăta, când se lumina de ziua întâi a săptămânii (Duminică), au venit Maria Magdalena şi cealaltă Marie, ca să vadă mormântul. Şi iată s-a făcut cutremur mare, că îngerul Domnului, coborând din cer şi venind, a prăvălit piatra şi şedea deasupra ei. Şi înfăţişarea lui era ca fulgerul şi îmbrăcămintea lui albă ca zăpada. Şi de frica lui s-au cutremurat cei ce păzeau şi s-au făcut ca morţi.” Prin urmare vedem că tema luminii despre care a scris enorm de mult Sfântul Simeon nu a fost în nici un caz o temă pe care numai el a abordat-o. Lumina ca şi stare de comuniune cu Dumnezeu este mai mult decât orice proprie tuturor sfinţilor părinţi ai Bisericii. La fel de bine această lumină o găsim reprezentată ca şi aureolă la mai toţi sfinţii. Sfinţii Bisericii sunt priviţi de mai multe ori ca şi fiinţe ale luminii sau ale comuniunii de lumină cu Dumnezeu. Prin urmare este cât se poate de evident, că la sfântul Simeon lumina lui Dumnezeu a Almanah Jurnal Spiritual 2018


fost mai mult decât orice orice o lumină ultimă şi inefabilă. La fel de bine această lumină era am putea spune „eternă.” Lumina lui Dumnezeu am putea spune că este realitatea ultimă a experimentării lui Dumnezeu sau mai bine spus a ceea ce putem vedea noi ca şi existent în Dumnezeu. Lumina lui Dumnezeu este astfel am putea spune mai mult decât orice ceea ce ţine de existenţa şi de fiinţa ultimă a lumii de apoi. Lumea de apoi în eshatologia ortodoxă este o lume a luminii. Fără de nici o îndoială lumina lui Dumnezeu este mai mult decât orice ceea ce am putea denumi lumina ultimă a iubirii şi a cunoştinţei de Dumnezeu. Fiinţa lui Dumnezeu, ne spune sfântul Simeon, nu este lumină dar ceea ce iese din lumina lui Dumnezeu este mai mult decât orice am putea spune lumina necreată a lui Dumnezeu. Sursa luminei zilei pe care o vedem cu ochii fizici este entelechetic în termenii lui Aristotel ceva care are sursă pe Dumnezeu şi existenţa Lui. Sursa ultimă a luminii de orice gen am putea spune că este lumina lui Dumnezeu. Lumina lui Dumnezeu este mai mult decât orice ceea ce am putea spune că este sursa ultimă a tot ceea ce este din punct de vedere omenesc lumină adevărată. „Dumnezeu este lumină şi în El nu este întuneric” (1 In 1,5). Sfânta Treime este lumina cea mai curată de iubire, însăşi creaţia, rodul binecuvântat al profundei Sale iubiri, este în sine bunătate şi frumuseţe (cf. Gen 1,31). Întunericul se naşte în inima omului când se lasă ispitit de către amăgitorul, care vrea să-l despartă de Dumnezeu şi de aproapele. (cf. Gen 3,1-12). Când lumina Tatălui a venit să strălucească în lume, întunericul nu a recunoscut-o şi nu a primit-o (cf. In 1,5.1011). Când Fiul răstignit pe cruce, înalţă spre Dumnezeu strigătul aclamator şi îşi dă ultima suflare (cf. Mc 15, 34-37; Mt 27, 46-50) pare că întunericul cuprinde pământul (cf. Mt 27, 45-46), iar soarele se întunecă (cf. Lc 23,44). Dar, de fapt, apusul luminii în adâncurile Almanah Jurnal Spiritual 2018

întunericului înseamnă răsăritul soarelui, iar zorile Învierii revelează omului misterul iubirii treimice. „De aceea mă iubeşte Tatăl, pentru că îmi dau viaţa pentru ca să o iau din nou. Nimeni n-o ia de la mine, ci eu o dau de la mine însumi. Am putere să o dau şi am putere să o iau din nou. Această poruncă am primit-o de la Tatăl meu” (In 10,17-18). Fiul nu acţionează doar „ca şi cum” ar trebui să-şi dea viaţa, El o oferă cu adevărat, „pe deplin” (cfr. In 10, 15-17; Fil 2,8). Şi astfel o reia. Căci viaţa pe care a primit-o de la Tatăl este iubire, o poţi avea dacă o dăruieşti. Acţionând astfel, Fiul îl ascultă pe Tatăl (cf. In 5,19) care, având viaţa în sine însuşi, a dat-o Fiului, pentru ca şi Fiul să o aibă în sine şi să o transmită, aşa cum se întâmplă în taina Sfintei Euharistii (cf. In 6,57).” Prin urmare tema luminii lui Dumnezeu este mai mult decât orice fundamentală Ortodoxiei şi crezului în Dumnezeu. Astfel, dincolo de lumina galaxiilor, a stelelor şi a constelaţiilor există un alt gen de lumină, este vorba de lumina lui Dumnezeu sau mai mult decât orice de lumina necreată a lui Dumnezeu. În timp ce lumina fizică este creată, lumina lui Dumnezeu este am putea spune necreată. Fotonul studiat cu mare atenţie ne-a descoperit că în spatele său există o altă sursă de lumină, este vorba mai mult decât orice de lumina necreată. Sfântul Simeon a scris despre lumină în legătură cu lumina pe care a primit-o de la Dumnezeu şi care este prezentă în lumina pascală. Mai multe decât orice am putea spune că lumina necreată este chipul Bisericii Ortodoxe care este o Biserică a luminii. „Sfântul Simeon Noul Teolog model al teologului ortodox", Radu Teodorescu

www.jurnalspiritual.eu

23

SPIRITUALITATE

SPIRITUALITATE


24

SPIRITUALITATE

D

Adevărul este ruda cea mai apropiată

e cauţi Adevărul cu dragoste şi pentru dragoste, el ţi se va arăta cu atâta strălucire a feţei lui pe cât eşti în stare să rabzi fără să te arzi. Şi-ţi va aduce ca zestre tot ce-ţi este de trebuinţă. Dar tu le vei da pe toate la o parte, deoarece vei simţi că nimic nu-ţi trebuie, afară de strălucita şi dulcea faţă a Adevărului. Şi când, în vâltoarea lumii, vei pierde din vedere numai o clipă faţa Adevărului, te vei simţi trist, chiar şi printre cele mai apropiate rude, chiar şi printre cei mai buni prieteni - întocmai ca un copil în camera plină cu fraţi şi surori din care lipseşte mama! Copilului îi este mai apropiată mama care lipseşte decât toţi fraţii şi surorile de faţă. La

fel vei simţi şi tu - mai apropiată rudenie îţi este Adevărul dincolo de trei lumi, decât fraţii şi prietenii cu care stai la aceeaşi masă. Sfântul Nicolae Velimirovici Episcopul Ohridei şi Jicei, „Gânduri despre bine şi rău”, Editura Predania, Bucureşti, 2009

Despre nobleţea spirituală a femeii A venit losif, cel din Arimateea, sfetnic cu bun chip, care aştepta şi el împărăţia lui Dumnezeu; şi, îndrăznind, a intrat la Filat şi a cerut trupul lui Iisus. Iar Filat s-a mirat că a şi murit; şi chemând sutaşul, l-a întrebat dacă a murit de mult. Şi aflând de la sutaş, i-a dăruit lui losif trupul mort. Şi Iosif cumpărând giulgiu şi coborându-L de pe cruce, L-a înfăşurat în giulgiu şi L-a pus într-un mormânt care era săpat în stâncă; şi a prăvălit o piatră la uşa mormântului. Iar Maria Magdalena şi Maria, mama lui losif priveau unde L-au pus. Şi de-ndată ce a trecut ziua sâmbetei, Maria Magdalena, Maria, mama lui lacob, şi Salomeea au cumpărat miresme, ca să vină să-L ungă. Şi foarte de dimineaţă, în prima zi a săptămânii, au venit la mormânt în răsăritul soarelui şi-şi spuneau între ele: „Cine ne va prăvăli nouă piatra de la uşa mormântului?" Dar, ridicându-şi ochii, au văzut că piatra, care era foarte mare, fusese răsturnată. Şi intrând în mormânt, au văzut un tânăr şezând în partea dreaptă, îmbrăcat în www.jurnalspiritual.eu

veşmânt alb; şi s-au înspăimântat. Dar el le-a zis: „Nu vă-nspăimântaţi! Pe Iisus Nazarineanul îl căutaţi, pe Cel răstignit. A înviat! Nu este aici. Iată locul unde L-au pus. Mergeţi însă şi spuneţi-le ucenicilor Săi şi lui Petru că va merge mai înainte de voi în Galileea; acolo îl veţi vedea, aşa cum v-a spus". Şi, ieşind, au fugit de la mormânt, că de tremur erau cuprinse şi de uimire; şi n-au spus nimănui nimic, fiindcă se temeau. (Mc 15, 4347; 16,1-8)

C

u alte prilejuri, am afirmat că nimeni nu L-a văzut pe Domnul înviind, dar mulţi au fost cei ce L-au văzut înviat, în Duminica trecută am încercat să arăt de ce, potrivit unor rânduieli dumnezeieşti, Mântuitorul Hristos li S-a arătat apostolilor numai în al doilea rând, de ce primii chemaţi să vadă mormântul gol au fost doi dintre apostoli, Petru şi Ioan, şi de ce ultimul dintre ei, rânduit să-L vadă înviat, a fost Apostolul Toma. Almanah Jurnal Spiritual 2018


SPIRITUALITATE

Almanah Jurnal Spiritual 2018

ne, eu nu te voi lăsa singur: „Viaţa mi-o voi pune pentru Tine!..." Iar Domnul cu blândeţe, dar şi cu o imensă tristeţe, i-a răspuns: „Îţi vei pune viaţa pentru Mine ?... Adevăr, adevăr îţi spun că nu va cânta cocoşul până ce tu de trei ori te vei fi lepădat de Mine”. Acesta este prologul dramei lui Petru, care va fi reabilitat de abia după învierea Domnului. După ce Domnul S-a rugat, a rămas tot acolo, în grădină, şi apoi a venit Iuda cu ostaşii, ca să-L aresteze. Pentru o clipă, ucenicii au crezut că pot rezista, şi însuşi Petru a scos sabia - adică exact ceea ce nu trebuia să facă. Dar, după ce au văzut că Domnul Se predă de bună voie şi-Şi întinde

mâinile să fie legate, atunci pe toţi i-a cuprins frica şi au fugit; toţi, fără excepţie; ne-o spun chiar ei, evangheliştii, care au fost de faţă. Ei, bărbaţii curajoşi, au fugit! Şi, din clipa aceasta, iubiţii mei, dacă mă gândesc la ceasurile care au urmat pentru Domnul Iisus, aş fi înclinat să cred că chinul cel mai dureros nu i-au fost atât judecata nedreaptă, sau batjocura, sau scuipările, sau lovirile, sau biciuirea, sau cununa de spini, cât, mai ales, imensa Lui singurătate, în timp ce Dumnezeu niciodată nu i-a lăsat pe oameni singuri, oamenii Îl lăsau singur pe Dumnezeu! Nici la piciorul crucii nu I s-a aflat decât Sfânta Sa Maică, împreună cu cel mai tânăr şi mai iubit dintre ucenicii Săi, Apostolul Ioan. Încolo, www.jurnalspiritual.eu

SPIRITUALITATE

De data aceasta voi încerca să vă tâlcuiesc de ce Domnul nu li s-a arătat mai întâi sfinţilor apostoli, ci sfintelor femei, şi de ce, dintre acestea, i S-a arătat mai întâi Mariei Magdalena. Iubiţii mei, ar trebui să urmărim doar ultima săptămână - sau, dacă vreţi - ultimele trei zile din viaţa pământească a Domnului Hristos. Îi poftise pe cei doisprezece ucenici ai Săi la Cina cea de Taină, le lăsase Trupul şi Sângele Său euharistie spre veşnică pomenire şi împărtăşire, unul din cei doisprezece îl trădase - ÎI ştim pe Iuda - şi deja, încă de atunci, în cercul perfect al rânduielii duhovniceşti, acela al celor doisprezece, s-a făcut o spărtură; iar spărtura I s-a datorat unui om, aşa cum întâia spărtură în istoria omenirii i s-a datorat tot unui om: lui Adam. I-a luat pe cei doisprezece şi a mers cu ei, noaptea, în grădina Ghetsimani, ca să se roage împreună. Domnul S-a îndepărtat câţiva paşi, şi acolo, îngenunchind, I S-a rugat Părintelui Său ceresc. Întorcându-se, după o vreme, la iubiţii Săi ucenici, i-a găsit dormind. Dumnezeu şedea de veghe, în timp ce oamenii dormeau (aşa cum, pesemne, dormeau şi oamenii din Betleem atunci când Sfânta Fecioară Maria, fiind gata să-L nască pe dumnezeiescul ei Prunc, nu a găsit adăpost în nicio casă de om, şi a trebuit să nască în staulul animalelor). Acolo, în Ghetsimani, Domnul S-a dus să Se roage a doua oară, şi a doua oară, după răstimp, i-a găsit pe ucenici dormind. Şi a treia oară, tot dormind i-a găsit. Atunci i-a grăit lui Petru: „Aşa, un ceas n-aţi fost în stare să privegheaţi împreună cu Mine... De-acum dormiţi şi odihniţi-vă”. Cu câteva ore înainte, Domnul le spusese ucenicilor Săi: „Iată, vine ceasul - şi a şi venit ca voi să vă risipiţi fiecare la ale sale şi pe Mine să Mă lăsaţi singur". Dar Petru, cel mai impetuos dintre ucenicii Săi, i-a spus: Doam­

25


26

SPIRITUALITATE niciunul din ceilalţi ucenici, niciunul din cei şaptezeci de apostoli!; toţi fugiseră, de frică! Ei bine, singurele fiinţe care nu L-au lăsat pe Domnul singur au fost sfintele femei. Prin „sfintele femei" înţelegem mai întâi acel grup de femei credincioase care veniseră cu Domnul din Galileea, în număr de cinci sau şase sau - poate - chiar zece. Pe unele din acestea Domnul le vindecase de boli incurabile şi, în semn de recunoştinţă, I s-au alăturat, Lui şi ucenicilor Săi, slujindu-le, adică făcând toate măruntele treburi zilnice care priveau curăţenia, aprovizionarea, gătitul, masa şi spălatul vaselor, în aşa fel încât Domnul şi apostolii să-şi poată dedica timpul doar propovăduirii Evangheliei. Li s-au adăugat câteva din Iudeea - din Ierusalim. Dintre sfintele femei le cunoaştem pe Maria Magdalena, pe mama fiilor lui Zevedeu, pe Ioana, soţia unui oarecare Huza, demnitar la curtea regelui Irod; le mai cunoaştem pe Salomeea şi pe Maria, soţia lui Cleopa şi mama lui lacob şi a lui losif; aceasta, după tradiţie era vară primară cu Maica Domnului, iar fiul ei Iacob - care nu făcea parte din soborul apostolilor - avea să fie primul episcop al Ierusalimului, fapt pentru care i se spunea „fratele Domnului" - fiind văr de al doilea cu Iisus. Mai ştim că cele mai multe din aceste femei erau de condiţie socială bună, de vreme ce le slujeau apostolilor „din avutul lor"? Ei bine, toate aceste sfinte femei au stat aproape de Domnul - pe cât le permitea legea şi împrejurările - atât jos, în cetate, cât şi pe drumul Golgotei, când Dumnezeu Se încovoia sub povara propriei Sale cruci. Şi s-au găsit femeile din Ierusalim să-L plângă cu tânguire mare, ca pe un osândit pe nedrept, dar Domnul S-a oprit o clipă, Şi-a îndreptat spre ele ochii Săi blânzi şi le-a grăit: „Fiice ale Ierusalimului, nu Mă plângeţi pe Mine, ci pe voi plângeţi-vă, şi pe copiii voştri". Aceasta se întâmpla la scurtă vreme după ce Pilat îşi spălase mâinile, zicând: „Nevinovat sunt eu de sângele Dreptului Acestuia!" La care mulţimea imensă a Iudeilor a strigat: www.jurnalspiritual.eu

„Sângele lui asupra noastră şi asupra copiilor noştri!..." La acest blestem, pe care şi-l luaseră singuri asupră-le, s-a referit Mântuitorul adresându-Se femeilor care-L căinau. Dar celelalte, sfintele femei, nu-L plângeau, ci suspinau cu o durere reţinută, pe care numai sfinţii şi sfintele ştiu s-o trăiască. Nu durerea crispată, disperată, cu izbucnirile sălbatice ale bocitoarelor, ci o durere interiorizată, care se exprimă, cel mult, printr-un suspin şi printr-o lacrimă strivită-ntre pleoape. Ele, sfintele femei, se aflau şi pe Golgota, când Domnul Se zvârcolea pe cruce. Odată coborât de pe cruce, Domnul ar fi trebuit, după datină, să fie pregătit pentru îngropare cu un anumit ritual pe care, de obicei - atunci, ca şi acum - îl îndeplineau femeile. Dar n-a fost aşa; punerea în mormânt s-a făcut în foarte mare grabă, trupul fiind înfăşurat în giulgiuri de către doi prieteni de taină ai Domnului, în timp ce femeile, strict supravegheate de ostaşi „priveau de departe". Şi tot ele, după ce vineri seara cumpăraseră miruri şi cele de trebuinţă, s-au dus Duminică dis-dedimineaţă la mormântul condamnatului, să-L tămâieze şi să-L jelească după datină. Iată, deci, că Domnul nici mort nu era lăsat singur de către sfintele femei, în timp ce ucenicii, bărbaţi în toată firea, şedeau închişi în casă de frica Iudeilor, ca nu cumva să se afle că sunt în Ierusalim şi să fie, cumva, şi ei arestaţi... Ce a urmat, ştim: mormântul gol, prezenţa îngerului, vestirea învierii, bucuria... Ei bine, iubiţii mei, acum e momentul să răspund, dacă mai e nevoie, la prima întrebare: Domnul li S-a arătat mai întâi femeilor în semn de răsplată pentru marele lor devotament şi pentru imensa lor iubire duhovnicească faţă de El, învăţătorul şi Dumnezeul lor, chiar şi atunci când El se afla în suferinţă şi când patimile Sale erau de natură să-i descurajeze şi să-i înspăimânte pe oameni. Dumnezeu îi răsplăteşte fiecăruia după inima sa. Generoasă a fost inima sfintelor femei, generos a fost Dumnezeu cu Almanah Jurnal Spiritual 2018


ele. Sfintele femei au fost primii martori direcţi ai Domnului înviat din morţi. Iubiţii mei, aţi băgat de seamă, desigur, că printre sfintele femei nu am amintit-o şi pe Maica Domnului. Şi, fără îndoială, v-aţi pus întrebarea: De ce în Sfintele Evanghelii nu ni se spune nicăieri că Domnul i s-ar fi arătat, după înviere, şi propriei Sale Maici. Ei, bine, răspunsul e simplu. Arătările de după înviere ale Domnului au avut un dublu scop: mai întâi, să le împărtăşească oamenilor bucuria de a-L vedea astfel; în al doilea rând (şi poate că acesta să fi fost chiar primul), ele aveau un scop demonstrativ: să-i convingă pe oameni că El, într-adevăr, înviase din morţi. De ce, însă, nu şi pe Sfânta Fecioară? Mai întâi, ea nu se număra „printre cele ce-l slujeau", ci era însăşi Maica Lui. În al doilea rând, calitatea de mamă îi conferea, prin Duhul Sfânt, capacitatea de a şti totul despre Fiul ei. Toţi ceilalţi - ucenicii şi sfintele femei trebuiau convinşi, pentru că, toţi, se îndoiseră; Maica Domnului a fost singura care nu s-a îndoit. Mai mult, putem crede că, dacă învierea Domnului, ca fenomen petrecut în taina mormântului, nu a avut martori, ea a avut, totuşi, unul: pe Maica Domnului, al cărei duh rămăsese în comuniune cu Fiul ei. Mintea care nu se îndoieşte nu are nevoie de probă. Oare nu ştim că Sfânta Fecioară avea darul şi menirea de a păstra toate tainele în propria sa inimă? Şi acum, iubiţii mei, voi încerca să răspund la cea de a doua întrebare iniţială: De ce, dintre toate sfintele femei, Domnul i S-a arătat mai întâi Mariei Magdalena? Cine era această Maria Magdalena? O fostă mare păcătoasă; o desfrânată de notorietate, prinsă în flagrant delict de adulter şi adusă în faţa lui Iisus, Căruia i S-a cerut acordul ca ea, potrivit legii lui Moise, să fie scoasă afară din cetate şi ucisă cu pietre; dar Domnul, invocând prezumţia că nimeni dintre oameni inclusiv acuzatorii - nu e lipsit de păcat, i-a dăruit iertarea, poruncindu-i ca, de acum înainte, să nu mai greşească. Această iertare care nu însemna doar salvarea ei de la Almanah Jurnal Spiritual 2018

moartea fizică, ci şi mântuirea din perspectiva morţii veşnice - a produs în fiinţa femeii o transformare radicală: ea nu numai că nu a mai păcătuit, dar şi-a potrivit viaţa cu tot ceea ce putea să facă din ea o sfântă. E prima mare mărturie despre extraordinara capacitate a creştinismului de a-l transfigura, prin pocăinţă şi iertare, pe omul păcătos: harul lui Dumnezeu îl ridică din mocirlă şi-l sălăşluieşte în azur. Maria Magdalena li s-a alăturat sfintelor femei şi I-a slujit Domnului. Vom reţine însă un amănunt: ea nu practicase prostituţia doar ca pe o meserie din care să trăiască, ci ca pe un viciu care-i stăpânea toate simţurile (aşa cum, peste secole, se va întâmpla cu o altă Marie, numită Egipteanca, devenită, şi ea, sfântă). Transfigurarea îi omorâse viciul şi-i înviase virtutea. Iată însă că, mult mai târziu, o femeie păcătoasă apare lângă Domnul într-o scenă zguduitoare prin delicateţe, măreţie şi profunzime. Scena e istorisită de toţi cei patru evanghelişti. Lăsând controversele pe seama exegeţilor, faptele s-au petrecut aşa: Cu câteva zile înainte de patimile şi moartea Sa, Iisus, însoţit de ucenici, şedea la masă, ca invitat, în casa lui Simon Leprosul, un demnitar din orăşelul Betania. Atunci s-a apropiat de El o femeie care purta un alabastru cu mir de nard, adică cu untdelemn încropit cu mirodenii de mare preţ, un produs al meşterilor iscusiţi în artele cosmetice. Îngenunchiată alături, femeia a prins a plânge şi a-I uda picioarele cu lacrimi şi a I le şterge cu părul capului şi a I le unge cu mir, după care, ridicându-se, mirul rămas I l-a turnat pe plete, într-un ritual de întâmpinare cu care gazda nu-L onorase pe Iisus. Gestul femeii a stârnit două reacţii cu motivaţie diferită. Una, a demnitarului: Dacă Iisus ar fi profet, gândea el, ar şti că această femeie e păcătoasă şi nu i-ar fi permis o ase­ menea ofrandă... Aşadar, dacă presupunem că femeia era o fostă păcătoasă notorie, dar care nu mai era, amfitrionul reţinea doar vechiul www.jurnalspiritual.eu

27

SPIRITUALITATE

SPIRITUALITATE


28

SPIRITUALITATE stigmat, aşa cum se întâmplă deseori între oameni - şi aşa cum se petrecea şi cu el: fusese cândva lepros, se vindecase, dar lumea îi spunea tot Simon Leprosul. Răspunsul Domnului nu se lasă aşteptat: Datornicul căruia creditorul îi iartă mult, îl va iubi mai mult; aşa e şi cu această femeie: pentru că mult a iubit, mult i se iartă; iar cel căruia i se iartă mult, mult iubeşte... Aici, dragii mei, aş vrea să mă opresc puţin - chiar foarte puţin. Avem două întrebări: Iubeşti mult fiindcă ţi s-a iertat mult, sau ţi se iartă mult fiindcă ai iubit mult? Ei bine, amândouă sunt adevărate. În primul caz, iniţiativa iertării îi aparţine lui Dumnezeu, iar iubirea e răspunsul omului; în cel de al doilea, iubirea e iniţiativa omului, iar iertarea e răspunsul lui Dumnezeu. Femeia păcătuise, Domnul o iertase, femeia I s-a alăturat prin iubire jertfelnică; acum, femeia îi aducea ofranda iubirii, iar Domnul îi confirmă iertarea. Vom vedea însă, de îndată, că gestul acestei fiinţe avea o semnificaţie mult mai adâncă. A doua reacţie la gestul femeii a fost aceea a ucenicilor, în frunte cu Iuda: - Ce risipă! Mirul acesta ar fi putut mai degrabă să fie vândut cu preţ mare, iar banii să fie daţi săracilor... Domnul a răspuns mai întâi printr-o transparentă aluzie la apropiata Sa moarte: „Pe săraci îi aveţi pururea cu voi, dar pe Mine nu Mă aveţi pururea". Cu alte cuvinte, între fapta bună ca pomană şi fapta bună ca expresie concretă a iubirii faţă de aproapele (printre altele, plângerea şi îngroparea celor morţi), ultima îi este superioară celei dintâi. Apoi se rosteşte marea revelaţie: - Această femeie, păstrând mirul şi turnându-l pe trupul Meu, spre îngroparea Mea a făcut-o. Acum, iubiţii mei, e momentul să înţelegem că femeia, prin nu ştiu ce intuiţie sau inspiraţie dumnezeiască, ştia că Domnul nu va avea parte de ritualul înmormântării (cunoaştem că punerea în mormânt sa făcut în mare grabă şi sub stricta supraveghere a autorităţilor); ca atare, ea, asumându-şi rolul de mironosiţă, a anticipat acest ritual prin gestul mirungerii; www.jurnalspiritual.eu

ea nu-şi mai plângea păcatele - care-i fuseseră deja iertate ci jelea un mort; ea nu-L mai ungea pe Iisus în semn de recunoştinţă, ci din iubire pentru Cel ce avea să fie îngropat ca un străin. Câtă măreţie şi câtă sfinţenie! Dragii mei, nu ştim cu limpezime numele acestei femei, nici în prima ipostază, când i s-au iertat păcatele, nici în cea de a doua, la ungerea din Betania. Dacă deci nu-l putem cunoaşte prin antecedente, îl putem descoperi prin consecinţe: ea nu putea fi decât Maria Magdalena, prima fiinţă omenească pe care Domnul a învrednicit-o să-I vadă trupul înviat. Faptele s-au petrecut aşa: Maria Magdalena a ajuns la mormânt înaintea celorlalte femei, l-a văzut gol şi a crezut că cineva strămutase mortul în altă parte. În geana dimineţii, când lumina era încă nedesluşită, ea a dat cu ochii de un „Ins" pe care l-a crezut a fi grădinarul adică paznicul grădinii - şi l-a întrebat dacă ştie ceva despre locul unde fusese strămutat Domnul ei. În clipa următoare „Insul" a chemat-o pe nume „Maria", iar ea L-a recunoscut: „Învăţătorule!". Aşadar, cum nimic din viaţa Mântuitorului nu e lipsit de semnificaţie, avem motive să credem că această primă arătare de după Învierea Domnului nu a fost altceva decât un semn de răsplătire a Mironosiţei din Betania: gestului uman îi răspunde, cu aceeaşi măsură, gestul divin. În Galileea, Maria Magdalena experimentase şi moartea, şi învierea: murise prin păcat, înviase prin iertare; în Betania plânsese un mort, pentru ca acum, în Ierusalim, să-L vadă înviat. Iubiţi credincioşi, Domnul Iisus şi sfinţii apostoli alcătuiau laolaltă o obşte. După ce, în Galileea, li s-au alăturat Maica Domnului şi sfintele femei, obştea a devenit o familie: o familie duhovnicească, din care nu lipseau îndeletnicirile gospodăreşti. Ei bine, printre îndeletnicirile gospodăreşti se număra şi cultul morţilor, care însă avea şi o dimensiune spirituală, aşa cum se petrece şi în familia obişnuită. Nu e nevoie să vă vorbesc eu acum Almanah Jurnal Spiritual 2018


despre importanţa familiei în viaţa fiecărui om şi a societăţii. E de-ajuns să vă amintesc că, din cele şapte Taine ale Bisericii noastre, şase au fost instituite de Domnul Hristos, iar una, aceea a căsătoriei, a fost instituită de însuşi Dumnezeu-Tatăl, atunci când i-a binecuvântat pe primii doi oameni spunându-le: „Creşteţi şi înmulţiţi-vă şi umpleţi pământul şi supuneţi-l" . La nunta din Cana Galileii, Mântuitorul n-a făcut altceva decât să ateste această Taină şi, la rândul Său, să o binecuvânteze. Dar, pentru că suntem astăzi în Duminica Mironosiţelor, eu aş mai spune ceva. „Mironosiţă" înseamnă „purtătoare de miruri", iar sfintele femei au fost numite astfel pentru faptul că în acea Duminică, disde-dimineaţă, s-au dus de la mormântul lui Iisus să aprindă mirodenii şi să tămâieze mortul. Ele făceau asta din datorie şi iubire fată de Capul familiei lor duhovniceşti. Dar nu tot aşa se întâmplă şi în zilele noastre? O familie îi cuprinde nu numai pe cei vii, ci pe cei vii laolaltă cu cei morţi - aşa cum Biserica luptătoare (cea de pe pământ) şi Biserica triumfătoare (cea din ceruri) alcătuiesc o singură Biserică. Moartea îi desparte pe membrii unei familii, dar credinţa şi obârşia comună îi uneşte. În Vechiul Testament există o expresie foarte frumoasă, care e folosită de foarte multe ori în legătură cu moartea unui cap de familie: „Şi Iacob si-a dat suflarea cea din urmă şi s-a adăugat la poporul său". Sau, în variantă: „Şi a adormit David laolaltă cu părinţii săi şi a fost îngropat". La slujbele noastre, când preotul pomeneşte numele unui mort, îndată adaugă: „... Împreună cu tot neamul lui cel adormit"; aceasta înseamnă, de fapt, solidaritatea dintre generaţii, legătura celor vii cu propria lor istorie şi inserţia istoriei în eternitate. Ei bine, femeile sunt cele care-şi asumă acest rol şi această responsabilitate în familia creştină. Sfintele femei mironosiţe sunt premergătoarele celor ce, de-a lungul veacurilor, merg cu regularitate în cimitir, Almanah Jurnal Spiritual 2018

plivesc mormântul, împrospătează florile, îndreaptă crucea, aprind lumânări şi tămâie, împart pomană, şoptesc o rugăciune şi varsă o lacrimă pe amintirea celor de dincolo. Ele sunt acelea care ne întreţin legătura cu morţii noştri. Lăsaţi mormintele pe seama bărbatului, lăsaţi-le pe seama fundaţiilor culturale, şi le veţi găsi năpădite de buruieni şi pustiu! Alungaţi femeile din cimitire şi vor pieri potecile dintre cele două lumi! Un cimitir e mai mult decât o grădină a mormintelor frumoase; el e vatra pururea fierbinte prin lacrimile femeilor care plâng la căpătâiul morţilor şi care îi păstrează vii în amintirea noastră, dar şi în aceea a lui Dumnezeu. De aceea, le aduc astăzi un omagiu, de aici, de pe acest amvon, lor, mamelor, surorilor şi fiicelor noastre, tuturor celor care ţin şi întreţin trează flacăra sentimentului de familie universală. Aş încheia printr-o amintire personală. Cu ani în urmă, ca pensionar, mă retrăsesem la Văratec, marea mănăstire de călugăriţe din Moldova, unde l-am cunoscut pe părintele Vartolomeu Dolhan, unul din cei trei duhovnici ai locului, om greu încercat prin temniţele comuniste, venerabil bătrân cu chip frumos, încuviinţat, cu o barbă albă, mătăsoasă, luminată de un surâs paradisiac. La o vreme, s-a îmbolnăvit și s-a adăugat la obştea duhovnicilor adormiţi. În cea de a treia zi de Crăciun, după slujbă, m-am îndreptat spre cimitirul mănăstirii, ca să stau de vorbă cu câţiva prieteni, tăcuţi sub zăpadă. Apropiindu-mă de poartă, am auzit o cântare de voci feminine, lină, luminoasă şi caldă, dar a cărei melodie nu avea nimic din unduirile unei jelanii. Atunci m-am apropiat mai mult, cu fereală, ca să nu tulbur nimic din ceea ce părea foarte intim, şi am văzut ceva care m-a înduioşat până la lacrimi: o ceată de surori veniseră la părintele Dolhan, duhovnicul lor, şi-i cântau colinde; îi cântau ca şi cum ar fi fost viu: „O, ce veste minunată...". Şi mi-am zis: Atunci, lângă Ierusalim, femeile mironosiţe îşi tânguiau mortul; cele de acum, www.jurnalspiritual.eu

29

SPIRITUALITATE

SPIRITUALITATE


30

SPIRITUALITATE la Văratec, îi cântă colinde. Binecuvântat fie astfel sufletul femeii, cel ce poartă într-însul minunea lacrimei care devine lumină!

„Cuvinte de învăţătură - predici", Bartolomeu Anania. Editura Renaşterea - Cluj Napoca, 2009

Părintele Teofil Părăian: „Când eşti ortodox, nu poţi să fii şi altceva” - Fiecare om crede că religia lui este cea adevărată; totuşi, cum putem şti care este dreapta credinţă? De ce este păcat să treci la altă religie? - Dragă, noi credem, ca ortodocşi, că adevărata credinţă este credinţa noastră. Pe mine mă întreabă, mai ales sectarii: „Părinte, dumneavoastră ce credeţi, care-i credinţa cea adevărată?" Şi eu răspund: credinţa în care sunt eu, că dacă aş crede că alta-i adevărată, aş fi acolo. Criteriul ar fi că în Biserica Ortodoxă e dreapta credinţă, or numai într-un loc poate fi dreapta credinţă. Eterodoxie este la toţi care nu sunt ortodocşi. Noi credem că credinţa noastră e credinţa adevărată. De altfel, s-au format şi nişte structuri, iar noi nu putem să fim altceva decât ceea ce suntem de fapt. Se punea problema că trec ortodocşii la sectari... Să ştiţi că niciun ortodox nu trece la sectari; acela care trece, nu e ortodox. Când eşti ortodox, nu poţi să fii şi altceva.

E păcat să treci nu de la o credinţă la alta (de la baptişti la ortodocşi, de exemplu, nu-i niciun păcat, numai să treacă), ci e păcat să treci de la ortodocşi la altă credinţă, pentru că asta înseamnă să părăseşti tot ce ţine de Ortodoxie: să părăseşti preoţia, Liturghia, slujbele Bisericii noastre, să părăseşti cultul Maicii Domnului, cultul sfinţilor, să părăseşti rânduielile Bisericii noastre, să părăseşti învăţătura Bisericii. Asta înseamnă să te lepezi de Ortodoxie. Or să treci la ortodocşi înseamnă să treci de la puţin la mult, de la ceea ce este neadevărat, nesigur, la ceea ce este sigur şi adevărat. „Din Ospăţul Credinţei. Răspunsuri la întrebări ale credincioşilor" - Arhim. Teofil Părăian, Editura Mitropolia Olteniei

Părintele Teofil Părăian: „Pe omul e sincer îl poate ajuta orice duhovnic” - Care sunt criteriile după care noi putem să ne alegem un duhovnic bun? - Să ştiţi că eu, când nu eram duhovnic, tot mă gândeam că nu-şi fac duhovnicii datoria. Acum, eu despre mine nu am impresia că nu-mi fac datoria; dar altceva constat, că nu numai de duhovnici buni e nevoie, ci şi de penitenţi buni. Degeaba e un duhovnic bun, dacă nu e urmat şi nu e ascultat. E greu să-ţi găseşti un duhovnic bun şi nu se prea ştie pe ce criterii. Poate că ţi-l descoperă Dumnezeu. www.jurnalspiritual.eu

Eu am avut un duhovnic bun la mănăstire, pe Părintele Serafim Popescu; n-avea nume mare, Dumnezeu să-l odihnească, dar avea o viaţă deosebită şi poate că, din anumite puncte de vedere, era mai mare decât alţii, socotiţi mari. L-am considerat un om care avea o armonie sufletească, un echilibru... totdeauna era îngăduitor, era elastic. Zicea: „Dragă, fă ce poţi, fă ce-ţi ajută Dumnezeu", iar mie-mi convenea tare mult lucrul ăsta, că nu-ţi dădea nişte reguli, nu te punea la osteneli. Şi am făcut aşa şi a fost bine. Almanah Jurnal Spiritual 2018


SPIRITUALITATE

31

La rândul meu, şi eu îi îndemn pe oameni aşa: să se depăşească şi să se dăruiască; pentru că un cuvânt de-al părintelui era şi acesta: „Să te depăşeşti şi să te dăruieşti". Mi l-a spus mie, o singură dată, şi bine că mi l-a spus, c-apoi eu îl mai spun şi altora. Cuvântul înseamnă „să te depăşeşti prin credinţă şi să te dăruieşti prin iubire". Şi asta este o regulă foarte bună. Să ştiţi că, dacă omul e sincer, îl poate ajuta orice duhovnic, iar dacă nu-i sincer, nu-l ajută nici un duhovnic bun. „Din Ospăţul Credinţei. Răspunsuri la întrebări ale credincioşilor" - Arhim. Teofil Părăian. Editura Mitropolia Olteniei

Părintele Cleopa: „Mai de folos îţi este să-ţi vezi păcatele, decât să vezi îngeri” Să avem smerenia aceea de care zicea marele Prooroc David: că fărădelegea mea eu o cunosc şi păcatul meu înaintea mea este pururea. Să ne vedem păcatele şi să le plângem! Asta-i poziţia care nu te duce la cădere niciodată. Iar cei ce-au văzut îngeri, i-au înşelat diavolii, i-au dus în pierzare. Sfântul Ioan Scărarul spune aşa în cuvântul trei din „Scară”: Dracii slavei deşarte, pe cei slabi de minte, i-au făcut prooroci – că el o să se laude că este prooroc, că a văzut vedenii –, iar cela ce tuturor visurilor şi vedeniilor nu crede, filosof duhovnicesc este. „Ne vorbeşte Părintele Cleopa" - Volumul 3, prin osteneala Prea Cuviosului Archimandrit Ioanichie Bălan

SPIRITUALITATE

Sfinţii fugeau de vedenii. Dar ai să mă întrebi: „Părinte, poate a vrut Dumnezeu în viaţa mea să-mi arate o vedenie, ceva, un vis, n-ar fi păcat că eu nu am crezut? Poate să fie ceva adevărat. Oare nu-i păcat că eu refuz un semn de la Dumnezeu?” Nu-i păcat, Doamne fereşte! Dumnezeu, Care fericeşte pe cei smeriţi, niciodată nu se supără când ei fac lucruri din smerenie, că nu se socotesc vrednici de a vedea îngeri. Ai văzut Sfântul Isaac Sirul ce spune? Mai de folos îţi este de mii de ori, omule, să-ţi vezi păcatele tale, decât să vezi îngeri. Şi mai departe: Mai de folos îţi este ţie să plângi un ceas pentru păcatele tale, decât să vezi îngeri şi să învii morţii cu rugăciunea, sau să faci minuni!

Almanah Jurnal Spiritual 2018

www.jurnalspiritual.eu


32

SPIRITUALITATE

Părintele Teofil Părăian: „Ascultarea pe care să o practicăm în lume” - Cum trebuie făcută diferenţa dintre ascultarea călugărească şi ascultarea pe care să o practicăm noi în lume? - În ceea ce priveşte ascultarea, fiecare are ascultarea lui, la măsurile lui. Nu poate cineva să aibă ascultare călugărească, ducând viaţă mirenească. Sfântul Maxim Mărturisitorul chiar spune că virtuţile călugărului sunt căderile mireanului, iar virtuţile mireanului sunt căderile călugărului. Fiecare îşi are rosturile lui, iar ascultarea o face în contextul existenţei lui. Cel care are

familie, sigur că nu trebuie să ducă o viaţă independentă, ci o viaţă dependentă de cei cu care e legat. Copiii să asculte de părinţi, apoi soţii unul de altul... Trebuie găsită modalitatea de a se armoniza, iar armonizarea se face şi prin ascultare. Iar la călugărie, acolo lucrurile sunt cumva organizate pe ascultare. Eu, de exemplu, acum sunt în ascultare, în înţelesul că n-am venit independent de mănăstirea din care fac parte, ci sunt aici în prelungirea mănăstirii. Eu consider că o mănăstire este tinda raiului, casa lui Dumnezeu, poarta cerului, locul împlinirilor şi, pe măsura aceasta, orice ieşire din mănăstire, cu scop de preamărire a lui Dumnezeu, este o lucrare în prelungirea mănăstirii. Deci eu acum sunt în ascultarea mănăstirii, pentru că am primit blagoslovenie pentru lucrul acesta. „Din Ospăţul Credinţei. Răspunsuri la întrebări ale credincioşilor" - Arhim. Teofil Părăian. Editura Mitropolia Olteniei

Părintele Teofil Părăian: „Liniştea sufletească din mijlocul frământărilor” - Cum se poate ca, în mijlocul frământărilor, necazurilor şi ispitelor din fiecare zi, să ne putem păstra pacea şi liniştea sufletească şi cum putem ajunge să zicem, alături de Sfântul Antonie cel Mare: „Nu mă tem de Dumnezeu, fiindcă-L iubesc pe El"? - Liniştea şi pacea o dă Dumnezeu, iar dacă ne silim să-I slujim lui Dumnezeu, Dumnezeu ne menţine în pace. Pacea însă, după Filocalie (Sfântul Marcu Ascetul, de pildă, zice aşa), este nepătimirea. Cel ce a ajuns la nepătimire, adică nu mai este hărţuit de patimi, acela a ajuns la pace, a ajuns la linişte sufletească; şi aceasta n-o poate lua nimeni de la noi. Domnul Hristos a şi spus: „Acestea vi le spun, ca bucuria Mea să fie întru voi şi ca bucuria voastră să fie deplină" (Ioan 15, 11); www.jurnalspiritual.eu

şi, mai departe: „Iarăşi vă voi vedea şi se va bucura inima voastră şi bucuria voastră nimeni n-o va lua de la voi" (Ioan 16, 22). Acelaşi lucru este şi cu pacea, pentru că a zis Domnul Hristos: „Pacea Mea dau vouă, pacea Mea las vouă" (Ioan 14, 27). Dacă ajungi la măsura aceasta, nu te mai clinteşte nimeni din bine. „Din Ospăţul Credinţei. Răspunsuri la întrebări ale credincioşilor" - Arhim. Teofil Părăian Editura Mitropolia Olteniei

Almanah Jurnal Spiritual 2018


SPIRITUALITATE

Părintele Cleopa – Despre rolul femeii în familie, în societate şi în Biserică

m fost chemat de Mănăstirea Văratec, unde au venit reprezentanţi de la consiliul ecumenic de la Geneva, şi acolo m-au pus să vorbesc ceva în legătură cu rolul femeii în familie, în societate şi în Biserică. M-am gândit la predica Sfântului Ioan Gură de Aur „Pentru purtarea de grijă de femei şi pentru supunerea şi cinstirea femeii către bărbat”, din „Împărţirea de grâu”. Al doilea, mi-am adus aminte datoria diaconiţelor din „Tezaurul Liturgic” de Badea Chireşanu. Pe urmă, tot în problema asta, mi-am adus aminte de la „Facere” – este un cuvânt al Sfântului Ioan Gură de Aur – de ce a numit Dumnezeu pe femeie ajutătoare bărbatului, „că nu-i bine să fie omul singur, să-i facem ajutătoare asemenea lui”; şi de ici-colo am improvizat aşa câteva idei, după care am început să schiţez predica. Eu credeam că dacă sunt atâţia teologi şi atâţia profesori, poate după slujbă vor vorbi ei. După slujbă au mers cu toţii la casa oficială a mănăstirii. Ne-a dus cu corul acolo, cântând, cum este regula lor. Şi mitropolitul din Liban a zis printr-un translator: – Mata eşti Ilie Cleopa? – Da. – Ai să ne vorbeşti la conferinţă. – Fie voia Domnului. Mitropolitul Ardealului, Antonie, se apucă şi mă recomandă la toată mulţimea aceea, iar un episcop m-a recomandat în limba engleză. Eu care nici româneşte nu ştiu bine le-am spus: Prea Cuvioasă maică stareţă, prea cucernici părinţi, consilieri, preoţi şi iubiţi fraţi. Almanah Jurnal Spiritual 2018

Am fost chemat aici să slujesc şi să ţin un cuvânt. Dar să ştiţi că astăzi vă vorbeşte de aici de la tribuna asta un cioban. Să nu aşteptaţi mari lucruri de la mine. Am păzit oile mănăstirii până mai deunăzi pe un munte acolo şi n-o să vă lovesc în gândire cu nimic din cele ce aşteptaţi de la mine. Pentru că eu am învăţat să pasc oile, eu sunt calificat să fac brânza, să pasc oile, toate ale ciobanului. Eu sunt poreclit călugăr. Pentru că s-a întâmplat să mă numesc călugăr, dar călugăr nu m-am făcut niciodată în viaţă, că a te face călugăr este mare lucru. Cum să spun eu că sunt monah înaintea oamenilor, dacă înaintea lui Dumnezeu nu sunt? Călugărul trebuie să fie înger în trup, nu aşa cu viaţă grosolană cum o duc eu, în păcate şi neputinţă! Eu sunt poreclit călugăr şi am şi acest vot, pe lângă celelalte, şi fac ascultare. Şi am să încerc, în virtutea acestui vot, să vă spun câte ceva. Mi-aţi spus să vorbesc despre rolul femeii în familie, în societate, şi în Biserică. Ca să vorbim această predică trebuie să luăm istoria lumii de la capăt. Dumnezeu

SPIRITUALITATE

A

33

www.jurnalspiritual.eu


34

SPIRITUALITATE face pe om androgin, adică bărbat şi femeie. Dar înţelepciunea cea fără margini a Lui, Care pe toate le-a făcut mai presus de mintea omenească, n-a înzestrat pe femeie cu însuşirile bărbatului, şi nici pe bărbat cu însuşirile femeii, ca numai când se întâlnesc amândoi să formeze omul. Şi l-a făcut Dumnezeu bărbat şi femeie. Nu spune aşa la Facere? Şi dumnezeiescul Ioan Gură de Aur zice: „Iată ce-a zis înţelepciunea cea nemărginită: Nu-i bine omul să fie singur. Să-i facem ajutătoare asemenea lui”. Da, femeia este egală cu bărbatul, dar numai după fire, nu după dregătorie. Când a adus-o pe femeie la Adam i-a zis: „Cum se cheamă asta?” „Femeie. Aceasta-i os din oasele mele şi carne din carnea mea; ea se va numi femeie, pentru că este luată din bărbatul său”. Aici este egală femeia cu bărbatul, că-i os şi carne din bărbat, luată din coasta lui, dar nu după dregătorie. Că Dumnezeu a pedepsit-o pe Eva imediat, că ea a întins mâna întâi. Şi primul canon i-a spus: De ce-ai făcut asta? Pentru că ai întins mâna şi ai mâncat, înmulţind voi înmulţi durerile tale şi întru dureri vei naşte fii. Şi a doua pedeapsă: Întoarcerea ta către bărbatul tău şi el te va stăpâni. Nu le convenea ce le spuneam, că erau mai multe femei. Dar când spuneam de bine băteau din palme, iar când nu, puneau capul jos! Uite ce, le-am zis. Cât ar fi femeia de învăţată, trebuie să fie supusă bărbatului. Că bărbatul este cap al femeii şi Hristos cap al bărbatului. În ordinea asta este ierarhia în familie. Iată cum este: Pe femeie a lăsat-o Dumnezeu ajutătoare omului. De aceea zice Sfântul Ioan Gură de Aur: „Femeia este liman al bărbatului”. Bărbatul, săracul, vine amărât, cu cele mai mari greutăţi în societate, conduce oşti, războaie; este mare răspunzător la întreprinderi de stat, în guvern, vine obosit. Dar femeia trebuie să fie liman. Să ştie să-l întâmpine totdeauna cu un cuvânt bun, cu www.jurnalspiritual.eu

blândeţe, să-i pregătească mâncarea, să-i facă haine, să-l pornească, să-l primească când vine de undeva. Întotdeauna ea trebuie să fie aceea care să odihnească pe bărbat, pentru că-i ajutătoarea lui. Dar cea mai mare misiune pe care o are femeia în familie, nu-i asta: numai să-i facă mâncare bărbatului şi îmbrăcăminte. Cea mai mare misiune pe care o are femeia în familie, rolul ei este să fie mamă de copii! Să ferească Dumnezeu pe femeia aceea care vrea să înlăture durerea naşterii! Pentru că primul canon pentru că a greşit, acesta a fost: Întru dureri vei naşte fii. Sfântul Ioan Gură de Aur zice: „Dacă fugi de durerea naşterii, de durerea veşnică vei da! – de durerea cea din iad. Dumnezeu a pus pe măsură dulceaţa împreunării cu durerea naşterii. Şi tu, dacă fugi de la durere spre plăcere, vei cădea în durere veşnică”. Aşa citim în cartea „Împărţirea de grâu”, cuvânt pentru mireni, unde arată cum să fie mireasa şi mirele la căsătorie. Nu fugi de la durere spre plăcere, adică numai să trăieşti cu soţul, dar să nu faci copii, că în durerea veşnică te duci. Că dacă fugi de la durere spre plăcere, vei cădea în mâinile şi în braţele cele veşnice ale iadului, că nu vrei durerea care ţi-a rânduit-o Dumnezeu aici, ci vrei să trăieşti în plăcere şi să omori copiii. Să ferească Dumnezeu! Mai bine nu se năştea femeia aceea care îşi omoară copiii. Pentru că este păcat împotriva Duhului Sfânt. Apoi unde trebuia să găsească Dumnezeu copilului mai bun sălaş decât în pântecele maicii lui? Şi de acolo îl scoţi şi îl dai la câini şi îl omori? „Care bălăuroaică – spune Sfântul Efrem Sirul –, care leoaică, care ursoaică şi-ar omorî vreodată puiul său? Şi tu, fiinţă raţională şi cuvântătoare, faci mai rău decât animalele sălbatice, când ai ajuns să-ţi omori copiii”. Du-te să întâlneşti în pădure o scroafă cu purcei. Eu eram în pădure – am stat nouă ani şi şapte luni prin munţii ăştia singur – şi am întâlnit o scroafă cu purcei într-un munte la „Poiana Craiului”. Eram singur. Când am dat Almanah Jurnal Spiritual 2018


faţă în faţă cu ea, să ferească Dumnezeu, m-am întors, că am avut un brad şi m-am agăţat de dânsul. S-o repezit ca fulgerul la mine. Când ai pus mâna pe un purcel te-a făcut praf; poţi să mori tot atunci. Şi vânătorii se tem de ei. Aşa îşi apără scroafa sălbatică purceii. Numai mamele creştine îşi ucid copiii! Aşa sunt legile firii date de Dumnezeu: mama să-şi apere fiii săi. Dar omul raţional să fie mai rău decât toate fiarele şi dobitoacele şi să-şi omoare copiii? Vai şi amar de acele mame! Ferească Dumnezeu! Toate păcatele sunt grele, dar acesta este mai greu decât toate. De aceea Sfinţii Părinţi îl pedepsesc aşa de greu. Şi le-am spus la Văratec: Şi Apostolul Pavel, gura lui Hristos, vasul alegerii, spune aşa, când vorbeşte de femeie: Şi ea se va mântui prin naştere de fii. Iar dumnezeiescul Gură de Aur, care merge în urmă cu tâlcuirea la Sfântul Apostol Pavel, zice: Femeia, când a murit născând, moare pe altarul jertfei. Este martiră! Tocmai de aceea Biserica pregăteşte femeia pentru moarte înainte de naştere. Poate să fie oprită 30 de ani de Împărtăşanie, dacă este gravidă nu mai ai voie să o opreşti. O spovedeşti şi o împărtăşeşti în faţa morţii; că la cele tinere, mai cu seamă, durerea naşterii este ca din iad. N-aţi auzit ce spune în Psaltire: Acolo (în iad) sunt dureri ca ale celuia ce naşte. Sunt o seamă care mor în durerile naşterii. De aceea Biserica, prin dumnezeieştii părinţi luminaţi de Duhul Sfânt, spune: „Femeia gravidă este dezlegată şi pregătită de moarte”, că multe se întâmplă să moară; de aceea nu o opreşte de împărtăşire. Iar dacă se întâmplă şi moare, ea îşi dă viaţa pentru copil, ea este martiră; că aşa ne-a învăţat apostolul. Pentru durerile acelea Dumnezeu îi iartă toate păcatele şi este o muceniţă, ca o martiră. Vine deunăzi una la mine şi-mi zice: „Părinte, am insuficienţe psihice şi mi-a spus doctorul că n-am voie să nasc; să-mi dai voie să fac avort”. „Fugi de-aici, criminalo! Ai venit să mă conduci tu pe mine, să înveţi pe popa carte? Să mori de-o mie de ori, să te faci Almanah Jurnal Spiritual 2018

martiră, numai să te spovedeşti şi să te împărtăşeşti. Cine ţi-a spus ţie o nebunie ca aceasta? De unde vii tu? Să-ţi dau eu voie să faci crimă?” Ei, aşa a fost vorba, că dacă moare femeia născând, moare de datoria ei cea mai sfântă de pe pământ, să fie mamă de copii. După ce-am vorbit mai mult de rolul femeii în familie, am arătat că acesta nu este numai să-i nască pe copii, că şi fiarele nasc; trebuie să-i şi crească în frica şi certarea Domnului. Şi la această osteneală trebuie să ia parte şi bărbatul, nu numai femeia, că amândoi l-au făcut pe copil. Că dacă nu-i creşte în frica şi certarea Domnului, îi vai şi amar de câte greutăţi întâmpină în viaţă! Se fac nişte fiare, nu copii. Pe urmă am trecut la rolul femeii în societate. Uite ce! În biserică i-a spus Apostolul femeii să tacă, însă în societate ea poate ocupa servicii ca şi bărbatul. Şi le-am dat un exemplu: Dacă acum s-ar face un întuneric beznă, fără nicio lumânare, fără nicio lampă sau bec, şi în timpul ăsta o mână binefăcătoare vine şi pune o lumânare aici în mijlocul nostru, atunci toţi s-ar bucura că a apărut o zare de lumină. Dar lumânarea asta care stă aici, pusă în slujba tuturor, vorbeşte? Nu vorbeşte! Tace, dar face două lucruri în folosul tuturor. Ea se jertfeşte şi luminează. Folosindu-ne pe noi şi dând lumină la atâţia, ea se jertfeşte şi începe a se topi, încetîncet, şi se topeşte până ajunge la sfeşnic. Două lucruri face tăcând – zice Sfântul Ioan Gură de Aur: Tace luminând şi se jertfeşte tăcând. Acesta este rolul femeii în societate. O femeie la locul ei de muncă, unde a rânduit-o Dumnezeu, dacă este curată, dacă este credincioasă, dacă este corectă, dacă este harnică, dacă este pricepută la toate, în toate problemele dacă este prezentă, ea n-are nevoie să predice, că viaţa ei predică. Aici se împlineşte ce-a spus Talasie Libianul: „Taci tu, să vorbească lucrurile tale!”, sau „Mustră şi ceartă pe cei de-aproape www.jurnalspiritual.eu

35

SPIRITUALITATE

SPIRITUALITATE


36

SPIRITUALITATE de tine, prin puterea lucrării, nu prin multa vorbire!” În felul acesta ea este lumină în sfeşnic în societate şi pentru toţi care văd şi o aud şi înţeleg, pentru că este corectă în toate problemele. Aşa şi femeia în societate, este o lumină în sfeşnicul societăţii, dacă la locul ei de muncă are toate însuşirile astea pe care am spus mai sus. Şi am trecut de la rolul femeii în societate la rolul ei în Biserică, fiindcă atunci ei veniseră cu scopul celor ce făceau preoţi şi episcopi pe femei. Erau şi câteva observatoare protestante. Acum de rolul femeii în Biserică, ce să vă spun? Am auzit că protestanţii au ajuns la apogeul nebuniei. Un cioban vă vorbeşte; cine s-o supăra, să-mi ia opincile şi gluga. De 5000 de ani a întemeiat Dumnezeu preoţia, prin Moise şi Aaron şi fiii lui Levi, şi niciodată n-a dat poruncă nimănui să hirotonească femei. Poate aţi auzit de diaconiţe: Şi vă încredinţez pe Febe, sora noastră, care este diaconiţă a Bisericii din Chenhrea (Rom. 16, 1). Dar, zic, v-aţi pus întrebarea ce misiune aveau diaconiţele? Poate aţi luat de acolo îndrăzneală şi să faceţi diaconi din femei! Voi credeţi că diaconiţele, care au încetat să mai fie din secolul IV în Biserica Ortodoxă, aveau aceeaşi misiune ca un diacon? Aceste diaconiţe aveau şapte misiuni în Biserică. Le-am spus acolo datoriile diaconiţelor: ajutau la botezul femeilor, ajutau bolnavii la spitale, duceau împărtăşanie la femeile bolnave, slujeau la mesele agape etc. Dar nicidecum n-aveau hirotonie, cum spune canonul 19 al Soborului VI ecumenic: „Iar hirotonie la diaconiţe n-am cunoscut, fără numai hirotesii”. Ce este hirotesia? Hirotonia se face în altar, hirotesia afară de altar. Este o singură rugăciune arhierească care se dădea înainte vreme, şi acum se dă la ierarhia inferioară a Bisericii, la slujitorii inferiori, cum erau: portarii, citeţii, cântăreţii, anagnoştii, ipodiaconii, hartofilaxii etc. Toţi aceştia aveau această hirotosie sau binecuvântare care o aveau şi diaconiţele; o www.jurnalspiritual.eu

împuternicire să slujească, să ajute în biserică. Unii erau cu înmormântările, portarii ţineau bastoanele în mâini şi atunci când se spunea: „Cei chemaţi ieşiţi”, ei scoteau din biserică pe catehumenii care încă nu erau botezaţi. Le-am arătat misiunile lor. Dar hirotonia cu hirotosia nu-i tot una! Hirotosia este o mică sfinţire care se dă la slujitorii inferiori, iar slujitorii superiori: diaconul, preotul şi arhiereul au hirotonia în Sfântul Altar. Este mare deosebire între una şi alta. Să nu credeţi că diaconiţa zicea ecteniile ca diaconul sau zicea evanghelia la popor sau se săruta cu preotul şi se împărtăşea la Sfânta Masă, cum fac clericii. Nicidecum! Apostolul Pavel a spus aşa: Văduva care nu se mărită să fie hrănită de la biserică. Care se mărită nu greşeşte, dar mai bine să rămână aşa. Pe femeile acestea văduve şi bolnave, care nu aveau bărbat, Biserica le ajuta prin diaconiţe. Ele ţeseau covoare pentru biserică, perdele, făceau lumânări pentru biserică, veşminte pentru preoţi, făceau curăţenie în altar. Ele erau în slujba Bisericii, iar Biserica le purta de grijă. Iosif Flaviu, mare istoric, ne arată că la Biserica lui Solomon era astfel: În jurul bisericii celei mare erau case pentru ele care aveau să ţină fecioria până la 30 de ani, şi de atunci puteau să se căsătorească. Mai sus erau fecioarele Bisericii, care se făgăduiau să păzească viaţa curată până la moarte. Apoi mai erau văduvele Bisericii. Şi mai erau un fel de călugări, numiţi terapeuţi. Aceste diaconiţe ţineau evidenţa fecioarelor şi văduvelor dintr-o eparhie. Ele spuneau episcopului câte femei ajută la toate bisericile, şi li se dădea un ajutor. Asta era prima misiune a diaconiţelor. A doua misiune a diaconiţelor. Ele ştiau câte fecioare are Biserica. În timpul marilor persecuţii nu erau mănăstiri cu crucea în vârf, să toace şi să tragă clopotele, Biserica era în catacombe. Dacă o fată se hotăra în casa părintească să păzească fecioria pentru Almanah Jurnal Spiritual 2018


SPIRITUALITATE

Almanah Jurnal Spiritual 2018

A şaptea misiune a diaconiţelor. Ele făceau mare rânduială în biserică. Bărbaţii să stea în partea dreaptă şi femeile în partea stângă în ordinea aceasta: cei prea bătrâni în frunte, cei mai cărunţi în spate, cei tineri până la sfârşit şi printre ei să rămână o cărare ca să meargă creştinii să se închine, să dea darul la altar. Iată ce misiune aveau diaconiţele, dar nu să le faci diaconi, să le îmbraci stihar şi să le pui să zică ectenii. Asta este cea mai mare nebunie. Nu a fost aceasta niciodată. Ia gândiţi-vă dumneavoastră, în istoria Sfinţiilor Apostoli, în istoria Evangheliei, nu găsim vreodată că au hirotonit Apostolii vreo femeie. Dacă au fost sfintele mironosiţe, aveau Duminica lor după Paşti, fiind cinstite întocmai cu Apostolii, cum au fost: Maria Magdalena, Maria lui Cleopa, Maria lui Iacob cel Mic, Salomeea, Maximilia, Iunia, Iulia, Marta şi Maria şi celelalte femei sfinte, mironosiţe întocmai cu Apostolii. Cât erau de mari ele, dar nu au îndrăznit Apostolii să le hirotonească. Nu se spune că a hirotonit pe Maria sau pe alta. Au murit martire, au murit mărturisind pe Hristos, şi întocmai cu Apostolii se cheamă, că ele au vestit Învierea întâi şi au mers după Mântuitorul până la Înviere, dar nicidecum nu spune în Sfânta Evanghelie că au hirotonit vreuna. Biserica le cinsteşte ca pe Apostoli, dar nu ca pe diaconi sau ca pe preoţi. „Ne vorbeşte Părintele Cleopa” – Volumul 3, prin osteneala Prea Cuviosului Archimandrit Ioanichie Bălan

SPIRITUALITATE

Hristos, părinţii creştini îi dădeau voie. Îi făceau o chiliuţă cu icoane acolo să se închine, şi ea petrecea mai mult în post şi rugăciune. Cum a fost şi Sfânta Mare Muceniţă Varvara. Cine ştia numărul acestora care îşi afieroseau lui Hristos viaţa în sfinţenie? De ele se îngrijorau întâi diaconiţele şi apoi episcopul locului, care le călugărea. Până în secolul VI n-a avut voie preotul să facă călugăriţe; episcopul sfinţea fecioarele. El se ducea la casele lor şi le facea călugăriţe şi le punea făgăduinţa şi tunderea în faţa părinţilor, că nu erau mănăstiri, ca să facă călugăria în faţa altarului. Aceasta era a doua misiune a diaconiţelor. A treia misiune a diaconiţelor era catehizarea şi botezul femeilor. Pentru că diaconii şi preoţii aveau ungerea Sfântului şi Marelui Mir, le puneau pe diaconiţe, cu împuternicirea lor, să le miruiască pe femei, să le catehizeze, să le înveţe simbolul credinţei şi legea creştină. Iar la îmbrăcarea şi dezbrăcarea lor era foarte cuviincios să fie femei; şi acestea erau diaconiţele. Asta era a treia misiune a diaconiţelor. A patra misiune era milostenia. Se strângea milostenie de la biserică pentru cei săraci şi năcăjiţi şi pentru cei ce aveau cereri şi nevoi. Diaconiţele trebuiau să ştie unde să împartă aceste milostenii şi care-i mai necăjit, ca să-i dea raport la episcop. A cincia misiune a diaconiţelor era curăţenia în Sfântul Altar şi alimentarea lui. Ele alimentau altarul cu tămâie, cu smirnă, cu untdelemn, cu lumânări de ceară, făceau curăţenia în altar, fără să se atingă de Sfânta Masă, de Sfântul Jertfelnic, cum sunt şi călugăriţele acum. Că mai târziu le-au luat locul chiar călugăriţele şi nu s-a mai simţit nevoia de diaconiţe. A şasea misiune a diaconiţelor. În sărbători şi în Duminici, după ce ieşeau de la biserică, se dădea masă comună, cum era atunci. Se duceau diaconiţele undeva aproape de biserică şi adunau femeile să le ţină cateheze, să le înveţe. Ele le spuneau de Sfânta Evanghelie.

37

www.jurnalspiritual.eu


38

SPIRITUALITATE

Părintele Iustin Pârvu: „Trebuie să-l primeşti pe fiecare, să-i dai posibilitatea ridicării” Cum vedeţi Dumneavoastră starea de azi a călugărului şi cum vă raportaţi Dumneavoastră la mireni? Călugărul înseamnă dulamă şi rasă, şi omul de sub această dulamă şi rasă, şi mai spunem şi culion, trebuie să se comporte ca atare, să nu se simtă că el trece pe pământul acesta, sau merge prin oraş, sau merge într-o maşină, sau într-un avion, să nu se simtă omul ăsta când merge undeva! Adică, el să fie mereu de sacrificiu şi sacrificat! El n-are drepturi pământeşti, el n-are nimic, singurul drept este să se desăvârşească pentru casa veşniciei Domnului ! Şi de aceea v-am spus că multe păcate am eu, dar m-a scutit Dumnezeu de multe rele, pentru că m-am purtat cu creştinul după nevoile lui, după omul care crede sau nu crede.

www.jurnalspiritual.eu

De aceea am şi ajuns că prin dragostea credincioşilor să fie mereu la uşa mea lume multă... altfel, dacă mă purtam urât, „pleacă, mă, de la uşa mea, ce aştepţi!?”, „aşteaptă până mâine... mă duc la masă... n-am timp...” încuiam, trăgeam zăvorul şi gata!... Omul ăsta cum pleacă de la mine? Noi, care purtăm această pecete, trebuie să fim foarte îngăduitori şi să mulţumim şi pe cel care ne vrea binele, şi pe cel care ne vrea răul, pe toţi trebuie să-i punem în mântuire, în harul şi bunătatea lui Dumnezeu! Poate să vină un ateu, poate să vină un ce-a fost el pe lumea asta, un hoţ, un tâlhar, dar aici trebuie să-l primeşti pe fiecare, să-i dai posibilitatea ridicării! Amin, zic vouă! „Cuvintele înţeleptului”, Părintele Iustin Pârvu, Editura Babel, Bacău, 2011.

Almanah Jurnal Spiritual 2018


SPIRITUALITATE

D

Atitudinile sunt mai importante decât faptele

D

Nimeni nu se poate ascunde de Dumnezeu acă fugi de Dumnezeu, El nu va alerga după tine, dar te va aştepta. Pe orice drum vei apuca, Îl vei întâlni pe

Dumnezeu. Însă dacă nu-L vei recunoaşte în timpul întâlnirii, călătoria ta se va însoţi de nepăsare, ca o plimbare prin cimitir. La orice uşă vei bate, Dumnezeu îţi va deschide. Dacă nu-ţi deschide Dumnezeu, nicio uşă nu ţi se va deschide. Primirea Dumnezeului Celui viu are ca cea dintâi şi cea mai de seamă urmare biruinţa vieţii asupra morţii. Neprimirea lui Dumnezeu are ca cea dintâi şi cea mai Almanah Jurnal Spiritual 2018

crea noi fapte şi noi împrejurări. Ascultaţi-l pe Sfântul Pavel: Noi suntem „întru toate necaz pătimind, dar nu strâmtoraţi; în mare cumpănă, dar nu deznădăjduind; prigoniţi, dar nu părăsiţi; doborâţi, dar nu nimiciţi” (II Cor. 4, 8-9). Împrejurările vieţii Sfântului Pavel erau descurajatoare, dar credinţa lui în Hristos a dat naştere unei atitudini ce s-a ridicat deasupra împrejurărilor. Vitamine duhovnicești pentru întărirea sufletului. Zi de zi cu Hristos de-a lungul anului bisericesc, Anthony M. Coniaris

groaznică urmare biruinţa morţii asupra vieţii. În primul caz se poate spune că toată această strălucire a vieţii prin întunericul morţii se va încheia într-un foc măreţ al vieţii, în care moartea va arde. În al doilea caz se poate spune că toate aceste silnicii ale morţii asupra scânteilor slabe ale vieţii se vor sfârşi cu întunericul şi cu tăcerea de neclintit în care se va odihni moartea în veşnicie. Dacă-L ştergi pe Dumnezeu din cosmos, ai şters deosebirea dintre viaţă şi moarte şi ai predat morţii spre nimicirea cea de istov a tot şi a toate, de la un ţărm al timpului şi www.jurnalspiritual.eu

SPIRITUALITATE

r. Karl Meninger obişnuia să spună: „Atitudinile sunt mai importante decât faptele”. E un adevăr pe care toţi ar trebui să-l ţinem minte şi să ni-l repetăm mereu. Indiferent peste ce dăm în viaţă, oricât de dificil sau imposibil ar părea acel lucru, nu este atât de important ca atitudinea cu care îl abordăm. Faptul că întâmpinăm un lucru cu un complex de inferioritate sau cu încrederea că Dumnezeu este cu noi spre a ne ajuta va determina reuşita sau eşecul. Franklin D. Roosevelt s-a confruntat cu paralizia de pe urma unei poliomielite şi a reuşit să o biruiască datorită atitudinii sale. Cineva spunea că „întregul ocean nu poate scufunda o corabie dacă apa nu intră în ea”. Ceea ce se întâmplă cu noi nu este la fel de important precum ceea ce se întâmplă în noi. Atitudinile sunt mai importante decât faptele, căci ele au puterea de a

39


40

SPIRITUALITATE spaţiului la un altul. În zadar fugi de Dumnezeu; nu te poţi ascunde. E adevărat, El nu va alerga după tine, dar te va aştepta. Şi nu te va aştepta numai în locul în care L-ai părăsit, ci pe toate drumurile şi la toate colţurile lumii. Mai uşor vei trece pe

lângă Lună decât pe lângă Dumnezeu. Cu adevărat, mai uşor vei fugi de văzduh decât de Dumnezeu. Sfântul Nicolae Velimirovici Episcopul Ohridei şi Jicei, „Gânduri despre bine şi rău”, Editura Predania, Bucureşti, 2009

Taina iubirii umane aina iubirii umane a atras întotdeauna atenţia asupra sa. Mulţi au dorit să o pătrundă, dar pentru cei neluminaţi de Dumnezeu uşile ei sunt invariabil închise. Pe înţeleptul rege Solomon însuşi Dumnezeu l-a învăţat să cunoască firea dobitoacelor şi apucăturile fiarelor, puterea duhurilor şi gândurile oamenilor, feluritele neamuri ale plantelor şi însuşirile rădăcinilor. Toate cele ascunse şi cele arătate le-am cunoscut, fiindcă înţelepciunea, lucrătoarea tuturor, mi-a dat învăţătură (Înţ. Sol. 7, 20-21). Şi i-a dat Dumnezeu lui Solomon minte şi înţelepciune multă, ca nisipul mării (III Reg. 2, 35). Numai că, dintr-un oarecare motiv, patru lucruri au rămas incomprehensibile pentru rege: Calea vulturului pe cer, urma şarpelui pe stâncă, mersul corabiei în mijlocul mării şi T

www.jurnalspiritual.eu

calea omului la o fecioară. Aşa este purtarea unei femei desfrânate: ea mănâncă şi îşi şterge gura şi zice: N-am făcut nimic rău (Pilde 30, 19-20). Această zicală biblică ne îndreaptă cu mintea spre următoarele gânduri: Calea vulturului pe cer este simbolul a tot ce este iraţional şi care nu poate fi prevăzut, ceea ce se ridică în aer şi se ascunde după orizontul cunoaşterii noastre. Aceasta e taina lumii spirituale, a teologiei şi a comuniunii cu Dumnezeu. Nu în zadar Domnul i-a comparat pe ucenicii Săi cu vulturii (v. Lc. 17, 37). Urma şarpelui pe stâncă reprezintă tot ce este enigmatic, ascuns în cele mai de jos (incluzând şi „adâncurile satanice"). Nu în zadar Biblia îl numeşte pe diavol şarpe viclean. Acesta este blestemat să se târască şi să mănânce pământ (v. Fac. 3, 1 şi 14). Despre ispitele acestuia nu şi-a dat seama, până la un moment dat, nici măcar Iov, unul dintre cei mai mari drepţi ai Vechiului Testament, pe care însuşi Dumnezeu l-a lăudat. Mersul corăbiei în mijlocul mării reprezintă motivele inimii umane, în conformitate cu care noi ne conducem, plutind în corabia vieţii pe „marea zilnică", învolburată şi plină de deşertăciuni. Şi, în sfârşit, calea omului la fecioară reprezintă, la fel ca păcatele soţilor, taina relaţiilor intime. După cum se vede, regele Almanah Jurnal Spiritual 2018


SPIRITUALITATE intime. După cum se vede, regele Solomon le-a aşezat pe acestea în acelaşi rând cu căile cele de neînţeles ale Domnului, cu ispitele ascunse ale diavolului şi cu intenţiile adânci ale inimii umane. Apropierea intimă este îndepărtată de ochii străini şi, de aceea, este puţin probabil

41

ca vreodată să fie descoperite toate complicaţiile ei. „Păcatele tinereţii şi sănătatea familiei", K. V. Zorin, traducere din limba rusă de Eugeniu Rogori, Editura Cartea Ortodoxă, Bucureşti, 2010

8 mai: Sfântul, slăvitul şi întrutot-lăudatul Apostol şi Evanghelist Ioan Cuvântătorul de Dumnezeu. Şi Cuviosul Părintele nostru Arsenie cel Mare. I In 1, 1-7; In 19, 25-27 şi 21, 24-27 oan a fost unul dintre ucenicii Sfântului Ioan Botezătorul, care l-a dus la Hristos. Ioan şi-a odihnit capul pe pieptul lui Hristos la Cina cea de taină şi L-a urmat pe Golgota, unde Domnul i-a dat-o în grijă pe mama Sa. A trăit până la adânci bătrâneţi. Simbolul său tradiţional este vulturul.

I

Pentru ce merită să ne facem griji Arsenie s-a născut la Roma într-o familie nobilă. S-a bucurat de un rang înalt la curtea împăratului. S-a retras în Egipt spre a se face pustnic. Mai apoi s-a împrietenit cu Teofil, episcopul Alexandriei, în cetatea căruia a murit în 445. Nu este uşor să-ţi faci griji aşa cum se cuvine. Mulţi îşi fac atâtea griji, încât îşi găsesc sfârşitul. Să vedem deci pe scurt care este cea mai bună cale de a ne face griji. Grija sau preocuparea nu este ceva cu totul rău. Uneori ne ajută să ducem lucrurile la capăt. Dacă nu ne-am îngriji puţin de oameni, de împrejurări şi de lucrurile pe care le avem de făcut, nu am duce prea multe la bun sfârşit. Dr. Hastings, şeful catedrei de psihiatrie de la Universitatea din Minnesota, spunea odată: „Preocuparea este un fenomen sănătos. Este factorul ce ne motivează să Almanah Jurnal Spiritual 2018

ducem lucrurile la bun sfârşit”. Este bine, de pildă, să-ţi faci griji pentru starea sufletului tău şi pentru locul unde vei petrece veşnicia. „Căci ce va folosi omul de ar dobândi lumea toată şi va pieri sufletul său?” a întrebat Hristos. Uneori însă ne facem griji pentru ce nu se cuvine. Hristos ne spune că există un singur lucru pentru care trebuie să ne facem griji cu toţii: sufletul. O astfel de grijă ne va face să vieţuim în Hristos şi pentru Hristos. Grija este o parte firească a vieţii, dar care uşor poate deveni nefirească. Atunci devenim victimele ei. Ne suge energia. Ne schimonoseşte lumea. Ne umple de frică. Ne paralizează acţiunea. Ne duce la tot felul de boli trupeşti şi mintale. Dr. Mayo spunea cândva că „Numărul de nebuni s-a dublat în treizeci de ani. Nebunia este un rezultat curios al civilizaţiei. În neamurile primitive sunt puţini nebuni. În clipa când omul începe să-şi facă griji, îşi primejduieşte mintea”. Vitamine duhovnicești pentru întărirea sufletului. Zi de zi cu Hristos de-a lungul anului bisericesc, Anthony M. Coniaris www.jurnalspiritual.eu

SPIRITUALITATE

Pentru ce merită să ne facem griji


42

SPIRITUALITATE

Ce formă are mintea? (interesant cuvânt: mintea, minte!) Am putea parafraza o vorbă din popor, vorbă, la care prin adăugare să afirmăm: „Spune-mi la ce te gândești, ca să-ți spun cine ești!" Când te gândești la bunuri materiale, mintea capătă forma lor. Când te gândești la frumusețea, bunătatea și iubirea lui Dumnezeu, mintea capătă atributele lui Dumnezeu. Mintea capătă forma tuturor lucrurilor evocate sau privite cu interes. Ea poate căpăta forme frumoase sau urâte, în funcție cu ce o hrănim sau la ce ne gândim. Caută oamenii care te ajută să dai minții tale forme de fericire, pace, bucurie, binecuvântare! Când mintea trăiește prin aducere aminte a unui necaz, ea capata forma necazului. Mintea, gandul în sine este o alcatuire de culori si forme pe panza alba a vietii noastre.

Putem spune că mintea este locul învierii sau groapa fără sfârșit (iadul) a morții. Mântuirea ține de împreuna lucrare cu harul lui Dumnezeu care „reciclează" zbaterile (ispitele) morții, căderile din noi înșine, din rostul sau chemarea la Înviere a noastră prin sfințirea minții. 7 mai 2017 Pr. Petru Munteanu

Fiecare suflet e o poveste, fiecare suflet e o carte deschisă sau închisă Fiecare suflet e o poveste, fiecare suflet e o carte deschisă sau închisă. Un suflet, cu slove de iubire, bucurie, fericire îşi are povestea scrisă, Altul, cu slove de iubire neîmpărtăşită, înmuiate în cerneala singurătăţii, Cu slove înmuiate în cerneala dezamăgirii, durerii sufleteşti şi tristeţii. Un suflet îşi are scrisă povestea cu slove de speranţă, curaj, voinţă, perseverenţă, Altul, cu slove de pesimism, de temeri și frici de tot felul, de lene adâncă şi indiferenţă. Un suflet îşi are scrisă povestea cu slove de delicateţe, discreţie, simplitate, decenţă, Altul, cu slove de insensibilitate și libertatate prost înțeleasă, ce naște indecență. Un suflet și-a scris povestea cu slove înmuiate în cerneala adevărului și sincerității Și e o carte deschisă, din scoarță în scoarță, înveșmântată în transparente emoții. Altul îți dezvăluie o poveste cosmetizată, neadevărată, scrisă cu condeiul minciunii. Un altul e o carte închisă, pecetluită cu sigiliul întunecat al izolării și necomuniunii. Fericit e sufletul ce-și scrie povestea cu slove de iubire pentru aproapele și Doamne! Fericit e sufletul ce poate împărtăși din romanul vieții - capitole pline de înțelepciune www.jurnalspiritual.eu

Almanah Jurnal Spiritual 2018


SPIRITUALITATE

43

Înțelepciune însușită în urma examenelor cu credință, smerenie și răbdare – promovate! Fericit e sufletul ca o oglindă din care se reflectă lumina gândurilor și sentimentelor curate! Fericit e sufletul ce-și scrie cartea vieții cu slove de virtuți și fapte frumoase, minunate! Fericit e sufletul ce-și scrie cartea vieții, doar cu condeiul purtat de mâna lui Iisus Hristos! Fericit e sufletul ce și-a scris o poveste binecuvântată, cu final luminos, fericit și frumos, Ce-l înalță pe aripi de îngeri la Cer, la Doamne, ce-i dăruiește cununa mântuirii! Fericit e sufletul ce-și scrie o poveste scrisă cu cerneală de Har - cerneala iubirii! Cristina Toma

Părintele Cleopa: „N-am nevoie să văd ca să cred” Vine o bătrână şi-mi spune: „Părinte, am visat asta, am visat asta; o să fie rău!” „Cine ţi-a spus, mamă?” „Am visat eu astă noapte”. „Te-a amăgit diavolul. Ţi-a spus ce-a vrut el şi tu vii tulburată de vise la mine”. Voi n-aţi auzit ce spune Apostolul Pavel? Prin credinţă umblă, nu prin vedere. N-aţi auzit ce spune Hristos în fericirea a zecea, după înviere? Ferice de cel ce n-a văzut şi a crezut. Deci n-am nevoie să văd ca să cred. Că dacă eu cred după ce văd, nu mai am credinţă. Ce este credinţa? Auzi ce spune Apostolul: Credinţa este dovedirea lucrurilor celor nevăzute şi adeverirea lucrurilor celor nădăjduite. Auzi care-i credinţa? Să dovedeşti prin credinţă cele ce nu ai văzut şi să adevereşti prin credinţă ceea ce nădăjduieşti. Asta este

Dumnezeu şi natura umnezeu zideşte, natura clădeşte. Dumnezeu zideşte şi pe meşteri şi materialul, şi meşterii îşi sunt unii altora

material. Însă nici meşterii, nici materialul nu pot clădi nimic fără ajutorul neîntrerupt şi atotprezent al Ziditorului. Întrebarea: unde este Dumnezeu mai mult prezent în natură, în afară sau înăuntru, este totuna cu întrebarea: unde este apa mai umedă, în afară sau înăuntru? Almanah Jurnal Spiritual 2018

Sau: unde este sarea mai sărată, în afară sau înăuntru? Sau: unde este mierea mai dulce, în afară sau înăuntru? Sfântul Nicolae Velimirovici Episcopul Ohridei şi Jicei, „Gânduri despre bine şi rău”, Editura Predania, Bucureşti, 2009

www.jurnalspiritual.eu

SPIRITUALITATE

D

credinţa cea adevărată. Că dacă am văzut, nu mai este credinţă. Iar dacă n-am văzut şi am crezut, atunci mă fericeşte Hristos ca pe cei pe care i-a fericit în Evanghelie. „Ne vorbeşte Părintele Cleopa” – Volumul 3, prin osteneala Prea Cuviosului Archimandrit Ioanichie Bălan


44

SPIRITUALITATE

Fără de pace, viaţa noastră va fi o mare cu valuri învolburate Un om care biruieşte cu pace gândurile rele este un om înţelept şi fericit. Un om cu sufletul înveșmântat în pace, de Harul Sfântului Duh este umbrit. Numai Harul lui Dumnezeu transformă inima omului în sălaș al păcii cerești, Fără de care nu este mântuire și fără de care nu poți să te desăvârșești. Pacea sufletească e marea forţă, care le ţine pe toate în armonie. Fără de pace interioară nu poți trăi starea de recunoștință, de bucurie, Nu poți avea conștiința împăcată, nu poți chema să-ți vină în ospeție În casa sufletului: blândețea, bunătatea, răbdarea, nădejdea, credința vie. Și nici iubirea, smerenia, lumina, nu sunt prezente acolo unde nu e pace, Acolo unde nu e iertare, acceptare a încercărilor vieții, ce țin de-a ta Cruce, Acolo unde voia ta nu coincide cu voia lui Doamne, voia înțeleaptă și dreaptă, Acolo unde e cârtire, împotrivire, clevetire, judecată și minte tulbure, întunecată. Fără de pace nu-ți poți preda sufletul lui Dumnezeu, nu te poți elibera de griji, De griji împovărătoare ce te țin prizonier/ă în capcana deznădejdii și nopții sufletești. Fără de pace, pe cerul sufletului nostru vor fi mereu nori negri mânioşi, nori negri de furtună. Fără de pace, viaţa noastră va fi o mare cu valuri înspumate, învolburate, va fi o mare agitată. Fericiţi cei cu pace şi linişte interioară, căci vase preţioase ale Sfântului Duh, ei sunt. Fericiţi cei ce în culori calde, pe chipul trupului şi al sufletului, blândeţea şi-au zugrăvit. Fericiţi cei cu conștiința curată, căci ei au aflat ce înseamnă liniștea sufletească. Fericit este omul cu duhul în iubirea lui Dumnezeu, ce nădăjduiește la mila dumnezeiască. Fericit este cel ce de la Dumnezeu cere pacea şi o păstrează prin rugăciune stăruitoare. Fericiți cei ce nu rătăcesc haotic în neliniștea adâncă și evită conflictul lumii trecătoare. Fericit este omul care dobândește pacea, prin unirea cu Hristos – tainică și sfântă lucrare. Fericit cel ce dă slavă lui Dumnezeu pentru toate, trăind recunoștința – minunată stare. Fericiți cei ce sunt următori ai blândului şi smeritului Iisus - Izvor de pace sfântă. Fericiți cei ce cu pacea lui Hristos, care covârșește orice minte, mereu se înveșmântă. Să nu ne pierdem, așadar, pacea, pentru slava deșartă a lumii, slavă care apune. Să facem pace cu Doamne, cu aproapele – fratele nostru întru Hristos - și cu noi înșine. Să-I încredinţăm cu credință și nădejde toate problemele și grijile noastre lui Dumnezeu. Să nu ne îndoim niciodată că El ne este Prieten și Tovarăș pe Cale, azi, mâine și mereu. Să ne rugăm să devenim făcători de pace și izvoare bogate de pace, ce odihnește sufletește. Să alungăm departe de noi, neliniștea apăsătoare, ce sufletește ofilește și pârjolește. Să ne dorim cu toții, să fim oameni ai păcii în Adevăr, în Duhul Evangheliei lui Hristos. Să ne dorim să fim mare liniștită, fără de talazuri, pe care se navighează ușor și frumos. Cristina Toma

www.jurnalspiritual.eu

Almanah Jurnal Spiritual 2018


SPIRITUALITATE

45

„Lăsaţi cititul, haideţi să ne rugăm!"

Î

ntr-o mănăstire, toţi călugării participă la slujba Ceasurilor, când afară se dezlănţuie o furtună teribilă. Tună, fulgeră, vântul şuieră năprasnic, însă călugării continuă să citească nestingheriţi. Deodată, un fulger loveşte cu putere foarte aproape de Sfântul lăcaş şi un tunet grozav zguduie din temelii întreaga biserică.

Gagarin şi Dumnezeu

upă descinderea marelui astronaut Iuri Gagarin pe orbită, se organizează un mare ospăţ. Lume multă, oficialităţi, însuşi preşedintele rus Nikita Sergheevici Hruşciov vine să îl felicite pe năstruşnicul pilot proaspăt revenit din cosmos. Într-un moment, extrem de discret, să nu îl observe nimeni, Hruşciov îl trage deoparte pe tovarăşul Gagarin şi îl întreabă: - Spune-mi sincer, te rog... Cât ai fost acolo, sus - știi și tu la ce mă refer -, L-ai văzut c u m v a p e D u m n e z e u ? Almanah Jurnal Spiritual 2018

- Da, L-am văzut, tovarăşe Hruşciov! răspunde imperturbabil Gagarin. - Rău! a mormăit acesta. Pe jumătate eram convins că aşa va fi fost. Dar - a continuat el energic - trebuie să îţi spun un lucru: Nu ai voie să spui nimănui vreun cuvânt despre asta! La acel banchet era invitat și Patriarhul. După o vreme, îl trage şi el pe Gagarin deoparte, la fel de discret, şi i se adresează, extrem de mieros: - Dragul meu, acum, că te-ai întors cu bine, se cade să îi aducem mulţumirea cuvenită lui Dumnezeu. Însă vreau să te şi întreb ceva... www.jurnalspiritual.eu

SPIRITUALITATE

D

Înăuntru, se lasă liniştea... Deodată, de undeva din spate, se aude vocea speriată a unui frate de mănăstire, care i m p l o r ă : - Lăsaţi cititul, haideţi să ne rugăm! „200 întâmplări nostime din viaţa Părinţilor" - Culegere şi adaptare Romeo Petraşciuc, Editura Agnos, 2015


46

SPIRITUALITATE Spune-mi, te rog, cu toată sinceritatea: nu cumva L-ai văzut, cât ai stat acolo, sus, pe Bunul Dumnezeu? - A, nu! a răspuns Gagarin, urmând poruncii primite de la Hruşciov. Nu am văzut nimic. Nici urmă! - Uffff, a oftat Patriarhul. Te rog să nu mai spui la nimeni asta! Însă, cum să spun... pe jumătate eram convins că aşa va fi fost. „200 întâmplări nostime din viaţa Părinţilor" - Culegere şi adaptare Romeo Petraşciuc, Editura Agnos, 2015

S

Îndreptar de Spovedanie pentru creștinul grăbit

e poate citi chiar la biserică, înainte de a ne veni rândul să ne spunem păcatele, cu gândul bun de a ne cerceta pe sine mai din timp și mai amănunțit data viitoare. Iubite frate, ori soră întru Hristos, mărturisirea păcatelor se face pentru că greșelile noastre ne împovărează, ne îmbolnăvesc, ne fac să ne simțim rău și nemulțumiți de noi înșine, ne întunecă mintea, ne sălbăticesc simțirile, sentimentele, ne slăbesc voința, ne despart de Dumnezeu și de Biserică, și ne trezim astfel lipsiți de har, de direcție, în conflict cu noi înșine și cu cei din jur. Chiar dacă nu te-ai pregătit de Spovedanie, bine ai venit. Nu pleca acasă. Nu te rușina, nu pățești nimic, nu te judecă nimeni, aici te încurajăm să te judeci singur, iar noi te ajutăm. Vorbește cu tine un pic înainte de a-ți veni rândul să te mărturisești. Spune cugetului tău să-i pară rău, atât de păcatele pe care le știi, și care îți stau în fața ochilor cât și de cele pe care nu le știi. Spune-i să fie gata să găsească în ființa ta motivul pentru care ești în necazul în care te găsești acum. Să se plece, să lepede mândria, orice pretenții de a fi cocoloșit, luat cu binișorul, îndrumat pe nesimțite și fără dureri. Să nu mai dea vina pe alții, să nu mai caute atât ce vină au aceia pentru cum ai www.jurnalspiritual.eu

ajuns. Pregătește-te să fii iubit și dojenit. Să ți se ofere ajutor și adevăr, medicament și dietă. Să ți se dea și să contribui și tu. Să luptăm la rugăciune pentru tine, dar și împreună cu tine. Să ne ostenim pentru tine și să te nevoiești și tu. Să fii primit în dragostea lui Dumnezeu, în rândul credincioșilor, dar să Îl primești și tu pe Dumnezeu și să vii în rândul credincioșilor, să intri în rândul oamenilor lui Dumnezeu. Nu mai alerga la dumnezei străini: plăceri, bani, putere, ci rămâi la Dumnezeu Care pe Fiul Său L-a dat pentru Tine. Ține-te de patrafirul preotului care te dezleagă și te unește cu Dumnezeu și Biserica. Primește-l în inima, în viața, în familia, în casa ta, nu-l trata ca pe un prestator de servicii, nu-l lăsa să te ajute, iar tu să nu te ajuți deloc pe tine. Hotărăște-te, oricât nu ai încredere în tine că o să reușești, să faci o revoluție, un miting în tine însuți, să vrei și să ceri o schimbare. Nu te despovăra numai de pietroaiele mai mari. Când ești murdar din cap până-n picioare, nu te speli numai pe mâini. Chiar dacă ai să începi cu ce te deranjează, mai dă jos un strat de păcate, deschide calea pentru viitoare întâlniri cu duhovnicul. Nu te rușina. Spune tot. Nu ascunde nimic. Rușinea e o frică de fapt, provenită din Almanah Jurnal Spiritual 2018


așteptarea unei mustrări sau pedepse pentru o anumită faptă. Dacă nu te mustră nimeni, dacă nu înveți să-ți asumi urmările pentru faptele tale, nu ajungi nicăieri în viață. În plus, ai ajuns în singurul loc unde nu se justifică rușinea. Aici, vina mărturisită este în întregime iertată. De fapt, rușinea vine din mândria noastră care nu acceptă dojana, și din frica de canonul pe care știm că dacă nu-l facem, harul lui Dumnezeu nu va fi primit în trupul și sufletul nostru, să le vindece și să facă loc pentru locuirea Sa în inima omului. Vrem să ne împăcăm cu Dumnezeu, vrem binefacerile Sale, dar nu ne asumăm ușor partea noastră de lucrare, de osteneală pentru a rămâne într-o viață unită cu Dumnezeu și pentru a progresa în această viață. Așteaptă-te atât la ușurare, vindecare și reunire cu Dumnezeu, cât și la canon, o rețetă duhovnicească pe care va trebui să o respecți mai ceva ca pe una de la medic, până la capăt, nu doar până când mă simt mai bine. Ca și la doctor, unde munca spitalului și a medicului e mai substanțială decât a pacientului și familiei sale, așa și la duhovnic, chiar dacă nu e atât de spectaculoasă și încărcată de substanțe și instrumentar medical. Ceea ce nu avem voie să uităm este că trebuie să fim părtași la

Almanah Jurnal Spiritual 2018

vindecarea noastră și să ne așteptăm să ne fie mai greu la început, cât ne luptăm cu vechile obișnuințe. Sfinții Părinți ne avertizează că dacă nu ne obișnuim cu bunătățile duhovnicești, ne vom întoarce la cele lumești, cu al căror gust ne-am familiarizat în trecut. Rolul duhovnicului este de a ne ajuta să ne mărturisim corect și complet, de a ne asculta și dezlega cu puterea ce-i este dată, de a ne învăța cum să înțelegem și să lucrăm harul primit, cum să viețuim de aici înainte, pentru a trăi sănătos, duhovnicește, bisericește. Tot el ne va purta în rugăciune, susținând o parte din crucea noastră. Sunt câteva întrebări pe care trebuie să ni le punem, doar că răspunsul va fi rostit înaintea duhovnicului. Poate sunt multe și mărunte, însă te rog să le citești fără grabă. Cred în Dumnezeu? Am o relație apropiată sau distantă cu El? Am vreo legătură cu Biserica? Dau vreo importanță faptului că sunt o celulă vie din acest trup? Cred în viața veșnică? În judecata de Apoi? Dau importanță sufletului, sau doar trupului? Am o familie creștină? Dau o educație creștină copiilor? Mă interesez de jocurile, problemele și preocupările lor? Îmi cunosc mai bine soțul/ soția după atâția ani? Îl/O fac fericit/fericită? Sunt egoist, nepăsător? Îmi place să dăruiesc, să fac bine, sau numai să primesc? Cred că tot ce am și ce sunt se datorează lui Dumnezeu? Progresez cu mintea, cu sentimentele, cu familia, sau doar cu banii? Sunt dispus să învăț, să simt, să fac ceva nou, sau m-am plafonat total și trăiesc mecanic? Vorbesc cu Dumnezeu? Am o carte de rugăciuni sau mă rog ca acum 20 de ani? Sunt atent la ce spun în fața lui Dumnezeu? Am auzit de rugăciunea neîncetată, sau de rugăciunea minții? Am www.jurnalspiritual.eu

47

SPIRITUALITATE

SPIRITUALITATE


48

SPIRITUALITATE ținut vreun post? În afară de ce îmi impune viața de zi cu zi, am vreo osteneală pe care mi-o asum de bunăvoie, în numele lui Dumnezeu și pentru sufletul meu? Când am fost ultima oară la biserică? Dar la vreo mănăstire? Stau la slujbă sau plec destul de repede? Sărbătorile au vreun sens religios ori sunt doar zile de odihnă și petrecere? Am un duhovnic? Am căutat să am? Mi se pare cumva că relația mea cu Dumnezeu nu are nevoie de îndrumător sau de ajutător? Cred că pot avea credință, dar să nu mi-o manifest în faptă? Îmi caut scuze să nu-mi trăiesc credința? Am citit vreun rând despre credință în ultima vreme? M-am gândit la scopul vieții mele pe pământ? Sunt atent la gândurile mele? Las orice să-mi treacă prin minte? Mă las uneori purtat de imaginație? Acționez după chef, sau după cum mă simt, fără să analizez dacă ce simt e bun sau rău, duce undeva sau nu? Îmi impun sau mă conving vreodată să fac ceva împotriva stării de moment? Mă enervez repede?

Sunt leneș, melancolic, nepăsător, neatent, uituc? Iert repede sau greu? Sunt pofticios, lacom la mâncare și băutură? Vorbesc mult, îmi place să mă ascult? Vorbesc de alții? Sunt bănuitor, suspicios? Trag concluzii repede și după cum mi se pare? Caut să gândesc frumos, să caut scuze celuilalt, sau îl sancționez la cea mai mică și părută greșeală? M-am certat, m-am bătut? Am omorât, am furat, am înșelat? Am mințit, am vorbit cu două înțelesuri? M-am gândit sau m-am uitat pătimaș la cineva? Trăiesc necununat? Mi-am înșelat soțul/soția? Am înjurat sau blestemat? M-am răzbunat? Am invidiat, am hulit binele aproapelui? Sunt mereu nemulțumit? Sunt recunoscător? Știu să iubesc, să iert, să mă ostenesc, să fiu harnic, să fac treaba până la capăt? Sunt zgârcit ori mână spartă? Sunt mândru? Mă cred cineva prin mine însumi? Îmi plac laudele? Pr. George-Ovidiu Chiriţa

Preoția este verigă de legătură între om şi Dumnezeu, între pământ şi Taina preoţiei este de o importanţă covârşitoare, după cuvântul Mântuitorului, Preotul – următorul Lui - fiind: ,,lumina pământului’’ şi ,,sarea pământului’’. Preoţia este lucrare de temelie în Biserică sfântă, fără preoţie nu există Taine, Şi fără Taine nu există har, iar fără har este cu neputinţă a se primi mântuire. Preoţii slujesc cu timp şi fără timp spre a griji de oile cele cuvântătoare Ale lui Iisus Hristos de la Care au primit har şi putere sfinţitoare. Această Taină întemeiată de Însuşi Mântuitorul mai înainte de-a Sa Înălţare Pentru a-I fi continuată opera de mântuire, este a Sfântului Duh lucrare. Puterea preoţească şi harul primit de la Hristos la hirotonie, Îl leagă pentru totdeauna pe cel hirotonit de preoţie. Această Taină nu se repetă şi nu se poate pierde niciodată. Cel ce a fost o dată hirotonit nu mai poate deveni mirean vreodată. În cazul unor grave abateri de către episcopul său poate fi oprit de la slujire, Prin depunere sau caterisire, dar nu-i poate fi luat harul primit la hirotonie. www.jurnalspiritual.eu

Almanah Jurnal Spiritual 2018


SPIRITUALITATE

49

Preoţia este slujire sfântă, ,,icoană a ierarhiei celei mai presus de lume’’. Preoţia este dintre dumnezeieştile daruri cel mai înalt, mai slăvit şi mai mare. Prin preoţi primim de la Domnul: iertare de păcate şi Sfânta Împărtăşanie. Ei transmit credincioşilor: harul dumnezeiesc şi darurile spirituale de la Doamne. Preotul este verigă de legătură între om şi Dumnezeu, între pământ şi Cer. Este icoana lui Hristos, al preoţiei Mântuitorului - reprezentant sau continuator. Preoţii sunt aceia cărora li s-a încredinţat ,,zămislirea noastră cea duhovnicească’’. Sunt cei ce ne îmbracă în Hristos şi cărora li s-a dat prin Sfântul Botez să ne nască. Prin preoţi suntem îngropaţi şi înviaţi împreună cu Fiul lui Dumnezeu. Prin preoţi am ajuns mădulare ale Bisericii lui Hristos: şi eu, şi tu - fratele meu. Preoţia este de la Domnul, şi în trei direcţii se exercită puterea şi slujirea preoţească: Puterea învăţătorească, puterea sfinţitoare şi puterea de conducere duhovnicească. Taina Hirotoniei are trei trepte, de Sfânta Tradiţie şi Sfânta Scripură adeverite: Diaconia, Preoţia şi Arhieria, încă din vremea sfinţilor Apostoli, bine cunoscute.

SPIRITUALITATE

Preotul este părinte şi se deosebeşte de orice dascăl din lume. El naşte fiii duhovniceşti întru Hristos, prin sfânta Evanghelie. Sfinții părinți le reamintesc continuu preoților: Că rangul lor e mai presus decât cel al îngerilor. Puterea de a lega și dezlega păcatele este o putere dumnezeiască. De aceea să se apropie de sfințenie, mereu el trebuie să se străduiască. Preotul sfințește credincioșii lui prin dragoste și rugăciune, Prin propria sa sfințenie, prin sfintele și dumnezeieștile Taine. Almanah Jurnal Spiritual 2018

www.jurnalspiritual.eu


50

SPIRITUALITATE În Sfânta Scriptură chipul preotului prin frumoase calități se impune, Prin calități religioase, morale și sociale, ce-l apropie de desăvârșire. Ferice de preoții modele de evlavie, de bunătate, smerenie și iubire! Ferice de preoții modele de pace, ospitalitate, dreptate, dăruire! Ferice de cei ce militează pentru înțelegere și pace între oameni și popoare! Fericiți cei ce în duhul dragostei își înveșmântă a comunităților păstorire! Fericiți cei ce lucrează din dragoste, în dragoste și pentru dragostea tuturor! Fericiți cei cu viață duhovnicească și râvnă în a-L imita în toate pe Păstor! Pe Păstorul Hristos Care le-a lăsat în grijă iubitele Lui oițe cuvântătoare, Ca să le călăuzească pe calea vieții, pe calea strâmtă ce duce spre mântuire, Pe Calea cea nerătăcită, a Adevărului cel întrupat și a Vieții adevărate, Pe Calea Luminii, pe Calea dreptei-credințe, credinței vii, nestrămutate. Să-i iubim și să-i cinstim pe binefăcătorii şi mijlocitorii către Dumnezeu! Să-i urmăm cu iubire și evlavie, ținându-ne mereu de mână: la bine și la greu! Să-i ascultăm în toate și să ne rugăm cu iubire pentru îngerii noștri păzitori! Să fim strâns legați cu fire de iubire și ascultare de-ai Domnului slujitori! Să fim o inimă, un suflet, să fim pe drumul Crucii ai lui Hristos următori! Cristina Toma

U

Cât trăim cu adevărat

n călător se plimba într-o zi printr-un cimitir, privind mormintele şi gândind la scurtimea vieţii omeneşti. La un moment dat, văzu pe o cruce sub numele mortului scrise aceste cuvinte: „Am murit în vârstă de 70 de ani, dar n-am trăit decât 3 ani. Să nu faceţi ca mine!” Neputând înţelege se duse la preot, iar acesta îi zise: Mortul a fost un mare necredincios până la 67 de ani cu trei ani înainte de moarte – şi numai atunci şi-a dat seama cât valorează credinţa în Dumnezeu. Şi atât de rău i-a părut de cei 67 de ani petrecuţi departe de Dumnezeu, încât i-a socotit morţi, şi numai pe cei trei de la sfârşit i-a considerat drept vii, căci în aceşti trei ani a avut o viaţă cu adevărat, răspândind în jurul său pace, www.jurnalspiritual.eu

bucurie, înţelegere, credinţă şi dragoste creştină. Călătorul plecă lămurit, mulţumind şi slăvind pe Dumnezeu în gândul său, pentru o învăţătură atât de preţioasă şi pentru viaţa lui. Pr. Valeriu Dobrescu, ,,Istorioare moralreligioase’’, Editura Icona, Arad, 2016

Almanah Jurnal Spiritual 2018


SPIRITUALITATE

51

Dumnezeu este ultima ţintă a tuturor păcatelor.  Când minţi, minţi înaintea lui Dumnezeu.  Când furi, furi înaintea lui Dumnezeu.  Când te mândreşti, te mândreşti înaintea lui Dumnezeu.  Când urăşti, Îl urăşti pe Dumnezeu.  Când faci un jurământ, drept sau nedrept, îl faci înaintea lui Dumnezeu.  Când desfrânezi, arunci cu necurăţie asupra lui Dumnezeu.  Când nu-ţi cinsteşti părinţii, nu-L cinsteşti pe Dumnezeu.  Când pizmuieşti, pizmuieşti pe Dumnezeu.  Când eşti zgârcit faţă de sărac, eşti zgârcit faţă de Dumnezeu.  Când cugeţi răul, îl cugeţi împotriva lui Dumnezeu.  Când vorbeşti cu răutate, vorbeşti împotriva lui Dumnezeu.  Când săvârşeşti răul, îl săvârşeşti împotriva lui Dumnezeu.  Când tăgăduieşti adevărul, Îl tăgăduieşti pe Dumnezeu.  Când tăgăduieşti binele, Îl tăgăduieşti pe Dumnezeu.  Când tăgăduieşti viaţa, Îl tăgăduieşti pe Dumnezeu.  Când tăgăduieşti dragostea, Îl tăgăduieşti pe Dumnezeu. Fiecare păcat este un atac împotriva lui Dumnezeu. Toate săgeţile pe care le îndrepţi asupra vieţii oamenilor sau vieţii tale cad asupra lui Dumnezeu. Precum săgeata trece prin ceaţă şi se opreşte în pom, la fel săgeţile tale străbat toate trupurile, toate sufletele, întregul cosmos, ca prin ceaţă, şi se opresc în Pomul Vieţii, în Dumnezeu. Săgeata rămâne în Dumnezeu, dar rana - în inima ta. Şi câtă vreme nu se va scoate săgeata din Dumnezeu, rana nu se va putea vindeca în inima ta. Cel ce poate scoate săgeata din Dumnezeu, acela poate să vindece şi rana din inima ta. Însă cine o poate face? Nu poţi nici măcar să te gândeşti s-o faci singur, deoarece săgeata deja a zburat de la tine; nu mai stă în puterea ta s-o prinzi; nu mai poţi s-o afli, nici s-o smulgi. Ea stă înfiptă în adâncul fiinţei lui Dumnezeu. Nici o sută de ani de pocăinţă a ta, de post şi rugăciune, de curăţie şi lucrare a virtuţilor, nici măcar nimicirea dorinţei de viaţă nu pot smulge săgeata şi vindeca rana. Iată cât de necugetată este săvârşirea păcatului! Într-adevăr, păcatul omenesc străbate mai departe decât gândul omenesc. Sfântul Nicolae Velimirovici Episcopul Ohridei şi Jicei, „Gânduri despre bine şi rău”, Editura Predania, Bucureşti, 2009

Almanah Jurnal Spiritual 2018

www.jurnalspiritual.eu

SPIRITUALITATE

Fiecare păcat, o săgeată împotriva lui Dumnezeu


52

SPIRITUALITATE

Părintele Arsenie Papacioc - Maica lui Dumnezeu este Maica mea „Nu aş vrea să fiu înger ca să vorbesc despre Maica Domnului. Vreau să vorbesc ca om slab, să pot simţi adevărat dragostea şi mila Maicii Domnului. Maica Domnului se simte, cred, mai bine printre oameni necăjiţi, slabi şi prigoniţi în orice fel, decât s-ar simţi înconjurată de îngeri. Maica Domnului jertfeşte mereu, suferă mereu şi cred că se luptă chiar şi cu dreptatea divină apărând pe neputincioşii care o cer în ajutor. Iubeşte peste închipuire de mult şi fără de alegere şi pe cei ce sunt răi şi chiar şi pe cei nepăsători. Niciun păcătos, oricât de mare ar fi, să nu se piardă, dacă Maica Domnului îl apără. O, fericită încredere! O, scăpare sigură! Maica lui Dumnezeu este Maica mea. Cu câtă siguranţă aşadar trebuie să nădăjduim, dacă mântuirea noastră atârnă de voinţa unui Frate atât de bun şi a unei Mame atât de îndurătoare! „O, ce fericire este a muri în mijlocul atâtor îngeri! (se zice despre călugări). Ah, nu este timp de odihnă chiar acum când se apropie sfârşitul vieţii mele!” Maica Domnului ne iubeşte mult. Ea vede în noi preţul morţii lui Iisus Hristos. Maica Domnului ne doreşte lucruri mai mari decât ne dorim noi înşine. Ea se arată cu inima largă chiar şi faţă de aceia care, fie din nepăsare sau din

A

Mucenicia lui Hristos

fost mucenicia lui Hristos în timpul vietii Sale pe Pământ, întreită este mucenicia Lui și în cursul întregii istorii. Prima este mucenicia persoanei Sale, a doua este mucenicia faptelor Sale, a treia este mucenicia învataturilor Sale. El a fost omorat ca „înselator" si „necredincios," asa si sutele de mii de urmasi ai Sai au fost chinuiti si omorați de-a lungul veacurilor. www.jurnalspiritual.eu

nerecunoştinţă, aleargă rar la dânsa. Dar cu cât mai generoasă nu va fi ea cu aceia care neîncetat îi cerşesc ajutorul? Aceştia nu numai că sunt iubiţi mult, dar chiar sunt slujiţi de dânsa. Maica Domnului ne răpeşte inimile. Aş vrea să am toate inimile sfinţilor şi ale îngerilor pentru a iubi pe Maica Domnului. Şi oricât ar iubi-o cu toată puterea lor îngerii cerului şi pământului, cu toată sfinţenia lor, nu vor ajunge să o iubească cât îi iubeşte ea. Un păcătos a spus Maicii Domnului: „Arată-te că-mi eşti mamă”, iar ea îi răspunse: „Arată-te şi tu că-mi eşti fiu”. Prin păcatele noastre supărăm pe Maica Domnului care ne este mamă. Haideţi să-i arătăm şi noi că-i suntem fii!

Prin ei, Hristos a fost din nou chinuit și omorât. Faptele Sale ori au fost lepădate ca și cum nu s-ar fi întâmplat, ori au fost socotite ca fiind savarsite cu ajutorul diavolului si al magiei. Asa a fost în timpul vietii Sale pe pamant, asa, iata, chiar si în veacul al XX-lea, faptele Sale sunt la fel socotite si judecate de catre feluriti oameni si felurite grupari. Invatatura Sa a fost osandita în Ierusalim si socotita înselatoare, primejdioasa sau de Almanah Jurnal Spiritual 2018


SPIRITUALITATE prisos, deoarece era cuprinsa în vechea întelepciune si-n legea veche. Si, iata, de-a lungul veacurilor, de la Celsus si împarații Romani până la criticii biblici și filozofii zilelor noastre, pana la cercetatorii (de platitudini) si ganditorii veacului al XX-lea, învatatura Sa este la fel socotita si judecata de catre felurii oameni și felurite grupări. Toate acestea s-au întâmplat și se întâmplă „precum s-a scris." „Să nu se turbure inima voastră, nici să se spăimânteze." Hristos nu ar fi Hristosul dacă nu ar putea merge liniștit și sigur pe marea învolburată, dac-ar fi un copil care se plimbă cu luntrea pe apa liniștită. Acestea trebuiau să se întâmple, dar vai de aceia prin care s-a întamplat! Ei au sarit în foc ca sa-l stinga, dar focul i-a înghițit și s-a aprins mai mult. Iar ca dovadă că toate

U

Urmele lui Dumnezeu pe nisip

n om avu într-o noapte acest vis: se făcea că mergea împreună cu Dumnezeu pe malul nisipos al unui râu. În acest timp, pe cer apăreau scene mai importante din viaţa lui, la fiecare scenă se observa în nisip două perechi de urme: urma paşilor lui şi urma paşilor lui Dumnezeu. Când ultima scenă din viaţa lui i s-a perindat prin faţa ochilor, el a privit la urma paşilor de pe nisip. A observat, cu mirare, că de multe ori pe drumul vieţii lui erau numai un rând de urme şi acest fapt s-a întâmplat în vremurile cele mai triste şi grele din viaţa lui. Asta l-a pus pe gânduri şi L-a întrebat pe Dumnezeu: - Doamne, Tu mi-ai făgăduit că, din momentul în care mă decid să Te urmez, Tu vei fi alături de mine în tot cursul vieţii mele. Dar am observat că, în momentele cele mai grele din viaţa mea, pe nisip era numai un singur rând de urme. Nu înţeleg, de www.jurnalspiritual.eu

acestea se vor întampla sta faptul ca „asa s-a scris" dinainte. Adesea se arunca zapada în foc, ca focul sa se întetească mai puternic. Sfântul Nicolae Velimirovici Episcopul Ohridei şi Jicei, „Gânduri despre bine şi rău”, Editura Predania, Bucureşti, 2009

ce? Tocmai când am avut mai mare nevoie de ajutorul Tău, Tu m-ai părăsit. Dumnezeu a răspuns cu blânda Sa b u n ă t a t e : - Dragul meu, Eu te iubesc mereu şi niciodată nu te voi părăsi. În vremurile tale cele grele, de încercări şi de suferinţe, se vede pe nisip numai o singură pereche de paşi, deoarece atunci Eu te luam în braţe sau în cârcă şi te căram pe drumul vieţii tale. Pr. Valeriu Dobrescu, ,,Istorioare moralreligioase’’, Editura Icona, Arad, 2016

SPIRITUALITATE

53

Almanah Jurnal Spiritual 2018


SPIRITUALITATE

E

De ce nu distruge Dumnezeu lumea

ra pe timpul când Bunul Dumnezeu împreună cu Sfântul Petru se cobora pe pământ, ca să vadă cum o mai duc oamenii. Izbit de mulţimea răutăţilor întâlnite în lume, Sfântul Petru zise către Domnul Atotţiitorul: - Doamne, pentru ce mai ţii lumea aceasta cu atâtea ticăloşii şi nu o prefaci deodată în praf şi pulbere?!

D

Bucurie adevărată

oi prieteni, care nu se mai văzuseră de mult, s-au întâlnit într-o zi pe străzile unui oraş. Unul din ei, Nicolae, un bun creştin, îl întrebă pe celălalt: - Încotro, măi Vasilică? - Dragă Nicule, am o întâlnire cu câţiva colegi de şcoală cu care am dat bacalaureatul anul trecut şi voi petrece o zi întreagă la un restaurant, cu muzică straşnică şi cu băuturi alese! Nicu îi zise rugător dar cu convingere: - Vasilică, dacă ai putea să mergi cu mine, în loc să te duci cu ceilalţi, te-aş duce într-un loc minunat, pe care nu-l vei mai putea uita n i c i o d a t ă ! - Fie, merg, m-ai convins, dar să ştii că sunt tare curios şi vreau să ajungem mai repede. Nicu îl duse pe prietenul său la marginea oraşului într-o casă sărăcăcioasă şi Almanah Jurnal Spiritual 2018

- Cum să o pierd Petre, zise Dumnezeu. Mai sunt atâţia oameni buni şi atâţia copilaşi nevinovaţi pe pământ. Cu ce sunt ei vinovaţi ca să piară?! - Păi, pierde-i numai pe cei răi Doamne, căci s-au înmulţit şi fac atâtea rele. Deodată, Sfântul Petru călcând într-un muşuroi de furnici, începu să dea cu mâinile de sus până jos omorând furnicile care-l înţepau. - Ce faci Petre, zise Domnul? - Omor furnicile, Doamne, căci mă ciupesc. - Mare păcat faci cu ele Petre! De ce nu le omori decât pe cele care te înţeapă. Celelalte vezi bine că sunt nevinovate! Şi Sfântul Petru a înţeles atunci taina vieţii oamenilor, care nu e departe de cea a furnicilor. Iată de ce nu pierde Dumnezeu lumea: pentru că mai sunt oameni buni! Pr. Valeriu Dobrescu, ,,Istorioare moralreligioase’’, Editura Icona, Arad, 2016

dărăpănată, unde zăcea un bolnav părăsit de toţi, şi zise: - Iată un prieten, un frate de al nostru care suferă. Vasilică nu putu să mai vorbească. Lacrimile îi curgeau pe obraji. Bagă mâna în buzunar, scoase toţi banii ce-i avea pentru petrecere şi-i zise bolnavului: - Ia aceşti bani şi îngrijeşte-te, voi mai veni pe aici! Când ieşi îi zise lui Nicu: - Îţi mulţumesc, prietene, căci mi-ai dăruit astăzi o BUCURIE ADEVĂRATĂ! Pr. Valeriu Dobrescu, ,,Istorioare moralreligioase’’, Editura Icona, Arad, 2016

www.jurnalspiritual.eu

54


SPIRITUALITATE

Cele mai frumoase povestiri din Biblie - Facerea lumii

iblia începe cu o serie de povestiri simbolice situate într-un „timp primordial“: ele nu intenţionează să ofere informaţii astronomice, geologice, geografice, ci sunt menite să răspundă la marile întrebări ale condiţiei umane. Biblia vorbeşte despre Dumnezeu şi despre om în relaţie cu Dumnezeu. Prima povestire are forma unui poem sobru, hieratic, marcat de structuri ritmice, paralelisme şi refrene care îl străbat încrucişându-se. Înţelegem din ea că Dumnezeu, prin cuvântul său, a creat, cu un plan înţelept, tot ce există; lumea are un început; Dumnezeu a creat-o bună; omul are o poziţie specială faţă de restul creaţiei, el fiind „după chipul şi asemănarea“ Creatorului. Structurarea momentelor creaţiei în şapte zile - şase de lucru şi a şaptea de odihnă - ar putea fi o proiecţie a timpului primordial în timpul liturgic. A doua povestire, mai colorată, transmite acelaşi mesaj, dar în alt chip. Timpul desfăşurării este „ziua când a creat Dumnezeu lumea“; poziţia privilegiată a omului e sugerată aici prin faptul că el apare întâi, iar lumea, ca o grădină mirifică, plină de plante şi animale, pare făcută pentru el; „chipul şi asemănarea“ au ca echivalent aici „suflarea de viaţă“ pe care Dumnezeu o suflă în nările omului; abia prin aceasta el devine „fiinţă vie“. Dumnezeu îi încredinţează omului natura pentru a o lucra şi a o folosi cu responsabilitate; bărbatul şi femeia sunt egali şi complementari; cuvântul „ajutor“ are o Almanah Jurnal Spiritual 2018

conotație nobilă - se foloseşte adesea atunci când este vorba despre Dumnezeu care vine în ajutorul omului. Această povestire răspunde şi la întrebări mai stringente: de ce suferinţa, înclinaţia spre rău, moartea? Apare tema „păcatului originar“; „fructul oprit“ nu trebuie identificat botanic - el vine din pomul „cunoaşterii binelui şi răului“: a mânca din acest pom înseamnă a vrea să fii ca Dumnezeu, criteriu absolut al binelui. Cauza profundă a păcatului este neîncrederea în bunele intenţii ale lui Dumnezeu faţă de om; ea e trezită de „cel rău“, simbolizat printr-un animal care, prin frumuseţea sa echivocă şi furişarea-i alunecoasă, are conotaţii malefice în imaginarul colectiv. Se arată şi consecinţele păcatului: omul se ascunde de Dumnezeu, care îl caută, goliciunea devine ruşinoasă, munca devine trudă, naşterea e însoţită de chinuri, relaţia dintre bărbat şi femeie se dezechilibrează. Totuşi, omul pleacă din rai purtând o speranţă: Dumnezeu făgăduieşte într-un final biruinţa asupra „şarpelui“. De fapt, toată Biblia va răsuna de acel „Unde eşti?“ strigat omului de Dumnezeu, www.jurnalspiritual.eu

SPIRITUALITATE

B

55


56

SPIRITUALITATE care îl caută şi vrea să-l readucă la sine. La început a creat Dumnezeu cerul şi pământul. Iar pământul era neorânduit şi gol, şi întuneric era deasupra adâncului, şi duhul lui Dumnezeu se purta pe deasupra apelor. Şi a spus Dumnezeu: „Să fie lumină.“ Şi a fost lumină. A văzut Dumnezeu că lumina e bună şi a despărţit Dumnezeu lumina de întuneric. Dumnezeu a numit lumina zi, iar întunericul l-a numit noapte. Şi a fost seară, şi a fost dimineaţă: ziua întâi.

Şi a spus Dumnezeu: „Să fie o tărie între ape care să despartă apele de ape.“ Şi a făcut Dumnezeu tăria şi a despărţit apele de sub tărie de apele de deasupra tăriei. Şi a fost aşa. Dumnezeu a numit tăria „cer“. Şi a fost seară, şi a fost dimineaţă: ziua a doua. Şi a spus Dumnezeu: „Să se adune apele de sub cer într-un singur loc şi să se arate uscatul.“ Şi a fost aşa. Dumnezeu a numit uscatul „pământ“, iar adunarea apelor a numit-o „mări“. Şi a văzut Dumnezeu că e bine. Şi a spus Dumnezeu: „Să odrăslească pământul verdeaţă: iarbă de tot felul cu sămânţă în ea şi pomi roditori care să dea www.jurnalspiritual.eu

roade cu sămânţă în ele după soiul lor, pe pământ.“ Şi a fost aşa. Şi a odrăslit pământul verdeaţă, ierburi dând sămânţă după soiul lor, şi pomi care fac roade cu sămânţă în ele, după soiul lor. Şi a văzut Dumnezeu că e bine. Şi a fost seară, şi a fost dimineaţă: ziua a treia. Şi a spus Dumnezeu: „Să fie luminători pe tăria cerului, ca să despartă ziua de noapte şi să fie drept semne pentru timpuri şi pentru zile şi pentru ani; şi să strălucească pe tăria cerului ca să lumineze pământul.“ Şi a fost aşa. Şi a făcut Dumnezeu cei doi luminători: luminătorul mai mare spre cârmuirea zilei şi luminătorul mai mic spre cârmuirea nopţii; precum şi stelele. Şi le-a aşezat Dumnezeu pe tăria cerului ca să lumineze asupra pământului, şi să cârmuiască ziua şi noaptea, şi să despartă lumina de întuneric. Şi a văzut Dumnezeu că e bine. Şi a fost seară, şi a fost dimineaţă: ziua a patra. Şi a spus Dumnezeu: „Să mişune apele de vietăţi, şi păsări să zboare deasupra pământului, pe întinsul tăriei cerului.“ Şi a creat Dumnezeu balaurii cei mari şi toate vieţuitoarele care se mişcă şi de care mişună apele, fiecare după soiul lor, şi toate păsările înaripate, după soiul lor. Şi a văzut Dumnezeu că e bine. Şi le-a binecuvântat Dumnezeu spunând: „Fiţi rodnice şi înmulţiţi-vă şi umpleţi apele din mări. Iar păsările să se înmulţească pe pământ.“ Şi a fost seară, şi a fost dimineaţă: ziua a cincea. Şi a spus Dumnezeu: „Să odrăslească pământul fiinţe vii, după soiul lor: dobitoace şi târâtoare şi fiare sălbatice, după soiul lor.“ Şi a fost aşa. Şi a făcut Dumnezeu fiarele sălbatice, după soiul lor, şi dobitoacele, după soiul lor, şi toate făpturile ce mişună pe pământ, după soiul lor. Şi a văzut Dumnezeu că e bine. Şi a spus Dumnezeu: „Să facem om după chipul şi asemănarea noastră, ca să stăpânească peste peştii mării şi peste păsările cerului şi peste dobitoace şi peste tot pământul şi peste toate făpturile care mişună pe pământ.“ Şi l-a creat Dumnezeu pe om după chipul său. După chipul lui Dumnezeu l-a Almanah Jurnal Spiritual 2018


creat. Bărbat şi femeie i-a creat. Şi i-a binecuvântat Dumnezeu şi le-a spus: „Fiţi rodnici şi înmulţiţi-vă şi umpleţi pământul şi supuneţi-l şi stăpâniţi peste peştii mării şi peste păsările cerului şi peste toate vieţuitoarele ce mişună pe pământ.“ Şi a spus Dumnezeu: „Iată, v-am dat toată iarba care poartă sămânţă de pe toată faţa pământului şi toţi pomii care au rod cu sămânţă în el, ca să vă fie hrană. Şi tuturor vieţuitoarelor pământului şi tuturor păsărilor cerului şi tuturor făpturilor ce mişună pe pământ şi au suflare de viaţă le dau toată iarba verde ca hrană.“ Şi a fost aşa. Şi a văzut Dumnezeu toate câte le făcuse şi, iată, erau foarte bune. Şi a fost seară, şi a fost dimineaţă: ziua a şasea. Aşa au fost isprăvite cerul şi pământul şi toată oştirea lor. Dumnezeu a încheiat în ziua a şaptea lucrarea pe care a făcut-o şi s-a odihnit în ziua a şaptea de toată lucrarea pe care a făcut-o. Şi a binecuvântat Dumnezeu ziua a şaptea şi a sfinţit-o, căci în ea s-a odihnit de toată lucrarea pe care a săvârşit-o. Aceasta este obârşia cerului şi a pământului când au fost create. În ziua în care a făcut Domnul Dumnezeu pământul şi cerul, niciun copăcel de câmp nu era încă pe pământ şi nicio iarbă a câmpului nu odrăslise, căci Domnul Dumnezeu nu dăduse încă ploaie asupra pământului şi om nu era, ca să lucreze pământul. Doar un abur se ridica din pământ şi uda toată faţa pământului. Domnul Dumnezeu l-a plămădit pe om din ţărâna pământului şi a suflat în nările lui suflare de viaţă şi s-a făcut omul fiinţă vie. Şi a sădit Domnul Dumnezeu o grădină în Eden, spre răsărit, şi l-a aşezat acolo pe omul pe care îl plămădise. Şi Domnul Dumnezeu a făcut să odrăslească din pământ tot pomul plăcut la vedere şi cu rod bun de mâncat şi pomul vieţii în mijlocul grădinii şi pomul cunoaşterii binelui şi răului. Un râu ieşea din Eden ca să ude grădina şi de acolo se despărţea în patru braţe. Numele celui dintâi este Pison; el înconjoară întreg Almanah Jurnal Spiritual 2018

ţinutul Havila, unde se află aurul; aurul acelui ţinut este bun; acolo se află bdeliul şi piatra de onix. Numele celui de-al doilea râu este Ghihon; el înconjoară întreg ţinutul Cuş. Iar numele celui de-al treilea râu este Tigrul, care curge la răsărit de Asiria. Iar al patrulea râu este Eufratul. Şi l-a luat Domnul Dumnezeu pe om şi l-a aşezat în grădina Edenului ca să o lucreze şi să o păzească. Şi i-a poruncit Domnul Dumnezeu omului zicând: „Din orice pom al grădinii poţi să mănânci, dar din pomul cunoaşterii binelui şi răului să nu mănânci, căci în ziua în care vei mânca din el, cu moarte vei muri.“ Domnul Dumnezeu a spus: „Nu este bine ca omul să fie singur, să-i facem un ajutor pe potriva lui.“ Şi a plămădit Domnul Dumnezeu din ţărână toate vieţuitoarele câmpului şi toate păsările cerului şi le-a înfăţişat lui Adam ca să vadă cum le va chema. Şi cum o chema Adam pe fiecare vieţuitoare, acela îi era numele. Şi a dat Adam nume tuturor dobitoacelor şi tuturor păsărilor cerului şi tuturor vieţuitoarelor câmpului, dar pentru Adam nu s-a găsit ajutor pe potriva sa. Atunci Domnul Dumnezeu a adus peste Adam o toropeală şi el a adormit. Iar Domnul Dumnezeu a luat una din coastele lui şi a umplut locul ei cu carne. Şi a zidit din coasta pe care o luase din Adam o femeie şi i-a înfăţişat-o lui Adam. Şi a spus Adam: „Iată, în sfârşit, os din oasele mele şi carne din carnea mea. Aceasta se va numi femeie, căci a fost luată din bărbat.“ De aceea va lăsa bărbatul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va alipi de femeia sa şi vor fi amândoi un singur trup. Amândoi erau goi, Adam şi femeia sa, şi nu se ruşinau unul de altul. (Geneză 1,1-31; 2,1-25) „Cele mai frumoase povestiri din Biblie", traduse din ebraică, aramaică și greacă veche de Monica Broşteanu şi Francisca Băltăceanu. Editura Humanitas, 2003 www.jurnalspiritual.eu

57

SPIRITUALITATE

SPIRITUALITATE


58

SPIRITUALITATE

C

Curăţirea de rea-voire

aută mai presus de toate să te cureţi pe sine de rea-voirea faţă de oameni. Pentru că, adunând rea-voire faţă de oameni, aduni otravă - care, mai devreme sau mai târziu, te va nimici ca om. Caută mai presus de toate să aduni bunăvoire faţă de oameni. Strânge lemnul uscat de corn al sufletului tău şi întotdeauna vei putea stoarce o pricină bună pentru a ierta vrăjmaşilor tăi, pentru a-i îmbrăţişa şi pe ei ceea ce înseamnă, la urma urmelor, să-i biruieşti cu bună-voirea ta. Nu îngădui Soarelui să fie mai nobil decât tine, luminând şi peste cei buni şi peste cei răi, iar tu să nu străluceşti cu bună-voire şi către prieteni şi către neprieteni. Nu îngădui apei să fie mai folositoare decât tine, şi celor buni şi celor răi, ci bucură-te când oamenii au nevoie de tine, ca să le fii de folos. La apa tulbure nu vine nici boul, nici spălătoreasa. Oare îi spune apa boului: „Ţie îţi îngădui să mă bei," iar măgarului: „Ţie nu-ţi îngădui?" Oare nu se dă la fel şi unuia şi altuia, oare nu la fel străluceşte şi oglindeşte înaintea botului şi-a unuia şi-a altuia? Nu îngădui

pământului să fie mai răbdător decât tine, şi când este arat pentru grâu şi când este bătătorit pentru drum. Fii răbdător ca pământul, deoarece eşti hărăzit unei cinste mai înalte decât tot pământul. Nu îngădui cerului înstelat să lumineze cu o strălucire mai puternică decât strălucirea sufletului tău - deoarece în tine este Cel ce a făurit cerul înstelat şi Cel ce îl poate preschimba în nimic. Ah, fratele meu, tu eşti fiu, iar cerul înstelat este lucru! Sfântul Nicolae Velimirovici Episcopul Ohridei şi Jicei, „Gânduri despre bine şi rău”, Editura Predania, Bucureşti, 2009

Părintele Cleopa: „Să-ţi ceri iertare” – Dacă eşti certat cu cineva şi vorbeşti cu el, dar el totuşi nu vrea să răspundă, ce trebuie să facem în acest caz? – Dacă a intrat diavolul atât de tare în inima lui şi nu te iartă, oricine ar fi – cumătru, cuscru, soră, frate –, trebuie să-i zici de trei ori: „Iartă-mă, frate, pe mine păcătosul şi Dumnezeu să te ierte!” – Dar dacă după aceasta tot te urăşte şi nu te iartă? – Dacă îţi ceri iertare de trei ori şi nu te iartă, păcatul rămâne asupra lui. Dar tu să-ţi faci datoria şi până de trei ori să-ţi ceri www.jurnalspiritual.eu

iertare. Dacă nu te iartă, rămâne greutatea asupra lui şi tu roagă-te pentru el şi urmează sfatul preotului tău. „Ne vorbeşte Părintele Cleopa” – Volumul 3, prin osteneala Prea Cuviosului Arhimandrit Ioanichie Bălan

Almanah Jurnal Spiritual 2018


SPIRITUALITATE

59

Părintele Teofil Părăian - Ce este raiul

Almanah Jurnal Spiritual 2018

ceruri cu mari luminători, în iadul meu, Stăpâne, cum vrei să Te cobori? Ca Petru, ani de-a rândul te-am izgonit mereu: Ieşi de la mine, Doamne, că păcătos sunt eu. Dar n-ai plecat! Ba încă, cu pasul tău curat, Ai coborât tot cerul în iadul meu spurcat. Cu pasul Tău pe mine de tot m-ai curăţit, Cu raza Ta tot chipul Tu mi l-ai strălucit. Cu focul Tău pe mine, cel rece, m-ai aprins Şi peste sărăcia mea goală ai întins Un colţ al hainei Tale şi m-ai făcut bogat, Mi-ai dat inel, coroană, porfiră de-mpărat. Mi-ai încăput în suflet, Tu, Cel neîncăput, Şi sufletul meu, iată, cer nou Tu l-ai făcut, în sufletul meu astăzi Tu însuţi locuieşti Cu Maica Preacurată, cu cetele cereşti. Şi pentru toate-acestea, Iisuse preaiubit, în cerul nou din suflet să fii în veci slăvit." Şi sufletul omenesc devine cer nou, devine rai, rai cuvântător, aşa cum zicem noi despre Maica Domnului. Pentru că Domnul Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Se întrupează în continuare în sufletele credincioşilor. Iar când ai simţirea aceasta, că lumea nu mai trăieşte în tine, ci trăieşte Hristos în tine, eşti deja în sfera raiului. „Din Ospăţul Credinţei. Răspunsuri la întrebări ale credincioşilor" - Arhim. Teofil Părăian, Editura Mitropolia Olteniei

SPIRITUALITATE

- Ce este raiul? - Raiul este locul şi starea sufletelor care sunt în legătură cu Dumnezeu. Raiul noi îl gândim de obicei ca fiind după moarte, dar de fapt nu-i aşa: raiul începe de aici, de pe pământ. Biserica este raiul cel de pe pământ, este cerul cel de pe pământ. Sfânta Liturghie este împărăţia lui Dumnezeu aici, pe pământ; doar şi începe cu cuvintele: „Binecuvântată este împărăţia Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor". La Sfânta Liturghie îi închipuim pe heruvimi - pentru că aducem întreit sfântă cântare Preasfintei Treimi - şi cântăm cu îngerii şi ca îngerii: „Sfânt, sfânt, sfânt, Domnul Savaot". Deci împărăţia lui Dumnezeu pe pământ este Sfânta Liturghie, iar raiul cel de pe pământ începe aici. O Liturghie trăită duhovniceşte este, de fapt, o experiere a împărăţiei lui Dumnezeu aici, pe pământ, este un început de rai. Şi apoi, aşezarea sufletească în care se face simţită prezenţa lui Dumnezeu transformă şi sufletul omului în cer. Zorica Lațcu are o poezie intitulată „Cer nou": Grăit-am ieri cu Domnul prin lacrimi şi i-am spus: „De noi cum nu ţi-e silă, Preascumpul meu Iisus? Cum nu-ţi întorci Tu faţa cu silă de la noi Şi cum mai vrei să suferi făptura de noroi? Cum vrei să calce-n lume piciorul Tău curat Cel care peste aripi de înger a călcat? Cum poala prea curată, Stăpâne, n-o fereşti, În tină omenească să nu ţi-o murdăreşti? Cum poţi să suferi, Doamne, miros de putregai, Când ai tămâia dulce a crinilor din rai? Cum suferi bezna noastră, Tu, soare strălucit, Cum poţi să rabzi ocara, Tu, Domnul prea slăvit? Şi cum, fiind căldura iubirilor cereşti, în inima mea rece Tu vrei să locuieşti? Tu, cel ce stai în

www.jurnalspiritual.eu


60

SPIRITUALITATE

Motivele dragostei Iubitul meu este al meu şi eu sunt a lui… (Cânt. 2,16) idelitatea sau înşelările, fericirea sau amarul în căsnicie depind în mare parte de intenţiile pe care le au soţii, de psihologia dragostei care le este caracteristică. Această temă este atât de largă, încât nu are încă o explicaţie clară şi exhaustivă. Inima noastră este asemenea unui mare câmp, unde, alături de culturile utile, cresc buruieni, dar şi plante otrăvitoare. A cultiva, a schimba inima e ca şi cum ai încerca să ari sau să semeni în mare. La oameni lucrul e cu neputinţă, dar nu la Dumnezeu. Căci la Dumnezeu toate sunt cu putinţă (Mc. 10, 27). Numai că El nu ne salvează fără efortul nostru personal. Munca asupra noastră începe cu recunoaşterea acelor „spini şi pălămizi" care cresc din „pământul inimii noastre", blestemat pentru păcatul lui Adam (v. Fac. 3,17-18). Căci dinăuntru, din inima omului, explică Mântuitorul, ies cugetele cele rele, desfrânările, hoţiile, uciderile, adulterul şi alte păcate care spurcă sufletul (Mc. 7, 2123). Victoria în războiul nevăzut constă în recunoaşterea înfrângerii noastre: noi nu suntem în stare să ne salvăm singuri, fără ajutorul lui Dumnezeu. Recunoaşterea, conştientizarea este primul pas spre îndreptare. Pentru aceasta este util să studiem şi scrierile creştine inspirate, dar şi cercetările ştiinţifice talentate, care clarifică „cele ascunse în întuneric", în unele locuri poziţiile cercetătorilor şi ale teologilor se suprapun şi se completează. De aceea este bine să le studiem mai bine în corelaţie. Unul dintre psihologii şi psihoterapeuţii de valoare ai timpului nostru, Victor Frankl,

F

www.jurnalspiritual.eu

diferenţiază în personalitatea umană trei niveluri/ straturi: trupesc, sufletesc şi spiritual. În consecinţă, există trei feluri de dragoste: sexuală, predispoziţie erotică şi apropiere spirituală. Colegul lui Victor Frankl, doctorul în domeniul psihologiei familiare Len Macmillan, diferenţiază, de asemenea, trei variante ale dragostei: „Te voi iubi, DACĂ..."; „Te voi iubi, PENTRU CĂ..."; „Te voi iubi, INDIFERENT DE...". Sigur că în realitate lucrurile sunt mult mai complicate decât nişte judecăţi emise teoretic. În diferite perioade ale vieţii, în funcţie de multe circumstanţe, ne exprimăm sentimentele şi interesele în mod diferit. Se întâmplă ca în sufletul unui om, adept al consumismului, să se trezească, dintr-odată, ceva superior, nobil, pentru care el este gata să sacrifice tot ce are. Se întâmplă şi invers: patima arzătoare să se transforme într-o răceală şi calcul, cum ar fi „căsătorie din interes" ş.a. Dar chiar şi în aceste scheme există un adevăr. „Păcatele tinereţii şi sănătatea familiei", K. V. Zorin. Traducere din limba rusă de Eugeniu Rogori, Editura Cartea Ortodoxă, Bucureşti, 2010

Almanah Jurnal Spiritual 2018


SPIRITUALITATE

61

Cele mai frumoase povestiri din Biblie - Misterioasa întâlnire de la stejarul Mamre

T

Văzându-i, a alergat de la intrarea cortului în întâmpinarea lor şi li s-a închinat până la pământ. Şi a zis: „Stăpâne, dacă am aflat bunăvoinţă în ochii tăi, nu-l ocoli, rogu-te, pe slujitorul tău! Să se aducă puţină apă să vă spălaţi picioarele şi să vă odihniţi sub copac, iar eu voi aduce pâine ca să vă întremaţi şi apoi vă veţi duce în drumul vostru, de vreme ce aţi trecut pe lângă slujitorul vostru!“ Aceia au spus: „Fă precum ai zis!“ Avraam a alergat în cort la Sara şi i-a zis: „Ia repede trei măsuri de făină, din cea mai bună, şi fă azime!“ Apoi Avraam a alergat la turmă şi a luat un viţel fraged şi bun şi l-a dat slujitorului, care l-a gătit degrabă. Şi a luat Avraam unt şi lapte şi viţelul cel gătit şi le-a pus înaintea lor, iar el stătea în picioare lângă ei sub copac, pe când mâncau. Şi au grăit către el: „Unde e Sara, nevasta ta?“ El a zis: „Iată, e în cort.“ Oaspetele a spus: „Mă voi întoarce la tine la anul pe vremea aceasta şi Sara, nevasta ta, va avea un fiu.“ Iar Sara asculta de la intrarea cortului, care era în

SPIRITUALITATE

eofania misterioasă, în care creştinii aveau să vadă chipul Sfintei Treimi, va inspira diferite reprezentări plastice, dintre care poate cea mai cunoscută este icoana pictată de Andrei Rubliov. Sara, nevasta lui Avraam, una dintre marile doamne ale Bibliei, primeşte cu neîncredere vestea că va avea un fiu dincolo de vreme. Dumnezeu îi destăinuie lui Avraam intenţia sa de a distruge cetăţile păcătoase, dar acesta se târguieşte cu El: prezenţa unui număr de oameni drepţi în cetate nu va fi oare suficientă pentru salvarea ei? Într-o vreme când omul se percepe mai degrabă ca membru al grupului (trib - clan familie), demersul pare firesc. Mai târziu, profeţii vor pune accentul pe responsabilitatea individuală. Domnul i s-a arătat lui Avraam la stejarii de la Mamre, pe când acesta şedea la intrarea în cort, în arşiţa zilei. El şi-a ridicat ochii şi a privit şi, iată, trei oameni stăteau în faţa lui.

Almanah Jurnal Spiritual 2018

www.jurnalspiritual.eu


62

SPIRITUALITATE

spatele lui. Avraam şi Sara erau bătrâni, înaintaţi în zile, şi Sara nu mai putea zămisli. Şi a râs Sara în sinea ei şi şi-a zis: „Acum, când m-am veştejit, să mai am eu plăcere, când şi stăpânul meu e bătrân?“ Atunci Domnul a grăit către Avraam: „De ce a râs Sara şi a zis «Chiar voi naşte, acum, când m-am veştejit?» Oare e ceva prea minunat pentru Domnul? La timpul hotărât mă voi întoarce la tine, pe vremea aceasta, şi Sara va avea un fiu!“ Sara a tăgăduit zicând: „N-am râs!“, căci i se făcuse teamă. Dar El a zis: „Ba da, ai râs.“ Şi s-au sculat de acolo acei oameni şi s-au îndreptat spre Sodoma, iar Avraam a mers cu ei ca să-i petreacă. Atunci Domnul a zis: „Oare voi tăinui faţă de Avraam ceea ce voiesc să fac, de vreme ce Avraam va deveni un neam mare şi puternic şi se vor binecuvânta în el toate neamurile pământului? Căci l-am ales ca să povăţuiască pe fiii lui şi casa lui după el să umble în calea Domnului şi să facă dreptate şi judecată, aşa încât Domnul să împlinească pentru Avraam ceea ce i-a grăit.“ www.jurnalspiritual.eu

A zis, aşadar, Domnul: „Strigarea împotriva Sodomei şi a Gomorei este mare, căci păcatul lor e foarte greu. Mă voi coborî să văd dacă au făcut tot răul pe care îl spune strigarea ce a ajuns la mine, iar dacă nu, voi şti.“ De acolo, oamenii au pornit spre Sodoma, iar Avraam stătea încă înaintea Domnului. Şi s-a apropiat Avraam şi a zis: „Oare chiar vei da pieirii pe cel drept împreună cu cel păcătos? Dacă sunt cumva cincizeci de drepţi în cetate? Vei nimici oare locul şi nu-i vei cruţa de dragul celor cincizeci de drepţi care sunt acolo? Departe de tine să faci una ca asta, să dai pieirii pe cel drept împreună cu cel nelegiuit şi să se întâmple cu cel drept ca şi cu cel nelegiuit! Departe de tine! Oare Judecătorul întregului pământ nu va face dreptate?“ Domnul a zis: „De voi găsi în cetatea Sodomei cincizeci de drepţi, voi ierta tot locul acela de dragul lor.“ Avraam a răspuns: „Iată, cutez să vorbesc Stăpânului meu, eu care sunt praf şi cenuşă! Dacă vor lipsi cumva cinci din cei cincizeci de drepţi: oare pentru cinci vei da pieirii toată cetatea?“ I-a zis: „N-o voi da pieirii, dacă voi găsi acolo patruzeci şi cinci.“ Avraam a grăit din nou către El: „Dar dacă se vor găsi acolo doar patruzeci?“ I-a răspuns: „N-o voi face, de dragul celor patruzeci.“ Şi a zis iarăşi Avraam: „Să nu se mânie Stăpânul meu de voi mai grăi: dacă se vor găsi acolo treizeci?“ A zis Domnul: „N-o voi face, de voi găsi acolo treizeci.“ Şi a mai spus Avraam: „Iată, mai cutez să vorbesc către Stăpânul meu: dacă se vor găsi acolo douăzeci?“ Domnul a zis: „N-o voi nimici, de dragul celor douăzeci.“ Şi a mai zis Avraam: „Să nu se mânie Stăpânul meu de voi mai grăi, numai de această dată: dacă se vor găsi acolo zece?“ Iar Domnul a zis: „N-o voi da pieirii, de dragul celor zece.“ Şi a plecat de acolo Domnul, terminând de vorbit cu Avraam, iar Avraam s-a întors la locul său. (Geneză 18,1-33) „Cele mai frumoase povestiri din Biblie", traduse din ebraică, aramaică și greacă veche de Monica Broşteanu şi Francisca Băltăceanu. Editura Humanitas, 2003 Almanah Jurnal Spiritual 2018


SPIRITUALITATE

Trebuie să cunoaștem cuvântul lui Dumnezeu

rate, care citeşti aceste rânduri, acum înţelegi mai bine cât de mare nevoie avem să cercetăm cuvântul lui Dumnezeu şi să ascultăm cât mai multe predici, pentru a dobândi această cunoaştere unică și mântuitoare. Sfântul Clement al Alexandriei spune că adevăratul creştin trebuie să facă trei lucruri: mai întâi să citească cuvântul lui Dumnezeu, pentru a-l cunoaşte, în al doilea rând, să împlinească acest cuvânt în viaţa lui, iar în al treilea rând să îl răspândească, pentru a se mântui şi alţii. Aşadar, frate, tu ce faci? Studiezi cuvântul lui Dumnezeu? Ai grijă, trebuie ca în fiecare zi, aşa cum simţi nevoia să mănânci pentru a-ţi întreţine trupul, tot la fel să simţi şi nevoia de a cerceta cuvântul dumnezeiesc sau să îl asculţi propovăduit, altminteri îţi condamni sufletul la înfometare până la moarte. Deci, citeşte în fiecare zi o pericopă din Sfânta Scriptură sau din operele Sfinţilor Părinţi ai Bisericii, sau din orice altă carte ortodoxă duhovnicească, pentru că, slavă lui Dumnezeu, sunt nenumărate astfel de cărţi la

O

noi, pentru ca sufletul tău să fie luminat duhovniceşte şi să fie călăuzit spre desăvârşirea morală. Domnul Iisus Hristos nu i-a fericit pe cei bogaţi, pe filosofi, pe petrecăreţi, ci pe cei care ascultă şi împlinesc cuvântul Lui: El a zis: fericiţi sunt cei care ascultă cuvântul lui Dumnezeu şi-l împlinesc pe el (Luca 11, 28). Kallinikos Karousos, fostul mitropolit al Pireului, Adevăruri mari, în cuvinte simple: Ghid de viață duhovnicească, Editura Egumenița, 2017

Cuvântul lui Dumnezeu, lumină în viața oamenilor

mului, prin firea lui, îi place să înveţe, să îşi extindă orizontul cunoştinţelor sale, să afle lucruri noi, să îşi umple mintea cu informaţii. Dar îmboldit şi de motive pur profesionale, el se specializează în cunoaşterea şi învăţarea unuia sau a mai multor lucruri, în cunoaşterea unei arte, a unei ştiinţe, a unei meserii. Şi cu cât stăpâneşte mai bine ştiinţa sau arta lui, cu atât el se consideră mai fericit prin lucrarea sa. Şi în afara cadrelor lui strict profesionale, de obicei omului îi place să se cultive în mod Almanah Jurnal Spiritual 2018

enciclopedic. Şi de aceea el citeşte cărţi de filologie, istorice, de literatură, ştiinţifice etc. De multe ori se avântă cu nesaţ în citirea ziarelor, a revistelor, a povestirilor, a romanelor, a oricărui fel de carte care îi va ajunge în mâini. Şi dacă exclud anumite forme de cunoaştere bolnăvicioasă, la care se dedică cu o satisfacţie deosebită unii, citind reviste şi cărţi de slabă calitate lingvistică, cu conţinut moral dubios sau cu idei materialiste subversive ori antiştiinţifice, orice cunoaştere este folositoare. Iar unele cunoştinţe constituie arme ale vieţii şi resurse preţioase www.jurnalspiritual.eu

SPIRITUALITATE

F

63


64

SPIRITUALITATE în viață. Însă mai presus de toate cunoştinţele umane, oricât de mari şi de importante ar părea, există una, în felul ei unică, care are o valoare incomparabilă şi o utilitate universală. Este cunoaşterea prin excelenţă, cunoaşterea unică. Ea nu este o născocire a gândirii omeneşti. Nu este produs al cugetării umane. De aceea ea nici nu poate fi comparată cu produsele imperfecte ale minţii omeneşti. Ea nu este una dintre ştiinţe sau una dintre filosofii. Ea este unica ştiinţă, unica filosofie. Este cunoaşterea care dă valoare ştiinţei omeneşti. Este cunoaşterea care înnobilează realizările gândirii umane. Şi ea îl face pe om cu adevărat înţelept şi luminat. Care este această cunoaştere? Este cunoaşterea cuvântului lui Dumnezeu, adică învăţătura creştină, în care se revelează adevărurile credinţei noastre ortodoxe şi voinţa Tatălui ceresc pentru mântuirea noastră.

Aceasta este unica cunoaştere, cea a cuvântului lui Dumnezeu, a legii lui Dumnezeu, care se cuprinde în cartea veacurilor, Sfânta Scriptură. Această cunoaştere dă valoare sau lipseşte de valoare pe toate celelalte cunoştinţe omenești. Kallinikos Karousos, fostul mitropolit al Pireului, Adevăruri mari, în cuvinte simple: Ghid de viață duhovnicească, Editura Egumenița, 2017

Părintele Stăniloae despre Sfinţi şi sfinţenie - Bucură-te, Sfântă Cuvioasă Maică Parascheva, mult folositoare! „Sfinţii sunt remarcabili nu ca nişte eroi sau specialişti pe care este greu să îi înlocuieşti, ci prin această forţă spirituală, prin forţa iubirii, a rugăciunii pentru oameni care este în ei, mai mult decât prin faptele lor. Nu fapta umană în sine, ci puterea lui Dumnezeu care străluceşte în faptele lor şi din ei înşişi, îi face transparenţi lui Dumnezeu, Care face să iradieze capacităţile lor umane înrădăcinate în lumina dumnezeiască. Sfinţenia este manifestarea www.jurnalspiritual.eu

îndumnezeirii omului. Importanţa minunilor ţine de faptul că ele sunt semne ale transparenţei, ale luminii, ale bunătăţii lui Dumnezeu arătate în sfinţi. Bunătatea este o forţă penetrantă care depăşeşte forţa legii. Sfântul iradiază lumina lui Hristos Cel înviat. Sfinţenia este totdeauna o iradiere a lui Dumnezeu Care S-a arătat pe Sine mai presus de legi în Cel înviat şi care este şi cu noi într-o lepădare de Sine, într-o participare la suferinţele noastre. De aceea, această Almanah Jurnal Spiritual 2018


participare îşi găseşte sensul culminant în bucuria Învierii. Sfinţii trăiesc în viaţa lor pământească transparenţa Învierii care desăvârşeşte legile naturii. (…) Sfinţii arată în viaţa lor sfinţenia lui Dumnezeu. Ei sfinţesc în ei înşişi numele lui Dumnezeu prin rugăciune, apoi îl arată în mod transparent prin purtarea lor. Creştinii se uită în calendar pentru a vedea care este sfântul zilei şi îi aduc rugăciuni. În acea zi ei îşi aşează viaţa sub oblăduirea sfântului şi caută să imite cum pot virtuţile acestui sfânt, simţindu-se ocrotiţi de rugăciunile lui. Sunt veneraţi de asemenea şi cei care au murit în sfinţenie, care au făcut totul pentru dăinuirea Bisericii, care şi-au dat viaţa pentru Dumnezeu, au iradiat în lumina lui Hristos şi ne-au lăsat prin aceasta o Biserică vie. Fără sfinţii din trecut, Biserica n-ar fi ceea ce este, n-ar putea dăinui. Tradiţia vie şi prin aceasta Biserica însăşi nu se poate menţine fără o succesiune a sfinţilor. „Aduceţi-vă aminte de înaintaşii voştri” (Evr 13,7), spune Sfântul Apostol Pavel. Este recunoştinţa pentru toţi cei care ne-au transmis Evanghelia. Viaţa Bisericii nu a fost niciodată întreruptă pentru a reîncepe din nou. Sfinţii sunt importanţi şi prin ceea ce ne transmit: şi anume Biserica vie, în spiritualitatea ei, în forţa sa spirituală şi exemplul lor. Îi venerăm pentru că sunt plini de Dumnezeu. Sunt oameni care au atins culmile cele mai înalte ale îndumnezeirii. S e interesează de uman aşa cum se interesează de Hristos; sunt împreună cu Hristos aşa cum sunt îngerii. Se spune că, împreună cu Hristos, îngerii au şi ei un mare interes pentru mântuirea noastră. Sfinţii, care sunt şi oameni, o fac cu atât mai mult. Despre ei Sfântul Pavel spune că nu vor avea fericirea deplin decât împreună cu noi, când vom fi cu toţii împreună. Ei se roagă pentru noi. Iar când ne rugăm pentru vrăjmaşi, ei se roagă cu şi mai multă osârdie. De aceea cerem rugăciunile lor. Există trei aspecte ale acestei cinstiri: le suntem recunoscători pentru ceea ce ne-au Almanah Jurnal Spiritual 2018

transmis, pentru starea lor de îndumnezeire şi pentru rugăciunile lor pentru noi. De aceea spunem totdeauna: „Sfinte… roagă-te pentru noi!” Nu le cerem mântuirea. Doar Maicii Domnului i-o cerem, spunând: „Mântuieşte-ne pe noi.” Nu este vorba de mântuire în sensul în care ne-a dat-o Hristos, dar în viaţa noastră există atâtea greutăţi, încât o rugăm să ne ajute, să ne dea posibilitatea să lucrăm pentru mântuirea noastră. Ea ne mântuieşte în virtutea unirii ei desăvârşite cu Fiul Său, Mântuitorul nostru. În aceasta constă cultul sfinţilor care iradiază, fiindcă iradierea lor ajunge până la noi. Nu credem că există două Biserici, o Biserică pământească şi o Biserică cerească. Există o singură Biserică care se prelungeşte de pe pământ în cer. Nu suntem rupţi de viaţă pământească pentru că avem privirile îndreptate, concentrate spre cer. Înaintăm spre lumea de dincolo luptând aici pentru a ajunge acolo încununaţi de prezenţa lui Hristos, a Duhului Sfânt în noi. Aici creştem, aici trebuie să lucrăm, chiar şi în viaţa socială, în perspectiva vieţii de dincolo. Fără viaţă pământească nu putem creşte. Este ceea ce fac sfinţii. Făcând voia lui Dumnezeu, ei trăiesc „pe pământ ca în cer“. Pr. M. Costa de Beauregard şi Pr. Dumitru Stăniloae - „Mica dogmatică vorbită. Dialoguri la Cernica“, Editura Deisis, Sibiu www.jurnalspiritual.eu

65

SPIRITUALITATE

SPIRITUALITATE


66

SPIRITUALITATE

D

Sfânta Spovedanie, medicament mântuitor

e multe ori simţi o tulburare în interiorul tău. Simţi mustrări de conştiinţă. Înlăuntrul tău se creează o stare insuportabilă. Sufletul tău se revoltă. De ce? Frate, ai făcut un păcat. Undeva nu ai fost atent. Ai fost dus de val şi ai greşit. Ai încălcat legea lui Dumnezeu. Ţi-ai întinat sufletul. Te-a biruit o neputinţă a ta. Ai căzut... Şi de aceea acum suferi sufleteşte, îţi pare rău, eşti tulburat. Glasul lui Dumnezeu, care există în tine, strigă către tine, te ceartă pentru răul pe care l-ai făcut. Iar tu tremuri de frică. Şi nicăieri nu găseşti uşurare şi suferi. Vezi tot timpul greşeala ta înaintea ta. Păcatul tău se află înaintea ochilor tăi. Si el îți chinuie mintea ca un coşmar. Ce vei face? Vei

deznădăjdui? Vei cădea în disperare? Nu, frate. Există un medicament, un tratament mântuitor. Există o baie în care poţi să îţi speli rănile, să îţi cureţi mizeria, să scapi de starea ta de vinovăţie. Care este aceasta? Este baia cea mântuitoare a Tainei Sfintei Spovedanii. Este o Taină recomandată de Dumnezeu, care vindecă sufletul de rănile lui şi curăţă inima noastră de vina şi de întinăciunea păcatului. Frate, te-ai gândit la aceasta? Kallinikos Karousos, fostul mitropolit al Pireului, Adevăruri mari, în cuvinte simple: Ghid de viață duhovnicească, Editura Egumenița, 2017

Părintele Teofil Părăian: „Cum putem şti care este voia Lui Dumnezeu” - Dacă avem o problemă, dacă suntem la o răscruce în viaţă, cum să-I cerem lui Dumnezeu părerea, cum putem şti care este voia Lui? - Ne rugăm, iar dacă ajungem la o concluzie care-i sigură pentru noi... Eventual ne putem confrunta şi cu o conştiinţă străină. Numai că uite, eu, de exemplu, nu prea îndrăznesc să-i spun omului ce are de făcut, fiindcă nu-s sigur că asta este direcţia lui.

De pildă, vine câte unul şi zice: „Părinte, ce să fac, să mă-nsor ori să nu mă-nsor?" Şi eu zic: mă, asta mi-o spui tu mie, nu ţi-o spun eu ţie! „Din Ospăţul Credinţei. Răspunsuri la întrebări ale credincioşilor" - Arhim. Teofil Părăian, Editura Mitropolia Olteniei

Mânia, vrednică de râs Nimic nu întunecă atât de mult cu nebunie ochii minţii noastre ca întărâtarea şi mânia. Nu degeaba ne îndeamnă Eclisiastul, zicând: Nu! (Eccl. 7, 9). ltfel spus: „Unde vezi întărâtare mânioasă, să ştii că acolo se găseşte sălaş de nebuni.’’ Cugetând despre aceasta, Sfântul Cassian spune: „Bărbatul mânios săvârşeşte fapte fără înţelegere, fiindcă lumina înţelegerii se întunecă dacă mintea e

A

www.jurnalspiritual.eu

tulburată de mânie." Aşijderea şi Sfântul Ierarh Grigorie spune: „Unde mânia aduce asupra minţii tale întunericul tulburării, de acolo Dumnezeu ia raza cunoştinţei Sale. Precum cel ce are ochii trupeşti întunecaţi nu ştie încotro merge, aşa şi cel ce are ochii minţii întunecaţi de tulburarea mâniei nu ştie, ca un nebun, ce face." Vrednică de râs este mânia cea nebunească a împăratului Xerxe. Atunci când câteva corăbii ale lui s-au scufundat cu oşteni Almanah Jurnal Spiritual 2018


cu tot în Hellespont, Xerxe, înfuriindu-se împotriva mării, a poruncit să fie bătută cu trei sute de lovituri şi călcată în picioare. În Vieţile Sfinţilor citim că unii chinuitori, dându-i pe Sfinţii Mucenici spre mâncare fiarelor, atunci când vedeau că acestea nu se ating de sfinţi şi nu-i vatămă, se înfuriau şi începeau să bată fiarele. Râde istoria şi de acel stăpânitor care, fiind înalt de stat, a intrat într-o casă şi s-a lovit cu fruntea de prag, iar de furie a poruncit să fie dărâmată casa până la temelii. Iată, acum e limpede că cel aprins de mânie săvârşeşte fapte fără judecată şi se aseamănă unui orb: acela este întunecat de orbire, iar mâniosul de nebunie, şi nu ştie încotro merge şi ce face. Mânia orbeşte ochii minţii, fiindcă întunecă luminile lor în aşa fel încât mâniosul nu mai poate deosebi adevărul de minciună. Oricine se mânie pe fratele său în deşert; vinovat va fi judecăţii, zice Domnul (Mt. 5,22). Nu te mânia pe nici un om, chiar dacă te-ar jigni tare, fiindcă mânia omului nu lucrează dreptatea lui Dumnezeu, după cuvântul apostolesc (Iac. 1, 20). Soarele să nu apună peste mânia voastră, zice alt Apostol. Orice amărăciune şi supărare şi mânie şi izbucnire şi defăimare să piară de la voi, împreună cu orice răutate, ci fiţi buni între voi şi milostivi, iertând unul altuia precum şi Dumnezeu v-a iertat vouă în Hristos (Efes. 4, 26, 31-32). Fereşte-te chiar şi de mânia care nu este în deşert, ca să nu tulburi ochiul tău sufletesc prin întărâtare. Tulburatu-s-a ochiul meu de supărare, zice Scriptura, învechitu-m-am între toţi vrăjmaşii mei (Ps. 6,7). Nu trebuie nicidecum să te mânii pe cineva, oricare ar fi pricina, afară numai dacă cineva te desparte de Dumnezeu şi de dragostea Lui - iar dacă nu te desparte nimeni, în zadar te mânii. Şi, după cum spune Apostolul, de Dumnezeu şi de dragostea Lui nu poate nimeni să te despartă şi nu numai omul, ci nici focul, nici sabia (v. Rom. 8, 35, 39). Ca atare, încetează să te mai mânii şi lasă întărâtarea. Nu râvni celor ce viclenesc, zice Almanah Jurnal Spiritual 2018

Prorocul, părăseşte mânia şi lasă-te de iuţime; nu căuta să vicleneşti, că cei ce viclenesc vor pieri de tot, iar cei ce nădăjduiesc spre Domnul vor moşteni pământul (Ps. 36, 1, 8-9). Nu e în lume vreun lucru pentru care să ai drept deplin a te mânia pe cineva şi a te supăra până la uitarea de sine. Chiar dacă socoţi câteodată că este foarte de trebuinţă să te mânii, nu vei afla vreun lucru care să merite mânierea, afară numai când este vorba de slava lui Dumnezeu şi de încălcarea sfintelor Lui porunci. Totuşi, şi atunci să te mânii cu măsură, ca nu cumva, îndreptându-i pe alţii, să te vatămi pe tine însuţi. Nicăieri nu-L vedem pe Domnul că Se aprinde de mânie împotriva celor care păcătuiesc, ci-L vedem blând şi îndelungrăbdător. Învăţaţi-vă de la Mine, a zis El, că sunt blând şi smerit cu inima, şi veţi afla odihnă sufletelor voastre (Mt. 11, 29). Şi când ucenicii Lui, mâniindu-se pe cei ce păcătuiau, au spus: Doamne! Vrei să zicem să se coboare foc din cer şi să-i mistuie?, El i-a certat, zicând: Nu ştiţi, oare fiii cărui duh sunteţi? (Lc. 9, 54-59). Şi, învăţându-ne, grăieşte: De veţi ierta oamenilor greşalele lor, ierta-va şi vouă Tatăl vostru Cel ceresc, iar de nu veţi ierta oamenilor greşalele lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greşalele voastre (Mt. 6, 14-15). Tu însă vei spune, poate: „M-a necăjit, m-a vorbit de rău, m-a necinstit înaintea tuturor, plănuieşte tot felul de răutăţi împotriva mea, îmi face rău." Dar cine va răbda supărări mai mari decât a răbdat Dumnezeu? Cine a fost vorbit de rău, necinstit, hulit mai mult decât Domnul? Căci El a fost bătut, pălmuit, scuipat, răstignit şi împuns cu suliţa în coastă, şi totuşi nu a ţinut minte răul şi nu S-a mâniat, ci, murind pe Cruce, S-a rugat pentru cei ce păcătuiau, zicând: Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac! (Lc. 23, 34). Sfântul Dimitrie al Rostovului, Sfaturi alese pentru viața duhovnicească, trad. din lb. rusă de Adrian Tănăsescu – Vlas, Editura Sophia, București, 2015

www.jurnalspiritual.eu

67

SPIRITUALITATE

SPIRITUALITATE


68

SPIRITUALITATE

Nădejdea e ancora creştinilor, care plutesc pe marea acestei lumi în corabia trupului.

S

ă urmăm femeii păcătoase: să cădem la picioarele lui Hristos şi să le spălăm cu lacrimi. Veniţi să ne închinăm şi să cădem înaintea Lui şi să plângem înaintea Domnului, Celui ce ne-a făcut pe noi! (Ps. 94, 6), iar cu gândurile de pocăinţă, ce ies din inima înfrântă, să le ştergem ca şi cu nişte peri, şi atunci vom primi iertarea multelor noastre păcate şi sfinţenia dreptăţii. Cum le vom primi? Prin pocăinţa însoţită de nădejde, fiindcă nădejdea nu ruşinează (Rom. 5, 5). Avem multe pilde de mari păcătoşi care, primind iertare pentru pocăinţă, au ajuns la sfinţenie mare. Nu vreau să trec sub tăcere o mare vătămare sufletească, o grea boală a conştiinţei, pe care nimeni n-o vede şi care anevoie se vindecă. Care este aceasta? Iată care: nădejdea deşartă şi mincinoasă a sculării din cădere, a pocăinţei şi a primirii din nou a milei lui Dumnezeu. După pocăinţă, mulţi se întorc la fărădelegile dinainte cu o asemenea nădejde, spunându-şi: „Am păcătuit şi m-am pocăit: o să mai păcătuiesc

www.jurnalspiritual.eu

şi iar o să mă pocăiesc, fiindcă la Părinţi stă scris: de câte ori cazi, de atâtea ori să te ridici, şi te vei mântui." Ce nădejde mincinoasă! Ce nădejde înceţoşată, întemeiată nu pe piatră tare, ci pe nisip! Nu pentru tine, care te întorci de bunăvoie şi dinadins la facerile de rele dinainte, au fost scrise acestea, ci pentru cei ce cad în vreun păcat întâmplător, nu de bunăvoie şi dinadins. Iar tu ai trebuinţă să asculţi glasul de tunet al Sfântului Ioan Gură de Aur, care grăieşte aşa: „Nu este vrednic de iertare cel ce păcătuieşte iar după împărtăşire. Nu este vrednic de sănătate cel ce după tămăduire îşi face iarăşi răni. Nu este vrednic de curăţire cel care după curăţire se spurcă iarăşi." Nădejdea oamenilor de acest fel, care se întorc dună nocăintă la păcatele dinainte și își zic: „Lasă că mă mai pocăiesc pe urmă”, seamănă cu nădejdea lui Samson. Ştiţi cu ce ispite a fost ispitit puternicul Samson din partea viclenei păcătoase Dalila ca să îi spună în ce stătea puterea lui şi cum a amăgit-o cu felurite născociri, zicându-i că o să-şi piardă puterea ba dacă va fi legat cu şapte vine ude, ba dacă va fi legat cu frânghii noi (v. Jud. 16, 11-15). De fapt, din toate acestea se smulgea cu uşurinţă, ca din nişte pânze de păianjen. Pe urmă, chiar văzând viclenia femeii amăgitoare, ce căuta să-l piardă, n-a vrut să se izbăvească din nenorocirea vădită, fiind biruit de dragostea pătimaşă şi păcătoasă către Almanah Jurnal Spiritual 2018


Dalila: i-a spus tot adevărul şi i-a dezvăluit taina inimii sale, şi anume că puterea are să-l părăsească atunci când vor fi tunşi perii capului său. Apoi, când a adormit în poala Dalilei, a fost tuns, iar amăgitoarea i-a strigat: „Samsoane, vin cei de alt neam asupra ta!" Trezindu-se din somn, şi-a zis: „Voi ieşi şi voi face ca mai înainte, şi mă voi smulge din mâinile lor." Ce mincinoasă a fost nădejdea ta, Samsoane! De data asta nu o să te mai smulgi din mâinile vrăjmaşilor tăi aşa cum ai făcut de atâtea ori înainte, fiindcă s-a depărtat de la tine puterea ta. Samson însă n-a priceput că S-a depărtat Domnul de la el, şi l-au luat prins cei de alt neam, şi i-au scos ochii. Să luăm aici aminte la două lucruri. Mai întâi, Samson nu ştia că Domnul S-a depărtat de la el, că puterea l-a părăsit. În al doilea rând, el nutrea, în neştiinţa sa, nădejdea mincinoasă că îşi va birui vrăjmaşii la fel ca înainte. „Voi ieşi", a zis el, „şi voi face ca mai înainte." Şi omul care după pocăinţă se întoarce la păcatele dinainte se linişteşte pe sineşi cu nădejdea, zicând: „Voi păcătui, iar apoi mă voi pocăi din nou, precum m-am pocăit şi mai înainte; Îl voi mânia pe Dumnezeu, apoi voi cere de la El iertare, precum am mai cerut şi înainte; mă voi spurca, şi iar mă voi spăla prin pocăinţă, precum m-am mai spălat şi înainte." Orbită este nădejdea acestor păcătoşi! Neroadă este înţelegerea lor! Deşartă e aşteptarea lor! Iată că Domnul te-a părăsit deja, te-a părăsit puterea harului dumnezeiesc, care mai înainte te ajuta. Iată că mâinile celor de alt neam sunt deja asupra ta, mâinile vrăjmaşilor tăi diavoleşti sunt deja asupra ta. Te-au înhăţat deja, ţi-au scos ochii minţii, te-au ferecat cu relele deprinderi păcătoase, iar acum nu se ştie de vei scăpa, de te vei smulge din mâinile lor. Nu se ştie dacă-ţi va Almanah Jurnal Spiritual 2018

mai fi dată vreme de pocăinţă. Nu se ştie dacă vei mai primi o clipă când puterea harului dumnezeiesc se va întoarce la tine şi te va ridica din căderea ta cea amarnică, fiindcă a plecat de la tine scuturându-şi praful de pe tălpile sale şi zicând: Iată’ se lasă casa ta pustie (Mt. 23, 38) - şi vor intra în tine şapte draci amarnici ai păcatelor, şi vor fi ţie căderile de pe urmă mai rele decât cele din­ tâi. Vor fi mai rele, căci alunecând în adâncul răutăţilor te vei trândăvi şi vei deznădăjdui, iar ce urmează deznădejdii ştii şi singur. Cu mult mai bine este ca împăcându-te cu Dumnezeu după prima vrăjmăşie păcătoasă să trăieşti cu El în pace necontenită, nu să porneşti din nou război împotriva Lui cu gândul că pe urmă o să te împaci. Mai bine este ca odată ce L-ai găsit pe Dumnezeu să te ţii totdeauna de El, de­cât să-L pierzi ca să-L cauţi iar - căci căutându-L pe Dumnezeu prin pocăinţă după prima cădere poţi să fii încredinţat că Îl vei găsi. Căutaţi-L pe Dumnezeu, zice Scriptura, şi viu va fi sufletul vostru (Ps. 68, 36); cel ce caută găseşte (Mt. 7, 8). Iar dacă, păcătuind iarăşi de bunăvoie, vei voi iarăşi să Îl găseşti, nu se ştie dacă vei mai putea. Sfântul Dimitrie al Rostovului, Sfaturi alese pentru viața duhovnicească, trad. din lb. rusă de Adrian Tănăsescu – Vlas, Editura Sophia, București, 2015 www.jurnalspiritual.eu

69

SPIRITUALITATE

SPIRITUALITATE


70

SPIRITUALITATE

Cugetări duhovniceşti: Cea mai importantă dintre virtuţi Smerenia este cea mai importantă dintre virtuţi, ne învaţă Stareţul Efrem Filotheitul. După ce ai dobândit-o, vrăjmaşul nu te mai poate lovi. Ea se agoniseşte încet-încet, e nevoie de ani de zile pentru a putea fi dobândită cu desăvârşire, însă atunci când se va ajunge la

www.jurnalspiritual.eu

ea nu mai este nevoie de strădanie, ci va lucra de la sine. „Cugetări duhovniceşti" - monahul Marcel Karakalinul. Traducere din limba greacă de Ieroschim Ştefan Nuţescu -Schitul Lacu Sfântul Munte Athos. Editura Evanghelismos, Bucureşti, 2014

Almanah Jurnal Spiritual 2018


CULTURĂ

71

Muzeul Muzeelor - Alte Pinakothek: Albrecht Dürer, Cei patru apostoli

T

CULTURĂ

itlul Cei patru apostoli nu este cu totul justificat, deoarece, în realitate, Pavel, în panoul din dreapta, şi Marcu, lângă el, nu fuseseră apostoli. Cele patru figuri monumentale - Sfântul Ioan Evanghelistul, împreună cu Sfântul Petru, şi Sfântul Pavel, împreună cu Marcu amintesc de cele din voleurile uriaşei lucrări Polipticul Frari, de la Veneţia, opera lui Giovanni Bellini, pe care Dürer, cu siguranţă, o văzuse şi pe care o reinterpretează aici în culori mai vii şi mai luminoase. De pe fundalul întunecat ies la iveală eroii Noului Testament; chipurile lor, atât de omeneşti şi de accesibile, fac parte dintr-o construcţie extrem de exactă a perspectivei. În „lectura" pe care o facem operei, în afara teoriei temperamentelor, se întrezăreşte şi o aluzie la vârstele omului, la anotimpurile vieţii. Marcu, asemenea verii, este un bărbat tânăr, pasional şi energic, în timp ce Pavel, mult mai în vârstă, este melancolic, asemenea toamnei. Aceste două panouri reprezintă un omagiu pe care artistul matur îl aduce oraşului său, căruia îi dăruieşte o operă de o frumuseţe sublimă, alcătuită din reflecţie şi fantezie nordică visătoare, precum şi dintr-o meticuloasă căutare a formei, adăugându-se emoţionantului pathos italian. În aceşti ani, Nürnbergul îşi exprimă adeziunea la Reforma lui Luther şi astfel izbucnesc violentele revolte ale ţăranilor împotriva Bisericii şi a guvernanţilor. Se afirmă pe scară largă cele mai radicale tendinţe şi atitudini. Munca şi existenţa multor artişti sunt şi ele influenţate de această atmosferă: statui şi tablouri vor fi scoase din bisericile care se opun dezlănţuirii iconoclaste. Cererile de noi opere vor fi din ce în ce mai puţine, dar acest lucru nu îl afectează pe Dürer, care, în ciuda relaţiilor sale cu Italia şi cu pictura italiană, va rămâne întotdeauna apropiat ideilor Reformei luterane.

(Albrecht Dürer, Cei patru apostoli, 1526, diptic, ulei pe lemn de tei, 215,5 x 76 cm -voleul din stânga, 214,5 x 76 cm -voleul din dreapta)

Almanah Jurnal Spiritual 2018

www.jurnalspiritual.eu


72

CULTURĂ De altfel, Cei patru apostoli ar fi trebuit să reprezinte voleurile unei opere având un panou central care, după modelul lui Bellini, urma să figureze o scenă cu Fecioara. Faptul că Nürnbergul trece de partea Reformei luterane împiedică finalizarea operei şi expunerea imaginii Mariei. Cu toate acestea, cele două panouri continuă să exercite o complexă înrâurire stilistică şi culturală. La baza voleurilor, Dürer introduce câteva fragmente din Biblie, în traducerea lui Martin Luther, demonstrând astfel propria adeziune la crezul luteran şi la severa sa rigoare morală. După excomunicare, Luther a folosit interpretarea Bibliei ca pe un important instrument de răspândire a ideilor sale, iar prin această operă Dürer pare că vrea să-l susţină tocmai în acest demers. Albumul de artă „Muzeul Muzeelor", editura Litera, 2009

Muzeul Muzeelor – Alte Pinakothek: Albrecht Dürer, Nașterea lui Iisus

I

niţial aparţinând bisericii Sf. Katharina din Nürnberg, lucrarea reprezintă una dintre capodoperele artistului. Tripticul îmbină o elaborare iconografică tipic nordică cu o atentă gândire a perspectivei şi un minuţios studiu al proporţiilor, vizibil mai ales la panoul central. În Naşterea lui Iisus, figuri aparent disproporţionate sunt însoţite (în prim-plan) de membrii familiei Paumgartner; dimensiunile lor mult reduse sunt asemănătoare cu cele ale îngerilor care îl susţin pe Prunc. Scena se desfăşoară într-un spaţiu ciudat, un fel de semiruină, unde zidurile sunt întrerupte de nişe boltite, conducând privirea la un arc deschis spre exterior. Iosif, îngenuncheat şi uşor stângaci, ciuntit în parte de rama inferioară a tabloului, ţine în mâna stângă un felinar, în ciuda faptului că scena se desfăşoară în plină zi. Fecioara, impunătoare, are o îmbrăcăminte sobră, lipsită de ostentaţie. Pare că, după experienţa colorismului festiv veneţian, Dürer optează pentru un scenariu considerabil mai uman şi distanţat de idealismul picturii italiene, mai pe măsura naturalismului dens, teluric, al Nordului. În panoul din stânga este reprezentat Sfântul Gheorghe, în cel din dreapta, Sf. Eustachiu, personificări, poate, ale lui Stephan şi Lukas Paumgartner, fiii comanditarului Martin. Albumul de artă „Mu zeu l Mu ze elor ” , (Albrecht Dürer, 1503, ulei pe lemn de tei, panoul central Editura Litera, 2009 155 x 126 cm, 157 x 61 cm -fiecare voleu) www.jurnalspiritual.eu

Almanah Jurnal Spiritual 2018


CULTURĂ

73

Muzeul Muzeelor - Alte Pinakothek: Adam Elsheimer, Fuga în Egipt

P

ictorul şi gravorul german Adam Elsheimer este recunoscut ca una dintre cele mai importante figuri artistice în dezvoltarea peisagisticii europene din prima parte a secolului al XVII-lea. Pe întreaga durată a carierei sale artistice îşi va menţine viu interesul pentru peisajele realizate de pictorii flamanzi, de la care va învăţa cum să redea cele mai complicate tonuri ale luminii naturale. După o scurtă şedere la München, se (Adam Elsheimer, Fuga în Egipt, 1609, mută la Veneţia, unde va rămâne ulei pe cupru, 31 x 41 cm) fermecat de Tintoretto; în aceşti ani, arta sa îşi propune să exploreze emoţionantele şi, uneori, misterioasele efecte de ecleraj ale picturii italiene. La Roma, în jurul anului 1600, va intra în contact cu artişti ca Rubens şi Paul Brill şi va începe să picteze tablouri în format mic, adesea pe plăci de cupru, cu subiecte clasice şi peisaje populate de personaje mici, luminate cu grija unui miniaturist. Fuga în Egipt ne face să înţelegem perfect acest gen de tablouri foarte personale ale artistului german. Descrierea perfectă a boltei cereşti, cu Calea Lactee şi constelaţiile care strălucesc în lumina senină a lunii, fac din această operă unul dintre momentele cele mai intense ale picturii de la începutul secolului al XVII-lea, de o importanţă hotărâtoare pentru devenirea artei lui Rembrandt. Cunoscător al teoriilor lui Galileo Galilei, primul om din istorie care a folosit un telescop, Elsheimer contribuie la dezvăluirea principiilor care guvernează legile naturii şi ale artei. Albumul de artă „Muzeul Muzeelor", editura Litera, 2009

P

rovenind, cel mai probabil, din catedrala de la Regensburg, Naşterea Fecioarei se desfăşoară în atmosfera autentică a unei biserici. Structura perspectivală este destul de neobişnuită, deoarece punctele focale sunt două: unul jos, în dreapta, unde apare Ioachim, şi altul care coincide cu baldachinul din stânga. Privirea observatorului poate plana întâlnind imaginea îngerului cu cădelniţa sau, mai sus, dansul în cerc al îngeraşilor deasupra celor trei pilaştri. La realizarea acestei complexe structuri spaţiale, artistul pare inspirat de tablourile lui Michael Pacher, caracterizate şi ele de unghiuri de perspectivă surprinzătoare. Acestea dau viaţă unor imagini fantastice şi aproape sculpturale. De altfel, Altdorfer a fost şi arhitect, autorul unor importante opere publice din oraşul său, Regensburg. Spaţiul şi personajele se integrează în jocul luminii care pătrunde prin marile Almanah Jurnal Spiritual 2018

www.jurnalspiritual.eu

CULTURĂ

Muzeul Muzeelor – Alte Pinakothek: Albrecht Altdorfer, Naşterea Fecioarei


74

CULTURĂ ferestre gotice ale catedralei. Astfel, artistul alege să descrie o poveste simplă şi naturală, în care Sfânta Ana apare aşezată în pat, asistată de o moaşă, în timp ce alte personaje se mişcă discret în încăpere, aşa cum se întâmplă în orice familie de târgoveţi din epocă. Albumul de artă „Muzeul Muzeelor”, editura Litera, 2009 (Albrecht Altdorfer, Naşterea Fecioarei, cca. 1520, ulei pe lemn de pin, 140,7 x 130 cm)

Muzeul Muzeelor – Kunsthistorisches: Nepreţuitul Scrin al Tezaurului Habsburgilor „Arta modernă nu există, arta e unică şi veşnică încă de la originile ei.” Egon Schiele n secolele trecute, bogatul tezaur al curţilor habsburgice a fost protejat de principii renascentişti cu o grijă aproape pioasă, mai ales dacă ţinem seama de istoria furtunoasă a stirpei regale. Rădăcinile celebrului Kunsthistorisches Museum, atât de strâns legate de istoria şi de averea Habsburgilor, îşi au originile în 1358, când, în urma dobândirii Tirolului de către ducele Rudolf al IV-lea de Habsburg, duce de Austria, un prim nucleu de opere medievale intră în proprietatea familiei. Peste aproape un secol, în 1493, este desemnat împărat Maximilian I, fiul lui Frederic al III-lea de Habsburg, duce de Austria şi împărat al Germaniei, Boemiei şi Ungariei. Moştenind de la tatăl său dragostea pentru artă, el devine prieten şi protector al multor artişti din vremea sa, printre care şi al lui Albrecht Dürer. În 1567, Ferdinand al II-lea adună în castelul Ambras, aflat în apropierea oraşului Innsbruck, o bogată colecţie de armuri şi de portrete realizate de mari maeştri, de talia lui Cranach cel Tânăr, Bronzino şi Clouet; în conformitate cu spiritul umanist al arhiducelui - care îl influenţase şi pe Maximilian I - această colecţie era menită să constituie o impresionantă trecere în revistă nu doar a suveranilor, ci şi a cărturarilor şi poeţilor epocii. Identitatea castelului Ambras este strâns legată de personalitatea lui Ferdinand, un autentic prinţ renascentist şi un promotor al artelor şi ştiinţelor. Spaţiul cel mai sugestiv al castelului este

Î

www.jurnalspiritual.eu

(Andrea Mantegna, Sfântul Sebastian 1457-1459 ulei pe pânză 68 x 30 cm)

Almanah Jurnal Spiritual 2018


CULTURĂ

75

cabinetul de artă şi curiozităţi, aşa-numita „Kunstkammer”, unde o vastă şi rafinată antologie de naturalia (elemente naturale caracterizate de forme antropomorfe, peşti ciudaţi, ramuri de coral care amintesc de crengi preţioase), mirabilia sau artificialia (produse ale naturii manipulate artistic), precum şi articolele de artizanat ne confirmă interesul nobilului colecţionar. Între 1590 şi 1595, Franz Ernst, arhiducele Ţărilor de Jos, va alcătui o colecţie de tablouri flamande, cuprinzând seria Anotimpurile şi Nunta ţărănească ale lui Pieter Bruegel, artist foarte apreciat şi puternic susţinut de arhiduce. În 1605, Carol, fiul şi urmaşul lui Ferdinand al II-lea, vinde imensa colecţie de la Ambras împăratului Rudolf al II-lea, care va transfera câteva lucrări la curtea de la Praga, lăsând însă o parte consistentă a colecţiei în castelul tirolez. Iubitor şi cunoscător de artă, dotat cu intuiţie şi rafinament, Rudolf al II-lea înfiinţează în reşedinţa sa de la castelul Hradčany, din Praga, o prestigioasă galerie de pictură, alături de colecţii de anticariat şi preţioase obiecte de artă decorativă. El manifestă o predilecţie pentru Renaşterea italiană şi, în particular, pentru arta veneţiană a secolului al XVI-lea, în afara celei a maeştrilor germani şi flamanzi, în special Dürer şi Bruegel. Nu-i vor scăpa ocaziile oferite de politica şi de diplomaţia imperială, de a face schimburi şi achiziţii în Italia, în Spania şi în Ţările de Jos; în acest fel intră în posesia unor capodopere ca Danae a lui Tiţian, Iupiter şi Io de Correggio, cu pandantul lui, Răpirea lui Ganimede (cumpărat de la spaniolul Antonio Perez care, la rândul său, îi va vinde lui Rudolf al II-lea şi Amor cioplindu-şi arcul al lui Parmigianino). Albumul de artă „Muzeul Muzeelor", editura Litera, 2009

Muzeul Muzeelor - Kunsthistorisches: Rafael, Madonna del prato

Almanah Jurnal Spiritual 2018

CULTURĂ

P

ânza va fi realizată pentru Taddeo Taddei, în timpul şederii artistului la Florenţa, aşa cum indică data, 1506, marcată pe marginea decolteului Fecioarei. Opera este cunoscută şi sub numele Madonna del Belvedere („Fecioara de la Belvedere”), deoarece, în secolul al XVIII-lea, trecând în proprietatea lui Ferdinand al Austriei, va fi expusă în palatul Belvedere de la Viena. Perugino fusese primul dascăl al tânărului Rafael, care a preluat de la artistul din Umbria o viziune ideală, construită cu ajutorul unei reprezentări speciale a personajelor în spaţiu.

(Rafael, Madonna del prato (Fecioara pe pajişte), 1506, ulei pe lemn 113 x 88,5 cm) www.jurnalspiritual.eu


76

CULTURĂ Cu toate acestea, în Madonna del prato, Rafael depăşeşte idealizările perugineşti şi recurge la o mai mare subtilitate în înfăţişarea personajelor, atât în privinţa tratării fizionomiilor, cât şi în plan psihologic, totul subsumat unei structuri piramidale ce aminteşte de monumentalitatea operelor lui Piero della Francesca. Figurile apar solid legate între ele într-o compoziţie compactă, în care Maria, Iisus şi Sf. Ioan copil comunică din priviri. Artistul din Urbino nu este străin de noile sugestii care circulau în acei ani, ca tehnica „sfumato” şi clarobscurul lui Leonardo. Acest lucru se regăseşte şi în redarea peisajului delicat, care îmbracă forme magice spre orizont. Albumul de artă „Muzeul Muzeelor", Editura Litera, 2009

L

Momente de referință din istoria universală Lorenzo de Medici, demn moştenitor al lui Cosimo

orenzo de Medici (1449-1492), nepotului lui Cosimo cel bătrân, a condus Florenţa spre apogeul puterii sale. Mandatul său de conducător al oraşului (din 1469) a marcat cea mai măreaţă înflorire a culturii oraşului, a artei şi a ştiinţei frumoasei Florenţe. Guldenii florentini au fost cea mai puternică monedă în perioadă de criză a acelui secol, aceasta fiind acceptată ca plată oriunde şi avea un curs ridicat. Datorită ţesătoriilor sale de postavuri, Florenţa a controlat întreaga piaţă de la Roma până la Bruges. Atunci când Lorenzo a fost ales conducător al republicii florentine, a putut să contruiască în contul moştenirii sigure lăsate de bunicul său; caracterul său drept, firea sa de om de încredere, educaţia aleasă şi inteligenţa ascuţită l-au făcut apt pentru a-şi asuma responsabil dificila funcţie. Acesta a urmat calea de mijloc a politicii Medici: de a păzi autoritatea şi de a acorda poporului, pe cât posibil, libertăţi republicane. Însă conducerea sa nu a fost câtuşi de puţin uşoară. Lorenzo avea de ţinut piept loviturii grele date Florenţei şi familiei Medici prin trădarea Pacci. Fratele său Giuliano a căzut victimă răscoalei, iar mai apoi s-au aliat împotriva sa şi a Florenţei aproape toate statele din centrul Italiei. Situaţia era aproape fară ieşire, când Lorenzo a luat decizia genială şi curajoasă de a-l trage de partea sa pe regele din Napoli care se afla pe frontul inamic. El a intrat în secret în tabăra duşmanului şi s-a întors cu un acord care asigura Florenţei restituirea tuturor ţinuturilor pierdute. Această reuşită i-a adus lui Lorenzo renumele de cel mai abil politician al Europei. La fel precum Cosimo, Lorenzo a adunat în jurul său poeţi, învăţaţi şi artişti. Reşedinţa sa a devenit o „curte a muzelor", iar poporul său l-a denumit „Il Magnifico" Măreţul. „1000 de ani. Momente de referință din istoria universală", Editura Aquila www.jurnalspiritual.eu

Almanah Jurnal Spiritual 2018


CULTURĂ

77

Momente de referință din istoria universală Henric Navigatorul, pionierul Portugaliei al timpurilor noi

Almanah Jurnal Spiritual 2018

www.jurnalspiritual.eu

CULTURĂ

P

oate suna paradoxal, însă Henric Navigatorul nu a navigat niciodată pe mare în adevăratul sens al cuvântului. Experienţele sale practice cu vasele şi marea au constat în câteva campanii spre nordul Africii, câteva transporturi pe coastele nord-africane şi după aceea înapoi în Portugalia. Şi cu toate acestea, el a intrat în istoria mondială ca „navigator" deoarece a stabilit poziţia Portugaliei ca putere colonială, întrucât timp de câteva decenii acesta şi-a trimis vasele în expediţii de descoperire, care pe atunci măreau lumea împătrit, fiindcă a întemeiat o şcoală de navigaţie şi pentru că a acţionat în limita premiselor ştiinţifice de care dispunea, construind un tip de vas care a deschis drumul de mai târziu al marilor descoperiri geografice şi la realizările lui Columb sau Magellan. Henric Navigatorul, în portugheză Dom Henrique el Navegador, s-a născut pe 4 martie 1394, la Porto, fiind al patrulea fiu al regelui Joao I (Ioan I) al Portugaliei. Acesta nu a devenit niciodată rege şi nici „mare cavaler creştin", aşa cum şi-ar fi dorit mereu, însă el poate fi considerat un om de ştiinţă practic, care s-a descotorosit de superstiţiile medievale, păşind în lumea nouă şi conducând-o spre timpurile noi. Cu noi orizonturi geografice, noi vase, noi instrumente de navigaţie, noi hărţi şi prin introducerea noilor discipline ştiinţifice analoage, pe care le-a finanţat consistent (până la ruinarea proprie şi chiar şi a Portugaliei), a contribuit în mod decisiv la schimbarea acelor timpuri. El echipa vasele şi poruncea căpitanilor să cerceteze curenţii marini de lângă Insulele Canare. Aceştia au înaintat la porunca sa de-a lungul coastelor africane spre sud, depăşind fiecare punct care reprezenta până atunci capătul lumii în ştiinţa europenilor. Înainte de Henric, aceştia ajunseseră până la capul Bojador, care era considerat de superstiţioşii marinari medievali ca fiind capătul lumii, intrarea într-un imperiu al întunericului şi din care bănuiau că nu mai există chip de întoarcere. Vasele lui Henric au spulberat această „fantasmă", în 1434, căpitanul Gil Eanes a navigat la comanda „şefului" său mai departe de acest punct, făcând astfel un pas major în noile timpuri. În curând vasele de expediţie ale lui Henric au ajuns la Arguin-Bay, au apărut în zona de revărsare a Senegalului şi au ajuns apoi pe coasta Guineei. Randamentul acestor expediţii a fost imens. Cunoştinţele se revărsau năvalnic. Pentru a le valorifica şi pentru a dezvolta construcţia de vase, Henric a întemeiat la Sagres renumita sa „Şcoală de navigaţie".


78

CULTURĂ

C

Momente de referință din istoria universală - Palestrina, capelmaistru la biserica Sf. Petru

ompozitorul italian şi prim reprezentant al muzicii bisericeşti al secolului al XVI-lea Giovanni Palestrina (aprox. 1525-1594) este unul dintre primii compozitori care primesc recunoaştere mondială. Până în zilele noatre peste cele 100 de liturghii, madrigale precum şi muzică universală ocupă un loc important în istoria literaturii muzicale. Renumele său şi-l stabileşte prin „Salvarea muzicii bisericeşti” în cadrul Conciliului de la Trento (1545-1563). În anul 1551, Palestrina ocupă postul de capelmaistru la catedrala Sf. Petru din Roma. După ce iniţial Papa prin interzicerea muzicii bisericeşti polifonice dorea să o desfiinţeze în favoarea muzicii tradiţionale gregoriene, însă prin compoziţia sa la şase voci „Missa Papae Marcelii”, Palestrina a reuşit să-l convingă pe papă, că chiar şi în cadrul unei compoziţii polifonice demnitatea divină poate să fie exprimată şi transmisă. Ceea ce va rămâne în istoria muzicii ca fiind „Stilul Palestrina” este caracterizat ca fiind balanţa desăvârşită dintre dirijarea unor voci separate, ca un contrapunct integrat organic şi înfăptuirea intenţiei religioase. „1000 de ani. Momente de referință din istoria universală", Editura Aquila

C

Idei geniale care au schimbat omenirea - Poezia epică u toţii iubim eroii, iar cei mai mari eroi sunt de obicei aceia din poezia epică. Ei nu salvau pur şi simplu o pisică din copac şi nici nu ajutau vreo bătrânică să iasă dintr-o clădire în flăcări. Faptele lor de eroism erau la scară mare, iar acţiunile lor excepţionale schimbau soarta oraşelor şi a imperiilor, chiar pe cea a umanităţii

înseşi. Asta îi făcea atât de măreţi; ei ne reamintesc că acţiunile unui om şi moralitatea sa, precum şi curajul fizic sunt foarte importante, chiar şi la o scară atât de mare. Astăzi, puţini mai citesc marile epopei ale trecutului – Iliada lui Homer, Eneida lui Vergiliu şi Paradisul pierdut al lui Milton – însă acestea i-au inspirat pe mulţi oameni de-a lungul vremii şi încă mai au o oarecare rezonanţă. Ecouri slabe ale acestora se resimt, de asemenea, în filmele şi cărţile de aventuri şi fantasy de astăzi. Filmele din seria Războiul stelelor şi trilogia Stăpânul Inelelor par copilăroase comparativ cu aventurile prezentate de Homer, însă faptele lui Luke Skywalker, Frodo şi Aragon datorează în mod cert multe epopeilor vechi şi pot inspira aproape acelaşi fior pe care trebuie să îl fi simţit oamenii în timpurile străvechi atunci când îi ascultau pe rapsozi recitând poeme epice. www.jurnalspiritual.eu

Almanah Jurnal Spiritual 2018


Desigur, aşa a şi început poezia epică, sub forma unei tradiţii orale. Nici unul dintre primele poeme epice nu a fost scris. În schimb, ele erau învăţate şi transmise pe cale orală de la un aed la altul, generaţie după generaţie. Uneori, aedul învăţa întregul poem pe de rost. Cel mai adesea, se pare, el ştia pur şi simplu firul epic de bază – evenimentele şi personajele principale, întâlnirile şi despărţirile, victoriile şi înfrângerile, locurile în care se desfăşura acţiunea şi imaginile. Apoi, înarmat cu câteva fraze interesante şi înzestrat cu talent pentru improvizaţie, construia povestea pe măsură ce recita, amestecând vechiul cu noul, fără a spune vreodată povestea la fel de două ori, adaptând-o de fiecare dată în funcţie de public. În acelaşi timp, trebuie să îi fi rămas în minte fraze memorabile şi să le fi transmis de-a lungul epocilor, iar poemul trebuie să fi devenit mai rafinat după fiecare rostire. Desigur, cea mai mare parte a acestor vechi poeme epice orale s-a pierdut. Însă în ultimele două secole, cercetătorii au adunat o bogăţie de poveşti de la oameni care trăiau în ţinuturi îndepărtate, în Siberia şi în Asia Centrală. De pildă, o parte dintre aceste poveşti impresionante provin de la populaţiile kara-kirghize din munţii Tianshan şi din Iacuția, în nordul Siberiei. Această cercetare a confirmat că poeme epice uriaşe şi elaborate puteau fi compuse şi chiar reţinute pe cale orală. În anii 1930, cercetătorul american Milman Parry a transcris un poem epic de 12.000 de versuri, de lungimea Odiseei lui Homer, de la un rapsod sârb neştiutor de carte. Sunt şanse mari ca fiecare cultură din Europa şi din Eurasia să aibă propria sa tradiţie orală de poezie epică. Poemele epice au jucat probabil un rol esenţial în definirea şi unificarea fiecărei culturi. Acestea au dat fiecăreia propriul erou distinct, o legătură unică şi inspiraţie. Chiar şi astăzi, atât de înrădăcinaţi în epoca modernă, eroii mitologiei antice – de la Hercule şi Ahile până la regele Arthur şi Robin Hood – au o rezonanţă puternică. Şi, cu siguranţă, impactul lor a fost şi mai mare într-o perioadă în care existau foarte puţine alte modalităţi prin care cultura îşi putea exprima aspiraţiile, când nu exista nimic altceva care să umple nopţile întunecate petrecute lângă foc decât sunetul vocii rapsodului, şi nimic care să împiedice imaginaţia de a-şi lua zborul odată cu povestea. Acestea au avut puterea de a înnobila o cultură şi de a crea sentimentul de scop moral şi de energie. Extraordinar în privinţa a ceea ce cunoaştem despre poezia epică este cât de sus ţinteşte. Aristotel considera poezia epică cea mai măreaţă formă de literatură după tragedie. Cărturarii Renaşterii o plasau chiar şi mai sus. Fiecare poem era un exemplu uimitor de creaţie literară. Povestea trebuia spusă la scară mare, folosind cea mai elaborată imagistică, cele mai complexe şi mai atent selecţionate cuvinte, şi ilustra cele mai mari idealuri şi cele mai profunde idei. Se poate spune că era pretenţioasă şi oricine care ar încerca să o imite astăzi ar fi în pericol să Almanah Jurnal Spiritual 2018

www.jurnalspiritual.eu

79

CULTURĂ

CULTURĂ


80

CULTURĂ fie acuzat de plagiat. Însă asta doar pentru că era atât de elevată. Pe plan artistic, intelectual, moral, spiritual, poezia epică era menită să ne ofere ceva la care să aspirăm – ceva care să ne încurajeze pe fiecare să fim mai buni şi să ne valorificăm potenţialul la maximum, pentru a ne ridica deasupra vieţii lumeşti. Cele mai mari intenţii şi realizări ale poeziei epice transpar în mod magnific într-una dintre primele epopei scrise, Iliada lui Homer. Acest mare poem relatează evenimentele din timpul celui de-al zecelea an şi ultimul al asediului aheilor asupra cetății Troia şi răfuiala dintre Ahile şi regele Agamemnon. Iliada datează de la sfârşitul secolului al VIII-lea şi începutul secolului al IX-lea î.Hr. şi, alături de Odiseea, îi este atribuită lui Homer, fiind cea mai veche lucrare de literatură europeană cunoscută. Şi ce lucrare este! În 15.700 de versuri pasionante, Homer relatează o poveste care a fost descrisă drept una dintre cele mai impresionante creații literare scrise vreodată, plină de imagini bogate, cu un fir epic puternic şi de un dramatism profund. Unii cărturari cred că Homer a fost numele creatorului Iliadei. Alţii cred că nu a existat o persoană numită Homer şi că poemele au fost transmise pe cale orală de la aed la aed, până când au ajuns să fie scrise. În anii 1920, Milman Parry a demonstrat clar că atât Iliada, cât şi Odiseea folosesc fraze şi versuri obişnuite şi chiar un fir epic ce le plasează în aceeaşi tradiţie orală cu epopeea sumeriană Ghilgameş. Oricare ar fi originile marilor poeme ale lui Homer, acestea au constituit de atunci un punct de referinţă pentru nenumărate imitaţii. Uneori, poeţii chiar alegeau acelaşi subiect, asediul Troiei, aşa cum a făcut poetul roman Vergiliu pentru Eneida sa, poate cea mai mare operă literară romană. Alţi poeţi îşi creează propriul subiect, alegând poveşti mitice, cum s-a întâmplat cu Edmund Spenser, în Regina zânelor, sau poveşti biblice, ca Milton în lucrarea sa de excepţie, Paradisul pierdut. Dar modelul este clar. Istoricii literari au încercat să fixeze doar elementele constitutive ale unui poem epic şi să întocmească o listă de caracteristici comune. O epopee este un poem narativ lung cu subiect serios, care spune povestea unui erou excepţional. Locul unde se desfăşoară acţiunea este de fiecare dată unul vast şi îl regăsim adesea pe erou făcând călătorii în întreaga lume. De obicei, eroul este un paria sau o victimă a mâniei zeilor. Dar soarta unei naţiuni sau a unui popor depinde de rezistenţa sa eroică în înfruntarea acestui destin. Pentru păstrarea spiritului tradiţiei orale şi a reprezentărilor înflăcărate ale aedului există tot felul de instrumente literare. Totul se desfăşoară la scară mare şi nu există jumătăţi de măsură, nici măcar în comparaţii. În Iliada lui Homer, Ahile nu aleargă pur şi simplu după Hector ca un câine de vânătoare, ci îl fugăreşte „fără încetare în munţi aşa cum un câine stârneşte un cerb tânăr din vizuină, www.jurnalspiritual.eu

Almanah Jurnal Spiritual 2018


CULTURĂ 81

E

Momente de referință din istoria universală - Elisabeta I devine regina Angliei

lisabeta, fiica lui Henric al VlII-lea şi a celei de a doua soţii ale sale, Anna Boleyn, s-a născut la 7 septembrie 1533 la palatul Greenwich. Tatăl ei, cu o concepţie patriarhală, tânjea după un urmaş la tron de sex masculin şi nu bănuia că Marea Britanie va deveni sub sceptrul fiicei sale stăpânitoarea mărilor şi a jumătate de lume. Henric tânjea în special după femei, însă cel mai mult îşi dorea un fiu de la cele şase soţii ale sale: Ecaterina de Aragon a fost izgonită, Anna Boleyn decapitată, Jane Seymour a murit la naşterea mult doritului fiu, Anna din Cleve fusese alungată, Catherine Howard a urmat-o pe Almanah Jurnal Spiritual 2018

www.jurnalspiritual.eu

CULTURĂ

vânându-l până la râpe, în jos prin văile înguste unde faunul se ascunde la pământ, în tufişurile dese, până când câinele vine alergând, adulmecându-l până când îşi găseşte prada.“ Multe dintre metaforele lui Milton sunt la fel de înălţătoare şi de proporţii. Toate acestea creează un sentiment de bucurie, dar şi de grandoare. În mod similar, în alt truc moştenit de la tradiţia de interpretare orală, poemele epice tind să înceapă în media res (în mijlocul lucrurilor), trecând direct la acţiune. De exemplu, Eneida lui Vergiliu nu începe simplu, de la copilăria lui Enea, şi nici de la începutul asediului asupra Troiei, ci cu Enea aflat deja pe o barcă, fugind din cetatea cucerită: „Lupte vă cânt şi pe-oşteanul ce-odată, din câmpii troianici, Dus de meniri a sosit pe pământul ital, la lavinii Cei de pe mal. Îl azvârliră prin ţări şi pe-adâncuri întruna Zeii, cât timp a ţinut mânia mâhnitei Iunone.“ Este o tehnică pe care au preluat-o numeroase filme de aventuri din zilele noastre. Gândiţi-vă numai la acea secvenţă de acţiune rapidă cu care debutează filmul înainte să se afişeze distribuţia pe ecran, înainte ca fundalul să fie umplut de scene retrospective sau viitoare. Moştenirea orală este adesea evidentă în stilul dramatic, de reportaj, al versurilor, un stil care influenţează încă modalitatea noastră de a spune o poveste atunci când dorim să stârnim un sentiment. Există o utilizare repetată, hipnotică, a unor mici expresii sau epitete, ca cel al „mării negre ca vinul“ din Odiseea. Şi există o tehnică literară, de exemplu, numită parataxă, care apare adesea în poemele epice. Aceasta ilustrează un mod de a păstra propoziţiile scurte şi în staccato – fără vreuna dintre expresiile de legătură normale ale celorlalte stiluri de a scrie –, menţinând publicul/cititorul angajat în mod activ, permiţându-i să facă legăturile în imaginaţia sa. Este un stil vizibil dramatic, care îl ţine pe cititor cu sufletul la gură, adoptat atât de des în genul thriller, încât poate să fi devenit deja un clişeu. În zilele noastre, rareori mai încearcă poeţii să scrie epopei. În primul rând, provocarea tehnică este prea mare pentru majoritatea poeţilor, deşi Seamus Heaney a repovestit excepţional epopeea anglo-saxonă Beowulf. În al doilea rând, stilul literar înalt şi seriozitatea gravă sunt lucruri pe care cu greu le mai acceptăm acum. Însă, în trecut, poemele epice au dat literaturii apusene câteva dintre cele mai mari capodopere ale sale, iar spiritul lor se resimte în alte forme de literatură şi artă, în forme serioase de romane epice, de la Război şi pace de Tolstoi şi Moby Dick de Melville, până la pastişa modernă din romanele fantasy şi ştiinţificofantastice, precum Stăpânul Inelelor şi 2001: Odiseea spaţială a lui Arthur C. Clarke (care îşi explică destul de clar sursa de inspiraţie în titlu), şi din filmele de aventuri precum Gladiatorul. 50 de idei geniale care au schimbat omenirea - John Farndon. Traducere Grall Soft, Editura Litera, 2012


82

CULTURĂ Anna Boleyn pe eşafod, iar Catherine Parr era ameninţată cu moartea, la 1547, pe când regele a murit. Fiul său Eduard a devenit urmaşul său la numai 10 ani, însă la 1553 este răpus de boală, iar fiica cea mai mare a lui Henric, Maria Tudor, ajunge pe tron. Aceasta o defăimează pe sora sa vitregă Elisabeta ca fiind un bastard şi o exilează la Woodstock. Curând după aceea populaţia protestantă o va denumi pe aceasta „Sângeroasa”. Doar pe patul de moarte a putut fi convinsă Maria Tudor să o recunoască pe sora ei vitregă ca fiind succesoarea sa legitimă la tron. La 17 noiembrie 1558 a fost încoronat unul dintre cei mai importanţi monarhi din istoria Angliei, Elisabeta I. Pe atunci tânăra în vârstă de 25 de ani era educată, versată în filosofie, literatură, drept roman şi limba greacă veche. Termenul de „gentlemen”, care caracterizează bărbatul de înaltă bună-cuviinţă transpusă în orice situaţie cotidiană, este o născocire a Elisabetei. Probabil că aceasta a rămas toată viaţa o „Virgin Queen” (regină virgină), deoarece probabil că în timpurile acelea tipul de gentlemen nu exista... Elisabeta a domnit 45 de ani peste Anglia. Epoca aceea fiind denumită „elisabetană”, respectiv „Merry Old England” (Bătrâna Anglie Veselă). Regina a consolidat politica internă şi religia care împărţeau ţara în două prin Legile de Uniformitate din 1559, a dezvoltat un program de creare a locurilor de muncă şi a declarat sărăcia ca fiind duşmanul de stat numărul unu. Inamicul politic cel mai periculos din afară era Spania. În secret, aceasta susţinea piraţii englezi Francis Drake şi Walter Raleigh (care erau specializaţi pe capturarea vaselor cu aur spaniole), până când flota sa a avut destulă forţă de luptă pentru a îndrăzni să înceapă un conflict deschis. Până când, în 1588, răbdarea regelui Filip a ajuns la capăt: el a trimis o puternică Armada către nord, ca să cucerească Anglia. Un an mai devreme, rivala Elisabetei, Maria Stuart, de la exilarea sa din Scoţia, trăia cu drept de azil protejată în Anglia, însă fusese acuzată de conspiraţie şi condamnată la moarte. Ea se pare că l-a invitat pe Filip să vină în Anglia, iar cu ajutorul său să-i ia sceptrul din mână Elisabetei. Ceea ce nu ştia însă Filip era faptul că în Canalul Mânecii Elisabeta pregătise o flotă puternică, care a înfrânt Armada lui Filip. De acum mările lumii şi împreună cu acestea şi Lumea Nouă aparţineau unei singure mari puteri protestante: „Britannia rules the waves”. În 1601, adică cu doi ani înainte de a muri, Elisabeta renunţă la monopolul monarhic asupra impozitelor, prin aceasta întărind puterea Parlamentului, implicit a poporului. Puţin mai târziu „Virgin Queen”, după care sunt numite coloniile Noii Anglii şi mai târziu şi statul american Virginia, cea fără de urmaşi îl desemnează ca succesor la tron pe Iacob, fiul duşmancei sale de moarte, Maria Stuart. www.jurnalspiritual.eu

Almanah Jurnal Spiritual 2018


CULTURĂ

83

În primele ore ale dimineţii de 24 martie 1603, Elisabeta moare şi odată cu aceasta se încheie şi o epocă strălucită. „1000 de ani. Momente de referință din istoria universală", Editura Aquila

Momente de referință din istoria universală - Apogeul stăpânirii otomane sub sultanul Soliman al II-lea

Î

CULTURĂ

n anul morţii sultanului Soliman al Il-ea (1494-1566), Imperiul Otoman se afla în culmea puterii. Turcii îl venerau pe acesta ca fiind cel mai mare conducător al lor. El practica dreptatea, dezvolta agricultura, meşteşugurile şi comerţul şi era darnic cu învăţaţii şi poeţii. Soliman al II-lea i-a succedat la tron, la 22 septembrie 1520, tatălui său Selim I, ca sultan al Imperiului Otoman a cucerit în 1521 oraşele Sabac, Zemun şi Belgrad (29 august), precum şi insula Rhodos, după o ofensivă de şase luni (21 decembrie 1522). Cu 100.000 de oameni şi 300 de tunuri a cucerit, pe 26 august 1526, oraşul Mohacs, iar pe 10 septembrie, Buda şi Pesta îi deschid porţile învingătorului. În favoarea lui Ioan Zapolya, voievodul Transilvaniei, care a fost ales de o grupare ca rege, a întreprins la 1529 o a treia campanie spre Ungaria şi a ajuns cu 120.000 de oameni, pe 21 septembrie, până la Viena, dar, din cauza pierderii a 40.000 de oameni a renunţat, la 15 octombrie, la asedierea oraşului. În toamna anului 1533, l-a trimis pe marele vizir Ibrahim spre Asia, unde cetăţile Ardsis, Achlath şi Van au fost cucerite, iar la 13 iulie 1534 capitala Persiei îi deschide porţile; Bagdadul a fost de asemenea ocupat şi teritoriul reorganizat. În acest timp, în 1533, flota, sub conducerea şeicului din Barbarossa, a cucerit coroana Spaniei, iar la 1534 va îngenunchea Tunisul.

Almanah Jurnal Spiritual 2018

www.jurnalspiritual.eu


84

CULTURĂ Apoi, Soliman a început un război care a durat doi ani împotriva Persiei şi a reînceput în 1551 un război împotriva Ungariei. Abia în anul 1562 s-a restabilit din nou pacea. Deşi avea deja vârsta de 70 de ani, Soliman a întreprins o nouă campanie militară împotriva Ungariei, dar a murit înainte de Szeged, la 5 septembrie 1566. La moartea sa, Imperiul Otoman atinsese apogeul expansiunii. „1000 de ani. Momente de referință din istoria universală", Editura Aquila

R

Idei geniale care au schimbat omenirea – Roata oata este punctul de pornire apocrif al civilizaţiei – invenția fundamentală. După inventarea roţii, omenirea s-a aflat în mişcare şi progres până în epoca modernă – şi, poate, cred unii, s-a îndreptat către automobil, care a fost văzut drept punctul de vârf al dezvoltării umane în momentul în care inventarea roții a început să fie

anuntață. Datorită importanţei care se acordă roţii, mulţi care au spus povestea acestei invenţii au încercat să umple spaţiile goale cu pure speculaţii. Interesul s-a concentrat mai ales asupra roţilor de car. Experţii descriu în detaliu cum este posibil să fi fost inventată roata de car. Această teorie presupune că greutăţile mari erau târâte iniţial pe sănii cu tălpi. Experimentele moderne (însă nu şi dovezile arheologice) arată că aceasta a fost modalitatea prin care au fost aduse marile pietre de la Stonehenge. Apoi, cineva inspirat a avut ideea de a folosi trunchiuri de copac care să se rotească sub acestea. Ar fi fost o practică destul de laborioasă, deoarece ar fi necesitat ca rulourile să fie transportate încontinuu din spate în faţă. Apoi, poate că cineva s-a gândit să fixeze rulourile între două furci. Şi, în cele din urmă, cineva a transformat rulourile prinse în roţi şi în osii. Astfel a fost

www.jurnalspiritual.eu

Almanah Jurnal Spiritual 2018


CULTURĂ

85

limbile din întreaga Eurasie. Termenul sumerian pentru roată era girgir, cel ebraic galgal, cel georgian gorgal, iar cel proto -indoeuropean kwelkwel. Chiar şi cuvântul chinez are o oarecare similaritate; în dialectul mandarin se zicea gulu, iar în cel cantonez gukluk. Toate acestea sugerează cel puţin că exista o conexiune între limbi. Totuşi, ideea că roata de car a reprezentat invenţia ce a iniţiat tehnologia nu pare să fie unanim acceptată. De exemplu, de ce locuri precum Europa şi Georgia au rămas ferm preistorice după apariţia carului? Şi de ce, în Sumeria, locul unde se presupune că a fost inventată roata, carele se pare că au fost folosite în principal ca dricuri? Au fost necesari o mie de ani pentru ca aceste care să fie folosite pe scară largă pentru transportul bunurilor în Mesopotamia şi tot la fel de mult înainte să înceapă să fie folosite ca platforme dinamice pentru cei care aruncau cu suliţe în bătălie. Poate că explicaţia este simplă pentru această amânare. Carele sunt practic inutile fără drumuri suficient de late, şi chiar şi cele mai bune drumuri de care devin adesea impracticabile în condiţii climatice nefavorabile. Înainte să se dezvolte drumurile potrivite, animalele de povară erau o modalitate mult mai bună de a transporta bunurile. Se ştie că, în Europa, drumurile romane au făcut posibil ca locuitorii să continue să folosească fără probleme carul, însă utilizarea pentru transport a acestuia a fost abandonată aproape în întregime în cea mai mare parte din Orientul Mijlociu – inclusiv în Mesopotamia – după Almanah Jurnal Spiritual 2018

www.jurnalspiritual.eu

CULTURĂ

inventat carul. Totuşi, aproape că nu există nici o dovadă că astfel s-au întâmplat lucrurile. Aspectul cel mai apropiat de această teorie îl constituie o veche pictogramă din Uruk, azi în Irak, situl uneia dintre cele mai vechi civilizaţii sumeriene. Pictogramele datează de acum 5 500 de ani şi arată în mod cert o sanie. De asemenea, acestea lasă să se vadă foarte clar ceva ce seamănă cu o sanie pe roţi. Şi nicio sanie, cu sau fără roţi, nu seamănă cu ceea ce am putea numi car. În mod interesant, în scrierea cuneiformă sumeriană simbolul pentru „sanie“ arăta, într-adevăr, ca o sanie – iar acesta s-a trasformat în simbolul pentru „car“, care arăta ca o sanie pe roţi. Totuşi, nu există nici o dovadă a existenţei rulourilor. Într-adevăr, chiar nu existau copacii necesari pentru a realiza astfel de rulouri în Mesopotamia, unde se presupune că a fost inventată roata! În mod interesant, opinia care leagă inventarea carului de dezvoltarea civilizaţiei în Mesopotamia nu este sprijinită cu adevărat nici de dovezi arheologice. În realitate, există dovezi ale existenţei carului în Europa răsăriteană, cu mult timp înainte de „civilizaţie“, la fel de vechi ca în Mesopotamia. De exemplu, la Bronocice, în Polonia, a fost descoperit un vas din ceramică ce datează de acum 5.100–5.450 de ani, cu ilustraţii a ceea ce par să fi fost care cu patru roţi, în timp ce modele de lut din Ungaria, vechi de până la 5.600 de ani cuprind imagini evidente de care cu patru roţi. Apoi există câteva roţi din lemn de dimensiune completă din aceeaşi perioadă descoperite în Elveţia şi în Slovenia. Şi, cel mai impresionant, există dovezi ale unor căruţe întregi din cultura Novotitorovka, în Caucaz, Georgia, datând, de asemenea, de acum 5.500 de ani. Argumentul este faptul că tehnologia carului e atât de impresionantă, încât s-a răspândit rapid în întreaga Europă şi Eurasie şi, mai târziu, în India şi China. În mod interesant, există câteva dovezi ale acestui fapt chiar în termenul „roată“, care este uimitor de asemănător în


86

CULTURĂ introducerea cămilelor. Cămilele erau mult mai bune pentru călătoriile prin deşert şi în zonele aride. Carele trase de boi erau foarte lente, iar boii aveau nevoie de multă apă şi iarbă. Există alt aspect al poveştii despre roţi care merită luat în considerare. Este posibil ca prima roată inventată să nu fi fost deloc o roată de car, ci roata olarului. În oraşul mesopotamian Ur a fost descoperită o roată a olarului din piatră care datează de cel puţin 5.100 de ani, şi există fragmente de ceramică şi mai vechi ce au fost executate în mod cert la o roată. Unii experţi sugerează că roata olarului se folosea cu până 10.000 de ani în urmă. Dacă astfel stau lucrurile, ar face-o de două ori mai veche decât roata de car. Ideea este că roata de car a fost creată, în cele din urmă, atunci când cineva s-a gândit să întoarcă pe verticală roata orizontală a olarului. Dacă aşa s-a întâmplat, înseamnă că le-a trebuit mult timp să facă asta. Cel mai probabil este ca roata de car să fi fost inventată abia atunci când a fost necesară. Acesta este, poate, aspectul esenţial în legătură cu istoria ideilor, mai ales a tehnologiei. Este un mare adevăr în vechea zicală „necesitatea este mama invenţiei“. Ideile nu vin pur şi simplu la întâmplare, din nimic, ele sunt de cele mai multe ori un răspuns la o necesitate. Sau, dacă acestea apar atunci când nu sunt necesare cu adevărat, ele mai degrabă dispar decât să ajungă să schimbe lucrurile. De exemplu, în secolul I d.Hr., Heron din Alexandria a făcut experimente ce implicau puterea aburilor, însă au trebuit să mai treacă 1.800 de ani înainte ca beneficiile descoperite să fie apreciate la adevărata lor valoare şi să se transforme dintr-o idee vagă în tehnologie reală. Acelaşi lucru este parţial adevărat şi în cazul roţii. Roţile se foloseau pe larg în Roma antică şi în Evul Mediu, atât la morile de apă, cât şi la care, însă nu constituiau neapărat tehnologii esenţiale. Civilizaţiile se puteau descurca perfect şi fără roată – un fapt dovedit de primele civilizaţii americane. Nici una dintre marile civilizaţii din Americi nu a folosit deloc roata la transport. Nici măcar nu auziseră de ea. Au fost descoperiţi mici căţei de jucărie şi alte animale pe roţi, datând încă din anul 200 î.Hr. Însă, pentru primii americani, roţile nu erau decât obiecte de joacă. Pentru lucrul de zi cu zi, picioarele (atât cele ale oamenilor, cât şi cele ale animalelor) erau mult mai practice. Acest lucru nu înseamnă că roţile nu ar fi o idee bună. Meritul lor adevărat a fost resimţit abia în ultimele două secole, la 5.000–10.000 de ani după ce au fost inventate. Roţile au început să arate de ce sunt capabile în epoca industrială şi nu este nici o coincidenţă, poate, că începutul acestei perioade se numeşte Revoluţia Industrială. Oamenii au numit această schimbare spectaculoasă pornind de la roţile uruitoare, de prelucrare, care păreau să fie peste tot, în fiecare fabrică şi în fiecare utilaj, şi care puneau în mişcare trenurile ce transportau bunurile către pieţe şi oamenii către noile oraşe ale epocii. În esenţă, roţile au permis trecerea de la puterea braţului la puterea maşinii, care marchează epoca industrială modernă şi, odată cu epoca maşinilor-unelte din prezent, roţile şi-au descoperit rolul. Roţile pot fi puse în mişcare de apă, de puterea aburului, de energia electrică, de motoarele cu benzină. La utilaje, mişcarea lor de rotație înseamnă că un motor, care poate împinge doar într-o direcţie sau două, poate împinge sau trage încontinuu, fără a se mişca din loc. În domeniul transporturilor, mişcarea lor de rotație transformă forţa de împingere și de tragere a motorului într-o mişcare continuă pe pământ. Rareori găsim maşinării care să nu aibă deloc roţi. Chiar şi în ventilatorul computerului, avem o rotiţă pe undeva care menţine mişcarea de ventilaţie. În bancomate există, de asemenea, un rulou invizibil care preia cartea de credit atunci când www.jurnalspiritual.eu

Almanah Jurnal Spiritual 2018


CULTURĂ

87

doriţi să scoateţi bani. Roţile pot fi şi mult mai mari, cum ar fi acelea uriaşe din carierele de nisip bituminos din Alberta, sau cea mai mare roată turistică din lume, la Singapore (înaltă de 165 de metri). Totuşi, în prezent, poate că cele mai importante roţi sunt rotoarele generatoarelor de electricitate. Fără aceste roţi, nu am mai avea deloc energie electrică. Transportul din viitor poate că se va desfăşura cu ajutorul pernelor cu levitaţie magnetică, nu pe roţi, însă motoarele şi generatoarele electrice care le-ar conduce şi care ar genera levitaţia tot ar trebui să se rotească. 50 de idei geniale care au schimbat omenirea - John Farndon. Traducere Grall Soft, Editura

Idei geniale care au schimbat omenirea - Programarea computerizată

Almanah Jurnal Spiritual 2018

www.jurnalspiritual.eu

CULTURĂ

C

omputerul este una dintre marile invenţii revoluţionare ale secolului trecut, şi în fiecare zi se descoperă noi moduri de utilizare a forţei sale uriaşe. Astăzi considerăm de la sine înțeles tipul de procesare de bază care oferă telefoanelor noastre mobile capacitatea de a găsi în doar câteva secunde un restaurant din apropiere sau de a crea o imagine pe care să o trimitem instantaneu unui prieten din cealaltă parte a lumii. În prezent sunt construite computere care redau complet cursul oceanelor lumii sau creează avataruri virtuale în care poate că vom reuşi într-o zi să ne descărcăm întreaga personalitate şi care ne vor aduce o ciudată imortalitate electronică. Computerul combină, de fapt, două tehnologii diferite: calculatoarele şi automatizarea, iar automatizarea este de fapt cea care a reuşit să dea aripi computerului, şi care a dus tehnologia computerului în domenii mult mai largi decât simpla matematică de birou. Oamenii folosesc calculatoare de mii de ani. Numărătoarea pe degete sau cu pietre, cu beţe, abace şi tot felul de alte obiecte a fost de ajutor la calcule – şi, pe mâini bune, un abac poate efectua adunări complexe mult mai rapid chiar şi decât primele computere. În secolul al XVII-lea, Blaise Pascal a construit primul calculator mecanic, denumit maşină aritmetică, pentru a-şi ajuta tatăl la efectuarea operaţiilor de calcul, însă acesta putea doar să adune şi să scadă. În 1671, Gottfried Leibniz a creat Staffelwalze („calculator al paşilor“), pentru ca „oamenii de excepţie să nu piardă ore întregi ca nişte sclavi cu operaţii de calcul ce pot fi repartizate în siguranţă oricărei alte persoane dacă ar fi folosite calculatoarele“. Unele dintre aceste prime dispozitive de calcul au fost extrem de fine şi de ingenioase, însă operaţiile erau limitate şi predispuse la erori, atât pentru că puteau întoarce o citire eronată, cât şi din cauza faptului că era necesară o intervenţie umană la fiecare pas.


88

CULTURĂ Aici şi-a făcut simţită prezenţa geniul de la începutul secolului al XIX-lea, Charles Babbage. Ideea lui Babbage a fost de a crea o maşină de calcul care să funcţioneze complet automatizat, și astfel a eliminat erorile umane. El nu a fost neapărat primul care s-a gândit la acest lucru, însă a fost primul care a încercat să transforme în realitate această idee, cu ajutorul mașinii sale diferenţiale – însă nici aceasta nu a fost nimic mai mult decât un model demonstrativ la scară mică. Şi automatizarea are o istorie care îi precede cu mult lui Babbage, deoarece mai multe minţi inventive au folosit aranjamente inteligente de roţi, roți dințate, pârghii şi ţevi de apă în scopul de a face ca maşini şi jucării să efectueze activităţi comune fără vreo intervenţie umană. Heron din Alexandria crea dispozitive automate acum 1.800 de ani, în timp ce, în Bagdadul secolului al IX-lea, ingenioşii fraţi Banu Musa creau fântâni uimitoare care îşi schimbau forma la minut, ceasuri cu tot felul de mici trucuri, vase pentru iluzionism, flaute care cântau singure, căni de apă care serveau automat băuturi şi chiar o chelneriţă mecanică în mărime naturală care chiar servea ceai. Folosind în mod inteligent valve care se închideau şi se deschideau automat într-un sens sau două, dispozitive pentru amânarea acţiunii şi care răspundeau la feedback, precum şi memorii mecanice simple, aceştia au creat sisteme de control automatizate care, în esenţă, nu sunt deloc diferite de dispozitivele automate moderne. Ei foloseau, în principal, apă sub presiune, nu tehnologia electronică, însă multe dintre principiile de operare sunt identice. Cu toate acestea, un timp îndelungat, automatizarea nu a părut să fie altceva decât un truc, creând jucării inteligente care să-i distreze pe cei bogaţi. Abia în timpul Revoluţiei Industriale a început să fie utilizată la adevăratul ei potenţial, când au fost inventate lucruri precum cartelele perforate pentru războiul de țesut Jacquard, care avea un model de găuri ce direcţiona maşinile de ţesut să ţeasă automat modele complexe, îndeosebi pe mătase. Aici intervine din nou Babbage. Deşi construcţia maşinii diferenţiale înainta cu întreruperi în anii 1830, el lucra la proiectarea altei maşini, pe care a numit-o mașină analitică. Totuşi, deşi mașina analitică nu a rămas decât o idee scrisă pe hârtie, acesta a fost un pas conceptual uriaş comparativ cu mașina diferenţială. Mașina diferenţială a fost, în esenţă, un calculator sofisticat cu roți dințate şi roţi pentru efectuarea operaţiilor de calcul; mașina analitică a fost o „minte“ programabilă care putea rezolva probleme şi învăţa din soluţie cum să le rezolve mai bine în viitor. Dacă ar fi ajuns vreodată să fie construită, mașina analitică ar fi combinat pentru prima dată calculul cu automatizarea, aşadar, ar fi creat astfel primul computer programabil. Babbage avea nevoie să găsească un mod de a-şi programa maşina cu instrucţiuni – şi a găsit răspunsul în cartelele perforate ale războiului de țesut Jacquard, în 1836. Cartelele perforate puteau fi folosite nu doar pentru a controla funcţionarea maşinii sale de calcul, ci şi pentru a înregistra permanent www.jurnalspiritual.eu

Almanah Jurnal Spiritual 2018


CULTURĂ

89

CULTURĂ

rezultatele şi secvenţele de calcul. Cu alte cuvinte, puteau fi o memorie. Puţine persoane au înţeles semnificaţia ideilor lui Babbage. Astfel, a privit cu o oarecare gratitudine faptul că, în 1843, a stârnit interesul Adei Lovelace, fiica poetului Lord Byron. Ada era un geniu autoproclamat la matematică şi a fost numită primul programator de computer. Este greu să ne dăm seama în ce măsură contribuţiile ei au fost reale, însă este cert că a înţeles foarte bine semnificaţia „creierului mecanic“ programabil al lui Babbage, precum şi posibilităţile pe care le-ar putea oferi, scriind: „Multe persoane… își imaginează că, deoarece mașina va oferi rezultatele într-o notaţie numerică, în consecinţă, natura proceselor sale trebuie să fie aritmetică şi numerică... Aceasta este o eroare. Mașina îşi poate aranja şi combina cantităţile sale numerice exact ca şi cum acestea ar fi litere sau orice alte simboluri generale.“ Ea a sugerat că, în cele din urmă, ar putea fi utilizată pentru orice, de la a juca şah până la a asculta muzică. Până la urmă, a mai fost necesar încă un secol pentru ca atât ideile lui Babbage, cât şi cele ale Adei Lovelace să fie puse în practică, în ambele cazuri deoarece nu a existat o cerere reală pentru o astfel de maşină, de vreme ce „computerele“ umane puteau fi angajate mult mai ieftin să efectueze calcule de rutină, şi deoarece roțile dințate mecanice şi cartelele perforate pur şi simplu nu aveau viteza şi acurateţea necesare, care au fost obţinute în cele din urmă cu ajutorul tranzistorilor electronici şi al microprocesoarelor care au făcut posibilă apariţia computerului la jumătatea secolului XX. Ar fi greşit să le acordăm toate meritele doar lui Babbage şi lui Lovelace pentru inventarea computerizării, sau chiar pentru programarea computerizată. Încă dinainte şi mai târziu, au existat numeroase persoane care au contribuit la acest lucru. Însă esenţa ideii centrale de computerizare – ideea din versiunea de cartelă perforată a lui Babbage, amestecul de automatizare şi memorie – se găseşte în întregime aici. Aceasta este combinația care oferă atât de multe posibilităţi computerului şi produselor sale secundare. Ideea poate fi rezumată sub formă de program de computer, însă acest termen oferă doar un indiciu în ceea ce priveşte domeniul ideii. Desigur, programarea a cunoscut progrese majore de la cartela perforată a lui Babbage şi acum implică atât circuite preimprimate, cât şi o serie de limbaje de programare din ce în ce mai sofisticate, care transmit instrucțiuni unui computer prin intermediul unui cod binar, secvenţe de cifre 0 şi 1, sau de activări şi de dezactivări în cadrul circuitului electronic. Însă principiile sunt aceleaşi. La un nivel de bază, programarea înseamnă transmiterea de instrucţiuni unei maşini astfel încât să funcționeze singură. Însă, dacă programul cuprinde instrucţiuni ca maşina să reacţioneze la noi intrări în diverse moduri, atunci aceasta poate învăţa şi poate începe să îşi creeze propriile instrucţiuni.

Almanah Jurnal Spiritual 2018

www.jurnalspiritual.eu


90

CULTURĂ Astfel, adevăratul potenţial al computerului şi al maşinilor automatizate începe să iasă la iveală. În multe sensuri, domeniul unor astfel de programe se limitează doar la imaginaţia programatorului şi la capacităţile materialelor şi sistemelor de operare implicate. Avem deja vehicule robotizate ce pot explora planete şi oceane îndepărtate. Avem şi internetul, care poate lega instantaneu date de la miliarde de computere din întreaga lume, și care funcţionează ca un creier uriaş. Oamenii de ştiinţă creează nanomaşinării minuscule care să poată fi capabile să transporte medicamente prin vasele de sânge până în locul ţintă din organism, sau să desfăşoare operaţiuni din interiorul corpului. În 2009, proiectanţii au creat un supercomputer reconfigurabil, numit Novo-G, care îşi poate rearanja circuitul intern astfel încât să se potrivească activităţilor efectuate, contrar modelului de „logică fixă“ al computerelor obişnuite. Acest lucru înseamnă că ar putea fi folosit de la controlul sateliţilor până la a prognoza instantaneu clima lumii, toate la o viteză foarte mare. Unele computere încep să devină atât de experte în recunoaşterea limbajelor, încât este posibil ca traducătorii şi secretarele să rămână într-o zi fără slujbă. Alte computere sunt programate să scrie muzică sau cărţi, să conducă reţele de cale ferată sau maşini, sau să creeze lumi imaginare atât de convingătoare, încât în curând s-ar putea întâmpla să diferenţiem cu greu realitatea de domeniul virtual. Programele pot crea nu doar computere, ci şi maşinării de tot felul capabile, teoretic, să facă aproape tot ceea ce dorim, iar adevăratul orizont de-abia începe să fie descoperit. Totuşi, poate că marea limitare este aceea a programatorilor. Bill Bryson a rezumat perfect capcanele în Note dintr-o Ţară Mare (Notes from a Big Country): „Pentru un timp îndelungat, m-a uimit cum ceva atât de scump, atât de avansat ar putea fi atât de inutil. Apoi am înţeles că un computer este o maşină stupidă capabilă să facă lucruri incredibil de inteligente, în timp ce programatorii de computer sunt oameni inteligenţi în stare să facă lucruri incredibil de stupide. Pe scurt, acestea două se potrivesc perfect.“ Şi poate că merită să ne întrebăm ce ne trebuie sau ce ne dorim de fapt de la aceste maşinării stupide. 50 de idei geniale care au schimbat omenirea - John Farndon. Traducere Grall Soft. Editura Litera, 2012

www.jurnalspiritual.eu

Almanah Jurnal Spiritual 2018


CULTURĂ

91

Aforismul și romanța se întâlnesc în duh și se potențează una pe cealaltă

CULTURĂ

Deși la prima vedere, între aforism și romanță nu există vreo legătură, la un nivel mai profund, cele două se întâlnesc în duh și se potențează una pe cealaltă, întru valoare și sens. Există importante afinități între aforism și romanță la nivel cultural, spiritual, psihologic și memorial. Prima afinitate dintre aforism și romanță constă în apartenența acestora la un anumit gen literar. Dacă aforismul se încadrează în genul paremiologic – gen literar hibrid aflat la granița dintre literatură și speculația filosofică sau religioasă – , romanța, care își are izvoarele în priceasnă și în lied, este o creație muzicală instrumentală, cu conținut liric, lucrare de autor sau de inspirație popular-colectivă, având în compoziția sa un text poetic pus pe note muzicale. Prin acest text poetic, aflat în componența sa, și prin accepțiunea sa literară originară – romanța este, la origine, o specie a poeziei lirice sentimentale – , romanța se înrudește, așadar, cu literatura, adică cu genul liric. A doua afinitate dintre aforism și romanță ține de caracterul universal-valabil al aforismului, el însuși fiind o artă a cuvântului. Dacă aforismul reprezintă o gândire concentrată a sufletului, romanța este o meditație tristă, lirică, a inimii asupra unor probleme ale vieții, cum ar fi iubirea, pusă pe note muzicale. Așadar, textul romanței cuprinde și trebuie să cuprindă și aforisme, text în care acestea pot fi oricând intercalate, chiar și fragmentar. Motivul? Aforismul este, el însuși, o artă a cuvântului și are un caracter universal-valabil, putând fi folosit în orice operă culturală purtătoare de cuvânt, precum: literatura (în poezie, proză și teatru), cinematografia și muzica. Aforismul, specie a genului paremiologic, vechi de mii de ani, atât cel laic cât și cel creștin, poate intra oricând în textul următoarelor compoziții muzicale, acestea neaparținând exclusiv genului muzical laic: romanță, priceasnă, lied, imn, marș, colind și muzică corală.

Almanah Jurnal Spiritual 2018

www.jurnalspiritual.eu


92

CULTURĂ De asemenea, aforismul poate fi găsit și în textele unor științe umaniste, precum filosofia și dreptul, dar și în textele teologice, precum cele din Sfânta Scriptură, Psaltire și scrierile Sfinților Părinți. A treia afinitate culturală dintre aforism și romanță poate fi considerată și crearea unei cutume culturale, prin posibilitatea recitării unor aforisme, de preferabil românești, în cadrul festivalurilor noastre culturale de orice gen și la orice nivel: muzical, literar sau cinematografic. În scurtele pauze de prezentare a următorului moment din respectivul festival, consider că ar fi mult mai bine să se umple acel vid temporal cu un aforism bine țintit, în locul clasicelor bancuri. Prin repetarea acestui lucru, în cadrul aceluiași festival sau al unor festivaluri diferite, se poate crea, în timp, o cutumă culturală care va crește spectaculos valoarea culturală și spirituală a acelui eveniment. I. La nivelul spiritual Filosoful creștin rus Nikolai Berdiaev ne-a confirmat următorul adevăr: cultura a izvorât din cult, adică din Cultul creștin-ortodox, de 2000 de ani încoace. Dincolo de faptul că orice operă artistică autentică are ca sursă de inspirație harul Duhului Sfânt, putem remarca faptul că între aforism și romanță există și o afinitate la nivelul spiritual, creștin-ortodox, și anume caracterul transcendental al amândurora. Dacă de 2000 de ani încoace, de la apariția creștinismului în istorie, spiritualitatea și cultura omenirii s-ar cuveni să fie, și acum, esențialmente creștine, totuși, aforismul de inspirație creștină este o specie foarte rar întâlnită în literatura contemporană a lumii, în absența unor autori creștini pe care îi putem număra pe degete la nivel mondial. Izvoarele romanței, priceasna și liedul, neaparținând exclusiv genului muzical laic, ci dimpotrivă, îi conferă acesteia statutul de gen muzical de inspirație creștină. Așadar, la originile sale, romanța se întâlnește în duh cu aforismul creștin, care poate fi găsit de multe ori chiar în textele acesteia. Acest caracter transcendental comun al romanței și al aforismului creștin își are originile îndepărtate, încă din primul mileniu de creștinism, în cultura și în spiritualitatea creștinortodoxă din spațiul nostru românesc, carpato-danubiano-pontic. Astfel, marele nostru om de cultură, Profesorul Mihail Diaconescu, în a sa „Istorie a literaturii daco-romane”, afirmă că a fi român înseamnă, esențialmente, a fi ortodox. Iar cultura și spiritualitatea noastră creștin-ortodoxă, din primul mileniu de creștinism, ne așează în istorie în fruntea celorlalte popoare vecine, tocmai prin contribuția excepțională, cu caracter literar și teologic, pe care și-au adus-o la dezvoltarea culturii și spiritualității creștine, pe plan mondial, înaintașii noștri daco-romani, adică următorii scriitori și Sfinți Părinți străromâni: Sfântul Ioan Casian, Sfântul Niceta de Remesiana, Sfântul Dionisie Smeritul și Areopagitul, dar și Aethicus Histricus și Leontius Byzantinus. www.jurnalspiritual.eu

Almanah Jurnal Spiritual 2018


CULTURĂ

93

Așadar, această cultură și spiritualitate creștină strălucită, existentă în spațiul carpatodunăreano-pontic al poporului român, în primul mileniu de creștinism, atestată documentar și științific, demonstrează faptul că teza filosofului si teologului rus Paul Evdokimov, expusă în lucrarea sa, „Iubirea nebună a lui Dumnezeu”, în care se afirmă imperativul de a se reveni la o cultură creștină, mărturisitoare, deci cu caracter transcendental, o „cultură epifanică”, care să promoveze, la toate nivelurile artistice, o „artă iconică”, în care Dumnezeu să își poată găsi sălaș, nu este o utopie, ci o realitate cultural-spirituală și istorică, pe care înaintașii noștri au cultivat-o timp de peste 1000 de ani, realitate creștină care ar putea salva în acest moment lumea de la dezastru, schimbând, cu ajutorul lui Dumnezeu, cursul istoriei și al evenimentelor ei nefaste, dacă ar exista înțelepciunea și efortul de a se reveni la aceasta. Sângele neamului nostru românesc, oxidat de vechime, poartă și acum amprenta genetică și spirituală a acestor străluciți și atât de valoroși înaintași ai noștri dacoromani, scriitori și Sfinți Părinți. Chiar și celebrul nostru teolog, părintele-profesor Dumitru Stăniloae, ne îndeamnă în nemuritoarea sa operă cultural-teologică, să ne întoarcem la gândirea și la spiritualitatea Sfinților Părinți ai Bisericii, înțelepciunea din operele acestora putând constitui oricând o bază solidă, probabil singura, pentru dezvoltarea și spiritualizarea gândirii și a creației culturale a omului contemporan. Și pentru mântuirea sufletului său. Continuând strălucita tradiție aforistică a Sfinților Părinți, ale căror apoftegme circulau în Evul Mediu creștin sub denumirea „Apoftegmata Patrum” și erau ținute la mare preț de către cititorii de atunci, în literatura noastră interbelică și până de curând, au existat anumiți cărturari creștini, scriitori, filosofi și savanți, care au cultivat în operele lor aforismul creștin, care apare fie intercalat în textul acestora, fie cu un statut de-sinestătător, adică publicat separat în culegeri de aforisme sau în lucrări de autor, precum ar fi: Nicolae Iorga, Nichifor Crainic, Sandu Tudor, Nae Ionescu, prințul Vladimir Ghika și, ultimul dintre ei, Petre Țuțea.

La acest nivel, afinitatea dintre aforism și romanță constă în crearea unor momente psihologice de conștientizare profundă a unor realități dureroase la nivel emoțional, prin care ne-a fost dat să trecem în viață. Dacă aforismul este o concluzie tristă a unui om pățit, care a avut mult de suferit în viață, romanța reprezintă cântecul inimii unui om trist și îndurerat, care își regretă, de obicei, iubirea pierdută. Atât aforismul, cât și romanța sunt efectul psihologic, iar nu cauza unei suferințe adânci care nu s-a stins încă și pe care ambele i-o readuc omului în minte și în suflet, fiecare la un alt nivel. Aforismul, la fel ca și romanța, prin crearea acestor momente de retrăire interioară profundă a unei dureri nevindecate, dar și de reflexivitate, îi pot contura omului, prin autenticitatea și Almanah Jurnal Spiritual 2018

www.jurnalspiritual.eu

CULTURĂ

II. La nivelul psihologic


94

CULTURĂ calitatea trăirilor sale, o frumusețe interioară aparte, caracterizată prin profunzime și înțelepciune, precum și prin dorința de a se ruga. În mod paradoxal, deși amândouă sunt, în esență, rezultatul unei iubiri rănite, atât aforismul creștin cât și romanța îi readuc omului în suflet fiorul Veșniciei, pentru că, dincolo de orice suferință pe care ne-o poate aduce, Iubirea rămâne ultima și cea mai importantă realitate a vieții unui om. III. La nivelul personal și memorial La nivelul personal, „Muzica ne ajută, între altele, să ne rememorăm” trecutul și să ne înfrumusețăm sufletul, tocmai prin aceea că ne poate încălzi inima, dar ne poate prelungi și viața. Daniela E. Bogdan, autoarea lucrării paremiologice, „Reflecții din deșert. Maxime și cugetări”

www.jurnalspiritual.eu

Almanah Jurnal Spiritual 2018


POEZIE

95

Dac-aş fi crezut! Dac-aş fi crezut, Iisuse,

cum aş fi-mbrăcat veşmântul

că Tu vii aşa curând,

sfintei Tale cununii

cum m-aş fi luptat cu somnul

– o, de-aş fi crezut, Iisuse,

să mă afli aşteptând!

cu adevărat că vii!

Cum m-aş fi luptat cu lenea

O, de-aş şti măcar acuma

să fiu voia Ta lucrând

cum mă vrei Tu de curat,

– o, de-aş fi ştiut, Iisuse,

de-aş putea de-acuma crede

că Tu vii aşa curând!

că Tu vii ne-ntârziat, să mă pot măcar de-acuma

O, de-aş fi crezut, Iisuse,

pregăti cu-adevărat,

cu adevărat că vii,

ca să nu m-alungi, Iisuse,

cum Ţi-aş fi ieşit nainte,

osândit şi lepădat!

ca la Sfintele Florii,

Traian Dorz

Încă puţin! Încă puţin – şi ce s-a spus curând o să se-arate, se va vedea că ce s-a scris sunt toate-adevărate, se va vedea că este-un iad şi este-o Judecată, se va vedea cât de-nşelaţi sunt cei ce-au râs odată! Încă puţin – şi tot ce-i azi neghină şi ocară trimişi cereşti vor arunca în focul mai de-afară

POEZIE

şi seceriş nemaivăzut va trece peste lume că ziua groazei a sosit tot răul să-l sugrume. Încă puţin – şi semne mari, puteri ne-nchipuite se vor ivi cutremurând privirile-ngrozite şi toţi cei care n-au primit credinţa mântuirii primi-vor crezul blestemat al hulei şi-al pieirii.

Almanah Jurnal Spiritual 2018

www.jurnalspiritual.eu


96

POEZIE Încă puţin – şi Dumnezeu, Cel Viu în veci, deodată ivi-Se-va, zdrobind pe veci minciuna apostată, încă puţin, dar pân’ atunci dureri cum n-au fost încă vor încerca nimicitor credinţa cea adâncă. Fiţi treji şi vă rugaţi, voi, toţi câţi mergeţi către-aceste nemaivăzute vremi şi stări căzute fără veste, orice-aţi vedea şi-aţi auzi pe voi să nu vă-nşele, căci vai de cei ajunşi atunci nepregătiţi în ele! Din volumul „Cântări de sus”, Traian Dorz

Bacoviană

Pe pieptul veşniciei

Am însurit de-atâta aşteptare Şi sufletul de dor mi-a-ncărunţit, Pe lespezi reci şi sure de granit Trec gânduri sure-n pas de defilare.

Pe pieptul veşniciei-mi pun urechea Şi-ascult cum mă gândeşte Dumnezeu, Cu ochiul minţii-mi cat în cer perechea Ca-ntr-o oglindă… Doamne, care-s eu?

Durerea fumegă ca o pădure Şi fumul sur mânjeşte cerul sur, În jur nelinişti sure prind contur Şi coc, sub tâmple sure, gânduri sure.

În gândul Tău, stufos ca o pădure, Care e ramu-a cărui umbră sunt Şi-al cărui foşnet tainic şi uşure E cântecul pe care-acum Ţi-l cânt?

Pe zarea sură, sur se profilează Cernite umbre-n cenuşii armuri, Foşnesc sub cerul sur copacii suri Şi gânduri sure-n pâlcuri defilează.

E verde? E uscat? E greu de floare Sau poate-i un lăstar ce-a dat abia Şi mâine-n zori, cu foarfece de soare, Găsindu-l fără rost, îl vei tăia?

„Peisaj lăuntric”, Demostene Andronescu. Editura Fundaţiei Sfinţii închisorilor, 2014

„Peisaj lăuntric”, Demostene Andronescu. Editura Fundaţiei Sfinţii închisorilor, 2014

www.jurnalspiritual.eu

Almanah Jurnal Spiritual 2018


POEZIE

97

Zădărnicie Rod din timp, mă roade timpul,

Iau un gând, şi încă-un gând,

Cerc un gând să surp Olimpul,

Gânduri rare ori de rând,

Cu nesaţ un gând mă-ncearcă

Le fac stivă, le clădesc

Şi lăuntric coace parcă.

Şi apoi le tencuiesc Şi cu suflet, şi cu sânge,

Junghi o taină, surp un înger,

Şi cu lacrămi, de pot plânge.

Clocotesc, mă zbat, mă sânger, Sufletul mi se îndoaie

Pun în geam un strop de soare,

Ca o creangă grea de ploaie

Zugrăvesc un sfânt, o floare,

Şi avan l-îngreunează

Prin altare, prin unghere

Pete albe de amiază,

Ascund taine, ascund mistere,

Pete negre, pete sure,

Şi îngrop la temelie

Joc de umbre-ntr-o pădure.

Un crâmpei de veşnicie, Chronos, când o va-ncerca,

Dau târcoale ca o fiară

Să-şi ştirbească dinţii-n ea.

Zidului ce mă-nconjoară, Îndârjit muşc din ţărână,

Dar el roade-ncet şi spornic

Mă târăsc pe brânci, pe-o rână,

Şi necruţătoru-i ornic

Şi-mi întorc neputincios

Surpând peste mine zarea

Sufletul cu faţa-n jos.

Îmi măsoară destrămarea Şi mă-mpinge înainte

Ca păianjenul pe fire

Fără-ndemn, fără cuvinte,

Mă cobor în amintire

Fără zgomot, fără glas,

Şi tot deapăn fără rost

Zi de zi şi ceas de ceas.

Şi mă-ncurc prin anii suri

Eu l-ascult tăcut, buimac,

Ca-ntr-un pod cu vechituri.

Fremătând ca un copac

Apoi iarăşi urc în zbor

Rămas singur în furtună,

Din trecut spre viitor,

Gem prelung cum geme-o strună

Mă târăsc ca o omidă,

Şi, târându-mi paşii grei,

Cerc să-nalţ o piramidă

Paşi ce parcă nu-s ai mei,

Mai înaltă ca Olimpul,

Mă scurg pururi înainte

Să supun, să birui timpul.

Printre morţi, printre morminte,

Almanah Jurnal Spiritual 2018

www.jurnalspiritual.eu

POEZIE

Câte nu-s şi câte-au fost,


98

POEZIE Şi las altor umbre locul,

Şi pe undeva ascuns

C-aşa-i viaţa, c-aşa-i jocul.

Cineva ce-i nepătruns Îmi orânduie cărarea

Ceasul rupe, clipa muşcă

Şi-mi măsoară destrămarea

Usturând ca o biciuşcă, Gândul cade, carnea ţipă,

„Peisaj lăuntric”, Demostene Andronescu.

Mă destram clipă cu clipă

Editura Fundaţiei Sfinţii închisorilor, 2014

Insula albă Insula albă cu cedrii umbroşi şi cu viţe bogate, Insula-n care străbunii trăit-au în veacuri uitate, Doar pescăruşii o ştiu, căci pe albe frânturi de coloane Scutură aripa lor în amurg, luminoase broboane; Şi, când se duc să se culce în templul Athenei fecioare, Sfâşie pânza uitării, ţesută pe sfinte odoare. Locul e plin de mireasma sfioasei aduceri aminte. Fete se uită-n fântână de-şi strâng cingătorile-n ţinte. Poartă cununi de viorele în părul cu luciu de rază. Flacără-n ochii lor umezi – dorinţa iubirii e trează. Când se coboară la mal, să se scalde fecioarele-n mare, Apa senină se trage-n adâncuri şi valul tresare. Spuma, uşoară dantelă, le mângâie-n treacăt piciorul. Lakon pescarul le vede, – şi-l arde în inimă dorul. Toarce Hrysothemius firul subţire şi neted de lână. Vântul de seară cu cântecul mării în taină se-ngână. Iese din umbră de cedrii cu ochii-n lumină, Comata. Când o cuprinde, s-anină de el, ca o trestie, fata. Tras-am în mare o luntre-aşternută cu mândre covoare. Hai să căutăm printre valuri, pe marea cu spumele-n floare, Insula-n care bătrânii trăit-au în veacuri uitate, Insula albă cu cedrii umbroşi şi cu viţe bogate. „Poezii”, Zorica Laţcu Teodosia – Maica Teodosia (1944) www.jurnalspiritual.eu

Almanah Jurnal Spiritual 2018


ȘTIINȚĂ

Idei geniale care au schimbat omenirea – Telefonul

n 1876, Western Union Telegraph Company delibera dacă să accepte sau nu noua invenţie a lui Alexander Graham Bell. Reprezentanţii companiei nu erau foarte optimişti. Într-un memoriu se spune: „Acest «telefon» are prea multe neajunsuri pentru a putea fi considerat cu adevărat o metodă de comunicaţie. Dispozitivul nu are practic nici o valoare pentru noi.“ Preşedintele SUA Rutherford B. Hayes a fost puţin mai entuziast după ce a făcut primul apel telefonic de la Casa Albă, comentând sec: „O invenţie extraordinară – dar cine ar dori oare să o folosească?“ Desigur, este incredibil de simplu acum să râdem de lipsa lor de intuiţie, de vreme ce, în 2010, doar numărul utilizatorilor de telefoane mobile a ajuns la cinci miliarde. Cu toate acestea, în anii 1870 nu era atât de simplu de preconizat de ce atât de mulţi oameni ar dori să utilizeze telefonul. În acea vreme, lumea începuse să se dezvolte mult mai rapid, sau cel puţin aşa se credea, datorită comunicării instantanee. Firele de telegraf erau utilizate încontinuu pentru a transmite mesaje ce păreau să rezolve instantaneu tot felul de necesităţi, de la o comunicare de afaceri până la o serie de informaţii personale. Telegramele erau scurte, la subiect şi, mai mult, ofereau o înregistrare completă a mesajului. Telegraful era de încredere, profesional şi discret. Ce ar dori să facă cineva cu câteva cuvinte rostite, neînregistrate? În anii 1870, cerinţa adevărată era obţinerea unei lungimi de bandă suplimentară, o modalitate de a trimite mai multe telegrame de-a lungul aceluiaşi cablu astfel încât traficul telegrafului să poată fi crescut fără a întinde mii de kilometri de cabluri analoage. Aceasta a fost problema pe care a încercat să o rezolve inginerul de telecomunicaţii american Elisha Gray atunci când a lansat ideea de a transmite vorbirea cu ajutorul cablurilor electrice. Ideea sa era aceea de a utiliza efectul diverselor vibraţii sonore ale vorbirii asupra unui lichid pentru a varia rezistenţa electrică şi, astfel, pentru a crea un semnal electric care să reflecte modelul vorbirii. Variaţiile acelui semnal electric puteau fi utilizate apoi pentru a recrea vorbirea la celălalt capăt al liniei. Gray nu a fost primul care a avut ideea transmiterii vorbirii pe cale electrică. Un tânăr inventator german, John Philipp Reis, crease un astfel de dispozitiv în 1860, pe care îl numise „telefon“. Thomas Edison, care avea interese personale, a recunoscut mai târziu că Reis inventase primul telefon, dar a susţinut că acesta transmitea doar muzică, nu detaliile fine al vorbirii. Desigur, la fel ca în cazul multor invenţii revoluţionare, Reis nu a trezit interesul nimănui din Germania, şi în alte părţi ale lumii doar puţine Almanah Jurnal Spiritual 2018

www.jurnalspiritual.eu

ŞTIINŢĂ

Î

99


100 ȘTIINȚĂ persoane i-au apreciat invenţia, atunci când profesorul său a făcut o demonstrație la New York în 1872. Poate că Gray sau Alexander Graham Bell, tânărul scoţian care a sosit la Boston în 1871, sau poate ambii au auzit de dispozitivul lui Reis, ori chiar l-au văzut. De asemenea, poate că Bell a mai văzut cererea de brevetare a lui Gray la oficiul de brevete, aşa cum susţine autorul Seth Shulman. Oricare ar fi adevărul – şi au existat motive legale şi financiare puternice pentru a ascunde realitatea –, Bell este, în general, cel căruia i s-a atribuit inventarea telefonului. În agenda lui Bell a fost înregistrată o intrare faimoasă deja, datată 10 martie 1876, ziua când Bell a făcut primul apel telefonic din lume, adresat lui Thomas Watson, inginerul de telecomunicaţii care l-a ajutat la experimentele sale. Watson se afla în altă cameră din casa lui Bell din Boston şi apelul a fost scurt, Bell spunând doar: „Domnule Watson, vino aici. Vreau să te văd.“ Un început modest, dar istoric. Judecând după răspunsul primit de la Western Union, este posibil ca telefonul lui Bell să fi fost uitat la fel de rapid ca cel al lui Reis. Dar Bell era mult mai bogat şi, de asemenea, se alăturase la promovarea noului dispozitiv al lui Edison, care a făcut telefonul mult mai practic, înlocuind transmiţătorul lichid al lui Gray şi Bell cu un transmiţător de carbon solid. În pofida previziunilor sumbre, oamenii s-au arătat imediat interesaţi de magia telefonului. Ideea de a vorbi direct cu cineva din oraş sau chiar din alt oraş părea miraculoasă. Desigur, existau probleme caracteristice dispozitivelor proaspăt inventate; primele telefoane erau greoaie, nu ca dispozitivele mici şi drăguţe de astăzi, iar calitatea sunetului era oarecum limitată. Însă acest lucru nu a redus entuziasmul de a auzi vocea unei persoane de departe, şi bucuria de a şti că orice ai spune poate fi auzit instantaneu la mulţi kilometri distanţă. După câţiva ani, erau mai bine de 100.000 de utilizatori de telefoane doar în SUA, şi mult peste trei milioane la sfârşitul secolului. De atunci, telefonul a cunoscut din ce în ce mai multe îmbunătăţiri. De departe, în 1950, majoritatea oamenilor din ţările dezvoltate aveau telefon, iar jumătate de secol mai târziu, odată cu dezvoltarea telefoanelor mobile, care au eliminat necesitatea montării cablurilor extinse şi chiar pe aceea de a deţine o adresă fixă, comunicarea prin telefon a ajuns să cuprindă întreaga lume. La început, entuziasmul trezit de telefon s-a datorat doar caracterului de noutate. Totuşi, noutatea nu era ca oricare alta. Inventarea trenului cu jumătate de secol în urmă îi uimise şi îi înspăimântase pe oameni aproape în www.jurnalspiritual.eu

Almanah Jurnal Spiritual 2018


egală măsură, pentru că reuşea să îi poarte pe pasageri în doar câteva ore între oraşe, lucru care, de-a lungul istoriei, necesita o săptămână de călărit intens. Totuşi, invenţia era fizică şi vizibilă. Trenurile puteau fi văzute. Li se puteau atinge şi examina pistoanele şi cilindrii impresionanţi ce dădeau locomotivei numeroşii săi cai putere. Însă telefonul îi ducea pe oameni în domeniul invizibilului. Iar comunicarea prin telefon nu era doar rapidă, era instantanee. Faptul că vocea era recreată de departe chiar pe măsură ce se vorbea trebuie să fi trezit celor care au experimentat pentru prima dată fenomenul aceeaşi uimire pe care am avea-o acum dacă cineva ne-ar teleporta subit pe altă planetă. Acea invizibilitate, acea rapiditate şi sentimentul că îţi transmiţi personalitatea în întreaga lume trebuie să îi fi făcut pe oameni să creadă că au intrat cu adevărat într-o epocă nouă, o epocă a minunilor nemaivăzute. Privind retrospectiv, inventarea telefonului a marcat, într-adevăr, zorii epocii moderne, epoca telecomunicaţiilor. Cu toate acestea, foarte curând, telefonul s-a dovedit a fi mult mai mult decât o simplă jucărie minunată. Surprinzător de rapid, el a devenit o parte familiară şi indispensabilă a vieţii de zi cu zi. De asemenea, a schimbat pentru totdeauna modul de viaţă al oamenilor. Impactul a fost spectaculos în zonele rurale odinioară izolate. Fermierii şi familiile lor care trăiau în ferme îndepărtate nu mai erau izolaţi de restul lumii, aşa cum se întâmplase în trecut. Ei îşi puteau suna vecinii pentru a sta de vorbă, puteau comanda lucruri fără a face o călătorie lungă în oraş, puteau suna veterinarul sau medicul în situaţii de urgenţă. Lumea trebuie să fi părut un loc mai prietenos şi mai sigur. Şi la oraşe, deși oamenii nu mai scriau scrisorile frumos ortografiate din epoca victoriană, ei puteau discuta acum mai simplu, mai pe scurt şi într-o manieră mai relaxată. Puteau comunica cu prietenii, cu rudele şi chiar cu persoana iubită aşa cum nu mai fusese posibil mai înainte. Şi, la fel ca la ţară, telefonul trebuie să fi făcut ca oraşele să pară locuri mai prietenoase, mai relaxate şi mai unite. Turiştii din oraşe sau studenţii de la universitate nu mai pierdeau legătura cu lumea, ci îşi puteau suna familia pentru a scăpa de dorul de casă sau pentru a-şi linişti mamele îngrijorate. Şi cei care aşteptau acasă pe cineva care urma să se întoarcă târziu de la muncă sau dintr-o călătorie nu se mai îngrijorau, deoarece primeau un apel scurt. Nu este nici un dubiu că telefonul a făcut ca lumea să pară mai mică şi a făcutun loc mai confortabil, mai sigur (chiar dacă informaţiile primite la telefon sunt neplăcute). Oamenii nu mai sunt restricţionaţi să poarte discuţii în vecinătatea lor apropiată sau la locul de muncă – însă se pot ocupa de afaceri, pot vorbi cu prietenii, pot stabili întâlniri şi multe altele cu oamenii din oraş, din ţară, din lume. Apariţia telefonului mobil a dus lucrurile şi mai departe. Este atât de simplu să păstrăm legătura cu ceilalți, să ştim unde se află şi ce fac ei, iar pentru noi oamenii, care suntem în esenţă animale sociale, acest fapt este extrem de important – poate fi unicul lucru care a făcut ca trecerea de la comunităţile mici la oraşe mari să fie nu doar suportabilă, ci şi captivantă şi promițătoare. „50 de idei geniale care au schimbat omenirea” – John Farndon. Traducere Grall Soft. Editura Litera, 2012 Almanah Jurnal Spiritual 2018

www.jurnalspiritual.eu

101

ŞTIINŢĂ

ȘTIINȚĂ


102 ȘTIINȚĂ

Idei geniale care au schimbat omenirea – Reţelele de electricitate

A

păsaţi pe butonul întrerupătorului şi totul se luminează imediat. Aprindeţi ceainicul electric şi, deodată, o undă de electricitate traversează bobinele de încălzire ale acestuia. Deschideţi frigiderul şi din el va ieşi un aer răcit de fluxul continuu de curent care trece prin schimbătoarele sale de căldură. Toată această electricitate, disponibilă la cerere pentru a alimenta gama variată de dispozitive electrice de acasă şi de la birou, provine de la o staţie de alimentare amplasată, poate, în partea cealaltă a ţării, virtual instantaneu atunci când apăsaţi pe buton. Alimentarea cu energie electrică este acum o rutină, de aceea este foarte simplu să uităm ce idee extraordinară este. Într-adevăr, cei mai mulţi dintre noi ne supărăm dacă nu avem curent câteva ore, să nu mai zicem o zi sau mai mult. Aceasta este o invenţie extraordinară. Cu puţin mai mult de o sută de ani în urmă, energia trebuia adusă fizic în casă. Cărbunele pentru foc, uleiul pentru lămpi şi lemnele de foc erau transportate, adesea cu un efort considerabil, şi depozitate apoi acolo unde erau necesare. Multe case de la începutul perioadei victoriene au depozite de cărbune de dimensiunea unei camere mici în care se păstra combustibilul necesar pentru cele câteva luni de iarnă. Umplerea acestora era o activitate fizică murdară, efectuată de negustorul de cărbuni, iar transportarea din depozit a cărbunilor pentru energia zilnică constituia un efort neplăcut pentru proprietarul casei sau pentru servitoarea care spăla vasele și rufele. Reţelele de electricitate furnizează o energie care nu necesită efort, invizibilă şi care nu trebuie depozitată nicăieri. Deşi companiile de electricitate oferă acum energie pentru o gamă uriaşă de dispozitive, cererea de lumină electrică a fost aceea care a determinat crearea rețelei. Sir Humphry Davy a creat prima lumină electrică în 1802, conectând capetele unui fir de platină la terminalele unei baterii inventate, bateria voltaică. Curentul a făcut ca firul să devină alb sclipitor înainte să se ardă. În următorii 70 de ani, diverşi inventatori au încercat să creeze lumină folosind filamente de platină sau de carbon, dar, în pofida punctelor înalte de topire ale acestor materiale, ele ardeau de fiecare dată. Momentul revoluţionar a fost invenţia din 1875 a lui William Crookes, crearea unui vid în interiorul unui tub de sticlă. Pentru că tot oxigenul era scos din tub, filamentul strălucea fără a se ardă. Fizicianul britanic Joseph Wilson Swan a fost primul care a beneficiat de noul vid, făcând o demonstraţie cu un bec cu filament de carbon la o întâlnire din Newcastle, în 1879. După încă un an, Swan a instalat 45 de lămpi în reşedinţa de la ţară a lui Sir William Armstrong, Cragside, în Rothbury. În anul următor, o staţie de alimentare cu electricitate a fost amplasată în Godalming, Surrey, pentru a asigura electricitate noilor lămpi din casele din apropiere, însă costurile erau prea mari pentru ca aceasta să devină o afacere profitabilă, aşa că a dat repede faliment. www.jurnalspiritual.eu

Almanah Jurnal Spiritual 2018


În 1882, o staţie mai de succes a fost amplasată la Brighton, de aceea poate pretinde că este cel mai vechi furnizor public de electricitate din lume. Între timp, în SUA, Thomas Alva Edison crea propriul său bec electric. În 1882, Edison a înfiinţat compania Edison Electric Light la Londra şi a început imediat procesul legal împotriva lui Swan, ce viza încălcarea brevetului său. Bătălia înelungată la tribunal s-a încheiat atunci când Swan şi Edison au convenit să îşi unească forţele în 1883. Staţiile de alimentare au fost stabilite în câteva oraşe, pentru a oferi energie caselor din apropiere, însă legislaţia restrictivă şi furnizarea inconstantă presupuneau ca majoritatea oamenilor care îşi doreau lumină electrică să şi-o genereze singuri. Una dintre problemele cu staţiile de alimentare locale mai mici a fost că cererea suplimentară apărută peste noapte era de multe ori suprasolicitantă. O perioadă de timp, la sfârşitul anilor 1880, inginerii electricieni au avut polemici aprinse în legătură cu modalitatea de furnizare a electricităţii, într-o dispută care a ajuns să fie cunoscută sub numele de Bătălia Curenţilor. Pe de-o parte se aflau Edison, lordul Kelvin şi alţii care erau în favoarea furnizării de curent continuu (CC), pentru că era sigur la un voltaj redus, adecvat pentru utilizarea casnică şi putea fi folosit în baterii. Pentru aceştia, întreruperea curentului care avea loc la distanţă de staţia de alimentare era o problemă minoră. De cealaltă parte se aflau persoane precum George Westinghouse, Charles Parsons şi Charles Metz, care credeau în utilizarea curentului alternativ (CA), care, cu ajutorul transformatoarelor, putea fi trimis la un voltaj înalt pe distanţe lungi fără a pierde din energie. În centrul acestei dispute se afla rivalitatea personală între Edison şi un fost angajat al lui, genialul inventator de origine sârbă Nikola Tesla. Foarte practic şi lipsit de pregătirea matematică necesară pentru a aprecia munca sofisticată a lui Tesla în domeniul curentului alternativ, Edison l-a concediat pe Tesla fără a-i oferi vreo compensație, spunând: „Ideile (lui Tesla) sunt splendide, însă complet nepractice“. Edison a lansat o campanie de publicitate intensă împotriva curentului alternativ, şi a răspândit informaţii eronate privind presupusele pericole. În 1902, echipa sa de filmare a făcut un film în care se arăta electrocutarea, cu ajutorul curentului alternativ, a lui Topsy, un elefant de la circ, care ucisese trei bărbaţi. Şi mai revoltător, Edison a finanţat în secret inventarea primului scaun elecric, folosit la 6 august 1890 la executarea ucigaşului condamnat la moarte William Kemmler. Execuţia a fost atât de slab realizată, încât Westinghouse a comentat ironic: „S-ar fi descurcat mai bine cu toporul“. Până la urmă, în pofida eforturilor lui Edison, Westinghouse şi Tesla, care a fost poreclit „Vrăjitorul Vestului“, au fost cei care au râs la urmă. La 16 noiembrie 1896, energia electrică Almanah Jurnal Spiritual 2018

www.jurnalspiritual.eu

103

ŞTIINȚĂ

ȘTIINȚĂ


104 ȘTIINȚĂ generată de hidroenergie la cascada Niagara a fost trimisă la o distanţă de 50 de kilometri, în oraşul Buffalo, fără nici o pierdere detectabilă de energie, utilizând sistemul de curent alternativ polifazat al lui Tesla. Deodată a fost disponibilă şi mai multă energie pentru industrie. În plus, a devenit posibilă dezvoltarea economică la scară largă, prin generarea de energie de la o singură staţie de alimentare mare, energie transmisă pe distanţe uriaşe fără pierderi semnificative, schimbând voltajul cu transformatoare – ceva ce nu se poate face în cazul curentului continuu. Câteva staţii de alimentare mai mici au continuat să întrebuinţeze curentul continuu pentru a furniza energie pentru uzul casnic. Însă, pe măsură ce tot mai multe gospodării au trecut la lumina electrică şi industria a început să exploateze această sursă minunat de nouă de energie foarte accesibilă, modelul de alimentare cu electricitate a devenit dominat de marile staţii de alimentare şi de livrarea de curent alternativ. Până în anii 1920, o bună alimentare cu electricitate a întregii naţiuni, pentru utilizare casnică şi industrială, a fost considerată o necesitate de bază. Reţelele fragmentate şi necoordonate însă nu au fost echipate suficient încât să o furnizeze. Aşadar, la sfârşitul anilor 1920, Marea Britanie, de exemplu, a elaborat un plan ambiţios pentru crearea unei reţele de electricitate la scara întregii țări, care a rămas cunoscută sub numele de Reţea Naţională. Înainte ca Reţeaua să fie înfiinţată, în 1931, doar 30% dintre casele din Marea Britanie aveau energie electrică. După numai 17 ani, procentul a crescut la 85%. Majoritatea naţiunilor industrializate au instalat reţele asemănătoare. Însă coordonarea reţelelor de electricitate nu s-a oprit aici. Acum au fost instalate reţele sincronizate care să lege reţelele de alimentare aflate dincolo de graniţele naţionale. Cea mai mare din lume este Rețeaua sincronă a Europei Continentale, cunoscută anterior sub numele de UCTE, care acoperă cea mai mare parte din Uniunea Europeană şi alimentează cu energie peste 400 de milioane de case. A existat chiar şi o propunere de a instala o Reţea SuperSmart care să acopere întreaga Europă, Africa de Nord, Turcia şi Orientul Mijlociu. Aceasta se numeşte reţea „inteligentă“ deoarece ar utiliza o tehnologie digitală bidirecţională atât pentru a controla aparatele din casele oamenilor, cât şi pentru a ajusta fluxul de electricitate din sistemul de alimentare, pentru a ne asigura că eficienţa sa este maximă. Avantajul legării reţelelor europene şi africane este acela că cea mai mare parte a cererii imense de energie a Europei ar fi satisfăcută nu doar de la centralele poluante, care produc dioxid de carbon şi sunt alimentate cu petrol și cărbune din Europa, ci la costuri mult mai mici, din resursele hidroelectrice extinse, curate şi simplu de reînnoit ale Africii. Într-o zi, aprinderea unei lumini la Glasgow se va poate face instantaneu cu ajutorul energiei generate de la un baraj de pe Nil. Aceasta este marea frumuseţe a reţelelor de electricitate. Ele nu doar că asigură faptul că fiecare colţ al ţării are o bună rezervă de energie electrică, ci sunt şi atât de interconectate, încât pot răspândi şi echilibra instantaneu rezerva şi cererea în întreaga www.jurnalspiritual.eu

Almanah Jurnal Spiritual 2018


ȘTIINȚĂ

105

reţea. De exemplu, dacă există o cerere suplimentară de energie în Marea Britanie, energia este preluată de la o staţie hidroelectrică uriaşă de la poalele munţilor North Wales, sau este adusă de-a lungul canalului de la Reţeaua Continentală. În plus, atunci când producţia dintr-o staţie de alimentare scade, alte staţii mult mai îndepărtate din ţară pot prelua instantaneu cererea, pentru a asigura că întreaga cantitate de energie rămâne constantă în întreaga reţea. Rezerva de electricitate este atât de tăcută, atât de invizibilă şi atât de imediat disponibilă, încât este simplu să uităm cât este de uimitor că este atât de fiabilă. Totul, de la gadgeturi de înaltă tehnologie până la iluminarea de bază, depinde de rezerva constantă de electricitate livrată în fiecare casă noapte şi zi de către reţea. Ideea că fiecare casă din lumea dezvoltată este alimentată simultan şi instantaneu este destul de uimitoare dacă staţi să vă gândiţi puţin. Miracolul zilnic din spatele acestor lucruri devine evident dacă ajungeţi să vedeţi una dintre hărţile computerizate de reţele la un centru al Reţelei Naţionale, afişând starea rezervei. Reţeaua leagă în mod vizibil fiecare colţ al ţării şi îl alimentează cu energie vitală, la fel cum circulaţia sangvină asigură corpului oxigenul necesar vieţii. „50 de idei geniale care au schimbat omenirea” – John Farndon. Traducere Grall Soft, Editura Litera, 2012

Idei geniale care au schimbat omenirea – Analiza Matematică

Almanah Jurnal Spiritual 2018

www.jurnalspiritual.eu

ŞTIINȚĂ

Î

n cartea sa Taming the Infinite (Îmblânzirea infinitului) profesorul Ian Stewart declară că analiza matematică a fost „cea mai semnificativă evoluție din istoria matematicii“. Este o idee îndrăzneaţă, însă poate fi susţinută prin numeroase argumente. Analiza matematică a fost tipul de matematică ce a determinat revoluţia ştiinţifică începută în secolul al XVII-lea şi care continuă până astăzi. S-a dovedit a fi matematica lumii naturale şi a permis ca totul, de la traiectoria planetelor până la dezvoltarea coloniilor de furnici, să fie analizat matematic. Anterior, matematica era utilă doar pentru a analiza lucrurile imobile sau care se mişcă exact în acelaşi ritm, iar acesta este motivul pentru care, înainte de analiza matematică, matematica fusese folosită doar pentru logica abstractă, pentru calculele financiare şi arhitecturale şi pentru calculele matematice de bază. Analiza matematică a permis matematicii să exploreze aspecte care se schimbă sau care se mişcă într-un ritm variat. Pentru că aceasta se aplică aproape la orice în natură, schimbarea a fost profundă şi de anvergură. A dat oamenilor de ştiinţă un instrument puternic şi unic pentru a explora şi a explica lumea naturală. Poarta către analiza matematică a fost larg deschisă la începutul secolului al XVII-lea, când Fermat şi Descartes au realizat că algebra şi geometria pot fi legate folosind coordonate – două sau mai multe numere care indică un loc în relaţie cu linii de referinţă, cum ar fi axele dintr-un grafic. Cu ajutorul coordonatelor, întreaga geometrie poate fi rezumată în ecuaţii de algebră şi, teoretic, fiecare ecuaţie poate fi transpusă geometric sub formă de curbe şi linii, într-un grafic. Reunirea algebrei şi


106 ȘTIINȚĂ geometriei într-un nou tip de matematică, denumită geometrie analitică, a permis, pentru prima dată, ca matematica să fie folosită pentru a analiza modul în care se mişcă şi se transformă lucrurile. Însă lipseau două elemente fundamentale. Geometria analitică nu putea studia rata de variație a lucrurilor şi nici nu putea analiza volumul de transformări care au avut loc. De exemplu, putea arăta cât de departe ajunge un obiect într-un anumit timp, însă nu şi viteza şi accelerația lui într-un anumit punct. Acest lucru este similar cu studierea zborului unei păsări observând doar de unde își ia zborul şi unde aterizează. Aici intervine analiza matematică. Vă permite să analizaţi ce se întâmplă în intervalul acesta. Imaginaţi-vă că trântiți un ghiveci cu flori de pe pervaz. Legea gravitaţiei a lui Newton vă spune că acesta accelerează în jos şi apoi se sparge de caldarâm cu o oarecare forţă. Dar ce viteză va avea ghiveciul la o secundă după ce cade? Puteţi calcula viteza sa medie măsurând cât de departe ajunge într-o secundă. Însă acest lucru nu vă spune cât de repede se deplasează – viteza instantanee a ghiveciului. Analiza matematică oferă răspunsul folosind limitele. Dacă măsuraţi viteza medie între două limite – sau punctele de pe fiecare parte a punctului pe care îl atinge după o secundă –, sunteţi foarte aproape de viteza instantanee. Cu cât sunt mai apropiate limitele, cu atât vă apropiaţi mai mult de viteza instantanee. Poate că vă gândiţi că, dacă ați reduce limitele la zero, aţi obţine exact viteza instantanee. Dar, dacă limitele ar fi egale cu zero, atunci ghiveciul nu s-ar mai fi deplasat deloc între ele. Nu s-ar fi deplasat pe nici o distanţă şi nu ar fi necesitat un timp pentru a face asta. Deci aţi obţine viteza zero. Filosoful şi episcopul irlandez Berkeley a adus o critică faimoasă analizei matematice, din cauza acestei probleme, descriind-o drept „stafiile cantităţilor plecate“. Matematicienii au avut nevoie de două secole pentru a rezolva enigma, însă, până atunci, analiza matematică şi-a demonstrat din plin valoarea. Meritul pentru inventarea analizei matematice a constituit aproape imediat subiectul unei polemici aprinse. A fost oare invenţia filosofului şi matematicianului german de geniu Gottfried Wilhelm Leibniz? Sau a fost personalitatea de marcă a ştiinţei engleze, creatorul legilor mişcării şi al teoriei gravitaţiei, Sir Isaac Newton, cel care a inventat-o? În termenii priorităţii cronologice, câştigătorul a fost Leibniz. De asemenea, Leibniz a fost cel care a dat analizei matematice notaţia pe care o utilizează astăzi, cum ar fi termenii „delta“ x şi „delta“ y. Însă scrierile sale erau atât de fragmentate şi de obscure, încât chiar şi unii dintre susţinătorii săi, fraţii italieni Bernoulli, Jacob şi Johann, au scris despre prima sa descriere a analizei matematice că este „mai degrabă o enigmă decât o explicaţie“. Newton a creat o descriere mult mai clară şi mai completă. Ideile sale au fost rezumate pentru prima dată în 1671, într-o carte intitulată Metoda derivatelor şi a seriei infinite. El a denumit aceste entități matematice „derivate“, deoarece ideea de limite era aceea a unei cantităţi care tinde către zero, însă care nu ajunge acolo de fapt. www.jurnalspiritual.eu

Almanah Jurnal Spiritual 2018


Newton era faimos pentru precauţia şi rezervarea sa, aşa că a folosit doar calcule simple în marea sa lucrare Principia, în care sublinia legile mişcării şi ale gravitaţiei, însă sunt şanse să fi creat entități matematice pentru a elabora aceste mari teorii – pentru că, matematic vorbind, acestea aveau nevoie de analiză matematică pentru a fi exprimate complet. Analiza matematică, aşa cum a fost elaborată de Leibniz şi de Newton, implică două operaţiuni principale: diferenţierea şi integrarea. Diferenţierea provine de la ideea de a delimita, iar integrarea de la ideea de include. Sunt fețe diferite ale aceleiaşi monede, deşi fiecare a condus la o ramură proprie în analiza matematică: calculul diferenţial şi calculul integral. Diferenţierea se referă la calcularea ratelor de variație, la fel ca în cazul ghiveciului nostru trântit. În termenii geometriei graficelor, este, de asemenea, o modalitate de a găsi tangente la curbe. Integrarea este opusul acestui lucru: găsirea cantităţii a ceva, dacă îi ştiţi rata variației. În termenii geometriei graficelor, se referă la găsirea zonei de sub curba dintre două puncte. Lupta pentru întâietate în privinţa celui care a descoperit analiza matematică, Leibniz sau Newton, a creat o rivalitate intelectuală între Marea Britanie şi Europa, care a fost extraordinară pentru filosofia empirică britanică, dar a fost un dezastru pentru matematica britanică. Deşi sistemul de analiză matematică al lui Newton era mult mai coerent şi mai dezvoltat decât cel al lui Leibniz, faptul că se concentrează asupra geometriei s-a dovedit a fi, în mod ironic, un handicap. Între timp, matematicienii de pe continent au făcut un progres mai rapid cu analiza matematică bazată mai mult pe algebră a lui Leibniz. Totuşi, abia după ce au fost rezolvate diferenţele, şi a fost rezolvată problema zeroului fantomatic al lui Berkeley prin dezvoltarea analizei, la începutul anilor 1800, puterea întreagă a analizei matematice a fost în sfârşit eliberată. De atunci încolo, analiza matematică a stat la baza ştiinţei. Numărul mare de descoperiri ştiinţifice făcute posibile de analiza matematică este extraordinar. Fără aceasta, probabil că nu ar fi existat nici o lege a mişcării şi nici vreo lege a gravitaţiei. Nu ar fi existat teoria electromagnetismului, a relativităţii sau a fizicii cuantice. Nu ar fi existat teoria Big Bangului sau informaţiile legate de găurile negre. Toate acestea, şi mult mai multe teorii ştiinţifice importante depind de analiza ratelor de variație. Analiza matematică este la fel de importantă pentru tehnologie. Procedeul de calcul al traiectoriei sondelor spaţiale depinde de aceasta. La fel şi calcularea modului în care va zbura o aeronavă. Sau cum va exploda o bombă. Chiar şi modul în care înţelegem cum se schimbă populaţiile de animale sau cum vor evolua instrumentele financiare poate fi explorat cu ajutorul analizei matematice. În medicină, analiza matematică este utilizată pentru a planifica cea mai eficientă modalitate de a interveni şi de a opri răspândirea epidemiilor, sau pentru a calcula momentul de administrare şi dozajul Almanah Jurnal Spiritual 2018

www.jurnalspiritual.eu

107

ŞTIINȚĂ

ȘTIINȚĂ


108 ȘTIINȚĂ medicamentelor, sau unghiul de inserare a unui vas de sânge artificial, pentru a asigura o circulaţie optimă. Desigur, analiza matematică este o idee grozavă nu doar datorită gamei largi de utilizări pe care le are, mai ales în domeniul ştiinţei, sau chiar datorită rolului-cheie pe care l-a jucat în punerea în practică a principalelor teorii ştiinţifice ale ultimelor două secole – chiar dacă acest lucru este destul de uimitor. Ceea ce o face atât de importantă este frumuseţea unui asemenea instrument ingenios şi genial, care ne poate explica legile naturii – şi ne poate dezvălui modele despre care nici nu ştiam că există. Newton şi Leibniz sunt consideraţi, pe bună dreptate, genii datorită creării analizei matematice – totuşi, chiar dacă s-ar fi găsit şi altcineva, poate, să se gândească la asta dacă nu se gândeau ei, s-a întâmplat ca tocmai ei să aibă gândirea profundă pentru a analiza ceva atât de fundamental, însă atât de greu de teoretizat, adică modul în care se schimbă lucrurile. Ne-a transformat modul în care privim lumea naturală şi fizică, de la unul care a fost în esenţă statică la unul dinamic. Spre sfârşitul secolului al XIX-lea, general-maiorul lui Gilbert şi Sullivan se putea lăuda în opera comică „Piraţii din Penzance” în legătură cu înălţimile realizării lui: „Cu multe fapte vesele despre pătratul ipotenuzei. Sunt foarte bun la calculul integral şi diferenţial. Slavă Domnului că cineva este.” „50 de idei geniale care au schimbat omenirea” – John Farndon, Traducere Grall Soft. Editura Litera, 2012

Idei geniale care au schimbat omenirea – Producţia de masă „Timpul adoră să fie aruncat la gunoi“, a spus aforistic Henry Ford. „De la această risipă nu există salvare. Dintre toate, este gunoiul cel mai greu de adunat, pentru că nu murdăreşte podeaua.“ u este de mirare atunci că Ford a fost atât de entuziasmat de inovaţia introdusă în 1913 la fabrica sa de maşini Highland Park din Detroit, de unul dintre managerii săi, Charles Sorensen. Într-adevăr, a fost atât de fermecat, încât a susţinut ulterior că ideea a fost a sa. Ceea ce făcuse Sorensen a fost să introducă o linie de asamblare pentru a construi Modelul T Ford. Efectul a fost atât de uimitor, încât a inspirat ceea ce unii au numit a doua revoluţie industrială. Producţia de masă a existat cu ceva timp înainte de experimentul Ford. Aceasta a

N

www.jurnalspiritual.eu

Almanah Jurnal Spiritual 2018


însemnat scindarea procesului de producţie în componente standardizate. În loc să realizeze un produs finit, fiecare lucrător din fabrică a adăugat o singură componentă sau a efectuat o anumită activitate de rutină, încontinuu, transferând articolul mai departe de fiecare dată către următorul lucrător. Astfel, produsul era construit bucată cu bucată. Specializarea şi repetiţia a accelerat în mod spectaculos procesul industrial. În secolul al XVI-lea, vastul arsenal din Veneţia reuşise să construiască zilnic o navă întreagă folosind acest tip de sistem, iar în Războiul Civil American, Arsenalul din Springfield a fabricat arme diferite într-un număr fără precedent, pentru a menţine armata bine echipată, folosind părţi interşanjabile şi împărţind procesul de asamblare în etape. În anii 1860, procesatorul de carne inovator Gustavus Swift s-a asigurat că abatorul său din Chicago se ridică la înălţimea renumelui său. În fabrică, un cărucior supraetajat transporta fiecare animal sacrificat către diverse staţii de procesare, unde muncitorii tăiau o anumită parte şi o pregăteau în mod corespunzător, în timp ce trecea pe acolo. Ford a spus că acest sistem a fost cel care l-a inspirat şi poate că este destul de stânjenitor să ne gândim că procesul din spatele stilului de viaţă al consumatorului modern a fost inspirat de uciderea în masă. Aşadar, producţia de masă şi liniile de asamblare nu erau deloc noi atunci când le-a introdus Ford. Ceea ce a fost nou şi revoluţionar a fost faptul că nimeni nu le-a încercat pentru un produs atât de mare şi de complex cum este automobilul, care fusese creat anterior manual, la îndrumările unui specialist. Şi nici nu îl mai încercase cineva la o scară atât de largă sau cu un grad de organizare atât de mare. La început, Sorensen a experimentat doar cu o bandă transportoare care aducea radiatoarele pentru a fi asamblate într-un singur loc şi montate apoi într-altul. Însă, în scurt timp, întreaga asamblare a Modelului T a fost organizată astfel, şi fiecare automobil era fixat de plafon, nemişcat pentru o perioadă scurtă de timp, iar muncitorii adăugau rapid o anumită piesă sau îşi terminau activitatea, până când, în cele din urmă, maşina finalizată era lăsată să treacă pe linia de asamblare. Aşa cum explică şi Ford, totul se concentra „asupra unui proces de producţie axat pe principii ale puterii, preciziei, economiei, sistemului, continuităţii, vitezei şi repetiţiei“. Rezultatul a fost uimitor de eficient. În august 1913, au fost necesare, în medie, douăsprezece ore şi jumătate de muncă pentru a asambla un Model T; un an mai târziu, după ce Sorensen a introdus liniile de asamblare, a fost necesară doar o oră şi jumătate. Impactul acestora a fost cu adevărat revoluţionar. Ford putea vinde Modelul T la preţuri atât de mici, încât a permis accesul la automobile, destinate anterior doar celor bogaţi, pentru Almanah Jurnal Spiritual 2018

www.jurnalspiritual.eu

109

ŞTIINȚĂ

ȘTIINȚĂ


110 ȘTIINȚĂ americanul obişnuit. „De fiecare dată când reduc cu un dolar preţul la maşini“, a declarat Ford entuziasmat, „am încă o mie de noi cumpărători.“ Iar viteza liniei de producţie însemna că Ford putea satisface această cerere. În 1908, Ford reprezenta circa 10% din piaţa americană de automobile. În 1914, reprezenta în jur de jumătate şi producea mai mult de un sfert de milion de automobile în fiecare an. Primul impact şi cel mai evident al inovaţiei lui Ford a fost în domeniul industriei automobilelor. Fără producţie de masă, automobilul ar fi rămas un produs specializat destinat celor bogaţi, la fel de puţin accesibil ca un iaht de lux. Producţia de masă a condus la scăderea preţului automobilelor şi la creşterea numărului lor, astfel încât să devină un produs standard chiar şi pentru cei cu venituri modeste. Cifrele sunt impresionante. Astăzi, există în jur de trei sferturi de miliard de maşini pe drumurile lumii, iar industria automobilelor din întreaga lume produce un milion de automobile noi în fiecare an. Deţinerea în masă a automobilelor a schimbat oraşele şi modul de viaţă al oamenilor. Multe oraşe din SUA sunt construite în întregime în jurul automobilului, deoarece există distanţe mari între case şi centrele comerciale, între zonele de divertisment şi cele de afaceri, încât singurul mod de a călători între ele este cu maşina. Însă nu totul se reduce la automobil. Numeroase produse din casele şi de la locurile noastre de muncă sunt accesibile şi disponibile în număr mare datorită producţiei de masă. Foarte puţine produse au scăpat de forţa neobosită a liniei de asamblare. Computere şi televizoare, maşini de spălat şi cuptoare cu microunde, precum şi numeroase alte elemente destul de complexe sunt fabricate la preţuri pe care şi le pot permite şi oamenii

www.jurnalspiritual.eu

Almanah Jurnal Spiritual 2018


obişnuiţi. Chiar şi produsele alimentare sunt ambalate după aceleaşi principii. Aşadar, multe dintre lucrurile pe care le considerăm de la sine înțelese ar fi limitate doar la casele celor foarte bogaţi dacă nu ar exista producţia de masă. Desigur, există un punct slab în toate acestea. În primul rând, articolele produse în masă sunt adesea mai slabe calitativ decât cele confecţionate manual – însă există şi articole care nu pot fi produse deloc manual. De asemenea, ele sunt deprimant de identice şi nu au individualitatea interesantă a produselor confecţionate manual. În al doilea rând, acestea au luat mult din satisfacţia muncitorilor din fabrică şi, în multe cazuri, le-au luat slujba cu totul. În locul satisfacţiei de a termina o activitate, muncitorii din fabrici trebuie doar să îşi adauge partea, ca o rutină, de multe ori fără a ajunge să îşi vadă produsul terminat. Şi, bineînţeles, multe activităţi din fabrici au dispărut, fiind înlocuite cu sisteme de asamblare automate, robotizate. Există ideea că producţia de masă ne-a ajutat pe toţi să devenim consumatori voraci şi să ne umplem vieţile cu bâzâitul uşor al fabricilor fără suflet. Există o anumită risipă în acest sistem care pare să genereze un volum mare de produse de care nu avem neapărat nevoie, în scopul de a alimenta creşterea economică. Totuşi, e simplu să stăm într-un turn de fildeş şi să ne întristăm gândindu-ne la dispariţia produselor create de meşteşugari şi a muncii pricepute. Însă, înaintea epocii producţiei de masă, viaţa era sumbră pentru majoritatea oamenilor. Sărăcia era foarte răspândită, iar speranţa de viaţă era uimitor de redusă. Casele clasei muncitoare erau aproape goale, având doar câteva produse de bază, deoarece acele articole frumoase confecţionate manual erau inaccesibile chiar şi celor care le realizau. Iar slujbele erau adesea periculoase şi solicitante. Apariţia conceptului de producţie şi consum de masă a schimbat viaţa a milioane de oameni din clasa muncitoare a lumii apusene. Fabricile care produceau bunuri de consum le-au oferit, pentru prima dată, slujbe rezonabil de bine plătite şi sigure, precum şi un stil de viaţă pe care bunicii lor nici nu şi-l puteau imagina. Şi, chiar dacă munca era anostă, cel puţin erau şanse mari să termine ziua de muncă fără să fie schilodiţi şi nu atât de extenuaţi încât să nu se poată bucura de noile plăceri care li se ofereau. „50 de idei geniale care au schimbat omenirea” – John Farndon, Traducere Grall Soft, Editura Litera, 2012

Almanah Jurnal Spiritual 2018

www.jurnalspiritual.eu

111

ŞTIINŢĂ

ȘTIINȚĂ


112 EDUCAŢIE

C

Te rog să mă ierţi! Mi-a sărit ţandăra…

um să ne luptăm cu izbucnirile de enervare îndreptate asupra copiilor? În această privinţă nu există – şi nici nu au cum să existe – prescripţii generale. Dacă e vorba despre un copil de şapte-opt ani, a conta pe o reacţie absolut adecvată din partea lui înseamnă a vă amăgi cu iluzii irealizabile. Preşcolarii, îndeobşte, nu pot răspunde pentru manifestările lor emoţionale – prin urmare, nu avem dreptul să le cerem lucrul acesta. Dacă înţelegem că copilul nu poate deveni vesel – sau, dimpotrivă, concentrat – la comandă, dacă vom trata oscilaţiile lui de dispoziţie sufletească aşa cum tratăm capriciile vremii, care nu sunt sub stăpânirea noastră, ne va fi mult mai uşor să le acceptăm. Adulţii, mai ales când au obosit după o zi de muncă, pot fi enervaţi de îndărătnicia şi de smiorcăielile copilului, ale căror cauze nu le pot nicidecum pricepe. Atunci când copilul se manifestă într-un mod neaşteptat şi nedorit de părinţi, aceştia încep, adeseori, să îşi iasă din fire. Păi cum: îi citim cărţi bune, îl hrănim la timp cu mâncare gustoasă şi sănătoasă, îi cumpărăm haine trainice şi frumoase, îl ducem regulat la tot felul de activităţi care îl ajută să se dezvolte, dar uite că nu-l putem influenţa aşa cum trebuie! Părinţii încearcă să-şi influenţeze copiii, însă aceste încercări rămân de obicei sterile; în consecinţă, la adulţi apar senzaţia de neputinţă şi pustietatea sufletească. Vinovată pentru toate este perspectiva greşită potrivit căreia un părinte bun îşi poate aduce în orice moment odrasla pe calea dreaptă. Această idee era justificată – şi chiar atunci numai parţial – acum două sute de ani, când nimănui nici nu-i trecea prin cap să le dea copiilor atâta atenţie cât le dăm noi acum. Situaţia creată în vremea noastră, când în familie creşte doar un copil sau – dă, Doamne! – doi, nu se compară cu cea dinainte. Acum, copilul e buricul pământului, centrul universului, ridicat pe tron prin însuşi faptul naşterii sale! în jurul lui, ca planetele în jurul Soarelui, se învârt toţi membrii adulţi ai familiei. Păi cum: în el au fost puse atâtea nădejdi, pe el s-au cheltuit atâtea forţe şi atâţia bani! Tocmai epoca noastră a dat naştere unei mase de „superidei” foarte noi privitoare la educarea copilului, care n-au trecut proba aplicării în practică. De fapt, nici pe departe nu e posibil întotdeauna să-i influenţezi pe copii, şi în cazul dat „punem în funcţiune” mânia ca pe imul dintre paliativele cele mai accesibile. Totuşi, trebuie oricum să controlaţi situaţia şi să încercaţi să o influenţaţi în mod pozitiv. Celor care doresc să se familiarizeze mai îndeaproape cu această temă le recomand excelenta carte „Mânia îţi distruge copiii” a lui Ross Campbell. Copilul în stare de isterie este practic imposibil de influenţat, fiindcă el se află în propria „zonă roşie”. În asemenea clipe, unii copii nu aud absolut nimic, şi părinţilor nu le rămâne decât să aştepte încheierea crizei isterice. Trebuie stabilit cu precizie ce factori au influenţă – în primul rând – asupra voastră, şi care au influenţă asupra www.jurnalspiritual.eu

Almanah Jurnal Spiritual 2018


copilului. Dacă voi, de exemplu, aţi dormit mai puţin de şapte ore sau v-aţi certat cu proprii părinţi, e mult mai uşor să fiţi scoşi din starea de echilibru sufletesc. În atare caz, vă veţi enerva din orice. Trebuie să determinaţi care sunt „trăgacele” a căror apăsare vă aruncă imediat în „zona de mânie”. Simţind că sunteţi gata să vă pierdeţi controlul, daţi-i de ştire copilului despre intenţiile voastre: „Dacă nu încetezi imediat, să ştii că te ating!” O parte a înfierbântării voastre se va duce, inevitabil, în cuvinte, iar după câteva repetări ale situaţiei copiii încep să vă împrumute strategia şi să o folosească în timpul conflictelor cu fraţii, surorile şi tovarăşii de vârstă. Ulterior, această deprindere le va fi de un folos considerabil. Merită atenţie şi metoda consecinţelor logice: „Dacă acum nu faci cutare lucru, să ştii că…” Această metodă poate fi utilizată în „zona verde” sau la apropierea de cea „galbenă”; dacă recurgeţi, totuşi, la ea atunci când clocotiţi deja, „să ştii că…”-ul vostru va fi, cel mai degrabă, disproporţionat faţă de greşeala copilului: „Nu te mai uiţi la desene niciodată!”, „Nu te mai duci la bunica!”, „Nu te mai duci la ziua de naştere a prietenului!”… Părinţii care nu se pricep să reorienteze comportamentul copilului înăspresc de fiecare dată măsura punitivă; totuşi, mai devreme sau mai târziu până şi dozele masive de „doctorie” încetează să aibă efect. Copilul vede părintele aprins de mânie, care încearcă să-i spună ceva, dar el nu ascultă ceea ce-i spui când eşti „incendiat” – nici toţi adulţii nu sunt în stare să facă asta. Aduceţi-vă aminte cum reacţionaţi voi înşivă la ţipete şi ocări! În cazul dat nu poate fi vorba de vreo influenţă pozitivă: copilul pur şi simplu încetează să recepteze informaţia care vine. În faţa lui se află un adult de trei ori mai înalt decât el, care, nu se ştie de ce, răcneşte cu înverşunare. Din punctul de vedere al copilului, adultul respectiv este înfricoşător şi respingător, pe când nouă ni se pare că în felul acesta ne educăm copiii. Aceasta este însă o rătăcire periculoasă: în asemenea clipe, copilul învaţă doar să îşi verse mânia, şi nimic mai mult. Aplicând asemenea metode în practica noastră pedagogică, pierdem dreptul moral de a-i spune copilului: „Nu ţipa!” atunci când se ceartă cu fratele, cu sora sau cu tovarăşii de joacă. Chiar dacă am avut o izbucnire nervoasă, ne rămâne posibilitatea de a reveni în „zona verde”, spunându-i copilului: „N-am vrut să ţip aşa la tine – doar ştii că în familia noastră nu se acceptă asta! Te rog să mă ierţi!” Este util să privim mânia ca pe ceva care s-a abătut pe neaşteptate asupra noastră, dar care nu ne stă deloc în fire. Caracterizaţi-vă starea la modul următor: „m-au apucat năbădăile”, „mi-am pierdut controlul”, „mi-a sărit ţandăra”… Chiar dacă vă sunt caracteristice desele izbucniri emoţionale, nu trebuie să vă înstrăinaţi de copii. Trăind sentimentul vinovăţiei, părinţii încep câteodată să îi evite, încetează să se mai joace şi să se mai plimbe cu ei, temându-se că iarăşi o să-i „apuce”. Distanţarea le pare a fi ieşirea cea mai bună din situaţie, dar în memoria copiilor se consolidează în primul rând experienţa pozitivă a comunicării cu adulţii: nu când mama a ţipat la el, ci când l-a mângâiat şi a fost tandră cu el. Totuşi, în pofida a tot ce am spus până acum, trebuie ţinut minte şi faptul că nu se poate să eliminăm total mânia. Mânia dreaptă, mânia fără răutate, este o stare energetică foarte puternică, ce nu ne lipseşte de pacea sufletească, nu ne întunecă raţiunea. Noi am devenit foarte nerăbdători, ne-am obişnuit ca tot ce plănuim să se realizeze „din prima”, în timp ce foarte multe probleme nu pot fi, de fapt, rezolvate „pocnind din degete”. E nevoie să aşteptăm şi să ţinem minte că lucrurile principale, lucrurile cele mai valoroase, le săvârşim în momente „neutre”, cu mintea „rece”, când ne găsim în „zona verde”. „Enervarea”, Ecaterina Burmistrova. Bucureşti: Editura Sophia, 2017 Almanah Jurnal Spiritual 2018

www.jurnalspiritual.eu

113

EDUCAŢIE

EDUCAŢIE


114 EDUCAŢIE

D

Despre temeiul datoriei

espre temeiul datoriei, Jules Simon scrie în valoroasa sa carte Le Devoir: „Împlinirea datoriei atârnă de libertate. Oamenii trebuie să fie liberi, liberi de idei potrivnice, liberi de prejudecăţi. Numai astfel ei pot să-şi împlinească datoriile sociale şi să-şi cultive caracterul propriu. Având o judecată liberă, neînrâurită de contrarietăţi, ei pot activa în plină libertate. E drept însă că libertatea poate fi folosită tot atât de bine pentru a face răul, ca şi pentru a face binele. Tirania mulţimii este mai rea decât tirania unui singur om. De aceea omul, ca şi mulţimea nu trebuie să uite care este datoria lor adevărată şi să nu facă o armă vătămătoare din sublimul lucru al libertăţii”. Americanul Thoreau zice că libertatea, aşa cum o înţeleg mulţi în lumea aşa zis „modernă”, pune în locul sclaviei feudale cătuşa gândirii, aplicată adesea celor mai aleşi dintre oameni. Libertatea e un bun colectiv al societăţii, este o concepţie care a fost valorificată foarte târziu în Istoria omenirii. În antichitate, aşa zişii „liberi” aveau dreptul de a fi serviţi de sclavi. Sclavia exista în Stat, ca şi în familii; exista tot atâta în republici, ca şi în monarhii. Cato, bătrânul, cel mai mare economist al Romei republicane, pentru a scăpa de sarcina întreţinerii unor sclavi bătrâni, făcea ca aceştia să fie deportaţi pe insula de pe Tibru, a lui Esculap, unde trebuiau să moară de foame, ori de boală. Evident, Cato avea o ciudată concepţie despre datoria omului către semenii săi. Domnea atunci în acelaşi timp şi părerea că munca braţelor, n-ar fi o ocupaţie onorabilă. Dar aceasta era o rămăşiţă din vechile timpuri păgâne şi feudale, când plugul cădea în sarcina exclusivă a sclavilor şi numai vasalii erau puşi la coasă. Definiţia romană a Gentilităţii, suna: Gentem habent soli, cujus parentesnemini servierunt, adică: numai aceia aparţin generaţiilor, ai căror înaintaşi n-au fost slugile nimănui. Părerea răspândită în Statele Unite ale Americii de Nord că sângele de sclav murdăreşte, oricât ar fi de diluat, este desigur de origină romană. În privinţa raporturilor dintre clase şi rase în America — mai just în anumite părţi din America — Henric Heine scria: „Voi, dragi ţărani germani, plecaţi în America. Acolo nu veţi găsi nici prinţi, nici nobili; oamenii sunt toţi egali, — afară de câteva milioane de oameni cu pielea neagră sau arămie, care sunt priviţi ca pleavă, trataţi ca nişte animale. Fără îndoială sunt însă acolo şi inimi nobile, care deplâng egoismul şi nedreptatea colectivă.” În privinţa libertăţii (de acţiune şi de cugetare) despre care am vorbit mai sus, există un cuvânt şi mai precumpănitor decât libertatea şi acesta este conştiinţa. De la începutul civilizaţiei s-a recunoscut puterea acestui cuvânt. Poetul grec Menander, care a trăit cu 300 de ani înainte de Hristos, recunoştea aceasta, spunând : „Avem fiecare în inimă un Dumnezeu, — conştiinţa noastră.” Şi mai departe : „Dacă faci vreun bine, bucură-te, fiindcă Dumnezeu însuşi ia parte la străduinţa ta spre bine. O inimă bogată, simţitoare, generoasă, este lucrul cel mai mare de care are nevoie omul şi care îi înnobilează sufletul.” „Fă-ți datoria!” – Samuel Smiles. În românește de I. Constantinescu – Delabaia. Editura: Cugetarea – Georgescu Delafras, 1945 www.jurnalspiritual.eu

Almanah Jurnal Spiritual 2018


EDUCAŢIE

„A avea” şi „a fi” în experienţele cotidiene

eoarece societatea în care trăim urmăreşte profitul şi dobândirea de posesiuni, rareori vedem vreo dovadă a modului de existenţă bazat pe a fi. Majoritatea oamenilor consideră că a avea este cel mai firesc mod de existenţă posibil, chiar singurul mod de viaţă acceptabil. Din această cauză este deosebit de dificil ca oamenii să înţeleagă natura modului de existenţă bazat pe a fi, precum şi faptul că modelul bazat pe a avea este doar una dintre posibilele orientări. Cu toate acestea, cele două concepţii sunt înrădăcinate în experienţa umană. Niciuna dintre ele nu trebuie, sau nu poate fi, examinată într-o manieră abstractă, pur cerebrală; ambele se reflectă în viaţa noastră de zi cu zi şi trebuie tratate în mod concret. Următoarele exemple simple privind felul în care abordările bazate pe a avea sau a fi se concretizează în viaţa cotidiană îi pot ajuta pe cititori să înţeleagă aceste moduri alternative de existenţă. Învăţarea Studenţii aflaţi în modul de existenţă bazat pe a avea vor asculta o prelegere, vor auzi cuvintele şi vor înţelege structura logică şi semnificaţia acestora. În plus, ei îşi vor da toată silinţa să îşi noteze fiecare cuvânt în caiet, pentru ca, mai târziu, să-şi poată memora notiţele şi astfel să treacă examenul. Dar conţinutul nu devine parte din propriul lor sistem de gândire, pe care să-l lărgească şi să-l îmbogăţească. Mai degrabă, aceşti studenţi transformă cuvintele pe care le aud în unităţi fixe de gândire sau în teorii complete, pe care le înmagazinează. Astfel, ei rămân străini de conţinuturile prelegerilor, devenind doar posesorii unei colecţii de afirmaţii făcute de altcineva (care fie că le-a creat el însuşi, fie le-a preluat dintr-o altă sursă). Studenţii centraţi pe „a avea” au doar un singur scop: să posede ceea ce „au învăţat”, fie cu ajutorul memoriei, fie păstrându-şi cu grijă notiţele. Ei nu trebuie să producă sau să creeze nimic nou. De fapt, indivizii bazaţi pe a avea sunt foarte tulburaţi de gândurile sau ideile noi cu privire la un anumit subiect, deoarece noul pune sub semnul întrebării suma fixă de informaţii pe care o deţin. Într-adevăr, pentru cel care face din posesie principala formă de raportare la lume, ideile ce nu pot fi prinse din zbor cu uşurinţă (sau scrise pe hârtie) sunt înspăimântătoare, ca orice altceva ce creşte şi se transformă, şi care astfel nu poate fi controlat. Procesul de învăţare are o cu totul altă calitate pentru acei studenţi care interacţionează cu lumea pe baza modelului lui a fi. În primul rând, ei nu se duc la cursuri, nici măcar la prima prelegere, ca nişte tabulae rasae. Ei s-au gândit dinainte la problemele ce vor fi abordate în cadrul prelegerilor şi au în minte anumite întrebări şi probleme care sunt ale lor. Ei s-au preocupat de tema respectivă şi ea îi interesează. în loc să fie receptacule pasive de cuvinte şi idei, ei ascultă, aud, şi, cel mai important, primesc şi reacţionează într-o manieră activă, productivă. Ceea ce aud le stimulează propriile procese de gândire. Noi întrebări, noi idei, noi perspective le răsar în minte. Ascultarea lor este un proces viu. Ei ascultă cu interes, aud ceea ce spune vorbitorul, şi în mod spontan se trezesc la viaţă ca răspuns la ceea ce aud. Ei nu urmăresc doar să acumuleze o cunoaştere pe care să o ducă acasă şi să o memoreze. Fiecare student a fost Almanah Jurnal Spiritual 2018

www.jurnalspiritual.eu

EDUCAŢIE

D

115


116 EDUCAŢIE afectat şi s-a transformat: după prelegere, fiecare este altfel decât înainte. Bineînţeles că acest mod de a învăţa prevalează doar atunci când prelegerea oferă suficient material stimultativ. La vorbărie goală nu se poate reacţiona, de aceea, în astfel de circumstanţe, -studenţii centraţi pe a fi consideră că e mai bine să nu asculte, ci să se concentreze pe gândurile proprii. Aici ar trebui făcută, cel puţin în trecere, o referire la cuvântul „interese”, care în limbajul actual a devenit palid şi uzat. Totuşi, semnificaţia sa esenţială este conţinută în rădăcina sa: în limba latină, inter-esse înseamnă „a fi în sau între”. Acest interes activ a fost exprimat în engleza medievală prin verbul „to list” (adjectiv: listy; adverb: listily). În engleza modernă, „to list” este folosit doar în sens spaţial: „a ship lists” (n.t. o navă se înclină); semnificaţia originală în sens psihic apare doar la forma negativă „listless” (n.t. neatent, nepăsător, apatic). „To list” însemna odinioară „a te strădui în mod activ pentru ceva”, „a fi cu adevărat interesat de ceva”. Rădăcina este aceeaşi cu a cuvântului „lust” (n.t. dorinţă, poftă trupească), dar „to list” nu se referă la pofta care-l mână pe om, ci la interesul liber şi activ, la străduinţa pentru ceva. „To list” este una din expresiile-cheie ale autorului anonim (de la jumătatea secolului al XlV-lea) al scrierii intitulate Norul Necunoaşterii (ediţie îngrijită de Evelyn Underhill). Faptul că limbajul a reţinut cuvântul doar în sensul său negativ este un aspect caracteristic pentru schimbarea de mentalitate a societăţii umane între secolul al XII-lea şi secolul XX. Rememorarea Rememorarea se poate produce atât în modul de existenţă bazat pe a avea, cât şi în cel bazat pe a fi. Ceea ce contează cel mai mult în privinţa diferenţei dintre cele două forme de rememorare este tipul de conexiune care se realizează. în modul bazat pe a avea, conexiunea este exclusiv mecanică, precum atunci când legătura dintre un cuvânt şi un altul care urmează se stabileşte cu fermitate prin repetare. Dar conexiunile pot fi pur logice, aşa cum este cea dintre contrarii, pot fi realizate între concepte convergente sau în raport cu timpul, spaţiul şi culoarea, ori pot fi specifice unui anumit sistem de gândire. În modul bazat pe „a fi”, rememorarea înseamnă amintirea activă a cuvintelor, ideilor, peisajelor, tablourilor, muzicii; adică se pune problema conectării unei singure informaţii cu multe altele cu care aceasta se află în legătură. Conexiunile nu sunt nici mecanice, nici pur logice, ci sunt vii. Un concept este conectat cu un altul printr-o manieră productivă de gândire (sau simţire), care intră în acţiune atunci când cineva încearcă să îşi amintească un cuvânt. Un exemplu simplu: Dacă asociez cuvântul „durere” sau „aspirină” cu expresia „durere de cap”, am de-a face cu o asociere logică, convenţională. Dar dacă asociez cuvântul „stres” sau „furie” cu expresia „durere de cap”, pun în legătură informaţia dată cu posibilele ei consecinţe, ce mi-au fost dezvăluite de analiza fenomenului. Acest din urmă tip de rememorare constituie în sine un act de gândire productivă. Cele mai izbitoare exemple de astfel de rememorări vii sunt „asociaţiile libere” descrise de Freud. Persoanele care nu sunt preocupate să stocheze informaţii vor constata că pentru a funcţiona bine memoria lor are nevoie de un interes puternic şi imediat. De exemplu, se cunosc cazuri de indivizi care şi-au putut aminti cuvinte dintr-o limbă străină de mult uitată atunci când a fost de importanţă vitală pentru ei să facă acest lucru. Din experienţă proprie, deşi nu sunt înzestrat cu www.jurnalspiritual.eu

Almanah Jurnal Spiritual 2018


o memorie deosebită, pot afirma că mi-am putut aminti visul unei persoane pe care am analizat-o, chiar dacă acest lucru se întâmplase cu două săptămâni sau cu cinci ani înainte, atunci când am revăzut-o şi m-am concentrat asupra întregii sale personalităţi. Totuşi, cu doar cinci minute înainte, la rece ca să spunem aşa, fusesem incapabil să-mi amintesc acel vis. Rememorarea în modul bazat pe a fi implică trezirea la viaţă a ceva ce o persoană a văzut sau a auzit în prealabil. Putem experimenta această rememorare productivă dacă încercăm să ne reamintim chipul cuiva sau un peisaj pe care l-am văzut. În niciunul dintre cazuri nu ne vom putea aminti instantaneu; va trebui să recreăm subiectul, să-l însufleţim în mintea noastră. Acest tip de rememorare nu este întotdeauna facil; pentru a ne putea reaminti pe deplin chipul sau peisajul trebuie să-l fi privit cu suficientă concentrare. Când o astfel de rememorare este realizată, chipul ce revine în memorie este atât de viu, iar peisajul atât de clar, încât parcă s-ar afla realmente în faţa ochilor noştri. Persoanele aflate în modul lui „a avea” îşi pot aminti un chip sau un peisaj la fel cum majoritatea oamenilor privesc o fotografie. Fotografia este doar un stimulant pentru ca memoria lor să identifice persoana sau peisajul, iar reacţia obişnuită pe care o stârneşte este: „Da, el e” sau „Da, am fost acolo”. Pentru mulţi oameni, fotografia devine o amintire alienată. Amintirea încredinţată hârtiei este o altă formă de rememorare alienată. Notându-mi pe hârtie ceea ce vreau să-mi amintesc, sunt sigur că posed acea informaţie şi de aceea nu încerc să mi-o întipăresc în minte. Sunt sigur de ceea ce posed, însă, dacă-mi pierd notiţele, înseamnă că îmi pierd şi amintirile legate de acea informaţie. Capacitatea mea de rememorare m-a părăsit, deoarece banca mea de amintiri a devenit o parte exterioară mie, luând forma unor informaţii scrise. Luând în considerare multitudinea de date pe care omul societăţii actuale trebuie să şi le amintească, stocarea informaţiei sub formă de notiţe sau cărţi devine inevitabilă. Dar tendinţa de îndepărtare de procesul de rememorare este în continuă creştere şi ameninţă să ia proporţii considerabile. Fiecare poate observa în el însuşi că obiceiul de a-şi nota diferite lucruri îi diminuează capacitatea de a-şi reaminti. Câteva exemple în acest sens ar putea fi de folos. Un exemplu din viaţa noastră de zi cu zi se petrece în magazine. Astăzi, vânzătorul va aduna rareori în minte preţul a două sau trei produse, deoarece va folosi imediat o maşină de calcul. Un alt exemplu este furnizat de clasele de elevi. Profesorii pot observa că elevii care-şi notează cu grijă fiecare propoziţie din lecţia predată par a înţelege şi a-şi aminti mai puţin decât cei care au avut încredere în capacitatea lor de înţelegere, şi care astfel îşi pot aminti cel puţin esenţialul. De asemenea, muzicienii ştiu că cei care cântă foarte uşor după o partitură muzicală au dificultăţi atunci când încearcă să-şi amintească melodia fără partitură. (Toscanini, care se ştie că avea o memorie excepţională, este un bun exemplu de muzician aflat în modul a fi.) Şi un ultim exemplu, în Mexic am observat că oamenii analfabeţi sau care scriu puţin au o memorie cu mult superioară locuitorilor alfabetizaţi din ţările industriale. Printre altele, aceasta sugerează că alfabetizarea nu este deloc binecuvântarea ce se doreşte a fi, mai ales atunci când oamenii o folosesc doar pentru a citi texte ce le subminează capacitatea de a experimenta şi de a-şi imagina. Almanah Jurnal Spiritual 2018

www.jurnalspiritual.eu

117

EDUCAŢIE

EDUCAŢIE


118 EDUCAŢIE Conversaţia Diferenţa dintre „a avea” şi „a fi” poate fi uşor observată în două exemple de conversaţii. Să considerăm o conversaţie tipică ce survine într-o dezbatere dintre doi oameni, în care A are opinia X, iar B are opinia Y. Fiecare dintre ei se identifică cu opinia sa. Ceea ce contează pentru fiecare este să găsească argumente mai bune, adică mai rezonabile, pentru a-şi apăra opinia. Niciunul nu se aşteaptă să-şi schimbe propria părere sau ca oponentul să şi-o schimbe pe a lui. Fiecare se teme să-şi schimbe părerea, tocmai pentru că ea este una dintre posesiunile sale, iar pierderea ei ar echivala cu o sărăcire. Situaţia este oarecum diferită într-o conversaţie ce nu se intenţionează a fi o dezbatere. Cine nu a avut experienţa întâlnirii cu o persoană distinsă prin poziţia, renumele sau calităţile sale reale, sau cu o persoană de la care se doreşte ceva: o slujbă bună, iubire sau admiraţie? Fiecare din aceste situaţii mulţi oameni tind a fi cel puţin uşor neliniştiţi si adesea ei se „pregătesc” pentru o astfel de întâlnire importantă. Se gândesc la subiecte care l-ar putea interesa pe celălalt; se gândesc dinainte cum ar putea începe conversaţia; unii chiar planifică întreaga conversaţie, din punctul lor de vedere. Alţii se pot încuraja gândindu-se la ceea ce au: succesele trecute, personalitatea fermecătoare (sau intimidantă dacă acest rol este mai eficace), poziţia socială, relaţiile, înfăţişarea sau ţinuta. Într-un cuvânt, ei îşi cântăresc mental propria valoare şi pe baza acestei evaluări îşi prezintă marfa în conversaţia care va urma. Persoana care face acest lucru foarte bine va impresiona într-adevăr mulţi oameni, deşi impresia creată se datorează doar în parte performanţei individului şi în mai mare măsură simplităţii de gândire a majorităţii oamenilor. Însă dacă actorul nu este suficient de abil, spectacolul va fi rigid, improvizat, plictisitor şi nu va stârni un mare interes. În contrast cu aceştia există însă şi oameni care nu pregătesc nimic dinainte şi care nu se „ambalează” în niciun fel. În schimb, ei răspund în mod spontan şi productiv; ei uită de ei înşişi, de cunoaştere şi de poziţia pe care o au. Orgoliul lor nu le stă în cale, şi tocmai din acest motiv pot răspunde plenar celeilalte persoane şi ideilor acesteia. Ei dau naştere unor idei noi, deoarece nu se cramponează de nimic şi astfel pot produce şi oferi. În timp ce persoanele centrate pe a avea se bazează pe ceea ce au, persoanele aflate în modul de existenţă bazat pe a fi se sprijină pe faptul că există, că sunt vii şi că ceva nou se va naşte doar dacă au curajul să lase lucrurile în voia lor şi să răspundă creativ situaţiei, în conversaţie, aceste persoane sunt vii pe de-a întregul, întrucât nu se lasă înăbuşite de grija anxioasă pentru ceea ce au. Vitalitatea lor este contagioasă şi adesea îl ajută pe interlocutor să-şi depăşească egocentrismul. Astfel, conversaţia încetează să fie un schimb de mărfuri (informaţii, cunoştinţe, poziţie socială) şi devine un dialog în care nu mai contează cine are dreptate. Combatanţii încep să danseze împreună şi se despart nu cu triumf sau regret, ambele sentimente fiind sterile, ci cu bucurie. (Factorul esenţial în terapia psihanalitică este această calitate însufleţitoare a terapeutului. Nicio interpretare psihanalitică nu va avea efect dacă atmosfera terapeutică este apăsătoare, lipsită de viaţă sau plictisitoare.) Lectura Ceea ce este valabil pentru conversaţie este valabil în aceeaşi măsură şi pentru lectură, care este — sau ar trebui să fie — o conversaţie între autor şi cititor. Desigur, în lectură (ca şi într-o www.jurnalspiritual.eu

Almanah Jurnal Spiritual 2018


conversaţie’personală) este important pe cine anume citesc (sau cu cine vorbesc). A citi un roman simplu şi ieftin este o formă de reverie. Această visare nu îţi permite un răspuns productiv; textul este înghiţit ca un serial de televiziune sau ca atunci când ronţăi chipsuri privind la televizor. Dar un roman, să zicem de Balzac, poate fi citit cu o participare interioară, în mod productiv — adică în modul bazat pe a fi. Totuşi, cel mai adesea el este citit în modul bazat pe a avea. Stârnită fiindu-le curiozitatea, cititorii vor să cunoască intriga: dacă eroul moare sau trăieşte, dacă eroina este sedusă sau rezistă; ei vor să afle răspunsurile. Romanul este un fel de preludiu care îi incită; sfârşitul fericit sau nefericit le încununează experienţa: atunci când află sfârşitul, au întreaga poveste, aproape la fel de reală de parcă şi-au răscolit propriile amintiri. Dar nu şi-au sporit cunoaşterea; nu au înţeles persoana din roman şi astfel nu şi-au adâncit înţelegerea naturii umane şi nici nu au învăţat nimic despre ei înşişi. Modurile de lectură sunt aceleaşi şi în privinţa unei cărţi ce tratează o problemă de istorie sau filosofie felul în care cineva citeşte o astfel de carte se formează — sau se deformează — prin educaţie. Şcoala urmăreşte să dea fiecărui elev o anumită cantitate de „avuţie culturală”, iar la sfârşitul perioadei şcolare ea atestă faptul că elevul şi-a însuşit-o cel puţin la limita inferioară. Elevii sunt învăţaţi să citească o carte pentru a putea repeta gândurile principale ale autorului. Aşa îi „cunosc” elevii pe Platon, Aristotel, Descartes, Spinoza, Leibniz, Heidegger, Sartre. Deosebirea dintre nivelele diferite de educaţie, liceu şi facultate, se află mai ales în cantitatea de avuţie culturală care este dobândită şi care corespunde în linii mari cu cantitatea de proprietate materială pe care studenţii o vor putea deţine mai târziu în viaţă. Aşa-zişii studenţi excelenţi sunt aceia care pot repeta cel mai exact ceea ce a spus fiecare filosof. Ei sunt precum un ghid bine informat dintr-un muzeu. Ceea ce ei nu învaţă este ceea ce trece dincolo de această cunoaştere de tipul proprietăţii. Ei nu învaţă să-i pună la îndoială pe filosofi, să discute cu ei; nu învaţă să fie conştienţi de contradicţiile filosofilor, de faptul că aceştia nu discută anumite probleme sau că evită anumite chestiuni; nu învaţă să distingă între ceea ce era nou şi problemele pe care autorii nu le-au tratat pentru că erau bine cunoscute la vremea respectivă; nu învaţă să asculte pentru a fi capabili să distingă dacă autorii vorbesc doar din minte sau şi din minte, şi din inimă; nu învaţă să descopere dacă autorii sunt autentici sau falşi; şi multe alte lucruri. Modul existenţial de a lectura ne va conduce adesea la concluzia că şi o carte mult lăudată poate fi total lipsită de valoare sau are o valoare limitată. Sau putem înţelege pe deplin o carte, uneori mai bine decât autorul, care poate a considerat că tot ce a scris e la fel de important. Exercitarea autorităţii Un alt exemplu care ilustrează diferenţa dintre modurile de existenţă bazate pe „a avea” şi „a fi” este exerciţiul autorităţii. Aspectul fundamental este exprimat de diferenţa dintre a avea autoritate şi a fi o autoritate. Aproape orice om îşi exercită autoritatea, cel puţin în anumite momente ale vieţii sale. Cei care cresc copii trebuie, vrând-nevrând, să-şi exercite autoritatea pentru a-i proteja pe aceştia de pericole şi pentru a le da cel puţin câteva sfaturi despre cum să acţioneze în diferite situaţii. Într-o societate patriarhală, şi femeile sunt obiecte ale autorităţii pentru majoritatea bărbaţilor. Majoritatea membrilor unei societăţi organizate birocratic şi Almanah Jurnal Spiritual 2018

www.jurnalspiritual.eu

119

EDUCAŢIE

EDUCAŢIE


120 EDUCAŢIE ierarhic, aşa cum este societatea noastră, exercită autoritate, cu excepţia celor care fac parte din păturile inferioare ale societăţii, care sunt doar obiecte ale autorităţii. Înţelegerea noastră privind autoritatea din punctul de vedere al celor două moduri de existenţă depinde de recunoaşterea faptului că „autoritate” este un termen larg, cu două semnificaţii total diferite: autoritate „raţională” sau „iraţională”. Autoritatea raţională se bazează pe competenţă şi ea ajută persoana care se bazează pe ea să crească. Autoritatea iraţională se bazează pe putere şi ea permite exploatarea persoanei supuse ei. În cadrul societăţilor primitive, de vânători şi culegători, autoritatea este exercitată de persoana care este în general recunoscută ca fiind cea mai competentă pentru o astfel de sarcină. Pe ce calităţi se bazează această competenţă depinde foarte mult de împrejurările specifice, deşi e de aşteptat ca ele să includă experienţa, mţelepciunea, generozitatea, iscusinţa, „prezenţa” şi curajul. în multe astfel de triburi nu există o autoritate permanentă, ci una care apare în funcţie de situaţie, însă există diferite autorităţi pentru diferite situaţii: războaie, practici religioase, rezolvarea conflictelor. Atunci când calităţile pe care se sprijină autoritatea dispar sau slăbesc, autoritatea ia sfârşit. O formă foarte asemănătoare de autoritate poate fi observată în multe societăţi primitive, în care competenţa este dată adesea nu de forţa fizică, ci de calităţi cum ar fi experienţa şi „înţelepciunea”. Într-un experiment foarte ingenios cu maimuţe, J.M.R. Delgado (1967) a arătat că dacă animalul dominant îşi pierde chiar şi temporar calităţile care îi confereau un ascendent, atunci autoritatea sa încetează. Autoritatea bazată pe „a fi” este înrădăcinată nu numai în competenţa individului de a îndeplini anumite sarcini sociale, ci în egală măsură în esenţa personalităţii sale, care a ajuns la un înalt grad de maturizare şi integrare. Asemenea persoane radiază autoritate, de aceea nu trebuie să dea ordine, să ameninţe sau să mituiască. Dezvoltarea lor este foarte mare şi ele se impun prin ceea ce sunt — şi nu preponderent prin ceea ce fac sau spun. Astfel de autorităţi au fost marii maeştri spirituali, dar indivizi de genul acesta, însă cu un grad mai mic de perfecţiune, pot fi găsiţi pe toate treptele de instruire şi în cele mai diverse culturi. (Problema educaţiei ţine de această discuţie. Dacă părinţii ar fi ei înşişi mai evoluaţi şi mai centraţi în propria fiinţă, opoziţia dintre educaţia autoritară şi cea permisivă abia dacă s-ar mai observa. Având nevoie de această autoritate bazată pe „a fi”, copilul reacţionează la ea cu o dorinţă vie; pe de altă parte, copilul se revoltă împotriva presiunii, a neglijenţei sau a „îndopării” exercitate de persoane care prin comportamentul lor nu demonstrează că au făcut eforturile pe care le pretind de la copilul aflat în creştere.) Odată cu apariţia societăţilor bazate pe o ordine ierarhică mai amplă şi mai complexă decât cea a grupurilor de vânători şi culegători, autoritatea bazată pe competenţă cedează locul autorităţii bazate pe statutul social. Aceasta nu înseamnă în mod necesar că autoritatea existentă este incompetentă; nu înseamnă că a fi competent nu rămâne un element esenţial al autorităţii. Fie că avem de-a face cu o autoritate monarhică — unde loteria genelor decide calităţile şi competenţa — sau cu un delincvent lipsit de scrupule, care reuşeşte să devină o autoritate prin crimă sau perfidie, sau, aşa cum este adesea cazul în democraţiile moderne, cu autorităţi alese pe baza aspectului lor fotogenic sau al banilor pe care i-au cheltuit în campania www.jurnalspiritual.eu

Almanah Jurnal Spiritual 2018


electorală, în toate aceste cazuri este posibil să nu existe nicio legătură între competenţă şi autoritate. Dar există probleme serioase şi în cazul autorităţii întemeiate pe competenţă: un lider poate că e competent într-un domeniu, dar este incompetent în altul — de exemplu, un ofiţer poate fi competent în conducerea războaielor, dar incompetent, în vremuri de pace; sau un lider care este onest şi curajos la începutul carierei sale îşi poate pierde aceste calităţi atunci când este sedus de putere; sau vârsta şi problemele de sănătate pot duce la o oarecare deteriorare. În sfârşit, trebuie să avem în vedere faptul că este mult mai uşor pentru membrii unui trib mic să judece comportamentul unei autorităţi, decât pentru milioanele de oameni din sistemele noastre sociale, care-şi cunosc candidaţii doar după imaginea artificială creată de specialiştii în relaţii publice. Oricare ar fi motivele ce duc la pierderea calităţilor pe care se fundamentează competenţa, în marile societăţi organizate ierarhic alienarea autorităţii este un fapt dovedit. Competenţa iniţială, reală sau presupusă, este transferată uniformei sau titlului de autoritate. Dacă autoritatea îşi are propria uniformă sau propriul său titlu, acest semn exterior de competenţă înlocuieşte competenţa reală şi calităţile acesteia. Regele — ca să folosim acest titlu-simbol pentru acest tip de autoritate — poate fi prost, plin de vicii, total incompetent pentru a fi o autoritate, şi cu toate acestea are autoritate. Atâta timp cât deţine titlul, se presupune că are competenţa şi calităţile necesare. Chiar dacă împăratul este gol, toţi cred că poartă nişte haine foarte frumoase. Faptul că oamenii iau uniformele şi titlurile drept calităţi reale de competenţă nu este ceva ce se petrece de la sine. Cei care au aceste simboluri de autoritate şi cei ce beneficiază de pe urma lor trebuie să amorţească gândirea realistă a oamenilor, simţul lor critic, şi să-i facă să creadă într-o ficţiune. Oricine se gândeşte la acest lucru îşi dă seama de maşinaţiile propagandei, de metodele de distrugere a judecăţii critice, de felul în care mintea este adormită cu clişee, de modul în care oamenii sunt prostiţi pentru că devin dependenţi şi îşi pierd capacitatea de a se încrede în ceea ce văd şi în ceea ce gândesc. Aceştia nu mai văd realitatea din cauza ficţiunii în care au ajuns să creadă. A poseda cunoştinţe şi a cunoaşte În sfera cunoaşterii, diferenţa dintre „a avea” şi „a fi” este exprimată de două formulări: „Eu posed cunoştinţe” şi „Eu ştiu”. A poseda cunoaştere înseamnă a lua şi a păstra cunoaşterea disponibilă (informaţia); a şti este ceva funcţional, ce serveşte doar ca mijloc în procesul gândirii productive. Cunoaşterea începe cu destrămarea iluziilor, cu deziluzionarea. Cunoaşterea înseamnă să străpungi ceea ce este la suprafaţă pentru a ajunge la rădăcini, adică la cauze; cunoaşterea înseamnă să „vezi” realitatea goală-goluţă. Cunoaşterea nu înseamnă să fii în posesia adevărului; ea înseamnă să treci de ceea ce este la suprafaţă şi să te străduieşti în mod critic şi activ să te apropii din ce în ce mai mult de adevăr. Sistemul nostru educaţional încearcă în general să-i înveţe pe elevi să-şi însuşească cunoaşterea ca pe o posesiune, proporţională în linii mari cu averea sau prestigiul social pe care Almanah Jurnal Spiritual 2018

www.jurnalspiritual.eu

121

EDUCAŢIE

EDUCAŢIE


122 EDUCAŢIE le pot avea mai târziu în viaţă. Minimumul pe care aceştia îl primesc este cantitatea de care vor avea nevoie pentru a funcţiona adecvat la locul lor de muncă. În plus, li se dă şi un „pachet de cunoştinţe de lux”, pentru a le spori sentimentul valorii personale; mărimea acestui pachet corespunde prestigiului social pe care persoana se presupune că îl va avea. Şcolile sunt fabricile în care se produc aceste pachete de cunoaştere — deşi de obicei ele pretind că urmăresc să îl aducă pe elev în contact cu cele mai mari realizări ale minţii umane. Multe facultăţi sunt foarte abile în hrănirea acestor iluzii. Ele oferă un amalgam de cunoştinţe, de la gândirea şi arta indiană la existenţialism şi suprarealism, din care elevii ciugulesc câte ceva; dar în numele spontaneităţii şi libertăţii aceştia nu sunt îndemnaţi să se concentreze pe o anumită problemă sau să termine de citit o carte. În sens religios, politic sau personal conceptul de credinţă poate avea două înţelesuri total diferite, în funcţie de modul de existenţă în care-l folosim. Dumnezeu, care la origini este un simbol al celor mai malte valori pe care le putem experimenta în interiorul nostru, devine în modul bazat pe a avea un idol. În concepţia profeţilor, un idol este un obiect pe care noi înşine îl confecţionăm şi în care ne proiectăm puterile, slăbindu-ne astfel fiinţa. Apoi ne supunem creaţiei noastre si prin această supunere suntem în contact cu noi înşine, dar într-o formă alienată. Cu toate că am un idol, pentru că el reprezintă un obiect, supunându-mă acestuia, si el mă posedă pe mine. Odată ce Dumnezeu a devenit un idol, calităţile Sale au tot atât de puţin de-a face cu experienţa mea personală ca şi doctrinele politice alienate. Idolul poate fi venerat ca Dumnezeul Milei, dar totuşi orice cruzime poate fi comisă în numele său, aşa după cum credinţa alienată în solidaritatea umană poate să tolereze comiterea celor mai inumane acte. În modul a avea, credinţa este o cârjă pentru cei ce vor să fie siguri, pentru cei ce vor un răspuns în privinţa vieţii fără a îndrăzni să-l caute ei înşişi. În modul de existenţă bazat pe a fi, credinţa este un fenomen total diferit. Am putea oare trăi fără credinţă? Ar fi posibil ca sugarul să nu aibă încredere în sânul mamei? Ar fi posibil să nu avem încredere în alte fiinţe, în cei pe care-i iubim şi în noi înşine? Am putea trăi fără credinţa în validitatea normelor vieţii noastre? Într-adevăr, fără credinţă devenim sterili, lipsiţi de speranţă, înspăimântaţi până în străfundurile fiinţei noastre. Când suntem centraţi în a fi, credinţa nu reprezintă în primul rând o încredere în faptul că anumite idei sunt adevărate (deşi nu este exclus acest lucru), ci o orientare interioară, o atitudine. Ar fi mai bine să spunem că cineva există întru credinţă, şi nu că are credinţă (Distincţia teologică dintre credinţa care „e crezută” (fides quae creditor) şi credinţa „prin care credem” (fides qua creditor) reflectă distincţia similară dintre conţinutul credinţei si actul credinţei. Cineva poate să creadă în sine şi în alţii, persoana religioasă poate să creadă în Dumnezeu. Dumnezeul din Vechiul Testament este, înainte de toate, o negaţie a idolilor, a dumnezeilor pe care cineva îi poate avea. Deşi conceput prin analogie cu un rege oriental, conceptul de Dumnezeu trece dincolo de sine însuşi încă de la început. Dumnezeu nu trebuie să poarte un nume; nicio imagine nu trebuie făcută după chipul Lui. Mai târziu, odată cu dezvoltarea iudaismului şi creştinismului, se încearcă renunţarea completă la idolatrizarea lui Dumnezeu, sau mai degrabă se acţionează pentru prevenirea www.jurnalspiritual.eu

Almanah Jurnal Spiritual 2018


pericolului de idolatrizare prin postularea faptului că nici măcar calităţile Sale nu pot fi enunţate. Sau, în mod mai radical, conceptul de Dumnezeu tinde să fie acela de Unul, „Dumnezeirea”, alăturându-se astfel ideilor exprimate în gândirea neoplatoniciană. Această credinţă în Dumnezeu este confirmată de experienţa lăuntrică a calităţilor divine; ea este un proces continuu, activ, de creare de sine sau, cum a spus Meister Eckhart, experienţa eternă a naşterii lui Hristos în noi înşine. Credinţa mea în mine însumi, în altcineva, în omenire, în capacitatea noastră de a deveni pe deplin umani implică şi siguranţă (certitudine), dar o siguranţă bazată pe propria mea experienţă, şi nu pe supunerea mea în faţa unei autorităţi care dictează o anumită credinţă. Este o siguranţă a unui adevăr ce nu poate fi demonstrat prin dovezi raţionale convingătoare, dar un adevăr de care sunt sigur, pe dovezile experienţei mele subiective. (Cuvântul ebraic pentru credinţă este emunah, „certitudine”; amen înseamnă „cu certitudine”.) Chiar dacă sunt sigur de integritatea unui om, nu putea demonstra niciodată; strict vorbind, dacă integritatea sa rămâne nepătată până în clipa morţii sale, nici măcar acest fapt nu exclude punctul de vedere pozitivist potrivit căruia el ar fi putut-o întina dacă ar mai fi trăit. Siguranţa mea se sprijină pe cunoaşterea profundă a celuilalt şi pe propria mea experienţă de iubire şi integritate. Acest tip de cunoaştere este posibil doar în măsura în care mă pot descotorosi de propriul orgoliu (propriul „eu”) şi-l pot privi pe celălalt aşa cum este el, pot recunoaşte structura de forţe din interiorul său, îl pot vedea în individualitatea sa şi în acelaşi timp în umanitatea sa universală. Atunci ştiu ce poate face, ce nu poate face şi ce nu va face. Desigur, prin aceasta nu vreau să sugerez că aş putea prezice comportamentul său în viitor, ci doar liniile generale de comportament ce sunt înrădăcinate în trăsăturile sale fundamentale de caracter, cum sunt integritatea, responsabilitatea etc. Această credinţă se bazează pe fapte; aşadar, este raţională. Dar faptele nu pot fi recunoscute sau „probate” prin metodele psihologiei convenţionale, pozitiviste; eu, persoana vie, sunt singurul instrument ce le poate „înregistra”. Iubirea Iubirea are şi ea două semnificaţii, în funcţie de modul de existenţă dinspre care vorbim. Putem avea iubire pentru cineva? Dacă am putea, iubirea ar trebui să fie un lucru, o substanţă pe care o poţi avea, deţine, poseda. Adevărul este că nu există niciun lucru numit „iubire”. „Iubirea” este o abstracţie, poate o fiinţă exotică, deşi nimeni nu a văzut-o. În realitate există doar actul iubirii. A iubi este o activitate rodnică. Ea implică să ţii la cineva sau ceva, să cunoşti, să răspunzi, să afirmi, să te bucuri, fie că e vorba despre o persoană, un copac, un tablou, o idee. Ea înseamnă să aduci la viaţă, să sporeşti vitalitatea acelei persoane sau acelui lucru. Este un proces ce creşte şi se reînnoieşte pe sine. „Când iubirea este experimentată în modul bazat pe a avea, ea implică limitarea, întemniţarea sau controlarea obiectului pe care cineva îl „iubeşte”. Este un proces ce strangulează, sufocă şi ucide, care nu poate da viaţă. Ceea ce oamenii numesc iubire este mai degrabă o folosire greşită a cuvântului, care ascunde realitatea faptului că nu iubesc. Felul în care mulţi părinţi îşi iubesc copiii rămâne încă o problemă deschisă. Lloyd de Mause a arătat că în ultimele două milenii de Almanah Jurnal Spiritual 2018

www.jurnalspiritual.eu

123

EDUCAŢIE

EDUCAŢIE


124 EDUCAŢIE istorie occidentală au fost semnalate numeroase abuzuri împotriva copiilor, tortură fizică şi psihică, neglijenţă, posesivitate exagerată şi sadism, atât de şocante încât ar trebui să credem că părinţii iubitori constituie mai degrabă o excepţie decât o regulă. Acelaşi lucru poate fi spus şi despre căsătorii. Indiferent dacă o căsătorie se bazează pe dragoste sau pe convenienţe sociale şi tradiţii, aşa cum era cazul căsătoriilor tradiţionale din trecut, cuplurile care într-adevăr se iubesc par a fi o excepţie. Ceea ce se constituie din convenienţă socială, tradiţie, interes economic reciproc, interes comun faţă de copii, dependenţă reciprocă sau ură ori teamă reciprocă este experimentat în mod conştient ca „iubire” — până în momentul în care partenerii recunosc că nu se iubesc unul pe altul şi că de fapt nu s-au iubit niciodată. Astăzi poate fi remarcat un oarecare progres în acest sens: oamenii au devenit mai realişti şi mai cumpătaţi; mulţi nu mai cred că a te simţi atras din punct de vedere sexual de cineva înseamnă a rubi acea persoană, sau că o relaţie prietenoasă, dar distantă, constituie o manifestare de iubire. Această nouă perspectivă a dus la o mai mare onestitate — dar şi la schimbarea mai frecventă a partenerilor. Cu toate acestea, ea nu a dus în mod necesar la o mai mare frecvenţă a relaţiilor de iubire, aşa că noii parteneri se iubesc la fel de puţin ca şi cei vechi. Schimbarea de la „a cădea pradă iubirii” (to fall in love) la iluzia de „a avea” iubire poate fi adesea observată în detaliile concrete din istoria cuplurilor care „au căzut pradă iubirii”. (În Arta de a iubi am arătat că verbul „a cădea” n.t. to fall] din expresia „a cădea pradă iubirii” constituie o contradicţie în el însuşi. Atâta vreme cât iubirea este o activitate productivă, nu poţi decât să dăruieşti iubire sau să trăieşti din iubire; nu poţi „cădea” pradă iubirii, deoarece căderea denotă pasivitate.) Atunci când persoanele îşi fac curte, niciuna nu este sigură de cealaltă, dar fiecare încearcă să facă o cucerire. Ambele sunt pline de viaţă, atractive, interesante, chiar frumoase, întrucât vitalitatea înfrumuseţează întotdeauna chipul. Niciuna însă nu o posedă încă pe cealaltă; de aceea, energia fiecăreia se dirijează spre a fi, adică spre a da şi spre a încuraja. Odată ce survine căsătoria, situaţia se schimbă adesea în mod fundamental. Contractul de căsătorie îi dă fiecărui partener posesia exclusivă asupra corpului, sentimentelor şi atenţiei celuilalt. Nu mai trebuie făcută nicio cucerire, deoarece iubirea a devenit un obiect al posesiei, o proprietate. Cei doi încetează să mai facă efortul de a fi iubitori şi de a produce iubire, de aceea încep să se plictisească, iar frumuseţea lor dispare. Sunt dezamăgiţi şi nedumeriţi. Oare nu mai sunt aceleaşi persoane? Au făcut o greşeală la început? Şi astfel, fiecare caută de obicei cauza schimbării în persoana celuilalt şi se simte înşelat. Ceea ce nu pot vedea însă este faptul că nu mai sunt aceleaşi persoane care erau atunci când s-au îndrăgostit; că eroarea că cineva poate avea dragoste i-a făcut să înceteze să se iubească. Acum, în loc să se iubească reciproc, fac aranjamente pentru a poseda împreună ceea ce au: bani poziţie socială, o casă, copii. Astfel, în unele cazuri căsătoria din iubire se transformă într-o proprietate bazată pe prietenie, o corporaţie în cadrul căreia cele doua euri devin unul singur: „familia”. Când un cuplu nu-şi poate reînnoi sentimentele anterioare de iubire, cele două persoane pot avea iluzia că un alt partener le va putea satisface năzuinţele. Fiecare simte că tot ceea ce-și doreşte este iubirea. Dar iubirea nu este o expresie a fiinţei lor; este o zeiţă căreia vor să i se www.jurnalspiritual.eu

Almanah Jurnal Spiritual 2018


EDUCAŢIE

125

EDUCAŢIE

supună. Astfel, eşuează în dragoste, deoarece „dragostea este copilul libertăţii” (aşa cum spune un vechi cântec franţuzesc), iar cel ce o venerează pe zeiţa dragostei va deveni în cele din urmă atât de pasiv încât se va plictisi şi va pierde tot ce i-a rămas din atractivitatea sa de odinioară. Această descriere nu doreşte să insinueze că mariajul nu este cea mai bună soluţie pentru doi oameni care se iubesc unul pe altul. Erich Fromm, „A avea sau a fi?”

Almanah Jurnal Spiritual 2018

www.jurnalspiritual.eu


128

Almanah Jurnal Spiritual 2018

www.jurnalspiritual.eu

Profile for Jurnal Spiritual

Almanah Jurnal Spiritual 2018  

Almanah Jurnal Spiritual 2018  

Advertisement