Taifas literar nr. 6 (22), iunie 2018 by Ioan Muntean

coperta1 titluri, din sumar

Lucian Blaga Vedenie dantescă Un cer senin de amplu iunie prin veac şi-a-nfiinţat azurul nefiinţei în cestălalt tărîm, al suferinţei, şi cată-n ceas a fi durerii mele – leac.

coperta2 p2 tema lunii- autori clasici - amintiri

Nichita Stănescu Cireşar Nimeni nu ne crede dacă sărutăm pasărea în zbor, iarba înverzind. Noi suntem un fel de martori ai adolescenţei ruginind.

Să uit că suntem robii negrei ere, să uit de jale, cazne, de tenebrele din inimă, de tot ce crunt în preajmă e zboară doi fluturi, două giuvaiere, peste oraş purtaţi de-o adiere. Închis în ăst infern terestru de n-aş fi, îndrăgostiţii fluturi nu mi-ar aminti de alţii, de Francesca de la Rimini, de Paolo, cari au fost purtaţi şi ei cîndva de-un vînt prin iad, şi de-o beţie-asemenea.

Nimeni nu ne spune: bea flămândule!

Alexandru Macedonski

Nimeni nu ne spune: însetatule! Curge primăvara pe sub fluturi, visător podeaua curge pe sub tine, patule! Lasă-te pe somnul meu, tu vis frumos, cade-mi tu în gura mea căscată roşie cireaşă dintr-un chiparos, zână inventată

Starea de a fi cireşar Ah, n-o să ştie nimeni gingaşa pricină a cireşului profunda pricină a stejarului cauza ochilor mei. 2

Ah, n-o să ştie nimeni zburata pricină a păsărilor impietrita pricină a pietrelor cauza inimii mele. Ah, n-o să ştie nimeni neagra pricină a pământului curgătoarea pricină a râurilor cauza sufletului meu.

Noaptea de iunie Musset a cugetat-o sorbind a ei răcoare Și stelele de aur din cerul luminos, Și tainica natură în falnica-i splendoare, Și tot ce se-ntrevede în haos, sus și jos, Și tot ce este-n suflet ca sfântă inspirare, Și tot ce este-n creier ca vis sau cugetare, Și tot ce este-n inimi ca patimi ori simțiri, Pe când, pe rând, veniră cu dulci însuflețiri S-alunece pe harpă-i, încet, ca o suflare Ce-mprăștie prin aer parfum de trandafiri; Musset a cugetat-o, dar el n-a scris-o. Oare Voi-va astăzi Muza din ceruri să coboare, În mantia-i eternă de aur și de-azur, Și tocmai de la Sena, ce curge maiestoasă, La Dâmbovița noastră, îngustă și tinoasă, Să facă să revibre divinul ei murmur? Și noi avem desigur un cer curat și-albastru Și inime voioase și inime-n dezastru, Și noi avem în aer parfum și melodii; Avem pe Heliade; Alecsandri, un astru; Avem Bolintinenii cu sfinte rapsodii; Avem Depărățenii, precum și Franța soră, Avut-atâtea genii apuse-n auroră, Dar ce n-avem, desigur, sunt suflete să salte, Sunt limbi ca să vorbească cu vocile înalte, De-aceia care cântă și mor necunoscuți, Pierduți pentru-omenire și țara lor, pierduți! […]

TAIFAS LITERAR - REVISTĂ DE SCRIERI ŞI OPINII LITERARE ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

editorial 3-4

Camelia Ardelean

faptul că drumul până la ea e plin de hopuri sau meandre.

Cred că, metaforic vorbind (şi nu numai), Avanpostul din noi inima este cămăruţa preferată a sufletului, locul unde el se simte „acasă”. Sufletul este cartea Unul din subiectele ce m-au fascinat cam de noastră de vizită, arma noastră secretă, el când am realizat ce înseamnă viaţa şi care a stochează atât slăbiciunile inerente fiinţei preocupat omenirea de secole este sufletul, umane, cât şi puterea acesteia de a le depăşi. Tocmai de aceea, cred că ar fi prea trist ca acest locuitor misterios al insulei (noastre) de carne, veşmântul interior purtat de noi în sufletul să fie doar o poveste frumoasă, călătoria cu destinaţie incertă, pe planeta pe transmisă de secole, din generaţie în generaţie, care Dumnezeu ne-a pus-o la dispoziţie în până astăzi, cu toate că aşa lăsa să se înţeleagă, ceva mai demult, prin 1994, Francis acest scop. Sufletului i s-au dat o sumedenie de definiţii Crick, unul din laureaţii Premiului Nobel pentru ample, unele mai sofisticate decât altele, pe medicină. El făcea o declaraţie şocantă, care dicţionarul, respectiv specialiştii în susţinând că „sufletul este o iluzie perpetuată lingvistică, ni le oferă cu generozitate. Una doar de credinţa noastră în ea”. Mai concret dintre acestea spune că el reprezintă „totalitatea spus, el afirma că „bucuriile şi necazurile proceselor afective, intelectuale și voliționale ale noastre, amintirile şi ambiţiile, sentimentul de omului”, alta, că ar fi o „substanță spirituală de identitate personală şi de liber arbitru”, nu sunt sine stătătoare, independentă de corp, ce dă altceva decât „comportamentul unui număr omului viață, individualitate și personalitate, de uriaş de celule nervoase şi al moleculelor origine divină și cu esență veșnică” etc. Sunt asociate lor”. însă aceste simple enunţuri suficiente? Ne satisfac ele dorinţa acerbă de a ne cunoaşte adâncurile, de a privi în noi înşine? Emil Cioran afirma în volumul său, Îndreptar pătimaş II, că „Rănile sufletului sunt deschizăturile lui spre cer”, iar Mircea Eliade susţinea, în aceeaşi manieră: „Cea mai preţioasă călătorie este aceea către sufletul nostru, călătorie pe care o facem în singurătate.” Albert Camus era „ceva” mai optimist, declarând: „În adâncurile iernii, am învăţat că în mine este o vară invincibilă”, iar Nicolae Iorga, la fel: „După furtunile sufletului, ca și după cele ale naturii, învie flori pe care le credeam moarte”.

Dacă ar fi să definesc sufletul, aş spune că el este cea mai frumoasă muzică fără note, cel mai frumos dans fără paşi sau cel mai frumos zbor fără aripi, care a existat vreodată. Sufletul este, consecutiv, înălţare şi cădere, lumină şi întuneric, alb şi negru, ordine şi haos, acceptare şi abandon, linişte şi zbucium, este antiteza dintre noi şi noi, atunci când nu cunoaştem exact ţinta spre care ne îndreptăm, ci doar anul III, nr. 6/22, 2018, iunie ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

propriei morţi. Ce se întâmpla cu sufletul în tot acest timp? Oare el era cel care se îndrepta spre acest misterios tunel sau reacţiile chimice din creier creau senzaţii ori imagini ciudate în mintea pacientului? Greu de dat un răspuns cert, dacă nu imposibil! În scurt timp, ştiinţa a evoluat şi „povestea” ce părea incredibilă a început să prindă viaţă, la propriu. Acum şase ani, oamenii de ştiinţă americani şi britanici au dezvoltat o teorie cuantică, conform căreia sufletul uman ar fi conţinut de nişte celule speciale, numite microtubuli, situate în creier. Ei susţin că starea noastră conştientă este rezultatul efectelor gravitaţiei din microtubuli. Mai mult decât atât, unele experimente realizate de anumiţi cercetători au demonstrat că sufletul ar cântări exact 21 de grame (după alţii, 0,01 grame), suficiente cât să conţină „toate păcatele” acumulate de-a lungul vieţii. Credinţa în existenţa sufletului se bazează, până la urmă, pe raţiune. Să fie, totuşi, această credinţă, doar o încercare a omului de a se agăţa de speranţa în nemurire, de ideea că totul nu se sfârşeşte odată cu existenţa (sa) terestră? Greu de spus, părerile fiind (atât de) împărţite!

„Viaţa de după viaţă”, mult controversatul volum al doctorului Raymond Moody, publicat pentru prima dată în anul 1975, care a revoluţionat modul de înţelegere a fenomenului morţii şi a vieţii, în ansamblul său, nu este în măsură să facă mai multă lumină, poate pentru faptul că experienţele incredibile descrise de pacienţii săi, care au trecut prin moarte clinică, fiind cu un pas în lumea de dincolo, sfidează orice logică, desfid realitatea comună, acceptată în viaţa (noastră) de zi cu zi. Indiferent de zona geografică din care aceştia proveneau, de afecţiunea de care sufereau, de vârstă sau de alte criterii, cu toţii descriau acelaşi tunel de lumină, aceeaşi senzaţie minunată de pace şi căldură, pe lângă o ascuţire neobişnuită a percepţiei şi a simţurilor, în timp ce, în prealabil, îşi priveau corpul fizic de undeva, de sus, ca nişte spectatori ocazionali ai

Dar intenţia mea nu este să transform acest editorial într-o disertaţie complicată şi plictisitoare pe tema sufletului, ci să încerc să mă apropii, într-o măsură oricât de mică, de adevărul „adevărat”, oricare ar fi acesta. Cred însă că, pentru a înţelege acest aspect în profunzimea lui, trebuie să ne apropiem mai mult de Dumnezeu, de spiritualitate, fiindcă, fără a minimaliza importanţa şi rolul ştiinţei în viaţa noastră, nu toate lucrurile pot fi pătrunse prin intermediul logicii. Dacă privim această problemă „spinoasă” din perspectivă pur biblică, totul pare mai uşor, fiindcă a crede sau a nu crede (în ceva) este, până la urmă, o chestiune de alegere personală. Sufletul este descris în Cartea Cărţilor ca reprezentând întreaga ființă: „Domnul Dumnezeu a făcut pe om din ţărâna pământului, i-a suflat în nări suflare de viaţă şi omul s-a făcut astfel un suflet viu” (Geneza 2:7). Asta înseamnă că a devenit un suflet şi nu că a primit unul, cel puţin eu aşa înţeleg lucrurile. Desigur că părerile pot fi împărţite şi în această privinţă, nu degeaba au apărut atâtea religii de la o singură Biblie. Cred că, până la urmă, a demonstra dacă există sau nu suflet, nu este atât de important; importantă este pacea noastră interioară, acceptarea a ceea ce suntem şi a faptului că, într-o zi, acest corp material nu va mai exista. Dacă va mai rămâne ceva (din fiinţa noastră) după, numai Creatorul nostru poate şti cu certitudine; nouă nu ne rămâne decât speranţa că undeva, cândva, ne vom continua existenţa, într-un alt trup, dintr-o materie indestructibilă sau poate dintr-o formă superioară de energie, departe de teamă, regrete, dezamăgiri, moarte, dar mai ales de... întunericul dinăuntrul nostru, care este cel mai înfricoşător...

TAIFAS LITERAR - REVISTĂ DE SCRIERI ŞI OPINII LITERARE ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

mini-concurs Cronopedia 5-18

Aurel Conțu Gioconda

Dorina Pop Amin! strigase Isus

Din baracă în… salcâmi

(triplu acrostih) Aurel, precum curcanul, Ana privea cu ochii pierduți înainte, în larg

Râde țanțoș către soare

Mima siguranță, dar înăuntru-i era un vulcan

Excitat că-i iese… planul.

Imigranții se cățăraseră ca șobolanii pe punți și catarg Nan, zis și piticu`, lăsase cârma și se aruncase-n ocean.

Umezește pita-n apă, Netezește vorba-n… mapă.

Sesterțiu plătit nu cuprindea și confortul postum Tst! strigară arabii cu priviri criminale

Calcă-n streche ca golanul

Rar dai cât costă înainte de drum

Arvonit într-o prinsoare.

Igiena, până la urmă, nu se consemnează-n jurnale Gigantul ocean te acceptă oricum Arareori face nazuri sau îți trimite rechinul în cale Sts-ul, adică, Serviciul de Telecomunicații Speciale Esențial în armată, nu operează pe goeleta aceasta nicicum Isidor, căpitanul, ne-nvăluise într-o privire de gheață

Rugina-i rupe elanul. Culcă bulgării de pământ Uitați într-un rece cuvânt. Baiul însă-i că țăranul, Om sucit, ar vrea să zboare Iute, iute precum banul

Sus capul prieteni, pân` aicea ne-a fost! Usuce-se speranța în mintea nebunului prost

Și sfârșește în băltoacă.

Sistăm din clipa aceasta orice speranță în viață...

Iese creionând o moacă…

Gioconda (triplu acrostih) Gag, glumă, farsă, zi-i cum vrei Idila mea cu Gioco se-nfiripase-n vise Onoarea de-a fi permanent în preajma ei

Obosit, fuge-n baracă. Satu-ntreg îl beștelește, Ușa i-o închide în nas. Totul parcă-i prins în clește! Ăst om este într-un impas.

Cocea invidii printre aspiranți ca-n casa lui Ulise.

Darul său de a învinge

Ocolul bravului aheu inițiat de zei

E-ascuns bine în… laringe.

Non-possumus-lui* de-a naviga în ape interzise Nu face popas cu lacrimi, Didahii*-i puseră în cale travestite în femei

Ezită chiar să ofteze –

Agape-n calea Penelopei; însă nimic nu se adeverise!

Visează însorite culmi. Oare cât o să dureze?

*non-possumus: refuz irevocabil: a opune un non-possumus. *didahíi :predici, piedici

Iute se cațără-n salcâmi.

anul III, nr. 6/22, 2018, iunie ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

Acreditate tot de cei ce ne-au acrit Destinul ancorat în niște năvoade Expirate de ura care ne-a lovit.

Onestitate vs. capital Bogații lumii ne zâmbesc ironic Acumulând teroare, ură și bani. Noi, poluați de sărăcie fonic, Uităm ce vrem, căci nu avem decât ani Lăsați, cu drag, de Domnul cel cucernic. E-o criză de omenie și-n platani! Orbi, goi și surzi încercăm orice – Cădem, ne ridicăm tot mai motivați, Hrănind cu lacrimi speranța lui De ce?, Insă ne inhibăm, zi de zi, uzați. Umiliți de goana dură, dibace Lătrăm la câini haotic și agitați. Dramul de omenie chiar l-am pierdut Rupți de credința care ne-a plămădit? Avari, săraci în duh, cu chipul de lut Croim, acum, un viitor… înădit. Urcăm pe-o scară de spini ca un mamut Lăsat, la voia întâmplării, vădit. Ușa spre mântuire nu a căzut! Iubirea ne-nalță spre ea inedit.

Circul se joacă cu măștile pe față. Intrați! Nu zăboviți pe un drum de țară, Nu vă-ntrebați de ce totul e în ceață. E vremea voastră, păpușilor din ceară! Noi doar privim desculți și dezorientați Urcușul vostru cotat azi cu prea mulți wați. Necazul însă e că ponegriți cam mult Iubirea de țară, de neam și de strămoși, Culcați patriotismul într-un mod ocult, Iarba de-acasă n-o acceptați în… galoși. Copiii străzii citesc, dar printre rânduri, Abecedarul umezit cu slogane. Răgaz ne luăm să nu-nghițim cu noduri Norma minciunii din vorbele pogane. Edilii din cetate parcă-s „trubaduri”. Mimăm o libertate prost înțeleasă, Orașul a devenit un cuib de șomeri Ascunși zilnic de nepăsare în casă. Lupta democrației începută ieri E paralizată de lozinca: Lasă!

Păpuşi din ceară Cică politica, astăzi, e „în floare” Izbește ca o buruiană-n călduri, Necazul e că ne transmite oroare Extinsă pe chipul nostru plin de riduri. 6

Posibil să nu înțelegem prea multe, Oripilați de fuga în Madagascar Axată pe interese gri, oculte. Totul e o cacealma scrisă de un circar Expusă-n jocuri murdare și-n insulte. Oftăm analizându-le dur progresul Accentuat „fără perdea” de jurnaliști Setați doar să le strălucească lor fesul Epic pe sticlă, precum unor dualiști.

Aurel Conțu Albatros (triplu acrostih inedit) Abia îl prinseră matrozii când se purcese ceața Lungit pe punte, aluneca și în amonte și-n aval Bătând cu aripi obosite, inegal, precum un orb Albul din ochi e galben, nimic comun cu viața Tenta penajului-i telurică și ciocul îi este bont Rupt dinspre-i vârful tare, ca un mont. Horor Ovaționară matrozii de pe punte-n cor. Huo Scârnăvie, lișiță, satană, piază-rea, sări jos

Răbdăm, însă, până când, vă întreb tacit. Organizăm bâlciuri, mitinguri, parade TAIFAS LITERAR - REVISTĂ DE SCRIERI ŞI OPINII LITERARE ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

cine stă în casă de sticlă, nu aruncă cu pietre

Aurelia AlbAtros Fapte, nu vorbe.

(acrostih proverb) Cuprinsul infinit al cerului-i ca vântul Incașii îl priveau cu-nfiorare Nibiru, credeau ei, urma să spulbere Pământul Eradicând viața din Univers, chirurgical, ca pe-o tumoare. Sumerienii, la fel, vorbeau despre-o lumină orbitoare, Torent de foc, asteroid desprins din Soare, Ăl care aruncă flăcări, Planeta crucii, a vieții viitoare. În vechea și frumoasa Grecie, poeții Numeau Nibiru-n vers și cântec drept Planeta vieții Chinezii din vechimea timpului și-a lumii Atribuiau planetei simbolul morții, al deșertăciunii Sciții credeau că steaua era planeta lor mumă Ăialalți, sarmațiii, o vedeau la fel, dintr-o perspectivă antumă.

(proverb latin) Fluturi mii apar în zare, pământul îl împresoară trăind necontenit eternul lor știut nimic din ce e-n lume umilul lor zbor nu-l știe vorbiri pe la colțuri o mie și una de secrete ronțăind cuvinte bolborosind necontenit efemerul neștiut...

Dar și evreii după Potopul dintâi, din aproape-n aproape Explicau prin Nibiru mersul Isus-ului nostru pe ape. Sunt mii de ani de-atunci și n-avem nicio pistă Tocmai acum cei de la NASA ne spun că Nibiru există I-acolo, undeva, pe cer, chiar lângă Soare Colindă spațiu cosmic și timpul la-ntâmplare Lăsând în urmă milenii nesfârșite de cădere Ăst timp fiindu-i clipa de odihnă dintre două ere. N-avem de ce ne teme mai devreme de o mie de ani Univesul și Terra sunt, până la urmă, o grămadă de bolovani. Aici trăim ca-ntr-o casă de sticlă fragilă Rar reușim să înfruntăm destinul și natura ostilă Umblând cu viața printre tenebre ca sub o șenilă. Nibiru colindă-n derivă prin alte lumi, departe, Conglomerări de pietre întâlnește și supernove sparte Ăuntru-le tronează, cum poate știți, o liniște de moarte.

Cu sau fără Nibiru aceasta-n priviri Urâtul apare abia când nu mai ai la ce să aspiri. Pesemne că Nibiru se va întoarce vreodată Iar omul va plânge la bolta-nstelată. Există în noi o credință nețărmuită în zei Trăim o mare parte din viață cu gândul la ei Răscolim cerul cu ochiul minții deschis… E ca și când ne-am trezi după o clipă din vis. anul III, nr. 6/22, 2018, iunie ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

Apele liniştite sunt adînci Proverb românesc Am colindat

Undeva printre cuvinte Undeva printre cuvinte note dulci se nasc în zbor, cântec dulce de vioară efemer și prietenos răsfoiește inimi cuceritor... de zici că-i val de mare, energic și biruitor... puntea dintre fraze și cuvinte răsfoiește inimi, suflete și stări, enigmatică trece dincolo de rațiuni, e-n toate necuvintele ce înfloresc iubirii de aproape,

pământul în diferite feluri euforia o găsești peste tot la colțuri cu dileme ermetic se ascund diferite scheme lumini răzlețe și istețe inundau pământul noaptea pe la colțuri iureş necontenit șușotind de-a valma topind încet și sigur inimi și mistere, tocau necontenit, tainice probleme emanând o boare de zarvă mare singura problemă ce, umbrește locul, noaptea, când soarele dispare,

nici frazelor răzlețe unite prin cuvinte...

tainic se încinge o visare

simfonia nu o curmă, ea se dezlipește de ura de pe urmă...

adormind sub stele

flori de tei și iasomie au în brațele lor, când trec cu gândul printre ele, enigmatice comori cucul cântă și ne spurcă unde omul e flămând... casa noastră e frumoasă ornamentată cu sufletul multicolor, pentru cei ce înțeleg, atmosfera este substratul soarelui din noi, umiliții sunt cei ce nu înțeleg, lumina nu-i minciuna, ci adevărul din noi

dincolo de vița în care n-a știut nimic din tot, s-ar zice, cu mintea n-au văzut iubind doar roua care n-a apărut, să-i spele.

La sfârşitul unei epopei (triplu acrostih literar) Oto, stând pe gânduri, ca la sfârșitul unei epopei, Pipăia cu gândul o amintire și gândea în sinea lui: Rrr, ce frig era în sufletul ei?!… Ipingeaua cu gluga-i împodobită cu găitane Totaliza în mintea lui doar sentimente reci… TAIFAS LITERAR - REVISTĂ DE SCRIERI ŞI OPINII LITERARE

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

Dorina Pop

Nicoleta Mija Acrostih proverb Poți să înveți oricând în viață dacă vrei E o mare bucurie să știi când ești întrebat Nimeni nu se naște pe pământ învățat. Trebuie să aduni în coșul vieții bogăția cărții. Repede sa te informezi când ceva nu știi Unde nu e carte, este frig mare în suflet

Licenţa din pălărie (acrostih)

Atunci când citești ai deja un prieten Înveți pentru tine, dar și pentru alții. Nu judeca o carte după titlu sau copertă Viața este frumosă când ești bine informat. Ai carte, ai parte spune o vorbă veche. Tăcere mare este în omul neinformat. Atunci când îmbătrânești mai ai de învățat Nimeni nu poate fi bun în ceva fără a citi. Unde are loc cartea este multă lumină Este ușor să înveți dacă ai multă voință. Seara, dimineața cartea să fie cu tine Totul în viață are un preț, cartea e neprețuită. E mai bine într-o casă mică cu multe cărți Nu știu bine o limbă străină, știu bine limba română Inima știe, inima simte ce carte în librărie caută Mare este casa în care stă, mică îi este vorba. E multă treabă în viață, dar fară carte nu are calitate. Nimeni nu poate să înțeleagă fără o carte să citească. Iau de la viață o dragă povață, mereu să învăț.

Felia de inocență Ruptă blând din amintire Urzește c-ar vrea licență Multiplicată-n... răzvrătire. Ușa spre copilărie Se deschide, azi, pentru noi; Ecoul din pălărie Tremură precum un pisoi Exilat într-o poveste Arcuită sus, pe creste. Cine vrea să o asculte? O voi spune cu blândețe. Pana, cu silabe multe, Irită trei mogâldețe Leneșe, ce stau în iarbă. Actul epic declanșează Râuri de emoții-n barbă I se-ncurcă, trișează Elegant și misterios Ieduții ce-ascultă de jos.

Poți să citești dimineața, la prânz , seara o rugăciune. Râzi, plângi deseori când te întânești în carte cu tine E ușor să dăruiești unui om mai sărac o carte. Aduni din fiecare carte multe bogății care în viață te vor însoți. Trebuie să nu treacă o zi fără să nu deschizi o carte. Adună toată viața din cărți ce alții bine au scris Nu uita să mulțumești celui care multe te-a învățat Aruncă cu bani, dar nu știe bine să vorbească Râde , plânge mai are în suflet multe de adunat.

Singur niciodată nu ești dacă ai lângă tine o carte. Acasă să ai mereu o Biblie și pe Eminescu. Unde este mereu întuneric cartea încă nu a ajuns. Poate este greu la început, repetă și vei fi mulțumit. Revedere să citești, prin codrul cu râuri line să hoinărești E timp de toate, dar nu uita niciodată o carte să citești Acum când părul a cam albit, ai multe de povestit Banii nu te-au bucurat, deseori cu cartea tu multe ai vorbit. Albina muncește mult, adună miere, cartea îți dă multă putere. Trecut-au anii peste tine, ai timp de o altă frumoasă revedere. Rămâi pe gânduri deseori, scrii, ștergi până noaptea în zori. Atunci când nu știi , cauți printre cărți ca să scrii mai bine. Nu judec un om după haină,așept să-mi vorbească. anul III, nr. 6/22, 2018, iunie ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

Valentina Becart Mereu, în pas cu mine...

poezie 10-23

Doar jumătate de adevăr ne este dat să aflăm în această existență. Și chiar mai puțin de atât. Aparent singuri, și poate nu... Cea care m-a însoțit pretutindeni, a fost umbra mea, această mirare ce nu și-a desăvârșit împlinirea. Adesea, îmi place să-mi urmăresc umbra, să port un dialog tainic cu ea. Mereu mai tăcută, dar atât de părtinitoare. Mereu lângă noi, mereu în pas cu noi. Aproape singuri, și poate nu... Jumătate umbră, aproape crudă în tăcerea ei, și jumătate cuvânt, aproape uman, aproape dureros de sublim. Și cum să nu mă întreb: Cine ești Tu, cel care n-ai curajul întregului? Cine suntem noi, cei care umblăm prin lumină fără să-i înțelegem neprihănirea? * Doar jumătate de speranță am reușit să fiu în această existență. Și mi-am dorit întregul! Tu știi cel mai bine cât de mult am tânjit după adevărul absolut! Și umbra mă urmează tăcută și, din când în când, parcă tresare... și parcă ar vrea să-mi șteargă o lacrimă mare, plină de soare și amar... Ah! Câte clipe de jar s-au risipit în vârtejuri de lumină, pe drumuri pline de cântec și azur. * Doar jumătate de cuvânt am putut rosti la cumpăna dintre viață și renunțare. Și mi-am dorit întregul! Tu știi prea bine! Și iar mă întreb: pentru cine toată această amăgire? Doar umbra mi-a rămas soră bună. Ea trăiește..., pas cu pas, tot adevărul ce-l port – ca pe-o durere surdă – Nu înțeleg, în momentele de cumpănă, cum de n-a devenit una cu sângele meu? Știi... toate cuvintele te acuză – când nopțile sunt arse de dor, de chin și de rugă! Jumătate umbră, jumătate adevăr... e tot ce pot lăsa moștenire unicului fiu! Mă iartă, te rog, că n-am putut să-ți fiu „întregul”... și n-am știut ce crudă e lumina în sufletul celui devenit visător... Mă iartă... (cuvânt de însoțire... pentru volumul de versuri „Jumătate umbră, jumătate cuvânt”, autor Valentina Becart).

TAIFAS LITERAR - REVISTĂ DE SCRIERI ŞI OPINII LITERARE ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

Anişoara Iordache

foto: Anişoara Iordache

Traiectorii (2)

anul III, nr. 6/22, 2018, iunie ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

nu-i totul de vânzare! Şi aşa aş reuşi... În viaţa de zi cu zi, Durerea-mi a ostoi! DOAMNE! ...de-aş avea puterea

Nicu Doftoreanu

Să pot să... îmi vând durerea!

Tangou capitalist (Tangou despre durere) Motto: Vorbim despre sănătate, mai ales când suntem bolnavi Filosofie glumeaţă de cafenea DOAMNE! ... de-aş putea închide În momentele perfide, Magazinul meu de top, Deschis chinului non-stop, Poate... aş găsi puterea

Să rămân doar cu. ... plăcerea! N-aș mai fi așa de trist C-am ajuns capitalist!

Tangou rugăminte Motto: Am zărit lumină pe pământ Și m-am născut și eu Să văd ce mai faceți. Am zărit lumină – Marin Sorescu (1936-1996), Cele mai frumoase poezii - Editura Albatros 1976

Să-mi sparg în bucăţi durerea,

Mai lasă-ne Doamne în viață

Şi să vând din ea oricui

Doar până mâine dimineață

N-a simţit-o-n viaţa lui!

Să mai putem simți fiorul

Dar cum asta-i imposibil,

Când soarele ne-atinge dorul,

Când te simţi aşa oribil,

Să mai vedem un răsărit

Recomand retragerea

Ce luminează ce-am iubit!

Şi a-nchide afacerea, Fiindcă asta dovedeşte

Mai dă-ne Doamne câțiva ani,

Că priceperea-mi lipseşte,

Să fim prieneni, nu dușmani

Nefiind bun neguţător A momentelor... de dor! 12

Mai fă-mă Doamne să-nțeleg De ce... din viață mă aleg,

DOAMNE!

Adesea doar cu suferința

... de-aş fi pregătit

Care îmi clatină credința!

Să suport la infinit fără să fiu ameţit, Supliciile-ncarcerării, În meandrele uitării, Poate c-aş fi izbăvit: Nu mi-aş mai fi amintit Suferinţa-ntâmplătoare,

Și Doamne… dacă mă auzi Grăbește-te să îmi răspunzi, Cât sunt bătrân, Dar nu-nțelept, … Deoarece mă tot aștept, Ca dorul să îmi moară-n piept!

Prin care s-a dovedit Că... TAIFAS LITERAR - REVISTĂ DE SCRIERI ŞI OPINII LITERARE ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

Eugen Dulbaba

Catren funebru Plutire

Două linii paralele Pe pământ nu se întâlnesc Dar plutind tot înainte Secerând prin univers Galaxiile inerte Nu se ştie niciodată Euclizii mai greşesc . Uneori de lucruri certe Infinitul se îndoieşte.

Cruci rânduite în ordini crescătoare La îngropăciune de la cel mic Până la cel voinic Și celor sfinţi cu barba mare.

Catren Grădini albe cu lumine Unde florile din tine Strălucesc stele pe cer Până «dragostele» pier.

Catren

Capriciu Eu de tine îmi amintesc Draga mea cu trup şerpesc Şi de zilele puţine Petrecute în lumine.

În timp ce mă plimbam Stop Tanita Tikaram Pe stradă Opa Tsupa Cu mine mă certam Stop Tanita Tikaram.

Catren Iată, vine nebunia Ce sădeşte Ataraxia Liniștea s-o ai mereu Fără să te simți prea greu

Catren 13

Definitivă spui că îţi este amărăciunea La el nu te întorci Chiar dacă ar fi să storci Și ultima de lacrimă – Minunea

Catren Şi te-ai topit în mări Ca zahărul în ceaşca cu cafea Apoi plutită ai fost de albul sării Când tocmai, cofeina se scumpea.

anul III, nr. 6/22, 2018, iunie ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

Când geniul tău mă-mbată Şi ca-ntr-o scoică, mă-nfior Sub visele-mi de fată. Cu tine-n gând (parc-am fi doi), Zglobie urc spre lună,

Camelia Ardelean

N-aud, „de-i pace ori război”,

Iubitule, să ne-aruncăm în flăcări

Poverile cum tună. Privesc la meteori cu jind

Iubitule, să ne-aruncăm în flăcări,

Şi temeri anodine;

Doi Phoenicși dezola(n)ți pe-un colț de cer,

Se-aud tăcerile murind,

Să născocim, din aripi mistuite,

Din aştri şi din mine.

Un alt veșmânt la porția de ger! Catharsis e-n al tău poem – Iubitule, să îngropăm otrava

O lume fără mască;

Din amintiri într-un mormânt de flori

E scrisul sicră sau blestem,

Și despletind petalele de gheață,

E focul fără iască!

Să medităm ce bine-i să... nu mori! Să poţi s-atingi un necuprins Să recităm poeme despre mare,

Nu-ţi trebuie o dronă;

Cu Galateea sau Poseidon,

„Luceafărul” timpu-a învins

Să ne-nvelim himerele în valuri,

Cu raza lui mignonă!

Abandonând suspinul pe-un ponton. „Cobori în jos” ca un torent

Iubitule, să devenim doi fluturi,

Şi minţile-mi îmbată!

Înlănțuiți pe-aceeași viorea,

În slova ta renasc ardent

Iar din potirul plin de nestemate,

Sau mor câteodată.

Să-i poruncim luminii să mai stea… Te port în suflet ca simbol

Candidat la stele (eminesciană)

Al viselor albastre; Himerele aduc obol Îngemănării noastre.

Păşesc pe ţărmul nou pictat Cu degete de mare; Tu eşti la stele candidat, Eu biată muritoare.

În ritm alert, de toboşar, Îmi bate-n tâmple versul; Pe-ogorul literelor ar, Să-ţi aflu universul...

Un val se-agaţă de picior, TAIFAS LITERAR - REVISTĂ DE SCRIERI ŞI OPINII LITERARE ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

Veronica Şerban

Ploaie, taci! Mi-s ostenită

Plouă. Plouă şi iar plouă de zile, zic eu...vreo nouă. La-nceput cu iz de mentă, dar de ieri ca o dementă tot pânzişă, persistentă, se aruncă când piezişă dezvelind bulbii de cală, când lovind pe verticală. Scotocind ca o mătuşă dacă-am pus lacăt la uşă bocăne-n pereţi ca surdă. Ies afară. O cert. Mă udă. Are un of, gândesc, ca mine, dar când văd sură că vine, grea şi-apoi se tot deşiră reci fiori mă trec pe şiră. Azi, nu am chef de poezie. Privesc lung alba hârtie pe sub moţ. O întorc pe faţă, dos, o fac boţ, o dau pe jos, n-o ridic. Aud, poc!poc! Inspiraţie n-am, ioc; să mă joc nu-mi vine parcă, dar iau foaia şi din ea îmi fac o barcă. Chicot, râset, bucurie, ţi-ai găsit de-urât să-mi ţie. Muzele, ca deocheate, îşi dau ghionturi pe la spate; ude toate, toarnă cu melancolie să mă-ngroape în ea de vie. Turuind fără de-ncetare, ploaia, devenea cicălitoare. – Ploaie, taci! Mă oboseşti! Tu nu ştii să povesteşti? Tot cu ură ciocăneşti în obloane şi-n fereşti. Amuţitele-au prins spaimă, din ochi caută icoană, tremură din balama când încep a se-nchina. Tu, mai lungă, nisipoasă tropăi dârză, sus pe casă, te agăţi nimicitoare şi uluci desprinzi de floare, caşti în uliţi şanţuri late, gropi adânci îi pui în spate. La zorele tai rochiţa, din ţâţână smulgi portiţa, pe un strat, mumificate stau petunii, sufocate; plictisiţi şi deprimaţi casc de somn caişi plecaţi cât pe ce din sân să scape plozii-n ale tale ape. – Chiar n-ai nici un Dumnezeu, nici o lege, eşti ateu? Ţărna nu mai e făină, nici lumina nu-i lumină, eu, n-am parte de tăceri, urli ca-n dureri de faceri cuibărită-n putregai, gemi, naşti flori de mucegai. Pentru o clipă, în pat de frunză te întinzi ca o lehuză, dar nu-i chip să te-odihneşti, meliţi şi hodorogeşti, torni năduf, torni din belşug, plutesc morţii în coşciug se-ncâlcesc prin rădăcini, uit de rude, de vecini, hurui, torni întunecată, un ocean naşti într-o baltă. Şi cum torni aşa în ropot îţi ursesc să-ţi cânte-un clopot – tot chemat de el să zbieri, tot de limba lui să pieri – despletită să te-adoarmă, să te văd mai blândă, calmă.

Însă nu, nu vrei să dormi şi mai furioasă torni; anul III, nr. 6/22, 2018, iunie ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

neîntreruptă, neîndurată, făr' să laşi şi pe-altădată malurile-n mâini separi, zgâlţii podul, smulgi din pari tâlhăreşti rodul din pom – crunt îl pedepseşti pe om – culci trifoiul în ţărână, mai nervoasă, fără milă şi mai aprigă, pletoasă într-un nuc îţi ascuţi coasă iar prin lanul copt de grâu îţi faci loc curgând în râu şi cum nu ai Dumnezeu, răpăi iar şi iar din greu. – Mai taci, ploaie! Faci a cobe. Nu mai arunca cu vorbe. Nu mi-s pusă pe vorbit, du-teee, de unde-ai venit! Îmi rupi inima în nouă. Ce-avem de-mpărţit noi două?!? Frunză-s parcă, într-o barcă. Până-n măduvă sunt leoarcă. Şi de atâta apă-s toată până-n suflet inundată. Dacă ai fi venit frumos, generoasă, răcoroasă şi de soare descântată, cum veneau ploile-odată, te-aş fi strâns în sân de drag şi te-aş fi poftit pe prag. Ţi-aş fi spus, de tine-i lipsă, piatra-n arşiţă e-ncinsă, mergi, ai grijă de izvoare că s-au pârjolit sub soare, fânul fierbe în fânare şi-orice pai e-o lumânare, s-ar aprinde, din uimire, de-o scânteie din privire. Poate, dacă-ai fi venit cu un glas mai ţârâit, ca o strună de vioară, cum vin ploile de vară mi-ar fi fost mai dor de tine şi te-aş fi chemat şi mâine, dar tu vii pusă pe harţă, şi din vişini ca o hoaţă rupi perechi zeci de cercei, pagubă îmi faci prin ei. – Să mai taci! N-ai nici o scuză când mă scuturi ca pe-o frunză. Laşi melci fără cochilii, nu mai trec pe-alei copii, terfeleşti crini în noroi şi tot vii şi tot te-nfoi fumegoasă, înteţită, tot cu capu-n nori pitită. Te avânţi scoasă din minţi şi retezi boboci cuminţi de pe lujerii plăpânzi; nu ştiu dacă plângi ori râzi sau încerci o smiorcâială dintr-un nor plin de cerneală, dar mai tare te-nteţeşti, sub călcâi totul striveşti. Taci, acum! Căci orice spui, nu mai pot îngădui.

Dar ea nu şi nu. Nu-i pasă; neostoită, nemiloasă răpăieşte mai aprinsă, ca de-un fulger mut atinsă, furioasă mulge norii, duşmănoasă înneacă zorii, cu gând râu străfulgerată şi de lacrimi deşălată alergând ca o zăludă greu potop vărsă cu ciudă. Pe sub valul de nisip, de bătaie din aripi, nu e chip! Timpul stă închis în cuşcă; ceasul limbile îşi muşcă plictisit de numărat cât din zi a mai plouat. Scoţând aburi albi pe gură brazii-n gândul lor înjură: „– Dealu-n vale de-ar porni, tot cu el ne-am prăbuşi.” Frunză-s; prinsă în capcane; ca lovită-s de vagoane şi de somn; de somn mi-e foame! Ea, cu degetele gheare ascuţite, ca de fiare, în teribila-i furie pe la spate mă înjunghie; parcă aş da o liturghie… simt urgie până-n os. Dacă ar fi venit frumos...dacă... De o vreme-s nedormită...Ploaie, taaci! Mi-s ostenită. TAIFAS LITERAR - REVISTĂ DE SCRIERI ŞI OPINII LITERARE

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

Stejărel Ionescu nimic nu e real în astă lume mai trece un veac, se pun capcane în vie, miroase a vin negru în brumă de pământ, când paşii noştri merg înspre sclavie şi se împrăştie în petalele de vânt, nu sunt oglinzi nici pe pereţi de porţi şi nici pe uşile zidite în piatră, viaţa noastră e trasă iar la sorţi când ne visăm din nou în vultural de şatră, cuvintele sunt lumânări pe cruci când ora hibernează în noapte, s-au înţărcat iar zece prunci, căci laptele e vin pe jumătate, nimic nu e real în astă lume, şi moartea doarme în cramă sub pământ,

vinu-i ultimul păcat nu mai sunt vii pe dealuri vinul curge în Nazareth marea se înalţă în valuri, Ovidiu-i ultimul poet, nu se mai scrie poezie se beau numai drojdiri de rime, vântul bate-n simfonie şi lumea e plină de crime, la fiecare colţ de stradă găseşti o moarte, un viol, lumea iasă la paradă, chiar dacă e în curul gol, pivniţele iar sunt goale şi e deşert în orice sat pâraie nu mai curg la vale iar vinu-i ultimul păcat, femeile sunt duse în lume bărbaţii stau să-şi bea simbria, anul ăsta n-avem prune, şi a încărunţit pe dealuri, via.

la felinar citind numai postume, aşteaptă să le dau consimţământ.

femeia, un simplu spectator un musulman, odată, cu soarele de-a dreapta, s-a înţeles cu luna, crezând-o înţeleaptă, şi a păşit de-a dreptul, neascultând ce-i zice şoapta, pe-o treaptă de întuneric, lovită de săgeată, crezând că dincolo de noapte, doar treptele se gată şi va găsi iar calul, şi pe femeia nopţii, şi îi va lua cu el, la dreapta judecată,

unde te judecă înainte, şi vii dar şi morţii, găseşti numele tău pe o pânza de păianjen şi tu, smintit cum eşti neştiind ce-i suferinţa, în spate îţi iei viaţa, mai mare de un stânjen, cauţi fericirea lumii, şi-ţi pierzi pe drum credinţa, te uiţi acum în urmă, şi-ţi vezi haremul gol, încerci să cauţi iubirea, şi dai doar de durere, femeia a rămas, un simplu spectator pe care tu de-apururi, credeai că-i doar plăcere. anul III, nr. 6/22, 2018, iunie ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

umbrele urlă îndurerate durere ce se sfărâmă urlete mângâie pelicula întunecată a cerului atingerea mâinii e caldă atât de cunoscută

Lenuș Lungu

am murit nimeni nu era acolo

Plec îmi iau iubirea cu mine acolo unde îmi odihnesc visele adun în pumn toate gândurile într-un izvor divin la margine de destin mă pierd în negura nopții pe un colț de timp

pășesc pe cărările bătute de gânduri într-un cadru de tăcere cu miros fierbinte ce-mi dă fiori din tălpi până în privire scurgând viața din mine către umbrele reci mă-ncumet să iubesc... tăcerea

sunt un suflet interzis într-un vârtej de șoapte

Sărutul tău

** o sacrificare fragilă care moare în fiecare noapte și se rotește în fiecare dimineață pentru a se renaște

Încep și încep să simt dureri în inconștient subconștient conștient 18 pretutindeni și nicăieri în trup și suflet

atinge-mă cu șoapte prin sărutul tău fierbinte îți mângâi trupul lăsat pe trupul meu scăldat între simțiri cu soarele-n asfințiri aprins într-un joc de-o nebunie în valuri pe retine în templele iubirii ascunse prin destin

Amor

În ziua de ieri și cea de mâine nimic în prezent și totuși un întreg

Mâna o mână îndreptată spre mine în ceață să stau, să tac să viu îmi mângăie auzul

Tac în gânduri

Ți-am ascultat respirația ca o bătaie de aripi ți-am atins în tăcerea inimii buzele catifelate ești aici cu mine, te simt să ne contopim trupurile în focul unei nopți de amor mâinile mele suferă în așteptarea îmbrățișării tale ești ca o simfonie care răsună dulce-n mintea mea.

TAIFAS LITERAR - REVISTĂ DE SCRIERI ŞI OPINII LITERARE ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

Cornelia Dița

Sacră ie Grădina de acasă

Târziu în noapte, visul alerga cu picioarele mele, grele, mult prea grele, undeva prin colțul grădinii... înfloriseră ca într-un rai, teii și crinii. Mirosea a pământ reavăn săpat, mă purtase dorul unde nicicând n-am uitat, gherghinele de la colțul fântânii și nici îmbrățișarea caldă a mumii ! Mai fug uneori când dorul m-apasă, și mătur bătătura tristă de acasă, parcă aștept ca cineva să apară dar se prelinge și-n somn, o lacrimă amară ! M-am trezit și miroase a floare de tei, unde și când au fugit anii mei? Poate-s pe ulița mică pe care-am crescut... de ce mă întorc și-n somn în trecut ? Mă cheamă pământul și grădina de acasă, ulciorul de lut de pe masă, ștergarul cu flori, așezat la icoană, sunt cum tu le-ai lăsat, bună mamă!

Pe o pânză albă, deasă, încă, mâna mamei coasă, râu de flori acolo sus, coasă ii de când s-a dus! Rând de albastru fin, discret, parcă curge un verset, ca o lacrimă pioasă, udă pânza albă, groasă! Flori mărunte pe un ram, priveam și mă minunam ce ieșia din ac și ață, drag și cântec pentru viață! Sacră IE, drag veșmânt, bucurie în cuvânt, doruri prinse cu arnici lângă inimă aici, le simt cât mi-ar fi de greu, ia și cu mâna mamei, apasă pe sânul meu!

Cărări crăpate Cărări crăpate și picioare goale... cui îi păsa că nu aveam sandale ? Pășeam prin praful uliței de atunci, hei suflete, aminte îți aduci? Furam de sub ștergar bucăți de pâine, hrăneam cu bunătate câte un câine, săream în bălțile-adunate de la ploi, „băteam ” pădurea-n lung și-n lat, până găseam drumul înapoi! Rupeam și caise crude câteodată, și nu lipsea prea mult ca să mă bată vecina care mă prinsese-n vârf de nuc și îmi spuneam în gând, ajută-mă tu Doamne să cobor, sau ca să urc! Îmi aduc aminte gustul corcodușelor de vară, și o copilă cu cozi lungi pe o potecă de la țară, ploaie de vară, caldă, mi-ai fost copilărie, un zâmbet trist și multă nostalgie, mi-le-ai lăsat în dar și mie...!

anul III, nr. 6/22, 2018, iunie ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

dar îi adulmec prospeţimea-n fiecare an, căci miresmele de tei sunt făr' de pereche.

Doamna albastră E ultima zi din martie și Luna Plină,

Maria Ileana Tănase

luna-ceasta, s-a-mplinit de două ori,

Vis verde

iar Doamna nopții se simte o regină în rochia-i de satin albastru cu flori. Va fi iarăși banchet în lumea celestă,

Înfăşurată-n visul nopţii,

candelabrul stelar luminează fabulos,

croşetat cu fir din şoapte,

Luna va sosi, în Carul-Mare, la festă,

nu-nţelegeam cum, zorii au mai deşirat o noapte.

iar întreaga planetă-i aduce prinos.

Chiar şi Luna e complice,

Doamna Albastră plutește pe boltă

altă noapte albă-n gene,

în unduiri marine și-o aură de mister,

dar n-a vrut ca să abdice,

un fenomen ce pare a fi chiar revoltă,

până n-a venit Moş Ene.

însă efectele se resimt pret-á-porter.

În fereastră stă la pândă,

După petrecerea celestă va părăsi

noua dimineaţă din gerar,

semnul care i-a schimbat înfățișarea,

iar noaptea este flămândă,

dar colindă și-n ani Luna se va regăsi

fiindcă-i iarnă-n calendar.

în rochia ce i-a conturat sărbătoarea.

În zori visul s-a destrămat şi Luna s-a dus la culcare,

Toccata

la noapte va fi iar croşetat din alt fir, dar verde culoare.

Norii și-au pus, iar jupe cu crinolină

Simfonia florilor de tei

Și-n pași de horă s-au încins pe cer, Tunetele-n rafale parcă-s strigături, Iar ploaia se destramă ca un lăicer.

Vântul concertează sub fereastra mea,

Picurii înnoadă cerul cu pământul,

simfonia înfăşoară noaptea de vară,

Umezeala pătrunde până și-n vers,

20 ca un dirijor ridică bagheta de catifea,

iar miresmele teilor mă împresoară.

Scamele din hârtie îmbracă penița,

Fuioarele parfumate destramă umbre,

Iar rimele jilăvite se așează invers.

ce se caţără pe ziduri de nostalgie,

Vaporii-nmoaie, chiar foaia de hârtie

doar că unele-s inodore, chiar sumbre,

Poemu-i în pericol, de-a fi suprimat,

dar le voi împleti-n versuri, ca elegie.

Dar prins în rama unei licențe poetice,

Vântul neobosit, dirijează florile de tei,

Va respira, din nou, făr' a fi deformat.

într-o simfonie cu acorduri parfumate,

Norii și-au pus, iar jupe cu crinolină,

iar miresmele alintă genele ochilor mei

Curând fulgerul va dezlănțui toccata,

şi sub pleoape, aromele devin sonate. În gânduri adie parfum de tei eminescian, un regal al poetului hărazit „nepereche”

Picurii pătrund printre versuri și rimă, Doar că poemul și-a înnodat cravata.

TAIFAS LITERAR - REVISTĂ DE SCRIERI ŞI OPINII LITERARE ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

Care au numai idei

Mîndruţă Constantin

Şi ţuica îi face fraţi...

Mama Şi totuşi mama este mai eternă În lumea asta câte ar fi toate, Când fruntea ta se-aşează pe o pernă Doar palma ei o linişte ţi-o poate. O, Doamne, fără mame n-ar fi viaţă, Se chinuie în mine o gândire, Din Biblie azi nu se mai învaţă Şi oamenii nu ştiu ce e iubire. Acoperă pământul sub o cruce Ce ai vrut Tu cu Duhul Sfânt să fie, Eu crucea altora o mai pot duce, Că pe a mea vreau să rămână vie. Tu ne dai viaţă ca să fim ai morţii, Destin de fraieri, dacă mai gândim, O viaţă de noroc şi dată sorţii, Noi să trăim fără să ştim să fim. Te rog să-mi spui totuşi unde mi-e mama, În cerul Tău fără de Rai sau Iad,

Haiducie, haiducie! Mi-aduci aminte de „Strungă”, Cu Alecsandri e vie, Ca pe munte să ajungă! Să dau acolo de Ciucă, Maria e tot frumoasă Şi m-apucă dor de ducă, Cât e ea de inimoasă! Noroc am cu Marinel, Că pot turna în pahare Şi Catinca Ionel Cu glumele, că le are! Că dacă-ar fi după Dinu Cu a lui repartizare, Mai bine veneam cu trinu Şi cu Sanda pe picioare! Să trăiască Festivalul! Care ne-a unit în bine, Nu ne poate lua valul... Ştie Dumnezeu de mine.

De ce gândind la Tine să am teama? Dai nume stelelor care ne cad. Mamă, ai sufletul acolo, pe un nor, Îl văd de câte ori spre cer privesc Şi doar de tine am un singur dor Şi pentru tine simt că mai iubesc.

Festivalul haiducilor La Runcu e sărbătoare, Soarele a răsărit

Şi îmi face o chemare: Să m-apuc de haiducit… Cu Sanda sunt ca şi singur, Bine că e şi un grup, Că nu ştiu să mă asigur De mai am suflet în trup... Aia mă-sii, să nu plouă! Vom mânca la Pensiune, Pot să stau şi între două, Poate iese uniune... În grup avem trei femei Şi doar doi aleşi bărbaţi anul III, nr. 6/22, 2018, iunie ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

Gabriela Mimi Boroianu Nostalgiile cuvintelor (6) un aer rece vine aşa dinspre cuvinte iar tu eşti mai posac ca o zi de toamna ceva mai aproape ca moartea şi mai departe ca viaţa... şi mă dezbrac de mângâierile tale ca de o haină prea largă şi mă încalţ cu papucii pe care mi i-ai dat şi pornesc prin viaţa asta ca un fum ce-a părăsit focul şi mi-e rece din ce în ce mai rece

Nostalgiile cuvintelor (9)

cu cât ajung la cuprinsul acestei carţi pe care nu ştiu cine a numit-o atât de absurd „noi”…

Nostalgiile cuvintelor (7) tăiam răcoarea nopții cu umbletul meu neostoit și ochii goi de tine... îmi aminteam un vag parfum 22 ce mă chema să te caut în umbrele ce se-nsoțiseră cu mine și bâjbâiam cu mâinile întinse spre locul unde fusese cândva gara așteptărilor mele ştii... șinele erau calde încă trenul vieții trecuse deja mi-am rezemat oboseala pe-o bancă schioapă ce ofta din toate încheieturile probabil era reumatică de la atâtea lacrimi câte adunase în lemnul ei bătrân am întrebat-o de tine

iar ea mi-a zis de impegatul acela bătrân cu barba lui albă cum schimbase macazul și te trecuse fluierând a pagubă pe linia aceea moartă începuseră să cadă stele și dintr-odată cerul mi se părea că atârna prea greu pe umerii mei de unde se desprinseseră aripile undeva la marginea orașului o buhă anunța ca a venit timpul și viețile noastre au tăiat noaptea ca două linii paralele... la capătul curcubeului ne aşteptă sigurătatea

s-au trezit stihiile nopții și mă caută și mă răscolesc cu degetele lor reci și-mi mută ficatul în spatele fricii iar inima o leagă cu lanțurile disperării prizonieră a singurătății și nu-i nici o stea care să-ți poarte numele doar întunericul frate cu nimicul ce înghite în el tot ce am fost vreodată și nu-mi dau seama unde începe ieri și unde se sfârșește mâine și nici ce să fac cu ziua de azi din care destinul te-a scos ca pe-o măsea stricată mie lăsându-mi durerea să mă lupt cu ea și o simt mâncând din mine ca un cariu într-un lemn dulce și tot ce rămâne e doar noaptea cu stihiile ei ce mă caută și mă răscolesc cu degetele lor reci...

TAIFAS LITERAR - REVISTĂ DE SCRIERI ŞI OPINII LITERARE ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

proză 23-37

Maria Giurgiu Petrecere nefastă episodul I (partea II) În seara aceea de sâmbătă Desire se simțea liberă, fericită și mândră de sine. Era excitată de faptul că decisese să dea pe ascuns de ai săi petrecerea aceasta, deși mulți dintre cei invitați nu-i erau cunoscuți bine, fiind prieteni de-ai lui Marco. El îi garantase pentru aceștia și când ea manifestase o umbră de ezitare pentru unii dintre cei invitați, el îi reproșase, că s-a molipsit de la tatăl ei suspectând mereu pe alții de intenții rele și astfel îi împrăștiase dubiile. Ea avea încredere în Marco, îl iubea cu duioșie și se lăsase ușor convinsă, că se schimbase de când fuseseră despărțiți. Îl crezuse orbește că renunțase definitiv la droguri și la prieteniile foarte compromițătoare care îi cauzaseră în trecut numai suferințe și necazuri.

îndrăgea fiind prieteni din copilărie și erau nelipsiți la reuniunile de familie, fiindu-i prieteni de încredere și cunoscându-i din copilărie. Fuseseră însă prezenți la petrecerea de acum o săptămână, iar acesta era de fapt motivul pentru care renunțase cu părere de rău să-i invite cedând insistențelor lui Marco, dacă nu dorea ca părinții săi să afle de petrecerea secretă ce ea o dădea, acum. La lăsarea serii, Desire era deja la local pentru ași întâmpina oaspeții. Privind mesele cât de frumos erau aranjate, înainte ca ea să-și primească invitații, era mulțumită. terasa din jurul piscinei era împodobită festiv, cu aranjamente florale în vaze fanteziste pe mese, aranjate în stil ikebana la sugestia sa. Era o iubitoare de flori și admiratoare a artei ikebana și aranjamentul sugerat de ea, dădea o notă reală de eleganță și rafinament, petrecerii sale în aer liber. Trăia un moment de euforie și ochii îi străluceau jucăuși, luminați de irizări aurii.

Oaspeții fuseseră toți anunțați dinainde, să-și aducă costumele de baie, căci petrecerea fiind intimă puteau să facă baie în piscină, să se răcorească, să se simtă în largul lor. Era încântată și Marco reușise să nu mai consume droguri după mândră de sine și-i părea rău într-un fel, că papa nu ce în prealabil făcuse o cură drastică de putea vedea, de ce e ea în stare, căci el era un dezintoxicare într-o clinică, cu câțiva ani în urmă iar punct de referință în viața ei. acum era curat. Desire din iubire, dorea să-l susțină și să-l facă fericit, ca să nu mai ajungă iar în acel cerc vicios de unde cu greu reușise să se salveze, cum el însuși îi mărturisise. Singurele persoane apropiate care participau la petrecerea ei, erau Marco, Maria Carla și Diana. Ele îi fuseseră colege la liceu după care un timp pierduseră contactul, până cu câteva luni în urmă când le reîntâlnise la sala de gimnastică pe care începuse să o frecventeze și pe care, cele două fete o conduceau, fiind ele proprietarele. Ar fi dorit să o invite pe Giovanna și pe logodnicul acesteia, fiind și aceea o prietenă bună. Giovanna terminase medicina veterinară cu doi ani înaintea sa și lucra la o clinică în oraș. Ea cu Giovanna plănuiau în anii de studenție, ca după terminare să se unească și să facă cercetare în domeniul medicinei veterinare, să înființeze o rezervație pentru animale în pericol de dispariție, fiind acesta un vis frumos ce le unise. Rămăseseră în bune relații de prietenie și o plăcea pe Giovana, care era foarte leală și o fire deschisă și jovială. Între ele intervenise o umbră de răceală când prietena sa îi mărturisise deschis, că îl detesta pe Marco Sabatini din tot sufletul și nu credea în onestitatea lui. În cele din urmă promisese la insistențele sale, că păstrează discreția asupra reluării relației sale cu Marco. Desire ținea mult ca nu cumva să afle doctorul Belmonte de reluarea prieteniei cu el. Ar fi dorit să îi invite și pe Matteo Pascutti și pe Carla sora lui , pe care deasemenea îi

anul III, nr. 6/22, 2018, iunie ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

dorise să le invite pentru motivul că nu le cunoștea el bine. Ceilalți oaspeți, – erau vreo zece cu toții, dintre care doar două fete, una dintre ele, Ella părea a fi anorexică, atât era de slabă și cealaltă, Gemma o fată scundă și plinuță, care fuma mult, judecând după degetele îngălbenite de nicotină și țigara din colțul gurii. Ceilalți erau amici de-ai lui Marco, trei dintre ei componenți ai trupei dintre care făcea parte și Ella și Gemma. Restul trupei cânta în restaurant în timp ce aceștia participau la petrecerea ei. Li se alăturase între timp și Massimo, fiul Vilmei, patroana restaurantului, cu care ea se cunoștea mai demult.

Iată că încep să apară invitații! Printre primii sosiți, Marco, îmbrăcat în costum de seară de culoare negră, cămașă roz cravată asortată, foarte elegant și sexi, cu părul său negru și pielea bronzată, înalt de statură și robust arăta magnific. Marco i se adresează cu nonșalanță străduindu-se vizibil să-i fie pe plac, o îmbrățișază și o sărută pe Desire nu cunoștea prea bine ceilalți amici ai lui gură cu foc șoptindu-i: Marco și acest lucru o făcea să se simtă cam – Bună seara iubito! Ești răpitoare și-ți stă stingheră, însă firea ei amabilă nu a făcut prea mare caz de aceste senzații ale sale. Își amintea că abia fantastic de bine rochia aceasta! Zicând acestea a ridicat-o în brațe și a învârtit-o dacă îi zărise de vreo două ori, fără să-i fi fost cu eleganță pe ringul de dans, în aplauzele invitaților prezentați, deci nu știa nimic despre ei și nici numele nu le reținuse bine, după ce se salutaseră, la sosire. deja prezenți. După începerea petrecerii, pentru unul dintre ei, pe – Bună seara amore mio! Și tu îmi pari a fi în nume Nicola, care era mult mai în vârstă comparabil fantastică formă. Sunt mândră de tine Marco și te cu restul grupului și care o dezbrăca practic din iubesc la nebunie! priviri, neluîndu-și ochii de nevăstuică cu privirile-i Îi șoptește languroasă Desire înfășurându-i libidinoase și nerușinate de la decolteul ei,începuse brațele lungi, frumos bronzate în jurul gâtului, lipindu- să simtă o reală aversiune. Acel nerușinat nu făcea și corpul atletic cu picioare lungi frumoase, abia nici un efort să-și mascheze poftele și rânjetul acoperite de rochia scurtă de seară, neagră, din drăcesc și dezgustător de pe fața lui grasă și mătase fină, care se mula minunat în jurul său, cu transpirată, cu o mustață slinoasă și părul rar bretele subțiri, iar pe dedesupt se ghicea vag unsuros care părea nespălat continuând să se costumul de baie discret de culoare neagră comporte foarte necuviincios nepăsîndu-i că o miniatural. În jurul gâtului purta un colier de aur alb ofensa în ciuda faptului că ea era gazdă. Părea că frumos lucrat, cu un medalion în formă de peștișor sunt gata să-i crăpe hainele prea strâmte, pe corpul cu un ochi de diamant, încrustat cu meșteșug , la fel gras și respingător. Era de-a dreptul furioasă și i-a cu cerceii și brățara cu peștișori du ochi din diamante spus-o în față lui Marco: swarovski. – Ascultă iubitule, să știi că nu-mi place deloc

I-l dăruiseră bunicii din partea mamei, cu ocazia petrecerii dată de părinți în cinstea ei, cu o săptămână în urmă. Îi făcuseră o frumoasă surpriză că veniseră de laTrieste pentru ea. Erau în vârstă și bunicul era suferind. Cu toate acestea nu dorise să lipsească de la petrecerea nepoatei lor îndrăgite, pentru nimic în lume.

acel prieten al tău! Cine se crede obraznicul acela că-și permite să mă privească în acel mod, mai cu seamă că tu îl crezi prieten iar noi suntem iubiți!

– Nu-l lua în seamă Desire! Cred că Nicola a băut cam multe pahare de șampanie și tu ești într-adevăr amețitoare iubirea mea.E foarte greu ca un bărbat să nu te remarce. O să-i zic eu vreo două vorbe mai Îi plăcuse mult acest cadou. Ei îl comandaseră încolo, ca să-l aduc cu picioarele pe pământ, însă pentru ea, special pentru această ocazie. acum lasă-l în pace pe acel necioplit și privește-mă Maria Carla și Diana sosiseră și ele și păreau doar pe mine, care mă topesc de dragul tău, iubita nedespărțite ceea ce îndreptățea cumva vorbele mea! care circulau pe seama lor, că ar fi lesbiene, deși ele Și Marco în timp ce dansau, a tras-o într-o parte negau fățiș și vehement acest lucru spunând că e o la o masă în spatele unui boschet de palmieri calomie. Cine știe? Lumea e rea și pot fi simple departe de privirile libidinoase ale amicului său și a invenții, gândea Desire și apoi pe ea chiar nu o început s-o acopere de sărutări, ca s-o consoleze, iinteresa acest aspect la prietenele sale. Din partea a dezlegat cu degete îndemânatice bretelele subțiri sa puteau să fie tot ce doreau, nu le judeca ea după ale rochiei făcând-o să-i alunece la picioare. Între aceste criterii de preferințe sexuale. Era treaba lor și timp umpluse două cupe cu șampanie, dintr-o sticlă cu ea fuseseră întotdeauna drăguțe, prietenoase și pe care o luase din frapiera cu gheață, apoi tot cu se dovediseră persoane oneste, chiar dacă papa nu TAIFAS LITERAR - REVISTĂ DE SCRIERI ŞI OPINII LITERARE

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

pasiune în voce îi declara iubire, o ruga șoptindu-și dorințele, să-l ajute să-și dezbrace și el cămașa și cravata care-l stinghereau, tot timpul incitând-o, făcând-o să uite incidentul cu acel libidinos de Nicola și să-i provoce dorința cu jocul lui înnebunitor de sărutări și atingeri pe corpul ei perfect cu piele satinată, rămas doar în minusculul costum de baie negru. Nemairezistând, îl ruga:

pentru turiștii din aria de plajă a stabilimentului, aveau grijă de bărcile depozitate într-o baracă mare al cărui lacăt îl închideau și deschideau ei, ocupându-se ca toarte ambarcațiunile să fie în stare bună, în fiecare dimineață și la dispoziția turiștilor care doreau să le închirieze. În seri ca aceasta ajutau la servit și la spălat vasele în restaurant, făcând ore suplimentare după terminarea lucrului pe – Să mergem în piscină amore mio ca să nu mă plajă. Salariul lor era modest și banii se câștigau transform într-o flacără și să mă topesc degrabă aici muncind din greu însă ei erau mulțumiți că aveau o muncă și că puteau fi împreună. în brațele tale! Simt că ard. – Te doresc enorm de mult, Desire! Îmi place să arzi astfel, de iubire în brațele mele, cum ard și eu, pentru tine. Nu încă, nu te duc în piscină iubirea mea, mă înnebunește pasiunea ta și doresc să te gust încă bucățică cu bucățică iubito, iar tu să faci la fel cu mine! Ea se zbătea să meargă degrabă în piscină să se răcorească, căci acel pahar de șampanie din care băuse simțea că o mistuie pe dinlăuntru, însă el cu încăpățânare o reținea prizonieră între brațele sale, lipită de corpul lui tare și o picura cu șampanie din paharul lui, pe umeri, pe sâni după care o gusta încet , dureros de încet șoptindu-i că dorește să guste împreună fiecare cupa lui de șampanie până la fund și abia după aceea, poate el se va îndura de ea, să o ducă în brațe, în răcoarea piscinei.

Anca le dădea o mână de ajutor în toate serile, când termina munca ei la ore, prin alte părți, căci era mult de muncă la stabiliment, mai cu seamă în weekenduri. De fiecare dată în weekend mai veneau doi băieți angajați și ei de stabiliment și ajutau. Erau doi băieți tineri, români și ei de prin Curtea de Argeș, care în restul săptămânii lucrau la alte stabilimente. Unul dintre ei, Augustin, devenise amicul Ancăi. Celălalt, Ionică era însurat și nevastă-sa Iuliana, lucra și ea la un restaurant din împrejurimi. Anca fiica lui Ștefan și a Ninei, lucra în anumite zile la bucătărie cu mama sa și la curățenie în bucătăria stabilimentului, mai făcea ore și prin alte locuri pe unde reușise să găsească. Locuiau cu chirie la niște cunoștințe ale lor într-o singură cameră, toți trei. Erau oameni foarte vrednici, îndemânatici și cinstiți,

Ea încerca să continue jocul deși nu înțelegea deloc acea senzație ciudată de sfârșeală care o făcea să se simtă în pragul leșinului și a continuat să soarbă cu sete din cupa pe care el i-o umpluse cu îndemânare, apoi picurându-l cu licoarea ce rămăsese, ce-o percepea curgându-i deja ca un foc prin vine, încerca să-l guste și ea, însă simțea deja licoarea băută învăluindu-i parcă mintea și creierul într-o căldură plăcută, moleșitoare și făcând-o să simtă că a început să se topească, să devină lichidă precum licoarea aceea vrăjită, simțea că începuse deja să-i curgă de-a lungul picioarelor topindu-le și transformându-le în masă lichidă, ea însăși se lichefia, tot corpul ei și mintea începuse deja să se dezintegreze devenind lichid fierbinte, ce se scurgea printre brațele iubitului său, în nisipul de sub picioarele lor, devenind neant... dispărând ea însăși... și Marco și petrecere...

Printre mesele de la petrecere, se mișcau cu discreție și îndemânare trei lucrători ai localului, o femeie mai vârstnică, o tânără în jur de 19-20 ani și un bărbat cam de vârsta femeii care era chiar soțul acesteia iar tânăra, Anca pe nume, era fiica lor. Erau toți trei străini, fuseseră angajați la negru căci erau extracomunitari (era în vara anului 2006). Nina și Ștefan Teodoroiu fuseseră angajați la stabiliment pentru stagiunea de vară și se ocupau de curățarea plajei și nivelarea nisipului după ce turiștii se retrăgeau, deschideau umbrelele și șezlongurile anul III, nr. 6/22, 2018, iunie ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

Anca) și dusă pe o bancă alături de prietena ei Diana care se simțea rău și scâncea disperată având puternice senzații de vomă. Ella părea o mumie tăcută și bea fără să atingă mâncarea, în timp ce Gemma cea plinuță, se simțea și ea destul de rău căci grasul le pusese ceva în sticla din care băuseră toate, încât nu se mai țineau în picioare niciuna. După un timp, Anca îl vede pe Marco că apare la astfel de vreo trei ani lucrau pentru acest stabiliment, masa grasului, singur, Desire nu se vedea pe munca și onestitatea lor fiind apreciată. În această seară fuseseră solicitați cu toții pentru nicăieri. Vede apoi pe grăsanul acela slinos, cum se a servi la petrecere. Pregăteau platourile la bucătăria scoală de la masă rânjind, încât ea a simțit fiori de restaurantului și le duceau la mese, Ștefan ajuta la spaimă presimțind că lucrurile au luat deja o friptul cărnii, Nina ajuta la pregătitul platourilor, la întorsătură sinistră pentru acea sărmană nefericită spălat vasele, se ocupau și de curățenie și fată, care era sărbătorită. Nu știa cum să facă să bineînțeles erau foarte discreți și se strecurau printre lase un moment treaba, neobservată de fiul mese tăcuți și foarte eficienți, făcându-și fiecare patroanei care se alăturase petrecerii părând că îi munca conștiincios, căutând să multumească clienții, cunoaște pe gras și pe Marco și să meargă înlăuntru căci astfel li se recomandase. Vilma le explicase că să-l avertizeze pe tatăl său, să meargă în căutarea acești clienți erau lume bună și aceasta era o acelei fete și să o salveze.

„Dacă ea pățește ceva rău, putem avea și noi petrecere privată între prieteni. Restaurantul în seara aceea era plin și serveau acolo ceilalți ospătari, ei necazuri, fiind lucrători fără documente aici și mai trei se ocupau în primul rând de cei de la petrecerea ales că noi le aducem la mese hrana și băuturile”. își zise Anca în sinea ei. privată. Depuseseră cererea pentru documente în fiecare Anca înțelegea foarte bine italiana și o vorbea, an, însă nu se aprobase și deci trăiau cu teama că însă în această seară, vorbea doar strictul necesar, pot fi prinși și expulzați sau chiar mai rău, de când se așa cum i se recomandase. Observase însă lumea dăduse acea nenorocită lege Bossi-Fini. de la petrecere și era uimită auzind discuțiile dintre prietenul fetei frumoase care era sărbătorită și unii Când într-un târziu vede acel animal scârbos cu dintre oaspeți care păreau că îi sunt mai degrabă numele de Nicola că se întoarce de pe plajă dușmani decât prieteni. Văzuse cu stupoare cum încheindu-și pantalonii fără rușine, cu cămașa în bărbatul gras ce privea pofticios la frumoasa dezordine, a simțit că o apucă vomitatul și tocmai sărbătorită, strecurase ceva pe furiș în paharele vroia să plece ea, în căutarea lui Desire și să o fetelor de la petrecere. Având un ascuțit simț de salveze, când a văzut un altul dintre oaspeți cum se îndepărta împleticit către locul de unde se întorsese observație nu-i scăpase privirii sale cum amicul slinosul Nicola. Acesta, al doilea era un slăbănog domnișoarei Desire, în timp ce se retrăseseră la înalt și șleampăt, care cânta uneori în restaurant cu acea masă ascunsă de tufele de trandafiri cățărători grupul lui Marco și care după părerea sa tocmai se unde Anca neobservată puțin mai departe de ei drogase, la masă. În acel moment Anca a decis că curăța resturile de la alte mese debarasând și făcând înainte de a anunța pe tatăl său, trebuia neapărat, să treaba pentru care era acolo, văzuse clar cum el se furișeze în urma lui, să descopere locul precis înainte de a turna șampanie, vărsase în paharul unde acel mizerabil de Marco o abandonase pe fata prietenei, conținutul unui pliculeț și bănuise că nu-i sărbătorită. Halal de sărbătorirea ei și de ce prieteni lucru curat la mijloc. Ea a devenit mai atentă și se înconjurase! S-a strecurat neobservată pe plajă, privea din curiozitate. ce se întâmplă, asigurându-se prin spărtura în gard pe unde ieșise Marco mai devreme ducând-o cu sine. Spectacolul ce i se să nu fie observată. A văzut cum fata imediat după înfățișa privirilor o umplu de oroare și dezgust. Puțin ce a băut, a căzut inconștientă iar amicul a luat-o mai departe, pe plajă îl văzu pe acel drogat, mai mult pe sus și a ieșit pe o alee lăturalnică din profitând de corpul gol al fetei, care zăcea inertă pe grădina piscinei, pe plajă unde erau șezlogurile și plajă. Și-a înfipt unghiile adânc în carne ca să nu țipe fiind întuneric nu mai era aproape nimeni pe plajă în și să se trădeze. În prada unei crize de furie s-a afară poate doar de vreun drogat ce dormea pe întors târâș, înlăuntru, prin aceeași spărtură și a alergat furișându-se să nu fie observată, înlăuntru la acolo ascuns, la acea oră. tatăl său să-i ceară grabnic ajutorul pentru acea Nu putea să-i urmeze căci risca să fie văzută și nefericită. Se ruga în sinea ei, ca nu cumva Desire apoi, avea și de lucru. Fetele celelalte două, să fie moartă și să fie prea târziu, pentru a fi salvată. prietenele sărbătoritei, băuseră și ele din paharele aranjate de gras și păreau că se îmbătaseră și se simțeau rău, una fiind scoasă din piscină unde leșinase (se chema Maria Carla din câte reținuse TAIFAS LITERAR - REVISTĂ DE SCRIERI ŞI OPINII LITERARE

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

Gabriela Ioniță S-a scumpit oţetul!

la masa bogaţilor, ideea de rece se transformă întrun gheţar, nodul din gât în două furtuni şi mă prăbuşesc cu visele frânte în fotoliu. – Ce-i asta, nenorocito? Ce-i asta??? zbier din

Simt că voi scrie o capodoperă! Nu, nu sunt toţi rărunchii. Ce ţi-am cerut eu şi ce-ai scris tu, mama Omida şi nici nu am puteri paranormale, dar poezii pentru sugari? după doi ani de vacanţă, timp în care minţişoara mea

– E drăguţă, îngaimă Minţişoara, şi atâta mă

s-a delectat cu poeţi fel de fel, de pe toate pricep, dar să ştii că... meridianele lumii, s-ar cuveni să se vadă şi rezultatul

– Ce-să-ştiu, ne-no-ro-ci-to, ce să ştiu? Că nu-ţi întruchipat într-o epopee, cel puţin. Am fluturi în prieşte traiul bun, că ţi s-a urât cu binele? Pe cine stomac şi mă ia aşa o îndrăgosteală de mine însămi interesează cât eşti tu de pricepută, când toată la gândul că, în sfârşit, voi intra şi eu în rândul priceperea lumii e aici, îi tai obrăznicia de-a-mi vorbi, scriitorilor cunoscuţi, făcând uitate zdrenţele bătând cu arătătorul în vraful de cărţi de pe măsuţă. anonimatului, încât îmi vine să plâng.

De ce ţi le-am lăsat ? De proastă? Te inspiri, draga

Îmi aşez Minţişoara la birou, în cuibuşorul ei de mea, schimb radical tonul vocii într-unul grav, ca un nebunii lirice, cu o cafea dulce-amăruie pe măsuţă şi uragan ce şi-a găsit perimetrul de bătaie şi acum un vraf de cărţi din poeţii universali pentru inspiraţie, doar se descătuşează, te inspiri: o idee din în cazul în care domnia sa Inspiraţia ar avea pojar şi Shakespeare, una din Baudlaire, alta de la ruşi, de la s-ar lăsa mult aşteptată. Deschid fereastra spre turci, de la cine mama ciorilor vrei tu, le împleteşti livada de vişini – să aibă muzele pe unde intra – mă între ele, mai pui două cuvinţele de la tine şi gata asigur că nu-i lipseşte nimic, îi sărut ochii miraţi şi capodopera! E ca la coafor, iubire, când doamna mari ca două globuri din pomul de Crăciun, îi urez succes şi mă duc la somn. Este miez de iunie, livada-i înţesată de vişine, grădiniţa musteşte de trandafiri, iar după o ploiţă mocănească noaptea are parfumul roz, de trandafiri cu vişine. Dorm ca un prunc la sânul mamei, fără griji şi cu vise împlinite, nu aştept să mă trezească răsăritul ci la prima geană de lumină ţâşnesc nerăbdătoare spre birou. Ceaşca de cafea e goală, cărţile sunt neatinse – semn bun, nu a avut nevoie de niciun ajutor extrinsec, iar Minţişoara mea

visătoare cu ochii în vişini. Am sentimentul că voi descoperi o comoară şi parcă nu aş fi pregătită pentru ceva atât de important, inima o ia la galop, abia de-i mai pot struni hăţurile, îmi fac curaj şi citesc cu preţiozitate titlul: Omida. Caii inimii îşi domolesc galopul, se opresc, ascultă liniştea, ceva, ceva nu le e pe plac şi-ncep să fornăie. – Omida? Omida! O-o-omida?! O idee de rece îmi zgârâie ceafa, un nod îşi face cuibar la mine-n gât, citesc rândurile ca un flămând anul III, nr. 6/22, 2018, iunie ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

de pagini, asta zic eu dăruire! „O, destinul mi-e la fel ca o sfârlează” – sursa de inspiraţie Baudlaire, „O, dragul meu, cândva, demult în dragoste luminile-au pălit” – de pe la ruşi, „Deasupra noastră, vai! se desfăceau apusurile-n aceea drăguţă cu degete de aur îi face cosiţe unei chelboase. Cum? Cu meşe, păpuşă! Cu meşe, cu perucă, cu in şi cânepă, da-i face coc şi cosiţe, auzi, de se sting de ciudă toate pletoasele! Că veni vorba de stins, am stins şi eu nişte var zilele trecute, trebuie primenită casa, dar îl sacrific pentru tine. Vorba mi-e dulce, privirea mieroasă ca a unui vulpoi în faţa coteţului, gesturile largi:

evantaie” – Neruda, „O, stea minunată cu gura bujor!” – Oscar Wilde, şi tu, prinţesă, nimic? Niiimic! Nici măcar poetă pe plan local nu mă poţi face? Ce-ţi veni cu Omida? Prinţesa îşi întinde gâtlejul spre vişinul din fereastră. O omidă pe-o rămurică! Rămân cu gândurile suspendate în aer, privind năucă făptura aceea neînsemnată care este rodul suferinţei mele,

apoi prinţesa mea smiorcăindu-se în butoiul cu var, – Pofteşte, pofteşte, te rog, la o băiţă în var! Face apoi iar larva păroasă, şi-aş fi privit aşa întruna dacă bine la trup, să ştii, are mult calciu... între timp eu am ţârâitul telefonului nu m-ar fi adus înapoi cu gândurile să-ţi spicuiesc din contemporani, ca să nu te acasă şi picioarele pe pământ. plictiseşti!

– S-a scumpit oţetul! am primit mesaj, mă

Minţişoara mea-i una singură, dar dacă ar fi două destăinui eu împricinatei din butoi. De zece ori! tot acelaşi câştig aş avea: e lungă şi slăbănoagă, o

Vestea o tulbură atât de rău încât prinde a prăjină noduroasă ce se prelinge de pe scaun tremura cuprinsă ca de friguri, iar albeaţa varului hârşâind podeaua cu gogâlţii ce-i ţin loc de genunchi începe să dea în gălbează! şi coate, globurile de pom şi-au pierdut rotunjimea

– Nu-i bai, soro, că noi nu folosim oţet! transformându-se fiecare în câte o vânătă fleşcăită, Scumpească-l! atunci scoasă din cuptor, cerşind îndurare . Să nu Micul tsunami din butoi, privirile languroase ale credeţi că-s haină, că nu-s! Ieri am salvat un fluturaş. Minţişoarei, frica ce-a făcut-o să nu-şi mai poată Nimerise într-o lingură de ulei. I-am tamponat cu controla simţurile, îmi încreţesc o idee în bruma de grijă aripioarele sidefii de năclăiala uleioasă şi apoi l- creier. am dat motanului.

– Ştii ce? Mă duc totuşi să cumpăr un pic de oţet, Se urcă temătoare pe scăriţă, pune un picior în să fie la nevoie, de-o baie, două! pasta lăptoasă şi rece care o ariceşte toată şi aşa Ies val vârtej din casă, mă opresc la vişinul cu crăcănată pe buza butoiului, cu un picior în var şi cu omida, o iau în palmă şi muşc c-o bucurie bolnavă altul bălăbănind în gol îmi scânceşte:

din trupul moale şi păros. Când a avut victoria gustul

– Nu pot! Nu pot să copii, nu mă lasă conştiinţa! greţos? Niciodată! O acreală gelatinoasă îmi băleşte Nici nu ştiu ce vrei de la mine... Ce înseamnă să fii dinţii, mestec încet, pe îndelete, îi simt capul ca pe mare scriitor? Să dăruieşti ceva de la tine, nu de la un grăunte de nisip, îl plimb cu vârful limbii printre alţii... se încurcă-ntr-un sughiţ, iar restul cuvintelor buze, l-aş scăpa, nu l-aş scăpa, apoi îl ronţăi meticulos. Am senzaţia că am câştigat o bătălie, iau drumul varului. Mi se umezesc ochii, mi se rupe sufletul în două, o jumătate plânge, alta râde: Minţişoara mea are

urmează războiul! Îmi mai sug buzele de plăcerea răzbunării, când

conştiinţă! Mi-e atât de jale! Iau o cărticică lansată în ajung la supermarket şi-i spun, toată un zâmbet, urbea nostră cu surle şi trâmbiţe, mă cocoţ pe scăriţă doamnei de la casă : ca să-i pot vedea scăfârlia plutind, şi-i exemplific:

– O tonă de oţet, vă rog!

– Treizeci şi două de O-uri şi vai-uri în şaptezeci TAIFAS LITERAR - REVISTĂ DE SCRIERI ŞI OPINII LITERARE ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

Silvia Giurgiu Înapoi în... prezent Asaltat de nostalgie, de regrete tardive, de sentimentul amar al zădărniciei unei vieți irosite și de grotescul prezent care anulează nepăsător demnitatea și meritele apuse într-un trecut îndepărtat, bătrânul de o sută de ani imploră oglinda pătată de vreme să fie mai îngăduitoare. Chipul care îl fixează sarcastic din undele ei îi produce oroare. Mintea lucidă refuză conexiunea cu imaginea absurdă care îi jignește logica nealterată de timp. Deprimarea se înfățișează promt, chemată de panica crescândă, consolidând neînduplecată certitudinea unui final patetic. Tăvălugul timpului a trecut peste el, lăsând în urmă tranșee adânci, dezastru fizic iremediabil și multe frustrări incurabile. Speriat, obosit și trist întoarce privirea în care tremură agățate de genele aproape inexistente câteva lacrimi, detestând oglinda malefică. Un veac s-a furișat ca un hoț în calendarul său și i-a adăugat an după an, profitând mișelește de neatenția lui, ocupat cum fusese cu probleme mai importante. Bătrânețea se hlizea acum la el și îl insulta cu nerușinare, umilindu-l și descurajându-l. Doar mintea mai strălucea intens în ochii incolori și exploda încă în mii de litere și cuvinte, pe filele cărților scrise de-a lungul anilor, al căror număr îl pierduse de mult. Memoria neobosită îi păstra vii amintirile și trecutul, iar spiritul nobil și evoluat ardea în pieptul acela descărnat, ca o flacără olimpică. Picioarele nu-l trădaseră încă și îl mai purtau pe străzile umbrite ale Bucureștiului, recunoscând înfiorate urmele pașilor săi imprimate adânc în asfaltul cenușiu, pe aleile parcurilor sau pe pardoseala instituțiilor, în ale căror aule ideile sale străluciseră decenii la rând.

onoare. Dar primise alături de ei umilințe, violențe și represalii. Copii țării își găsiseră frații potrivnici, inamici, plini de ură și dispreț. Stricăciunea spiritului românesc se întinsese precum o plagă, murdărind, mutilând, ticăloșind inimi cândva imaculate. Dragonul iscusit și inspirat de umbrele infernului, însetat de putere și sânge, învrăjbise un popor orbit, amăgit și îndoctrinat cu himere, îl împodobise în armuri oribile, îi furase idealurile și omenia și-l înarmase pentru a își nimici frații. Plânse îndelung bătrânul agățându-se de trecut, răsfoind istoria, dezmierdând duios și cu venerație imaginea lui Mircea și a lui Ștefan, a lui însăși în vremuri când armura sa era cinstea, onoarea și geniul, care luminaseră asemeni aștrilor cerești firmamentul României. Își trecu tremurând degetele peste rafturile cu cărți ale bibliotecii, evocând spiritele adormite de secole între filele sacre, invocând protecția dacilor, scăldându-se în gloria lor, în puritatea pământului strămoșesc vândut astăzi străinului și se umplu cu energia focului dacic, cu înțelepciunea lui Zalmoxe, ascultă ecoul munților străbuni care preluau cântecul Lupului și-l trimiteau Vânturilor să povestească lumii legenda acestui pământ iubit de Dumnezeu

Anul acesta țara sărbătorea Centenarul Unirii iar el se născuse odată cu ea, crescuse, căzuse, plânsese, suferise, se înălțaseră împreună în glorie și apoi căzuseră din nou în degradare trădați, jefuiți, batjocoriți de hoardele prăduitoare care o vânduseră pe EA, bucată cu bucată și pe el idee cu idee, vis cu vis, speranță cu speranță. Bătrânul urmări uimit cursul lacrimilor ce căutau nedumerite o ieșire din labirintul ridurilor. Deveni curios și nerăbdător să afle finalul acelui pelerinaj și zâmbi amuzat când o picătură de rouă de suflet jubilă victorioasă, hârjonindu-se printre firele argintii ale bărbii.

Cu o seară înainte asistase la o nouă prigoană nedreaptă a Ei și a Lui, a țării și a poporului ei revenit să o apere, să o elibereze. Fusese recunoscut, onorat și omagiat, le insuflase curaj, dârzenie și anul III, nr. 6/22, 2018, iunie ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

Ăsta a pus puii într-o pungă și i-a aruncat în Căcaina. Tricolor a sărit în apă, după pui. A încercat să-i scoată din pungă, dar nu a reușit, apa i-a dus mai departe, la vale, și-atunci a înnebunit. S-a întors acasă, a omorât și ultimul pui, apoi s-a aruncat în butoiul cu apă de ploaie, pus sub un jgheab. Era plin pe jumătate, știa că nu o să poată ieși de acolo. A găsit-o Costică, moartă, înăuntru.

Mihail Toma Tricolor

Cu ceva timp în urmă Pitzu mi-a prezentat-o pe noua lui prietenă. O tricoloră cu ochi verzi care s-a apropiat sfioasă tot cătând cu privirea spre masculul ei. Ce era să fac? Am adoptat-o și pe ea. Veneau împreună, le dădeam de mâncare, și-apoi plecau, tot împungându-se, și cu cozile îmbârligate. către culcușuri de alcoov. Treaba s-a lăsat, previzibil, cu Tricolor, cum o și botezasem, burtoasă, și-atunci, m-am simțit, ca stăpân al nefericitului, și-am mărit alocația de hrană. La ultima vizită i se rupsese apa așa că a mâncat în pripă și a dispărut. Apoi am fost și eu plecat, mai bine de-o săptămână la Focșani, de-am mai reparat pe la casa bunicilor și-am legat la vie, iar când m-am întors l-am găsit pe Pitzu bătut și cu un picior rupt în covata cu rufe murdare. Îl iau la întrebări pe Costică, căruia i-am lăsat casa în grijă, zice cum c-ar fi sărit să-i scoată ochii lui Gheorghiță, c-a dat turbarea în mâțe, dar l-a prins, ăla, de gât și-a dat cu el de pământ și mare lucru că nu l-a omorât. − Cum ai pomenit tu, măi Costică, să sară pisic la om, așa din senin, că doar nu-i Rottweiler? N-am putut să scot mai mult de la el, se fâstâcea, și-am simțit că-i ceva necurat în toată afacerea asta. M-am dus și la Amariței. A ieșit Madam Zanhira. − Ce-ați avut, bre, cu motanul meu, de i-ați rupt un picior? Păi... să nu fac și eu la fel când le văd pe mâțele matale? − Ia, să nu mai prind picior de motan pe la mine-n bătătură că le iau gâtu' și nu-mi purta de grija mâțelor că le-a dus Gheorghiță pe toate. C-a dat turbarea-n ele, și-n motanii tăi! Pitzu a mai bolit o săptămână, abia azi s-a ridicat cu greu din ligheanul de rufe în care l-am oblojit, și am aflat și eu ce s-a întâmplat după ce, la un mic șio partidă de table, l-am îmbătat pe Costică: Tricolor a fătat cinci pui, patru fete și un băiat. Madam, sătulă de mâțe, i-a zis lui Gheorghe să ia fetele și să le înece, să lase doar băiatul, că-i mai bun la prins șoareci și nici nu-ți umple bătătura cu progenituri.

Arta compromisului − Cât mă face, coane Nhihăiță? − Optzeci de marțafoi așa, pentru tine, că te cunosc! − Văleu! Da' ce-o avut? − Ce-o avut te-ar fi costat vreo trej'dă lei dacă-l aduceai la mine din prima. Așa, dacă l-ai dus la Gigi de la sculărie de-o face pe electronistul amator, te costă opt bastoane. − Și zici că mai tare a stricat? − E adeptul dictonului: nu dispera, ia un ciocan mai mare... − Ia, dă-l încoace să mă duc la el... − Eu ți-l dau. Scot de-l fac cum era și poți să mergi sănătos, da'n te costă un Bălcescu nou! − Văleu! Da' di și? − Apăi, de coane, de! Munca mea plus... daune morale. − Eu îl iau și-ți dau banii după ce mă rezolv cu Gigi. − Dacă pui mâna înainte să decartezi lozu'... vezi bâta aia de baseball? Sare singură din cui. Să nu spui că nu ți-am zis! − Văleu! Că n-o scot la capăt cu tine... − Vecini, vecini, da' brânza-i pe bani că vin vremuri căcăcioase! Scoate, cu o mână tremurândă, portofelul și-mi numără, aproape plângând, 80 de lei: − Nu mi-a mai rămas nici de-o bere, se vaită amarnic. − Hai că te servesc eu cu o cană cu bere că, șașa tre' udată lucrarea... Bea două căni mari și se mai înviorează. Îl conduc la ușă și arăt cu dejtu' spre ciomagul pus, strategic, într-un colț: − Dacă vrai, ți-l împrumut pe Scărchinici cât să faci negocierea cu Gigi mai flexibilă. Dar l-aduci înapoi că, ți-am zis, frate-su' mai mare sare singur din cui!

TAIFAS LITERAR - REVISTĂ DE SCRIERI ŞI OPINII LITERARE ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

Adrian Scriminț

cele ale firavei iubite, dacă aceasta nu înțelegea gluma.

Pe un ritm sacadat, bătut cu bărbăție în blatul lucios și elegant al mesei, menit să susțină curajul tinerei domnișoare care îi încânta cu grațiile dansului la bară („Ancuța, Ancuța, Ancuța…”) două dintre cele partea a treia (fragment din romanul Răpănoșii) trei fete care stătuseră mai mult de o oră și jumătate Dacă cei doi chelneri și patronul ar fi avut harul cu dânșii, cele mai curajoase, reușiseră să se citirii buzelor, tocmai ar fi aflat starea acestuia, însă sustragă. văzură doar cum matahala ciupea cu cea mai mare Rămase cu ei, cea mai timidă, roșcata. Își ridica finețe unul dintre sfârcurile blondinei pe care o avea neputincioasă umerii la semnele disperate ale în brațe. patronului, care nu îndrăznea nicidecum să se – Fetelor, sunteți invitatele noastre în această apropie de grupul de gălăgioși. Era acum împărțită la seară! trei, stătea în poala deținutului care îi șoptea vorbe Îngrijorarea patronului luă sfârșit când Buldozerul dulci și mișcătoare („dacă aș fi miliardar te-aș umple îi făcu semn să îi trimită unul din băieți ca să îi ia o cu diamante”); pe când grăsanul, la fel de insistent, nouă comandă. Îl desemnă pe cel mai experimentat, căci în momentul de față nu i se părea nici moral și care plecă numai într-un zâmbet și se întoarse nici etic ca amicii lui să profite fără scrupule de numai într-o tristețe. roșcată, fără să țină cont că cea mai importantă – A mai comandat încă trei pahare, pentru fete de parte din cheltuielile pe care le făcuseră pe sticla de această dată, ca să li le umple tot cu apă minerală… apă minerală erau ale lui, săruta gâtul fin al făpturii timide cu distinsă înfocare. Fetele de la bară își Extazieri, râsete, cochetării și bucurii terminaseră numărul, însă ei o țineau una și bună, nenumărate, sentimente amestecate cu stinghereala cereau bisul cu îndârjire: „Ancuța, Ancuța, Ancuța!!!” fetelor care nu știau cum să se sustragă, mai ales că Clientela se rărise, la fel și fumul des de țigară. O nu puteau distinge bâlbâielile gestuale ale patronului lăsară și pe Sabina să plece, odată cu fetele care se care nu avea curajul să li se apropie. Acesta făcu și retraseră către case. Până și muzica era dată acum un apel serviciului de pază și protecție, să le spună să stea în alertă, căci tare mult îl mai mira un lucru: cum se putea ca trei indivizi să fie atât de gălăgioși, și să deranjeze intimitatea unei clientele întregi, când de o oră întreagă erau doar în compania unei nenorocite de sticle cu apă minerală? În timp ce îi lămurea pe cei de la echipa de intervenție de ce ar fi trebuit să se deplaseze vreo treizeci de kilometri pentru el de la secție, îl urmărea cu oripilare pe cel mai gălăgios, pe cel mai pornit pe glume dintre toți, ochiosul care își muia unghiile în propriul pahar și îi stropea pe urmă fătucile, acest grăsan bine cunoscut localului de ani de zile, pe care însă nu îl mai văzuse într-o astfel de stare. Tare se mai mira ce îl apucase.

Repugnare şi extaz

Și dezamăgirea era mare pe capul patronului: cei de la intervenții îl convinseră repede că pentru trei indivizi un pic cheflii nu se deplasau ei vreo treizeci de kilometri de pomană. Poate că petrecăreții și plecau până atunci. Dacă rupeau vreun scaun, sau greabănul vreunei balerine grațioase, atunci se schimba treaba, erau nevoiți să intervină.

Îi observa cum se extaziau fără nicio jenă, cum îi apucaseră slăbiciunile după programul artistic, cum băteau cu pumnii în masă susținând o oarecare animatoare care dansa din poala-n poala fiecărui client solo sau, în rarele cazuri, când partenerele acestora își dădeau consimțământul, li se puneau și lor în poală. Uneori se întâmpla ca vreunul dintre distinșii domni, mult mai glumeț decât ceilalți, să dea un bacșiș balerinei ca să i se pună și iubitei în poală, stârnind simpatia și râsetele tuturora, poate mai puțin anul III, nr. 6/22, 2018, iunie ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

din spate, și îmi tot bagă blițuri sau mă orbesc cu faza mare??? Pasagerii întoarseră și ei la rândul lor capetele, și ochii le fură inundați de un tun furtunos de lumină. Grăsanului îi răspunse doar torsul imaginar al motorului, printr-un huruit puternic. Într-adevăr, autovehicolul distanțat din spate mai făcea din când în surdină, și nu mai era una de talie superioară, în când flashuri de lumină. Buldozerul începu să își ia volanul mașinii la închegată din ritmuri românești, grecești și orientale. bătaie, sacadat, cu zel, ca să își tempereze dracii: Disk Jockey-ul le făcea un apropo că se cam apropiase vremea ca și ei să se retragă, așa că se – Ce mama naibii tot vrea bou’ ăsta, că mă hotărî să le delecteze urechile cu melodii de jazz disperă? Dacă cobor la el și îi trag un dos de palmă clasic. Se ridicară de la masă printre ultimii, târziu, în îi mut maxilarul la ceafă. Păi Prințesa e mic copil față miez de dimineață timpurie, când se trezea orașul ca de ce carabe am să-i ard eu ăstuia! să meargă la muncă. Încă mai solicitau bisul celebrei Frână isteric, urmărind prin lunetă intensitatea balerine – care mai mult ca sigur se odihnea deja farurilor autoturismului care se apropia treptat și cu acasă, după o noapte lungă și istovitoare –, pe când viteză. Trecu peste linia continuă, în plină părăseau curtea pavată cu piatră cubică a renumitei serpentină, și se postă în dreptul lor, pe partea locații: „Ancuța, Ancuța, Ancuța!!!” laterală. Făcu semn Buldozerului să își deschidă – Nici cu nebunii ăia ai mei din celulă nu m-am geamul. distrat atâta! se exterioriza Nebunul. – Băăăn – răcnea până la răgușire șoferul care – În noaptea asta am înnebunit cu toții! râdea cu se chinuise până-ntr-atât să îi ajungă din urmă – a gura la urechi șoferul, privind prin retrovizor cu zis șefu că dacă te mai prinde și pe tine și pe îngrijorare o mașină pierdută undeva în depărtare prietenii tăi în Moara în Călduri, vă rupe picioarele, care îi tot făcea semne disperate cu blițul pe cât îi auzi? Vă îneacă în apă minerală, fraierilor!!! permiteau serpentinele, ca să o vadă. Cei din mașina care se chinuise atât de mult ca – Oare pe unde o fi Prințesa? se interesa să îi ajungă din urmă încercară să demareze în nostalgic Godean. trombă, ca efect intimidatoriu, însă motorul acesteia – Dacă nu o fi luat-o nimeni, mai e și acum pe era epuizat din răsputeri, așa că până reuși să se drumuri! i se doldorau fălcile de amuzament pună în mișcare cu scârțâituri jalnice, să facă Buldozerului. Ești nebun? Am dus-o cinșpe kilometri manevrele de întoarcere și să se îndrepte de acolo de unde venise, tot peste cele două linii continue, mai departe de motelul de la care ne întoarcem. Pentru moment, jovialitatea grăsunului se avură tot timpul din lume ca să îl audă pe Buldozer volatiliză oarecum, și ochii îi prinseră o nuanță cum le trimitea solia: – Să-i transmiți din partea mea patronului tău… că ni se rupe-n paișpe, venim când vrea muschii – Va trebui să am eu o discuție serioasă cu mei! dumneaei și să îi ard și o mamă serioasă de bătaie, – Proștilooor… mai auziră din cealaltă mașină, așa, ca să se învețe minte să nu îmi mai ia în râs dar distanța le calmă tuturor nemulțumirile. prietenii… opacă, umbrindu-le strălucirea:

Demară și Buldozerul, mai lent: – Las-o, săraca! se cufundă Godean în sentimentul fragil al milei. Și-a luat-o… de-i ajunge – La culme m-au enervat ăia doi! Poate vor să le pe-un an de zile! pun interdicție, sau să le impun o taxă de protecție! Buldozerul nu schiță niciun semmn de vreo – Păi… să nu-i treci ușor cu vederea, Buldozere, oarecare compasiune, și adăugă cu răceală: că dacă te prind ăștia la înghesuială, așa au s-o tot – Trebuiesc controlate, „Petrecanie”, căci altfel… țină! îl sfătuia cu înțelepciune Sabin Nebunu. îți sar în cap. Știu eu ce știu, că-s trecut prin toate. Obezul cugeta adânc. Veni pe urmă și răspunsul, Așa m-a păcălit odată o pipiță… cu întârziere: Se opri din ceea ce voise să spună și cercetă din – Nu pot, Nebunule. M-au lăsat ăștia la vatră cu nou către oglinda retrovizoare, care reflecta aparente suspendare. Dacă fac comunității necazuri mă întorc fenomene de incandescență. Lumina care se reflecta de urgență înapoi, și zău că nu-s dornic a o face… în ea, în miez de dimineață întunecată, îl orbea de Se lăsă liniștea. Una totală. Parcă și mașina rula ceva vreme, agasându-l. Trase un pumn în volan cu mai tăcută, solidară cu nervii șoferului și, deși se atâta tărie, de le derută celor doi pasageri pe care îi străduia să nu iasă de sub cuvântul acestuia, îi mai avea în spate tot calmul: protestau din când în când balamalele, sau, fără voia – Mă, da’ ce mama dracului tot mă urmăresc ăia ei, i se mai accelera sau deccelera turația motorului. TAIFAS LITERAR - REVISTĂ DE SCRIERI ŞI OPINII LITERARE

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

Chiar și cu toate acestea, cu tot cu respectul pe care din interior strigau ca descreierații, și loveau sacadat îl ținea mașinii dar și liniștii controlate pe care o și cu multă sete fragilele accesorii ale caroseriei păstrau cei de pe bancheta din spate, voluminosul dinăuntru: șofer tot trase cu sete un pumn în volan: – Prin-țe-sa, Prin-țe-sa… – Ce m-au enervat handicapații ăia, omenirea Își întoarse rapid privirea spre autoturismul care ma-mii lor, să mă amenințe ei pe mine… trecuse pe lângă dânsul. Dădu să fluiere, sau să Trase isteric de volan într-o serpentină strânsă, ridice fără vreun efect paleta. Îi căzu chipiul. Nu și-l fără să ridice pedala de accelerație. ridică. Strigătele celor dinăuntru se stingeau treptat, și rămaseră doar cele ale planetarei, care parcă – Ușor, ușor! se panică Godean. încerca să susțină cumva bucuria petrecăreților: Nu îi răspunse, și nici nu se scuză. Noroc cu „Boc-boc-boc, boc-boc-boc…” Nu era o idee bună râsul incoștient al Nebunului, venit parcă de departe, nici să pornească după ei în urmărie, autovehicolul din amintiri. Începu să bată sacadat cu palma în pe care îl avea în dotare trecuse mai multe regimuri, geam: și de-abia intrase în cel al democrației, aproape că – Ancuța, Ancuța, Ancuța… nu pornea deloc la prima cheie, și până l-ar fi pus în Se molipsiră instant de sincera lui veselie. Se mișcare, cei bucuroși din interiorul mașinii pe care nu molipsi chiar și mașina, care începu să ruleze și să avuse instinctul spontan să o oprească ar fi ajuns scârțâie mult mai sprintenă. Băteau în grup în departe, în inima localității. Dacă nu ar fi fost o caroseria bietei cărătoare și aveau cu toții același frumoasă dimineață de Duminică s-ar fi slujit de deziderat: radiotelefon ca să anunțe celelalte echipaje, în speranța că mașina cea albă, căreia nu avuse timpul – Ancuța, Ancuța, Ancuța… să îi noteze numărul de înmatriculare, și care se Veselia contagia dimineața sobră. Nici urmă de asemăna perfect cu alte câteva zeci de mii de starea de somnolență de acum câteva minute. autovehicole de aceeași culoare, ar fi putut fi oprită – Liniște, liniște! încerca Buldozerul să le reducă de către alt echipaj de poliție, dar așa, nu avea nici râsetele barbare. Ia… ia ascultați aici!!! măcar la cine altcineva să apeleze, puținele echipaje Începu să bată răpăit cu pălmoaca în pașnicul fiind dispersate prin tot orașul… înveliș al volanului: – Prin-țe-sa, Prin-țe-sa… Și totuși deprinderea instinctuală îl făcu să iasă afară din mașină pe acest prieten al drumurilor, un polițist de la circulația rutieră. Devreme, în toiul dimineții înnegurate, se pregătea să ridice paleta reflectorizantă și să tragă pe dreapta autovehicolul care circula regulamentar. Tocmai aceast lucru îl deruta și îl făcea să își ridice doar până la jumătatea cursei și să își coboare de mai multe ori cu nesiguranță brațul: singura mașină de pe carosabil rula regulamentar, chiar sub restricția de viteză de nouă zeci de kilometri la oră impusă ca prevestire a intrării în oraș, cu luminile aprinse și fără să depășească cu un centimetru cele două linii continue. Se hotărâ totuși să lase șoferul să își continue drumul. Poate că oamenii erau obosiți și veneau tocmai de departe. Avea și el mașină și știa cât de mult îl enervau opririle nemotivate ale colegilor săi din întreaga țară, când îl trăgeau pe dreapta și îl lămureau apoi că nu fusese decât un control de rutină, așa că respecta din răsputeri confortul participanților în trafic, punându-se moral de multe ori în locul lor.

Când mașina învechită trecu prin dreptul lui, cu toate ferestrele deschise pentru ventilarea fumului gros de țigară de dinăuntru, polițistul omenos nu mai avu puterea sau timpul să ridice paleta reflectorizantă pe care scria STOP, fiind hipnotizat de o putere invizibilă, cu efect de buimăceală. Cei anul III, nr. 6/22, 2018, iunie ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

dicţionarele şi enciclopediile, monografiile de specialitate i-au ridicat acest piedestal construit de marile personalităţi ale culturii vremii sale”. Dintre cei care l-au consacrat pe BRÂNCUŞI –, Victor Crăciun alege doar 15 dintre numele cele mai remarcabile ale culturii şi artelor plastice, literaturii, eseu 34-40

ca şi de colecţionari, muzeografi, îndrumători ai

Dan Lupescu

fenomenului artistic: de la Guillaume Apollinaire, Hans Arp, Paul Morand, Jacques Lassaigne, Isamu

despre Victor CRĂCIUN şi capodopera sa:

„BRÂNCUŞI – de la iniţiere la revelaţie” 2. Despărţirea de Rodin, în termeni roditori… Aproape o treime (prima treime) din densul, extrem de concentratul studiu – aidoma unui filon de aur dacic: 24 de carate, unic în lume, cu o „genă” ce nu există nicăieri altundeva pe Terra – constituie o rafinată şi răbdurie înscriere în context cultural românesc, francez, american… Mottoul ales de Victor Crăciun – „Viaţa mea a fost o succesiune de miracole” (n.n. personal aş fi optat pentru versiunea: „Viaţa mea a fost un lung şir de miracole… Primul dintre ele? – Craiova…”) – deschide perspectiva din care va fi analizată tema enunţată, cu exemplar spirit al echilibrului şi fără nicio lunecare, cât de măruntă, într-un partizanat ori

Micheli, Giulio Carlo Argan, până la Carl Sandburg, James Joyce, Jean Cassou, Henry Moore, Vera Muhina, Man Rey… Lângă

aceştia,

adaugă

personalităţi

reprezentative din România, precum Tudor Arghezi, Nicolae Iorga, Tristan Tzara, Mircea Eliade, Lucian Blaga, Petru Comarnescu, Marcel Iancu, Miliţa Petraşcu, precum şi ale celor dintâi monografişti ai lui BRÂNCUŞI: V.G. Paleolog, Carola GiedionWelcker, Sidney Geist, Athena T. Spear… Precizând că: „această listă nu este decât parţială, întrucât ea poate fi prelungită cu mii de nume, în special din România, Franţa şi Statele Unite ale Americii, ţările în care s-a impus mai întâi”. Tonul eseului gândit, trăit şi scris de acad. Victor Crăciun: „BRÂNCUŞI – de la iniţiere la revelaţie” e cât se poate de calm, echilibrat, plin de încredere şi serenitate. Este tonul molcom, al basmelor noastre

altul. Prima pagină a superbului studiu – cu virtuţi academice incontestabile – este grea de tâlcuri ca un basorelief din bronz, de rezonanţe impresionate, 34

Noguchi, Ezra Pound, Cristian Zervos, Mario de

„fluturând” în deplină libertate la gâtul urieşesc al Sfinxului – din Bucegi, dar şi de pe platoul Gizeh, din sprânceana de nisip celest, de purpură, a Capitalei multora dintre cele 33 de dinastii de faraoni egipteni: Cairo. Propoziţia dintâi are şuierul ascuţit al unui verdict irevocabil: ,,Constantin Brâncuşi este considerat, cu o greu de atins unanimitate în acest domeniu, cel mai de seamă sculptor al secolului al XX-lea, deschizătorul unei noi etape în această artă milenară”. Care-i argumentul irefutabil? „Istoriile artelor,

multimilenare, al călătoriilor de taină pe lama de brici a fulgerului ce desparte fragila graniţă dintre rugăciunea abia murmurată şi litania săpată, pentru vecie, în piatră. Sau al unei călătorii de iniţiere –, în care cel ce pleacă la drum este obligatoriu să poarte, la vedere (deoarece au şi rol de recunoaştere, nu doar de împlinire a unui anume ritual), toiagul lung/thyrsul (eventual, împodobit cu frunze de viţă de vie ori de iederă – plante sacre la agatârşii/agathyrsi/ dacii din Transilvania şi din Moldova, la cei ce practicau cultul lui Dionysos) şi traista (straiţa). Pe de altă parte, simplitatea veşmintelor trebuia să fie aidoma celor a străbunilor (în cauza de faţă, părinţii şi bunicii săi din Hobiţa, de sub Parâng) şi, mult mai înapoi în timp, geto-dacii. Şi, tot ca la

TAIFAS LITERAR - REVISTĂ DE SCRIERI ŞI OPINII LITERARE ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

aceştia, să ilustreze interzicerea de a purta şi în Capitală, după ce supsese zdravăn la ţâţa podoabe din aur, respectând, concomitent, ritualul datinilor şi tradiţiilor, a eresurilor, proverbelor şi tăcerii.

zicătorilor strămoşeşti – n-a agreat ideea de a-i fi

În ceea ce ne priveşte, credem că tocmai de discipol lui Rodin. Peste o jumătate de veac, aceea BRÂNCUŞI a plecat singur/solitar la drum Brâncuşi avea să mărturisească, însă: „El (n.n. – pentru a putea respecta cu stricteţe ritualul Rodin) a acceptat să mă ia ca elev, dar eu am tăcerii şi a-şi facilita meditaţia/ cugetarea, în refuzat, căci nimic nu creşte la umbra marilor deplină linişte/armonie/pace lăuntrică şi în libertate copaci”. nebruiată de nimic străin Sinelui său.

Brâncuşi avea, pe atunci, vârsta de 21 de ani –

Are şi ceva din sfătoşenia anilor din urmă ai relevă Victor Crăciun –, emiţând, după această genialului sculptor, când fusese recunoscut, la scară conexiune, că alegerea (şocantă, desigur, pentru planetară, drept părinte şi patriarh al sculpturii susţinătorii recent sositului la Paris) probează faptul moderne mondiale: „Când sosea Brâncuşi la Paris, că „Brâncuşi era pregătit să-şi ia în propriile locul dintâi în sculptura franceză era deţinut de mâini destinul artistic, având limpede conturată Auguste Rodin, astfel că era pe deplin justificată direcţia (s.n.) în care se îndrepta creaţia sa”. dorinţa importanţilor români din capitala Franţei de a-

Fără a nega locul şi rolul lui Rodin în sculptura

l determina pe artistul, aflat în plină glorie, să-l lumii, pe care îl considera mare/falnic copac, tânărul primească ucenic şi pe compatriotul lor.” – notează creator român dovedeşte, clar, că a intuit pericolul de sobru, însă limpede ca apa de izvor, Victor Crăciun, a fi copleşit de acesta, ceea ce i-ar fi anulat mandarin la Curţile Văz-Duh-ului insondabil, sondat, libertatea de a-şi alege şi defini propriul loc sub totuşi, cu temeritate de BRÂNCUŞI şi sculptat cu Soare. De altfel, înţelegându-i opţiunea, chiar Rodin virtuozitatea Sa de Ingenium. Zelul şi insistenţele conjugate ale acestor români de pe malurile Senei au inclus-o pe însăşi consoarta regelui Carol I: „Aveau să o convertească şi pe Regina Elisabeta/Carmen Sylva să le susţină demersul, să intervină pe lângă cunoscuţii din cercul lui Rodin, ceea ce dovedeşte că, de vreme ce era nevoie de o asemenea mijlocire regală, era greu de ajuns la titanul de la Meudon, cum era supranumit, după numele localităţii din preajma Parisului unde îşi avea Atelierul-Şcoală.”

Frazele au amploare şi amplitudine, ca în vechile noastre cazanii, ca în povestirile inegalabile ale lui Mihail Sadoveanu ori ca în excursurile minunate ale autorului primelor trei cărţi despre BRÂNCUŞI: V.G. Paleolog, artizan surâzător al perioadelor lungi, de sorginte

latină,

aparent

înflorate,

dar

numai

arborescente, rămânând, în fond, de o limpiditate stră-stră-românească, punctate de arhaisme, dar şi, pe alocuri, de cireaşa fragedă ori confiată a câte unui neologism bine găsit, bine strunit. Numai că „ucenicul” – temeinic şcolit la Craiova şi Bucureşti, unde fusese şef de promoţie, şi în Bănie, anul III, nr. 6/22, 2018, iunie ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

anii 1911-1914), iar în Franţa: modelul Coandă-1916 (cu două elice apropiate de coadă). Inventator al

aerodinei lenticulare

–, Henri

Coandă, pasionat de sculptură, a ucenicit pe lângă Rodin. Savantul de notorietate internaţională, de ar fi afirmat: „Are dreptate. Este la fel de încăpăţânat ca şi mine”.

peste decenii, avea să-i arate marelui sculptor francez, în acei ani de la cumpăna primelor două

decenii ale secolului XX, o lucrare concepută de el, Victor Crăciun are inspiraţia de a nu trece deloc solicitându-i o sugestie, eventual o apreciere, o grăbit peste acest episod, precizând că Auguste opinie... Rodin îi recomandă cu blândeţe: ,,Aici să-l Rodin nu şi-a uitat discipolul avut pentru scurtă consulţi şi pe Brâncuşi. El îţi poate indica o soluţie vreme, „iar când acesta (n.n. Brâncuşi) a expus la care merge mai bine în ceea ce vrei să faci. El îţi va Saloanele al căror preşedinte al comisiilor artistice arăta drumul cel bun.” era

chiar

Rodin,

l-a

acceptat

fără

rezerve,

înţelegându-i cutezanţa şi viitorul (s.n.). Vizionar în legătură cu sculptorul român, îi recomandă doar să nu se grăbească tare. Ca preşedinte de juriu, Rodin a susţinut, aşadar, lucrările pe care Brâncuşi le-a expus pentru prima oară la Paris,

Victor Crăciun conchide, referitor la aceste detalii, extrem de semnificative: „Ce apreciere mai bună, în acel moment, decât aceasta?” – apreciere a lui Rodin faţă de Brâncuşi, ţinem să subliniem. Apoi nuanţează

convingător:

„Descoperind

tocmai

pericolul de a fi influenţat fără a o dori –, Brâncuşi a

contribuind, astfel, la promovarea sa.”

hotărât să evite o prea mare apropiere de maestru, Pe baza acestor detalii, acad Victor Crăciun preşedinte al secţiei de sculptură de la Societe reconsideră şi din cealaltă perspectivă, aceea a Nationale des Beaux-Arts, ceea ce i-a asigurat tânărului Brâncuşi, legăturile acestuia cu Rodin, iniţierea şi dezvoltarea personală în maniera dorită, apreciind că acestea s-au dovedit mult mai profunde conturul ferm al personalităţii sale unice (s.n.)”. decât au fost prezentate de cercetătorii de până acum. Criticul şi istoricul de artă din zorii secolului XXI, Victor Crăciun, subliniază că majoritatea acestora au survolat (am zice noi, cu superficialitate) momentul, aceştia lăsând a se înţelege că plecarea lui Brâncuşi din Atelierul-Şcoală de la Meudon a însemnat, automat, şi o „despărţire” de Rodin. 36

Decupând succinta caracterizare, atât de limpede şi profundă, pe care, în anul 1952, cu prilejul Expoziţiei Omagiu lui Rodin, BRÂNCUŞI i-o face acestuia asemenea

–,

Victor unui

Crăciun

român

glosează

născut

molcom, Chişinău:

„Subînţelegem din context şi preţuirea caldă pe care

Brâncuşi nu se va sfii să o mărturisească, gest de De aici pornind, autorul studiului fundamental nobleţe specifică doar marilor creatori. Toiagul „BRÂNCUŞI – de la iniţiere la revelaţie” consideră măreţiei lui Rodin (n.n. din secolul XIX) avea să-i că s-ar cuveni să medităm cu atenţie sporită asupra revină, în secolul XX, lui Brâncuşi.” mărturiei lui Henri Coandă, din cadrul convorbirilor incluse de V. Firoiu în volumul Din nou acasă. Marele inginer şi fizician este autorul unei descoperiri epocale ce-i poartă numele: „Efectul Coandă”, după ce, cu 20 de ani înainte, inventase primul avion cu reacţie, denumit convenţional Coandă-1910, proiectase primul tren aerodinamic din lume, prima sanie-automobil (de asemenea cu propulsie reactivă), proiectase şi construise, în Anglia, avioane clasice/cu elice Bristol-Coandă (în TAIFAS LITERAR - REVISTĂ DE SCRIERI ŞI OPINII LITERARE

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

Florin T. Roman România mea personală – partea 2/5 Ştim cu toţii că Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu sa născut într-o peşteră insalubră, în mijlocul animalelor şi întreaga sa viaţă a fost sărac, neavând altceva decât o cămaşă, şi aceea fără cusături. „Coborâtor din împăratul David, Iisus nu s-a născut printre bogaţi, nici în case luxoase şi în paturi aşternute cu puf şi purpură; ci în sărăcie, ca să cheme la ospăţul împărătesc pe toţi cei umiliţi, săraci şi nebăgaţi în seamă” (Protosinghelul Nicodim Măndiţă). Şi Sfânta Fecioară Maria a fost săracă, şi apostolii au fost oameni simpli şi nevoiaşi. „Iar Iisus a zis ucenicilor Săi: Adevărat zic vouă că un bogat cu greu va intra în împărăţia cerurilor. Şi iarăşi zic vouă că mai lesne este să treacă cămila prin urechile acului, decât să intre un bogat în împărăţia lui Dumnezeu” (Matei 19, 23-24); „Ascultaţi, iubiţii mei fraţi: Au nu Dumnezeu i-a ales pe cei ce sunt săraci în ochii lumii, dar bogaţi în credinţă şi moştenitori ai împărăţiei pe care a făgăduit-o El celor ce Îl iubesc?” (Iacov 2, 5).

descurcă cu ce are şi dacă e nevoită să împrumute sume de bani de undeva, are grijă să poată restitui împrumutul într-un termen rezonabil. Din acest motiv nu împrumută niciodată sume de bani exorbitante, ca să înrobească poporul. Nu îngenunchiază decât în faţa lui Dumnezeu şi nu cerşeşte, nu se umileşte în faţa nimănui. Sfântul Nil Ascetul se adresează celor din România urâtă de azi cu următoarele cuvinte: „Noi însă, când ne aflăm în vreo trebuinţă oarecare, alergăm după cei bogaţi ca nişte căţei care mişcă veseli din coadă în jurul celor ce le aruncă vreun ciolan de ros sau niscai firimituri în vreme ce-i lovesc; şi-i numim binefăcători şi protectori ai creştinilor, şi le recunoaştem pur şi simplu orice virtute, chiar dacă se află în cea mai de pe urmă răutate, pentru a câştiga ceea ce râvnim, fără să căutăm a ne însuşi vieţuirea sfinţilor a căror virtute zicem că ne-am hotărât să o urmăm”. Dar nu suntem noi chiar atât de săraci cum ne consideră, aroganţi şi infatuaţi, mai marii lumii şi ne putem descurca foarte bine şi fără ei, aici, în acest colţ de lume binecuvântat. Dacă ne-ar fi lăsat în pace de-a lungul istoriei, am fi fost, poate, mai bogaţi decât ei şi din punct de vedere material. Noi n-am purtat niciodată vreun război de cucerire, nu am furat nimic de la alte popoare, nu ne-am îmbogăţit pe

Toate ţările ortodoxe sunt ţări sărace din punct de vedere economic, dar totuşi nu atât de sărace ca să nu se poată autogospodări. „Bună-mi este mie legea gurii Tale, mai mult decât mii de comori de aur şi argint” (Psalmul 118, 72). „Tânăr am fost şi am îmbătrânit şi n-am văzut pe cel drept părăsit, nici seminţia lui cerând pâine” (Psalmul 36, 25). Şi România mea personală este săracă economic, dar foarte bogată spiritual. Cea mai scumpă bogăţie a noastră este Ortodoxia. Iar dacă astăzi economia României e la pământ, nu e vina poporului român, ci e vina străinilor lacomi care au râvnit de-a lungul istoriei bogăţiile pe care ni le-a dat Dumnezeu şi totodată vina acelei adunături de ticăloşi care s-a aflat în ultimii ani la conducere.

„Izbăveşte-mă şi mă scoate din mâna străinilor, a căror gură a grăit deşertăciune şi dreapta lor e dreapta nedreptăţii, ai căror fii sunt ca nişte odrasle tinere, crescute în tinereţile lor; fiicele lor înfrumuseţate şi împodobite ca chipurile templului. Cămările lor pline, vărsându-se din una în alta. Oile lor cu mulţi miei, umplând drumurile când ies; Boii lor sunt graşi. Nu este gard căzut, nici spărtură, nici strigare în uliţele lor. Au fericit pe poporul care are aceste bunătăţi. Dar fericit este poporul acela care are pe Domnul ca Dumnezeu al său” (Psalmul 143, 11-15). Conducerea României anul III, nr. 6/22, 2018, iunie

mele

personale

se ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

seama altora. Noi însă am fost jupuiţi şi de piele: romanii au plecat cu carele pline de la noi, apoi neau cotropit migratorii, ceva mai târziu tătarii, am plătit tribut sute de ani la turci, ne-au jefuit fanarioţii, austro-ungarii, naziştii, bolşevicii, comuniştii, iar de la Revoluţia (confiscată) din 1989 încoace ne-au tâlhărit sistematic securiştii metamorfozaţi în politicieni. Am fost nevoiţi adesea să ne incendiem recoltele, să ne otrăvim fântânile, să fugim în munţi, lăsându-ne bruma de avere la îndemâna cotropitorilor. Şi cu toate acestea, am ştiut de fiecare dată să avem grijă de ce ne mai rămânea când ăştia se retrăgeau, înfrânţi, cu coada între picioare şi fără dinţi în gură, din ţinuturile noastre. Am pornit-o de atâtea ori de la zero. Om mai porni-o şi de data asta, cu ajutorul lui Dumnezeu, ca întotdeauna.

Novgorodul –, era în plină înflorire, Occidentul era barbar. Regele Robert I al Franţei a fost foarte mândru să poată lua de soţie o principesă de Kiev. Occidentalii au învăţat de la bizantini să folosească la masă furculiţa şi cuţitul. Trebuie să se zguduie puţin suficienţa occidentalilor şi ignoranţa lor pentru Răsărit. Aici mă întorc la strategiile zonale ale lui Huntington şi la calitatea acelui lamentabil Richard Schiffter, care habar nu au despre Europa şi vor să o dăscălească. Occidentul fără Europa Răsăriteană este o Europă chircită. În loc să se conceapă o Europă întreagă, cu cele două variante stilistice (Ortodoxia şi Catolicismul) – cum a fost până la invazia otomană –, ei se dedau la asemenea speculaţii arbitrare. Noi am rămas un secol şi jumătate într-un stil oriental de existenţă, care însă a fost contracarat de cultura franceză pe care o aduceau chiar de la Constantinopol fiii de boieri şi principi. Tot aşa cum, în perioada aceea, ochii boierilor moldo-valahi erau îndreptaţi către Franţa şi către ideile iluminismului, aşa au fost şi în cei cincizeci de ani de comunism – dintre care, la noi, în România, au fost paisprezece ani de rezistenţă armată anticomunistă; şi nimeni din această Europă de Răsărit nu a spus mai bine decât noi: Mai bine mort decât roşu! La noi s-a făcut închisoare pentru Platon, pentru Dante, pentru limba franceză. Aşa încât aroganţa şi privirea suficientă, superioară, ale Occidentului noi ar trebui să le primim cu oarecare indulgenţă, cu politicos dispreţ şi cu o toleranţă de profesor care îi învaţă cu duhul blândeţii pe ignoranţi ce trebuie să afle” (Al. Paleologu).

Odată, un profesor de istorie din Bucureşti povestea că la o conferinţă ţinută la Paris, un profesor francez l-a întrebat ce castele mari avem noi, românii. Profesorul nostru i-a răspuns că avem castele cum ar fi Chambord, Chenonceaux sau Blois. Francezul l-a apostrofat: – Dar astea noi le-am construit. Replica profesorului român a fost: – Da, numai că pacea şi liniştea în care voi aţi construit aceste castele v-au fost asigurate de români, care în FORMA DE GUVERNĂMÂNT acel timp purtau războaie grele de apărare împotriva turcilor şi tătarilor, blocând, cu o mână de viteji, Forma de guvernământ a României mele este accesul lor în Europa occidentală, până când monarhia. Aceasta deoarece: 1.În Sfânta Scriptură imperiile păgânilor s-au destrămat. se vorbeşte despre „Împărăţia Cerurilor”, nu despre Cerurilor”; 2.Iisus Hristos se „Nu am fost o ţară barbară. Am avut construcţii, „Republica am avut o extraordinară cultură teologică şi autointitulează împărat, nu preşedinte; 3.Poveştile şi sapienţală în secolul al XVIII-lea pe care n-o basmele sunt cu regi şi împăraţi, în timp ce bancurile cunoaştem – şi am avut o subtilitate, o anumită sunt cu preşedinţi.

supleţe şi savoare a spiritului care ne-au fost GUVERNUL ŞI PARLAMENTUL inoculate – mai cu seamă aici, în Valahia – de Guvernul României mele personale este condus inducţiile balcanice. Noi nu suntem balcanici, pentru de către un rege (voievod), iar Parlamentul este că suntem nord-danubieni, dar îi datorăm unicameral, fiind condus de un preşedinte. balcanismului pe Anton Pann, pe Nicolae Filimon, pe Atât miniştrii cât şi parlamentarii sunt cu toţii Ion Ghica, pe Caragiale, tatăl şi fiul, pe Ion Barbu, pe oameni bine pregătiţi profesional, dar mai ales de o Arghezi. Nu e puţin. Balcanismului îi datorăm spiritul înaltă ţinută morală, credincioşi, buni şi cinstiţi. O acesta şi cosmopolit, şi uşor pragmatic, spiritul parte din ei sunt intelectuali, iar cealaltă parte sunt ironic, calitatea umorului şi felul de a suporta ţărani şi muncitori. (Unii dintre ei nu au şcoală sau vicisitudinile. Să nu uităm că Socrate, Platon şi facultate, nu ştiu nici măcar să scrie şi să citească, Aristotel au fost balcanici. Tot balcanici au fost şi dar au cei şapte ani de acasă, şcoala vieţii şi autorii tragediilor antice. Tot balcanici sunt creatorii facultăţile mintale integre). geometriei euclidiene. În vremea în care civilizaţia […] din care noi, ortodocşii, ne tragem, cea bizantină şi cea kieveană – fiindcă se uită mereu Kievul şi TAIFAS LITERAR - REVISTĂ DE SCRIERI ŞI OPINII LITERARE

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

taifasuri... 39-46

Violeta Petre Viaţa lui Eminescu – Între adevăr șşi mistificare Studiul şi munca de cercetare a scriitorului Ion Ionescu Bucovu, despre viaţa şi opera lui M. Eminescu, fac din autor unul din eminescologii de vârf ai literaturii contemporane româneşti. Cu pasiune, răbdare, responsabilitate, dragoste de adevăr a studiat ani la rând, documente despre marele poet român, Luceafărul poeziei româneşti. Volumul pe care îl lansează astăzi este o lucrare amplă, complexă, un documentar preţios despre omul şi poetul M. Eminescu. Am citit-o în manuscris cu dorinţa de adevăr şi nu mi-a fost greu să parcurg paginile, deşi este o lucrare de cercetare bazată pe documentare asiduă şi responsabilă. Nu mi-a fost greu, pentru că, deşi biografică, lucrarea este presărată cu momente inedite din viaţa poetului. Volumul debutează cu arborele genealogic al poetului şi continuă cu copilăria, adolescenţa, studiile la Universitatea din Viena şi Berlin, povestea de dragoste dintre Eminescu şi Veronica Micle, întoarcerea în ţară, activitatea teatrală, jurnalistică, politică şi bineînţeles, boala şi moartea poetului. Interesante sunt capitolele ce urmează cu marii scriitori care i-au marcat destinul literar: Ion Creangă, Caragiale, Macedonski, prietenia cu Carmen Silva şi iubirile ce au urmat după idila cu Veronica Micle. Nu se putea ca într-o astfel de radiografie a vieţii poetului, să nu se insiste pe boala şi moartea poetului, (care constiutie un capitol pe care autorul îl reia), tocmai pentru ambiguitatea şi misterul care planează asupra acestui subiect.. Urmează date despre înmormântarea lui M. Eminescu, un capitol care elucidează enigma paternităţii poetului, dacă a avut sau nu copii, apoi Note şi Comentarii despre metamorfozele „Luceafărului” eminescian, lucrarea de căpătâi a poetului, Fotografiile lui Eminescu, Farmecul poeziei eminesciene. Cartea se încheie cu un capitol despre M. EMINESCU în viziunea scriitorilor şi a crticilor literari. Se poate să fi sărit peste câteva capitole; tocmai de aceea, vă invit să citiţi „Viaţa lui Eminescu între adevăr şi ficţiune”. Este o lucrare care merită să stea la loc de cinste în biblioteca fiecăruia din noi! CITIŢI-O ŞI VEŢI FI MAI BOGAŢI CU CEL PUŢIN, ÎNCĂ UN ADEVĂR! Cu stimă, respect şi preţuire, pentru scriitorul Ion Ionescu Bucovu şi cu nemărginită dragoste pentru Omul Ion Ionescu Bucovu!

Daniel Dejeu „Viaţa lui Eminescu – Între adevăr şi mistificare”– de Ion Ionescu Bucovu Scriitorul Ion Ionescu-Bucovu este argeşean, născut la 15 ianuarie 1938, în com. Râca, satul Bucovu (Bucovu, toponim slav, sat, râu, vale, pădure şi, iată, scriitorul Bucovu!). A urmat clasele elementare în Izvorul de Sus, apoi Şcoala Pedagogică din Câmpulung Muscel şi Institutul Pedagogic din Bucureşti. La Universitatea din Bucureşti a frecventat studiile Facultăţii de Filologie, secţia Limba şi Literatura Română. A lucrat în învăţământ, unde şi-a susţinut toate gradele didactice. Pentru Gradul I a susţinut lucrarea de specialitate „Realitate şi ficţiune în Moromeţii, de Marin Preda”, lucrare coordonată de prof. univ. Ion Rotaru şi criticul literar Al. Piru. La gramatică a susţinut lucrarea „Dezvotarea vocabularului la elevii din ciclul gimnazial”, coordonată de acad. Eugen Simion şi prof. Grigore Brâncuş.

anul III, nr. 6/22, 2018, iunie ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

Am aflat, de pe internet, că prof. Ionescu-Bucovu este autorul unor importante lucrări literare, dintre care amintim: „Monografia comunei Râca”; „Martirii lui Eros”, roman despre Eminescu şi Veronica Micle; „Izvorul fericirii”, roman; „Îngerii şi demonii revoluţiei”; „Fiasco”, roman; „Visele lui Orpheu” (2017); „Priveghiul”, roman lansat şi la Biblioteca din Curtea de Argeş. A scris şi versuri, grupate în două volume: „Cutia cu amintiri” şi „Aripi către infinit”. Tot pe internet am mai descoperit următoarele lucrări, articole şi eseuri: „Eminescu şcolar la Cernăuţi” (1858-1863); „Îngerul care a căzut din Paradis” (fragment de roman); „Marin Preda - copilăria şi anii de şcoală”, „Marin Preda şi Era ticăloşilor”, „Dialogul lui Tudor Arghezi cu Dumnezeu” (eseu), „Eminescu după Eminescu” (eseu) şi altele. Bun cercetător şi cunoscător al vieţii şi operei lui Mihai Eminescu, profesorul şi scriitorul Ion Ionescu-Bucovu face o mare bucurie iubitorilor de cultură prin redactarea şi editarea, în anul 2018, a cărţii „Viaţa lui Mihai Eminescu între adevăr şi mistificare” (Ed. Editgraph, Buzău, 2018). Din primele pagini, autorul mărturiseşte că „nu este o lucrare exhaustivă cu note de subsol şi trimiteri la fiecare afirmaţie. Ea se adresează unui public larg care doreşte să-şi împrospăteze cunoştinţele despre viaţa lui Eminescu cu cele mai noi referinţe” (p. 9).

Răsfoind cartea, primită cu împrumut de la domnul Marian Ghiţă, managerul Bibliotecii Municipale din Curtea de Argeş, personal am simţit cum Eminescu mi-a revenit în suflet cu aceeaşi lumină pe chip din vremea când îl studiam cu profesorii mei dragi, eminescologul Augustin Z.N. Pop şi acad. Şerban Cioculescu. Parcă îl văd pe regretatul profesor Z.N. Pop, cum îi spuneam noi, care începea din pragul uşii să ne vorbească, plângând, despre „sfârşitul tragic” al marelui poet naţional. De la început, cartea lui Bucovu ne atrage cu un eseu de suflet intitulat „Eminescu şi noi” (p. 59), prin care ne aminteşte, în stil personal, despre principalele etape ale vieţii şi activităţii copilului, adolescentului, tânărului, omului Eminescu, din anul naşterii, până la trecerea sa în eternitate. „La mijloc de iarnă (povesteşte autorul), Eminescu cade în sufletele noastre ca un blestem frumos. Academia

Română i-a închinat în ziua lui de naştere o mare sărbătoare: Ziua culturii române” (p. 5). Motivele dublei sărbători sunt multe şi foarte cunoscute: „pentru că Eminescu e unic ca Dante, ca Shakespeare, ca Petrarca, ca Ronsard, ca Goethe sau ca Byron”. Pentru că „el este coloana vertebrală a românismului, steagul nostru cu care ieşim în lume dincolo de timp. El nu va dispărea de pe cerul literelor româneşti atâta timp cât va dăinui limba română” (p. 5). Ionescu-Bucovu dedică poetului şi o poezie, într-un stil post-modern, cu cinci strofe, intitulată „iarnă orfică” (titlul şi iniţiale scrise cu litere mici !): „cu mantia-albă,/îmbrumată,/coboară Orfeu/peste plai,/el este pruncul/Limbii Române/şi se numeşte/Eminescu Mihai" (am citat prima strofă din cele cinci, p.10). Capitolul următor „Eminescu – omul şi părinţii din părinţi” debutează cu un citat din Nichita Stănescu: „Atâta să nu uitaţi: că el a fost un om viu,/viu,/pipăibil cu mâna.//Atâta să nu uitaţi/că el a băut cu gura lui,/că avea piele/îmbrăcată în stofă.//Atâta să nu uitaţi,/că ar fi putut să stea la masă cu noi,/la masa cinei celei de taină”. „Părinţii din părinţi” nu este numai o memorabilă metaforă eminesciană, ci reprezintă afirmarea deplină a obârşiei sale de neam, venind din adâncimea „timpilor imemoriali”: „Ne ţinem grapă de părinţi, ce neam de neamul lor au fost români(…) neam de ţărani ce a ţinut coarnele plugului pe moşia părintească” răspundea poetul inamicilor care-i răstălmăceau cele mai înalte idealuri şi credinţe puse în slujba naţiei sale. Ionescu-Bucovu prezintă arborele genealogic al familiei de români, „nobilă neam de neamul ei”, strămoşii din Ţara de Sus a Moldovei „dătători de legi şi datini”, dornici să convieţuiască „în bună pace”, pentru a-şi apăra „nevoile şi neamul”. În linie directă, Mihai Eminescu se trage din două familii răzăşeşti mai răsărite: a Iureştilor, după mamă, din Joldeştii Botoşanilor, şi a Eminovicilor, după tată, din Călineştii lui Cuparencu, aşezare apropiată de cetatea lui Ştefan cel Mare de la Suceava. Tatăl lui Eminescu, Gheorghe Eminovici, născut în 1812, se căsătoreşte, la 28 de ani, cu Raluca (Rareşa, Ralu) Iuraşcu din Joldeşti, fiica stolnicului Vasile Iuraşcu şi împreună vor avea 11 copii.

Capitolul „Eminescu şi dulcea lui mamă” este dedicat în întregime evocării mamei poetului, pe care a iubit-o „mai mult ca orice pe acest pământ” (p. 15). „Dulcea lui mamă” i-a deschis ochii poetului spre lume, cu poveştile şi eresurile pe care i le spunea în copilărie. „Mama l-a învăţat primele buchii ale cărţii, i-a transmis dragostea de natură, de folclor şi de TAIFAS LITERAR - REVISTĂ DE SCRIERI ŞI OPINII LITERARE

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

pământul natal”. Fraţii şi surorile Ralucăi au avut soarta pe care le-a hărăzit-o Dumnezeu. Surorile mamei (mătuşile poetului), devenite maici sau chiar stareţă la Mănăstirea Agafton, îl iubeau pe Mihăiţă: „Pentru Eminescu, Agaftonul a fost a doua casă. Venea foarte des la mătuşile lui, chiar de când era copil. Apoi, când deja devenise un poet cunoscut, maicile îi spuneau Domnul Eminescu” (p. 16). Apropiaţii poetului vorbesc despre un adevărat cult al poetului faţă de mama sa. Când venea pe acasă, după moartea mamei, Eminescu se ducea la movila de pământ din cimitirul Ipoteştilor şi stătea tăcut în reculegere ore în şir, privind prelung, meditativ, parcă umbra din care pornise şi chiar îi păstra o statornică mare recunoştinţă: „O, mamă, dulce mamă, din negura de vremi/Pe freamătul de frunze la tine tu mă chemi;/Deasupra criptei negre a sfântului mormânt/Se scutură salcâmii de toamnă şi de vânt”... În capitolul al treilea găsim informaţii preţioase despre „Fraţii şi surorile” (p. 25) marelui poet Eminescu. Amintim de mezinul Matei, care a fost căsătorit de trei ori şi a avut mulţi urmaşi. Toţi se mândreau că sunt nepoţii lui Eminescu. Pe unul dintre nepoţi, pe col. Gheorghe Eminovici, l-a adus eminescologul Augustin Z. N. Pop de mai multe ori în Argeş, pentru a vorbi despre unchiul său şi Veronica Micle: la Câmpulung-Muscel (pe vremea când Ionescu-Bucovu era elev la Şcoala Pedagogică); la Piteşti (în 1965, la o întâlnire cu studenţii, la care am participat şi eu), precum şi la Casa de Cultură din Curtea de Argeş (la o acţiune organizată de prof. Tudor Mihăilă, cu elevii Şcolii Nr. 4). Cu imaginea Bisericii Uspenia din Botoşani, unde a fost botezat Mihai, în anul 1850, se deschide capitolul privind „Copilăria, adolescenţa, anii de şcoală şi pe profesorul Aron Pumnul” (p. 33). În pagina „Eminescu şcolar la Cernăuţi” (p. 35) facem cunoştinţă cu colegii de şcoală şi cu profesorii de la Ober-Gymnazium.

Pumnul”, pe care o citeşte, cu lacrimi în ochi, în ziua despărţirii de idolul său: „Îmbracă-te în doliu, frumoasă Bucovină;/te-ai dus, te-ai dus din lume, o, geniu nalt şi mare,/te plânge Bucovina, te plânge-n voce tare,/Te plânge-n tânguire şi locul tău natal” (p. 42). Urmează un alt capitol interesant, numit „Eminescu iubitor al taliei” (p. 49). Se ştie că, încă din copilărie, Mihai a fost atras de mirajul scenei, prin jocurile cu Iliuţă în livada de la Ipoteşti: ”Copii eram noi amândoi,/Frate-meu şi cu mine,/Din coji de nucă car cu boi/Făceam şi înhămam la el/Culbeci bătrâni cu coarne"... În amintirile sale despre Eminescu, prof. Ion Zbiera, de la Ober-Gymnazium, spunea că „teatrul la abătut pe Eminescu de la studiile gimnaziale, voia şi el să fie actor, şi actor dramatic. Aşa a părăsit gimnaziul” (p. 51). Angajat ca sufleor, copist sau chiar actor, tânărului Eminescu se apropie mai întâi de trupa Fany Tardini-Vlădicescu, venită cu spectacole în Botoşani, apoi de trupa lui Iorgu Caragiale, unde face cunoştinţă, în 1867, cu tânărul I.L. Caragiale, iar în anul următor se angajează la trupa actorului Mihai Pascally. Cu aceste trupe poetul va colinda ţara în lung şi-n lat, găsind în colectivul actorilor un mediu prielnic propriei sale

Fiind în gazdă la profesorul Aron Pumnul (18181866), care i-a încredinţat Biblioteca gimnaziştilor, adolescentul Mihai se simţea în largul său, că avea prilejul să stea printre cărţi şi să citească. IonescuBucovu vorbeşte cu evlavie despre „dascălul venerat al lui Eminescu”, omul care i-a insuflat cu adevărat dragostea pentru „Zilele de-aur a scripturilor române”, dându-i aripi către marea poezie prin lectura aprofundată a înaintaşilor „cu izvoare-ale gândirii şi cu râuri de cântări”... Dar bucuria „junelui bibliotecar” s-a stins repede, odată cu moartea profesorului Aron Pumnul, în anul 1866. Profund îndurerat, poetul scrie poezia „La mormântul lui Aron anul III, nr. 6/22, 2018, iunie ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

vocaţii. În anul 1869 ajunge Student la Viena (p. 59), în centrul cultural al Europei, unde participă ca „auditor extraordinar” la cursuri de filozofie şi de drept. Stimulat de aprecierile încurajatoare ale amicilor, Eminescu trimite din Viena, la revista „Convorbiri literare”, opere importante, printre care „Venere şi Madonă”, „Epigonii”, „Mortua est”, „Înger de Pază”, „Noaptea” şi altele, creaţii care îi vor aduce o mare faimă în cercul „Junimea”. Tot la Viena se va întâlni şi cu marea iubită a vieţii lui, frumoasa Veronica Micle. Dar pentru o relatare vie, palpitantă, a întâlnirii cu Veronica, Bucovu inserează în carte un fragment din romanul său „Martirii lui Eros” (p. 6369), în care îşi imaginează convorbirea dintre cei doi îndrăgostiţi la prima lor întâlnire vieneză. Se ştie că „întâlnirea cu această femeie îi va marca poetului întreaga existenţă. Eminescu, uitând de Universitate, o va plimba prin toate colţurile de vis ale Vienei, o va duce la teatru, la operă şi operetă, la muzee. Eminescu va fi profesorul ei spiritual, vorbindu-i despre poezie, despre filozofie, despre teatru, despre muzică, despre viaţă” (p. 71). Ca „Student la Berlin” (p. 73), Eminescu se va instrui la „învăţătura moralei kantiene”, păstrând atitudinea gratuităţii morale a sufletului frumos, dar acumulează şi notele distincte ale viziunii şi gândirii schopenhaueriene, unde „ordinea morală a lumii intră în raport real cu forţe care produc fenomenele lumii”. Anii petrecuţi la Berlin, între toamna lui 1872 şi vara lui 1874, au fost ani de acumulări filozofice, însă mai puţin rodnici din punct de vedere al operelor publicate. Lucrează totuşi la „Împărat şi proletar”, încredinţată tiparului în 1874, „Călin - file din poveste” şi „Glossă”. Urmează alte capitole interesante din viaţa şi activitatea poetului Mihai Eminescu, pe care le amintim, prin ideile-titlu ale autorului: „Bibliotecar, revizor şcolar şi redactor la Curierul de Iassi” (p. 79); „Eminescu şi Veronica Micle” (p. 82); „Prietenia dintre Mihai Eminescu şi Ion Creangă” (p. 93); „La ziarul Timpul” (p. 97); ”Eminescu şi Carmen Silva” (p. 103); „Eminescu şi Caragiale” (p. 113); „Eminescu şi Macedonski” (p. 119); „Eminescu şi Mite Kremnitz” (p. 121); „Eminescu şi Cleopatra Poenaru” (p. 123); „Boala şi moartea lui Eminescu” (p. 127); ”La mânăstirea Neamţ” (p. 135); „Înmormântarea lui

Eminescu” (p. 141). Fiecare capitol este ilustrat şi cu imagini semnificative, fotografii de epocă sau de album, care să dea o mai mare credibilitate evocărilor autorului. În partea a doua a volumului, Ionescu-Bucovu intervine cu câteva „Note şi comentarii” originale, îmbrăcându-şi inevitabil într-o formă didactică întreaga operă: 1. Metamorfozele „Luceafărului” eminescian (p. 149); 2. Fotografiile lui Eminescu (p. 155); 3. O fotografie a lui Eminescu care a suscitat şi suscită şi astăzi controverse (este vorba de fotografia "Eminescu la bolniţa de la Neamţ", p. 162); 4. Farmecul poeziei eminesciene (p. 168); 5. Eminescu şi limba română literară (p. 172); 6. Eminescu după Eminescu (p. 174); 7. Dezastrul din familia Eminovicilor (p. 179); 8. Mihai Eminescu în viziunea scriitorilor şi a criticilor literari (p. 185); 9. Mihai Eminescu văzut de contemporani (p. 189); 10. Mitul Eminescu sau de la om la Geniu (p. 196); 11. Dosarul de punere sub interdicţie a lui Mihai Eminescu (p. 199). Toate aceste comentarii, adevărate lecţii metodice şi eseuri, care, probabil, au fost susţinute şi la clasă cu elevii, (unele fiind publicate în diverse reviste de specialitate) conturează şi mai clar imaginea luminoasă a Poetului, ca om al timpului său, imaginea de zeu tânăr, concentrat şi vibrant, chipul lui vestit de Luceafăr al Poeziei Româneşti. Ionescu-Bucovu a evocat chipul lui Eminescu aşa cum se desprinde el, ca om şi ca poet, aşa cum se înlănţuie de la o etapă la alta a biografiei, în decoruri schimbătoare, „între adevăr şi mistificare”, de la naştere până la moarte. Pentru o mai bună cunoaştere a Omului şi Geniului Eminescu, vă invit, dragi prieteni ai lui Eminescu, să citiţi cartea distinsului scriitor Ion Ionescu-Bucovu, pe care îl rugăm să o lanseze neîntârziat, poate chiar în faţa Bustului-Eminescu, proaspăt instalat în grădina culturii din Oraşul Regal al Basarabilor. Pentru că Eminescu, Regele Poeziei Româneşti, ne pune prin creaţia sa în comuniune cu Divinitatea, iar Dumnezeul Geniului va dăinui în eternitate!

TAIFAS LITERAR - REVISTĂ DE SCRIERI ŞI OPINII LITERARE ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

Eugenia Rada Ioniță

mulțumit pt sfaturile alese, i-a mai dat și bacșiș pe deasupra, adică prelungirea vieții.

Moartea și-a scurtat fusta, ca să devină atrăgătoare pe la cei cu funcție, că una e să ai lipic și alta este să pari o călugăriță, numai așa ai rezultate, Experimental poezia alină sufletele, talpa iadului altfel nu, văzuse ea cum stă treaba pe la muritori. le îngroapă, dar oamenii trebuie să aleagă între cele Jos poezia trăiască urâciunea! Și-a notat în două tabere, ori renunță, retrăgându-se din luptă, ori caiețel lozinca, să o pună în practică, și-a luat notițe merg înainte. Luptele au fost pe primul plan, de la după notițe, cum să folosească jetul de minciuni, formarea pământului și până astăzi, ca și omul beat, cum să manipuleze mințile și să fie numărul unu. noaptea înjură, iar ziua fiind treaz pupă la icoane, iar Practica e practică, dar experimentul întrecea dimineața îl găsești că își mărturisește păcatele și orice, doamna moarte a colindat pamântul să seara își ascute sabia. E ca un du-te vino... găsească firma, că bomba atomică nu-i mai plăcea, Unde poate lovi expresia unei arte exprimate prin au recunoscut și inginerii că era depășită. Făcuse culoare, decât în privire, așa cum soldații aranjați pe rost de avion, se plimba cu țigara în gură și mai o masă își pun scuturile pentru luptă, iar apoi din arunca câte o ochiadă să pună mâna pe vreunul confruntarea care a avut loc, unii au devenit învinși, înstărit, ce să facă cu săracii? Ba, îi folosea după iar ceilalți învingători. Ca la circ, unii râd, iar alții care zdronc cu ei la talpa iadului, ce nu era firesc? plâng, iar evantaiul poeziei la asemenea evenimente Doamna moarte nu s-a lăsat, a găsit firma, a luat se strânge cum filonul de aur care se scurge prin obiectul și a avut o mare satisfacție, desființase crăpături pierzându-și strălucirea; în cazul acesta ambele tabere, pe a poeziei cât și pe cea a urâtului, versurile devin scrum, sluga poeziei care este omul nu mai erau nici învinși nici învingători, era doar ea își pune masca de criminal și devine trist, destul de numărul unu. trist pentru sfinți.

Teorie şi practică

În felul acesta se deschide drumul morții, venită de pe meleagurile întunericului, cu coasa trasă la polizor, dar astăzi, astăzi, domnia sa, s-a moderizat. Mai nou, ea a schmbat coasa pe un tun într-o anumită perioadă, a trecut și asta, între timp a venit alta, iar moartea s-a gândit că rugina a cuprins tunul și că trebuie să cumpere altceva. Cum să se lase mai prejos decât femeile?... Cum își permit ele, să-și schimbe poșetele și bărbații care nu mai corespund,... Oh, doamna moarte s-a gândit să facă la fel, de ce n-ar fi în pas cu moda? Bineînțeles, să cumpere un lucru de valoare, să rupă gura târgului... ce să vedeți, a cumpărat bomba atomică mai tare decât coasa și tunul! Poezia să fie cosită! – a încercat dar creștea la loc, a spulberat-o cu tunul, dar s-a adunat, de data asta însă găsise metoda, dă-i cu bomba să ardă, pe vecie, să nu mai învie vreodată!

Poezia se bătea cu urâtul, iar moartea, ca o adevărată doamnă se plimba pe câmpul de luptă cu o saltea (pentru că se gândise să schimbe sacul). A mers și la ghicitoare, la una care era într-o sectă dilie și care lucra împotriva poeziei și ce i-a spus nebuna: „doamnă nu vă șade bine cu bomba, găsiți ceva mai asortat, umblați pe la magazinele specializate, pe la producatorii de modă, așa... să fiți prima!!” Și-a dat ochii peste cap, vorbele au uns-o pe suflet i-a anul III, nr. 6/22, 2018, iunie ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

friguroasă/…/am învăţat să-mpart pâinea la masă,/să-l omenesc pe cel ce-mi intră în casă” (Eu sunt un om obişnuit); „era noapte afară şi-n casă era frig/…/mama tăiase o portocală/…/ mi-a promis că la anul vom avea mai mult/…/sufletu-mi jubila…/portocala toată era pentru mine” (Felii de portocale).

Camelia Ardelean Dora Pascu – un periplu tulburător prin „Alte vise, alte doruri” Pe Dora Pascu nu o cunosc foarte bine, „paşii” ni s-au întâlnit până acum doar în lumea virtuală, întrunul din cenaclurile literare la care amândouă activăm. Nu ştiu dacă este „uşor timidă” sau dacă „vorbeşte puţin, dar cumpătat”, aşa cum se afirmă în prefaţa volumului de versuri, Radiografii sentimentale, unul din cele două, pe care mi le-a dăruit de curând. Pot însă declara cu certitudine, răsfoind paginile încărcate de sensuri, că „puterea ei stă în cuvântul scris” şi că este „mai altfel, pentru că ştie să foreze în adânc”, ca s-o parafrazez pe autoarea acestei prefaţe, poeta Rodica Grigorie.

Deşi am schimbat doar câteva impresii împreună, între noi s-a născut o simpatie la prima... citire, ca un fir nevăzut ce leagă sufletele noastre, vibrând la aceleaşi lucruri sau, mai bine-zis, la aceleaşi cuvinte, desprinse din trăiri autentice. Am simţit involuntar dorinţa de a scrie despre al doilea volum al Dorei (Alte vise, alte doruri, apărut în anul 2016, la Editura Pim, din Iaşi), nu ca un critic literar, nici ca o prietenă (pentru a nu fi bănuită sau acuzată de subiectivism), ci ca un simplu cititor, atins până la nervură de sensibilitatea şi lirismul versurilor ce-i poartă semnătura. Chiar dacă nu am cum să-l înlocuiesc pe profesorul ei de limba română, cunoscutul şi apreciatul romancier şi scenarist George Şovu, cel care n-a mai apucat să-i prefaţeze cartea, fiindcă şia îndreptat zborul, în urmă cu doi ani, spre o lume poate mai bună, dar imposibil de atins de către cei aflaţi (încă) în viaţă, pot să visez ori să-mi fie dor alături de ea, iar şi iar, sfidând distanţa ce ne desparte, doar lecturându-i poeziile.

Mama, cea mai scumpă fiinţă, revine obsesiv în gândurile autoarei, acaparându-i şi condeiul: „De mult… nu m-am mai certat cu mama mea/şi ce n-aş da acum… să mă mai pot certa cu ea/…/Poate în vis vom continua cu cearta şi cu sfada/ca să nu văd cum mi te-acoperă de tot zăpada” (Dor de mama); „Mi-e dor de tine, mamăvreau mâna să-ţi sărut,/dar tu-mi zâmbeşti din ramă/c-un zâmbet din trecut” (Să-ţi sărut); „Care mamă nu-i iubită pân’ la soare şinapoi,/ ce copil nu îşi doreşte o călătorie în doi/ doar cu mama pe o rază, ori de soare, ori de lună…” (Care mamă…). Imaginii sacre a mamei i se adaugă aceea a unei mătuşi bătrâne şi bolnave, una din puţinele persoane care au încălzit, cu inima lor bună, anii trişti şi friguroşi ai fetiţei fără „vise mari”, dar cu sufletul de aur: „Am avut o mătuşă…/…/bătrână… de tot/…/M-a crescut într-o vreme,/ când fără mama am fost/şi acum sufletu-mi geme/că n-am preţuit-o cu rost” (Păpuşa din trecut). Regretele sunt, însă, ca mai întotdeauna, tardive: „Iarăşi fac colivă de sufletul tău,/…/sufletul mi-e rânced, râncedă şi nuca,/a crăpat şi crucea, s-a uscat uluca”, afirmă Dora într-o altă poezie, dedicată, din nou, mamei (Iarăşi…). Bunica este un alt personaj desprins din amintirile nepreţuite ale Dorei, la care ea revine mereu cu plăcere: „mi-e gândul la ochelarii bunicii/.../mi-e dor şi de lampa de gaz/.../mi-e liniştea şi pacea deatunci/ tabuul inimii mele...” (Mi-e gândul la ochelarii bunicii); „Altă filă, alt chip,/cu bunica-s la mare,/ îngropată-n nisip,/căutând doar răcoare” (Răsfoiesc amintiri).

În ciuda vicisitudinilor ce nu au ocolit-o de mică, autoarea păstrează cu duioşie, în cămăruţa ascunsă a fiinţei sale, şi amintiri plăcute, dintr-o perioadă mult controversată, în care copilul din ea vedea plaiurile natale, cu toate lipsurile inerente, ca pe un tărâm de basm: „Ţara îmi era strada,/.../...ne jucam pe schele,/toţi pui de comunişti./.../...în praf m-am Dora evocă, în multe din creaţiile sale, plină de delectat,/chiar de visam o ţară/ de basm, de neuitat” nostalgie, imagini ale unei copilării deloc uşoare, (În copilărie). chiar traumatizante, ce a marcat-o, dar a şi Un alt aspect adus în atenţia cititorului este cel al transformat-o în omul complex care a devenit astăzi: relaţiei cu divinitatea, relaţie de care autoarea nu „lipsiţi de-albine mi-au fost stupii/…/deseori mă- este prea mândră sau mulţumită: „…recunosc cu ncerca foamea/…/copilăria mi-a fost umilinţă/că-s săracă în credinţă” şi pe care ar dori să TAIFAS LITERAR - REVISTĂ DE SCRIERI ŞI OPINII LITERARE ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

şi-o îmbunătăţească: „Mi-aş dori să pot a crede/şi-n ceva ce nu se vede,/nu se vede, nu se-aude/şi în ceruri este jude” (Cred); „...de Paşte şi de Crăciun/mă simt mai păgână ca oricând,/eu nu prea merg prin biserici,/El e... la mine în gând” (Poate...). Aflată la o vârstă la care, indubitabil, gândul călătoreşte, uneori, la poarta dintre lumi, punându-şi întrebări, dar neaflând răspunsuri, Dora Pascu încearcă să facă „pace” cu Creatorul, încredinţândui-se în totalitate: „Doamne,/când o fi ca să mă vrei,/de inimă să mă iei,/.../dacă vrei să-mi faci pe plac/să nici nu mă laşi să zac,/.../când o fi vremea să-mi vie,/să fie după chindie,/.../cum Te ştiu un mare domn,/rogu-Te, ia-mă în somn,/.../Tu ai să faci doar cum vrei,/vezi Tu cum ai să mă iei,/că o fi uşor sau greu,/faci cum vrei, eşti Dumnezeu” (Doamne, când o fi...).

doar gând”, unde autoarea se defineşte prin imagini simple, dar de un mare impact emoţional: „sunt doar gând şi atât,/nu mă vând, nu mă dau,/sunt orice, sunt oricât,/nici nu cer, nici nu iau”. Subiectele cu tematică socială nu îi sunt străine Dorei Pascu, ea empatizând mereu cu cei oropsiţi sau vitregiţi de soartă: „Pentru cel umil, sărac,/ moartea e singurul leac,/ pentru omul cel bogat,/ încă-o pungă, la pătrat” (De leac). Fiecare poezie a Dorei spune o poveste, ne-o prezintă pe autoare aşa cum este în realitate, cu bune şi cu rele, dezbrăcată de inhibiţii sau de falsă pudoare. Ea se confesează cititorului ca unui prieten apropiat, fără teama că ar putea fi mustrată sau judecată, mărturisindu-i iubiri, dureri, neîmpliniri, chiar şi cea mai aprinsă dorinţă a inimii sale, din noua etapă existenţială pe care o parcurge: „Nu ştiu de mă încearcă vreun regret/pentru cele făcute sau nefăcute,/un singur lucru ştiu acum: mă vreau poet/şi-l rog pe Dumnezeu să mă ajute!” (Eu, niciodată…).

Prezenţa de spirit a autoarei o îndeamnă să încropească un (alt) scenariu, în care Cel ce ne-a creat deţine unul din rolurile principale, scenariu presărat, pe alocuri, cu umor împletit cu ironie fină: „Numai la ţară pot vorbi cu Dumnezeu,/deschide El Puterea de a merge mai departe a Dorei fereastra, o deschid şi eu/…/Îi spun că am venit să subzistă, probabil, tocmai în capacitatea de a-şi lua fac curat/.../„Curat mai fac şi eu, mai mut o stea,/mai în zeflemea problemele cu care se confruntă: şterg de praf un nor de catifea,/mai fulger şi mă- „Doamne, spune ce să tai/ca să nu mai scot un ncrunt la oameni răi...” (Numai la ţară...). Dora Pascu are o mare putere de metamorfozare, este cameleonică, în sensul cel mai bun al cuvântului, se transpune cu uşurinţă în diverse ipostaze, se ridică la ceruri sau coboară în cele mai tainice ori întunecoase cotloane ale fiinţei. Bătrâneţea este, pentru ea, o (nouă) etapă plină de griji şi necazuri, care o face să-şi piardă liniştea cu greu dobândită. Cu harul scrisului, primit în dar de la divinitate, ea reuşeşte să se autopersifleze şi să se redefinească, pentru a-şi masca neliniştea: „Sunt numai umbra celei ce-am fost,/o umbră umflată, urâtă, crăpată/.../Sunt doar amintirea a ce-am trăit/.../nimic nu-mi place, totu-i pierit/…/Sunt doar tristeţea serii de toamnă/…/Sunt doar răceala albă de iarnă…” (Umbra); „Mă simt ca o casă bătrână/din Bucureştiul trecut,/ce-i gata să cadă-n ţărână,/iar timpul în ea s-a pierdut” (Din Bucureştiul trecut).

Sentimentul de neputinţă şi singurătate transpare şi din poezia „Sunt…cum sunt”, ca un semnal de alarmă pentru cei dragi, care, în vâltoarea vieţii, s-au îndepărtat, lăsând-o cu un gol în suflet: „Sunt… cum sunt, nu mă iubesc,/las pe alţii să o facă, dacă vor,/prea puţin mă îngrijesc,/că şi-aşa, oricum, tot mor./…/De ce m-aş mai îngriji,/să vorbesc la telefon?/Vorbiţi între voi, copii,/mie-mi sună a abandon!”. Un autoportret reuşit este şi poezia „Sunt anul III, nr. 6/22, 2018, iunie ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

Puiu Răducan Yaya călare pe Dădă cap. XXXXVII La împărtășania de apoi, s-au prezentat în fața științei și bisericii toate popoarele lumii. Pentru prima dată știința și biserica și-au dat mâna și prin fața juriului suprem. Defilează acum toate țările apartenente științei și Domnului. Fiecare nație se Nu este uitată tema iubirii, tratată în antiteză, prezintă cu firma sa, care mai de care mai evidentă, autoarea creând un paralelism între o iubire mai luminoasă, mai cu caracter, mai cu… educație… Iată, trec ordonat, în liniște și pace! Germanii vin destrămată sau apusă şi o alta, matură, ce a rezistat cu rigurozitatea lor, francezii, 99% negrii, cu în faţa tuturor intemperiilor: „Câteodată, câinos, doar romantismul lor, italienii în cizmă pe corul broaștelor tăcem împreună/şi, cumva, nici nu vrem, nici nu ştim cu pastele-n mână pe ritm de Alfa Romeo, englezii să mai fim/şi-n străfunduri de gând învârtim o cu al lor conservatorism în costume de lorzi înveliți minciună/ce-o purtăm, nevoit, spre un alt ţintirim” cu lire sterline… Americanii își prezintă noile turnuri (Câteodată…); „Dacă vrei să mergem la gemene, arabii-l proslăvesc pe Alah al lor care-i plimbare,/îmi iau şi eu bastonul şi te învață să omoare… secondez/…/străbatem o stradă, poate chiar şi În sfârșit toate națiile lumii, ale Domnului și ale două,/ne ţinem de mână, la fel ne iubim” (Dacă vrei științei, trec în mândru caracter și educație prin fața să mergem…); „Şi talpa mea, îngemănată lângă tribunei oficiale. Defilează deci toate popoarele lumii talpa ta,/au prins a bate viaţa împreună,/ştii doar că găsite în lista Dumnezeului nostru și a științei. cine se-aseamănă, se-adună” (Şi totul eu). Popoarele lumii în mersul lor educat pășesc prin Poeziile Dorei Pascu se caracterizează prin două fața celebrului juriu pentru a primi binecuvântarea mari calităţi, de care ea ştie să se folosească foarte necesară în ceea ce privește mergerea mai departe bine, pentru a transcende până şi cele mai împietrite în noua existență. inimi: sinceritate şi simplitate. În versurile sale se Când să-și strângă dosarele să-și dea mâna și să poate regăsi oricine, scrierile ei sunt inspirate din se pupe – știința cu religia, evident – în niște viaţă şi pot fi pe lungimea de undă a fiecărui cititor, mărăcini latifundiari, obraznici, un popor răzvrătit seîn diferite perioade ale existenţei. Diversitatea ncăiera. temelor şi bogăţia trăirilor, talentul de a transpune în Cum cu cine se-ncăiera, Doamne? Ei între ei, versuri preaplinul eului liric şi a face poezie din orice, oamenii poporului ăla se încăierau… se regăseşte pe tot parcursul cărţii, şi în alte titluri, Țipete, urlete, jigniri, mahalagism, murdărie… precum: Caii mei…, Cabalină, Boii de la bicicletă, Deodată ochii științei și ai bisericii se îndreaptă Lumea mea din şifonier, Pentru vise şi mărgele, Nu spre acea mlaștină murdară și urât mirositoare. se poate, Nu mă vând, Mi se scurge viaţa, Am – Măi, știință, am verificat totul, nu a scăpat nici ferecat parfum, Mahmureală, Am visat la o toamnă, un dosar, niciun popor. Plâng de ziua crucii, Luna în Crăciun, Toarnă alb şi – Așa este, surată biserică, nici mie nu mi-a mă opresc aici, pentru că ar trebui să citez tot rămas nici un dosar ne bifat… volumul! Amândouă surorile se îndreaptă fricos, timid, spre Parcurgând confesiunea lirică a Dorei Pascu, mlaștina unde acel popor se automutilează… este evident că dorinţa ei de comunicare şi de a face – Ce este cu firma asta a lor, „Prostia”, întreabă din poezie o punte spre alte suflete nu s-a epuizat, știința? nici pe departe! Acest lucru ni-l mărturiseşte chiar – Uite că nici la mine nu figurează așa ceva, ea, cu francheţea-i caracteristică, în câteva cuvinte, răspunde biserica! la începutul cărţii: „Ce fac, dacă am să mai scriu? – Nici la mine nu figurează, răspunde diavolul Mai fac un volum, până când voi termina ce am de șchiop din mărăcinișul alăturat, dar mie-mi place de spus!“ Aşa să faci Dora, spre delectarea ta şi a ăștia!... noastră! Sunt sigură că mai ai multe să ne [continuare la p.48] împărtăşeşti! Eu una îţi urez mult succes! „vai”?/…/Să tai, Doamne, vreun picior?/Să stau şchioapă ca Azor?/…/Ia un deget, altceva,/însă mersul nu mi-l lua!/…/Sau mă vrei, Doamne, pe toată?/şi atunci chiar că e lată!...” (Ce să tai).

TAIFAS LITERAR - REVISTĂ DE SCRIERI ŞI OPINII LITERARE ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

coperta3 p47 caseta redacţională, publicitate

anul III, nr. 6/22, 2018, iunie ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

[continuare de la p.46]

Puiu Răducan

Uite că în prostie, poporul dădău contrazice și știința și religia.

Yaya călare pe Dădă

Să fi fost el parașutat experimentar pe pământ de pe alte planete?

De cine? Era poporul dădău! Lui nu-i pasă că aleșii săi l-au De unde atâta prostie pe această comunitate ce dus în mlaștină, că nu se află pe lista științei, ori a lui seamănă cu oamenii? De unde așa mare prostie-n Dumnezeu. Stă acolo în mlaștină, în bălării, în gușa dădă-iștilor? mizerie și luptă pentru „țelul suprem”: Domnule, dădăii ăștia depășesc cele mai înalte Să moară ăilalți, numai șefii lor s-o ducă bine. culmi de „civilizație și progres” ale tâmpeniei. Ras bine pe creier de călăii aleși, poporul dădău nSă te belească șefii de viu, să te mintă în ultimul are putere să raționeze. hal, să te batjocorească în ultimul stil, să te Prima care a fugit de mocirlosul popor dădăist a umilească în ultima modă, cu atâta dușmănie, iar tu, fost știința. popor dădău, să-i pupi mâna călăului, să-l mai și Imediat a rupt-o la fugă și religia… votezi depășești cel mai mare munte al schizofreniei. Diavolul… vai, ce-mi place de ăștia. M-aș ocupa Fără prea multe eforturi, conducătorii yaya au eu de ei, dar la cât sunt de idioți, mă distrug și pe însămânțat discordie într-un teren fertil… (populația mine! Mai bine-i las să se distrugă între ei!… dădăistă). Dumnezeu… fuge și el… fuge… fuge!…

Atât de mult și adânc au mușcat din această momeală diavolească dădăiștii că s-au rupt în două Biserica ne spune că pe om l-a făcut Dumnezeu! și chiar dacă yaya-iștii sălbatici ar vrea să-i împace, Știința ne spune că omul se scurge din maimuțe. Și n-ar putea. dintr-o parte și din cealaltă ar trebui să reiasă că Pentru prostia prostovanului de popor dădă, șefii între oameni, între comunități de oameni, să nu fie lor nu au multă vină. De vină sunt semenii lor pe așa de mari diferențe și aici m-aș referi la poporul care-i urăsc de moarte. dădău care nu seamănă cu nici unul dintre Atât de mult s-a-nșurubat prostia-n mulțimea popoarele lumii cu care face notă… discordantă… dădăistă că nici Dumnezeu, nici dracu nu mai pot (leneș, prost, umil, pupincurist…). face nimic în ceea ce privește revenirea la un cap. XXXXVIII

Acesta, poporul dădău, este cel mai prost din oarecare normal. întregul Univers. Își freacă barba conducătorii Yaya-iști de prostia Și-atunci, cu originea lui, cum rămâne, oameni dădăilor lor. La fel, șefii opozanți ai yaya-iștilor, sunt buni? De unde s-o trage, că n-o fi fost parașutat pe mândrii de prostimea lor. acest pământ de extratereștrii? Cum de nu seamănă Două prostimi uriașe se dușmănesc între ele, se și el cu vreunul dintre popoarele lumii? urăsc de moarte și ar face orice sacrificiu pentru Cu originea acestui popor, cum rămâne, întreb a binele celor care-i belesc de vii. Of… de-aia… doua oară? De unde se trage el? Din Dumnezei, nu, Dumnezeu… fuge… fuge… fuge!... din maimuțe, nu, atunci, de unde? Până și mâța-n tirbușonul mârtanului se întreabă!

TAIFAS LITERAR - REVISTĂ DE SCRIERI ŞI OPINII LITERARE ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

Taifas literar nr. 6 (22), iunie 2018

Articles inside

Revista Taifas literar nr. 6/2018 - spicuiri