Page 1

ŞTEFAN OCTAVIAN IOSIF 1 APRIL 1 NICOLAE VASILE 3 APRILIE. LUMINEAZĂ-TE, RENAȘTE ȘI ZBOARĂ! 3 NOAPTEA DE FLORII 4 OVIDIU DINICĂ 5 AL CINCILEA ANOTIMP – ANOTIMPUL CU TRIFOI 5 NICOLAE VASILE 6 OMUL DUS DE DORINŢE 6 DAN LUPESCU 9 VASILE PRESCURE, 9 UCENICUL SFÂNTULUI DE LA PRISLOP: ARSENIE BOCA 9 TEODOR DUME 15 TATĂ, E 4 APRILIE 15 PÂRLEA GHEORGHE 16 RONDEL, DE FLORII 16 HRISTOS A ÎNVIAT 16 VĂ AM MEREU ACASĂ 16 NICOLETA MIJA 17 ȘOPTESC... 17 PRINTRE VALURI 17 AURELIA ALBATROS 18 TRECUTELE ZVÂCNIRI 18 SĂ POT ZBURA CU GÂNDUL 18 ANIŞOARA IORDACHE 19 COD ROȘU 19 LUNGU LENUŞ 20 INTERVIU CU POETA VALENTINA BECART 20 SILVIA GIURGIU 25 CONDAMNARE(PART.23) 25 MARIA GIURGIU 27 UN TEZAUR CONDAMNAT SĂ FIE ÎNGROPAT ÎN UITARE 27 NIŢU CONSTANTIN 31 CĂLĂTORII GEODEZICE, UNGARIA, HUNII (01) 31 ANNA BLUR (BLUROFFIVES) 36 SECRETUL PLANETELOR GEMENE (12) 36 PARTEA XII – TAINE 36 AUREL CONŢU 42 PAGINI DE JURNAL (VI) 42 PAUL ROTARU 45 AȘ FI ... 45 ROMAN T. FLORIN 47 EMOŢIA ŞI MESAJUL POEZIEI ÎN RAPORT CU STILISTICA ŞI PROZODIA (2) 47 NICOLAE VASILE 57 CLUBUL 57 PUIU RĂDUCAN 61 YAHA CĂLARE PE DĂDĂ 61 RODICA BOGDAN 64 1 APRILIE – PĂCĂLELI DE-A LUNGUL TIMPULUI (COLAJ) 64 ÎNTÂI APRIL 64

Ştefan Octavian Iosif

April Streşinile se dezgheaţă, Picură mărgăritare... Ce de lume! Ce de viaţă! Şi ce larma-asurzitoare! A întinerit natura; Negustorii zdrenţuroşi Ţipă cât îi ţine gura: Hai la ghiocei frumoşi! În mansardă locuieşte Un artist. Băiat sărac, De un ceas se chinuieşte Ca să vâre aţă-n ac. Şi cârpindu-i, biet, cum ştie Pantalonii vechi de dril, Fluieră de bucurie... Bine ai venit, april!


2 Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură


editorial 3-4

Nicolae Vasile

Aprilie. Luminează-te, renaște și zboară! Venită după lunile iubirii și femeii, aprilie, dacă au vreun fundament aceste zile, debutează cu păsările și păcălelile, ambele sărbătorindu-se chiar în prima zi a acestei lunii. Ce or avea în comun acestea, poate doar ideea că ambele zboară!... O putem defini și luna zborului!...

Universul şi cu Domnul, au găsit calea cu omul, şi în sprijin ca să-i vină, au revărsat spre el lumină! Lumina, simbol de armonie între Univers şi Dumnezeu, i-a dat un sprijin pe veşnicie, omului şi celor din jurul său. Omul, supus voinţei divine,

Astrologic, această lună se află sub semnul Berbecului și al Taurului, două zodii mult mai decise decăt cele anterioare, mult mai preocupate de atingerea unor ținte. Denumirea latină, Aprilis, vine de la cuvântul latinesc aperio, aperire - a deschide, deoarece acum se deschid mugurii tuturor plantelor. Înainte de anul 700 î.Hr., luna aprilie era a doua lună a anului în calendarul roman și avea doar 29 de zile. După ce Iuliu Cezar a introdus calendarul iulian, în anul 45 î.Hr., luna aprilie mai obținea o zi în plus, urmând să aibă 30 de zile și devenea a patra lună a anului. În România, luna aprilie, în limbajul popular popular, care este de multe ori mult mai sugestiv, se numește florar, datorită înfloririlor care se petrec în această perioadă. Un simbol combinat, al florilor care acoperă tot

nu-nţelegea lumina de unde vine, nu cunoştea structura ei profundă, ce știm acum, că e materie și undă.

pământul, pe de o parte, dar și o premoniție a patimilor Domnului, pe de altă parte, îl reprezintă Sărbătoarea

Cerul, vrând să-l mântuiască, Floriilor, sau Floriile, care se sărbatoresc în duminica lumina sfântă să i-o dăruiască, dinaintea marii sărbători a reînvierii, care este Paștele, periodic, i se arată şi renaşte, simbolul cel mai profund al creștinismului, care are loc aşa apărut-a ideea de... Paşte. în luna aprilie. Acesta este momentul mântuirii omului în urma sacrificiului lui Iisus Hristos:

(Descoperirea lui Dumnezeu, din volumul Universul Ciclic, Nicolae VASILE) 3

ANUL V, serie nouă, nr. 4 (39), 2018


femeile, sau ele cu noi, în vine aprilie Florile care se pun peste tot în această zi, pot fi martie, reînvierea interpretate atât ca flori de bucurie, prin prisma luminarea,

cu și

renașterii naturii, dar și de înmormântare, prin prisma a începutul unui nou zbor. Aprilie este o lună cântată ceea ce urma să vină: de poeți. Rainer Maria RILKE, Alexandru

Noaptea de Florii

Ștefan

MACEDONSKI, Octavian

Constanța

IOSIF,

BUZEA,

Alecu

DONICI etc. au scris despre În Noaptea de Florii, fără a mă aștepta,

această lună, dar și pe Ion Luca

m-a sunat Dumnezeu, ca să-mi spună ceva:

CARAGIALE l-a inspirat, în

Ia-ți inima și creierul, veniți la Mine, împreună,

teatru.

zi ce vrei, dar Mie să nu îmi spui vreo minciună! În „Noaptea de aprilie”, Alexandru MACEDONSKI spunea: A! de n-ai uita nimica din momentele trecute, Dacă noaptea de aprile ți-a rămas în suvenir, Vino,

vom

sorbi

din

cupa

fericirilor pierdute. Zilele vor curge line după-al

Poți aduna multe, bune și rele, în inima ta,

nopților delir!

poți s-o ții ferecată sau s-o dai altcuiva, dar fericit nu vei fi, nici nu mai încerca,

Iar, Alecu DONICI, în „Zi întâi aprili”, continua:

să-ți clădești fericirea pe nenorocirea cuiva! Vezi ce faci, viața cum vrei s-o petreci,

Nu știu, zău, pe ce temeiuri

să nu ocupi, prematur, locul tău cel de veci!

Zi întâi a lui Aprili

(Grădina Domnului, Nicolae VASILE)

S-au menit din obiceiuri A fi zi de amăgiri.

Așa cum se zice în popor că „nu lipsește martie din Să lăsăm florile să lipsește Paștele din aprilie”. După ce ne-am înfierbântat înflorească, să lăsăm păsările să zboare, să-i dorim omului să prea tare cu iubirea, în februarie, și ne-am păcalit cu reînvie, toate, în aprilie! Post”, putem parafraza, cu o eroare acceptabilă, că „nu

4 Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură


eveniment literar 5-6

Ovidiu Dinică

Al cincilea anotimp – Anotimpul cu trifoi Într-un proaspăt debut de primăvară (02.04.2018), poezia Marianei Moga a poposit la Râmnicu Vâlcea, oraș medieval în straie noi. La Biblioteca Județeană „Antim Ivireanu”, poeta, recent laureată a Ligii Scriitorilor din România, a lansat, în organizarea Societății Culturale „Anton Pann”, volumul de poezii Anotimpul cu trifoi, apărut la Editura Inspirescu, în anul 2017.

recitarea actorului Cristian Alexandrescu. Poetul Nicolae Nistor ne-a mărturisit că poeta nu are niciun secret pentru el, fiind unul dintre mulții lectori care-i apreciază sincer versurile. Diana Zlatan Ciugureanu a adus cu sufletul său lumina spațiului moldovenesc în anul Centenarului Marii Uniri, iar Alin Cucurezan, poet în „Umbra Tăcerii”, nume ce-l poartă volumul său, a descris

Evenimentul a adus în sala bibliotecii iubitori de poezie din țară dar și din Republica Moldova. Din Curtea de Argeș a participat Marian Ghiță, directorul bibliotecii din localitate, din Drobeta Turnu-Severin, poeta Gabriela Mimi Boroianu, iar din Republica Moldova, Diana Zlatan Ciugureanu, președintele Uniunii Scriitorilor Europeni de Limbă Română. Manifestarea a fost moderată de poetul Nicu Cismaru care s-a aflat la ultima sa participare în calitate de președinte al Societății Culturale „Anton Pann”. Poeta Gabriela Costescu, președinte al Asociației Literare „Creneluri Sighișorene”, a deschis prezentarea, descriind în culori calde bucuria prieteniei cu poeta. Profesoara Antonia Badea, cu o fină introspecție a versurilor, ne-a introdus în universul poetic al autoarei, aducând la rampă tema timpului, surprinzând astfel elementul cheie al cărții. Analiza obiectivă a poeziilor a fost făcută de prof. dr. Mihaela Rădulescu care a reliefat atitudinea fermă a autoarei în diversitatea tematică, abordată curajos de autoare, lumina cuvintelor. mergând de la Divinitate până la efemeritatea timpului. În volumul de față cuvintele într-o transhumanță asumată parcurg orizonturi de trăiri sublime. „Cuvintele au trecut în lumea zborului” ne spune poeta, „timpul s-a scurs dinspre răsărit către apus” menționează tot ea. Al cincilea anotimp, identificat de autoare ca anotimpul cu trifoi, sintagmă care dă și numele volumului, este dimensiunea în care intrăm într-o cuvenită procesiune a cuvintelor. Auditoriul a fost răsfățat prin rularea unor scurte filme realizate cu versurile autoarei, precum și de ANUL V, serie nouă, nr. 4 (39), 2018

Întâlnirea s-a finalizat cu așteptatul moment al socializării unde s-au schimbat cărți, nu numai de vizită, dar și cu sesiunea de autografe pe care Mariana Moga le-a acordat, moment surprins și în fotografii.

5


eseu 6-14

Nicolae VASILE

Omul dus de dorinţe eseu (din Reinventarea omului)

Modele triunghiulare, de poziţionare a omului în raport cu ceea ce îl înconjoară fizic şi psihic, mai există, unul religios, “În numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh, care sună mai degrabă ca trei instanţe succesive în faţa bietului om, sau altul, filozofic, care defineşte condiţiile de echilibru ale omului, “Împăcarea cu Mine, cu Lumea şi cu Dumnezeu.

Ca om de tehnică, inventator, dascăl am fost tentat să cred că omul nu are limite în inventivitatea lui, de câte ori a mai depaşit câte o barieră. Dar există o latură a creativităţii pe care omul nici măcar nu şi-a imaginat-o şi anume auto-reproducerea creaţiilor sale. Omul a creat Acestea presupun omul atomobile, avioane, roboţi, dar nu a reuşit, nici n-a încercat, nici măcar nu şi-a imaginat reproducerea fatalmente pasiv, fără o direcţie acestora dintr-un fel de sămânţă. Samovarul nu s-a a sa de acţiune. născut, n-a crescut şi n-a devenit locomotivă. Dumnezeu În modelul propus, între Bine, Rău şi Dumnezeu, ca repere, omul intervine ca factor activ, prin dorinţele şi năzuinţele sale, care îl motivează în evoluţia sa.

6

Fiecare om evoluează pe parcursul vieţii sale într-un triunghi format din Bine şi Rău, două laturi pământeşti, finite, şi o a treia latură divină, care nu poate fi evaluată, este totul sau nimic, zero sau infinit, dar care a creat omul, animalele, plantele şi acestea se reproduc, poate fi adesea înlocuită cu ceva cresc, trăiesc şi mor. La fiecare trecere de la o fază la mai puţin divin, măsurabil, alta, aceste creaţii au dorinţa de a fi mai bine în faza finit, pământean. urmatoare şi se adaptează la condiţiile mereu schimbătoare. Chiar şi la moarte omul speră să-i fie mai Acest triunghi imaginar bine după. Dorinţele ne diferenţiază pe noi, creaţii ale evoluează, formând un “tunel lui Dumnezeu, de creaţiile noastre, invenţiile noastre, al timpului“ specific fiecărei oricât de complicate ar fi acestea. Tot dorinţele, însă, ne persoane, căpătând o formă cu şi îndepartează de Dumnezeu. Religiile de tot felul au secţiune constantă sau încercat să propovăduiască omul fără dorinţe lumeşti. variabilă, după cât de stabile Acestea au creat Raiul, sau altceva similar, ca răsplată a sunt cele trei laturi, fiind drept acceptării lipsurilor din timpul vieţii. A fost un eşec. S-a sau curbat, continuu sau creat un om ineficient. Socialismul a încercat la fel să strangulat, dacă vreuna din promoveze omul fără dorinţe inventând“omul unic într- laturi poate fi zero sau infinit, un“comunism biruitor. A fost alt eşec. S-a creat un răsucit, atunci când laturile fac sistem ineficient bazat pe oameni fără iniţiativă. permutări între ele. Capitalismul de cumetrie a exacerbat dorinţele. Să deducem că s-a terminat cu ineficienţa? Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură


Binele din acest model este prietenul din tine sau din afara ta. Prietenul, dacă există, are o mai mare stabilitate, aparent nu trebuie întreţinut, poţi fi deschis faţă de el, el se poate supăra, dar nu dispare.

aceea “sunt eu, aceasta este logica acestei categorii. Ce cred eu nu este sfânt; că nu cred în sfinţi, nu este nici bine, nici rău, Răul este duşmanul din tine sau din afara ta. pentru că acestea se confundă, Duşmanul, de asemenea, este stabil, este un concurent, dar poate fi şi bine, şi rău, în nu poţi fi deschis faţă de el, este de regulă supărat doar funcţie de conjunctură. şi pentru că exişti, dacă un motiv mai concret nu are. Un exemplu sugestiv îl Prietenul şi duşmanul se pot schimba între ei, dacă constituie o bună parte dintre interesele reciproce evoluează, dar rămân entităţi finite politicieni, dacă îi judecăm prin prisma logicii bivalente. şi continue. Paradoxal, faţă de În acest model, Dumnezeu poate fi chiar El sau prin înlocuitori. Înlocuitorii pot fi aleşi de cel în cauză principiile morale, aceştia sunt sau pot fi autointitulaţi, proveniţi din poziţii sau preocupări aferente zonei infinitului. Dacă Dumnezeu a creat omul, înlocuitorii vin tot din aria creaţiei, de genul iubire (creează speranţă), părinţi (creează copii, nepoţi), copii, nepoţi (creează viitor), artişti (creează opere de artă), savanţi (creează cunoştinţe), inventatori (creează lucruri noi) etc. Pot fi şi entităţi negative gen ură, inventatori de lucruri negative etc. Pot fi înlocuitori şi anumite seturi de reguli, coduri de conduită etc. Acest model triunghiular al existenţei explică sugestiv câteva situaţii limită. Omul simplu, cel“cu frica lui Dumnezeu, nu are de regulă pornirea spre înlocuitori, latura divină din modelul triunghiular, credinţa, este pentru el infinită. Pentru un moment dat, secţiunea tunelului devine, în acest caz, un triunghi cu o latură infinită, ceea ce înseamnă două semidrepte în prelungire, unite totuşi în punctul de zero comun. Binele şi Răul sunt în acest caz bine delimitate între ele. Pentru o perioadă mai lungă de timp, porţiunea aceasta din tunel se extinde pe orizontală şi devine un plan. Este cazul logicii bivalente, logica clasică (logica terţiului exclus), despre care s-a crezut mult timp că este unica. Ateul, cel “fără Dumnezeu“ şi fără înlocuitori ai lui Dumnezeu, este reprezentat de două segmente de dreaptă suprapuse (Binele şi Răul se confundă), provenite dintr-un triunghi cu o latură egală cu zero. Aceştia nu fac deosebirea între Bine şi Rău. În acest caz, tunelul se strangulează, de asemenea, similar cazului precedent, dar devine o bandă de lăţime finită. Este cazul logicii monovalente. Nu există decât o valoare şi ANUL V, serie nouă, nr. 4 (39), 2018

oamenii cei mai de succes. Dacă îi vom judeca prin prisma logicilor polivalente, vom vedea că lucrurile stau altfel. O a treia categorie o reprezintă omul complex. Omul complex este reprezentat de triunghiul complet, finit, BineRău-Înlocuitor de Dumnezeu. Este cazul când ne alegem “un înlocuitor temporar al lui Dumnezeu, pe cineva în care să credem, ceva ce să dorim foarte tare, ceva către care să năzuim.

7


Este cazul logicii trivalente, pe care Ştefan Lupaşcu (mare epistemolog român, care a trăit în Franţa) a denumit-o logica terţiului inclus, iar Grigore Moisil (mare matematician român) a generalizat-o la logicile polivalente, care au stat la baza actualelor moderne logici fuzzy. Unde este Dracul în acest model?

Formează 999 şi primeşte explicaţia. Prima convorbire, “local call, a doua convorbire “long distance call. Nu tot ce vorbeşte vesel şi mult reprezintă binele.

În cazurile limită, modelul Pornind de la un banc referitor la reclama unei triunghiular Bine, Rău, firme de telefonie mobilă, răspunsul ar fi că este Dumnezeu, devine: aproape, este peste tot, este cu noi, este în noi. Ce spune – Când lipseşte Răul, bancul? Binele se suprapune cu – Vezi telefonul ăsta mic? Cu el poţi vorbi cu Dumnezeu şi este Raiul pe oricine, chiar şi cu Dracul. Chiar şi cu Dumnezeu. Pământ. Toţi văd numai partea bună a lucrurilor; – Vrei să încerci? – Când lipseşte Binele, – Da. Vreau să vorbesc cu Dracul. locul lui Dumnezeu e luat de – Formează 666. Dracul, care se suprapune cu Răul şi este Iadul pe Pământ. Toţi văd numai partea rea a lucrurilor; – Când lipseşte Dumnezeu şi nici nu există un înlocuitor provizoriu, atunci Binele se suprapune cu Răul, nu se mai face deosebirea între bine şi rău. Este cazul ateilor. Formează el 666, răspunde Dracul, vesel, cu mare chef de vorbă. Au tot vorbit cam o oră. – Vreau şi cu Dumnezeu. – Formează 777. Formează el 777, răspunde foarte sobru Dumnezeu. Omul se fâstâceşte, se pierde şi închide repede telefonul. Să fi vorbit câteva secunde. – Extraordinar! Cred că costă enorm? – Formezi 888 şi afli. Formează 888 şi primeşte automat răspunsul. Prima convorbire 4 Euro, a doua convorbire 1000 Euro. – Păi, cum? Prima a durat aproape o oră, iar a doua câteva secunde. – Formezi 999 şi afli.

– Când lipsesc două laturi, automat a treia este egală cu zero; triunghiul se reduce la un punct, iar tunelul se reduce, în timp, la un fir. Se spune că totul se ţine într-un fir“ de aţă. Evoluţia prin acest tunel este împinsă, în timp, de năzuinţe, de dorinţe personale materiale, spirituale, sentimentale, sexuale etc. Se cunosc cazuri celebre de oameni foarte longevivi, cu mare putere de creaţie la vârste foarte înaintate, a căror deosebită eficienţă s-a explicat prin manifestarea unor dorinţe puternice de mărire, de

8 Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură


susţinere a familiei, dorinţe sexuale. Se ştie, de la unul dintre nepoţii săi, că titanul electrotehnicii româneşti, Nicolae Vasilescu-Karpen, o personalitate de prim rang la nivel internaţional, persecutat şi de legionari şi de comunişti, şi-a crescut singur cei doi nepoţi, la o vârstă de peste 80 de ani, fără surse stabile de existenţă, cu pensia blocată şi dat afară de la Academia Română. În tot acest timp, el a creat în continuare, iar la peste 90 de ani se uita cu binoclul la un cămin de fete vis-à-vis de locuinţa sa. Ascunderea binoclului era singura cauză pentru care se supăra pe nepoţi. Omul simplu poate trăi fără năzuinţe; este adevărat că este neproductiv pentru alţii, dar el nu dă o importanţă prea mare ineficienţei sale. Pentru el, năzuinţa supremă este de natură divină.

Dan Lupescu despre… Naşterea în cer a Profesorului Arhimandrit

Vasile Prescure, Ucenicul Sfântului de la Prislop: Arsenie Boca

Ateul, de asemenea, poate trăi fără năzuinţe, uneori chiar foarte bine şi foarte productiv pentru el, dar foarte rar util pentru alţii, pentru societate, nefiind supărat deloc din această cauză. Omul complex pendulează între Dumnezeu şi înlocuitorii temporari ai acestuia, făcând corect diferenţa dintre Bine şi Rău, dar nu poate merge înainte fără dorinţe foarte puternice. Este adesea foarte productiv pentru alţii, pentru societate, mai puţin pentru el. Pentru el, satisfacţia constă în îndeplinirea dorinţelor, năzuinţelor, ceea ce îl şi aduce adesea în conflict deschis cu Dumnezeu, motiv pentru care şi recurge temporar la înlocuitori. Pentru oricine este un eveniment primul premiu, prima femeie, prima plecare în străinătate, prima carte publicată, primul brevet, prima realizare artistică etc., dar aceştia vor şi a doua oară şi a treia oară, şi a „n”-a oară. În sistemul de coordonate spaţiu-timp, aceste reprezentări de “tuneluri“ se derulează în paralel, se ating, se încrucişează, se mai întrerup, încep altele. Fiecare cu lumina sau apocalipsa lui. Este greu de imaginat o conjunctură care să le întrerupă pe toate odată. Şi chiar dacă ar exista, tot ar trebui să urmeze ceva şi după aceea.

ANUL V, serie nouă, nr. 4 (39), 2018

Coperta primă a nr. 101/noiembrie 2015 al revistei,,Lumea Monahilor”, supratitrată „De la literă la Duh”, m-a frapat prin fotografia – în linii severe, dar având o tainică vibraţie şi un ritm interior (nu cromatic) de icoană bizantină – de pe al cărei „soclu” mă străfulgera, sec, o ştire şocantă: „In memoriam Vasile Prescure. Un munte de moralitate”.

9


Îl cunoscusem în primăvara anului 2001, pe când Direcţia Judeţeană pentru Cultură, Culte şi Patrimoniu Naţional Dolj îşi conjuga eforturile cu acelea ale Mitropoliei Oltenia, pentru a urni din loc greul rădvan al deblocării birocraţiei, în vederea alocării fondurilor necesare continuării restaurării Bisericii Mânăstirii Sadova – ctitorie a Boierilor Craioveşti, atestată prin actul din 20 august 1530 al Domnitorului Vlad Înecatul, „clădită din nou” (scrie în jurnalul său de călătorie, la 1655, sirianul Paul de Alep) de Matei Basarab, la 1633 pe locul vechii ctitorii a strămoşilor săi: Craioveştii”. În secolul al XVII-lea, un alt călător, turc de astădată: Evlia Celebi numeşte „grădini de rai” aceste „clădiri impunătoare (n.n. ziduri de fortăreaţă, paraclis, chilii, de la Sadova) ale mânăstirilor craiului Matei”.

Însuşi academicianul Răzvan Theodorescu, ministrul „itinerant” de resort, a ţinut să viziteze acest sfânt locaş, în prima decadă din august 2001, pentru a se convinge de starea lui de conservare şi a estima dimensiunea fondurilor ce se cuveneau a fi alocate de urgenţă.

10

Frunzărind revista „Lumea monahilor” – condusă inspirat de Răzvan Bucuroiu şi de Cristian Curte –, aveam să constat că grupajul cel mai semnificativ, pe deplin meritat, este dedicat regretatului Vasile Prescure: 12 pagini din 62, format A5. Cele două evocări – semnate de Arhimandrit Ioachim Pârvulescu, Stareţ al Mânăstirii Lainici şi Exarh al Arhiepiscopiei Craiovei (din 2009), respectiv, de George Crăsnean – sunt însoţite de şapte fotografii-document şi de o Cronologie, binevenite întrutotul. Ne luăm îngăduinţa de a spicui, mai întâi, din evocarea „Părintele profesor şi Arhimandrit Vasile Prescure – un munte de moralitate”, scrisă de monahul Ioachim Pârvulescu. Născut la 11 octombrie 1927 (în satul Boholţ, comuna Beclean, judeţul Braşov – în Ţara Făgăraşului), Vasile Prescure urmează cursurile primare în cătunul natal (19351942), deprinde tainele muzicii psaltice la Şcoala de cântăreţi bisericeşti din Sibiu (19431946), promovează două clase la Liceul „Radu Negru” din Făgăraş, apoi îşi satisface stagiul militar, până în 1949. Cinci ani (’49-’54) este seminarist la Cluj, iar alţi patru (’54-’58) student la Institutul Teologic din Sibiu.

Foarte zgârcit la vorbă, dar cu privire scrutătoare, care te citea până în străfunduri –, Părintele Egumen al Sadovei, Exarh al Arhiepiscopiei Craiovei: Vasile Prescure, de o smerenie aparte, părea umbra misterioasă a Voievodului fondator, care veghea – totuşi, cu ochi vultureşti şi auz de extremă fineţe – să nu se aducă vreo atingere, oricât de mică (fie şi numai în planul discuţiilor, ipotezelor, sugestiilor), odorului de nepreţuit ce traversase patru secole de istorie La doi ani de la obţinerea tumultuoasă şi pe care îl avea în grijire: Biserica Sfintei licenţei în Teologie, se înscrie la Mânăstiri de aici. Magisteriu în Bucureşti –

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură


cursuri de doctorat specifice domeniului –, în 1963 adjudecându-şi titlul ştiinţific/academic de Magistru în Teologie. Răstimp de mai bine de un sfert de secol (1965-1991) a fost profesor titular al cursurilor de Dogmatică şi Morală ortodoxă la Seminarul Teologic din Craiova., unde – în 3 octombrie 1978 – este hirotonit diacon celib pe seama acestui seminar. Dintre cei peste o mie de preoţi pe care i-a avut elevi aici, cinci au urcat înalte trepte arhiereşti: ÎPS Teofan – Mitropolitul Moldovei; ÎPS Irineu – Mitropolitul Olteniei; ÎPS Ioan – Mitropolitul Banatului; PS Nicodim, Episcopul Severinului; PS Gurie – Episcopul Devei şi Hunedoarei.

nefiind de acord pe motiv că Vasile Prescure… nu făcuse nici un compromis cu ele!; „paradoxal, tocmai pentru că nimeni nu-i găsea vreun cusur, părintele a rămas doar un simplu profesor”) –, Ioachim Pârvulescu scoate în evidenţă bogata activitate publicistică a părintelui profesor, ale cărui studii şi articole de certă valoare au văzut lumina tiparului în publicaţiile de

La 19 decembrie 1981 – după ce Vasile Prescure împlinise vârsta de 54 de ani – este tuns întru monahism, de stareţul de la Lainici şi Exarhul de atunci al Arhiepiscopiei Craiovei: Părintele Caliopie Georgescu. Peste cinci luni, la 10 aprilie 1982 este hirotonit de vrednicul de pomenire Înalt Prea Sfinţitul Părinte Nestor Vornicescu, Mitropolitul Olteniei, ca ieromonah al Mânăstirii Lainici. Devine protosinghel după aproape patru luni, la 8 august 1982, pentru ca – la 27 octombrie 1984 – să fie ridicat la rangul de arhimandrit. După pensionarea de la Seminarul Craiova, a fost stareţ al Mânăstirii Coşuna-Bucovăţul Vechi (1992-2000), apoi egumen al Mânăstirii Sadova (2000-2009). În tot acest răstimp (1992-2009), vreme de 17 ani, i s-a încredinţat demnitatea de Exarh al Arhiepiscopiei Craiovei. Împletind şi despletind fuiorul biografiei părintelui Vasile Prescure –, stareţul de Lainici, Arhimandritul Ioachim Pârvulescu, reliefează: „Părintele Prescure şi-a dorit a îmbrăţişa viaţa monahală încă din tinereţile sale, mai cu seamă după discuţia pe care a avut-o, la vârsta de numai 16 ani, cu Părintele Arsenie Boca. Decretul 410 din 1959, care a dat afară călugării din mânăstiri, l-a oprit, o vreme destul de îndelungată, să devină monah (deşi el, în lume fiind, ducea o viaţă ascetică, de călugăr). S-a resemnat până la 54 de ani, dar s-a mai nevoit încă 34 de ani în monahism, după aceea”.

specialitate ale Ortodoxe Române.

Bisericii

Vasile Prescure este şi autorul a două volume de referinţă: „În duhul credinţei şi al evlaviei ortodoxe” (Editura Mitropoliei Olteniei, 2006), respectiv, „Viaţa şi Părintelui După ce trece în revistă o suită de detalii din învăţătura Boca” (Editura biografia profesională a comemoratului (de exemplu: în Arsenie 1983-84, regretatul Nestor Vornicescu nu a reuşit să- Episcopiei Hunedoarei, 2014). l promoveze Episcop-Vicar al Craiovei, autorităţile ANUL V, serie nouă, nr. 4 (39), 2018

11


„În anul 2010, un dor şi o dorinţă irezistibilă îl fac să vină la Prislop, lângă Părintele său iubit, Arsenie Boca – subliniază, în continuare, arhimandritul Ioachim Pârvulescu – l-a preţuit foarte mult şi l-a purtat în inimă întreaga-i viaţă, încă din tinereţe, de când s-a spovedit la marele părinte al neamului românesc. O relaţie tainică la făcut pe părintele Arhimandrit Vasile Prescure să-şi ducă somnul cel de veci alături de mormântul Sfântului Ardealului.”.

faţa noastră. Era o plăcere mare să-l asculţi, pentru că el era Profesorul prin excelenţă. (…) Trăia ce spunea şi spunea ceea ce trăia, iar noi simţeam prezenţa harului Duhului Sfânt cum învăluia toată clasa.”.

Urmează alte şi alte amănunte pline de substanţă şi de tâlcuri multiple – pe care, din lipsă de spaţiu, nu le mai amintim. Nu avem, însă, cum să refuzăm cititorilor revistei noastre plăcerea de a savura câteva pasaje din finalul măiastrei evocări scrise de Exarhul Arhiepiscopiei Craiovei, Ioachim Pârvulescu, şi publicate în atât de româneasca revistă „Lumea monahilor”: „Părintele profesor Arhimandrit Vasile Prescure a fost o

Din cea de-a doua evocare: „Arhimandritul Vasile Prescure, ucenicul Sfântului Ardealului şi duhovnicul Prislopului (1927-2015)”, scrisă de George Crasnean – evocare la fel de densă în idei, consistentă şi expresivă, vibrând şi luminând aidoma unei aureole de înger, precum mărturia Stareţului de Lainici: Ioachim Pârvulescu –, ne rezumăm la a selecta câteva aşchii de lumină.

Înainte de toate, motoul, din Fericitul Augustin: „Înţelepciunea adevărată nu stă în discuţii şi vorbe învăţate, ci personalitate extraordinar de verticală, foarte în smerenie”. corectă, dreaptă, tranşantă, ireproşabilă, care nu Apoi, finalul şapoului: „se a ştiut ce este acela compromisul – indiferent de natura cuvine ca măcar acum să fie sa. A fost un om de o moralitate exemplară – aş zice întru totul lăudată această că a fost un munte de moralitate! –, cum eu n-am tăcere şi vieţuire smerită şi mai întâlnit şi nu ştiu dacă voi mai întâlni. Poate că într- nerisipită a celui care a fost acest fel s-a asemănat cu mentorul său duhovnicesc, Părintele Arhimandrit Vasile Părintele Arsenie. Era ca un profet al Vechiului Prescure”. În finalul celui de-al Testament. Întotdeauna spunea lucrurilor pe nume, doilea paragraf, George indiferent cine era în faţa lui. Nu se temea de nimic Crasnean precizează: „Grăind pe lumea asta, ci numai de Hristos, pe care L-a înţelept la căpătâi despre propovăduit cu foarte multă acrivie şi patos şi însingurarea şi smerenia lui, pentru care a avut şi multe de suferit (…)”. Preasfinţitul Gurie al

12

După o serie de alte detalii, autorul rememorează – Hunedoarei (care i-a fost elev cu abia drapată emoţie – anii de seminar (1986-1991), la Seminarul de la Craiova) când l-a avut profesor şi duhovnic: „La orele de zicea că Părintele Prescure Catehism şi Dogmatică, parcă aveam un sfânt în Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură


«a fost un pustnic în mijlocul oraşului»”.

am publicat în revista La fel de semnificative sunt şi secvenţele din partea „Lamura”, ediţia din iunie ultimă a paragrafului al treilea, după ce – în context – se 2011, în paginile 25-26 (format menţionează că ex-ucenicul Prescure şi-a petrecut A3, tabloid). ultimii cinci ani din viaţa pământeană la Mânăstirea În vara anului 2010, Prislop, în apropierea mormântului duhovnicului său revenind spre Craiova – de la din tinereţe: Arsenie Boca şi în duhul acestui mare Festivalul Internaţional al cititor de suflete, umanist şi enciclopedist, acum şi în Cinecluburilor, organizat în următoarea sută de ani încă prea puţin cunoscut: „Şi, seculara cetate a metalurgiei deşi puhoi de lume s-a revărsat în ultimii ani la Prislop, româneşti Oţelul Roşu (aşezare „lumea nu l-a cunoscut”, căci el întru tăcere petrecea şi urbană ce a purtat numele din chilia sa arar ieşea. Iosif (care este fratele părintelui regelui Ferdinand, până în Visarion din Kapsala Athosului) spune că Părintele 1948) – am făcut, de la Haţeg, o Prescure l-a învăţat să „nu mai vorbească pe lângă”, ba chiar nici despre Dumnezeu să nu grăiască multe, ca nu cumva să greşească în cele rostite. „Taci tu, ca să vorbească faptele tale!”. Deşi mărturisirea pe care i-a făcut-o Părintele Vasile Prescure, acum trei ani, autorului celei de-a doua evocări din „Lumea monahilor”, George Crasnean, este plină de sevă, ca şi scrisoarea pe care acesta a primit-o, în august 2012, de la cel de curând adormit întru Domnul –, facem un salt tocmai la penultimul paragraf, citând mărturisirea celui care „i-a înfipt crucea la căpătâi”: Nicolae Burdea, care-l preţuia mult pe Părintele Prescure pentru că „era omul faptei”. Iată citatul: „Fiind profesor atâţia ani (…), părintele a învăţat că pe Dumnezeu Îl slujeşti mai bine prin faptă, decât prin vorbe şi de aceea a ales tăcerea în locul cuvintelor”. George Crasnean conchide: „Întâistătătorul Episcopiei Hunedoarei, Preasfinţitul Gurie Georgiu, buclă până la Prislop, împreună a sintetizat: „El a trecut la Domnul, lăsând în cu prietenii Romulus Turbatu şi urmă un model de smerenie şi de viaţă George Obrocea. Nu aveam de duhovnicească autentică”. gând să înnoptăm la Prislop, ci Rostim şi noi, alături de cei doi autori şi de toţi cei doar să vizităm sfântul ce l-au respectat, admirat şi iubit pe Părintele Vasile aşezământ, mormântul Prescure: Dumnezeu să-l ierte şi cu drepţii să-l duhovnicului vizionar Arsenie hodinească! Boca şi să lăsăm, pentru Nu putem încheia fără a sublinia că, abia acum, biblioteca Mânăstirii, înţelegem de ce Părintele Vasile Prescure ne-a exemplare din patru-cinci ediţii încredinţat cu mare greutate, după ani de insistenţe din ale revistei „Lamura”. partea noastră, inclusiv la Prislop, un riguros şi Căutând-o pe Maica amănunţit istoric al Mânăstirii Sadova (Dolj), pe care l- Stareţă (conform sugestiilor ANUL V, serie nouă, nr. 4 (39), 2018

13


oferite de măicuţa de la chioşcul de cărţi şi odoare sfinte), am dat… nas în nas cu Părintele Vasile Prescure. De fapt, în curte, el ne-a zărit cel dintâi şi, cu un larg, luminos zâmbet lăuntric, ne-a îmbrăţişat, cu imensă bucurie tăcută şi smerenie radiind energie pozitivă reconfortantă, cu aura unei profunde blândeţi de sorginte celestă. A ţinut să afirme aproape instantaneu, citindu-ne mirarea întâlnirii în spaţiul transilvan, ci nu în Oltenia: „Din această vară, nu mai sunt stareţ la Sadova. M-am retras aici. Am 83 de ani, ceva probleme de sănătate şi am venit la Prislop, să fiu cât mai aproape, pentru totdeauna aproape, de învăţătorul şi duhovnicul meu: Arsenie Boca, adică de acela care, în urmă cu 63 de ani, mă spovedea pentru întâia oară…”.

împreună, curtea Mânăstirii Prislop. Ne-a condus la mormântul Sfântului Ardealului, Arsenie Boca, dându-ne, discret, sfielnic, sfaturile strict necesare pentru paşii pe care se impunea să-i urmăm, în rugăciunile noastre, în aprinderea câtorva lumânări…

Am coborât, ulterior, fără grabă, la Maica Stareţă, căreia iam dăruit reviste şi câteva cărţi, aduse special de la Craiova. Dădeam ghes să ne luăm rămas Fostul egumen al Mânăstirii Sadova (Dolj) ne-a bun şi să plecăm în drumul îndrumat, din nou, către chioşcul cu cărţi sfinte şi nostru. Nu am scăpat, însă, de invitaţia Maicii Stareţe de a adăsta la masa de prânz, împreună cu Părintele Vasile Prescure. Timp de circa o oră, cât a durat masa, colocviul nostru creştinesc a fost învăluit, parcă, de o străvezie hlamidă, dincolo de care palpita, învăluitor şi ocrotitor, spiritul lui Arsenie Boca. În precipitarea noastră, dinspre final, nici nu prinsesem exegeze teologice, îndemnându-ne să cumpărăm monumentalul volum „Calea Împărătească” de de veste că Soarele îşi văzuse de drum şi trecuse de miezul zilei. Arsenie Boca. Privindu-ne fix în străfundurile sufletului, cu ochii săi de un albastru fără de sfârşit, albastrul firmamentului divin, Părintele Vasile Prescure ne-a îndemnat, abia şoptit, ca pentru a ne atrage şi mai tare atenţia, pentru a da şi mai mare greutate cuvintelor sale: „Să citiţi cartea aceasta pe îndelete. Încet. Lent. Ca să aveţi răgazul pătrunderii sensurilor ei. Apoi să o recitiţi, din când în când… Numai aşa veţi înţelege duhul gândirii vizionare şi trăirea duhovnicească a părintelui meu, Arsenie Boca, în egală măsură om de ştiinţă, cărturar… Un enciclopedist, nu doar un erudit… Vă veţi convinge.” 14

… De atunci, am tot tânjit să mai dăm o fugă până la Prislop, însă nu am mai făcut-o. Nu-i târziu nici acum, dar… cu Părintele Vasile Prescure nu vom mai putea grăi decât în gând, sub mestecenii aceia magici, de acolo, de lângă mormântul său, îngemănat – în veşnicie – cu acela al Sfântului Ardealului: Arsenie Boca. Dumnezeu să-i lumineze!

Cu bonomie ortodoxă şi cu iubire creştinească surâzătoare, abia ţinută în frâu, am străbătut, apoi, Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură


poezie 15-20

Teodor Dume

tată, e 4 aprilie azi îţi vorbesc despre o zi de primăvară când toţi oamenii se împlinesc ghioceii sunt mult mai ieftini decât în anul în care ai plecat mama şi-a înghiţit ultima lacrimă spunând că te-a visat în livada din spatele casei dormeai sub prunul pe care l-ai plantat la naşterea mea ai zis că 4 aprilie este ziua care dă sens existenţei tale şi că Dumnezeu te-a binecuvântat nu ştiu cât de sincer a fost cu tine pentru că ţi-a rupt din trunchi

nu mai doarme nimeni fără tine nu mai suntem noi toate lucrurile sunt mici întâmplător sau nu Dumnezeu priveşte şi tace acum eu sunt cel care trudeşte prin casă liniştea înspăimântă din când în când

ce să-ţi mai spun... fotografia de pe noptiera din camera de oaspeţi am înrămat-o în lacrimi şi va curge mereu înspre suflet deasupra fântânii veghează soarele are mult prea mult sânge în priviri şi pare trist şi flămând să mai ştii că în patul tău de două persoane

mă urc în pod şi privesc poarta printre crăpăturile ţiglei dar să ştii că am lăsat-o întredeschisă pentru ziua în care o să vii să-mi spui La mulţi ani!

15 ANUL V, serie nouă, nr. 4 (39), 2018


Pârlea Gheorghe

Rondel, de Florii E larmă în surdină, de Florii, În inima-mi ce se despiatră, Te-aștep cu jind, Iisuse, ca să vii Și în cetatea ce mi-i vatră. Parcă Îți văd asina ce Te poartă Și-alaiul ce-Ți zidește temelii – E larmă în surdină, de Florii, În inima-mi ce astăzi se despiatră,

Aud cântările în chinovii, Simt că învie Marea Moartă, Aclamă vocile cu mii și mii, Ghicind că Jertfa-Ți le e soartă. E larmă în surdină, de Florii…

Hristos a Înviat Aştept în prag Lumina Învierii Cu jindu-agricultorului ce-aşteaptă Să se-mplinească spicu-n miezul verii. Şi urc emoţia din treaptă-n treaptă, Crescându-mi ca o pâine bucuria, Ştiind că Azi a Înviat Mesia!

* Simt că şi voi, confraţii mei creştini, Sunteţi pătrunşi de ai coroanei spini, Dar Azi urcăm din hăul decăderii Trăind Minunea Sfântă-a Învierii. Veniţi, urcaţi spre înălţimi!, Nu vă-ndoiţi şi nu priviţi în jos! S-aude-un cor de serafimi: „A Înviat din morţi Iisus Hristos!”

Vă am mereu acasă Nu-s singură, feciorul meu, Nu-ţi fă tu griji că îmi lipseşti, În casă eu te am mereu – Dar nu uita: trimite-mi veşti! * Nici tu, odorul meu, Ioana, N-ai grijă, zău, tu eşti cu mine, Am chipul tău, precum icoana – Ci numai spune-mi de ţi-e bine! * Nici tatăl vostru nu-mi lipseşte, Chiar dacă n-are să mai vină, Căci duhul lui trebăluieşte Prin cele colţuri de grădină. * Nu-s singură, copiii mei, Vă am mereu acasă Cu tot cu scumpii nepoţei – Doar daţi-mi veşti, că-mi pasă… * Iar când o să aveţi răgaz, Nu ocolesc, ci vă spun drept, Cu lacrimile pe obraz: Eu stau în prag şi vă aştept…

16 Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură


Nicoleta Mija

Șoptesc... Privirea ta cu iubire mă descântă, Cuvintele în suflet frumos cântă. Gândul mă poartă pe același drum, Simt al petalelor minunat parfum. Adun în vers numai iubire, te privesc, Șoptesc zi și noapte, eu te iubesc. Îmi amintesc mereu prima ninsoare, Prin voalul iernii prind o rază de soare. Aș vrea să culeg câteva stele rătăcite, Cântecul zboară printre multe cuvinte. Ochii tăi dragi cu iubire iar mă privesc, Șoptesc zi și noapte, eu te iubesc.

Soarele apune acum liniștit în mare, Doar o barcă vine din depărtare. Aleargă marea după noi val după val, Îmi așezi încet pe umeri seara un șal. Ne ating ușor doar adieri de seară, Privim cerul plin de stele într-o vară. Aduni câteva scoici în mici salbe,

Încă mai simt sub tălpile mele nisipul A scris printre valuri tainic și vântul. Iubirea în suflet frumos am înrămat, Departe de valul mării mai înspumat. Un pescăruș pe mare atentă privesc, Șoptesc zi și noapte, eu te iubesc. Un fulg plutește prin aer atât de ușor, Trăiesc, privesc cerul senin cu mult dor. O poveste pe un țărm încălzit de soare, Alt pescăruș zboară iubite în depărtare. Printre amintiri atentă în caiet privesc, Șoptesc zi și noapte, eu te iubesc.

Printre valuri Alergăm fericiți pe nisipul fierbinte, Iubirea nu are nevoie de cuvinte. În ochii mei iubite vezi mereu marea, Când este furtună își schimbă culoarea. Ne contopim cu valurile înspumate, Pe strune de chitări frumos cântate. ANUL V, serie nouă, nr. 4 (39), 2018

Se aude cântecul valurilor atât de albe. Doar pescărușii în zbor se mai joacă, Printre valuri vântul nu vrea să tacă. Ne trezim îmbrățișați pe nisip în zori, Se aude doar cântecul unei chitări. Pe cerul senin marea pune culoare, Se agită vântul printre valuri tare. Îmi doresc să rămânem mereu aici, Printre valuri să fim ai mării amici. Numai soarele, marea înspumată și noi, Să alergăm pe nisipul fierbinte amândoi. 17


Aurelia AlbAtros

Trecutele zvâcniri Au înflorit castanii și totu-i sărbătoare, au înflorit castanii în parcuri cu-amintiri căutând în zări albastre trecutele zvâcniri, au înflorit castanii, flăcări arginti, sfidând vremelnicia în freamăt de poveste

Au înflorit castanii în primăvară ca freamătul unei mari iubiri ce înflorește-n fiecare an, au înflorit castanii și totu-i sărbătoare, hai vino, mână-n mână, la nunta lor cea mare pe care ne-o dorim.

Să pot gândul

zbura cu

Mi-e dor să te cuprind în brațe, cu gândul meu nebun, să-ți ating în taină chipul mângâindu-ți tâmplele atinse-n timp de viață, să te aștern în suflet ca pe-un pom ce înflorește-n primăvară...

în primăvara plină cu iubiri... Au înflorit castanii, policandre verzi în care ard chemări firești, au înflorit castanii ca în fiecare an în lumea asta mare, încărunțiți de floare au un singur gând, vor sta înfipți acolo privind nedumeriți cum mișună perechi, perechi de îndrăgostiți.

Mi-e dor de tot ce înseamnă, tu, de visele ce pendulează între mister și adevăr când planetele se mișcă... Mi-e dor, mi-e dor, de-amurgul ce-mi atingea aripa să pot zbura, depășind frumos prezentul, căci viața se grăbește, rapidă caravană, grăbită ca și apa, rapidă ca și vântul și ne învață: Trăiește-ți clipa, căci clipa este viața!

18 Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură


Anişoara Iordache

cod roșu destrămată și remodelată-i imaginea–

are dreptul să devină

nefiresul din puzzle

ce dorește

nu poate reda unitatea cod roșu

dimineață de sfârșit

voci demonice

de martie –

păsări ucise

gândul bun

împușcături la școală trăgătorul s-a amestecat cu mulțimea

nesocotind nașterea vechiul ceas e înțepenit între chei – nerăbdarea a fost trasă pe roată cod roșu pesticide și ierbicide de-a valma utilizând un aplicator de polen robo-albinele-s în acțiune

în punctul de ruptură:

altoit în lumină

la trompeta

cod roșu

„you raise me up” –

praguri tot mai mari

nimic nu tulbură adâncurile

de trecut

cod roșu

Loghin sutașul

singura

cere ostașilor

normă de comportament

răsplata

e imaginația

pentru dragostea lui

între hiene

pentru Iisus Hristos

omul ANUL V, serie nouă, nr. 4 (39), 2018

19


interviuri 20+25

Lungu Lenuş

Interviu cu poeta Valentina Becart Lenuș Lungu (L.L.): Ce ne puteți spune despre d-voastră? Valentina Becart (V.B.): O întrebare, în aparență simplă, dar care devine mai complexă atunci când trebuie să faci mărturisiri. Arunci o privire în jurul vieții tale și începi să cauți: locul pentru altare și ofrandele aduse, locul pentru prăbușiri și lumânări arse... „În mărturisirea de credință literară” (un „document de conștiință colectivă” conceput și orânduit de Artur Silvestri, scriam: „într-un moment de neatenție, mama m-a născut...” Și, astfel, pe 12 aprilie

20

1961, primeam în dar un certificat de naștere. Locul nașterii: localitatea Hălăucești, județul Iași, la o distanță de 3 km de Mircești, locul unde s-a născut poetul pastelurilor, Vasile Alecsandri. Am urmat școala generală în localitatea natală, liceul în orașul Roman, jud. Neamț, apoi cursurile facultății I.A.N.B. București. Am primit repartiție la Tulcea, cu două luni înainte de așa zisa revoluție. Apoi, silențios, tot ce a fost înfăptuit înainte de acest „cutremur social”... a început să se prăbușească, fără loc de întoarcere. Au fost perioade tulburi, când mulți, destui de mulți, și-au pierdut funcțiile și locurile de muncă. În ziua în care a scris pe cartea mea de muncă „șomer”, îmi amintesc (de nu mi-aș aminti) ce senzație stranie m-a cuprins. Atunci când funcționara a pus ștampila, (cu indiferență și plictiseală), pentru câteva momente, mi-a apărut în fața ochilor o sală imensă în care subsemnata era singura inculpată și condamnată la moarte lentă...

Apoi, în jurul meu au început să se prăbușească, ca după un cutremur de 9 grade pe scara Richter, clădirile, pământul, viața, totul. Mi-am revenit când cineva a venit cu un pahar cu apă și mi-a arătat un scaun... Sigur, au urmat câteva zile când am rămas în pat, uitândumă în tavan, într-un singur punct... Visul meu! Visul pe care mi-l clădisem atâția ani, mă sacrificasem..., și acum nu puteam accepta asemenea „sentință”. Dar, cu voie sau fără voie, viața bătea la ușă și trebuia să fac față următoarelor bătălii. Dacă aș fi știut ce mă așteaptă, mai bine rămâneam așa, „încremenită”... „Ce nu te ucide, te face mai puternic” Până aici, până în această clipă, am reușit. Nu știu ce va fi mâine. (L.L.): Cum vedeți poezia în literatura română de azi? (V.B.): Se scrie mult. Uneori, bine și elevat, versurile fiind pline de rod și înțelesuri profunde, alteori, maniera în care se scrie e un fel de dadaism, asocieri de cuvinte care șochează, un amestec de gând steril și trăire îmbâcsită de noroi. „Poezia bună produce o „revoluţie a limbajului poetic”. Poezia bună este, cum spune tot domnul Soirs ceva mai sus în aceeaşi însemnare, emoţie pură şi idee; poezia mare schimbă un limbaj (şi, odată cu el, o lume)” (Marin Mincu).” Timpul este un judecător sever, care separă, decantează nisipul, lăsând la suprafață un strat subțire, aurifer. Aceea va fi poezia care contează.

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură


Cu toată stăruința unor critici (nu dăm nume, se știu...) de a aduce în plină lumină anumiți poeți, scriitori (e și cazul poetului Mircea Cărtărescu) efortul lor a fost zădărnicit de cernerea nemiloasă a timpului, timp care nu s-a lăsat „corupt”... Cum se scrie? Se scrie cu calm, cu delicatețe, se scrie cu înverșunare, cu dorința de a epata. Să fie scris! Dacă nu reții un vers, o idee, dacă nu te străfulgeră o emoție, din tot ce scrie un poet, atunci, poetul respectiv este sortit uitării. Cine mai stă să descifreze hățișul expresiilor, mereu mai alambicate, mereu mai lipsite de „esență” umană. Apropo: am citit de „Proiectul Mars One”, „ce vizează trimiterea în anul 2024 a unui echipaj de astronauţi pentru a coloniza planeta roşie. (Marte). Călătoria va fi într-un singur sens, dus...” Mă întreb, rămânând în sfera poeziei, cum va arăta Muza în acel spațiu arid, lipsit de verdele naturii, de culorile mirifice ale florilor, fluturilor, de farmecul anotimpurilor. Ceva, cumva... asemănător cu multe scrieri „pământești”, dar, poate, lipsite de coruptibilitate, de interesele unor grupuri. (L.L.): Ce scrieți acum și ce planuri de viitor aveți? Aveți o bogată operă literară. Ce ne puteți spune? (V.B.): Dacă nu scriu... mi se pare că mi-am irosit timpul inutil. Rutina zilnică mă determină să ascult cu mai multă atenție zgomotul silențios, abia perceptibil, al nisipului din ceasornice. Sigur, sufletul se înfioară..., caută repede hârtia și creionul. Ca o evadare, ca o salvare! Anul trecut (nu mai amintesc și de celelalte apariții, sunt în publicații, pe internet) am editat 2 volume de poezie: „Renaște-mă un nou poem” și volumul „Cântec de ape” (volum bilingv – românăengleză). În anul 2018, cât mai curând, va vedea lumina tiparului volumul de poeme „Jumătate umbră, jumătate cuvânt”, cu o prefață semnată de poetul Daniel Corbu. (L.L.): Ați obținut numeroase premii literare precum și (premiul) Medalia Virtutea Literară. Vă simțiți împlinită? Ce ne puteți relata? (V.B.): Mult prea laudativă întrebare. O medalie e doar un simbol. M-am bucurat s-o primesc. Cineva ar spune: fii modest, n-ai voie! Ocolesc astfel de persoane. Până la urmă, trecuseră aproape 10 ani de când am pus prima „cărămidă” pentru inființarea Ligii Scriitorilor. O organizație culturală, la urma urmei. Trebuia să pleci de undeva, să te „manifești” în plan literar – până să ajungi ANUL V, serie nouă, nr. 4 (39), 2018

mai spre vârf. Unii s-au așezat de-a curmezișul și nu poți trece. Dacă crezi în tine și în tot ce faci, poți să depășești anumite obstacole. Încerc să fiu subtilă... Este adevărat, am primit câteva premii. Mărturisesc că, la un moment dat, îmi doream nespus să primesc un premiu. De ce? Pentru a mă convinge pe mine că nu este atât de inutil... ceea ce fac, că a scrie poezie nu echivalează cu o crimă... Pentru unii (culmea ironiei, apropiați) poezia trebuia scrisă în incinta

clădirii de la Mărcuța... I-am iertat! Sigur, e loc de mai bine, de mai frumos, de mai elevat... Împlinită? Nu știu dacă îmi pot însuși acest termen, dar, cu siguranță, mai stăpână pe teritoriul meu. Am oscilat mult, am avut temeri (mai am, dar mai puține) și, cu voință, cu tenacitatea unei menghine, am strâns poezia cu ușa și am determinat-o să-și scoată vălurile. Încă mai am de 21


lucru! Mi-am încercat condeiul și în critica literară. Nu știu de ce! Dar, pot mărturisi, îmi plăcea să răscolesc cu „mâinile goale” prin focul din sufletul colegilor mei de condei. Era o provocare... Da. Sunt mai aproape de esența poeziei, de înțelegerea metaforelor subtile care o însoțesc. Eu pot, eu vreau... și acest lucru îmi conferă o anumită siguranță, o încredere către „împlinire”... (L.L.): Cum vă împărțiți între poezie și munca de redactor? (V.B.): Am fost redactor la revista Moldova Literară, o vreme. Redactorul șef al revistei, după mai multe încercări... a renunțat să se mai ocupe de acest lucru. Din punctul meu de vedere, era absolut necesar. Nu înțeleg, și n-am să înțeleg niciodată, cum nu găsești gramul de rațiune, de înțelepciune atunci când ești depășit de situație, când ceasul biologic îți arată că ai trecut de 80 de ani... să predai ștafeta. Unele persoane nu pot renunța, pur și simplu, la iluzia unei funcții.

22

Revista a fost preluată de o altă persoană, și-au băgat „nasul” alții, aceștia nefiind în contact, zilnic, cu poezia... Nu doresc să intru în amănunte! Dincolo de strălucirea etalată... există și snobismul, nimicnicia, caracteristice ale speciei umane. Eu mi-am adus aportul, atât cât s-a putut. Ca să existe continuitate trebuie să pleci de undeva, dintr-un punct. Acest lucru se uită! Nimic de făcut... Eu îmi văd de moșie... și de cărțile cărora urmeză să le dau viață, să le aduc la lumină. Fiecare zi ne întâmpină cu ceva nou, mereu mai incitant, mai imprevizibil. (L.L.): Ce ne puteți spune despre romanul „Ora de cumpănă”, cu titlul inițial „Viața furată”? (V.B.): Am reluat munca la romanul „Ora de cumpănă”, inițial „Viață furată.” (început în anul 2004). Căutând pe internet anumite informații, am găsit următoarele date: „Romanul Viaţa furată al scriitorului ceh Karl Josef Benes (1896-1969) s-a bucurat de la

apariţie (1935) de un mare succes, fiind reeditat şi tradus în numeroase limbi, ecranizat în distribuţii prestigioase (una dintre versiuni o are protagonistă pe Bette Davis).” În cazul acesta, am fost nevoită să găsesc alt titlu. Era absolut necesar! Fragmente din roman sunt scrise pe mai multe caiete, așteptând să fie șlefuite și, mai apoi, să formeze întregul. Este un roman realist, rupt din existență, roman din care nu lipsește drama, iubirea, tragedia. Desigur, autorul este implicat (cel mai frecvent), propria experiență de viață constituind un deosebit material, material care să-i confere autenticitate. După ce mama a plecat spre o nouă dimensiune..., mam gândit că ar trebui să scriu ceva despre acel timp patriarhal. Astfel, a început să se contureze volumul „Scrisori către neant” (pentru mama), în care fac un fel de „remember” a timpului în care ea, mama, a fost prezentă. De asemenea, am în lucru o piesă de teatru: „Bietul poet” (Lansare de carte) (un pamflet). Este scrisă, dar mai are nevoie de îmbunătățiri. În paralel, lucrez la o antologie de poezie, scriu note de lectură pentru anumiți prieteni condeieri, recenzii pentru cărți de poezie, pentru diverse romane. Fac acest lucru dintr-o pasiune nevinovată... Sigur, nu pot sta tot timpul cu nasul în cărți... Viața își cere drepturile și eu trebuie să răspund. Mai mult decât atât, nu poți să scrii când dorește cineva. Trebuie să ai o anumită stare, dispoziție. Sunt perioade

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură


lungi când nu mă pot apropia de masa de scris. Scrisul nu-ți oferă siguranța zilei de mâine. Doar bucuria unei clipe. Atât! Nimic mai mult... Ah! Există o categorie de scriitori (nu prea mulți) care au prins un loc bun la masa Muzei... și se ospătează cu cele mai deosebite „bucate”... Nu se sfiesc... Greu, greu de ajuns acolo... (L.L.): Sunteți o poetă de seamă a literaturii, poeziile d-voastră fiind adevărate bijuterii. De ce poetă? Ce v-a inspirat? (V.B.): Voi ocoli, cumva, răspunsul. Nu-mi asum mai multe merite decât cele existente. Să nu stârnesc „mânia” vreunui zeu... Departe de mine acest lucru! Am pornit pe acest drum sinuos, abrupt, prăpăstios al cetății... cu o voință nebunească. Nu-i cunoșteam primejdiile. Pășeam cu o candoare desăvârșită. Eram fascinată de poezie, de cei care scriu, de artă, în general. Aveam impresia, uneori, că aceștia (poeți, pictori) nu sunt reali, că fac parte dintr-o altă lume. Citeam, cu emoție, orice carte de poezie. Vibram puternic și furtuna își făcea apariția. Despre ce vorbim aici? Despre sensibilitate... Am avut și am o sensibilitate exacerbată. Uneori, distrugătoare... Am început să versific din clasa a IV-a. În clasele VI – VIII am scris poezie cu vers alb. Caietele cu poezii le țineam ascunse într-o lădiță, în podul casei. Să nu cumva să dea mama peste ele. Era atâta treabă de făcut... și mie îmi ardea de poezie! Și, meditând asupra lucrurilor, realizez într-un târziu – că cea vinovată de poezie era mama! Acum, când nu mai este, mi-o amintesc atât de bine! Parcă o aud: „Valentina, ia vino să-ți arăt o floare! Doamne, ce culori frumoase are.” Și toată se îmbujora, în timp ce-mi arăta, cu mâna tremurândă, floarea... Sufletul i se umplea parcă de acea frumusețe... „Uite. A înflorit liliacul. Adu câteva crenguțe și le pune în vaza din casă. Doamne! Ce parfum!” Acum știu bine: mama este „vinovată” de acest zbucium și această suferință a mea – numită Poezie. În preajma poeziei găsești o altă lume, una pe care ți-o construiești singur. Te desprinzi de real și ancorezi în infinitul impalpabil. Poți oferi gândului, sufletului, libertatea pe care și-o dorește. Poți evada... din temnița trupului – și acest sentiment este sublim, este unic. Sigur, aici vorbim de poezie și nu de „iarbă”. E o diferență! ANUL V, serie nouă, nr. 4 (39), 2018

Nu există un șablon pentru poezie, astfel că, într-o asemenea situație, subiectivismul poate hălădui în voie prin arenele unde s-au dus lupte, dar, în final, a rămas vântul să fluiere a pagubă... (L.L.): Cum de ați trecut de la poezie la proză? (V.B.): Am vibrat în fața poeziei. Rămân fidelă poeziei. Cu toate acestea, viața nu este doar vibrație și visare. Fiecare zi te provoacă, te aruncă într-o bătălie. Ești hăituit..., trebuie să

alergi pentru ați câștiga existența. Suferințele, bolile nu te ocolesc. Și aici intervine partea prozaică a vieții. Proza îți oferă o mai mare libertate de exprimare. De ce proză? Vrei să așterni pe hîrtie întâmplări din viața ta, a prietenilor, să povestești despre lucrurile care se întâmplă în jurul tău. „Caracterul prozei presupune existența unei voințe de construcție ample, întinse, apte de a cuprinde tipologii

23


diferite, acțiune, conflicte, deznodăminte (elemente care sunt prezente și-n cazul poeziei, și-n teatru, dar altfel, cu totul altfel)...” Tehnica, stilul... vor conferi valoare scrierii. Cititorul? Rezistența în timp? Nu știu... Eu nu pot fi decât subiectivă. N-am cum altfel. Efemerul tuturor lucrurilor ticăie, ascuns, în sângele meu. Viața omului, de o valoare extraordinară, constituie materialul cel mai bogat pentru creațiile mele. De asemenea, natura. (L.L.): În încheiere, ce transmiteți cititorilor revistei Cronos și Taifas literar? (V.B.): Mai întâi, doresc s-o felicit pe cea care administrează site-ul Cronopedia, care a adus la lumină revista Cronos și Taifas literar, nimeni alta decât poeta Lenuș Lungu. Nu știu dacă o cunoașteți... Într-o bună zi, a hotărât că vrea să înființeze și să administreze un site de literatură. Zis și făcut! Nimic nu

importante: lansări de carte, expoziții de pictură, festivaluri de poezie etc. De altfel, Lenuș Lungu, împreună cu echipa redacțională, a organizat astfel de evenimente, a coordonat apariția unor antologii. Am scris o prefață pentru o astfel de antologie. Așadar, am avut ocazia... să pătrund în laboratorul unde poetul creează: chiar în miezul sufletului, în mijlocul tuturor frământărilor, acolo unde focurile mocnesc, așteptînd să se transforme în vâlvătaie, în vers, în emoție pură. Nimic nu se poate realiza fără o echipă valoroasă, devotată, pasionată. Iată echipa: REDACŢIA REVISTEI CRONOS: Director-fondator: Lenuş Lungu; Director: Nicolae Vasile; Redactor şef: Muntean Ioan

este ușor, mai ales atunci când lucrezi cu oamenii, cu o varietate de caractere. Dar iată ce ne spune Lenuș Lungu: „Am înființat revista Cronos deoarece azi, mai mult ca oricând, e nevoie să promovăm valențele pozitive ale poporului român, ale frumosului din artă, societate, natură, receptate, evaluate și cultivate la nivelul sensibilității, al raționalității și al creativității.

Redactori: Gabriela Mimi Boroianu, Lenuş Lungu; Secretar de redacţie: Gabriela Mimi Boroianu; Grafica: Ioan Muntean (selectare foto web), Matei Ioaniţiu; Coperţi: Ioan Muntean, Rodica Bogdan; Tehnoredactare: Ioan Muntean; Corectura: Gabriela Mimi Boroianu.

Felicitări tuturor, multă Pot spune că revista Cronos invită cititorul într-o putere de muncă și creație, călătorie în lumea artelor vizuale, a prozei, a poeziilor, interviurilor, jurnalelor, reprezentând orice zonă a multă răbdare... că doar cu răbdare poți face lucruri mari. culturii.” Sunteți minunați! Să dați Într-o perioadă tulbure, când interesele sunt cu totul altele, mai sunt oameni curajoși, devotați care nu formă și culoare, zi de zi, renunță la visul lor. În cadrul acestui site, și în paginile frumosului din jurul vostru. revistei, sunt promovate cărțile apărute, evenimentele 24 Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură


proză 25-31

Silvia Giurgiu

Condamnare(part.23) Într-una din zilele următoare, când o pace aparentă domnea în casă, tableta pe care Lucia controla ultimele mesaje sosite din Suedia de la o nepoată a celor două gemene, unul din sutele primite în anul acela, pe care glaciala doctoriță refuza să le asculte și care manifestau o grijă și o compasiune înduioșătoare, ce ar fi înmuiat și inima unui bloc de piatră, izbucni într-un apel asurzitor. Amneris, care ațipise în sfârșit, după ore de agitație și frecușuri ce o epuizaseră pe Lucia, tresări violent, simțindu-se invadată de o iritare nestăpânită, pe care o revărsă asupra nefericitei asistente, fulgerândo cu privirea-i de oțel. Aceasta nu mai contenea cu scuzele în timp ce dădu pe silențios cu degete tremurânde, afurisitul angrenaj. Citi umilită cuvintele agresive și jignitoare pe care ochii aceia teribili le formulau cu o ușurință incredibilă. – Ai dreptate! Sunt tot ce spui tu, dar te rog, calmează-te! Am uitat să reduc volumul tabletei!... Era Amedeo... Nu-i răspund? Știi bine că nu va înceta să sune! Sigur că am dat pe silențios dar dacă sună cineva important? Ok, nu te interesează! Vrei să citești mesajele nepoatei tale? Nu! Ok, i le voi arăta Ambrei!... Eii, cum să nu i le arăt! se înfurie brusc, Lucia. Nu-mi e de ajuns mojicia ta? Termină dracului cu insultele! Cine te crezi, să mă tratezi așa? Clocotind de mânie, femeia îi întoarse spatele și trase din priză calculatorul care scuipa foc și pară. – Unealta asta demonică nu va mai exprima deocamdată lipsa ta de educație și bun simț! urlă ea. Poți să te holbezi cât vrei! Ești o vrăjitoare! Asta ești!... Am să distrug programul acesta diabolic și voi spune că l-am distrus din ignoranță! Nu meriți răbdarea și ajutorul nostru! Vei rămâne în muțenie absolută o vreme iar între timp, eu voi demisiona din serviciul tău mizerabil, Machiaveli care ești! Blânda și răbdătoarea femeie pierduse complet controlul și enevarea extremă îi provoca o stare de rău fizic. Lacrimile începură să-i înțepe ochii și se îndepărtă rapid pentru a nu-i mai da doctoriței și satisfacția asta. Nici nu mai privi în direcția ei, de teamă să nu cadă iar victimă compasiunii ridicole care o determina să rămână alături de fiara asta de om, în ciuda tuturor caznelor la

ANUL V, serie nouă, nr. 4 (39), 2018

care o supusese în toți acei ani. Niciodată nu izbucnise așa. Dar nu-i părea rău! Odată calculatorul redus la tăcere, liniștea ce se așternuse în casă se prelingea ca un balsam binefăcător peste mintea Luciei. Era hotărâtă să vorbească cu Ambra despre toată nebunia aceea și dacă nu vor fi în stare să rezolve cumva situația, ea va demisiona. Mașinăria aceea devenise un instrument de tortură pentru ei toți, dar nimeni nu îndrăznea să

o înfrunte pe Amneris. Cu ajutorul ei, preluase din nou controlul și se folosea de el, în cel mai abject și scandalos mod. Astfel că Lucia îi puse gând rău. „Acum ori niciodată!” își spuse ea. Cu pași siguri și apăsați redeschise Tobii Communicator sub privirile îngrozite ale lui Amneris, pe care le simțea ca pe niște cuțite fierbinți ce-i sfâșiau spinarea, dar pe care le ignoră, reprimându-și un fior prelung, apoi dispăru în coridor unde se

25


afla tabloul de energie și cu o șurubelniță desfăcu capacul ce-i dezvălui o rețea de conductori electrici. Surâse încântată de perspectivă, dar se întoarse în apartament, ferindu-se să privească „laserul” uman care ardea invizibil pe fotoliul ortopedic din salon și trase din priză toate aparatele vitale care asigurau existența bolnavei, pentru a nu le distruge sub șocul teribil al scurt-circuitului pe care avea să-l provoace. Nu avea de gând să-i riște viața amărâtei. Știa că ventilatorul îi poate asigura oxigenul necesar pentru două ore, în caz de vreo pană de curent, așa că avea timp suficient să cheme tehnicianul și restul familiei, pentru a repune totul în ordine. Lăsă în priză doar calculatorul blestemat și cu o mișcare expertă provocă un scurt-circuit de toată frumusețea. O scurtă explozie și un fum înecăcios invadă încăperea. Lucia deschise ferestrele în grabă și băgă din nou în priză toată aparatura existentă în casă, apoi dădu câteva telefoane și așteptă liniștită ajutoare. Se simțea

26

împăcată, răzbunată, mulțumită... Surâse cu ochii închiși și se lăsă legănată de liniștea binecuvântată care îi mângâia simțurile. O privi cu coada ochiului pe Amneris, dar o văzu stinsă, redusă la tăcere, învinsă... Nu mai simți compasiune. Își întoarse privirea de la ea, fără niciun sentiment. Simțea că făcuse ce trebuie. Nu mai erau șanse ca Tobii Communicator să fie reparat și nici altul nou, nu era posibil de obținut. Acest tip de aparate destinate bolnavilor cu incapacitate de comunicare trebuiau furnizate de ministerul sănătății după lungi demersuri, comisii medicale, aprobări și proceduri birocratice, care necesitau luni sau chiar ani până să ajungă la cine trebuie. Știa bine cât se zbătuseră Carla și Ambra pentru a obține doctoriței acest privilegiu și mai știa că acest aparat, aproape că le-a distrus viața, după ce Amneris a învățat să-l folosească. Se îndoia serios că vor mai mișca vreun deget pentru a readuce în casă un alt dinosaur de acest fel. În sfârșit... liniște...

Într-o jumătate de oră casa se umplu de viață și activitate. Daunele ciudatului incident au fost reparate cât ai bate din palme dar calculatorul ghinionist a fost aruncat la fier vechi. La întrebările ce i-au fost puse, Lucia a dat explicații valide și lucide care nu au trezit nimănui niciun fel de bănuieli. Nu putu să nu-și sufoce un zâmbet, când observă zelul cu care cele două, mamă și fiică își confecționară o părere de rău prost alcătuită, care nu reuși să convingă pe nimeni cu autenticitatea ei îndoielnică. Se înghesuiau amândouă cu consolările, dar Amneris nici măcar nu le privea. Fruntea îi era brăzdată de două cute adânci care îi întunecau chipul palid, mai mult ca oricând. Nu avea ochi pentru nimeni de acum și parcă reintrase în catalepsie. Dacă furia ei ar fi putut deveni materială, ar fi ucis fără ezitare ființa care o aruncase din nou în hăul fără fund al neputinței și tăcerii. Nu catadicsea să-și reproșeze în vreun fel comportamentul care provocase deznodământul acela. Acum mintea ei și toată conștiința de care dispunea era prinsă în caruselul urii fără margini și unei dorințe de răzbunare, de proporții apocaliptice, care o devora pe dinăuntru, celulă cu celulă, neuron cu neuron... Nu mai avea arme, nu mai avea control... Nici măcar nu denunțase pe ucigașul răbdător care aștepta pe undeva pe aproape să o anihileze. Își savurase puterea nou câștigată cu atâta lăcomie și plăcere, încât nu considerase necesar să se grăbească iar acum nu mai avea arme.

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură


Maria Giurgiu

Un tezaur condamnat îngropat în uitare

fie

(Din vol. de povestiri „Copilărie între real și fantastic” – editura Armonii Culturale-2017)

A existat de veacuri în cultura satelor românești, un gen de repertoriu popular, de muzică românească rurală, locală, ce s-a transmis exclusiv, pe cale orală. Muzica aceasta lăutărească creată de rapsozi anonimi din rândul populației de la sate și de lăutari, care au fost mereu custozii acestui gen de creație este pe cale de dispariție azi în România. Creațiile lăutărești sunt cântece, doine, balade hore, ce oglindesc toate tipurile de trăiri sufletești, sentimente izvorâte direct din sufletul românilor de la sate și au fost create chiar de lăutari. Erau cântate de lăutari, fie ei țigani ori români, la cererea românilor participanți la nunți, botezuri, moț la clăci organizate în sat pentru executarea diverselor activități rurale, ca: torsul, cusutul, curățatul porumbului după știuleți, scărmănatul lânii și lista ar putea continua. Lăutarii indiferent de etnie dețineau și poate mai dețin încă, pe acolo, pe unde mai supraviețuiesc acest prețios repertoriu popular transmis din generație în generație doar pe cale orală. Repertoriul acesta de muzică românească, nu țigănească, rurală locală, cântată pe la nunțile și botezurile de români, veche de sute de ani, în care sunt exprimate sentimente, evenimente de viață autentică românească, e vivace bogată în trăire și expresie, precum însăși viața românului, agitată și în continuă frământare. Azi e subestimat și e pe cale de dispariție. Lăutarii sunt unici custozi de, doine, balade vechi, hore, sârbe romanțe fie de dor de iubire de jale și de orice alt foc ce a pârjolit inima românului în existența sa continuă pe aceste meleaguri românești.. Ei au creat și au știut mereu cânta, improviza, compune cu sentiment și după ureche, conform cu trăirile solicitanților, care erau românii și care le doreau cântate, de lăutari pentru ei, la petrecerile lor. Muzica aceasta nu a fost studiată în școli, nu a fost compusă pe partituri și pusă pe note, pe portativ. Ea a circulat doar oral și a fost parte din viața românilor. E autentică și valoroasă, ne reprezintă spiritul, intensitatea trăirilor vieții noastre, a sentimentelor, fie ele de iubire, de ură, de dor, de jale, e izvorâtă direct din suflete de români. ANUL V, serie nouă, nr. 4 (39), 2018

Nefiind scrisă, ca să nu dispară, ea ar trebui să fie transmisă tinerilor. Nu mai e cerută azi muzica lăutărească, cântată după ureche, de către locuitorii mai tineri, ai satelor. Nu o mai cunosc și nu o apreciază neînțelegându-i valoarea reală. Timpul artei autentice a lăutăriei practicate de legendarul Barbu Lăutaru, Fărâmiță Lambu și alții ca ei este apusă. Cei care se consideră promovatori ai culturii autentice românești

unde sunt ei oare? Manelele nu sunt un gen de muzică românească, care să îi reprezinte pe români, viața cultura și tradiția lor. E muzică țigănească. Promovează incultura și prostul gust. Acea muzică veche ce era mult cântată de țiganii lăutari, însă era românească neaoșă, rurală și multe din piese aveau specific regional. Țin minte că la nunta mea, eu fiind fată de la țară și la nunțile surorilor și fraților, am

27


avut taraful cu lăutarii, din satul nostru. Erau lăutari prețuiți pentru că își făceau bine meseria, fiind buni cunoscători ai repertoriului și ai datinilor. Bătrânul se chema Mitică B. și cânta la vioară, la țambal. Taraful era format de membrii familiei sale: fii, un văr care s-a stins și acela, nepoții. Fii săi, trăiesc încă și cred că nu au uitat să cânte acele piese dar nu au mai transmis învățătura copiilor lor, pentru motivul menționat mai sus. Ei s-au apucat de alte meserii, ca săși câștige traiul. Unul cânta la țambal, altul la acordeon, altul la vioară după moartea tatălui lor. Fiecare din ei cântau însă și din gură tocmai aceste creații de care am vorbit mai înainte. Până acum treizeci de ani erau încă solicitate de participanții la petreceri. Fiind interesați să nu-și piardă faima și clienții, lăutarii cunoșteau bine tot repertoriul, erau și inventivi creând și ei unele piese, potrivite unor momente pe care le lansau cu ocazia acestor petreceri și dacă aveau succes, cu atât mai bine căci solicitanții le dădeau bacșiș. Clienții lor mulțumiți

28

dădeau acel bacșiș, pe deasupra câștigului, care îl primeau, de la cel care îi angajase să cânte la petrecerea de nuntă, botez sau moț. Azi nunțile se fac la salon, se cântă alte genuri de muzică și cu precădere manelele. Această muzică veche românească, e tot mai abandonată și marginalizată, în mod voit. Se pare că unii ar dori să uităm cine suntem și ceea ce este cu adevărat trist este că nu facem nimic să schimbăm lucrurile. De aceea a ajuns pălinca ardelenească, sarmalele, micii, branduri ungurești, bulgărești, sau mai știu eu, ale cui. Lăutarii erau și personajele de pe la nunți și botezuri, care știau, cum trebuie să se facă treburile la o nuntă, ca să fie în concordanță cu tradițiile. Ei știau să-l sfătuiască pe solicitantul serviciilor lor, ce mâncare se gătește la masa fedeleșului, care se făcea la ginere în noaptea dinaintea nunții; ce muzică de întâmpinare a diferitelor personaje invitate să ia parte la

nuntă, trebuie cântată; Seara când tinerii însurăței plecau cu bradul și cu udatul în sat, din poartă în poartă cu ploștile și invitau tinerii la brad, cum e datina în satul meu, ei însoțeau alaiul, sfătuiau cum se procedează, sfătuiau tineretul la gătitul bradului, așa cum se practică în părțile Argeșului; ce anume trebuie să se confecționeze pentru a se pune în brad, fiecare ciucure, mărul din vârful bradului, având o anume semnificație pe care ei o știau, căci știau mai bine decât oricare altul datinile. Spre exemplu mărul din brad, este o tradiție antică, practicată de pelasgi, strămoși ai dacilor. Densusianu spune în preistoria dacilor, că atunci când fetele îndrăgeau un flăcău, îi dăruiau alesului inimii, un măr. Dacă ne amintim de basmele din copilărie, de fiecare dată, fiica împăratului era invitată să arunce mărul de aur alesului inimii sale, din mulțimea tinerilor pretendenți la mâna sa, care treceau pe sub fereastra ei. Mărul era nelipsit când se duceau pețitori la casa fetei alese. Dacă fata accepta mărul semnificația era că accepta pe cel pentru care era pețită și mărul, se punea în bradul de nuntă. Puțini sunt cei care mai cunosc aceste străvechi tradiții și semnificațiile lor. Lăutarii din sat erau solicitați chiar de socrii, care nu erau întotdeauna avizați, să-i sfătuiască ce meniu trebuie servit la masa de gătitul bradului, în noaptea dinaintea nunții, (e obiceiul prin părțile comunei Uda de Argeș să se servească cu acea ocazie, ciorbă

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură


de bureți, făcută din măruntaie de porc sau vită; ficat, bojoc, inimă rinichi, fierte, apoi tocate și adăugate împreună cu zarzavat pentru realizarea ciorbei; mezel și varză cu carne sau sărmăluțe) știau ce și când, să cânte și lista ar putea să continue căci în trecut o nuntă prin părțile noastre dura trei zile și se făcea conform cu datinile… Când mirii soseau de la biserică lăutarii sfătuiau soacra mare cum trebuie să întâmpine tinerii însurăței; Se punea un scaun la intrarea în casa mirelui pe care se așternea un ștergar, sau o cergă, mireasa urca pe acel scaun înainte să pășească pragul noii sale case, după ce soacra mare înainte să treacă peste scaun înlănțuia după gât împreună pe mire și mireasă cu o maramă sau un prosop cusut. Astfel înlănțuiți, mireasa trecea peste scaun, apoi soacra îi punea pe cap colacul miresei rupându-l în două, dând să mănânce din el mai întâi mirilor, după care îl împărțea celorlalți nuntași din alai. Ea primea în casă pe miri cu pâine și sare pe un platou și un pahar cu vin. Acesta era ritualul de întâmpinare care în cazul că cineva nu-l cunoștea, cu siguranță i-l explica lăutarul în detaliu, intrând în obligația sa. Să faci o nuntă la țară pe atunci, nu era mereu avantajos, dar oamenii țineau mult la aceste rânduieli. Cum spune o zicală a românilor, „obrazul subțire cu cheltuială se ține”. Ceea ce e uimitor, e că în occident, în America, Italia, Franța, Japonia și prin alte multe țări îndepărtate, un taraf românesc binecunoscut de generațiile din anii 1990 și de mai înainte chiar, Taraful din Clejani, au avut un succes fantastic și continuă să fie foarte adulați și prețuiți și azi deși, cei bătrâni sau stins din viață. Se pare că în familiile bătrânilor lăutari, tinerii au abandonat această meserie, nemaifiind motivați s-o învețe. Spun ei, că printre românii de la sate care erau cei ce-i solicitau cândva să le cânte la petreceri, azi nu mai are căutare. În timp ce taraful acesta era și este încă considerat un mit viu, un lucru senzațional în îndepărtatul occident, unde au fost premiați cu cele mai prestigioase premii, în România nu erau luați în seamă. Discurile cu ei au luat primul loc, în colecția de aur a discurilor de la Geneva prin anii 1986-1990 (date mai precise se pot găsi pe Youtube în documentarul realizat despre Taraful din Clejani – Povestea ultimei generații, din colecția Adevărul) la noi nici nu se pomenește măcar numele lor. Care să fie cauza? Ar scădea oare valoarea manelelor și a tuturor chiciurilor subculturale care au umplut scenele românești și le-ar detrona? ANUL V, serie nouă, nr. 4 (39), 2018

Americanii când au văzut pe scenele lor acest taraf, erau atât de uimiți că așa ceva mai există și i-au primit cu aplauze și mult entuziasm. Le părea incredibil că acești lăutari cântau după ureche, fără partituri și note, nu era îmbrăcați în costume naționale și nu foloseau un dirijor de orchestră. Erau priviți ca un fel de fosile vii, descinse din trecut ceva care la ei dispăruse de mai mult de o sută de ani. Lumea

admira, muzica lor și la spectacole sălile erau pline, aplauzele îndelungi și biss-urile nenumărate. Pe scenele lumii îndepărtatului occident autenticitatea lor exercita o putere de fascinație incredibilă. Se minunau cum în timp ce cântau, coborau printre rânduri, se mișcau încontinuu printre meseni, dedicând cântece personajelor principale de la petrecere. Procedau ca și în țară, la nunți când improvizau, făceau dedicații

29


persoanelor de vază, (nunul mare, socrii mari și mici, ginerele, mireasa) satisfăceau cererile mesenilor, care pretindeau să li se cânte, în schimbul bacșișului. Cei mai bătrâni dintre lăutari, nici să scrie sau să citească nu știau. Cu toate acestea acei străini i-au primit cu mare entuziasm și cu aplauze îndelungi, pe cele mai mari scene din orașele lor supercivilizate, ca pe niște personaje coborâte din mituri și legende, din alt timp și alt spațiu. Au strălucit pe scenele lumii supercivilizate a occidentului, fascinându-i pe toți cu autenticitatea și talentul lor pe scene, uimindu-și auditoriul. Străinii i-au îndrăgit, i-au apreciat și-i venerează încă, pentru că peste secole au rămas autentici, așa cum pe la ei nu mai există azi. Astfel de relicve au dispărut de secole în țările lor.

transmise din bătrâni și pentru care alții în țări îndepărtate, ca Japonia, China, America au îndrăgit numele României. Ei ne-au perceput ca un popor cu o veche cultură, unde încă mai supraviețuiește și azi autenticul pe care ei pun atât de mare preț și pentru care plătesc cu mulți bani, îl tratează cu mult respect și sunt dornici ca să se poată bucura de el. Păcat, că la noi se ignoră multe lucruri ce ne-ar putea aduce, respect și bunăstare, ca I-au considerat ca fenomenul, JONNY DEEP. popor. Managerul lor Stephane Caro i-a făcut cunoscuți lumii Peste două, trei sute de sub numele de TARAFUL HAIDUCILOR DIN CLEJANI ani vom începe și noi să-l remarcăm și să-l dezgropăm prin situri arheologice? De ce nu acum, când mai trăiesc încă, vreo câteva exemplare dintre cei ce l-au conservat?

(Informațiile despre Taraful din Clejani sunt inspirate din documentarul numit mai sus – Povestea ultimei generații, din colecția Adevărul.ro).

30

Noi românii acasă la noi, ne rușinăm, să ne arătăm interesați și entuziasmați de lucrurile autentice, ce le deținem încă. Le aruncăm ca pe niște lucruri fără valoare, la cimitirul de vechituri. Deși ne văităm că suntem săraci, preferăm să promovăm nonvalorile. Unii ca ei ar trebui să fie finanțați, să formeze în școli, noi generații de artiști, care să se reproducă în spectacole culturale pe la serbările tradiționale, să li se facă mai multă publicitate și în afara hotarelor. Mă întreb, de ce ne lamentăm în van, dacă necazurile și greutățile nu ne deschid ochii, să valorificăm și să scoatem în evidență ce avem de valoare? E o inestimabilă comoară nevalorificată, tocmai autenticitatea aceasta a lucrurilor simple, ce ne-au fost

Tradițiile autentice românești dacă românii ar învăța să le prețuiască, să le valorifice și perpetueze pentru generațiile viitoare, ar putea fi un filon de aur. Ar merita o șansă din partea celor care sunt abilitați să promoveze și să conserve tezaurul nostru de cultură străvehe, de a crea o școală unde să se învețe promovarea și conservarea autenticului și i-ar face lobi, acolo unde s-a văzut, că este apreciat, peste așteptările noastre. Nu sunt o expertă în materie și am exprimat aici în felul meu, entuziasmul și emoția ce mi le-au incitat vizionarea acelui film documentar, mai sus citat, care mi-a împrospătat amintirile.

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură


note de călătorie 31-36

Niţu Constantin

Călătorii geodezice, Ungaria, Hunii (01) Moto: „Cândva... Îşi călăreau în linişte măgarii Toţi înţelepţii, până la Cristos. De când au devenit măgari husarii, Toţi înţelepţii lumii merg pe jos.”

națiunilor și statelor naționale. Din fr. nationalisme; sursa: DEX '09 (2009). Dintr-un dicționar specializat aflăm că: NAȚIONALÍSM (<fr. {i}) s. n. Ideologie și politică derivate din conceptul de națiune, cu diferite accepțiuni, în funcție de condițiile istorice și de obiectivele forțelor politice. În sec. XVIII-XX, n. a contribuit la cristalizarea conștiinței naționale și la formarea

epigramă de Sandor Petofi din Din epigramiştii lumii (2000), traducere de Aurel Iordache

Introducere Am aflat din surse confidenţiale că, după ce colindasem prin Eurasia de la Marea Nordului la Oceanul Pacific, urma să plec şi mai pe lângă noi, în Ungaria, la o consfătuire tehnico-ştiințifică, la analiza modului de colaborare pentru rezolvarea unei teme de cercetare privind automatizarea construcţiei hărţilor şi planurilor topografice. Cu această ocazie sunt verificate şi omologate diferite faze ale temei, cu părţi realizate în diferite ţări şi asamblate într-un tot unitar. Colaborarea tehnico-ştiinţifică avea loc între serviciile geodezice civile şi militare ale ţărior esteuropene (foste socialiste). Din partea armatei române eram doi delegaţi, colonelul dr. Marton, şeful laboratorului de cercetare şi subsemnatul. Referitor la originea etnică maghiară a colonelului Marton aveam să îmi pun numeroase întrebări. Era un specialist de națiunilor și statelor naționale, excepţie, după mine cel mai bun specialist al ţării mai întâi în Europa, iar apoi în noastre în fotogrammetrie. Africa, Asia și America Și ca să fiu bine înțeles, puteți citi ce înțeleg eu prin Centrală. În cursul dezvoltării etnii și naționalități, cu un simplu clic pe această sociale, n. s-a manifestat și se expresie. Acolo am definit etnia, naționalitatea, manifestă cu exaltare excesivă a naționalitatea conlocuitoare. Așa că toți venim de superiorității unei națiuni față undeva, unii nici nu știm precis de unde. Iar de altele și sub forma naționalismul trebuie bine definit, să nu „sărim gardul”! exclusivismului național în Ca să fim riguroși, recurgem iar la dicționare. Așa aflăm raport cu alte naționalități, că: NAȚIONALÍSM s. n. Ideologie și politică derivate din îmbrăcând adesea forme de conceptul de națiune, care a contribuit în sec. XVIII-XX șovinism, rasism și la cristalizarea conștiinței naționale și la formarea hegemonism, care au condus la crearea premiselor izbucnirii ANUL V, serie nouă, nr. 4 (39), 2018

31


32

unor conflicte interne și interstatale; sursa: DE (1993- cercetător ştiinţific în centrul de 2009). Despre formele de manifestare a șovinismului ar cercetări ştiinţifice de geodezie fi multe de spus. şi topografie militară, chiar în Felul cum au fost tratați românii din teritoriile în laboratorul condus de colonelul care locuiau oferă destule exemple de intoleranță a celor dr. Marton. ce stăpâneau aceste teritorii, mai ales în Transilvania și Ulterior, colonelul Marton nu numai. Să ne amintim doar de cele trei națiuni avea să fie comandant favorizate, ungurii, germanii și secuii, în dauna națiunii (director) al centrului de majoritare a românilor. Dar ia să definim noi și cercetări, inclusiv conducătorul șovinismul: ȘOVINÍSM s. n. Ideologie și politică de meu la doctorat, cu teza „Pachet ațâțare a urii și dușmăniei între națiuni și popoare, de de programe pentru construcţia propagare a ideii superiorității unei națiuni asupra automatizată a hărţilor”. Aşa că altora, de promovare a exclusivismului și intoleranței nu pot fi considerat naţionalist naționale; naționalism extremist. – Din fr. chauvinisme. român, ci o persoană care crede sursa: DEX '09 (2009). Originea e simplă – după că ungurii din Transilvania sunt numele lui Neculai Chauvin, un naiv și viteaz soldat al buni cetăţeni români, integraţi primei republici franceze și al primului imperiŭ francez, în societatea română şi cărora pus pe scenă de Scribe în piesa Soldatu plugar, aici le e locul. Că sunt „instigaţi” de unii, e cu totul altceva! Dar, cu mulţi prieteni unguri, mai am o glumă. Cu un ungur te înţelegi uşor, dar cu doi nu, că pun la cale de o „minoritate”. Aşa glumeam eu cu colonelul Marton, care de multe ori îmi zicea când doream să aflu ceva de la el „Niţule, mă tragi la limbă!”. Sau, la câte o petrecere, mă Cu profesorul și comandantul meu prin lume punea să cânt ce romanţă reprezentată la Paris la 1831). Patriotizm exagerat; românească vreau eu, părândusursa: Scriban (1939). i rău că nu ştiam maghiara, să Cum ne-am cunoscut eu şi colonelul Marton, de „îi zic ceva” de dor şi de inimă care aminteam? Eram în penultimul an al facultăţii de albastră... construcţii şi geodezie, la Academia Militară din Relaţiile cu ungurii din Bucureşti. Domnia sa, ca cercetător ştiinţific, ne-a România erau, aşadar, normale. predat magistral cursul de aerotriangulaţie (cu metode Cu specialiştii militari din ţara de determinare a coordonatelor punctelor prin vecină, nişte oameni minunaţi, măsurători pe fotograme preluate dintr-un vehicul mă cunoscusem în alte spaţial – avion, satelit etc.). consfătuiri tehnico-ştiinţifice au avut loc în Mi-a recomandat să adâncesc cunoştinţele de care Cehoslovacia, R.D.G., Bulgaria, limbă engleză, ceea ce am şi făcut, iar pentru lucrarea de licenţă să studiez erorile de poziţie ale punctelor Coreea de Nord sau în alte ţări. înregistrate pe fotograme, acceptând să-mi fie Cu problemele ştiinţifice ale internaţionale de conducător ştiinţific. Lucrarea de licenţă a avut un mare temelor succes şi a fost, pe lângă diploma de merit şi titlul de şef rezolvat nu aveam probleme al celor două promoţii din martie şi august 1973 de deosebite, eram în grafic şi ingineri militari, un punct forte în admiterea mea ca rezolvasem fazele la timp. Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură


Mai trebuia să mă pun la punct cu cunoştinţele despre ţara vecină şi am trecut imediat la treabă. Că urma să merg și în 1990, apoi ca turist de mai multe ori, când, în sfârșit, aveam și eu dreptul să merg cu familia în țări străine... Hunii Şi totuşi, cine sunt ungurii? Sunt aceiași cu hunii? În secolul al V-lea în Europa au venit hunii, călăreţii apocalipsei, care au umilit Roma, Parisul sau Constantinopole. Apăruţi din stepele Asiei, au muşcat adânc din inima Europei. Călăreţi desăvârşiţi, cu proviziile de carne ţinute sub şa, înarmaţi cu arcuri şi săgeţi, au lovit ca fulgerul. Pe unde au năvălit nu a mai rămas piatră peste piatră… Au ucis bărbaţii, au siluit femeile, au înrobit copiii și tinerii, au ars și jefuit cetăţi, oraşe, sate. Au distrus totul în calea lor. Cu ochii înguşti şi capete ţuguiate grotesc, hunii căutau noi păşuni pentru turme. Trufaşul imperiu roman, la acea dată împărţit în două, avea să fie zguduit de cei mai dificili războinici. Confederaţia triburilor hune, cu populaţie turcică, era cuprinsă intre Carpaţi, Caucaz, Altai, Siberia şi Persia. Au declanşat prima expansiune în Europa, mânaţi de o secetă cruntă. În drumul spre vest, au înfrânt succesiv alanii (din sciţi, singurul popor de etnie iraniană din Europa), triburile ostrogoţilor, regatul armean, ajungând până în Siria (că sirienii și alți arabi au încercat în acești ani în țara lui Orban, asta e o altă problemă). Hunii vin din Asia Caii le erau necesari pentru migraţie, transport („turism”), vânătoare, comerţ şi evident, război. Băieţii huni învăţau concomitent mersul şi călăria, confecționarea arcului și săgeților, tragerea cu arcul, aruncarea suliței… După formarea imperiului hun, regele Attila avea 30.000 de luptători, jumătate fiind pedestraşi germanici şi ostrogoţi. Hunii aveau un respect deosebit faţă de războinici (or fi ştiind Băsescu, Boc, Ponta, Dragnea, Tăriceanu, Igaș?). Chiar şi luptătorii duşmani care dăduseră semne de vitejie erau onoraţi de huni, și fiindcă ne ocupăm noi de toponime, de ce să nu ne ocupăm și de nume? Attila ar avea sensul denumirii de tată, asemănătoare cu cea din limba gotică, și unele limbi slave (vezi în rusă oтeц, pronunțat: [ateț], sau termenul probabil de origine mixtă, „ataman”, în ucraineană), existentă în maghiară, „atya”, și în nume ANUL V, serie nouă, nr. 4 (39), 2018

proprii turcice ca Atatürk sau Almatî (Alma-Ata) și în denumirea de dregătorie turcă medievală „atalîk”. Un alt sens ipotetic ar fi o înrudire cu numele vechi turcic al fluviului Volga — Atyl/Atal/Atil. În cazul acesta numele ar însemna „Râu mare”, numit de noi acum fluviu. Așa că numele de persoane și numele de locuri sunt strâns legate între ele! În sursele germanice, Attila este menționat ca Etzel în

Attila, „biciul lui Dumnezeu”

epopeea-legendă Cântecul Nibelungilor (Nibelungenlied), ca Atli în legenda nordică „Volsunga Saga” și ca Attilius în „Thidrekssaga”; în germana veche, „Attli” însemna „tatăl” sau „ăl bătrân”. După o altă ipoteză, mai comună, Attila ar fi diminutiv al cuvântului „tată”, însemnând „tătucul”. Alte cronici presupun că Attila Hunul, (406-453 d.H) ar fi fost de neam finic (finlandez), dar 33


noi ne îndoim. Că finicii tot de prin Asia vin... Attila a condus confederaţia pe cele mai înalte culmi. În timpul domniei sale, efemerul Imperiu hun se întindea din Germania până la Munţii Urali, şi de la Dunăre până la Marea Baltică. Atilla era o întrupare a cruzimii şi a rapacităţii. Epopeea lui Attila începe odată cu alianţa făcută de unchiul său, regele hun Rua cu conducătorul legiunilor romane, generalul Flavius Aetius. Rua plănuia o invazie masivă în Imperiul Roman de Răsărit (Bizantin). Spre norocul romanilor, Rua a fost lovit de fulger în timp ce călărea prin stepă. Nepoţii lui Rua, fraţii Attila si Bleda au moştenit în egală măsură tronul. Attila a aranjat ca fratele său să fie ucis „accidental” la o vânătoare, după care şi-a concentrat atenţia spre romani. Civilizaţia romană prezenta încă multe tentaţii

Imperiul lui Attila

pentru el, pentru care atacase graniţele imperiului, forţându-i pe romani să semneze tratatul ruşinos de pace de la Margus (în prezent Pozarevac), în care romanii se obligau nu doar să le plătească hunilor 115 kilograme de aur, ci să-şi deschidă pieţele comerţului cu hunii. După acest scucces, porneşte o campanie de cucerire în est, subjugând triburile popoarelor migratoare care „făceau turism” prin zonă. Întors în Panonia, unde hunii se stabiliseră atraşi de câmpiile care le ofereau o imagine familiară stepelor, Attila a turbat de furie deoarece romanii nu şi-au plătit tributul. În plus, episcopul din Margus trecuse Dunărea si jefuise mormintele nobililor huni. Armata romană era prea slabă pentru a stăvili puhoiul hun. Oraşe precum Margus (Požarevac, Serbia), Sigindunum (Belgradul de azi) au căzut unul după altul. Romanii au impus un armistiţiu urgent în anul 441, dar

războiul a reînceput doi ani mai târziu. Căpetenia hunilor se îndreapta spre sud, incendiind Sardica, Filipopolis şi Arcadiopolis. Hunii au atins și zidurile Constantinopolelui, înfrângând armata imperială chiar lângă capitală. Asediul cetăţii s-a dovedit lipsit de succes pentru huni, care l-au abandonat. Attila îşi continuă expediţia de jaf şi cucerire zdrobind armata împăratului roman Teodosius în bătălia de la Chersonesus. Hunul primeşte două tone de aur pe loc de la romani (o fi oare din cel luat de Traian de la daci?), plus promisiunea că-i vor plăti anual alte 700 de kilograme de aur. Odată deschis apetitul hunilor pentru bogăţii, Attila porneşte iarăşi o expediţie, în urma căreia, conform unei cronici galice, a ars peste 70 de oraşe. Incântat de succese, este animat de cucerirea Imperiului Roman de Apus, invadând Galia în anul 451, în drumul lor hunii distrugând şi localităţile Germaniei de azi. Attila era însoţit de aliaţii săi, gepizii, ostrogoţii, rugienii, scirienii, herulii, turingienii, alanii si burgunzii. A urmat căderea oraşelor Metz şi Paris. A rămas deopotrivă în legende şi în istorie modul în care generalul Aetius, nimeni altul decât fostul prieten din copilărie al lui Attila, l-a oprit pe acesta din urmă în bătălia de la Câmpiile Catalanice.

34 Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură


Avem şi aici o întâmplare nostimă. Prin anii ‘80, cumpăram săptămânal Gazeta literară. Într-o luni, a apărut articolul „Hunii la Paris”. Aveam publicaţia pe birou. În cameră a intrat colonelul Marton, pentru a discuta cu mine nişte probleme curente de rezolvat. A citit titlul şi m-a întrebat despre ce e vorba. I-am răspuns că nu citisem articolul. Luat cu treburile, nu am observat dispariţia de pe birou a săptămânalului. Un coleg binevoitor, P.V., l-a luat şi l-a dus să îl „arate” şefului D.T.M., generalul maior Dragomir. Acesta, l-a citit pe sărite şi l-a chemat pe colonelul Marton, să îi arate ce scrie despre huni. Colonelul Marton, care știa că eu aveam revista, a crezut că eu am dus publicația generalului. Aveam să lămurim problema abia peste un an şi să tragem concluzia asupra „turnătorului”. Al dracului regim draconic cu turnători ordinari! Dar de morţi, „numai de bine!” Pentru a-şi sărbători victoriile, Attila organizează o petrecere rară, al cărui punct culminant îl reprezentă nunta sa cu mai tinerica (precum pupila unuia Dragnea), pe nume Ildiko, de neam germanic. După noaptea nunţii, Attila a murit după o beţie cruntă şi o hemoragie internă. Sfârşitul său a însemnat sfârșitul imperiului. După funeralii au început luptele interne între fiii săi Elak, Dengizik și Ernak. Anul următor, odrasele „nomenclaturistului” Attila au fost înfrânte în bătălia de la Nedao de către ostrogoţii și gepizii conduşi de Ardaric, nimeni altul decât cel mai bun general al lui Attila. Hoardele hune s-au retras în dezordine în părţile sciţilor unde au dispărut brusc. Kutriguri și utiguri, nicio urmă de unguri Multe popoare migratoare au încercat să-şi revendice originea direct din sadicii huni. Triburile turcice ale proto-bulgarilor au avut cele mai strânse legături cu hunii refugiaţi din Europa. Relaţia dintre huni şi bulgarii de pe Volga a mers aşa de bine, încât cele două etnii au făcut o alianţă. Noua entitate politică s-a numit iniţial Onoguria, apoi Utiguria, devenind în final Kutriguria. Kutrigurii au atins maximul de dezvoltare sub hanul Kubrat, după care au dispărut din istorie fiind cuceriţi de către Gok-turci, strămoşii direcţi ai otomanilor. Insă în vremurile apropiate, cea mai vehementă asociere cu hunii a venit din partea șogorilor unguri! Apropierea între unguri şi huni este însă mai mult decât forţată, dacă ţinem cont de adevărul istoric, chiar dacă Hungaria începe cu Hun!

ANUL V, serie nouă, nr. 4 (39), 2018

În primul rând, hunii erau neam turcic, vorbitor de limbă turcică. Și zic unii că din limba hună s-ar fi păstrat doar 3 cuvinte mari și late, recte Medos, Strava şi Kamos, care nu au corespondent în limba maghiară. Noi nu ne pronunțăm! Mai studiem… Însuşi numele Attila are rezonanţă în limbile turce. În unele dialecte turcice, termenul „Atil” are sens de verb și semnifică „a ucide” (dar în

Arcaşul hun

turcă se zice öldürmek!). Hunii aparţineau etnic ramurii turcilor oguzi, din care mai fac parte bulgarii, avarii, khazarii și ciuvaşii. Maghiarii au fost la rândul lor un popor nomad al stepelor de origine asiatică, dar de etnie ugrică. Să nu se fi combinat ei pe după Urali triburile ugrice cu cei din triburile turcice? Al doilea argument, mai rezonabil, este acela de ordin temporal. Maghiarii s-au

35


stabilit în câmpia Panonică la peste 400 de ani după ce hunii şi-au procurat bilete „one way tickets” spre stepele Asiei. Cu toate acestea, tânărul stat maghiar proaspăt stabilit în Panonia s-a revendicat de la huni pentru a-şi însuşi capitalul politic de nenumărate ori în istorie. Dar or fi plecat toți hunii, așa cum zic unii că ar fi plecat legiunile romane cu vreo două secole înainte din Dacia, prin 271 d.Hr. (retragerea aureliană)? Chiar și cei cu familii mixte și cu oarece averi? După cum menţiona un istoric ungur, maghiarii foloseau foarte rar numele de Attila, ruşinându-se deoarece era perceput în toată Europa ca numele unui criminal istoric, până la momentul revoluţiilor din 1848, moment în care, într-un acces de naţionalism greşit canalizat, tot mai mulţi maghiari au început să-şi boteze copiii Attila. O parte a istoricilor naţionalişti maghiari a continuat în aceeaşi notă până în pragul secolului al XXlea, fiind convinşi bunăoară că secuii ar fi descendenţi

puri din huni. Adevărul istoric insistă totuşi că secuii se trag din triburile avare. Complicată treabă! În preajma anului 2005, un grup de circa 2.500 de cetăţeni maghiari au înaintat o petiţie guvernului ungar din acea perioadă, în care cereau să fie recunoscuţi ca minoritate hună direct descendentă din Attila. Cererea le-a fost respinsă fără drept de apel de către autorităţile de la Budapesta, cu toate că grupul acţiona încă din anul 1990, fiind ghidat de o ideologie mistică proprie de inspiraţie proto-maghiară. Autorităţile maghiare şi-au motivat decizia prin faptul că grupul autoproclamat nu posedă niciun bagaj cultural sau fonetic care să ateste acest lucru. Astăzi, conform tuturor specialiştilor, minoritatea ciuvaşă din Rusia este populaţia care se înrudeşte cel mai mult cu străvechii călăreţi care au îngrozit Europa… […] 36

debut 36-42

Anna Blur (Bluroffives)

Secretul planetelor gemene (12) Partea XII – Taine Pâlpâiri din lumina nopţii ajungeau până în poiană, iar acolo se amestecau cu umbrele mânuite de învolburarea vântului, mișcând fără încetare imaginea din faţa ochilor ei. Nerys-Randa încremenise la marginea luminişului, unde îşi oprise brusc înaintarea. Trupul ei nemişcat se putea asemăna uşor cu unul din trunchiurile ce străjuiau locul. Doar privirea, ce încă cerceta întunericul, trăda tulburarea ce încet-încet o cuprindea. Cu toate simţurile încordate ieşi dintre pavăza copacilor. Păşi precaut, atentă la zgomotele pădurii, până ajunse lângă arborele din a cărei scoarţă descifrase simbolurile. De-aici poiana părea mai luminată, plină de frunzele lucind argintiu la margini. Dar în ciuda senzaţiei la fel de acute că el se află în preajmă, tânăra nu îl zări pe Enki. Îşi coborî degetele peste semnele încrustate, înfrânânduşi tremurul când arsura lor îi traversă pielea şi cuvintele se dezvăluiră din nou sub atingerea ei: Diferiţi, dar la fel, Şoptiţi legământul de pereche,

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură


adevăraţi de-aţi fi Veţi dezlega arma străveche. Şi Nerys-Randa, închise ochii strunindu-şi restul simţurilor. Era înconjurată de murmurul frunzelor, de şuieratul vântului ce se strecura printre ele, iar undeva, dincolo de hotarele pădurii, se auzea înfundat strigătul unui dragon ce-şi chema puiul. În văzduhul luminişului plutea energie, doar că acum nu mai era nevoie să îşi afunde degetele în iarbă ca s-o simtă, o împresura, iţindu-se de peste tot. Se amesteca cu propria ei energie, făcând-o cu atât mai mult să simtă firul invizibil ce părea s-o lege de Enki. Doar că el lipsea. Lipsea! Cercetă din nou în jurul său, şi frustrarea răbufni în pumnii strânşi, ca un val de energie ce nu putea fi stăpânit.

Nerys-Randa fu prima care îşi ridică privirea. Îi cercetă chipul, ochii închişi, buzele întredeschise, îi simţi pieptul tresăltând de parcă abia acum reuşea să respire cu adevărat. Şi-apoi îi văzu auriul ochilor cum se deschide spre ea, cum o cuprinde, cum şi el îi cercetează fiecare trăsătură. Şi ştiind că sunt întrebări cărora el încă nu le-a dat voce, Nerys-Randa le răspunse

Se concentră din nou, încercând să-şi găsească sursa legăturii cu el, izvorul panglicii ce-o lega de el. Avea să-l găsească cu ajutorul ei sau avea să şi-o smulgă din sine! Şi-apoi, înainte să apuce să îşi încordeze fiinţa spre îndeplinirea gândului, de deasupra ei frunzişul păru că se tulbură, de parcă se stârnise în el o zbatere simultană a o mie de aripi. Şi înainte să se poată retrage în spatele arborelui, fu martora unui salt ce-i aminti de mişcările unui CatSith. Enki ateriză aproape fără zgomot la doi paşi de Nerys-Randa. Urmară câteva clipe tăcere, în care privirile fiecăruia au rostit tot ce cuvintele nu puteau cuprinde. Mai întâi o cercetare plină de prudenţă, care lăsă loc speranţei, ce se ivi mai apoi în zâmbetul ce nu se lăsa înfrânat.

înainte de rostire, ridicându-se Şi Enki întinse mâna, iar ea i-o cuprinse fără vreo pe vârfuri şi lipindu-şi gura de a vorbă. lui. Şi pentru câteva momente Nici unul nu ar fi putut spune cine a făcut primul fiecare se lasă pradă atingerilor. pas, dar cumva spaţiul dintre ei dispăru, Mâini strângând spre a aduce preschimbându-se într-o îmbrăţişare febrilă. Şi pentru mai aproape, buze moi căutând acele câteva clipe n-au mai simţit nici răcoarea nopţii, să guste mai mult, mai adânc, nici îmbrăcămintea mototolită sub strânsoarea braţelor, trup, spirit şi energie vibrând nici temerile născute dintr-un viitor ce-i ducea pe cărări sub învolburarea de fiori. nebănuite. Ci doar apropierea celuilalt, atingerea lui şi Iar înainte că raţiunea s-o energia ce părea că erupe şi-n acelaşi timp se contopeşte părăsească cu desărvârșire în trupul fiecăruia. Nerys-Randa se rupse de 37 ANUL V, serie nouă, nr. 4 (39), 2018


atingerea lui Enki şi printre răsuflări întretăiate rosti: Mă leg de tine, Mă dau cu totul, În rău sau bine, Şi nu vreau pe-altul. Cu trupul te voi apăra, Cu mâinile te voi sluji, Cu buzele te voi adora. Martor îmi e cerul şi pământul Și toată viaţa ce stă între. Și înainte ca Enki să pecetluiască ritualul cu un alt sărut, Nerys-Randa îl auzi şoptind, ca un ecou. Martor îmi e cerul şi pământul şi toată viaţa ce stă între. Şi-apoi atingerea deveni pârjolitoare, clocotind, înfierând în fiecare dintre ei legătura de pereche. La fel ca prima oară, piele pe piele, sorbind, explorând,

Enki nu ştia cât trecuse până începuse să-şi revină. Dar înainte să deschidă ochii simţi denivelările pământului înghiontindu-l şi iarba strivită sub obraz gâdilându-i pleoapa. Rămase câteva clipe încremenit, încercând să judece ce se întâmplase, încercând să prindă orice zgomot necunoscut. Dar tot ce auzi era freamătul pădurii. Aceleaşi sunete pierdute în desişul arborilor, fâlfăit de aripi, murmur de frunze sau de izvor îndepărtat. Nimic altceva, nimic ce-ar fi putut să explice. Inspirând aproape pe nesimţite, îşi mută gândurile spre sine. Trupul îi era amorţit, aşa că socoti că fusese cel mai probabil azvârlit de unda de lumină. Îşi comandă să se mişte, încordându-se în aşteptarea durerii ce era sigur că avea să-l străpungă.

contopindu-se unul cu altul... unul în altul.

Dar aceasta nu veni... de parcă nu fusese aruncat sau doborât, ci îşi aşternuse singur trupul pe ţărâna umedă.

Ceva sfârâi în apropiere. Puternic. Iar cei doi îşi Deschise ochii. Din locul rupseră brusc atingerea, clipind ca şi cum, pentru un unde încă zăcea, lumea părea moment, uitaseră unde sunt. O clipă mai târziu Enki o răsturnată, iar jordanianul nu trase înapoi pe Nerys-Randa, punându-se pavăză. îndrăzni să se ridice până nu Trunchiul arborelui pe care citiseră încrustările înţelegea, măcar în parte, ce se prinsese viaţă. Cele două tulpini răsucite erau cuprinse petrecuse. de o strălucire interioară, luminând simbolurile de parcă Doar că poiana, atât cât înăuntrul copacului sălăşluia o bucăţică din Dai, iar vedea din ea, părea răsăritul îi era la câteva momente depărtare. neschimbată, ca şi cum nici Fâşii de lumina traversară trunchiul, scriind măcar frunzele nu fuseseră dinlăuntru său o mulţime de semne scânteietoare pe răscolite. Zărea acum, cu colţul scoarţa netedă a arborelui, de la rădăcinile ascunse până ochiul, trunchiul ce fusese în cele mai mici ramuri. cuprins de strălucire. Îşi Şi-apoi totul se făcu lumină. revenise la nuanţele lui obişnuite fără ca lumina – ce-l 38 Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură


lăsase fără simţire pe Enki – să-l fi transformat în vreun cum le descriau legendele, fel. identice în chip şi făptură. Jord cu părul strălucind ca Dai Iar Sub sclipirile nopţii totul părea neschimbat. Aşa că Enki se ridică cu grijă, căutând în jurul său Phyllo întunecat precum cerul nopţii fără stele. forma Nerys-Randei. O zări de partea cealaltă a Se ţineau de mână, iar luminişului, şi-l străfulgeră gândul că la fel arătase şi el, de parcă nu fusese aruncat ci aşezat. Nu-i putea vedea acolo unde se atingeau, fiinţa chipul întors, dar era, aşa cum fusese şi el, aşezată pe o fiecăreia nu mai părea străvezie parte cu unul din braţe urmându-i mijlocul. Veșmântul Ca şi cum se hrăneau una albăstrui aproape că se pierdea printre aşternutul ierbii, pe alta în a căpăta substanţă. iar părul împletit, căzut acum de-a lungul trupului ei, Erau înalte, cu trupurile descoperise curbura gâtului. Asta îl ajutase s-o găsească zvelte plăsmuite dintr-un soi de printre atâtea umbre. Era de parcă toate frunzele cu lumină. Pielea le era brăzdată margini argintii găsiseră în petecul acela de piele o oglindă în care să-şi scalde lumina. Şi-acum, cumva, nu era prea greu de închipuit că acea frântură îşi izvora singură scânteierea. Enki îşi lasă privirea să treacă din nou peste forma ei. Părea că doarme. Şi totuşi... Reuşi să facă un singur pas către ea când o strălucire puternică îl opri, făcându-l să-şi ferească privirea. Enki îşi pregăti fără să vrea trupul pentru ciocnirea ce nu veni. Şi-apoi, cu ochii încă sub pavăza mâinii ce şi-o ridicase drept scut, reuşi să vadă cu adevărat ce se asunsese în umbre. Arborele, ce cu câteva clipe în urmă părea neschimbat, se vedea acum pe de-a-ntregul. Îşi desfăcuse trunchiul iar la câţiva paşi de el plutea un cocon. Un cocon care împrăştia lumină de parcă arunca suliți fără ţintă. Iar aproape de marginea luminişului, aşezat şi el în iarbă, Cat-Sith-ul stătea parcă de strajă.

de nişte fâşii întunecate, ca nişte nervuri ce, din când în când, erau străbătute de o lumină ce pulsa în aceeaşi intensitate şi nuanţă albăstruie ca a Cath-Sith-ului când alungase dragonul. Privirile le Lumina se îmblânzi iar el putu privi spre coconul erau ascunse sub un soi de ce-şi adunase restul razelor țesând două forme. mască, un amestec de solzi de Când cele două siluete s-au urzit pe de-a-ntregul dragon şi pene argintii, asemeni Enki, dând un pas în spate, îngenunche, fără să-şi poată veșmântului ce le acoperea. smulge privirea de la ele. Ştia, fără tăgadă, că se află, Păreau în acelaşi timp într-un fel sau altul, în prezenţa zeiţelor. Erau întocmai aievea dar o plăsmuire din Enki, fixând în continuare coconul, păşi spre Nerys-Randa. Doar că imediat ce jordanianul se mişcă sulițele deveniră fâşii de lumina, panglici strălucitoare ce curgeau din cocon măturând pământul. Iar înainte ca Enki să mai îndrăznească încă un pas, una din raze îl găsi, îmbrăcând-ul cu totul.

39 ANUL V, serie nouă, nr. 4 (39), 2018


aburi, cu tălpile plutind un pic peste vârfurile ierbii. Purtau pe fiecare braţ ceva ce pornea de la încheietură până aproape de umăr, un soi de brăţară împletită din crengi împietrite. Aveau mișcări lente, de parcă fuseseră trezite pe un tărâm străin dintr-un somn adânc. Absorbeau totul în jurul lor şi lăsau totul să le absoarbă pe ele. Vocea lor porni ca un murmur nedesluşit până îl împresură, iţindu-se de peste tot şi de nicăieri. Ca şi cum răsuna din toate frunzele ce-l înconjurau dar şi în propria minte laolaltă, spunând: Două s-au făcut Ce leagă şi dezleagă, Ceruri şi destine, Secretul ce înnoadă. Duşmani ei să se nască,

gândul că, la un moment dat, va avea să se afle în faţa celor două zeiţe. Iar mintea lui încă vuia în jurul vorbelor auzite, învârtind haotic câteva cuvinte „sânge”, „singuri sau împreună”. Pricepuse că se cerea un jurământ de sânge dar nu reuşea să cuprindă înţelesul pentru „singuri sau împreună”. Nu acum, când găsirea armei pălea în faţa a ceea ce simţea pentru Nerys-Randa, în fața a ceea ce vroia pentru ea, cu ea. De parcă îi urmăriseră firul gândurilor, cele două zeiţe îşi întoarseră chipurile spre locul unde zăcea în continuare tânăra. O altă panglică de lumina țâșni din cocon şi o găsi, învăluind-o în aceeaşi ceață lucitoare sub care se afla şi Enki.

Egali apoi să fie, De sufletul şi-l lasă Prin sânge chezăşie, Păstra-v-or armă sfântă Singuri sau împreună, Ce le va sta sub pază De-acum şi-ntotdeauna. Înainte ca sensul fiecărui cuvânt să-i străpungă înţelegerea, Enki îşi dădu seama că zeiţele repetaseră vorbele deja de două ori. Încă înmărmurit de ceea ce vedea, tăcu, abia îndrăznind să respire.

Ceva în pieptul lui Enki zvâcni puternic, ameninţând săl smulgă de pe loc, fremătându-i fiinţa în fiecare ungher. Jordanianul nu îndrăzni să-şi dezlipească privirea de la perechea sa. Fâşia ce lumina trupul ei păru că devine mai intensă, iar Nerys-Randa gemu.

Enki țâșni în picioare. Nu reuşi însă să înainteze, ţintuit în loc de ceva. O durere ascuţită îl făcu să se uite uimit spre propria încheietură. Mâna îi era încătuşată de o rază, de parcă scânteierea prinsese substanţă D upă ce le rostiră şi a treia oară se aşternu şi se transformase într-o funie liniştea, şi Enki ştia, fără să le poată zări ochii, că îl ce-l ancorase. priveau, aşteptând. Tânăra gemu din nou, mai 40

Nimic din ce îşi imaginase vreodată, din ce crezuse puternic, iar Enki se smuci, că va avea de făcut în această misiune, nu-l dusese cu icnind sub durerea ce-i Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură


străpungea trupul. În zadar însă, nu înaintă nici măcar un pas, ca şi cum era zăvorât în loc de stânca unui munte, nu de o fâşie de lumina. Se zbătu în continuare fără folos, în timp ce durerea din ce în ce mai mare părea să-i dea de ştire că avea să îşi reteze singur mâna la următoarea încercare.

Se prăvăli la pământ fără să dea glas durerii ce-i săgeta încheietura de-acum sângerândă, dar în clipa următoare fu înapoi în picioare.

Clipi des, încercând să-și adune gândurile. Ceața Vocea zeiţelor îi străpunse mintea, murmurul lor luminoasă ce-i împresurase pe părând să izvorască din nou de pretutindeni: amândoi dispăruse și, pentru Ai tâlcuit secretul un moment, Enki se simți Şi-acum primeşti răsplată pierdut în întuneric. Dar zări Secretul celor două, umbra formei ei și-alergă spre De vei porni de îndată Nerys-Randa. Far' să te uiţi în urmă. Te-om dezlega de toate. Şi Enki văzu cum coconul se deschise şi pluti până la el, un fuior dintr-o mie de fire lucitoare, dar printre care se zarea o brăţară asemenea celor pe care le purtau zeiţele – crengi ce păreau c-au crescut după forma unui braţ, sau piatră sculptată aşa, sclipind cenuşiu. Pentru câteva clipe Enki privi fascinat la ce-i zăcea la picioare. Era nevoie doar să se aplece şi putea s-o atingă. Dar înainte să se lase pradă pornirii, se simţi cuprins de un frison, de parcă întreagă căldură a trupului său se scursese fără veste, în ţărâna de sub tălpi. Regăsindu-şi glasul spuse: – Fără să mă uit în urmă?! Cuvintele nu făceau noimă nici rostite, iar jordanianul privi o clipă nedumerit chipurile zeiţelor. Păreau atât de netulburate cerând ceva ce el nu putea îngădui nici măcar în gând încât Enki îşi dori să poată, măcar pentru un moment, să le privească ochii. Cinci paşi mai târziu se Îşi lasă trupul să respire de câteva ori şi, apoi, fără să-şi opri. Trupul tinerei se pierduse, mute privirea de la chipurile lor, jordanianul se smuci. dispăruse printre plante. Durerea îi săgetă braţul dar nu îi curmă îndârjirea. Deodată faldurile rochiei erau Zdrobindu-şi geamătul între dinţi se icni din nou şi mai doar frunze îndoite, părul tare înspre Nerys-Randa. Întregul trup îi pulsa, dar Enki împletit doar rădăcina unui împinse în continuare. Mai mult, mai tare. Panglica de arbore, petecul de piele lucirea lumina părea că-l trage înapoi cu cât jordanianul se unei frunze oglindind lumina înverşuna, adâncindu-se în carnea lui, gata să o coconului. străpungă. Dar Enki nu o bagă de seama şi îşi opinti trupul încă o dată. Totul fusese o nălucire. Fâşia ce-i ancorase încheietura se frânse în acelaşi moment în care Enki simţi cum pielea plesni sub povara forţei. ANUL V, serie nouă, nr. 4 (39), 2018

41


– N-am fost niciodată

forum cronopedian 42

Aurel Conţu

acolo, dar îl știu pe regele Mihai, cu care sunt un pic rudă.

Pagini de jurnal (VI)

Și cu ce vă ocupați în România?

Palatul prințesei seamănă constructiv cu Château noir, diferă numai culoarea pietrei, care este albă. Suntem așteptați de un majordom cu aceeași ținută țeapănă ca și a lui David. După politețurile de rigoare mă invită înăuntru. Prințesa, o femeie de vreo treizeci de ani, blondă, cu ochii verzi, stă răsturnată provocător într-un fotoliu somtuos, picior peste picior. Poartă o rochie neagră, destul de scurtă, fiindcă îi observ linia perfectă a coapsei da capo al fine.

– Sunt scriitor. –

Daaa!!!

exclamă

ea

destul de neprotocolar, bătând din palme și schimbându-și ostentativ poziția picioarelor. Toată viața mi-am dorit să cunosc

un

scriitor!

Nu

ascund că și eu cochetez uneori cu scrisul! – Poate scriem o nuvelă împreună!

supralicitez,

gândindu-mă, desigur, la cu totul altceva. Ideea sau dedesubtul ideii o amuză. – Poate, de ce nu! Îmi plac provocările! Sunteți un vecin interesant! – Nu mai vorbesc despre – Vă mulțumesc pentru vizită, domnule Vernescu! dvs., îi întorc complimentul și îmi zice în timp ce îi sărut mâna. Nici nu vă închipuiți ce plusez: Aș putea să vă mai vizitez?

bucurie mi-ați făcut! – Plăcerea este din partea mea, îi răspund la fel de ceremonios, n-am mai văzut niciodată o prințesă atât de

lua și prietena! – Nu am prietenă.

frumoasă! – Mulțumesc,domnule, sunteți prea amabil!

– Atunci soția!

– Să știți că nu vă măgulesc deloc, madame…

– Nici soție nu am.

– Mademoiselle! mă corectează ea.

Zâmbește.

– Iertați-mă, nu sunt de multă vreme pe aici!

– Se pare că suntem

– Chiar mă întrebam de unde veniți? – Din România. 42

– Oricând doriți. Vă puteți

amândoi

foarte

singuri,

domnule Vernescu! La două săptămâni de la instalarea mea la Château noir Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură


încep să-mi intru în pielea de castelan. Descopăr că viața

Pierre

Souverstre,

de senior, cum îi zice David, este mai riguroasă decât „jocheul”, este un om admirabil, mi-am închipuit (impune, în orice caz, respectarea unor cu foarte mult bun simț. Mă reguli precise, începând de la micul dejun, plimbarea de

ajută să încalec, îmi dă sfaturi

dimineață, prânzul, programul de lucru, ceaiul de la ora

despre ținută, despre statul în

cinci și cina, toate la ore exacte, care nu pot fi devansate șea, despre controlul calului și sau nesocotite sub nici un motiv). Toate bunurile despre multe altele. Aflu tot de castelului sunt evidențiate în liste individuale de la el că Allan este un animal inventar, pe care cele trei menajere le bifează și le

foarte blând și că se atașează

semnează zilnic. La sfârșit de săptămână, David verifică repede

de

om,

dacă

îl

și

fiecare listă în parte, astfel că nu există riscul să dispară stimulezi puțin. Îmi strecoară în ceva. Menajerele, în număr de trei, au câte cinci camere de întreținut, începând cu locurile funcționale, celelalte fiind lăsate pentru după-amiază. Intendentul se trezește zilnic la ora cinci, face piața, preia livrările de la firma de catering și se ocupă de aprovizionările pentru ziua următore. La șase apare bucătarul, care pregătește micul dejun. Grădinarul se scoală pe la opt, verifică starea gazonului tunde iarba toaletează pomii sau adună frunzele căzute peste noapte. Descopăr că pe domeniu există și un grajd, cu cinci cai de rasă, un padoc și un îngrijitor cu alură de cowboy, care se ocupă de tot ce este necesar. Pentru că vreau să slăbesc, mi-am propus să alerg jumătate de oră pe zi, lucru pe care-l fac cu determinare în ultimul timp. Azi, mi-a trecut ptin cap să adaug joking-ului meu și o oră de călărie (dacă tot aveam cai!), motiv pentru care îi cer sfatul lui David. – Fostul propietar, îmi mărturisește el, călărea

buzunar un pumn de cuburi de

zilnic, din câte știu. Nu-i rău deloc! Trebuie să vorbesc zahăr, sfătuindu-mă să-l însă cu Pierre! recompensez din când în când. Nu după mult timp se întoarce victorios.

– Vă sugerez, sir, mă

– Se poate, sir! Are un cal, Allan, special pentru așa sfătuiește ceva! Când doriți să începeți?

el,

aleea

din

apropierea zidului, care a mai

– După-amiază!

fost, cu ani în urmă, pistă de

– Bine! Așa se gândea și el!

alergat și care se pretează

– Spune-mi, adaug, vecina călărește? – Foarte rar, n-am văzut-o decât de vreo două-trei ori! ANUL V, serie nouă, nr. 4 (39), 2018

pentru

echitație.

Dincoace,

după cum vedeți, gazonul este moale și poate fi distrus! 43


Îl ascult. Cursa se dovedește o adevărată încântare

– N-am știut.

și pentru mine și pentru Allan. Eu simt fascinația

– De acum să știți! Și vă mersului călare, el dulceața zahărului, care-i place foarte rog să vă abțineți! mult. Pierre ne așteaptă și el încântat. Mă uit la el iritat. – V-ați descurcat excelent, sir!

– Asta nu cred că se poate!

– Mulțumesc.

Aștept să-mi întoarcă vizita și

– Să mă anunțați când mai doriți!

nu am de gând s-o refuz.!

– Te anunț de pe acum! îi răspund. În fiecare zi, la

Replica mea îl înfurie.

ora asta!

– Atunci vă provoc la

– Am înțeles, sir. Cu ce pot să vă mai ajut?

duel!

– Cu nimic.

Nu-mi vine să cred.

Încalecă pe cal și pleacă în galop spre grajduri. Mă

– În ce secol trăiești,

întorc în castel unde am surpriza să întâlnesc un bărbat prințe? – Spadă sau pistol? mă întreabă el, ocolind răspunsul. – Pistol, răspund, fiindcă este mai rapid. – Foarte bine. Mâine e bine? – Îmi este indiferent unde și când! – Perfect. Vă voi anunța cam de aceeași vârstă cu mine, îmbrăcat în costum din timp locul și ora!! – Cum doriți. negru, foarte stilat și elegant. David ridică din umeri neputincios.

Prințul

face

stânga-

– Excelența sa, prințul Feodor Alexandrovici!

mprejur și pleacă fără să scoată

– Bonjour.

un

– Eram curios să vă cunosc, îmi zice, afișând un aer superior. – Presupun că sunteți vecinul din nord. Tocmai vam văzut domeniul din șeaua calului! – Da, v-am văzut și eu când intrați la prințesa Adélaïde! Sper să nu vă faceți un obicei?

cuvânt.

David

îl

maimuțărește pe la spate. – L-ați făcut praf, sir! Conta pe faptul că veți ceda! A căzut în propria-i cursă, fiindcă, din câte am auzit, este un fricos! Nu va fi niciun duel!

– De ce? – Fiindcă sunt prietenul ei. 44 Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură


pagina membrului portret literar – traduceri 45

Paul Rotaru

Aș fi... sau premoniția erorilor

Aș fi rămas o umbră de cuvinte, îmbălsămând splendorile Selenei, Un vector al tăcerilor abstracte prelinse pe oglinda lui Orfeu. Cu toate astea, am ales cărarea nesigură din beznele catrenei, Descoperind o lume fără margini, dictată de un dumnezeu ateu. Aş fi putut să cad în amorțire pe povârnişul liniilor drepte, Să rumeg conştiințe afumate în graiul declarat universal. Dar înțeleg aceste tribulații, de-aceea le mai las să mă aştepte Şi le pretind, canicular, blândeţea cu care mi-au trasat un vis formal. Aș fi dorit ca simfonia vieții să-şi lase toată roua peste oameni Cu-aceeaşi dăruire care arde în spiritul astralilor blajini. Şi, totuşi, cu Orfeu sau cu Selena abia mai poți pe unul să asameni, Rătăcitor pe calea cea abruptă a golurilor fără rădăcini. Aş fi cântat, de dragul unor inimi, ovația minciunilor perfecte Cu-acelaşi sens prin care se invocă, în ritmul echivoc, satani şi zei. Dar unde m-ar fi dus inconsecvenţa retoricelor teorii abjecte Şi ce ar fi putut să mai incite din slăbiciunea semenilor mei? Cedarea se cultivă cu măsură pe cărţi, pe generaţii, pe vorbire, Pe vârste care nu se integrează, dar definesc principii de a fi. Și-acum, bogați în tainele bizare care pretind un drept la fericire, Să judec rațiunii arbitrariul de-a face din bătrâni niște copii?! Ar fi un semn de imaturitate şi îndrăzneala care sapă iaduri – Dejecția umană se revoltă la tot ce omul nu percepe-a fi. Eu, însă, nu condamn speranța oarbă că zace camuflată printre vaduri, Distinsă rătăcire a naturii prin care glasuri noi vor răbufni. Nedreapta judecată dinspre mine s-ar face susceptibilă de multe Rumori pe care nu le pot susține decât nebunii care vor a fi Vreo slabă dezaxare a răbdării. Dar pe-un nebun câți pot să îl asculte, Doar pentru a-nțelege, astfel, dreptul nebunului în lume de-a trăi? Aş fi râvnit la roadele menirii tot astfel cum destinul mi-ar fi pagini Şi tot mi-aş fi adăugat veninul în revelații care au mai fost. Mi-aş fi creat religii din iluzii, din utopii constrânse în imagini; Lui Samson i-aș reda-o pe Dalila și-aș crede c-am făcut-o cu un rost. Pe ea, Selena, aș repune-o-n drepturi ce-n paradis i-au fost brutal negate, Iar lui Orfeu i-aș sfărâma oglinda, să se trezească din a fi poet. Mi-aș rezerva iubiri neîmplinite, însă eterne și imaculate, Și muzici ancestrale ce invocă iubita fără nume... dar încet. 45 ANUL V, serie nouă, nr. 4 (39), 2018


Şi, cum nimic nu poate să atingă nici pulsiunea, nici tăcerea gurii – Căci rezultatu-i unul: duhul vorbei şi toate câte se ascund în ea –, Să nu mă judeci dacă las deoparte povestea cu sabinii şi augurii. Eu nu contest mitologia vieții, chiar dacă nu mă regăsesc în ea. Aş fi anticipat, dintr-un capriciu, întreaga dramă ce ne stă-nainte Cu raiul şi infernul pe balanța aceluiaşi autocrat incert. L-aş fi ucis pe dumnezeul care îmi modelează universu-n minte; I-aș fi lăsat, în semn de garanție, cuvântul că voi încerca să-l iert. Şi aş mai fi ceva: o boltă-naltă pe unghiul lunii septentrionale, Reverberându-mi galaxii nocturne supuse unor plete de mahon. Oglinda poeziei mă cuprinde cu vălul aurorei boreale, Mă poartă în oceanul agoniei și-al versului oprit la semiton. Redat pământului doar pentr-o clipă, tentacular captiv, cum vrea visarea, Îmi vine să izbesc neantul lumii la talpa muzei care m-a robit. Aş reteza în două poezia şi degetul care măsoară marea, Desființând iluziile moarte din sufletul etern îndrăgostit.

Căci, dincolo de cosmosul în haos, de praful condensat după explozii, Resimt chemarea către rădăcină şi ascendența către absolut. De-acolo, i-aș privi cu nepăsare pe toți nefericiții și nerozii Ce viermuiesc tânjind o viață-ntreagă la mlaştinile timpului trecut. Şi-atunci, aş vrea să nu pot înțelege nici taina aşteptărilor mărunte, Nici rațiunea care zămisleşte, prin orb instinct, părerea de a fi. Doar eu şi Ea, într-o infinitate de vise ce ne-au răsărit din frunte, Am întregi Arcadia pierdută şi Edenul tăcerilor târzii. M-aș reînvia din propria uitare, golindu-mi orizontul de rutină, Ducând acasă spirite rebele blocate-n pragul dintre două lumi. Aș face-n rai puțină gălăgie și-n iad aș pune mai multă lumină, Zdrobind hotarul care amăgește ideea despre răi și despre buni.

46

Iar Ei i-aș reclădi altar în stele, un templu sprijinit pe stâlpi de ape, În care trandafiri cu diamante s-o țină mai presus de Dumnezeu. Desprinși de premoniții în eroare, vom fi de nemurire mai aproape. Așa să se înscrie-n Cartea Vieții, așa cum zice numai visul meu! Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură


impresii – lecturi în foileton 47

Roman T. Florin

Emoţia şi mesajul poeziei în raport cu stilistica şi prozodia (2)

– Ion Minulescu (n. 6 ian. 1881): Despre sensibilitatea şi natura muzicală a sensibilităţii sale, despre afectivitatea, emotivitatea sa, despre sentimentalismul său, au vorbit pe larg E. LOVINESCU (Ion Minulescu, „Sburătorul literar”, 19-26 nov., 3-10 dec. 1921; reprodus în E. Lovinescu, Critice, VII, ediţia I, Editura „Ancora” Alcalay&Calafeteanu, Bucureşti, f.a. [1923], pp.3-14) şi G. CĂLINESCU (Istoria literaturii române de la origini până în prezent, 1941, ediţia a II-a, revăzută şi adăugită, ediţie şi prefaţă de Al. Piru, Editura Minerva, Bucureşti, 1985, pp.691-695). Merită inserat aici un scurt citat din Călinescu: „El (Minulescu – n.s.) pune în acţiunea de fascinare prin sentimentalism o grijă excesivă, la modul misterios, care, cu toată teatralitatea şi cu un uşor comic inclus în orice mistificaţie, încântă prin ineditul contrastului”.

şi ne aduce mereu aminte că „avem un vis neîmplinit”, de jalea căruia „ne-au răposat şi moşii şi păriţii...”. Repet: doar pentru noi, românii autentici! Atât de încântaţi, pe bună dreptate, de intensitatea sentimentelor, de puritatea gândurilor, de sinceritatea cuceritoare şi de profunda iubire de ţară ale lui Goga, se vede că criticii literari au uitat, în mare parte, să se mai ocupe de stilistica şi de prozodia

– Octavian Goga (n.01 apr. 1881): Lăudat, până aproape de adulare uneori, atât de sufletul mulţimii cât şi de critica literară a vremii sale, dar şi după intrarea sa în posteritate, Octavian Goga a fost, poate, cel mai aproape dintre toţi poeţii români, de perfecţia echilibrului dintre emoţie, mesaj, stilistică şi prozodie. Văzut în timpul vieţii sale mai mult ca „poetul naţional” al neamului românesc, ca un mesia trimis de divinitate să trezească conştiinţa naţională şi să întreţină nestinsă flacăra iubirii ţară, de glia strămoşească, de sufletul curat şi pur al ţăranului român (plugar, cosaş, clăcaş, cioban, lăutar), el nu a căzut în dizgraţie, ca poet, nici după marele eşec suferit pe plan politic. Mai mult decât atât, pentru românul autentic (subliniez aici că în urma Revoluţiei din 1989 s-a înmulţit, ca ciupercile după ploaie, populaţia de termite cu cetăţenie română care înghite pe nerăsuflate toate inepţiile occidentale ale globalizării şi multiculturalismului), poezia lui Goga încă mai vibrează visceral în inimă şi în conştiinţă, încă produce fiori de reafirmare a identitatăţii naţionale, de patriotism curat, încă mai stoarce „lacrimi multe, multe”

poeziei sale: „După Eminescu şi Macedonski, Goga e întâiul poet mare din epoca modernă, sortit prin simplitatea aparentă a liricii lui să pătrundă tot mai adânc în sufletul mulţimii, poet naţional şi totodată pur ca şi Eminescu.” (G. CĂLINESCU, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Bucureşti, [1941], ediţia a II-a, revăzută şi adăugită, îngrijită de 47

ANUL V, serie nouă, nr. 4 (39), 2018


AL. Piru, Editura Minerva, Bucureşti, 1985, p.610). „Izbitor de la început în poezia lui O. Goga este tonul profetic, mesianismul. Poetul înalţă cântarea pătimirii noastre „şi cade în genunchi în faţa lui Dumnezeu [...]” (G. CĂLINESCU, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Editura Fundaţiilor Regale, Bucureşti, 1941, pp. 539-542). Datorită purităţii sentimentelor sale, datorită naturaleţei şi sincerităţii sale absolute, marele istoric Nicolae IORGA îl numeşte pe Octavian Goga, într-un discurs rostit în Adunarea Deputaţilor, cu prilejul sărbătoririi poetului la 50 de ani de viaţă, în 1931, „cel mai însemnat reprezentant al poeziei româneşti de la începutul secolului în care trăim”, iar Sextil PUŞCARIU exclamă entuziasmat: „E atâta simţire în aceste poezii, care, prin conţinutul lor chiar, se potrivesc minunat în epoca aceasta de lupte pentru naţionalizarea spiritului

public, încât ele au făcut pe poetul foarte tânăr încă, de pe-o zi pe alta, copilul răsfăţat al tuturor!” (Cinci ani de mişcare literară: 1902 – 1906, Colecţia „Biblioteca Minervei”, nr.49, Bucureşti, 1909, pp. 48-49, 62-65). – George Bacovia (n.17 sept. 1881): Întreaga critică literară este unanimă în a aprecia că poeziile lui George Bacovia depăşesc cadrul convenţional al felului liric de exprimare, lăsând sinceritatea, simplitatea, sentimentul, naturaleţea să trimită în derizoriu efectele stilistice şi uneori chiar regulile prozodice, deşi structura organică a poeziilor sale e eminamente de tip clasic, după cum bine se ştie. Iată câteva exemple edificatoare:

48

Poeziile lui Bacovia „depăşesc cadrul convenţional al acestui fel de exprimare. Dacă nu ne-ar fi teamă de paradox, am spune chiar că nici nu prea sunt poezii; caracterul lor ţine mai degrabă de mişcările elementare

ale vieţii impulsiv manifestată prin deosebitele strigăte, de durere, de surpriză, de tristeţe, scoase de poet, şi impresionează ca şi strigătul enigmatic al pisicilor în noapte pe acoperişuri. Se exprimă precis, tăios, sobru, şi e, mai ales, original. Secretul acestei originalităţi stă pe de-a-ntregul în sinceritate, care, e, poate, cel mai sigur mijloc de diferenţiere. Şi Bacovia se mulţumeşte să fie sincer”. (N. DAVIDESCU, G. Bacovia, Noua revistă română, an XVII, nr.23, 24-31 ianuarie 1916; reprodus, cu titlul G. Bacovia: Plimb (poezii), în N. Davidescu, Aspecte şi direcţii literare, 1921, ediţie prefaţată de Margareta Feraru, Editura Minerva, Bucureşti, 1975, pp.25-26) „Bacovia nu teoretizează, nu-şi defineşte formula, nu caută să se înroleze pentru aventurile vreunei filosofii. Cuvintele lui sunt cuvinte de pe stradă. Care merg şi mor. Care dor, se prăfuie, oftează, ţipă, se pierd. Cuvintele oricui. Puţine la număr, cenuşii, uzate, obosite parcă de câţi le-au purtat, fără preocupări de cosmetică sau de argintărie. (...) Prin această împingere în primplan liric a vocabularului celui mai prăfos, ca şi prin evitarea completă a efectelor de stil, a jocurilor de cuvinte, a rimelor rare, a trucurilor tehnice, a ingeniozităţilor de formă, Bacovia miza pe violenţa şi puritatea de şoc a marii simplităţi, care precede atât în viaţă, cât şi în artă încărcările inutile, epitetologia, metaforita,

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură


sofisticatele genuri. Şi tocmai fiindcă le precede şi în artă şi în viaţă, tocmai prin anterioritate şi prin aceea că i sau verificat între timp forţa, radiaţiile, soliditatea, se va explica întotdeauna de ce tocmai ea, simplitatea, şi de ce tocmai artificiul aparentei lipse de artificiu întăresc durata poeziei bacoviene.” (Ion CARAION, Bacovia. Sfârşitul continuu, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1977, pp. 149-156)

de Stat pentru Literatură şi Artă, Bucureşti, 1957, pp. 5963). Dar cel mai frumos ne vorbesc despre profunzimea lirică a lui Topîrceanu, despre sentiment, sinceritate, bunsimţ, mesaj profund original în poezia sa, „naturaleţe organică”, armonie, simplitate şi învingerea timpului de către „spiritul care se acordă perfect cu tradiţia”, d-l Al. SĂNDULESCU (în G.

„Există o stângăcie bacoviană, o sinceră incapacitate, un refuz al articulării depline. Intuiţia genială de a aşeza o strofă slabă «lângă două versuri bune», o platitudine jalnică «lângă o formulare de efigie». Faţă de alţi mari poeţi, Bacovia face figură de diletant, de amator lipsit de perfect meşteşug; însă, în realitate, el ştie mai bine decât ei cum se face, nu numai cum se simte poezia. Il este l’amateur derisoire au milieu des professionels” (Claudel despre Verlaine). Amatorismul său este forma, ueori supremă, a profesionalităţii literare (...) Bacovia poate fi mai bine definit prin ceea ce lipseşte din formula sa. Lipşeste, de pildă, surpulsul de personalitate la care nu renunţă atâţia alţi scriitori de primă însemnătate literară, lipseşte acea dilatare a proiectului (odată proiectul descoperit), acea excesivă preocupare în administrarea domeniului artistic personal, lipseşte voinţa de construcţie şi perfecţionare care face pe alţii să nu mai deosebească prea bine între necesitatea imperioasă şi profesionala grijă de a se exprima.(...) Lipsesc cam toate atributele situaţiei de scriitor, şi pentru că toate lipsesc, se distinge limpede numai pura esenţă, o inalterabilă esenţă: Bacovia”. (Lucian RAICU, Calea de acces, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1982, pp. 7-8, 37-41). – Vasile Voiculescu (n.27 nov. 1884): Topîrceanu – viaţa şi opera, de Stat pentru Deşi e un poet atent cu prozodia şi cu stilistica, Editura Literatură şi Artă, Bucureşti, „versurile acestui poet sunt sau compuneri mai mult sau mai puţin pioase sau strigări trupeşti”. [...] Cerebritate 1958, pp. 67-68, 90-91, 158şi d-l Constantin aridă în unele, emotivitate intensă, freamăt vital eruptiv 160) în altele. [...]” (D. Micu, Gândirea şi gândirismul, CIOPRAGA (în G. Topîrceanu, Editura pentru Literatură, Editura Minerva, Bucureşti, 1975, pp. 513-540) Bucureşti, 1966, pp. 195-197). – George Topîrceanu (n.20 martie 1886): Iar toate aceste calităţi care l-au Emoţie multă şi sentiment găsim şi la Topîrceanu, impus marelui public şi cu toate că el s-a impus mai degrabă ca poet umorist şi eternităţii pe „poetul umorist”, ca „cel mai virtuos dintre făuritorii versului român.” nu sunt deloc afectate de (Mihail RALEA, Scrieri din trecut. În literatură, Editura „frecvenţa cu totul redusă a comparaţiilor şi metaforelor” ANUL V, serie nouă, nr. 4 (39), 2018

49


din poezia sa, aspect bine sesizat, în urma unei analize stilistice riguroase a operei poetului, de către Dinu PILLAT (Itinerarii istorico-literare, Editura Minerva, Bucureşti, 1978, pp. 188-190, 196-197, 204-207). – Nichita Stănescu (n.31 martie 1933):

convins că trebuie să trăiască şi să se bată pentru ele”. (Gheorghe TOMOZEI, Prefaţă, Nicolae Labiş, Moartea căprioarei, Poezii, Editura Despre marele şi unicul Nichita ce am putea spune pentru literatură, Bucureşti, în legătură cu prozodia şi cu stilistica? Simte oricine 1964; Biblioteca pentru toţi, nr.260, pp.III-XVIII) dintre cei care i-au citit măcar câteva poezii că ideea e Ion BĂLU subliniază şi el firul roşul al întregii sale creaţii lirice, că în cazul lui „chiar şi metaforele devin un exerciţiu de rigoare. Ele sensibilitatea poetului Labiş, par o concesie făcută comodităţii noastre în receptarea arătând că „Stilistic şi ideatic, poeziei, într-atât e de atent autorul ca ideea să nu fie Moartea căprioarei rezumă o alterată de jocul lor.” (Mircea MARTIN, Generaţie şi latură a poeziei lui Nicolae creaţie, Editura pentru literatură, Bucureşti, 1969, Labiş şi conturează unul din majore ale pp.11-12). În aceeaşi notă, Marian Papahagi subliniază filoanele capacitatea poetului de a depăşi orice convenţie stilistică sensibilităţii de azi, prin unei tragice (Exerciţii de lectură, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1976, intermediul experienţe încrustate în sufletul copilului”. [...] (Nicolae Labiş, Editura Albatros, Bucureşti, 1982, pp.7-202).

p.180), iar Alexandru Condeescu, referindu-se la straniul univers imaginar în care se mişcă poetul, unde se neagă şi se afirmă simultan „ordinea cuvintelor” pe calea paradoxului, care aduce totuşi sens, obţinut după o logică vie a contradictoriului, afirmă, simplu, obţinerea în final a revalaţiei poetului: „Lucrurile îşi pierd logica, dar îşi câştigă înţelesul.” (Postfaţă, Nichita Stănescu, Leoaică tânără, iubirea, Muzeul Literaturii Române, Bucureşti, 1995, Postfaţă, pp.113-116) – Nicolae Labiş (n.02 dec. 1935): Atât de tânăr ca vârstă biologică şi totuşi atât de matur ca poet, Labiş a ştiut încă de la început că tensiunea emotivă joacă rolul principal în creaţia de tip literar şi că fluxul emoţional trebuie să-i transmită cititorului o idee clară, concisă, univocă. 50

În cel de-al doilea volum al său, Lupta cu inerţia, Nicolae Labiş, în numele candorii, îşi striga ideile, „era

„Nu un lirism al înstrăinării se degajă din versurile sale, ci unul al regenerării morale (...) Lui Labiş nu-i plăcea să mitocosească prea mult versurile, aspiraţiile sale fiind romantice, dorind să se topească instantaneu şi total în plasma poetică. Eu nu mai sunt, e-un cântec tot ce sunt”, iată rezumată expresiv arta sa poetică, care preconizează desfiinţarea funcţiei instrumentale a limbajului şi identificarea cu emoţia care are, de fapt, iniţiativa şi hotărăşte, îi dictează creatorului. (...) Sunt ipostaze poetice în care simţim această voluptate a euforiei, abandonarea în voia clocotului emoţional” (Al. OPREA, Un lirism al regenerării morale, Revista „Cronica”, Iaşi nr.42/17 octombrie 1975).

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură


Despre primordialitatea emoţiei, a trăirii lăuntrice în raport cu stilistica şi cu regulile prozodiei în poezia lui Labiş mai vorbesc, la superlativ uneori, Lucian RAICU (Nicolae Labiş, Editura Eminescu, Bucureşti, 1977, pp.10-203) şi Eugen SIMION (Braţele de aur ale clipei, „România literară”, nr.50, 12 decembrie 1985). De pildă, ultimul arată că Moartea căprioarei este “un poem admirabil scris, de o sinceritate şi o vibraţie ce emoţionează şi astăzi”, deşi, reamintim, în acest poem Labiş recurge, mai mult decât evident, la tehnica utilizării incidentale a elementelor de prozodie. *

în timp ce la Eminescu este vorba de un impuls şi de un flux emoţional care abordează un mesaj univoc şi-l conduce atent până în sufletul cititorului, Păunescu pierde pe drum ideea, sensul, mesajul. Aspectul este bine surprins de către Mircea MARTIN, când analizează cel de-al doilea volum al poetului, Mieii primi (apărut în premieră la Editura Tineretului, în 1966): Un poet care merită foarte atent studiat din „Cum scrie Adrian Păunescu? punctul de vedere al raportului dintre emoţie şi mesaj, Poezia sa nu e, desigur, una de pe de o parte, şi stilistică şi prozodie, pe de altă parte, este Adrian Păunescu (n.20 iulie 1943): Aş începe studiul (realizat din perspectivă diacronică) cu remarca faptului că acest poet a fost aproape în unanimitate criticat, pe bună dreptate, pentru excesul de metafore din primele trei sale volume de poezii: Ultrasentimente, Mieii primi şi Fântâna somnambulă, exces care a avut ca efect, în ochii criticii literare, estomparea emoţiei, a ideii. Păunescu dădea încă de atunci semne de excentricitate specifică geniului, din moment ce în contextul semnalat de critica literară, arată, într-un interviu pe care l-a acordat lui Ilie Purcaru, că „am descoperit poezia în tulburata iarnă 1960, când trei poeţi tineri au readus pe buzele ţării mele gustul poeziei: Nichita Stănescu, Cezar Baltag şi Ilie Constantin. Ei făceau cu candoare poezie şi rolul lor este, istoric vorbind, nepreţuit”. Arătând că la poezia lui Păunescu din volumul său de debut, Ultrasentimente (1965), „emoţia se converteşte direct în imagine, cu o dezinvoltură fermecătoare”, şi subliniind totodată candoarea gravă a poeziei sale din acest volum, Matei CĂLINESCU admite totuşi că, „dintr-o calitate, capacitatea de invenţie metaforică, de care dă dovadă poetul, se poate transforma într-un defect”. Criticul vrea să demonstreze că excesul de metaforă alterează emoţia şi mesajul liric, crează impurităţi în miezul poeziei. (Prefaţă la vol. Adrian Păunescu, Ultrasentimente, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1965, pp. 5-10)

aşteptare a cuvântului, de căutare torturantă şi exclusivă, ci una de proliferare grăbită să istovească o ţâşnire spontană sau chiar să o întâmpine. Marea uşurinţă de a scrie, rezultat al talentului incontestabil, îl face pe poet să se apropie de cuvinte dezinvolt, fără sfieli rituale sau rezerve. El le atacă frontal şi – ceea ce este imediat evident – Se poate spune că Adrian Păunescu „împrumută”, nu le alege. Mase verbale într-un fel, stilul de lucru al lui Eminescu, debordant şi eterogene până la hazard, supus unui flux incontinent de cuvinte, cu deosebirea că, analogii forţate, neologisme ANUL V, serie nouă, nr. 4 (39), 2018

51


abstracte disonante, neaoşisme echivoce şi pitoreşti se supun unui nemaipomenit suflu liric, care le antrenează într-o mişcare vecină cu delirul [...]. Dar excepţionala putere de emanaţie nu ajunge întotdeauna poetului. Un veritabil poem presupune şi o organizare, o gradaţie, un sens, cu alte cuvinte, o structură ce depăşeşte întotdeauna spontaneitatea, fie ea şi debordantă.” (Generaţie şi creaţie, Editura pentru literatură, Bucureşti, 1969, pp.49-61). Studiind cel de-al treilea volum de versuri al lui Păunescu, Fântâna somnambulă (1968), Nicolae MANOLESCU îl consideră un pas înapoi faţă de volumul anterior (al doilea), Mieii primi. Criticul arată că în aproape toate poeziile din acest volum se face un abuz supărător de vorbe mari, care aduc carenţe lirismului, şi că „un sens este, uneori, desigur, dar el trebuie căutat în pleava vorbelor” („Adrian Păunescu. Fântâna

somnambulă”, în Contemporanul,nr.45, 1968) Cu toate că Ion MAXIM îi ia făţiş apărarea lui Păunescu în faţa criticii relativ ostile a vremii faţă de primele trei volume de poezii amintite mai sus, nu poate nici dumnealui să nu observe „verbalismul, lipsa de control şi măsură, dezechilibrul formei, sufocarea ideilor în hăţişul metaforelor, confuzie şi impuritate”. („Adrian Păunescu, între laudă şi contestare”, în Orizont, nr.11, 1969) *

52

Orice exeget poate însă observa cu ochiul liber că, pe măsură ce înaintează în poezie, în paralel cu îmbogăţirea experienţei de viaţă şi a lecturilor acumulate, mesajul lui Păunescu devine tot mai clar şi mai percutant, în mod deosebit în poezia de dragoste şi în cea patriotică, ajungând uneori, după cum se ştie, până la poezia de tip manifest. De asemenea, fluxul

lexical debordant de altădată se transformă treptat, de la un volum la altul, într-un flux emoţional provenit dintr-o sinceritate dezarmantă şi într-o capacitate uimitoare de comunicare estetică. Asta în ciuda săgeţilor pe care le-a suportat din toate părţile în postura sa de „poet de curte” al lui Ceauşescu, care, în opinia mea, nu a fost adevărata natură a personalităţii lui Păunescu, poetul asumându-şi această postură (devenită după Revoluţia din 1989 un stigmat de care nu a mai scăpat toată viaţa, poate şi din vina sa de a participa activ la viaţa politică postdecembristă, mizerabilă şi distructivă), pentru a fenta, pe cât posibil, cenzura culturală de esenţă diabolică a „curţii” comuniste şi pentru a-şi impune adevărata natură a personalităţii sale, caracterizată prin sinceritate, simplitate, demnitate, iubire de neam şi, nu în ultimul rând, credinţă în Dumnezeu. Numai aşa a şi fost posibilă realizarea marelui proiect „Cenaclul Flacăra”, manifestare culturală unică în istoria României, atât ca amploare cât şi, mai ales, ca autenticitate şi calitate a actului de cultură, în care patriotismul a jucat un rol esenţial. Mai presus de toate acestea însă, Păunescu a acumulat în inima sa bolnavă tot mai multă dragoste. E suficient să reţinem un singur vers din întreaga sa creaţie, atât de prolifică: „Şi totuşi există iubire!” pentru a înţelege cine a fost, este şi va

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură


rămâne Adrian Păunescu, poetul şi omul. Aserţiunile de mai sus îmi sunt confirmate de întreaga critică literară de bună credinţă care s-a aplecat asupra volumelor de poezie publicate ulterior Fântânii somnambule (1968), de către bardul basarabean de la Bârca: „Poetul trăieşte cu o pasiune electrică” zile de mare emoţie”, incitând lumea, împrumutându-i din propria temperatură.” (Florin MANOLESCU, „Indisciplina cuvintelor”, în Luceafărul, nr.35, 1968) „Ca toţi poeţii autentici, Adrian Păunescu este poet şi în proză, şi chiar în ziaristică. Rubrica sa, Lumea ca lume, din săptămânala revistă Magazin, trădează un emotiv care nu se sfieşte să-şi mărturisească lacrimile. (...) Cine ar crede, conspectând dimensiunile uriaşe ale fizicului lui Adrian Păunescu, că în inevitabilul flautus vocis al poetului-vates se zbate o inimă simţitoare la toate suferinţele din jurul nostru?” (Şerban CIOCULESCU, Postfaţă la Adrian PĂUNESCU, Poezii de până azi, Editura Minerva, Bucureşti, 1978, pp.367379)

inedite şi unul de referinţe critice), Locuri comune (1986, poezii) şi Viaţa mea e un roman (1987, poezii), Ion ROTARU observă cu maximă obiectivitate că Adrian Păunescu şi-a aflat drumul propriu „când s-a hotărât să resuscite tradiţia poeziei patriotice, cu punctul de radiaţie în Eminescu” şi că pe poetul analizat a început să-l intereseze „întâi şi întâi ce spune şi numai în al doilea rând

Analizându-i evoluţia poeziei până în anul 1985 (moment până la care Păunescu a scris şi publicat cu dezinvoltură mai multe volume, printre care se remarcă Istoria unei secunde (1971), Repetabila povară (1974), Pământul deocamdată (1976), Manifest pentru sănătatea pământului (1980), Iubiţi-vă pe tunuri (1981), Totuşi iubirea (1983, antologie de poezii), Manifest pentru mileniul trei – volumul 1 (1984, antologie de poezii), Marin SORESCU remarcă: „Adrian Păunescu vine în poezie cu armele şi bagajele gladiatorului roman, care se luptă deopotrivă pentru pâine şi pentru circ. Pâinea poeziei e adevărul simplu, care trebuie trăit cu pasiune şi spus răspicat; circul – dreptul la joc, la imaginaţie, vis. Iată de ce versul său se constituie ca un manifest, un steag furtunos, simbol al celor mai arzătoare idei şi pasiuni contemporane, ţinut cu amândouă mâinile şi ridicat sus cu decizia revoluţionarului romantic. Şi, în acelaşi timp, ca un spectacol mare, de forţă şi pasiune” (Uşor cu pianul pe scări, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1985, pp.76, 80)

cum spune ceea ce are de spus. Limba română o cunoaşte însă foarte bine, în toate virtuţile ei expresive, şi mai bine decât toţi ştie că poezia, poezia mare, nu se face cu floricele de stil, ci cu imagini din însăşi carnea, sângele şi oasele limbii” (O istorie a literaturii române, vol. al II-lea, Editura Minerva, 1987, Concentrându-şi exegeza asupra următoarelor trei pp.347-358) volume (cronologic vorbind) ale poetului, şi anume: O exegeză vastă, Manifest pentru mileniul trei – volumul 2 (1986, riguroasă, antologie de poezii, care conţine un capitol de poeme cuprinzătoare, deosebit de rafinată şi scrisă pe ANUL V, serie nouă, nr. 4 (39), 2018

53


54

un ton cuceritor este realizată de Alex ŞTEFĂNESCU în lucrarea sa „Adrian Păunescu la o nouă lectură”, (în România literară, 2002, nr. 48-49, reprodus în Istoria literaturii române contemporane: 1941-2000, Editura Maşina de scris, Bucureşti, 2005, pp.493-500. Chiar dacă ne-am rezuma la redarea unor simple titluri de capitole ar fi poate, suficient pentru a sublinia evoluţia poetului de la debut până în 2002: „Păunescu înainte de Păunescu”, „Ieşirea din unghiul mort”, „Dragoste şi politică”. Însă nu pot să mă abţin de la a relua aspecte esenţiale care au marcat poezia lui Păunescu şi care au remarcat lucrarea lui Alex ŞTEFĂNESCU. Astfel, criticul subliniază, printre altele, la noul Păunescu: interesul pentru România, „despre care a scris sute de mii de versuri”, evocând domnitori, bătălii, eroi, poeţi, mănăstiri, munţi, râuri etc.; reacţia promptă, pasionată, cu o energică elocvenţă, la tot ceea ce se întâmplă în jurul lui; abandonarea preocupării din tinereţe de

către un medic fără diplomă, reprezintă genul de subiecte care declanşează imediat la Adrian Păunescu nevoia de a lua atitudine şi de-a o exprima”.

constituire a unui limbaj poetic, cu consecinţe deosebit de favorabile asupra ieşirii la suprafaţă, uneori vulcanic chiar, a emoţiei, a sentimentului, a candorii, a sensibilităţii, a sincerităţii şi asupra constituirii unui mesaj clar, univoc, tranşant, deosebit de percutant. Referindu-se la atitudinea poetului faţă de tot ce se întâmplă în ţara noastră şi pe plan planetar, exegetul arată: „Comedia umană” este comentată permanent, cu voce tare, într-o manieră dramatică şi adeseori melodramatică în poezia sa din ultimii treizeci de ani. Situaţia bătrânilor din România, folosirea de către om a energiei nucleare, insuficienta valorificare economică a munţilor Carpaţi, scăderea numărului de ţărani din lume, deteriorarea echilibrului ecologic pe întreaga planetă, modul cum este păstrată de români amintirea lui Avram Iancu, dar şi întâmplări din viaţa de fiecare zi, cum ar fi cunoaşterea unei familii de oameni simpli şi ospitalieri din Ardeal sau vindecarea unor bolnavi de

Cel mai fecund, poate, dintre poeţii români din toate timpurile, Adrian Păunescu „întrebuinţează versul la orice, îi impune toate corvezile la care e supusă vorbirea obişnuită. Recurge la el pentru a se confesa, a-şi vărsa năduful, a se căi, a se justifica, pentru a slăvi şi a veşteji, pentru a denunţa, a ameninţa, a condamna, pentru a formula judecăţi, pentru a instrui şi a îndemna, pentru a evoca şi comemora, pentru a mobiliza. Exprimând întotdeauna expansiv stări de conştiinţă masive, clare, fără nuanţe, precis formulabile,

Sentimentul câştigă teren, de-a lungul timpului, alături de importanţa şi de forţa mesajului, mai ales, în detrimentul tehnicii literare, şi în poezia de dragoste a poetului: „Îndrăgostitul din poezia (mai recentă a –n.s.) lui Adrian Păunescu nu iubeşte ca să iubească. El are un scop: să facă o demonstraţie de iubire, să arate lumii că el şi iubita lui nu depind de nimeni, să-şi dovedească superioritatea faţă de alţi îndrăgostiţi, să contribuie la sporul demografic al umanităţii. (…) Aşa se explică de ce apar şi multe fraze prozaice şi pleonastice, care nau alt rost decât de a umple timpul până la ivirea unui nou moment de inspiraţie”. (Alex ŞTEFĂNESCU, în lucrarea amintită deasupra)

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură


declamabile, poetul nu operează cu sugestii. Spune, pur şi simplu, numai pe şleau, de cele mai multe ori – ceea ce are de spus – n.n.” (Dumitru MICU, PĂUNESCU, Adrian, în Dicţionarul literaturii române, vol. al II-lea, Univers Enciclopedic Gold, Bucureşti, 2012, pp. 231233). În lucrarea din care am citat, Dumitru Micu aduce şi el în atenţie creşterea treptată, dar în forţă, a impetuozităţii mesajului poetic al lui Păunescu în raport cu mijloacele stilistice şi cu rigorile prozodice, pe care, totuşi, nu le neglijează. În fine, vorbind la un moment dat de spiritul modern care activează intermitent interiorul structurilor poeziei lui Adrain Păunescu, Dumitru MICU concluzionează că „modernismele şi ultramodenismele acestor structuri poetice nu sunt decât momente de relaxare şi amuzament într-o activitate poetică impulsionată de un patos romantic eruptiv, înscris în sensibilitatea modernă”. * Din literatură universală

timbru distinct de intensă sinceritate în poezie (Crestomaţie, pp.251). Poet şi prozator romantic italian, Giacomo Leopardi (1798 – 1837), respiră în poezia lui sentimente puternice, dar mai ales o generoasă dragoste de oameni, regăsită, de altfel, şi la ceilalţi mari romantici (Crestomaţie, pp.252-253). „Conform esteticii parnasiene, sentimentul este

„Clasamentul” pe care l-am făcut când am vorbit despre poezia românească, arătând cu convicţiune că locul I trebuie să fie ocupat de emoţie (care este inima poeziei), locul II – mesajul (raţiunea poeziei), locul III – stilistica (trupul), şi, în fine, abia locul IV, şi doar în cazul poeziei clasice – prozodia (haina), este valabil, desigur, în întreaga literatură lirică universală. Mă susţin în acestă direcţie următoarele aprecieri critice: „Superstiţii comune tuturor continentalilor consacră poezia engleză ca întruparea cea mai înaltă a „lucrului uşor şi înaripat” în care Platon recunoştea esenţa lirismului pur. Dacă ne însuşim definiţia platoniciană, apoi desigur nicio altă lirică europeană n-a subliniat emoţia până la acel „ethereal” unde pluteşte pulverizat cântecul celor mai reprezentativi dintre poeţii englezi” (Ion BARBU, Rânduri despre poezia engleză, în „Versuri şi proză”, ediţia a II-a, Biblioteca pentru toţi, Editura Minerva, Bucureşti, 1984, pp. 149-152) Principala valoare a creaţiei lui Francois Villon (circa 1431 – după 1463) constă în caracterul ei de autentică şi tulburătoare confesiune a omului medieval, oscilând între o viaţă de plăceri şi un ideal de înaltă spiritualitate, pe fundalul unui puternic sentiment al morţii (Crestomaţie, pp.137). Poet, dramaturg şi prozator romantic prin structură, Alfred de Musset (1810-1857) aduce un ANUL V, serie nouă, nr. 4 (39), 2018

exclus, dar străbate la suprafaţă, atunci când se cere o contemplare afectivă” (Crestomaţie, pp.305-306). Deşi la început poemele sale se resimt de influenţa parnasiană (în parnasianism sentimentul fiind exclus, după cum am arătat mai sus), la maturitate Paul Verlaine (18441896) abordează o „lirică a sentimentelor intime, melancolică, caracterizată prin picturalitate, căutarea

55


armoniilor, a efectelor muzicale ale versurilor, suavitate, Deoarece am stabilit un nuanţare bogată” (Crestomaţie, pp.311-312). diagnostic precis, sunt obligat Eugenio Montale (1896-1981) este considerat să prescriu şi reţeta cu iniţiator şi reprezentat al poeziei ermetice italiene, medicamentele. În această poezie catalogată, evident, ezoterică, mai puţin sensibilă, ordine de idei, afirm categoric cu mesaj dificil de descifrat. Cu toate acestea, Montale că nu putem reînvia şi revigora este un liric meditativ, abordează motivele simple: poezia contemporană decât peisajul, iubirea, evaziunea, copilăria, timpul mitic, prin revenirea la tradiţie, la la sentiment, la aspiraţia spre libertate, dialogul cu istoria recentă, ceea emoţie, ce denotă emoţie, sensibilitate, candoare. (Crestomaţie, repunerea în funcţiune a combinaţiei talent-sinceritate, pp.337-341). Poetul german J.Ch.Fr. Holderin (1770-1843) a cu mai multe sau mai puţine scris versuri în formele poeziei antice, ode în metru figuri de stil, în vers liber sau în alcaic, elegii de hexametri, imnuri în ritmuri pindarice. formă clasică, mai bine sau mai puţin bine orânduită prozodic. Lirica lui este lipsită de ornamete stilistice, dar cu o Prin această concluzie mă profundă armonie interioară a versului. (Crestomaţie, alătur unei părţi însemnate a pp.213-215) criticilor literari actuali, printre care îi amintesc (rugându-i pe cei omişi să mă ierte), pe Al. Florin Ţene, Ligya Diaconescu, regretata Viorela Codreanu Tiron, Liliana-Corina Glogojeanu-Boia, Marin Toma, Gheorghe Neagu, George Petrovai, Voichiţa Tulcan Macovei, Calotescu Tudor Gheorghe. ***

Având structura odelor din literatura greacă antică (strofe, antistrofe, epode), odele lui Paul Claudel (18681955) sunt profund moderne prin viziunea poetică şi prin limbajul liric original: „Slujitor al gramaticii, în versurile mele nu căuta drumul, ci sâmburele!” îndeamnă poetul (Crestomaţie, pp.408-411). *

*NOTE: 1.În această exegeză, când am adus vorba despre „Crestomaţie”, mam referit la lucrarea „CRESTOMAŢIE DE LITERATURĂ UNIVERSALĂ pentru învăţământul preuniversitar şi universitar”, autori: Cristina Ionescu, Gheorghe Lăzărescu, Ieronim Tătaru; coordonatori: Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Constanţa Bărboi (cu un studiu introductiv de academician Zoe DumitrescuBuşulenga), Ediţia a II-a, revăzută şi adăugită, Editura DIACON CORESI, 1993.

Concluzia acestei umile exegeze este următoarea: Combinaţia perfectă din sufletul poetului şi din miezul poeziei este cea dintre talent şi sinceritate. Ambele vin de la Dumnezeu. Talentul cu stilistică şi prozodie dar lipsit de emoţie şi de mesaj se ofileşte şi intră în putrefacţie, precum un trandafir care pierde accesul la 2.Îmi cer iertare pentru lipsa lumină şi apă. Acesta este diagnosticul pe care îl dau diacriticelor de limbă franceză, curentului postmodernist aflat la modă în vremurile germană etc., lipsă cauzată de neajunsurile mijloacelor tehnice avute noastre. la îndemână.

56 Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură


Nicolae VASILE

Clubul Episodul 6

obișnuiseră cu această deviză, iar pe de altă parte pentru că patronii români ajunseseră, deja, să nu mai aibă încredere în inițiativele guvernamentale. O inițiativă bună a Guvernului Adrian Năstase a fost încurajarea întoarcerii în țară a absolvenților merituoși ai marilor universități ale lumii, și nu erau puțini.

Mandatul al treilea al Președintelui Ion Iliescu relua, în relația cu mediul de afaceri, o parte din metodele fostelor mandate, dar pe o treaptă superioară de evoluție. Faptul că poporul român a vrut o revenire la cel ce a jucat un rol important în revoluție, deși, încă, Clubul s-a implicat în mai avea o serie de apucături comuniste, arăta că acțiune, Alex amețeala de măsuri de dreapta făcută oameni această nepricepuți la economie, din perioada regimului Emil Constantinescu, cu excepția celor din perioada Guvernului Mugur Isărescu, care a fost foarte util societății, dar a venit prea târziu, arată că românii preferă strategia pașilor mici, care oferea mai multă stabilitate. Și desemnarea Primului Ministru indica o tendință spre modernism. Adrian Năstase, om foarte educat, profesor universitar, cunoscător a mai multor limbi străine, deși nu avea experiența economică a lui Nicolae Văcăroiu, reprezenta un nou val al socialiștilor europeni, dispus să intensifice atragerea de investiții străine, să facă eforturi în dinamizarea negocierilor de aderare la Uniunea Europeană și de a face pasul decisiv pentru primirea României în NATO. În acest sens, au fost înființate instituții specializate. Pentru urmărirea unei politici unitare față de investitorii externi, a decis formarea Agenției Române pentru Investiții Străine, instituție care a pregătit terenul pentru investiții majore, precum PETROM, BCR etc., deși, ulterior, s-a reproșat acestei politici neglijarea unor interese naționale din dorința, declarată, de a intra mai repede în cele două organisme internaționale menționate mai sus. Adică, s-a acceptat un joc de tipul „privatizări contra voturi”, care, în final, și-a atins scopul preconizat. Pentru sprijinirea producătorilor interni, dat fiind faptul că asumarea unei politici favorabile integrării europene schimba cu totul concepția ajutorului de stat, practicată până atunci, guvernul a încurajat o serie de măsuri sub egida „Fabricat în România”. Acestea, însă, nu au fost prea eficiente, pe de o parte pentru că erau bazate pe principiul de marketing, corect de altfel, că „promovarea costă”, iar firmele românești încă nu se ANUL V, serie nouă, nr. 4 (39), 2018

participând, alături de personalități ale mediului de afaceri, mediului academic, reprezentanți guvernamentali, la mai multe întâlniri cu astfel de absolvenți, unele încununate de succes. S-au întors, la nivel național, câteva sute de copii excepționali, care din păcate, au devenit țintele politice ale viitoarelor guverne, de alte orientări politice. Mulți dintre aceștia s-au reîntors în străinătate. Păcat, aceștia ar fi

57


putut, realmente, întări grupul de tehnocrați, foarte util într-o societate, mai ales în momentele de blocaje ale guvernărilor politice. Mai târziu, și bruma de tehnocrați existentă în România a fost compromisă participând la un „guvern de tehnocrați” implicat în jocurile politicienilor.

acele „Gale de Înmânare a Premiilor Juran”, excelente ocazii de a arăta că țara noastră face eforturi pentru a intra în rândul lumii civilizate a mediului de afaceri, stabilind Președintele Ion Iliescu, în numele Instituției niște criterii clare de evaluare a Prezidențiale, a acceptat o inițiativă a Clubului de a excelenței economice. institui, și în România, cel mai înalt nivel de premiere Într-o ciclicitate care nu pentru agenții economici. Modelul fusese dzvoltat în mai trebuie de mult timp SUA, prin așa numitul „Malcolm Baldrige National dovedită, poporul s-a săturat de Quality Award”, care se înmâna de către Președintele capitalismul paternalist, „de Statelor Unite, pe baza unor evaluări foarte serioase, cumetrie”, denumit chiar de Ion făcute de o instituție specializată, pe baza unor ctiterii Iliescu, nu creatorul, ci denumite „The Malcolm Baldrige Criteria for ocrotitorul său, și a dorit mai Performance Excellence”. Malcom Baldrige a fost unul multă adrenalină, cum spun dintre cei mai renumiți șefi ai Departamentului de Stat puștii de azi pe la toate colțurile de stradă. În democrație, denumita de unii “triumful prostiei’, pentru că nu cred că există vreo societate în care majoritatea populației să fie formată din oameni deștepți, poporul obține, totdeauna, ceea ce vrea.

58

Așa a ajuns să conducă România cuplul Traian Băsescu – Călin Popescu-Tăriceanu, realitate care dovedeste că pentru Comerț ai SUA, în mandatul lui Ronald Reagan, dialectica are și variantă iar sora sa, Letitia Baldrige, a fost printre cei mai mari capitalistă, nu numai marxistă. Cum spunea Antoine de specialiști în domeniul eticii mediului de afaceri. Saint-Exupery, „pune-i să Pe acest model s-a înființat în România „Fundația J.M. Juran”, care acorda „Premiile J.M. Juran”, ambele construiască ceva și vor fi cei purtând numele unuia dintre cei mai mari calitologi ai mai buni prieteni, dă-le ceva lumii, de origine română, cu mari merite în redresarea degeaba și vor fi cei mai mari Au construit economică a Japoniei, după al doilea razboi mondial. O dușmani”. bună parte din Teoria Managementului Calității, care stă împreună preluarea puterii la baza Standardelor de Managementul Calității din politice și au primit degeaba România, care mai avea multe Seria ISO, aparține conceptual acestui mare savant. de jecmănit, deși Radu Vasile Primii doi președinți ai acestei instituții au fost dați spunea, înaintea lor, că în țara de Club, Înțeleptul fiind primul, iar Alex al doilea. asta nu mai este nimic de furat. Meritul Președintelui Ion Iliescu este acela că a Președintele Traian acceptat acest model și, de la instituirea acestor premii Băsescu voia să organizeze până la finalul celui de al treilea mandat al său, a toate entitațile caracteristice organizat la Palatul Cotroceni, în condiții foarte bune, unei nații ca pe un vapor, unde Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură


căpitanul este și administrator, și comandant militar, și ofițer de stare civilă, și popă etc. Nu a putut scăpa de Tăriceanu, care forțat de împrejurări a fost, pentru un mandat de patru ani, un fel de „șef al echipajului”.

din subordinea sa îl porecliseră Nebunul, după exesele sale de comportament pe care le manifesta aproape la fiecare întâlnire. Le povestea, atunci, cum era un fel de concurs între el și Traian Băsescu, care este cel mai neconvențional ministru.

Referitor la Club, Alex îl cunoscuse pe viitorul președinte ca Primar al Municipiului București, când participase, în numele oamenilor de afaceri din capitală, împreună cu Tătucul, la o discuție privind ruperea Clubului pe țară de filiala lui bucuresteană, presată de Impăratul, urmat de câțiva șefi de reprezentanțe La una dintre aceste județene, mai oportuniste. întâlniri, după discursul Primarul, precum un căpitan de vas, a fost scurt și Președintelui, privind ideile sale despre domeniu, a lansat ferm: – Susțin varianta ruperii!... De ce, eu, sau altul un dialog cu sala. De obicei cei care va veni după mine, să nu am o structură proprie pentru legătura cu oamenii de afaceri și să merg prin cea națională, unde prioritar va fi totdeauna Primul Ministru?... Tătucul, vizibil descumpănit: – Dar, domnule Primar, noi avem, în interior, o structură alocată doar Bucureștiului!... Iată, dânsul este șeful acesteia!... spuse el arătând spre Alex. – Da, dar dumneata ești șeful și vei asculta mereu de Guvern nu de mine!... Pe de altă parte, nu voi uita niciodată că, la Sala Mare a voastră, i-ați dat să organizeze Revelionul lui Vanghelie, nu mie. Asta nu se iartă!... Era clar,… dacă primul argument era logic, treaba cu Revelionul părea că îl afectase personal și nu era nimic de făcut. Primul Ministru era din același partid cu grupul celor ce voiau reforme radicale în lumea afacerilor și apropiați ca persoane, așa că a schimbat legea și în loc să voteze sute de mii de oameni de afaceri pentru alegerea Presedintelui Clubului, au votat, conform noii legi, numai 41 de membri, șefii reprezentanțelor județene și, astfel, Împăratul a devenit Președintele Clubului.

din sală evitau să intre în discuție cu domnia sa, aflaseră deja de modul său răzbunător de a fi. Împăratul l-a privit dojenitor pe Alex, văzând că ridicase mâna, în sensul că vrea Președintele Traian Băsescu, care se potrivea la să vorbească. Părea a spune, „ai spirt și spirit cu noul șef al Clubului, și-a început relațiile înnebunit?...”. cu reprezentanții mediului de afaceri prin niște discuții, care se voiau periodice. Cele două părți constau din – Da, domnule, ce vrei să Împaratul cu șefii Cluburilor din județe, pe de o parte și Președintele Traian Băsescu, însoțit de consilierul său spui?... favorit, pe care Alex îl știa de când fusese ministrul – Domnule Președinte, în domeniului său, pe de altă parte. Pe acesta din urmă cei primul rând aș vrea să vă ANUL V, serie nouă, nr. 4 (39), 2018

59


mulțumesc că țineți astfel de întâlniri, care sunt o mai mult un arbitru al mediului dovada de transparență față de oamenii de afaceri. de afaceri și un intermediar al acestora cu mediul politic, – Da, da,… bine!... Să trecem peste introducere!... era mult mai – Domnule Președinte, eu vă consider un om Împăratul deștept, cum deștept mă consider și pe mine. Nu trebuie expansiv, pornit spre exterior. Împreună cu el, Alex să ne fie rușine că suntem deștepți, este o mândrie!... participase la întâlniri cu – Domnule, mie nu-mi plac lingușelile!... Prințul Albert de Monaco, cu – Aveți răbdare, nu este o lingușire, acum urmează Prințul Felipe al Spaniei, atunci problema. prinț moștenitor, acum Regele De ce folosiți cuvântul „deștept” în sens peiorativ? Spaniei etc., ceea ce nu era rău, V-am auzit de mai multe ori spunând, în sens negativ, exponenții de vârf ai economiei „băieții deștepți din energie”, „băieții deștepți din bănci”, românești trebuie să se „băieții deștepți din universități”, „băieții deștepți din manifeste la nivel internațional, imobiliare” etc. altfel libertățile de toate felurile – Îî!... Dar eu m-am referit doar la cei care fac oferite de integrarea în Uniunea Europeană nu își produc lucruri rele!... efectele scontate.

– Da,… poate au făcut lucruri rele, nu am de unde să știu, dar chiar dacă este adevărat că le-au făcut, de ce să le ziceți „deștepți”?... Denaturați sensul cuvântului!... Nu este o treabă de justiție, este o treabă de limbaj. Întâlnirea s-a oprit atunci. Ulterior, a aflat, de la SPP-isul Președintelui din acea zi, care, întâmplător, îi fusese cândva student, că îl înjurase din plin în mașină. Era cazul să se cam păzească!... După aceea a mai fost în diverse acțiuni unde s-au întâlnit și nu a observat vreun semn de ranchiună, dar îi spune cam în bășcalie „profesore”, semn că-l reținuse. Într-o misiune economică în Egipt, din acea perioadă, chiar l-a luat cu el în prezidiu, ca șef al delegației oamenilor de afaceri care-l însoțea, în sală fiind o mulțime de membri ai guvernului.

60

Spre deosebire de Tătucul, apropiat al cercurilor de stânga, care se manifesta preponderant în interior, fiind

Relația politicieni-oameni de afaceri nu este una simplă. Fiecare vrea sa facă parte și din tabăra cealaltă, fără să dorească să o părăsească pe a sa. Oamenii de afaceri vor să fie și politicieni, pentru a se proteja, iar politicienii vor să fie și oameni de afaceri, pentru a se îmbogăți. Ambele categorii sunt, însă, sub lupa justiției, care, dacă își face treaba corect, respectând legislația din domeniul drepturilor omului și a tuturor celorlalte libertăți oferite de legislația Uniunii Europene (circulația persoanelor, mărfurilor, capitalurilor etc.), este foarte bine, dar dacă economia cade sub influența, nocivă de multe ori în istoria României, a serviciilor secrete, nu mai este bine. Este o problemă care ține de libertatea competiției, niște oameni de afaceri supuși unui exces de supraveghere sunt mai puțin competitivi decât cei care

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură


simt realmente libertatea afacerilor. Spuneam anterior că imediat după revoluție, lupta pentru cucerirea puterii economice pe o piață aproape nouă, ca cea a României din acel moment, a început între noii oameni de afaceri și vechii securiști. Au trecut aproape treizeci de ani de atunci și noii oameni de afaceri au devenit vechii oameni de afaceri, iar vechii securiști au fost înlocuiți de noii securiști, iar cuvântul pușcărie a devenit unul foarte frecvent în limbajul actual al afacerilor. Interesele partizane ale celor care trebuie să fie doar arbitri denaturează în mod inadmisibil competiția liberă, făcând din conceptul de „economie de piață funcțională”, pentru care ne-am luptat atât să dovedim că l-am îndeplinit în faza de preaderare la Uniunea Europeană, o vorbă goală fară niciun corespondent în realitatea românească actual.

umor p61

Puiu Răducan

Yaha dădă

călare

pe

(Pamflete-n zeamă de cucută și zaț de mătrăgună)

III Falsa pace domnește în ținutul Yaya, unde bătrânul își aprinde pipa… Of, Doamne, nu pipa păcii! Filistinii yaya-iști

De la începutul primelor mandate ale Președitelui Ion Iliescu și până la finalul celor două mandate ale Președintelui Traian Băsescu, mediul de afaceri românesc s-a schimbat mult și la fel s-a schimbat și percepția acestuia în societate. La început, voiam supermarket-uri, acum nu prea mai vrem, când am constatat că acestea ne omoară micile noastre afaceri, voiam să intrăm cât mai repede în Uniunea Europeană, pentru a ne plimba fără vize, acum ne deranjează regulile impuse de aceeași instituție, ne-au plăcut exporturile fără taxe vamale, dar nu ne place că și alții au acest drept și ne-au inundat piața cu produsele lor, ne-a plăcut să atragem cât mai multe investiții străine, chiar am făcut legi pentru favorizarea acestora, acum ne deranjează punctul de vedere al reprezentanților acestora, ca participanți la viața socială românească, fiind tot mai multe comentarii privind îngrădirea lor prin legislație a acestora etc. Teoria sistemelor spune că dacă mai multe mărimi intră în același sistem, vor exista ieșiri similare, singurul care diferă este timpul. Am intrat în Uniunea Europeană, dacă respectăm regulile acesteia, vom ajunge, după un timp specific României, la situația altor țări, care sunt de mai mult timp acolo. Vorba unui hâtru, „cine mai rezistă”.

ANUL V, serie nouă, nr. 4 (39), 2018

din fruntea obștei blestemate, în posturi de regulatoriști feroce pun tunurile pe regulații dădăiști, tratându-i ca pe niște aprozariști asiatici cărora le dictezi și primești supunere totală. Starea lucrurilor ținutului blestemat este un continuu tangaj pe axa YAYA. În cazuri stupid de celebre, yadaiciștii, șefi ai langurosului regim satanic de fascist, yaya-ist, se

61


transformă-n costaricaniști, belgrădiști, londoniști, puternic susținuți de limbincuriștii dădăi. Poporul dădău, unicat în stăpânirea Domnului sencaieră cu el însuși pentru slujirea întru religie a Yahailor. Îi limbincurează sălbatic, îi venerează-n principii „progresiste” până-n slăvi pe călăii yaya-iști. Învăluiți în meschinăria pudibondă mic-burgheză de-acum și dintotdeauna și dădăii și yaya-ii conviețuiesc stupid. Cum femeia care ia bătaie de șapte ori pe săptămână plus în zilele cu post, dar și în cele fără și de patru ori joia, spune-n gura mare că-și iubește bărbatul cu a cărei bătaie s-a învățat și poporul dădău își iubește cu aceeași patimă pe cel care-i suge sângele. Cu adevărat că ținutul Yaya a devenit un bantustan multilateral retardat, care cu ajutorul poporului dădău pângăresc lumea și viața.

Prin cabinete guvernamentale de toată jena Yayaiștii subjugă propriul popor, poporul dădău spre mare (acestuia din urmă) fudulie. Fudulia poporului dădău este fără margini spre stupefacția tuturor popoarelor ținutului lui Dumnezeu. Statul Yaya este cel mai mare hoț al poporului Dădă. Primul cabinet Yaya din guvernarea modernistoccidentală, de când „laptele și mierea curge ne-ncetat”, era foarte prost, și condus de un nemernic un pic mai mare decât un nimeni. Al doilea a fost și mai prost, condus de un și mai mare nimeni și tot așa și iar așa… șinco-dată tot așa, hărăi șa… Ultimul este anomia absolută la toate categoriile. Un ins ca actualul om al justiției era relativ stingher în primul guvern, normă în al doilea și figură slugarnică, limbincuristă, pupincurist-unanimă a ultimului mohican 62

Yaya, conducător feroce cu pușcărie la bază în timpul serviciului... Nu se știe dacă se poate coborî mai jos cu jigodismul sălbatic în „contraselecția valorilor”, a caracterelor, discursurilor, mentalităților, figurilor limbincuroide. Spre „slava” poporului dădău, acesta nu mai este în pericol de a fi invadat de forțe exterioare. Viermele este înăuntru și roade. Și roade… și roade… și roade… Este viermele propriului popor, poporul dădău. Și totașescu și așamaidepărtescu cașairomânescu să supărlumescu… Și Dumnezeu fuge, fuge, fuge!... IV Bătrânul Yaya din nou își pregătește ziarul timpurilor săși construiască binemeritata pipă… Literele pline cu untură bătrână din bucata de ziar impricinat încep să plângă de focul ce le va pătrunde și le va introduce în plămânii comuniști ai bătrânului… Își așează moș Yaya meticulous ochelarii cu aceleași lentile concav de convexe și privește… Unde să poată privi decât în urmă? Ce bine mai era cu tovarășii! Duhul rău îi bate-n geam însă: Hei, ce ai tatae? Păi acum nu este la fel? Nu porți aceeași… pălărie?

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură


SSuuG Ghhiițțăă bbăăttrrâânnuull YYaayyaa șșii ssee ggâânnddeeșșttee ddeeppaarrttee… … llaa aalltt țțiinnuutt m a z ă r g ă ș c ă r i c e s c … mazărgășcăricesc… FFaattaa lluuii,, TTăărrii cceeaa nnuu((m miissm maattiiccăă)),, uullttrraalliibbeerraallăă,, ccuu bbooaannțțaa rrooșșiiee,, ss--aa aappuuccaatt ddee ffuum maatt șșii nnuu m maaii ddăă nniiccii uunn PPoonntt aa ((ccuu m m ddee llaa m măăggăărriițțăă--nn ccăălldduurrii ffiieerrbbiinnțții..)) N Neerrvvooaassăă ccuu nneerrvviiii,, hhooaașșccaa ddee YYaahhaa rreecciittăă vveerrssuurrii cciicclloonniiccee… … „„D Drraagg nnee--aa ffoosstt vvoorrbbaa șșii ppoorrttuull șșii--aaccuum m nnee ssuuG h i ț ă p o r c u l … ” C u s t e a g u l n a ț i e i s a l e m a g h i a r e Ghiță porcul…” Cu steagul nației sale maghiare ssee-nnffăășșooaarrăă ppââ--nn llaa rrââuu ccâânndd m meerrgg rruuffeelleellaa bbrrââuu… … BBaa ddee--aa ii--aarr,, ccaa--nnttoottddeeaauunnaa eessttee oobbrraazznniicc șșii aassccuullttăă CCiiuuvviicc((aa)) cciivviiccăă rrăăuu ssăă ddeecciiddăă vvoorrbbee lliim mbbiinnccuurriissttiiccee.. BBiiccaa((uuss)) ccăă ssuunntteem m rrooșșiiii,, rrooșșiiii ddaa pprrooșșttii,, ddăăddăăiiii ssee-nngghheessuuiiee,, ssee ccaallccăă ppee ppiicciiooaarreellee ddeeggeetteelloorr ddee llaa m mââiinnii ssăă vvootteezzee,, eevviiddeenntt,, R O Ș U . ROȘU. PPăădduurriillee ffuugg îînn ttiirruurrii șșii yyaayyaa--iișșttiiii vvoorr ssăă uucciiddăă CCooddrruu țțaacc,, țțaacc,, țțaacc ccăăpprriițțăă,, țțaacc,, ppâânn llaa uurrm măă ttoott… … țții--oo ffaacc!!...... PPâânn’’ llaa uurrm măă ttoott țții--oo ttrraagg!!..... YYaayyaa ll--aa aassm muuțțiitt ppee ccăălluuggăărruull FFăărrddeeppăărr llaa m miinnttee ccaarree N Naa ssttaa((tt)),, ssee vveeddee ccuu oocchhiiuull lliibbeerr,, ccăă eessttee m maaii iieeffttiinn ccaa uunn gglloonnțț rreebbeell… ș i o e x e c u t ă l a d i s p o z i ț i e … și-o execută la dispoziție m maatteerrnnoo-ppaatteerrnnaallăă ppee pprriinnțțeessaa--nn bbaallaannțțăă iinnssttaabbiillăă.. CCâânnttăă,, ccâânnttăă,, llaattrrăă CCiiuuvvii ccăă ssee aauuddee--nn vveesstt șșii--nn ttooaattee ppuunncctteellee ccaarrddiinnaallee șșii oorrddiinnaarree șșii ccrriim miinnaallee șșii bbeessttiiaallee… C â n t ă c â n t a r e a m o r ț i i : „ D r a g n e a … Cântă cântarea morții: „Drag ne-a ffoosstt ppee lluum mee hhooțțiiii!!””.. SSuuppuussuull ccăălluuggăărr iinnffaannttiill ssppăăllaatt ppee ssuubb țțeeaassttăă sseeaam măănnăă sseem miinnțțee ddee m mooaarrttee ssuubbttiillăă ppeessttee ppooppoorruull D Dăăddăă((U U)) rrăăuu..... SS--aa ssccrreem muutt ccââtteevvaa ssăăppttăăm mâânnii,, ccăărruuiiaa ii ss--aa ssppuuss:: TTuu ddoo((aa))rr ssăă cciitteeșșttii pprrooccllaam maațțiiuunneeaa!! A Așșaa aa șșii ffăăccuutt ssuuppuussuull… … TTuu.. D Doorr șșii aaccuum m ccuuvviinntteellee ddeecciizziioonnaallee,, ssuuG h i ț ă d u l c e s p r e s a t i s f a c ț i a Ghiță dulce spre satisfacția ssttuuppiizzddăă aa m maarreeșșaalliilloorr ssăăii ppee ccaarree--ii lliim mbbiinnccuurreeșșttee ssăăllbbaattiicc.. ȘȘii--aa sscchhiim mbbaatt aappooii ppaam mppeerrssuull ddee llaa gguurrăă șșii ss--aa ccuurrăă… … țțaatt… … CCââiinneellee aassm muuțțiitt aa m muușșccaatt,, aa oottrrăăvviitt șșii aaccuum m ssttăă aassccuunnss dduuppăă ppuullppaannaa rrooșșiiee aa yyaayyaa--iissttuulluuii ccăăllăăuu.. M Meerreeuu,, m meerreeuu ssee iissăărree((ss)) ccuu ccââttee uunnuull șșii aarruunnccăă ppeessttee ddăăddăăiiii pprrooșșttii ddee nneem meerrnniiccii ccuu pprroocceennttee,, ttaaxxee,, bbiirruurrii sspprree cciinnsstteeaa șșii oonnooaarreeaa yyaayyaa--iișșttiilloorr… … IIllii ee ssccuu((llăă)) m maarree nniiccii îînn ppuuțțăă nnuu îîll ddooaarree aattââttaa ttiim mpp ccââtt ppooppoorruull ssoom n a m b u l D ă d ă î i s u g e ș o s e t e l e … mnambul Dădă îi suge șosetele… R Room maa((nn)) ee ddeeppaarrttee șșii nnuu ttrreebbuuiiee aașștteeppttaattăă iinnvvaazziiaa m o l u ș t e l molușteloorr ssttrrăăiinnee aattââttaa ttiim mpp ccââtt vviieerrm meellee eessttee îînnăăuunnttrruu,, aattââttaa ttiim mpp ccââtt CCaalluull TTrrooiiaann aa iinnttrraatt bbeenneevvooll îînn bbuurrttaa cceettăățțiiii m muucceeggăăiittee.. D Drraagg nnee--aa ffoosstt,, nneeiiccăă ooddaattăă ccâânndd m mâânnccaam m ssaarree ccuu cceeaappăă,, ddaarr aaccuum m a i D r a g n e ( a ) e s t e , n e h r ă n i m mai Drag ne(a) este, ne hrănim m ddiinnttrr--oo ANUL V, serie nouă, nr. 4 (39), 2018 ANUL V, serie nouă, nr. 4 (39), 2018

ppoovveessttee… … ȘȘii YYaayyaa ssuuG Ghhiițțăă ppeeșșttee… V o i , c u l e s , c u h o ț i … Voi, cu les, cu hoțiii,, nnee m măănnâânnccăă llaa ddeesseerrtt.. PPooppoorruull ddăăddăăuu rrăăuu ddee ttoott vvootteeaazzăă ccee--ii ddiicctteeaazzăă ccoonnșșttiinnțțaa… … aallttoorraa.. M Muurrddaarrii llaa gguurrăă ddee lliim mbbii ssttrrăăiinnee aattââtt ddăăddăăiiii ccââtt șșii yyaayyaa-iișșttiiii ccoonnvviieețțuuiieesscc uunniiii ppee ssppiinnaarreeaa cceelloorrllaallțții… … ddoorr uunniiii ppee cceeaaffaa cceelloorrllaallțții… … PPrriinn M a z Mazaarrggaaccșșccaarr ssee ffaacc llooccuurrii ddee vveeccii pprriinn ccoonnttrriibbuuțțiiaa ppooppoorruulluuii ddăăddăăuu.. D Deejjaa ssttaattuull

YYaayyaa șșii--aa ttrriim miiss ssooll ppeennttrruu aa aarraannjjaa ddeeppuunneerrii ffiinnaanncciiaarree îînn ssccooppuurrii ccaarriittaabbiillee sspprree ffaavvooaarreeaa cceelloorr ccaarree aauu ffuurraatt.... ffăărrăă vvooiiaa lloorr.. G Gîî ddee--aall ddrreeccuulluuii ffaaccee pprrooppaaggaannddăă rrooșșiiee ccuu ssppuum mee ssăăllbbaattiiccee llaa gguurrăă… … FFooccuull aarrddee,, D Dăăddăă ttaaccee… … ȘȘii D Duum mnneezzeeuu ffuuggee,, ffuuggee,, ffuuggee!!.....

63 63


Rodica Bogdan

1 aprilie – păcăleli de-a lungul timpului (colaj)

Întâi April Se'ntorcea acasă vesel

M-am gândit iubitule că nu trebuie să mai trăieşti în minciună şi să-ţi zic cine sunt eu cu adevărat. Te înşel de 3 luni cu cel mai bun prieten al tău din clipa în care el s-a dat la mine, iar eu nu am putut să-l refuz. Îmi cer scuze pentru sentimentele rănite şi promit că e ultima păcăleală de 1 aprilie care ţi-o fac. Te iubesc! Pentru că eşti unul dintre prietenii mei buni îţi trimit şi ţie acest mesaj să te anunţ că mâine mă mut la casă în Canada alături de alte neamuri ale mele. Dacă doreşti săptămâna asta ne putem întâlni pentru a ne lua la revedere. Am auzit la ştiri că a fost găsit un bărbat la grădina zoologică dezbrăcat, foarte urât cu spume la gură şi imediat m-am gândit să te întreb dacă eşti bine! Aştept răspuns!

Şi de sine mulţumit: Câţi prieteni întâlnise El pe toţi i-a păcălit. Şi mergând pe drum, într'una Tot în gându-i plănuia Ce să facă, ce să zică, Ca s'o-nşele şi pe ea? * Strânşi în braţe îi găsise!... A rămas încremenit. „Ah ! Te-oi omorî femeie Cu netrebnicu-ţi iubit!” Însă Ea, râzând, îi zise: „Ce te superi?... Ești copil!

Suntem prieteni de atâţia ani și de aceea îmi este foarte greu să îți spun ceea ce trebuie să îți spun. Dar trebuie pentru că nu mai pot trăi în minciună, nu mai vreau să mă scald în această mocirlă… Iubita ta te înşeală cu mine. Eu te înșel cu ea… Îmi pare rău … S-a întâmplat… Știi că nu ai cum să stai împotriva sentimentelor. Mi-am spus că nu trebuie, că nu se cade… O iubesc… Îmi pare rău… Promit că nu mai fac glume proaste de 1 Aprilie!

Ţi-am jucat şi eu o festă Azi e doar Întâi April.” Phoebus publicată în numărul din 5 aprilie 1898 al săptămânalului „Foaia Populară”

64 Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

Revista Cronos nr. 4 (39), aprilie 2018  
New
Advertisement