Page 1

coperta 1

Duiliu Zamfirescu

Inuarie

EDITORIAL 3 EVENIMENT LITERAR 5 ESEU 6 POEZIE 14 PROZĂ 22 CRONICĂ DE CARTE 37 DEBUT 41 FORUM CRONOPEDIAN 46 PAGINA MEMBRULUI 48 ACUM, DUPĂ ANI ŞI ANI 50 TRADUCERI 52 MONOGRAFIE 54 LECTURI ÎN FOILETON 56 EMINESCIANA 60

Frigul, scriitor pe geamuri Cu zăpezile se joacă Şi le schimbă-n promoroacă Atârnând ciucuri pe ramuri. Din fereastra-mi îngheţată Stau uitându-mă la cer: Norii, plumbuiţi de ger, S-au strâns pată lângă pată. Trist şi singur ca un greier Valul timpului rupându-l, Eu aştept să-mi toarcă gândul Într-un colţ mai cald de creier. Iar afară numai fumul Subţiratec ăşi ia zborul; Eu imi leg de dânsul dorul Şi-n văzduhuri îi dau drumul. (1888)


caseta redacţională

2 Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură


editorial editorial 3-4

Nicolae Vasile

Un început în cerc Într-un timp infinit, în care fenomenele se petrec ciclic, de la romani încoace, în toate formele de calendar-roman, iulian și gregorian, luna ianuarie a fost desemnată ca începutul anului, fără a reprezenta debutul niciunuia dintre cele patru anotimpuri. Simbolistica actuală a acesteia amestecă elemente precreștine, creștine și naționale, cu semnificații, uneori, divergente. Avem mai aproape de sufletul nostru interpretările naționale, locale, pentru că suntem obișnuiți cu acestea,

dar dacă ieșim, pentru perioade mai lungi, din habitatul natal și trăim alături de oameni din zone îndepărtate ale lumii, în alte religii, în alte calendare sau chiar fără calendare, orientarea noastră în timp începe să sufere. Mircea Eliade, care se afla pe vaporul ce-l aducea în țară, după o lungă perioadă petrecută în India, spunea: „Un gând blând mă cuprindea și mă simțeam umil ca un copil onest și gângav. Depersonalizare în apoteoză mistică. Biologizare în permanența placidă. Dar vasul se apropie de țărm și în curând vom fi sub semnul timpului împărțit calendaristic.” Această mărturisire, a celui care a înțeles mai bine ca nimeni altul mersul și demersul civilizațiilor și religiilor, ne dezvăluie o viziune extratemporară a lumii, pe care noi, europenii, suntem, adesea, puțin dispuși în a o înțelege. Denumirea lunii ianuarie (Ianuaris, în limba latină) vine de la Zeul Ianus, cel cu două fețe, una ANUL IV, serie nouă, nr. 2 (35), 2017

orientată spre anul care a trecut, iar cealaltă spre cel viitor. Este clar o idee delimitativă, dar periodică, în același timp, având în vedere repetarea anuală. Prezența Sfântului Ioan Botezătorul în prima lună a anului, prin botez și îmbrăcarea de haine noi, ne duce cu gândul și la ideea de spălare, curățire, primenire, care are rădăcini precreștine în zoroastrism, venită de la profetul persan Zarathustra. (2000 ani î.Hr.) De aici vine, probabil, spălarea din hinduism, iluminarea din budism, botezul din creștinism etc. iar, la începutul anului, în luna ianuarie, trebuie să ne curățim fizic și psihic, să ne iluminăm, pentru anul care vine. Faptul că Sfântul Vasile cel Mare, unul dintre părinții creștinismului, în același timp, mare teoretician teolog, mare om de cultură, se sărbătorește chiar în prima zi a anului este tot ceva simbolic. Astfel, anul ce vine trebuie să fie un an al devenirii prin cultură. Din acest punct de vedere, România a fost binecuvântată, în luna ianuarie născându-se Mihai Eminescu, cel ce a dat ținta noastră de țară, prin poezia Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie! și sunt de felicitat autoritațile care au stabilit ca 15 ianuarie, data nașterii marelui poet, să fie desemnată drept Ziua Națională a Culturii. Referitor la definirea culturii și calea de creștere a acesteia, Emil Cioran, în Schimbarea la față a României, în contextul că o Românie Mare, care tocmai se înfăptuise,

3


editorial necesită și o cultură mare, propunea, prin similitudine cu tehnologia vinului, ca poporul român să fie pus sub teasc, să i se stoarcă toate disponibilitățile sale culturale. Eu am o altă variantă, foarte potrivită poporului nostru, cea provenită prin asemănarea cu tehnologia țuicii, prin distilarea visurilor cumulate ale tuturor, cultura rezultând din cumularea acestor picături de vis, exprimată poetic în poezia Picătura de vis (Cultura). Picătura de vis (Cultura) Ca esența din tine să iasă la iveală, trebuie să fierbi, să dai pe dinafară! Eu, tu, noi, voi, el, ea, ele și ei, ce, adesea, ne vedem niște mici Dumnezei, toți, cei care avem sau am avut un vis, pe care l-am cântat, l-am pictat, l-am recitat, l-am scris, înainte sau după, ce devenim natură, visele noastre, distilate, crea-vor o picătură de cultură. O altă rezultantă a spiritului Sfântului Vasile cel Mare, în direcția slăvirii sacrificiilor, care are influență din Hinduism, reiese din colindul Vasilca, cântat de flăcăii țigani în noaptea de Anul Nou, în sensul concilierii sfinților creștini cu cei hinduși, ramura Shiva, în privința sacrificării porcilor din perioada Crăciunului. Shiva, deși în religia sa este zeul distrugerii, reprezintă distrugerea pentru creație și purificare, adică exact esența noțiunii de sacrificiu.

4

„Doamnelor și domni din cer, Lângă bunul Dumnezeu Șade Maica Precista,

Lângă Maica Precista Șade Ion, Sfântul Ion, Doamnelor și domni din cer, Lângă Ion, Sfântul Ion Șade bătrânu’ Crăciun Și-l judecă pe Shiva. ... Românii ce m-au văzut, M-au gonit, m-au doborât. Românii cu securile, Țiganii cu baroasele. Doamnelor și domni din cer, Măi, frumos mă junghiară, În foc de paie mă pârliră,

Mă pârliră, mă-mpărțiră. Doamnelor și domni din cer, Luară românii slănina Și țiganii căpățâna.” Continuarea sacrificiului și creației, din decembrie, cu spălarea prin botez, din ianuarie, într-un climat de cultură, semnifică ciclicitatea umană din cadrul anului, care urmează repetarea perpetuă a fenomenelor naturale, reprezentată de anotimpuri.

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură


eveniment literar eveniment literar 5-6

Ion Ionescu-Bucovu

Slavici

Bibliografie Comedii

Prietenul lui Eminescu a fost un moralist. ,,Omul să fie mulțumit cu sărăcia lui, căci, dacă e vorba, nu bogăția, ci liniștea colibei tale te face fericit.”așa își începe el ,,Moara cu noroc’’- cuvinte puse în gura bătrânei care prevestea dezastrul din familia lui Ghiță. Cine a fost acest Ion Slavici? Plecat de la țară din Șiria să cucerească lumea, vine la Viena ca soldat, se înscrie la facultatea de drept, îl cunoaște pe Eminescu cu care va lega o frumoasă prietenie și care îl va ajuta pe șirian să se debaraseze de Şiria, locul copilăriei lui Slavici

Fata de birău (1871) Toane sau Vorbe de clacă (1875) Polipul unchiului (1875) Drame istorice Bogdan Vodă (1876) Gaspar Graziani (1888)

Povești Zâna Zorilor Florița din codru Doi feți cu stea în frunte Păcală în satul lui Spaima zmeilor Rodul tainic Ileana cea șireată Ioanea mamei Petrea prostul Limir-Împărat Băiet sărac Împăratul șerpilor Doi frați buni Băiat sărac și horopsit Nărodul curții Negru împărat Peștele pe brazdă Stan Bolovan Boierul și Păcală

Nuvele

limba lui șirienească, învățându-l limba română literară. Ba mai mult, îl îndeamnă să scrie tot ce-i povestea poetului în lungile lor clipe de odihnă. Colaborează la ,,Convorbiri literare’’ și la ,,Timpul’’, publicându-și întreaga operă. Călinescu spune despre el că ,, însușirea esențială a lui… este însă de a analiza dragostea, de a fi un poet și un critic al eroticei rurale…’’ Eu aș merge mai departe și l-aș numi un mare moralist. Nuvelele lui pornesc din popor, din basmele din copilărie, au înțelepciunea țăranului. Eminescu a descoperit în el, ca și în Creangă, acel filon de înțelepciune populară demn de a fi pus pe hârtie. El s-a născut pe 18 ianuarie 1848 și moare pe data de 17 august 1925.

Popa Tanda (1873) Scormon (1875) La crucea din sat (1876) Crucile roșii (1876) O viață pierdută (1876) Gura satului (1878) Budulea Taichii (1880) Moara cu noroc (1880) Pădureanca (1884) Comoara (1896) Vatra părăsită (1900) La răscruci (1906) Pascal, săracul (1920)

Romane Mara (1894) Din bătrâni (1902) Din bătrâni. Manea (1905) Corbei (1906) Din două lumi (1920) Cel din urmă armaș (1923) Din păcat în păcat (1924)

5 ANUL IV, serie nouă, nr. 2 (35), 2017


eseu eseu 7-12

Adamescu Cezarina

Ion Vanghele – Un mare poet necunoscut, Ion Vanghele, Poeme dintr-o lume în altă lume, Volumul III, Editura Ştef, Iaşi, 2017 Editarea integrală a operei poetice a lui Ion Vanghele se datorează poetei Manuela Cerasela Jerlăianu, într-un fel de postumitate, cu atât mai justificată, cu cât poetul nu a reuşit să-şi editeze aproape nimic în timpul vieţii, deşi s-a bucurat de recunoaştere prin intermediul site-urilor virtuale, din partea iubitorilor de poezie. Un gest de reverenţă pe care ar trebui să-l apreciem unanim.

Cu toată seriozitatea şi glasul grav, unele poezii sunt străbătute de un spirit ludic, de un ton vesel-ştrengăresc în spiritul lui Topîrceanu: „Cât mă bucur doamnă că staţi la parter/Am să vin la vară sau poate-n prier/La fereastra caldă, plină cu lalele/Să vă spun în taină, dorurile mele.//Mult mi-ar mai plăcea ca să fiu o stea/Dacă nu se poate, - merge şi-o cafea,/Pe fundalul liric, recit poezii/Însă poezia-i bună, fără farfurii.//Nu prăjiturele,

În seria acestor Restituiri, se înscriu şi poeziile scrise în anul 2012, pe care, Manuela Cerasela Jerlăianu le-a cules, le-a ordonat, le-a structurat şi le-a aşezat în formă de carte. Tonul elegiac, nostalgic persistă şi în lirica acestei perioade, glasul e trist, uneori patetic: „Orice-am face noi suntem perdanţii,/Vorbele pe lângă noi se duc/Ard în ele pumni de constelaţii/Într-un univers puţin năuc.//Paşii prind pe rând să sângereze,/Răsăritul parcă nu ne vrea/Şi-n amurguri false, genoveze/Arde rătăcită câte-o stea” (Ziua curge cenuşie...) Poezia lui Ion Vanghele este străbătută de îngeri care trec noaptea plângând, îngeri care „coboară pe aripi de fum”; de îngeri îmbrăcaţi în promoroacă, îngeri cu aripi de lut, dar şi de lupi care „scheaună-n crâng”, dorul mătură pe jos „a frunzei toamnă care mă disperă”; „soarele e ca o jimblă”; „Zâne cu miros de peşte/Bat cu aripile-n mare” (Umbra mă călătoreşte). Dar există, trecând fugitiv, şi demoni printre cuvinte: „Şi-un demon stând la pândă-ntre cuvinte/Trăind speranţa că vei reveni” (Vedenii trec prin zile prăbuşite). Mai apar şi ielele care „dansează supărate”.

6

O superbă dovadă de credinţă şi de patriotism în acelaşi timp, rezidă din versurile: „Şi-unde-ai fi în lume, semn că te iubeşte/În limba română Dumnezeu grăieşte./Te-o striga pădurea ca şi-n alte datini/Cu iubirea-ţi caldă crengile să-i clatini” (Toţi suntem un cânt...)

nu tu zahăr mult,/Dar ca substitut, cana cu iaurt,/Versul să se nalţe-n ceruri ciocârlie/Pasăre curată, mândră-n poezie”. (Florile să cânte). Pragmaticul însă, are rolul său şi dă buzna în imagistic: „E versul meu şi-al tău o dulce dramă/În care rătăciţi ne regăsim,/Diseară draga mea să faci pastramă/Şin margine de lumi să ne iubim”. (O dulce dramă). Nici dimensiunea satirică nu lipseşte, ci se regăseşte în

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură


eseu unele poezii, cum e „Replică unei poezii scrisă de Adrian dulce,/Lasă-ţi fruntea ca o lună, Păunescu”; „Balada biroului plimbăreţ” 1 şi 2, şi altele. alb pe mine să se culce/Şi din Din toate figurile de stil, autorul foloseşte des gândurile toate ce-or întinde personificarea. Pentru el, Timpul e cam obraznic şi aripi calde/Viitor de primăvară, nostru să îl foarte flămând: „Timpu-ntotdeauna e obraznic/Muşcă somnul şi-a întins din căpestre hămesit/Fuga lui e ca un mare praznic/Fără scalde.//Visul pe alee ne început, fără sfârşit.//Dorul ne mai pune-n viaţă grădina, cuprinde/Banca din frunzişul piedici,/Ne mai dă obrăznicitul brânci/Stând în faţa către tine lin vieţii şovăielnic/Aştept ale dragostei porunci.” (Tu şi eu verde, vom rătăci în carte). În general, versurile respiră un surâde,/Noaptea curge ca o romantism cu aspect de patină care sporeşte valoarea boare, cu miresmele de frezii/În lor. Cine iubeşte poezia clasică, nu poate să nu remarce pădurea cea de umbre joacă din această trăsătură: predilecţia pentru tot ce e învăluit copite iezii.//Eu te ţin pe după şi te sorb în într-un aer uşor vetust, dar cu atât mai cald, mai umeri empatic cu cititorul, pentru că tot ce e vechi, devine răsuflare,/Noaptea-n noi se scurge tandru, caldă în valoros. îmbrăţişare./Cerbii cu coroane grele vin acum de se adapă/Peste cerul de-ntuneric, trece a Lacteei apă.” O altă poezie scrisă în spirit eminescian, este: „Lumea trece, lumea vine...”: Lumea trece lumea vine/Şi se-ndreaptă către lună,/Noi cu inimile pline/Vom rămâne împreună.//Scuturaţi încet de valuri/De dorinţe ce ne surpă/Vom simţi încet pe maluri/Luna-n ceruri cum se urcă.//Şi din visul ei cel rece/Albe creţuri se vor rupe/Când din noaptea care Acorduri de pian, acorduri de vioară, solfegii, sonuri de lied, de elegie, nostalgice, de cele mai multe trece/Vise fluturi ne vor ori triste, alcătuiesc tonalitatea celor mai multe poezii: umple.//Rătăciţi vom fi pe „Cai negri ne gonesc întru galop/Spre înălţimea drumuri/Ceaţa grea ce-o să neînconjuraţi de muntelui Parnas/Chiar dacă uneori mi-e versul mbie/Cerbi fi-vor pe şchiop/Şi ninge cu colinde fără glas” (Ninge cu furii de fumuri/Umbre câmpie.//Numai noi nu şti-vom poet). Cuvinte rare: ispaşă, botine, polog, căţuie, pipirig, glasul/Vorbelor pierzând de-a carmină, drâmbă, cazeină, linţoi, grohotiş, mărşuini, valma,/Că-n frunziş tremură ziduiesc, năsălie, zaplaz, bacanale, năpristan, veresie, pasul/Celor ce îşi poartă veleatul, mă adumbră, mă vaer, clipele caduce, frunzele karma”. O altă poezie care-şi ondine, prapuri, trişcă, baiadere, simurg, sfârlă, verguri, trage rădăcinile din Eminescu: străluce, licorne, cuvinte care îmbogăţesc versurile, cu „În cercul meu de cer zidit/Iubirea mă petrece/Nu nuanţe specifice. vreau să fiu iarăşi Profund eminesciană e poezia: „Stelele te-ating pe umeri”: „Stelele te-ating pe umeri, o povară-atât de ANUL IV, serie nouă, nr. 2 (35), 2017

7


eseu sortit/Destinului cel rece” (La tine am să vin). Expresii eminesciene: „între răi şi între fameni”; „peste cerul de-ntuneric”;”de-a pururi doruri dulci”; „Vin vorbe să se culce”; „Şi umbra vechilor dorinţi”; „feeric întuneric”; „Va plânge singuratică pădurea”; „iluzii neferice”; „un cer de ape-i dedesubt/Deasupra-i cer de ape/Noi trecem vis neîntrerupt/Şi rătăcim sub pleoape” (Amantele în vis revin). Există multe influenţe: Baudelairiene, bacoviene, eminesciene, topîrceniene, din Edgar Allan Poe, Borgesiene, iar de câteva ori autorul face trimiteri la Coelho. Licenţe poetice: „Smălţuind cu-a lor aripe”; „Spre a grădinii Rai”; „Din cărţile de jos a lui Borges”. Iată o influenţă bacoviană: „Te ador cea plină de tristeţe/În oraşul meu cel taciturn,/În oglinda ta de frumuseţe/M-aş închide ca-ntr-un gotic turn” (Ploaia plânge...)

astră./A-nflorit tăcerea clipelor plângând/Geana de-ntuneric, pasăre albastră.//(...)//Teiul peste bancă stă acum tăcut/Plin de veşnicia clipelor să moară,/Ne-este dor de tine simbol absolut/Şi te-nchid în cerul de odinioară.//(...)//Eminescu vine, Eminescu trece/Flori de tei se scutur, paşii plâng încet/Eu închid în mine chiar de vrea să plece/Aripa-i de înger, visul de poet.” O

poezie

eufonică,

Dar există şi expresii şocante, nedorite: „Iubirea noastră este un avort/E-o suferinţă liber consimţită/În care s-a născut copilul mort/Într-o secvenţă parcă infinită.//O cântă popii ca pe un blestem,/O tălmăcesc ca pe o ispăşire,/Imaginea se năruie solemn/În crucile zăcând prin cimitire” (Iubirea ta nu e o oarecare...) Sau, în acelaşi context: „Deschisă-i ca o groapă-n cimitir/Cu trandafirii răstigniţi pe garduri/Cu vagi arome rupte din zefir/Şi cu femei pierdute printre farduri...” (Iubirea ta nu e o oarecare...) Uneori poezia devine carnală, voluptuoasă, robită simţurilor, poţi să o atingi cu mâna: „Iarba vorbelor tengroapă/În iluzii efemere,/Eşti pământ şi eu sunt apă/Totul ce începe, piere” (Umbra mă călătoreşte). Filiaţiunea eminesciană nu-i umbreşte însă poetului luciditatea, când constată: „Eminescu trece, gândurile zboară/L-am închis în mine într-un templu viu./Pe mormântul sacru plânge o vioară/Eu ca Eminescu n-am să pot să fiu” (Eminescu trece). De factură profund eminesciană este şi poezia, trimiţândune cu gândul la „Dintre sute de catarge”: „Câte doruri nu s-or pierde”: „Din buchetul meu de suflet, risipindu-se-n parfumuri/Câte doruri nu s-or pierde, rătăcind acum pe drumuri,/Câte ploaia o să spele de-oi rămâne veşnic cuc/Să îmi cânt singurătatea printre crengile de nuc!”

8

melodioasă, mulată perfect pe sufletul romantic al românului. Frumuseţea poeziei clasice nu va pieri niciodată.

Un parfum de romanţă străbate versurile următoare: „Cădeau prin plopi vechi toamne bizantine/Şi păsări albe din uitat Levant,/Felii subţiri se desfăceau senine/Iluziile vieţii aberant.//Şi împărţeam tăceri diamantine/Cu muşcături de Şi mai pregnantă, această dragoste de Eminescu în roze şi delir/Când dorul meu poezia „Eminescu trece stea alunecând”: „Eminescu voia să se închine/Bând mustul trece stea alunecând/Floare de lumină, umbra mea de dulce-al verdelui potir.//Cu Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură


eseu pasul moale vii ca o speranţă/În visul meu de-a pururi să te-aşterni/Luceafăr coborând de dimineaţă/Cu sufletul împovărat de ierni.//Tremură glasu-n tine ca o doină/Se scutură cuvântu-nmiresmat/Pământul plânge într-un rest de moină/Din raiul de verdeaţă lepădat.//Rămâi aici uitând a ta Itacă/De lacrime şi îngeri ce s-au dus/Şi lasă înflorind să se desfacă/Cerul de răsărit şi de apus.” (Împărţeam tăceri diamantine). Sintagme foarte reuşite: „Amurguri verzi de aurori”; „Mă rup ca de un cerb, o căprioară/Dintr-un desiş al verbelor de lemn”; „ard în ceruri stinsele făclii”; „Nopţile aleargă-n mine, inorogii albi călare”; „Şi eu te beau în seară cum beau vinul/Dintr-o clepsidră spartă drept pahar” (Am să-ţi trimit poeme); „Trec inorogi de lună cu ţipătul lor ciung/Şi păsări de lumină încep prin noi să umble” (Bat valurile

vremii...); ş.a. Autorul creează din versuri mici tablouri metaforice: „O orgă se sparge în stele pe cer/Şi alb curge luna pe ape la vale” (Nu plânge, iubito...); „Păunii trec noaptea ţipând ascuţit,/Ciobul de lună ne-a părăsit” (Vino iubito la mine...); „Cresc frezii de patimi în aripi prea albe” (Sunt singura apă...); „Şi mă iubesc tăcerile de nard” (Celei care tace); „Dar viaţa are colţurile roase/Şi găuri largi s-au desfăcut în strai” (Şi tu te pierzi în tăcere...). Există şi acorduri ale muzicii siderale: şi „coamele cometei atârnate”, „Şi-n leagăn de materie stelară”; „Abisuri care ne frământă”. Elementele sacre: busuiocul şi levănţica: „Ca un fir de levănţică sau mănunchi de busuioc”; „parfum de mirt”; „Adevăru-n jur miroase-a mirt”; şi un „dor de mir Dumnezeiesc”; şi „altare de dorinţă”. Un alt element ANUL IV, serie nouă, nr. 2 (35), 2017

sacru este parfumul de nard: „Şi unde maci de flăcări/Iubirile ne ard/Cu flori de miozotis/Şi cu parfum de nard” (Aşa cum spune...); apoi clopotele: „Bat clopotele? Îngerii din aripi/Tăcerii noastre fac atâta zarvă/În toamna vieţii numai cucul cântă/Tristeţe amintirilor rămase” (Bat clopotele?) Ceea ce este curios e că aceste elemente sacre invită la dragoste: „Hai să ne iubim pe lună plină/Pe un strat de flori şi busuioc” (Primăvăratecă). Nu e uitată nici icoana: „Icoana răstignită pe un zid” (În nevralgia zilelor curente). Sau: „Icoana albă-a veşnicei Marii” (Vedenii trec prin zile prăbuşite). Un alt element sacru este litania cântecul sacru lung şi repetitiv închinat unui sfânt sau direct lui Dumnezeu. Unele viziuni sunt cutremurătoare: „În cerul gol trec păsări fără chip/Desfigurate printre disperări” (Te-aş săgeta...); „Luna cădea în cheaguri largi de sânge/În noaptea-ntinsă ca un abator” (Iubirea ta e rana mea...) Marea majoritate a poemelor lui Ion Vanghele o reprezintă poemele de dragoste. Ar fi de prisos să le cităm pe toate. Însă redăm câteva spicuiri de o rară frumuseţe: „Iubirea ta e-o liră sfărâmată/Argintul ei s-a risipit bogat,/A mai rămas veşmântul de brocart/Şi-un Dumnezeu în ceruri care iartă” (Iubirile se scutură de frunze). Uneori, „Dragostea-i o nebunie”: Dragostea-i o nebunie/Şi nebuni suntem şi noi,/Neştiute pe câmpie/Cad doar rimele cu

9


eseu

10

ploi.//Şi în malul zilei ude/Lunecăm spre absolut,/Tu cu buze-atât de crude/Eu cu caldul meu sărut”. Altă poezie de dragoste, de o frumuseţe crudă, împletită cu iubirea pentru natură: „Mi-e dor de tine ca de-o mare ce se revarsă peste ţărmuri/Când în tăcerea mea lacustră eu mă desfac cărări şi rânduri/Şi strig să vii în lumea asta a unui straniu absolut/Pecetluind povestea noastră cu filigranul din sărut.//E noapte-adâncă, este-un pântec de întuneric, de pădure,/Când elfii zboară către stele, lumina palidă s-o fure/Când tu apari cu pasul moale dansând în visul meu erotic/Şi florile te-mbrăţişează, într-un parfum subtil, exotic.//Ne cântă Brightman. Pasiunea în veacu-acesta o sentinţă/Când din nimicul nemuririi, din noapte tu ai prins fiinţă/Pe rugurile înflorate să calci apoi toţi trandafirii/Câţi sunt ai mei acuma oare, câţi sunt sub semnele iubirii?” (Mi-e dor de tine ca de-o mare...) De remarcat că dragostea este de sorginte divină şi divinitatea o ocroteşte şi o întăreşte. Trăirile celeste sunt însă, amestecate cu acelea lumeşti, că de! suntem oameni, „şi nimic din ce e omenesc nu ne e străin”. Şi alături de steaua strălucind diamantin spre înserare, sunt prezente şi cafeaua, care se revoltă-n ceaşcă, dând pe dinafară, şi ţigarea dăruită de iubita poetului. O dulce şi plăcută reverie balcanică încununată de iubirea pământească: „Cu lacrimile tale sus pe boltă/Şi cu sărutul atârnat pe buze/Eu îmi culeg a dragostei recoltă/Cum toamna în ierbar adună frunze.//Şi ne iubim cu-o pace Dumnezeie/Însângerând cu macii mei făptura,/Se-ntâmplă să mai uit că eşti femeie/Şi muşc cu lăcomie caldă gura.” (Proscrişi...) La acest poet, ploaia şi ninsoarea cad din abundenţă O interpretare proprie a vestitei poezii Annabel Lee a lui Edgar Allan Poe, o face Ion Vanghele, o poezie sfâşietoare despre dragostea curată: „Mi-e dorul viu, sufletul rece/Se plimbă umbra, noaptea trece/Degeaba strig: Annabel Lee/Din somn ea nu s-o mai trezi.//Doar frunzele când toamna cad/Vor fi peste mormânt răsad/Şi eu de lacrime izvor/La căpătâiul ei şi-al lor//Nu fuse nimenea ca noi,/Acuma pot să cadă ploi,/Să curgă frunza pe pământ/Să-nchid în piept al meu cuvânt.//Să fiu lovit de frig şi sete/Şi rupt în gheare de erete/Mi-e sufletul însângerat/Sub cer de stele fulgerat.//Doar zac lângă mormântul ei/Veghind umbra unei femei/Şi mâine către ceruri cresc/Un rug de flori Dumnezeiesc.//Destinul m-a îngenuncheat,/Frunza din cer m-a lepădat,/Buchete de regina nopţii/Atâtea lacrimi plânse morţii” (Annabel Lee/variantă).

Există şi o altă poezie: „Povestea mea şi-a Annabelei Lee”- motivul acesta livresc, al dragostei pentru frumoasa fată, l-a sedus şi pe Ion Vanghele, simţind nevoia să interpreteze poezia. Mai sunt şi alte motive prelucrate de Ion Vanghele, în special motivele eminesciene, dar şi motive biblice. La Ion Vanghele amintirile sunt „de dor blagoslovite/Iluminând prin vremuri ca un far” (Vedenii trec prin zile prăbuşite). Nu în zadar, Ion Vanghele

se consideră „al vorbelor zugrav” (Aş mai vorbi), el a pictat neobosit versuri, împodobind edificiul spiritual cu sârguinţă jertfelnică, iar acolo unde lipseau materialele de construcţie, se zidea pe sine, pentru ca mănăstirea din cuvânt să nu se năruie. Şi ceea ce a rămas, va dăinui în veac, spre bucuria celor care iubesc poezia, acum şi de-a pururi.

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură


eseu Maria Giurgiu

Lumea a intrat poveștilor uitate

pe

orbita

(Dedicată Demiurgului universului poeziei românești, nemuritorului Eminescu)

să-i făurească o salbă fără seamăn de frumoasă și s-a pus să o făurească din cele mai strălucitoare particule de materie ce se găseau în imensa lui făurărie. A pus la treabă pe cei mai iscusiți meșteri făurari din împărăție și aceștia au făurit o salbă fără seamăn de frumoasă în univers, cu soarele, luna și stelele apoi le-a trimis în dar, zeiței.

M-a tulburat mult la marele Eminescu, setea lui imensă de absolut, mai cu seamă în versurile sale de iubire. De aceea îndrăznesc să-i atribui în universul poetic românesc, titlul de Făurar al veșniciei și povestea Fire orgolioasă, Venere a ce urmează mi-a fost inspirată de minunatele sale creații trimis darul înapoi și de spiritul său de Nemuritor. atotputernicului Făurar, cu A fost odată ca niciodată, cândva tare demult, când mesajul că nu-i de ajuns salba cea frumoasă, pentru a o cuceri și că își dorește să posede însuși Veșnicia. Din iubire pentru zeiță Făurarul i-a îndeplinit dorința. A transformat-o în steaua cea mai strălucitoare și a pus-o în neasemuita salbă, pe care a aruncat-o pe cer să-i lumineze în veci, Veșnicia și săși sature dorul de splendoarea frumuseții iubitei. Pentru a aduce-o mai aproape, împins de pasiunea-i mistuitoare, a mutat-o mai departe de orbita Pământului și mai aproape de poveștile se întâmplau aievea. sine, astfel, să-i poată admira iar clocotul Făurarul timpului se distra modelând viitorul frumusețea lumii. Prindea în palmele sale materia și spiritul efemer pasiunilor ce-l mistuia a și modela seninul și ploaia, câmpul cu grânele, copacii zguduit Universul și a tulburat cu ramurile apoi își trecea vremea privindu-le, trupul pământului și celorlalte fragilitatea și supunerea în fața capriciilor sorții. El a planete ce trăiau din suflul vital inventat aripile în sufletele, ce tânjeau să cuprindă al Făurarului. Marea lui pasiune a tulburat din temelii nemărginirea și târâșul în țărână, în legea șerpilor. Făurarul veșniciei explora de la ferestrele palatului existențele creațiilor sale. său, prin telescopul super potent al Spiritului Atotcuprinzător, convulsiile Terrei, mica planetă albastră, aflată în durerile facerii. A zărit-o pe magnifica Venere înălțându-se din spuma valurilor mării, în toată strălucirea frumuseții sale zeiești și s-a îndrăgostit pe dată. Din dorința de a cuceri iubirea preafrumoasei, a chibzuit ce dar ar fi putut să-i ofere. Atunci s-a hotărât ANUL IV, serie nouă, nr. 2 (35), 2017

La început El trimisese pe pământul virgin, sămânța vieții umane care trăia în umbre, făpturi spectrale ce pribegeau în preajma Lunii. Apoi, când pe pământ a poposit lumina Soarelui din salba zeiței, au

11


eseu început să înverzească dealurile, munții și văile, după ce apele se retrăseseră în mări oceane și fluvii. Spiritul Creator i-a trezit în sine dorința de ași perfecționa opera și a zidit umbrelor, corpuri frumoase, asemănătoare creatorilor din Veșnicia luminii și le-a trimis să le însuflețească. A semănat în aceste făpturi chemate – Oameni, semințe de spirit, rupte din Divinitatea însăși, care se revărsau peste tot, în Univers - un ocean nesfârșit de energie divină, în jurul planetei, Pământ. A trimis făpturi din seminția făurarilor, să îi învețe pe oameni, meșteșugurile de tot felul și semănatul pământului pentru a se hrăni și a populat pădurile și apele, cu viețuitoare.

frumoasă, în stare să întrețină veșnic vie flacăra devoratoare a pasiunii care-l mistuia. Din insațiabila-i sete de absolut în iubire Eminescu a creat o zeiță pământeană, un ideal în versuri, în general incompatibil cu nestatornicia firii omenești. Luceafărul e de fapt poem prin care geniul Eminescu a înălțat un fel de coloană infinită, care a unit spiritul său însetat de absolut, cu Veșnicia din care s-a Unii dintre mesagerii cerești i-au învățat pe născut sămânța nemuririi în uman. Iubirea oameni, făuritul podoabelor, vrăjitoria și puterile spiritul vindecătoare ale plantelor și toate științele necesare supraviețuirii pe pământul încălzit de Soare. Tot atunci, a apărut Binele și Răul pe pământ. Creatorul nu a dorit să se amestece în viața oamenilor pământeni și a menit omului, să se ghideze după Liberul Albitru, în ascensiunea lui, învățând lecții din propriile greșeli, până va ajunge la nivelul unui spirit superior de creator, reușind să trezească sămânța divină ce dormita în subconștientul său, de la creație. Pământul era populat de animale și păsări mari și de vegetație pe măsură, pentru a le putea hrăni, însă omul era deasupra tuturor. Când Făurarul Veșniciei a așezat-o pe Venere cea fără seamăn de frumoasă, mai aproape de sine, mutândo de pe vechea sa orbită, Milki Way laolaltă cu Pământul a fost zguduită de mari cataclisme, din cauza schimbărilor petrecute pe orbitele Veșniciei și au fost ploi meteoritice, majoritatea viețuitoarelor mari de pe pământ, oamenii și marile păduri au pierit scufundate în adâncuri sau înghițite de focuri provocate în timpul acelor capricioase frământări pasionale, ale Veșnicie.

12

Demiurgului pentru o muritoare îl mistuie și e gata chiar, să dea în schimb Veșnicia pentru o clipă de iubire Astfel geniul lui Eminescu a devenit și el făurar al pământească. „De greul negrei vecinicii, veșniciei, animat de focul devorator al iubirii pentru o muritoare pe care în marele zbucium al unei pasiuni Părinte, mă dezleagă aproape demoniace a zidit-o în versuri de iubire de o ... frumusețe statuară. Iubirea neîmplinită, niciodată Reia-mi al nemuririi nimb satisfăcută pe deplin datorită setei sale insațiabile Și focul din privire, pentru absolut a devenit ,,Luceafăr” prin suferință Și pentru toate dă-mi în schimb mistuitoare. Zeița iubirii ce animă poezia sa era de fapt incompatibilă cu atributele unei femei pământene, O oră de iubire...” destinată să se căsătorească, să nască fii și să se veștejească. Era o eternă amantă, veșnic tânără și Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură


eseu Iubirea Demiurgului nu poate fi compatibilă cu iubirea muritoarei care se simte înfricoșată de imensitatea și răceala veciniciei și refuză perspectiva să trăiască alături de Luceafăr, să lumineze și să ardă veșnic, laolaltă cu stelele. „– O, ești frumos, cum numa-n vis Un demon se arată Însă pe calea ce-ai dechis N-oi merge niciodată!” Când Făurarul a văzut dezastrul provocat tinerei Gaia, din cauza pasiunii sale pentru Strălucitoarea Venere, i-a părut rău și a hotărât să-și rectifice eroarea. A construit un satelit artificial pentru aceasta, -Luna care să-i stabilizeze câmpul magnetic și să favorizeze viața pe pământ. A făcut animale de dimensiuni mai

mici și a creat o nouă rasă de oameni, în stare să evolueze și să aibă conștiința de a distinge între Bine și Rău. A divizat omul androgin care fusese la început, în parte femeiască și parte bărbătească, ca să nu se mai simtă singur. Privea cu plăcere creațiile sale, căci cu noua înfățișare oamenii deveniseră mai frumoși. Așa s-a născut lumea și au zidit popoarele lumilor apuse, poveștile petrecute în timpul vieții lor, pe pereții cavernelor în care se adăposteau, mai târziu în alcătuirile locuințelor. Și-au imortalizat zeii și credințele pe pietrele vechilor altare și templelor de cult, în scrieri pe tăblițe de lut și papirusuri, în mituri străvechi, pe obiecte și opere de artă, tradiții, în povești, cântece și în balade.

ANUL IV, serie nouă, nr. 2 (35), 2017

dicţie Ioan Muntean

9 din 10 români nu pot citi poezia asta fără greşeală! Tu poţi? Dacă reuşeşti să pronunţi corect fiecare cuvânt din poezia de mai jos la prima vedere înseamnă că ai o pronunţie mai bună decât 95% dintre vorbitorii nativi, dar şi că ai abilitatea de a citi în avans cuvintele. Acest text este un fragment din manualul de dicţie Şase saşi în şase saci, de Carmen Ivanov. Plosca plişti şi plosca ploşti Plom ploşiu cu puni prosoşi Praz propit pe placi cu pluni Doi tăciuni şi doi cărbuni. Ştrip ştropit şi ştris şilşit Şomoioc şi strug şirşit Ştos-n ştol şi ştras cu ştruni Doi tăciuni şi doi cărbuni. Zizi zazag zobi cu zări Zmuls zolid zornea pe zgări Zdrap cu zdraz şi zdrazi-n zdruni Doi tăciuni şi doi cărbuni. Liţă-n laţi şi loft cu lifte Lulm lurostic lat la lefte Log lolis şi luţi loruni Doi tăciuni şi doi cărbuni. Beţe-n burţi şi porţi cu piţe Boroboaţe cu bubiţe Boţ bălţat de bârzoi beţi Bulbucaţi şi bonţi bureţi. Bâldâbâc babâc buluc cacealma, ciubuc, calmâc Hodoronc hatâr hulduc Papalaz popaz papuc.

13


poezie poezie 13-18

Paul Rotaru

Dialog Nu am cântat iubirea niciodată Atât de mult pe cât am resimțit-o, Dar te-am păstrat mereu ascunsă toată În taina sufletului meu, iubito. Nici versuri nu am scris la întâmplare Acestei lumi bolnave de iscoadă, De-aceea nu voi smulge nicio floare Doar ca să fac din dragoste paradă.

Acestei lumi captive în restricții Tu-i ceri eliberare și-adevăr? Se potrivesc în taină ipocriții Când țes umanitate din răspăr. Ce zei?! Ce străluciri cu care luna Ornează oameni cinici în străfund, Când lumea e așa dintotdeauna Și-n ea nimic nu e perfect rotund?

Nu voi călca pe urma-acelei stele Pe care alți boemi au suprimat-o, Căci tu ești raza strălucirii mele, Scânteia ce mă-nvie, adorato. Nu voi muri pe margini de cuvinte, Nici nu voi sângera cu glas de liră, Căci tu ești respirarea mea fierbinte Și sufletul a tot ce mă inspiră. De-aceea te păstrez în vise mute, Misterioasă, pururea curată, În cele nevăzute și văzute Și n-am să cânt iubirea niciodată. „Cu mine singur n-ai să fii vreodată”, Îmi zise Ea, la piept ținându-mi mâna. „Eu te iubesc cu răsuflarea-mi toată Și nu de-o vreme, ci dintotdeauna”.

Ce-ți pasă dacă au sau nu dreptate, Că viața-și duc în drept ori viclenie? Tu treci senin cu gândul peste toate Și, dacă lumea-i cum vrea ea, să fie!

Eu nu-ți promit frânturi de nemurire, Tărâmuri care nu-s și nu vor fi, Eternități ce n-au desăvârșire, Ori vise care nu se pot grăi.

Tu prețuiește fiecare oră Și te înalță doar prin simțământ. Ca Orion cuprins de auroră, Ești cel mai împlinit de pe pământ!"

14 Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură


poezie Veronica Șerban

Poem nenumerotat Ţi-am scris neobosită atâtea zeci poeme Şi te-am înveşmântat cu gingaşe cuvinte, Monedă ţi-am bătut şi te-am pictat pe steme Cu drag şi cu migală mi te-am zidit în minte. Ca o Șeherezadă în basme te-am cuprins. Cu zborul nestrăin ascuns pe sub aripă Mi te purtam zănatec în suflet şi prin vis De calde sărutări făceam mai darnică risipă.

Cum va fi lumea Motto: La urma urmei moartea este doar un simptom al vieții. Mario Benedetti În trist apus, fără motiv Mă uiţi şi pleci, zâmbind lasciv. Cum va fi lumea fără soare, Fără răspuns la întrebare, Cum să visez, cum să mai sper Când lumea nu mai are cer, Când nopţile sunt închisori Iar zorii nu mai nasc fiori? Cum va fi lumea să întreb mă tem M-aş aşeza la pieptul tău, un ghem, Să văd prin ochii tăi pădurea, Dar mă preumblu prin casă tot aiurea. Cum gura ta e-acum tăcută La fel şi lumea va fi mută.

De tălpile desculţe o vară toridă-mi stă lipită. Iar vine o toamnă şi pleacă iar în stol cocorii; Singură sunt, căci tu, te-ai dus într-o clipită Să storci de lacrimi din cerul plumburiu toţi norii. Îl văd pe Dumnezeu trecând tot în tăcere. Un cheag de sânge ochiul îmi invadează, Pe fruntea-mi rece mâna-și trece ca o adiere Şi pentr-un zâmbet însorit cu-o lacrimă pledează. De amărăciunea mea gândeam că nu îi pasă Şi mă-nvăţasem să nu-i aduc vreo vină, Dar El, ca pasărea pe sârmă inima îmi lasă Să mai găsesc putere şi-o clipă de odihnă.

Desperecheată pe sub ploi Va fi, sărmana, fără noi! Prin sânge îţi pulsam întruna; În inimă-ţi eram eu, una. Fără de dragoste, cum lumea, Pe lângă ea să mă mai vrea? Mă am de-acuma doar pe mine; Cum va fi lumea mea de mâine Când pierd din gust şi din culoare Şi tot ce a fost în noi mirare? 15

ANUL IV, serie nouă, nr. 2 (35), 2017


poezie Constantin Mîndruţă

Eminescu – Luceafăr

Eminescu – Soarele şi Luna Eminescu-al nostru este Poezia limbii noastre

Din mijlocul adânc de ape Răsare-n umbre înserarea,

Şi colindă printre astre Făt-Frumosul de poveste.

În aer visele bat aripi, Apusul înroşeşte zarea.

Lui, în lumile celeste, Versurile-i cresc în glastre,

E noaptea visului din urmă Sub cerul reaprins de stele Şi iată cum destramă raze Izvorul lor plin de mistere. Şi iată, ochii ei clipesc, A nemuririi crudă soartă M-alungă, nu pot să iubesc Destinul ce în lume poartă. Ecou pierdut, purtat de raze, De sus gândirea lui aude, Ea izvorăşte clar în noapte, Iubirea printre nori ascunde. Toate florile albastre E steaua lui şi din înalturi,

Despre el spre cer dau veste.

Îşi simte lunga ei cădere, Cum părul i se despleteşte

Că e-n noi, în fiecare

Şi într-o noapte-adâncă piere.

Şi în suflete altare Se înalţă spre lumină,

Undeva, într-o lumină Ce străluce neajuns,

Sfinţeşte limba străbună,

E ceva care suspină,

Cuvintele i se-nchină,

E ceva... a fost... s-a dus…

Că e Soare şi e Lună.

16 Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură


poezie Nicoleta Mija

Călimara Am scris și scriu despre iubire Pe fruntea cerului tainic desenez. Frâturi de vise pline de fericire, Un cântec vechi mai fredonez. Ascunsă mereu prin alte gânduri Mai uit ale cântecului acorduri. Când primul fulg îmi dă de veste, Scriu a inimii frumoasă poveste.

Vântul bate mai tare, nimic nu zăresc, O lacrimă în călimară mereu urmăresc. Fulgii de zăpadă cad pe a mea haină, Numai călimara ascunde bine o taină.

Stare Adesea în nopțile târzii, scriu pe foi multe poezii. Ascult a stelelor melodie, este în suflet atât de vie. Scriu pe cerul nopții „te iubesc”, tu m-ai făcut să zâmbesc. Adesea în nopțile târzii, nu simt răceala zăpezii. Scriu a iubirii noastre poveste,

Fur din a zăpezii curată lumină, Un vis mă veghează, mă alină. Strâng în călimară lacrimile toate, Frumos, numai de iubire adunate. Se scutură cerul rece peste pământ, Scriu, ascult un câtec, vreau să cânt. Privesc pe geam, bate încet ceasul, Știu cuvintele, fredonez iar cântecul O noapte înghețată, o oră mai târzie, Mi-atinge sufletul lacrima și o poezie.

nu contează cât de greu este. Cuvintele în noapte pleacă, zorii cu lumină ne îmbracă. Adesea în nopțile târzii, scriu până la venirea amiezii. Adun dimineața bobi de rouă, nu-mi place când iar plouă. Îți urmăresc pe geam cărarea, cerul își schimbă culoarea. Adesea în nopțile târzii,

Am strâns în călimară doar lacrima, Sufletul caută, găsește mereu rima. ANUL IV, serie nouă, nr. 2 (35), 2017

stele adun în multe poezii. 17


poezie Petru Plătică

În fața ta cu jenă ne-nchinăm, Și miluiește-ne, dacă se poate.

Îngerul și demonul

Despărțire

Coboară un înger pe pământ Și zice către lume: – Voi ați uitat de Domnul Sfânt, De jertfa lui, de fapte bune...

S-a rupt o frunză dintr-un pom Și în văzduh se-nvârte: – Vai! Cad! Ajută-mă, te rog! Nu vreau să plec, părinte!

Demult, din cer vedeam cu frică Cum zi la zi păcătuiți, Iar tot ce-i bun de voi se strică, Mai așteptați iar, mântuiți?

Iar el săracul ca un om Întinde brațele s-o prindă, Nu izbutește, vântul o ia,

Pe suflete aveți mânie, Pe inimi rău și-amărăciune, Nu știți ce-nseamnă omenie Și ați uitat de rugăciune. Iar ura, ciuda și nesațul V-au desfrânat și v-au chiorât. Voi ați uitat ce-nseamnă viața, De-aceea eu am coborât. Treziți-vă! Nu vă distrugeți! Nu vă lăsați conduși de fiară! În Rai cu ea n-o să ajungeți! Iar necuratul o să piară! Și-o duce în grădină. – Nu-l ascultați! țipa satana, Cu mine viața-i o minune. El duce o normă inumană, Nu-l ascultați! O, dragă lume! Iar îngerul mâna ridică Și cu o rază îl lovește, Și lucifer cu zgomot pică, Iar lumea toată se trezește.

18

– Iartă-ne, o, Doamne, te rugăm, Că am intrat cu toții în păcate.

Și prinde jalnic a prâsni De parcă vrea să moară, Rămâne gol, răzleț și trist, Chiar până-n primăvară. Iar frunza cade pe pământ Și în noroi se-neacă: – Adio, viață și pom-sfânt, Căci fiica ta iubită, pleacă...

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură


poezie Aurel Conţu

n-ai să mai apuci știrile de la cinci

Depresii matinale

cu pedofili și decese în trafic e prea târziu și pentru făcut

dimineața de azi îmi aburește fereastra

dragoste

cu vedere spre Soare

de recitit legile Justiției

îmi reduce lumea la o aglomerare de lucruri

mai bine hai să dormim o sută

fără contur

de ani

la o pictură naivă în tempera

într-un vis…

din care culorile se scurg

Coșmar - parodie

se îmbrățișează frivol unele cu altele este o combinație ireală de alb și roșu

ostilă ochiului conturul corpului tău se pierde în cromatica mistică a cearșafului care-ți acoperă lipsa

Femeia mi se oprise în gât ca o fărâmitură de pâine se strecurase-năuntru-mi pe nebăgate de seamă, hoţeşte, mai aveam pripăşit pe-acolo un câine şi-n balta de lacrimi necurse un peşte o simt cum mă înoată de-a lungul de-a latul şi cum mi se-mplântă în creier ca un ţăruş cum îmi bate cu picioarele goale în sânge şi cum mi se opreşte câteodatăn aortă să facă un duş

și care nu mai are nevoie de explicații azi sufletul meu este prins între ghețurile opace ale minții nu vreau să mă gândesc la ceva rău totul este atât de neclar de ambiguu încât nu mă mai miră nimic

deodată o văd întinsă alături de mine, se zvârcoleşte dar, vai, femeia aceasta are în loc de picioare şi sex

nici măcar chipul tău nedeslușit fantomatic din dosul ferestrei ANUL IV, serie nouă, nr. 2 (35), 2017

o coadă de peşte 19


poezie Lenuş Lungu

Zăpezi din tăceri Colorez ferestrele iernii din inima mea cu aroma zăpezii din tăceri pătrund în mine din cuvinte pictez ușa sufletului cerul inimii se scutură de fluturi.

în adâncimea tăcerii se împrăștie ceața în taina nopții cu mâna-ți transparentä aduni clipe de gânduri spulberate într-un ecou al unui cântec de iubire.

Vise în singurătate

Învelește-mi trupul Învelește-mi trupul în catifeaua nopții adunate din colț de cer ascunde-mi visul în colțul ochilor mușcătura lacrimii țipă în carnea mea la marginea infinitului îmbrățișez culori și țes nori cu palmele căuș adun contur de dor și-l sorb cu sete.

Trece timpul

20

Timpul trece peste mine rănile mă dor sunt în umbră ecran de iluzii din foc de raze aurii cresc ploi de lumină îmbrățișând vise până la margini de suflet

Cutreier visele în singurătate cerul plânge cu lacrimi de gheață în resturi de nori înmoi pensula în suflet în firimituri de gânduri dau ecou glasului din mine să păstrez în culori curcubeul inimii mele. Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură


poezie Gabriela Mimi Boroianu

Drum spre nicăieri

înainte sau înapoi? și mă trezesc într-un tunel unde întunericul

Circul prin mintea mea

e frate cu moartea

ca un pieton desculț

și frigul țipă la oasele mele

pe o stradă cu dus și-ntors

că sunt prea obosite

și nu știu niciodată

iar carnea mea mustește a renunțare

dacă e noapte prea târziu

apoi vin ușile...

sau doar vreme bună

ușile acelea închise

și mă lovesc

în spatele cărora simt că e ceva important... poate cuvintele? poate gândurile de altă dată? poate... ceva ce va sparge liniștea asta obositoare ce mă face să țip alteori doar rătăcesc cu visurile de mână ca într-o poveste căutând urmele anilor în ridurile sufletului

de chipurile trecătorilor le aud gândurile, mai mult... le simt trăirile și mă umflu ca un burete lăsat în ploaie... încercând să le recunosc. alteori sunt singurul pieton și-i atât de liniște că nu-mi aud nici pașii nici gândurile și nu trece nimeni să-mi arate încotro-ul... ANUL IV, serie nouă, nr. 2 (35), 2017

până cad în vidul acela violet ce absorbe în el orice simțământ și nu mă mai recunosc... speriată încep să spun alfabetul de teama tăcerilor ce mă lovesc peste urechi până ajung la numele tău și atunci îmi revin și încep să te caut printre trecătorii grăbiți... ca un pieton desculț circulând pe o stradă imaginară...

21


proză proză 28-33

Giurgiu Silvia

Copilărie mutilată Îngrozit şi tremurând amarnic, cu inima bătând săi spargă pieptul, Iliuţă spera ca bestiile apocaliptice care îl urmăriseră înfuriate şi înfometate, ca şi el dealtfel să nu descopere gaura prin care trupul său firav se strecurase în acel precar adăpost. Le privea cu ochii dilataţi de spaimă şi îngrijorare, rugându-se la îngeraşul pe care îl invoca de câte ori vreo năpastă îl teroriza. Doar pe el îl mai avea, de când tatăl lui plecase la război şi-l lăsase cu sora mai mică şi mama în căsuța de lemn, murdară, sărăcăcioasă şi foarte friguroasă. Amintirea lui îi dădea mereu senzaţia aceea ciudată şi supărătoare de înţepături în ochi, care făcea să-i curgă lacrimi şiroaie pe obrajii murdari. Mânios, le şterse cu mâneca zdrenţăroasă a hainei, izbindu-se dureros cu spatele de zidul casei, sub al cărei pridvor se adăpostise de teama câinilor.

22

O voce de femeie supărată se auzi deodată, dojenind fiarele întărâtate, dar văzând furia cu care acestea insistau să alunge „demonul” ce le invadase teritoriul, intrigată coborî scările de lemn ale pridvorului şi nu mică îi fu mirarea când zări printre scândurile putrezite de timp şi ploi doi ochi înlăcrimaţi ce implorau ajutor. Pricepu într-o clipă despre cine era vorba şi alungă cu asprime câinii, ce făceau un tărăboi, de parcă trebuiau să apere casa de cine ştie ce mare pericol. Tot satul cunoştea drama acestui copil, alungat de acasă de o mamă fără suflet, ca să nu fie nevoită să-i poarte grija. Ioana lui Covac, aşa cum era cunoscută în sat era o femeie de 30 de ani, de o frumuseţe uluitoare, măritată de cinci ani cu un bărbat de toată isprava, care se îndrăgostise de ea iremediabil deşi în afară de frumuseţe, nu mai avea nimic atrăgător. Lenea, cruzimea şi egoismul acelei femei deveniseră proverbiale în toată comuna şi mai era ea cunoscută şi pentru altceva. În casa ei, când un bărbat intra pe uşă altul ieşea pe ferestră! Până să se mărite, orgiile în care era protagonista principală scârbiseră lumea satului întratât, încât o alungaseră dintre ei cu pietre şi ameninţări cu moartea. Pe vremea aceea, înaintea celui de-al doilea război mondial, moralitatea era la mare preţ şi valorile încă nu se pierduseră.

Fără să dea prea mare importanță ruşinii şi oprobriului cu care îşi murdărise renumele, Ioana îşi luase bocceluţa cu câteva zdrenţe pe care le avea şi plecase în lume să-şi câştige existenţa. Nu lăsa pe nimeni în urmă care să-i plângă exilul. Din familia sa mai existau vreo două mătuşi din partea mamei, care o renegaseră de când rămăsese orfană şi nu le mai văzuse de ani buni. Astfel, după lungi şi sinuoase căutări, îşi

găsise de muncă la o fermă viticolă aproape de Bucureşti. Acolo primea cazare şi masă, deşi câştigul nu era cine ştie ce. Pentru ea era mai mult decât putuse spera. Cum îi era obiceiul, Ioana reuşea mereu să se fofileze în tovărăşia vreunui bărbat, completându-şi astfel câştigurile într-un mod mult mai comod. Într-o zi, când culesul viilor era în toi şi muncitorii îşi umpleau găleţile într-o clipită cu ciorchinii uriaşi, Ioana îşi vedea de

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură


proză treabă, cântând cu vocea ei cristalină un cântec de dor şi alean. Tovarăşii o ascultau fermecaţi şi munceau mai cu spor. Nu departe de ea, un tânăr străin abia angajat la fermă se opri din cules şi se lăsă învăluit de vocea aceea dulce. Inima îi tremură de doruri şi tristeţi doar de el ştiute, în timp ce lacrimi demult îngropate mustiră timide în ochii albaştri. Un impuls nestăvilit îi purtă paşii către locul de unde izvora acea cântare îngerească şi soarta lui fu pecetluită. Iubirea însăşi răsărea dintre frunze de vie şi struguri copţi, îngenuncheată ca pentru rugăciune. Ochii lui vedeau ceea ce sufletul însingurat căuta. Astfel, Ioana dădu lovitura vieţii sale! Urmară câteva zile de dragoste mare, promisiuni, speranţe şi la urmă... împlinirea. Se întoarseră în satul Ioanei după vreo lună cu ceva bani puşi deoparte pentru căsătorie şi

un modest început. Sătenii clătinau din cap neîncrezători de aşa noroc pe capul Ioanei, dar îl căinau în şoaptă pe la porţi pe bietul Nicolae, care habar nu avea în ce belea căzuse. Se căsătoriră fără prea multă ceremonie, căci niciunul nu avea familie sau prieteni care să-i însoţească. Imediat după cununie Nicolae se apucă să repare ce se putea din căsuţa Ioanei care risca să le cadă în cap, de la o zi la alta. De bine de rău îşi începură traiul în sărăcie mare, dar iubirea le lumina şi le încălzea nopţile geroase. Ioana părea că îşi băgase oarecum minţile în cap şi îşi dădea silinţa să devină o nevastă cuminte şi vrednică de bărbatul care o binecuvântase cu dragostea şi respectul lui. În căsuţa umilă prin care bătea vântul şi sărăcia, viaţa prindea rădăcini şi după un an de la unirea lor se auzi plânset de copil. Sătenii mulţumiţi de întorsătura pe care o luase ANUL IV, serie nouă, nr. 2 (35), 2017

viaţa proscrisei, lăsaseră garda jos şi îşi văzură de ale lor. După un alt an, în casa lor ceva mai înstărită se născu al doilea copil. Acum Ioana şi Nicolae aveau un băiat şi o fetiţă de toată frumuseţea, pe care îi iubeau ca pe ochii din cap. Bărbatul muncea cu ziua pe unde se ivea câte ceva, deşi ocazii nu prea erau căci lumea era săracă iar războiul bătea la uşă. Ioana îşi creştea copiii fără prea multă tragere de inimă şi uneori mai bombănea când de una, când de alta, dar Nicolae nu permitea abateri şi comentarii nelalocul lor. Îşi iubea nevasta şi copiii iar pentru el familia era sacră. Era un tată exemplar şi copiii îl adorau. Nu avusese cine să-l ţină prin şcoli sau să-i dea o educaţie corespunzătoare mai ales în vremurile acelea, dar tot reuşise să se ducă trei ani la şcoală unde învăţase să scrie şi să citească, ceea ce în vremuri atât de grele nu era puţin lucru. Prin podul unei case căreia îi reparase acoperişul găsise o carte zdrenţuită de timp şi roasă de şoareci. O luă acasă, o curăţă cu respect şi grijă şi o buchisea seara după cină înainte de a adormi copiii, care îl ascultau cu ochii mari şi gurile căscate, deşi nu înţelegeau mare lucru. Erau mici dar el îi educa cum ştia, căci observase că Ioana nu prea se ocupa de ei cum trebuie. Ba auzise şi nişte vorbe care îi furaseră liniştea şi încrederea, însă era hotărât să nu dea crezare zvonurilor. 23


proză Nu a mai avut ocazia să le dezmintă căci a venit mobilizarea şi a trebuit să plece la război, cu inima sfărâmată şi cu grija familiei ce rămânea în voia sorţii. Băiatul, Iliuţă avea aproape patru ani când Nicolae luă calea prăpădului iar fetiţa nu împlinise trei. Multe familii au fost decimate de pârjolul războiului şi jale multă a îndoliat casele şi sufletele oamenilor. Ioana eliberată de jugul căsniciei nu plânse prea mult plecarea bărbatului. Dar în curând resursele de trai se terminară şi copiii cereau mâncare zi de zi iar ea nu avea ce să le dea. Tot mai sâcâită şi mai mânioasă începu să-i maltrateze, să-i închidă în casă fără căldură sau mâncare, lăsându-i singuri până la căderea serii, când venea acasă din peregrinările ei cu stomacul plin şi poftele trupului împlinite. Le aducea câte un colţ de pâine de pe la biserica unde aştepta să-i ofere cineva vreun colac sau vreo îmbucătură sau de pe la sătenii care îi dădeau câte ceva din milă pentru copii. Vestea că Ioana îşi lasă copiii să rabde de foame şi sete în casă cu zilele se răspândi repede în sat şi oprobriul public renăscu, mai ceva ca înainte. Ioana se înhăită cu un amărât care cerşea ca şi ea pe la uşile caselor şi ale bisericilor şi după numai două luni de la plecarea bărbatului în război îl aduse în casă, alungându-şi băiatul. Nu era loc în casă pentru toţi aşa că Iliuţă, fiind mai mare îşi putea cerşi singur bucata de pâine. Pe fată o lăsă în casă, dar cum o încuia cu zilele fără apă, mâncare şi căldură, se stinse în tăcere după trei luni.

24

Vecinele răpuse de milă încercaseră de multe ori să deschidă uşa şi să-i ducă ceva de mâncare căci o auzeau scheunând ca un căţeluş când se trezea din agonie. Nu mai avea putere să plângă, biata făptură! Iliuţă venea în fiecare zi la ferestră cu câte un coltuc de mămăligă rece şi câte două trei fire de ceapă, smulse de prin răzoarele sătenilor să le dea surioarei, dar nu putea să intre. Stătea acolo şi-i îngâna frânturi de poveşti din cărţulia tatei iar ea se liniştea o vreme din suspine, lipindu-şi mâna de fereastra rece. El se unea cu ea prin geamul murdar şi stăteau aşa până când ea aluneca într-un alt leşin. Într-o zi, când veni ca de obicei sub fereastra casei, nimeni nu-i mai răspunse! După ce îşi epuiză toate forţele şi plânse toate lacrimile, după ce sfârşi toate rugăciunile către îngeraşul în grija căruia îl lăsase tatăl lui, se duse la casa vecinei să ceară ajutor, însă câinii îl asaltară, silindu-l să se ascundă sub pridvor.

– Iliuţă, ce faci aici măi copile? Doamne, puţin a lipsit să nu te sfâşie fiarele astea! Of, suflețelule, vino încoace să îţi dau ceva de mâncare! Floarea îngenunche în ţărâna amestecată cu fulgi şi găinaţ de găină şi-l trase pe micuţ afară din coteţul improvizat. Se auzi un fâșâit prelung şi Iliuţă ieşi din vizuină fără o mânecă la hăinuţă şi cu braţul brăzdat de o zgârietură urâtă. Lacrimi de durere îi ţâşniră din ochi şi se

întoarse să-şi recupereze mâneca din cuiul mare şi ruginit care i-o sfâşiase. – Las-o copile, că nu-i pagubă! E doar o zdreanță! Îi sterse obrajii plini de praf, pânze de păianjeni şi lacrimi cu şorţul ei, îl mângâie duios pe părul ciufulit şi slinos, apoi îl duse în casă, trăgându-l de mână. – Ce-i Iliuţă, de ce te împotriveşti? întrebă Floarea, mirată de opoziţia băiatului. Nu

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură


proză vrei să îţi dea tanti Floarea ceva de mâncare? Nu refuzi Puiu Gheorghe niciodată, ce ţi-a venit acum? Băiatul clătină din cap Răducan plângând şi o trase de mână către uşă. Nu voia decât să-l ajute să deschidă uşa aceea blestemată, unde surioara lui suferea încuiată şi abandonată de trei zile. Femeia Nesuferita înţelese dar încercă să-i explice că nu putea sparge uşa şi se strădui să-l liniştească. Copilul însă, o trăgea după el Tot umblând aiurea încolo cu toate puterile, plângând tot mai tare. și-ncoace, vagaboanda sezonului – Bine, hai că merg cu tine să văd ce se întâmplă! mi-a bătut în poartă. Cum să nu Sigur micuţa doarme, de aia nu răspunde! Dar în ieşi, omule, la poartă, când auzi sufletul ei încolţi o presimţire sumbră. Noaptea trecută soneria? Ieşi. Iei ceva pe tine și… fusese un frig teribil şi micuţa zăcea acolo singură de zile te duci. Cam subțire îmbrăcat, e întregi fără foc, mâncare sau apă. Văzând disperarea lui drept, am ieşit şi eu repejor ca să Iliuţă, chemă două vecine, se înarmară cu un topor şi deciseră să spargă uşa chiar dacă îşi riscau pielea. Noul nu țin oaspetele mult afară. Ar putea răci, Doamne fereşte, doar este sezonul... gripei, nu!? Deschid larg portița! O înfățișare specială mi se arată în fața ochilor, iar intuiția mea de om uns cu câteva alifii îmi spune că ar putea fi vorba de o imitație, de ceva… fals. Nu-i normal să ții omul rezemat de stâlpul porții când stai cu el la o tacla, nu!? Așa am făcut și eu, că doar de la daci moștenim ospitalitatea. Frumoasă, picioare lungi – cerboaică de doi ani, mișcări unduitoare, mers valsant, pași bărbat al Ioanei era un om violent şi fără nici un de catifea, trup de multe carate, Dumnezeu. Strigară pe nume copila minute în şir cu dar nu dermatoză contagioasă speranţa că era doar adormită sau leşinată dar nu sau cronică datorată unei primiră niciun răspuns. Iliuţă o strigă şi el şi plângea treponeme, care se manifestă zgâriind uşa cu unghiile însângerate. Când sfărâmară prin erupții roșii, brune sau uşa cu lovituri de topor, imaginea care li se prezentă galbene, ci, cu indice pentru ochilor fu de coşmar. Ceea ce până cu câteva zile în urmă conținutul în aur al aliajelor acestuia, exprimat prin numărul fusese un copil, acum era o formă împuţinată, chircită, părților de aur din 24 de părți de ţeapănă, din al cărei corp se înfruptau doi şobolani aliaj. blestemaţi. Femeile se luară îngrozite cu mâinile de cap Sâni marca guși de curcan plângând. Încercară să-l scoată pe băiat afară, dar acesta – gutui în pârg, păr - castană călca cu ură şi o furie animalică cei doi şobolani ucişi cu coaptă, numai vocea ușor toporul, prea absorbiţi de plăcerea festinului lor, pentru hodorogită… a-şi mai lua măsuri de apărare. – Sărut mâna! Bine ați venit! zic eu. Ochii, dând raite de sus până jos, făcuseră febră ANUL IV, serie nouă, nr. 2 (35), 2017

25


proză

26

musculară. Umblau haotic, dezbrăcați, de la părul castaniu, se scurgeau pe fruntea deșteaptă, pe năsucu-i de pisoi răsfățat în privirea altor ochi – măsline coapte, pe gura - perlă rară, bărbița un pic adusă, la fel de obraznică, gât fandosit, treceau destul de greu peste „munții stâncoși” ce se scurgeau de la umeri în jos, se prelingeau peste trupu-i mlădiu, tras ca prin inel, coborau pe coapse într-o închipuire așa… fără o bază reală, ca produs al imaginației, într-o iluzie... ca o himeră. Ajung și la genunchii prea mult dezveliți, apoi se scurg pe cele două fluiere până la încălțăminte, după care începe urcușul. Și tot așa de multe ori, fără să-mi dau seama, hipnoptizat efectiv, am intrat în mrejele ei… – Sunteți de la gaze? o întreb. – Nț! îmi răspunde râzând şi scoțând în relief o dantură frumoasă, puternică, în care văd ceva feroce. – De la curent ? – Nț! îmi răspunde cu aceeași lejeritate, apropiinduse cam obraznic. – De la cablu? mai zic, dar ea, surprinzându-mă un pic cu apropierea-i nițel tupeistă se apropie și-mi șoptește elegant: – Nț! și în acelaşi timp mă ia în brațe. – Sunteți cumva vreo rudă și nu mai știu din partea cui? insist eu cu interogatoriul. – Nț, dar rude am putea fi ori am putea să ne facem! De ce nu? îmi mai spune cu un zâmbet larg cuprinzândumă de gât și strângându-mă bine în brațe. – Domniță, doamnă, ce se-ntâmplă?... Cine ești? Ne vede lumea!... De unde vorbe acum, fraților? M-a împins din gura porțiței, a închis-o printr-o izbitură cu piciorul ăla zdravăn și elegant și ce credeți, oamenilor!? S-a suit pe mine. M-am luptat și am scăpat din „colții racului”, am fugit în casă și am închis ușa pe dinăuntru respirând ușurat. Două-trei atingeri pe umăr m-au făcut să întorc capul. – Cucu! Era ea. M-am dat pe spate, era sa cad, dar tot ea m-a sprijinit. S-a suit iară pe mine. Da! V-o spun sincer! A-nceput să mă molfăie, să mă toace mărunt… Mă sufocase nesimțita. Fraților! Mă înmuiam de-a binelea! Simțeam cum slăbesc din toate încheieturile, mă răspândeam, mă dezintegram. Am început să tușesc. Tușeam sec și înecat, săreau țăndări din plămâni, ficați și ce mai este pe-acolo, apele mă inundau, ea… nimic! Mă poseda fără pic de milă. Zguduiam trupul, precum pe prunul copt și nemernica, așa-i zic cu toată stima și eleganța mea pentru genul feminin, dânsa nimic,

oameni buni! Călare pe mine, nesimțita! Din chingile-i tradiționale n-am putut scăpa nici la spital. N-avea și ea jenă de domnul doctor, de doamna doctor, de doamnele asistente… Am speriat-o cu pastille, am opărit-o cu ceaiuri, am acrit-o cu lămâi, ea nimic! Mă luase frica, zău! Mă ascundeam sub șapte pături de frica ei unde tremuram, precum câinele la injecție. Veneau medicii, asistentele și mă măsurau cu aparatura, a

dreacului de belea de avea ea teamă, rușine sau milă de mine! Tușeam la ea, tușeam de-mi curgeau lacrimi pe genunchi să-i fie milă de mine, dar... nimic. Tot timpul zâmbea și călărea la mine, precum cazacul calul în vremuri de răstriște turbată. De n-ar fi râs permanent la mine, aș fi crezut că deja mă stâpânește duhul rău, dar ăla… nu râde. Așa de rău m-a descentrat, m-a dereglat, că acum nu mai mă înțeleg cu tusea, deși este a mea. Tușesc așa… din zi în

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură


proză noapte și invers. Acum beleaua asta m-a copleșit de tot. Mă domină total. Gâtul s-a umflat ca un furtun sub presiune, nasul îmi astupă aerul, trag de el cu batiste, șervețele și alte cârpe și normal, după atâta tras, ar fi trebuit să se lungească măcar de-o șchioapă, dar el ba! Sa umflat. Este ca un ardei gogoșar gata să se răsfețe-n farfuria flămândă. Urechile-mi țiuie tot timpul și peste tot. Totul de la atâta molfăială a acestei nenorocite de musafir obraznic… Carnea pe mine este ca un șnițel vienez bătut cu ranga. De frică, picioarele s-au răcit rău de tot, iar mâinile-mi tremură. Florile, iarba, pomișorii, păsărelele îmi duceau lipsa. Crengile de alun își puneau frunzele la ochi și priveau înăuntru pe geam spre patul unde eram răstignit. Repede dădeau sfoară-n grădină: „– Este-n pat acoperit cu șapte cojoace, tremură, îl

chinuie…” Ce tristețe-n săraca grădină de chinurile la care eram supus de nebună! Așa este când îți bagi mărăcinii în curte, vulpea-n coteț ori uliul în porumbei. Mi-a mâncat sufletul nemernica, nu mai am putere nici să-i fac vânt cu piciorul. – Ho, c-ai să scapi de mine! Ai să mă regreți, că tare drag mi-ai fost și încă-mi mai ești! De frică nu mai zic însă nimic. Sunt învins total. Dar până la umă nu mă pot abţine şi intru iar în vorbă cu ea. – Zici c-ai să pleci? – Ce te grăbești, bre, așa! Vrei să scapi de mine? Nunțelegi că-mi ești drag și vreau să mai stăm ceva vreme împreună! – Cum îți sunt drag, soro, când nu mă mai cunoaște nici cățeaua? A sărit să mă muște când după patru zile de ANUL IV, serie nouă, nr. 2 (35), 2017

zăcut în pat am ieșit și eu la privată, pardon, closet, în fundul grădinii. Voce nu mai am. Ochiimi atârnă lângă nasul gogoșar copt. Părul în cap este arici tânăr, mâinile-mi tremură, la fel plămânii, pipota, ficații, mațele și tot harnașamentul, arăt ca un drac, și tu, nenorocită feroce, îmi spui că-ți place de mine! – Te rog să nu mă superi! Un pic de răbdare să te rezolv și am plecat… Am tresărit de bucurie din somnolența de-o săptămână, dar era să cad într-o aripă de nu eram zdravăn ținut – nu de ea. Din frumusețea ce-o văzusem la poartă, acum, de sub trei plapume, văd arătarea cum mă chinuie, cum mă terorizează, cum mă stoarce parcă pentru a fi pus la uscat. Încep ușor, ușor să prind puteri, dar și să devin obraznic atacând-o frontal, direct! – Pleacă, răceala dreacului, de-aici! Of! Iat-o, mă slăbește din chingi câte-un pic, câte-un pic și jignind-o foarte ies din cameră lăsând ușa deschisă ca aerul rece de-afară să mă distrugă. – Așa ! zice ea, dar aerul dulce, primăvăratic, a început să mă mângâie, să mă-nvăluie cu miresme de zambile, de flori de cireși, piersici, pruni, meri, peri, ghiocei. Nu mai mă dor oasele! Ușor amețit ies afară-n curte, în grădină. Minune dumnezeiască, oameni buni! Până și gazelele au venit să mă aplaude. Roua lacrimilor din flori mi-a spălat privirea. Simțeam cum prind puteri. Răceala tocmai ieșea pe poartă. Du-te dreacului! 27


proză Adrian Scriminț

Chemarea patriei (capitol romanul Răpănoșii)

din

„Tu-ți ofițeria mă-tii!” își suduia în gând bătrânul, enervat și de fețele celor din jur: ori formate în timp de praful și arșița de la țară, ori fin prelucrate de lectură și de anii studenției… „Nu găsești și tu un om normal care să se prezinte la încorporare, cu care să schimbi și tu o vorbă, să găsești ceva în comun. Și Săndică ăsta nu mai tace, mă face cu capu’, să mor eu!”

Cu cât înainta în coloana care prinsese cu timpul forme gigantice, cu atât îi creșteau nerăbdarea și dracii. Dacă s-ar fi inventat un dispozitiv de măsurat nervozitatea și i s-ar fi luat starea, mercurul s-ar fi ridicat până la maxim și s-ar fi spart cu siguranță. Nu numai că îl enervau cei care își așteptau cu ardoare și entuziasm rândul ca să intre în interiorul cabinetului, cu Ușa cabinetului se chipurile lor docile, calme, serviabile, selecționate parcă deschise larg și un doctor în anume să servească patria, îl enerva și taică-su cu emoția lui lacrimogenă. Bătrânul îi tot aranja cravata, îi descăma sacoul, îi verifica frizura, îl puse să își șteargă chiar și un vârf al pantofului, pe care și-l lustruia de celălalt crac al pantalonului. Pe lângă atenția care lui i se părea atât de penibilă, Săndel-tatăl turuia într-una, obosindu-l la culme, și se trezea uneori că nici nu-l mai aude: – O să vezi, mă, tătică, o să fie bine, milităria e frumoasă, te disciplinează, îți ordonează un pic viața. Gândește-te și la noi, la părinți, ce dracu’? Prin tine ne mândrim, prin tine și prin boul de frate-tu!… Pe când îl încuraja în felul acesta, ochii lui Săndel scânteiau cu cea mai mare însuflețire.Își ținea de o bucată însemnată de timp prelegerile, cu voce tare ca să îl audă și cei de lângă dânsul, ceilalți viitori recruți din imediata-i apropiere, căci viața îi dăruise de-a lungul timpului destulă înțelepciune, pe care simțea că trebuie să o împărtășească și altora. Își mai încetinea uneori debitul verbal, urmărindu-i pe cei care ieșeau cam o dată la un sfert de oră din cabinetul în care erau invitați – interesat de starea lor. Majoritatea dădeau însemnătate profunzimii momentului. Erau la rândul lor însoțiți, fie de părinți, fie de iubite, sau chiar de bunici. Săndel se reapucă să îi ordoneze gulerul sacoului și îi fixă din nou cravata, după care îi spuse pe șoptite, ca să nu îl mai audă și ceilalți, ca și cum ar fi vrut să îi vândă un pont mare:

28

– Și la urma urmei, în ziua de azi militarii sunt cei mai bine văzuți în societate. Gândește-te numai, cu ce cucoane umblă ofițerii, în ce cercuri înalte pot fi întâlniți, ce pensii au, măi, tăticule, nu e de colea, ce…

vârstă, cu părul cărunt și cu un halat alb, îi întrerupse nemulțumirile: – Intră Spirescu Cornel, se pregătește Godean Andrei! Săndel se puse disperat să îl rearanjeze de final, îi atinse iar nodul de la cravată, îi fixă gulerele cămășii și ale sacoului, îi controlă pentru a nenumărata oară nasturii, ca nu cumva, Doamne ferește, să îi fi rămas deschis accidental vreunul, îi înlătură până și scamele

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură


proză imaginare, îl prinse pe urmă de umeri, îi ținti aprig ce să fac cu ei! Tu chiar te crezi ochii, și îi spuse cu voioșie: un terchea-berchea?! Ești campion zonal la box, ce dracu, – Hai că ești pregătit, și răspregătit! ești cineva, te iau ăștia în forțele Își scrută tatăl cu cel mai mare reproș: speciale, în poliția militară, o să – Sunt atât de pregătit, de m-a luat mama dracului înveți să sari cu parașuta, să de atâta entuziasm! tragi cu pușca cu lunetă… Te iau O spuse cumva ca să fie auzit de câți mai mulți ăștia la contraspionaj. Nu-ți fă recruți, cu tot cu rudele lor care ajutau să se îngroașe griji că nu o să mă vezi cu anii, rândul, lucru ce îl panică pe Săndel Godean. Își prinse acolo ești măcar cel mai bine fiul de ambii umeri și îi șușoti cu cea mai mare plătit din tot ce înseamnă insistență: armată – doi iepuri dintr-o – Mă, tăticule, o să-ți pună Dumnezeu mâna pe lovitură: scăpăm unul de altul! cap cu armata asta, o să vezi. Nu există niciun lucru rău Același doctor deschise în afacerea asta, în primul rând că armata îți dă de lucru. ușa și, îi opri lui Săndel cu o Dacă ești bun și îți dai silința poți deveni gradat, și prin nepolitețe indirectă pledoariile: – Să poftească în sală Godean Andrei! Apelatul strecură printre dinți niște înjurături despre originea de proveniență a celor care îl invitaseră cu politețe în Centrul Militar de Recrutare, ca să își facă un pic de curaj să intre. Andrei deschise larg ușa și taică-său dădu să intre imediat după dânsul. – Să intre numai recrutul, vă rog!! se răsti doctorul de la mâinile gradaților trece totul: de la aranjamente ca să ai un birou. Însoțitorii așteptă mâncare mai bună la popotă, să pui mâna pe o uniformă afară! mai acătării, să ai grijă de unul sau de altul, să-ți știe – Salut! le strecură „bibanii” de frică… și ăstea-s prostii pe lângă alte Andrei, cu neintenționată beneficii. Gândește-te numai ce bani iei dacă ramâi în impolitețe. cadrul armatei… și acolo se dă cea mai bună mâncare, Săndel se retrase de măi, băiatule, primești pe urmă pensie, ești aranjat pe urgență, însă înainte să închidă viață. Uite-te la mine, un șofer nenorocit, de-mi plătesc definitiv ușa după dânsul îl mai singur asigurările, și stau cu frica-n sân de fiecare dată îmbărbăta din prag bătându-l când mă trimite Maica Domnului la drum. pe umeri. Văzând că Andrei i se retrasese cam brusc din După întrebările banale strânsoarea brațelor, ridică tonul: referitoare la ziua, luna și anul – Băi, băiete, bagă-ți mă mințile-n cap, ce dracu?! nașterii, apoi greutate, înălțime, Patria în momentul de față te consideră un simplu doctorul în vârstă și cu părul gunoi, demonstrează-i contrariul, la naiba. Dă-mi mie cărunt își ridică privirea din anii tăi și palmaresul tău de sportiv național că aș ști eu ANUL IV, serie nouă, nr. 2 (35), 2017

29


proză formulare și îi studie adânc încruntarea. – Tu ai fost vreodată la psihiatru? – Încă nu… – Păi… orișice lucru are un început. Din partea mea ești liber, treci mai departe la domnii plutonieri. Subofițerii îi studiau dosarul, erau de-a dreptul încântați. Cel mai înalt și subțirel stătea mai retras, însă cel bondoc și cu fălcile doldorând de atâta sănătate nu mai putea de entuziasm. Atitudinea îi trăda pregătirea unei adevărate surprize, mai ales felul după care scria și zelul cu care trântea în formulare ștampilele. Îi arăta și colegului subțirel dosarul. Râdeau cumva secretoși, și lucrul ăsta îl cam deranja pe Andrei Godean. Îl observau cu coada ochiului, îl măsurau din cap până-n picioare, șușoteau între dânșii, și parcă nu îndrăzneau să îl înștiințeze despre ceva anume. Din toată încruntarea, îl apucă și pe el buna dispozitie: dacă subofițerii însărcinați cu recrutările se distrau, el de ce ar fi altfel? Se calmă din plin, cei pe care îi considera în sinea lui debili, reușiră să îl calmeze cu totul.

– Mi-ai înveselit ziua—se bucura îndesatul. Ești primul care se duce la „diribau” pe ziua de azi, și cred că vei fi și ultimul. Printre lungile sughițuri îi mai explica cu întreruperi: – Pune-ți aici semnătura, aici… mai trebuie să dai cu subsemnatul și pe procesul ăsta… Aoleeeo, nu mai pot, mor de râs, uitați ce față face! Ca un fulger, însoțit de toate tunetele de pe pământ,

– Ce-ai făcut, măi, băiete? îl întrebă îmbujoratul de pe scaun. Întrebarea îl nedumeri definitiv: – Ce-am făcut? – Păi… ai cam făcut! îl luă în râs și celălalt subofițer, sprijinit cu coatele de perete. – Ce? – Trebuia să te prezinți la recrutare de-abia anul viitor, și văd că judecătoria orașului se străduiește să ni te vâre cu forța pe gât—îl lămurea grăsunul.

30

– Da’ ce crezi, măi, că centrul nostru de recrutare e Godean deschise ușa și îi spuse centru de binefaceri?! îl luă la rost și subofițerul subofițerului fălcos direct din slăbănog. Spărgător de mașini?! Ce naiba ai avut în cap, prag: măi, băiete? Cu cazierul ăsta al tău, numai la geniști te – La „diribau” să te duci putem trimite! tu, băi, grăsanule! Chipul lui Andrei Godean păli. Nu mai era chiar O luă la picior, trântinduatât de vesel. le ușa larg și lăsând-o așa – „Diribau” te mănâncă, bă! îl intimidă grăsanul, deschisă. Subofițerul nu mai cufundat în propria-i burtă. Direct la Aiud te duci. O să râdea. Încă nimeni nu i se mai mai furi… beton, ciment și bolovăniș de pe calea ferată! adresase în felul acela până Hă, hă, hă… atunci. Însă nu de acest lucrul îi Nu îi mai auzea. Hohotea și grăsunul, și colegul său ardea lui acum. Obrajii îi subțirel, și doctorul, și ceilalți doi recruți care intraseră degajau însemnate reacții în urma dânsului.. chimice: de la râs îi trecură Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură


proză urgent la grimase de îngrijorare. Sări de pe scaunul în Bătrânul mai făcea uneori care stătuse atât de confortabil cufundat, și alergă după pauze, pregătit să se apere de dânsul: cealaltă ciozvârtă, însă aceasta i – Bă, băiete, băăă!!!… Stai, mă, să îți iei se opri la câțiva metri depărtare. Își luase cu cap formularele! Ia uite, mă, ce necazuri îmi face… Îi dispăru total din aria de acoperire și îl căuta cu distanța de siguranță și, își disperare peste creștetele celor care așteptau de atâta continua cu încăpățânare rolul de negociator: vreme în rând cu cumințenie.

– În cel mai rău caz o să înveți o meserie, bă, tăticule; la Îl salvă la timp Săndel de la un posibil infarct, transporturi, zidești, betonezi… punându-i-se prompt în cale și destăinuindu-i-se cu sau la C.F.R, că acolo e iar bine. stângăcie: Leafa-i leafă, păpica-i păpică, îți – Sunt tatăl lui Andrei, lăsați-mi mie documentele mai merge și vechimea… nu te fiului, i le predau eu. Vă rog să îl scuzați, le are și el pe prosti… și la urma urmei… ale lui! geniștii stau cel mai adesea în spatele frontului, ei doar repară ceea ce strică alții! Dumnezeu a vrut să se întâmple așa. Te-a ferit de ce-i mai rău!… – Careva să îl oprească pe ăla! Aoleeu!…

Vorbele omului voiau să pară controlate, însă întreruperile și incoerența verbală îi erau cauzate de vioiciunea și isteria lui fiu-su’, care se rotea ca un titirez în căutarea vreunui bulgăre de pământ sau a vreunei pietre. Nu le găsi, gospodarii blocurilor făcură cu mare zel prin grădini și parcuri curățenia de După ce se întoarse cu documentația, greoiul primăvară. Se întoarse spre subofițer îl scrută îndelung, după care îi zise: bătrân și îi strigă din depărtare: – Educați-vă fiul. Ce crede el, că armata-i – Da’ mai lasă-mă, bă, bambilici?!… dracului, cu armata ta în pace! …Pe Săndel Godean nu îl lovi camionul, însă deabia mai avu reflexele să se apere de ciozvârta care îi trecu pe lângă umeri. Din avântul cu care o făcuse, își scăpase dosarul din mâini și acum se apleca să culeagă foile pe care le pierduse în drum. Din motive extreme de siguranță rămase cu câțiva pași în urmă, și nu îi mai rămânea decât să îl lămurească de la depărtare:

Cu o deosebită precauție, Săndel mai înainta din când în când, în conformitate cu pașii pe care îi făcea Andrei Godean, ca să stea cumva la depărtare de obiectele pe care le tot arunca acesta atunci când le întâlnea în – Trupele de genii… ce ar fi, mă, tăticule?! Îți dai cale. Din fericire, fiul aruncă seama că pe timp de război ai fi mai protejat decât după dânsul doar cu un tub pedestrașii, o să stai în camion, departe de gloanțele consumat de pastă de dinți, rătăcite, și n-o să mai mergi pe jos ca să îți rupi ghetele, care nu îi fu catapultat de forța așa cum o fac alții… brațului nici măcar până la ANUL IV, serie nouă, nr. 2 (35), 2017

31


proză jumătatea distanței ce îi despărțea. – Ai puțină răbdare. Hai că dau o bere, hai să vorbim ca niște oameni înțelepți.

Dandu Briel

Întâlnirea

Spre disperarea împăciuitorului, cel strigat o luă la fugă, într-un ritm domol, așa cum făcea la antrenamente viezurească când trebuia să înconjoare câteva ture bune de stadion. În virtutea situației, la cei 55 de ani ai săi, cititul Săndel fragment din romanul Godean se văzu nevoit să își amintească de anii tinereții „Povestea lui FĂTși să îl copieze. Fugea și el, mai șchiopătând, mai FRUMOS, care era DEFECT gâfâind. O luă mult mai vioi la alergătură inversă, mai şi zbura în ZIG-ZAG!” ales când Andrei arucă după el un borcan îndesat cu Zmeul cel bun a stat ca pe pământ uscat, care i se sfărâmă în nenumărate schije pe ghimpi aşteptând să se lângă picioare. Se punea apoi din nou în mișcare, deși trezească toţi locuitorii pădurii. simțea că îl lăsau plămânii, inima și toate cele. Avea o mulţime de idei în cap şi – Băi tată, mă… uff… Termini, mă, o academie, devii ofițer la geniu. Ăștia-s creieru’ armatei — aoleu mamă, că nu mai pot — au în ei o geometrie, o trigonometrie, o matematică, o fizică, o logistică, aleaalea de impune respect la oricine. Tu crezi că ca ofițer o să dai la sapă? Nu tăticule, dai ordine, ești cel mai al naibii baștan… În curând, Săndel arăta ca și cum tocmai ieșise din baie. Încerca să-și convingă odorul cu puteri din ce in ce mai slăbite. – Vei avea dreptul la înaintare. În afara salariului ai diurne grase, că de aia au nevoie de ofițeri, să dormim noi mai liniștiți. Ascultă-l pe tăticu, o să ți se deschidă noi orizonturi, noi perspective, noi ideologii… în societate vei fi ca un șperaclu, omniprezent și omnipotent, cu acces peste tot… în cristomația mă-tii de bou, cu cine te-o mai fi făcut, cu tot…

32

Își privea cu disperare fiul cum i se topea în nu ştia pe care să le-o spună depărtare. mai întâi. Dacă le spunea că se – Vino băăă, și dă măcar câte-o semnătură pe retrage pur şi simplu, aşa dintrcâcaturile ăstea de formulare, să le duc înapoi la o dată, putea să dea de bănuit, comandament—îi urlă din urmă cu ultimele puteri. mai ales că toate vieţuitoarele îl Nu mai avea cu cine să se înțeleagă. Se sprijini de văzuseră cum s-a făcut de râs un stâlp de electricitate. Cu un corp gârbovit, un chip pe malul apei şi ce figură i-a încrețit și un păr înălbit peste noapte, de-abia mai avea făcut Viezurica. Trebuia să facă puterea să își umple plămânii cu aerul primăvăratic de în aşa fel încât plecarea lui de la munte. comanda pădurii să pară ceva – Lasă, bă, că le semnez eu, le falsific, lua-le-ar normal. Nicio clipă nu i-a ieşit dracu’. Că decât să îmi văd prostu’ la închisoare, mai din cap imaginea în care pielea lui de zmeu atârna la soare bine mă vâr eu acolo… între cei doi copaci din faţa atelierului. Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură


proză Îi trecuse prin minte şi să-i taie, dar când s-a uitat în jurul lui şi a văzut mulţimea copacilor şi-a dat seama că ar fi trebuit să taie toată pădurea şi tot n-ar fi fost sigur că nu se mai găsea un loc potrivit pentru pielicica lui dragă. Cel mai bine era ca Zmeul cel rău să se întoarcă şi el să îl lase să preia conducerea şi atunci nimeni nu ar mai putea zice că este vinovat de ceva. Bănuia el că viitoarea lui execuţie are mare legătură cu faptul că a vrut să distrugă pădurea şi locuitorii ei. Primul care s-a trezit a fost totuşi Piticul cel mare şi Zmeul cel bun i-a strigat:

– Acu te-ai găsit să faci focul!, pe căldura asta, ţipă la el piţigăiat pasărea. Nu vezi ce soare e! – Cred că o să renunţ la serviciile tale zise Piticul şi se sculă în picioare şi trase de talanga agăţată pe o creangă chiar la nasul lui şi transmise semnalul „Adunarea imediat”.

„Imediat” era un fel de – Te rog să aduni imediat toată populaţia pădurii glumă în Pădurea fără reguli în poiană pentru a ne sfătui cu privire la unele probleme pentru că nimeni nu mai urgente. înţelegea acum sensul Piticul a rămas perplex, pentru că niciodată Zmeul cuvântului şi bineînţeles că nimeni nu s-a mişcat din loc. – S-a adunat toată lumea? strigă, după un timp, Zmeul din atelierul lui unde se odihnea în vederea adunării. – Încă nu, Preaputernice, mai sunt câţiva de venit, a răspuns Piticul fără să se mişte din loc. Era şi el sigur că nu a venit nimeni. După o lungă periadă de timp a mai bătut încă o dată în talangă semnalul „Adunare urgentă”. – Ăla nu bate ceva pentru nu folosise expresia „te rog” şi la fel nu se „sfătuia” noi? întrebă un castor. niciodată cu nimeni. El zbiera ce avea de spus şi toată – Ba bate, dar nu cred că lumea trebuia să execute. Se uită lung la el şi parcă a pentru noi, cred că vrea doar avut impresia că Zmeul nu era în apele lui şi chiar părea să-l distreze pe Zmeul cel bun, un pic bolnav. El ştia că personajele din poveşti nu se îi răspunse un pui de mistreţ. pot îmbolnăvii dar credea că acum avea de-a face cu o – Mai bine l-ar lăsa să excepţie. Din locul în care stătea tolănit trase de o funie doarmă că aşa ne-ar fi mai de legată de piciorul ciocănitoarei şi îi strigă: folos! – Tu ai auzit că cineva „ne roagă” să „ne sfătuim” – Mie îmi place atunci sau eşti surdă? când sună talanga că poate ne – Ce zici? cheamă în poieniţă şi ne mai – E clar că eşti surdă, că ţi-am spus de atâtea ori să vedem şi noi, mai ieşim din nu te mai dai cu capul de toţi copacii, dar parcă vorbesc viezuini, zise puiul de mistreţ. cu frunzele. Adună lumea!! strigă el la ciocănitoare şi – La ce să ne cheme pentru o mai bună înţelegere îi făcu un semn care arăta acum? că nu are ce să ne spună cum adună el crenguţele de pe jos. ANUL IV, serie nouă, nr. 2 (35), 2017

33


proză decât să mergem la loc la culcare. – Tot e bine că ne mai spune şi nouă cineva ceva că altfel nu vezi ce plictiseală e. – Eu cred că totuşi bate pentru adunare! – Şi de unde vrei să ştiu eu cum bate că n-am mai auzit niciodată sunetul ăsta, eu m-am născut de curand. – Ai şi tu dreptate, mai bine să mai aşteptăm puţin să vedem ce se întâmplă. – N-o să se întâmple nimic aşa cum e în fiecare zi, doar ieri a fost mai frumos când am râs de m-am prăpădit de Zmeul cel bun care tot vroia să plece peste apă. – Uite că vine Piticul cel mare! – Ce-i frate ? unde te grăbeşti aşa? – Voi nu aţi auzit că am bătut de adunare?

– Dragii mei, vremurile sunt destul de grele şi cu toate că eu m-am străduit foarte mult să vă fac viaţa cât mai bună nu am reuşit aşa cum mi-aş fi dorit. În aceste zile mi-am dat seama că sunt foarte, foarte grav bolnav şi m-am gândit să mă dau deoparte şi să las pe altcineva să conducă pădurea. Cred că cel mai bun ar fi Zmeul cel Rău, care am aflat că este pe undeva cam la şapte poieniţe de aici şi cred că ar fi foarte fericit să vină înapoi mai ales că, dacă

– Poţi să baţi pe cine vrei că noi nu ne adunăm cu nimeni, că nu avem de ce. – Adică voi sunteţi mai deştepţi şi nu aveţi nevoie de nimeni, asta vrei să spui? – De deştepţi, oricum suntem mai deştepţi decât tine, că dacă eram proşti lucram şi noi pentru Zmeu, iar cu nevoia ai dreptate că noi nu prea avem nevoie de nimeni şi ne cam descurcăm. – Atunci eu vă rog să veniţi în poieniţă pentru că Zmeul vrea să vă spună ceva urgent! – Cu rugatul ăsta chiar ne-ai terminat şi pe mine efectiv m-ai înduioşat aşa că mergem chiar acum să vedem ce vrea Zmeul de la noi. – Eu o să mă duc să-i anunţ şi pe ceilalţi să vină după voi.

nu a mai compus nimic nou, i-a scăzut mult audienţa la concerte. Voi ce părere aveţi, nu-i aşa că e frumos să ne sfătuim, să ne consultăm şi să Piticul cel mare a plecat prin pădure să mai caute ne dăm cu părerea împreună, participanţi la adunare şi a rugat şi şopârlele să vină îşi incheie Zemul discursul pe dacă pot, ca să fie totuşi cineva să-l asculte pe Zmeu. un ton foarte împăciuitor. După multă vreme a reuşit să adune vreo câţiva şi – În primul rând noi l-a chemat pe Zmeul cel bun să înceapă cuvântarea. credem că tu ai înebunit de-a Zmeul a venit, s-a uitat în jururul lui şi era să-l binelea. Cine a mai văzut Zmeu certe pe Pitic că nu vedea pe nimeni dar până la urmă şi- să zică „dragii mei” sau „să ne a dat seama că prin iarbă era totuși ceva mişcare şi a sfătuim” zise castorul. Probabil început să vorbească. că ai dreptate şi eşti aşa cum zici grav bolnav, dar, spune şi – Foarte bine faci că în curând se face ora de masă şi nu vreau s-o ratez a spus puiul de mistreţ că sunt prea mic să fiu înţărcat şi dacă nu ajung la timp fraţii mei or să mănânce tot.

34

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură


proză tu, cine să se ducă la Zmeul cel rău să-l invite înapoi.

pe care a fost nevoit să le spună – Eu mă voi duce! Se auzi din iarbă Ariciul în ultima perioadă de timp. Pipiriciul, eu sunt cel mai bun pentru această misiune. Toată lume s-a împrăştiat – Măi scaiete! Strigă Zmeul cel bun, tu ai uitat ce şi fiecare şi-a căutat un loc cât mi-ai făcut cu Viezurica şi că n-ai putut să-mi aduci mai bun de somn. înapoi cutia de medicamente. În tot acest timp Viezurica – Păi atunci a bătut talanga de culcare şefu! şi apoi, cu cutia magică în gură, mergea până m-am trezit, am uitat de ce eram pe malul apei şi prin pădure şi adulmeca urmă când am întrebat-o pe veveriţă ce caut eu acolo, ea mi-a de viezure. Era foate încântată zis că m-am dus să beau apă şi mie nici măcar nu îmi era de hotărâre ei de a trece apa şi era sigură că toată viaţa ei se va sete! – Faci pe deştepul cu mine, asta faci tu acuma! schimba de acum în colo, dar Cum vrei tu să-l convingi pe Zmeul cel rău să se întorcă mai ales după ce îşi va găsi perechea. Cum mergea ea aşa şi să lase cariera muzicală? liniştită simţi deodată în spatele – Foarte uşor, o să-l rog pe prietenul meu castorul ei o mişcare printre frunze. Aşteptă liniştită să se apropie foşniturile, a pus cutia la subţioară şi când i s-a părut că este momentul potrivit a dat o lovitură de coadă de a măturat totul în spatele ei. Imediat a şi simţit că a lovit în plin . – Stai soro! Că mă omori se auzi glasul şarpelui Lunguleţ, eu mă furişam prin spatele tău cu cele mai bune intenţii! – Hai tu ! Zău că nu miam dat seama! Dar ce faci tu pe aici, ai plecat din Pădurea să vină cu mine şi după ce ajungem acolo, aşteptăm să basmelor de dincolo de apă? – Vezi bine că am plecat adoarmă Zmeul şi atunci eu îi fur chitara şi i-o dau ca masă de seară castorului şi nu cred că vor trece prea că nu mai era de trăit acolo şi multe clipe şi o va roade toată. acum aici mă simt foarte bine şi – Mă tu nu eşti chiar aşa de prost cum credeam eu mi-am şi făcut prieteni noi. – Cine se împrieteneşte cu Liniştea deplină l-a convins pe Zmeu că nu are altă tine, mă rog? soluţie. – Am prieteni foarte – Atunci du-te împreună cu castorul şi faceţi aşa importanţi, dacă vrei să ştii şi chiar acum m-am desparţit de cum aţi zis şi să vedem ce urmează. ei, şi de Ursache şi de Viezurel. – Plecăm chiar acum, zise Ariciul Pipiriciul şi a şi – Ai zis Viezure? Spuse pornit, cu castorul după el spre marginea poieniţei Viezurica, fluturându-şi genele măturând aleea cu coada. şi se şi văzu înconjurată de o – Iar nouă nu ne mai rămâne decât să aşteptăm în armată de pui. linişte să se întoarcă, zise Zmeul obosit de atâtea cuvinte – Chiar aşa am zis. văd că ai şi idei bune. Are cineva altă idee mai bună?

ANUL IV, serie nouă, nr. 2 (35), 2017

35


proză – Şi unde mă rog, l-ai văzut tu pe Viezure? – Da’ de ce te interesează, mă rog, că doar nu vrei să te întâlneşti cu el? – Am întrebat şi eu aşa de dragul conversaţiei, dar nu sunt extrem de interesată de el. Adică avea şi ea mândria ei! – Dacă nu eşti interesată atunci să nu mergi cu mine că eu chiar la el mă duc acum. – Hai mai bine să merg cu tine, să nu te plictiseşti singur pe drum, mai zise Viezurica cu sufletul plin de speranţe. – Dacă insişti, atunci vino! Plecară amândoi împreună şi în timp ce şarpele Lunguleţ se unduia printre ierburi, Viezurica îşi lingea lăbuţele şi se aranja pe faţă pentru a arăta cât mai bine la întâlnirea cu viezurele visurilor ei.

mâncare. Se uita la Viezure şi nu se mai sătura prividu-l. Auzise ea din vorbe că e cel mai frumos din pădure dar ceea ce vedea era de-a dreptul tulburător. Amândoi amuţiseră şi se priveau fără ca vreunul să poată scoate vreun sunet. Uşor emoţionată Viezurica a scos de la subţioară cutia magică şi i-a întins-o Viezurelui ca semn că el este alesul inimii ei. Acesta încântat de cadoul primit, a luat cutia în braţe şi a privit-o cu

În scurt timp au ajuns aproape de malul apei şi l-au văzut pe viezure în plină activitate băgat aproape tot în pământ şi scobind cu ghearele . – Hei băiatule, strigă şarpele, cred că ai musafiri! – De musafiri îmi arde mie acum, nu vezi câtă treabă am! Se auzi glasul Viezurelui de sub pământ. – Eu zic că mai bine să faci bine şi să-ţi scoţi matale fundul de acolo că cu el nu vezi nimic şi să te întorci cu faţa.

36

Viezurica se uita, încântată de puterea şi viteza cu care viezurele îşi săpa noua locuinţă şi deja se gândea, ca orice femelă, că are câteva idei minunate de împărţire, reîmpărţire, amenajare, decorare, mobilare, schimbare şi aranjare a galeriilor ce vor fi făcute. Aştepta liniştită şi multă admiraţie cum strălucea era sigură ca fundul pe care îl vedea ieşind din galerie în lumina soarelui. aparţine viitorului ei soţ. – Ce minune! a zis Viezurele dădea înapoi şi începuse să iasă şi toată şarpele, cum a ajuns cutia lumea putea să vadă că era unul din cele mai frumoase Zmeului aici la tine? a întrebatexemplare viezureşti din câte existau. Era cam plin de o el pe Viezurică. pământ şi preocupat să se scuture şi cu ochii pe propria – Am luat-o să am şi eu o blană nici nu mai privea în jurul lui. Fiind băiat curăţel zestre. s-a tot scuturat şi într-un final şi-a ridicat privirea în sus – Păi cum ai luat-o, cine spre mal şi a rămas uşor holbat cu ochii fix pe cea mai te-a lăsat? minunată fiinţă ce-i apăruse vreodată în faţa ochilor. – Chiar Zmeul cel bun, a Parcă şi stelele au apărut mai de vreme pe cer. fost amabil şi nu m-a oprit s-o Viezurica a rămas şi ea impresionată de privirea lui iau şi eu nu puteam să-l refuz! şi deja în urechi îi sunau glasurile puilor care îi cereau de Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură


proză

cronică de carte

– Da’ tu ştii ce e cu ea ? – Mi-a zis că este cutia lui de medicamente. – Da’ de unde ! este mult mai mult de atât! Este o cutie magică! – Ce vrei să spui cu... magică, eu nu văd decât o cutie frumoasă?

cronică de carte 36-41

Victor Rusu

Un jurnal confesiv

liric

– De frumoasă e foarte frumoasă dar nu este o Poeta severineană simplă cutie, uită-te şi tu pe margine să vezi câte Cornelia Diță scrie versuri din butoane are, Zmeul cel bun ştia să umble la ele. nevoia irepresibilă, vitală, de a– Are, întradevăr, multe butoane dar nu ştiu pe și alina suferințele pricinuite de care trebuie să apăs că eu nu sunt aşa meşter cum este rănile grave, nevindecabile, ale unei iubiri unice, de destin, de Zmeul. – Atunci pune-o bine şi o să ne gândim mâine la care a fost, însă, dezamăgită profund. Rezultă din această ea! stare sufletească dominantă un discurs liric pronunțat confesiv și constant elegiac, cu funcții terapeutice și exorcizante de tare sufletești răvășitoare, ușor atenuabile prin mărturisirea scrisă a versurilor sale. Mărturisire pe care o face cu o cuceritoare sinceritate și feciorelnică puritate și candoare.

– Păi cel mai bine este s-o ţină această fiinţă minunată care mi-a ieşit în cale şi care sper că va fi de acord să ne vizuim împreună şi să o adâncim cât mai mult şi să o capitonăm cât mai moale şi apoi să ne oprim şi să ne odihnim împreună, să ne bucurăm de această întâlnire minunată a zis el şi i-a dat cutia înapoi Viezuricii care a luat-o cu mare grijă. Viezurele s-a apropiat apoi de Viezurică şi după ce şi-au atins boticurile pecetluind astfel viitorul lor s-a aruncat cu forţă în vizuină şi a început să arunce pământul de parcă avea bandă rulantă sub coadă. Viezurica a început şi ea să îl arunce mai departe şi treaba mergea strună. Şarpele a stat el ce a stat, dar dacă a văzut că îi aruncau tot pământul în cap şi-a zis că este mai prudent să plece pentru o perioadă de timp, la treburile lui. ANUL IV, serie nouă, nr. 2 (35), 2017

În ansamblul său, noul volum al Corneliei Diță este, în esență, un jurnal liric, în care evocă nostalgic, cu firească, neteatrală suferință, momente fericite, sărbătorești, din sumariul pasionant, voluptos, al veritabilelor ceremonialuri de dragoste oficiate, cândva, cu biblice trăiri inițiatice în etern omenescul miracol al iubirii: „Un cântec de greieri m-adormise aseară, într-un hamac, legănată de vânt, visam că m-ai cuprins, tandru,-ntr-o doară, că eram doar noi doi pe pământ!”

37


cronică de carte Sau:

Christian W. Schenk

Dana Borcea și... un bob de lumină

„De ți-aș fi fost lumină sau iubire sau zorii dimineții să-ți fi fost, simțeam că pot avea și eu un rost nu respiram, ca azi, dezamăgire!”

– Un argument –

Și versurile acestea, construite din notații fugare, ce sugerează o anume stare de spirit ce se comunică: „Vremuri reci, cuvinte înghețate, flori roșii și abandonate, fără șansa de altă-nflorire, cuvinte imperceptibile... despărțire, iubire.”

Fiecare nouă carte tinde spre frumos, încearcă să străpungă marginile esteticului, să le depășească asemenea unei raze de soare străpungând în zori de ziuă liniștea infinitului nopților. Biografia Danei

De-a lungul întregului său jurnal liric, se întâlnesc mereu formulări emoționante, expresive, ale statorniciei și credinței, ale unui adevărat cult pentru mitica sa jumătate care s-a înstrăinat: „N-o să te pierd, orice ar fi să fie, simți tu că te-am închis în poezie? Rămâi în inimă închis, ca într-o stâncă, ecoul să-ți răsune ca-ntr-o fântănă-adâncă!”

38

Sensibilitatea poetei se dovedește, în câteva secvențe peisagiste izbutite, cu un relief expresiv aparte, la fel de acut receptivă, la spectacolul mirific, fascinant, Borcea poate constitui al naturii: materialul unui roman întreg, prin atașamentul ei față de „Fă liniște, magnolia înfloare, problemele sociale, sacrificiul Și vise-am agățat de fiecare ram, personal pe care-l aduce față de nevoiași, față de cei E-atâta frumusețe că mă doare (s.n.) marginalizați, față de cei pe Stropul de suflet ce-l mai am”... care soarta nu i-a alintat. Iată ce ne spune într-o mărturisire Cornelia Diță nu are un „strop de suflet” ci un de credință: suflet mare, bogat, frumos și sensibil, al cărui flux afectiv „Activitatea mea de 13 ani, intens și curat se simte în fiecare dintre poeziile sale. de ajutorare a bătrânilor abandonați, reprezintă cel mai bine idealul meu de viețuireajută dezinteresat, dăruiește-te Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură


cronică de carte celor în nevoie ca să atingi plinătatea sufletului! Sunt convinsă că și binele contaminează, nu numai răul, tocmai de aceea îmi doresc să dau un ton în acest sens. O parte din poezia pe care am scris-o este legată de apropierea de suflet ce s-a creat între mine și bătrânii din stradă de-a lungul anilor. Natura, cerul, omul, timpul, veșnicia și Dumnezeu sunt preocupări constante în versul meu. Ce reprezintă poezia pentru mine? Deși am renunțat la ea cu 15 ani în urmă, după o coabitare profundă începută din clasele primare, a revenit acum în forță. Când scriu poezie rup din lăuntrul meu, versul mă împarte și mă adună din nou pentru a da mai mult din mine celorlați.“ Acum, cu această carte, „Pe genunchii luminii“ – titlu pe cât se poate de reprezentativ – Dana Borcea se află la debutul editorial, cu toate că mai publicase

Modalitatea de a se situa într-o expresie modernă este conjurația dintre o reflecție de tip heideggerian (aș spune chiar noician), glisată însă pe formulări modulare, care invită pe alocuri - prin construcțiile artizanale – mandalele, în care fragmentul articulează întotdeauna întregul, ca de exemplu în ultima strofă a poemului „La margine de an”: Cu cât murim mai des se vede cerul Sclipind în mii de lacrime căzute Iar în pustiul iernilor misterul Zvâcnește către rosturi nevăzute Analiza poate fi extinsă, dorința de înnoire trebuie apreciată oricând și în orice condiții, chiar dacă dincolo de bunele intenții problema poeziei nu ține doar de lupta cu vitregiile impuse de destin, de dinamica proiectelor poetice, ci de faptul condiției apropierii poeziei de cea a ființei. Poezia se naște întotdeauna din relații interumane, sociale, și nu în cele din urmă psihologice, în cele mai firești condiții; la urma urmelor, creatoarea săvârșește un act cosmogonic, demiurgic, căutând prin frământări noi valențe:

sporadic în câteva reviste și într-o antologie. Poezia ei ritualică, de continuă sugestie, provoacă stări metaforice de o adâncă trăire lirică, implicit sentimentală, și nu în cele din urmă profund socială. Din frământările atâtor gânduri Ridică-mi ochii către Tine Doamne Cu greu se mai desprinde o idee Sau vino Tu sub pleoapele-mi greoaie Tot caută în inimă intrânduri În Bărăgan este festin de toamne Să-i dea tristeții iz de orhidee Și mintea mea s-a-ntunecat a ploaie Tonul general al poeziilor, Și mi s-au stins cuvintele-n cenușă chiar dacă la prima vedere nu Aleanul mi-a încărunțit pe cale pare, este elegiac, ca o neliniște E noaptea-ndoliată după ușă totală a existenței în care Iar zorile scriu cântece cu jale singura bucurie umană sunt cuvintele, cu care se pot scrie Desprinde-mă din coasta lumii Tale poeme, cu care se pot întocmi – Să nu mai calc morminte de petale deopotrivă – rugăciuni și ANUL IV, serie nouă, nr. 2 (35), 2017

39


cronică de carte blesteme. Poezia nu se face numai din emoții și din cuvinte, materia primă fiind mici fraze intercalate întrun global liric de un rafinament divin, fie prin „toamne de umbrele rupte”, fie prin „zări învăluite în singurătate”. Căutătoare de himere topice, Dana Borcea aduce prin poezia ei un elogiu atât literaturii în general, cât și limbii române în special, căreia îi descifrează unele taine pe lângă care trec indiferenți atâția oameni, atât de mulți poeți contemporani:

Poeta pare să aibă „combustie” pentru un destin poetic întreg, iar „combustia poetică” nu se adună prin zgârcenie, ci se obține numai și numai prin risipire aidoma dragostei. Poezia Danei Borcea refuză spectacolul. E un „noncombat” pe toate fronturile, cuvintele nu iau în posesie Dacă peste iarnă vom scăpa muririi lumea, doar se descarcă de ea Care înălțime ne va rechema ca să devină șoaptă, eventual Suntem ca și iarba supuși putrezirii grea „șoaptă de plumb” socială. Sau întindem aripi dincolo de nea Iar șoaptele se pierd apoi în Se cuvine să mai scoatem în evidență o trăsătură a vacarmul lumii. Viața e o poeziilor din această carte, și anume faptul că uneori poezia este cromatică, vizuală, senzuală, palpabilă, constând în sinteze de culori, parfumuri, stări materiale și imateriale. Arhitectura imaginii poetice, chiar dacă pare câteodată că starea eului stă în centrul atenției, putând fi vorba de subiectivizare în poezia autoarei, mai adânc privită apare ca un proces de obiectivare, de maturizare biologică și spirituală, o aură de înțelepciune și de înțelegere superioară a lumii. Tonalitatea dominantă a poeziei Danei Borcea este în primul rând descriptivă cu câteva elemente elegic-misterioase. Alteori însă, în mod surprinzător – în sensul pozitiv al cuvântului – versurile sunt de o naivitate dezarmantă, scoțând în evidență înclinația poetei spre ludic. De menționat că poeta despre care vorbim scrie o poezie pragmatico-filozofică, psihologico-socială, pornind de la realitatea imediată și de la experiența de viață, ajungând la generalizări conceptuale căptușite într-un bogat limbaj metaforic. Versurile sunt adesea o pendulare nepotrivire de idealități, de între natural, firesc și artificial, fără sofisticări, înclinația aspirații, numai frica este cea poetei fiind, fără discuție, spre social. Există și care ne face asemănători. sentimentul unei terori a istoriei (după expresia lui Autoarea a ales să iubească Mircea Eliade), sau o teroare a timpului care trece, lumea, măsurând-o în cuvinte. însoțit de un destin implacabil, deopotrivă un destin al Uite, așa, o iei din aproape în omului și al cuvintelor. Senectutea cu consecințele ei aproape, din cuvânt în cuvânt, funeste nu prea stă în atenția poetei. Se mai zice că o altă până descoperi că totul din jur aparține. Dai nume dramă a omului pornește de la faptul că cere probe îți materiale lumii spirituale, divinității, și le obține prea lucrurilor din preajmă, spui arar. Poezia este, cu siguranță, o asemenea probă florilor pe numele lor intime, materială care se obține cu efortul minții, al cugetului, al îmblânzești orice fiară cu un cuvânt pe care îl trezești din inimii. visarea lui. 40 Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură


cronică de carte Între gând și iriși Un perete mut În cameră toarce Timpul cu-mprumut Prin crengile verii Năzuințe-n pârg Stau la soare norii Teii strigă-n târg Ies pe brânci din mine Chiar dacă mă dor Cântecul și țepii Trandafirilor Poemele din „Pe genunchii lumii“ ne arată că autoarea are o bogăție de lecturi asimilate într-un excepțional fond de sensibilitate, până la subtilele

debut sf debut 46-49

Anna Blur (Bluroffives)

Secretul planetelor gemene (9) Partea IX - Enigme Nerys-Randa părea dincolo de furie iar Enki, pentru o clipă, gândi că poate era mai înţelept să rămână pe loc. Asta doar până când simţi alte liane cum încercau să i se strecoare în jurul gâtului. Cu un singur gest al mâinii comandă aşchia unei roci să taie tulpinile şi se ridică dintr-o mişcare. Puse un pic de distanţă între ei dar nu suficient de repede. Părea că întreaga pădure înaintase şi acum îl ţinea la zid. Nu îndrăznea să se dea înapoi mai mult, şi să-i ofere tinerei mai multe posibilităţi în a-l încătuşa, dar nici nu putea înainta spre ea.

armonii ale unui curcubeu materializat în vers. În carte apare ideea de sublim, dezvoltată de un Fiedrich Schiller, unde aflăm un autentic imn dedicat omului, fizic atât de ușor destructibil, dar cu o invincibilă putere morală în fața nesfârșitelor primejdii. Sublimul nu se întemeiază nicidecum pe învingerea sau suprimarea unei primejdii ce ne amenință, ci pe eliminarea ultimei condiții, singura în care poate exista primejdia pentru noi; căci sublimul ne învață să considerăm partea fizică a ființei noastre ca pe un lucru natural exterior, care n-are nimic și în niciun fel de a face cu adevărata noastră personalitate, cu eul nostru moral. Catharsis-ul e cel care prin lacrimi ne purifică, ne curăță sufletul întru sublimul și frumosul care prin poem ne desparte de patimi, de invazia acaparatoare contingentului. Iată de ce fel de sublim dă dovadă Dana Borcea! ANUL IV, serie nouă, nr. 2 (35), 2017

Nerys-Randa aruncă cu energie în sol, iţind din el, cu fiecare mişcare, alte liane ce încercau să-l ancoreze. Fiecare tentativă de a-l prinde era însoţită de o privire plină de înverşunare şi cuvinte spuse printre dinţi. – Mincinosule! Enki abia scapă de încă una din încătuşările ei. NerysRanda clocotea de furie şi ca dovadă, plantele creşteau mai repede decât apuca el să le taie. – Eşti jordanian! Ar fi vrut să poată explica, dar văzând încordarea scrisă pe fiecare umbră a obrazului ei, în

41


debut sf fiecare răsuflare tremurată, Enki ştia că orice ar fi rostit ar fi fost în zadar. Atacurile tinerei erau din ce în ce mai îndârjite dar în acelaşi timp haotice. În jurul ei părea că scapără energie, acumulând ceva ce Enki era din ce în ce mai sigur nu avea să se termine bine pentru nici unul dintre ei. Făcu doi paşi în lateral încercând să evite plantele ce-i ţintiseră din nou gleznele şi o auzi pe Nerys-Randa mârâind frustrată de eşecul încă unei încercări. Erau prinşi ca într-o capcană, nici unul dispus să întoarcă spatele, nici unul dispus să iasă din înfruntare. Ea încă aproape lipită de peretele stâncii, el la câţiva paşi distanţă de pădurea ce îşi înteţea foşnetul cu fiecare atac al Nerys-Randei.

Iar printre toate aceste sunete din jurul lor se mai strecura câte un icnit sau o rasflare întretăiată, smulse de o lovitură bine ţintită. NerysRanda nu părea să observe tremurul uşor al propriilor mâini sau cum fiecare lovitură neevitată o făcea se se clatine, dar Enki citise de mult semnele. Le recunoştea atât în ea cât şi în sine, în propria fibră ce protesta la irosirea a fiecărui alt strop de energie.

Doar norocul îl scăpă de o liană ce se furisase prin spatele său gata să-l sugrume. Îşi caută instinctiv arcul dar degetele nu se încleştară peste lemnul atât de familiar, iar Enki începu şi el să clocotească. Ar fi vrut să-i distragă atenţia, suficient cât să poată aborda altfel situaţia. Ar fi vrut ceva... Dar nu îi rămânea decât propria energie, arzându-i degetele, încleștându-i pumnii... iar Enki hotărî că cea mai bună apărare era atacul. Îşi roti palma spre peretele din spatele tinerei şi de la baza acestuia se desprinseră câteva bucăţi. O altă mişcare scurtă în timp ce, cu mâna liberă, smulse lianele proaspăt încolăcite în jurul gleznei şi rocile porniră către Nerys-Randa. Îi ratară cu puţin picioarele, dar fu suficient cât să o facă să îşi piardă concentrarea. Şi apoi, ca şi cum până atunci doar se jucaseră, se dezlănţui vacarmul.

42

Amândoi atacau, încercând în acelaşi timp să se şi apare. Liane creşteau parcă din văzduh încercând să-l ţintuiască pe Enki, iar Nerys-Randa trebuia constant să se ferească pentru a scăpa în ultima clipă de fâşii de roca ce îi ameninţau echilibrul şi aşa precar pe stâncile alunecoase, dar încă pline de urmele luptei cu puiul de dragon.

Experienţa îl învăţase să elimine rapid adversarul, dar arareori avusese o confruntare directă cu cineva pe care nu vroia cu adevărat să-l răpună. Încordarea de a-şi doza loviturile începea să lase urme.

Cerul începuse să îşi piardă şi mai mult din strălucire, şi sub primele umbre ale nopţii, încleştarea dintre cei doi se simţea peste tot în jurul lor. Pădurea vuia în continuare, ca un ecou al loviturilor iar solul, din când în când, scrâşnea, dintr-un prea-plin de energie, căreia părea că nu-i mai putea da ascultare.

Dar mai avea puţin. Era un plan periculos, care putea oricând să se năruie, dar mai avea încă foarte puţin. Pară loviturile tinerei şi atacă la rândul său, dar doar suficient cât să o ţină atentă la el şi nu la

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură


debut sf rocile din spatele ei. Aşezase deja trei, rând pe rând, dar Îi putea zări doar jumătate următoarele trebuiau mişcate toate deodată cu Nerys- de chip de după stânci, dar Randa prinsă în mijloc. vocea tinerei străbătu că un tăiş Asta, dacă reuşea să o facă suficient de repede şi întunericul aproape total. înainte că tânăra să îl cuprindă cu totul în liane. Ştia că – Şi oare nu e mai bine să răgazul va fi mic şi şansele să reuşească la fel, dar Enki murim amândoi decât să las un decise că era momentul. duşman al phyllonienilor să trăiască?! Încetă să o mai atace. – Ştii prea bine că nu sunt Îşi îndreptă palmele spre peretele de stâncă şi smulse din el cele trei bucăţi pe care apoi le târî spre asta! răspunde Enki aproape Nerys-Randa. Dacă nu reușea dintr-o mişcare risca mârâind în ciuda lianelor ce ameninţau să-l lase fără suflu. totul. – Eşti jordanian şi cauţi o Tinerei îi lua câteva clipe să înţelegă că subit nu mai era atacată dar nu suficient cât să priceapă cu armă! Vrei să-mi spui că o adevărat ce urma se întâmple. În ciuda energiei haotice căutai cu gândul să o duci la rege Phyllo?! rosti ea printre dinţii încleştaţi. Enki nu răspunse preţ de câteva clipe, luate parcă anume să încerce să îşi domolească glasul. – M-ai citit Nerys-Randa, ştii că nu îţi vreau răul. Ştii că nu vreau să folosesc arma! – Şi atunci de ce ai venit aici?! Cum ai ajuns aici?! Cum de ai un radd?! Nu, Enki jordanianul, nu te pot crede. – Atunci lasă-mă să şi oboselii, furia ei încă nu era potolită. Aşa că, în ceea ce explic! avea să se dovedească ultima zvâcnire, îşi direcţionă Râsul amar al tinerei fu energia către lianele ce acum urcau pe picioarele lui absorbit de foşnetul pădurii. Enki. Câteva clipe de tăcere şi apoi o Amândoi, deşi siguri de izbândă, să treziră captivi. auzi rostind aproape şoptit, cu Nerys-Randa prinsă într-o închisoare de stânci ce parcă oboseală şi îndoială picurând apăruseră de nicăieri, încercuind-o şi strângându-se în din fiecare cuvânt: jurul ei, iar Enki prizoner al lianelor ce-l acoperiseră cu – Şi apoi ce Enki?! Apoi totul, unduindu-se acum periculos în jurul gâtului. îmi vei da drumul şi totul va fi că înainte?! Totul încremeni în linişte. Sunetul vocii lui îl oglindi Nerys-Randa făcu prima mişcare, strângând periculos lianele în jurul lui Enki. Se opri doar la auzul pe al ei când răspunse: vorbelor lui: – Şi apoi îţi voi da drumul, – Continuă şi îmi voi pierde concentrarea, iar şi de acolo te voi lăsa să alegi... Putem să ne curmăm vieţile stâncile se vor prăvăli peste tine. ANUL IV, serie nouă, nr. 2 (35), 2017

43


debut sf acum fără să afli adevărul, sau îl poţi asculta şi judeci aici. E limpede, am o datorie ştiind totul. faţă de poporul meu, aşa cum ai Întunericul era aşternut deja, sfâşiat rar doar de şi tu. Am venit să găsesc arma şi câte o sclipire a Jordului, singura planetă ce străjuia să mă asigur că jordanienii nu acum cerul. Foşnetul pădurii se mai auzea slab, ca un vor suferi. ecou al propriilor zbuciumări, iar vocea plină de șovăire Odată cu ultimele sale a Nerys-Randei păru că se pierde printre murmurul cuvinte Enki simţi în căuşul frunzelor: palmelor pulsând brusc energia Nerys-Randei. De parcă un val – Adevărul?! îi testa încordarea cu care ţinea – Adevărul meu, veni răspunsul lui Enki. pereţii de piatră, şi se opri. Ar fi Şi apoi se afundară din nou în tăcere. vrut să se aşeze jos, să îşi treacă Enki închise ochii. De-acum, întunericul o palmele peste faţă, dar orice ascundea aproape cu totul, dar îi simţea energia pulsând mişcare îi ameninţa atât între rocile pe care cu greu le mai menţinea în echilibru. Strânsoarea lianelor se relaxase, dar doar un pic, doar suficient cât să poată respira în voie, dar fără să uite că puteau oricând să stoarcă viaţa din el. Şi Enki aşteptă. – Adevărul tău poate să aducă acelaşi sfârşit pentru amândoi, nu eliberarea. Ştii asta. – Ştiu Nerys-Randa. Şi Enki o auzi pe tânăra răsuflând adânc, de parcă lua o ultima gură de aer înainte să se scufunde în nişte adâncuri din care nu ştia dacă sau când avea să mai iasă. – Atunci spune-ţi adevărul tău Enki jordanianul. Ascult. Fu rândul lui să răsufle, încercând să-şi aşeze gândurile, cuvintele. Vocea lui străbătu întunericul, fără tremur, fără emoţie. Că o curgere lină de ape, fără învolburare... dar de neoprit.

44

– Am încercat mereu să îţi spun adevărul, atât cât am putut. Sarcina mea, dată de mai marii jordanieni, a fost să desluşesc mitul şi să găsesc arma de care vorbeşte o veche legendă. Pe Phyllo aveţi clanul dragonilor, şi războinici cu rangul de tiarna. Pe Jord, lucrurile sunt... asemănătoare. Fac parte din tagma celor ce îmblânzesc sau se luptă cu dragonii, iar rangul meu acasă este unul similar cu cel al vostru, tiarna. M-au trimis pe mine deşi, de mult timp, rolul meu este doar să iniţiez alţi războinici în ceea ce priveşte dragonii şi să-i îndrum în cunoaşterea de urme şi simboluri. Au fost şi alţii înaintea mea, dar nici unul nu a izbândit. Mulţi zic că şi phylonienii caută această armă, atât pe Phyllo cât şi pe Jord... şi că timpul se scurge rapid. M-ai întrebat ce caut

echilibrul cât şi concentrarea. Aşa că Enki rămase pe loc, apoi continuă. – Încă vreau asta, doar că... nu vreau numai asta. Şi o ştii, m-ai citit! Nu vreau ca găsirea acestei arme să-ţi facă... Enki se opri şi răsuflă adânc, apoi rosti, să facă rău vreunui phyllonian. Aşteptă o reacţie preţ de câteva clipe, dar nimic nu rupse susurul frunzelor, singura schimbare era pulsul din ce în

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură


debut sf ce mai slab al valului ce părea că își retrage asediul. Aşa resemnare. Gândi că într-un fel că Enki spuse: sau altul, avea oricum să afle. – Cât despre cum ajung aici jordanienii, e destul de Apoi spuse: simplu. Şi e la fel şi pentru noi şi pentru voi. Există anumiţi copaci, noi le spunem copacii muţi. Nu răspund energiei, indiferent dacă este de pe Jord sau de pe Phyllo. Te strecori între tulpinile lor împletite şi când ieşi pe partea cealaltă, ajungi pe planeta vecină. – Şi cum de aceşti copaci nu sunt însemnaţi sau urmăriţi de către războinici? se auzi vocea tinerei iţinduse din întuneric. Enki zâmbi. Înţeleptul din Nerys-Randa absorbea cunoştinţe indiferent de situaţie, chiar dacă vocea ei nuşi pierduse cu totul înverşunarea. – Pentru că acelaşi copac nu e mut mai mult de o

– Este o legendă veche, ce vorbeşte despre planetele gemene şi războiul ce se naşte între ele, şi cum există o armă. Cel ce o foloseşte va putea mânui energia la fel că jordanienii cât şi că phyllonienii. Ştii legenda, cum că la începuturi există un singur tărâm, care apoi s-a rupt în două, în Jord şi Phyllo. Indiferent dacă este sau nu adevărat, cel mai probabil încă de la începuturi fiecare neam şia dorit şi puterea celuilalt. Suficient cât să trimită iscoade, suficient cât să creadă în profeţia că după ce vom avea un anotimp sterp al dragonilor şi se vor alinia planetele, va veni războiul. Şi ştii că nimeni n-a mai văzut un ou de dragon de mult prea mult timp. Toţi cred că războiul se apropie. – Şi dacă arma rămâne ascunsă?

zi. Trebuie să-i cauţi şi nu rămân niciodată aceeaşi. Când vei ajunge Mare Înţelept ţi se vor destăinui câteva secrete, acesta e unul din ele. Cât despre radd-ul dragon, l-am găsit pe Jord, într-una din pădurile de pe pământul meu, la scurt timp după ce am domolit un dragon ce pârjolise o poiana întreagă. Abia după ce am găsit raddul pus parcă anume pe un bolovan mi-am dat seama că în ziua aceea salvasem mai mult decât copacii de furia dragonului. Alte câteva clipe de tăcere şi glasul ei se auzi din nou dintre umbre: – Şi arma? Enki îşi închise pleoapele şi încercă să-şi controleze propria energie ce-i şovăia în palme. Nu ştia sigur dacă vocea Nerys-Randa trăda oboseală sau şi un soi de ANUL IV, serie nouă, nr. 2 (35), 2017

– Crezi că se vor opri din a o cauta? Crezi că dacă eu dispar nu o va cauta altcineva în locul meu?! Ştii deja răspunsul. Chiar şi cei din neamul tău, după îndeplinirea ritualului, ce crezi că vor face cu arma? Tentaţia puterii e prea mare. O vor folosi. Şi inevitabil va exista distrugere de ambele părţi. Gândeşte-te Nerys-Randa! M-ai citit, mă poţi citi în oricare altă clipă îţi doreşti. Nu vreau să folosesc arma, nu vreau s-o folosească nimeni! Dar nici nu pot risca să o las acolo şi cineva să ajungă la ea. Între o

45


debut sf

forum cronopedian

înţeleaptă de pe Phyllo şi un războinic de pe Jord vom găsi calea să nu ajungă nimeni la armă. De laşi totul la mâna soartei... crezi că nu vor găsi o cale să împlinească ritualul?!

forum cronopedian 51

Aurelia AlbAtros

Mehndi, tatuajul temporar

Dacă simţurile lui nu ar fi fost antrenate atât de mult timp probabil că nu i-ar fi auzit şoapta. Iar dacă legătura născută între ei nu i s-ar fi ancorat într-atât de Sunt fascinată de cultura adânc, probabil că nu i-ar fi înţeles pe de-antregul durerea şi confuzia. Dar o auzise şi o simţise, orientală şi întotdeauna mi-am murmurând ca pentru sine: dorit să o cercetez în profunzime, să cunosc toate – Nu ştiu ce să cred... Enki încetă să mă iscodească întunericul. Avea obiceiurile din acele zone. oricum întipărit în minte conturul chipului ei sub Chiar îmi doresc să ajung sclipirile nopţii. Închise din nou ochii, răsuflă adânc şi în India să-i cunosc cultura și rosti: – Îmi poţi spune mie, dar îmi pare că tu trebuie săţi afli răspunsurile, Nerys-Randa din tagma învăţaţilor. Află dacă poţi trăi cu gândul ca arma aceasta să fie folosită, de oricare dintre neamuri. Iar apoi, află-ţi dacă vrei să fi părtaşă. Laşi soarta să ne ducă oriunde vrea, şi rişti să-ţi nesocotesti primul răspuns?! Ori încerci să faci ceva să şlefuieşti viitorul aşa cum ţi-l doreşti? Răspunsurile mele le ştii, rămâne doar să le găseşti pe ale tale. Iar ele ne vor hotărî cursul de acum încolo. Enki îşi îndreptă din nou privirea spre ea. Apoi, dintr-o singură mişcare, îşi descleştă încordarea din degete, iar rocile ce-o străjuiseră pe Nerys-Randa se prăbuşiră la pământ, eliberând-o.

46

Totul stătea acum în căuşul palmelor ei, de la energia ce stăpânea coconul de liane ce încă îl ţinea prizonier, la destinul planetelor gemene. Dar Neryscare mă Randa părea încremenită. În scânteierile boltei ce-i simbolistica, veghea, singura mişcare zărită era tremurul puternic al fascinează. mâinilor ei. Un obicei ce mi-a captat Enki, străfulgerat de înţelegerea a ceea avea să se atenția este mehndi, decorarea întâmple, îşi împinse trupul în barierea de plante. pielii cu henna, o substanţă Mişcarea fu instinctivă, fără să se aştepte la altceva decât extrasă din planta cu acelaşi rezistenţă. Dar plantele îşi pierdură brusc esenţa nume. desfăcându-se ca nişte funii secerate. Femeile din India Pentru un moment fu rândul lui Enki să rămână consideră că înfrumuseţarea încremenit, fără să priceapă. Abia când îşi duse privirea corpului în această manieră spre Nerys-Randa înţelese brusca eliberare. ajută fertilitatea, folosind-o în Tânăra se prăbușise la pământ. special la nunți. Dar, ce te faci cu unele din femeile din Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură


forum cronopedian România care o folosesc, metaforic vorbind, să-ți tatueze zile?? ... obosită? Doritoarele temporal caracterul și temperamentul?! unui astfel de „tatuaj” trebuie să De la distanță acest tatuaj pare mirific, dar... dacă aibă în vedere faptul că este te apropii și întâmplător te atingi de el, se șterge exact necesar, chiar foarte necesar, ca unde pare mai interesant. Henna naturală are culoarea sufletul și caracterul să fie roşu cărămiziu şi poate căpăta nuanţe diferite de la o foarte bine curăţate înainte de aplicare, altfel și realul lor poate persoană la alta. Ce nu știu ele, această pulbere amestecată cu fi virusat, având devieri de elemente potrivite pielii au capacitatea de a se imprima comportament ce ar necesita un în pori, dacă alegerea este corespunzătoare, nuanțele de control periodic la psiholog. roșu cărămiziu sunt plăcute la vedere, când nu este Uitarea propriului caracter, este aleasă cum trebuie devine strident de falsă și ochiul o suferință grea, nu doar minți are șansa să lăcrimeze. „Tatuajele” cu henna sunt uitarea minții ne poate speria, doar niște „desene” care durează o perioadă scurtă, dar mai ales uitarea inimii, a sufletului... și te miri de ce ajungi scăldat în nefericire?! Ce bine este să fi modest, cu picioarele pe pământ, să știi cu adevărat cine ești, să ai un echilibru în tot și toate, fiind vesel și visător, să te accepți așa cum ești fără a căuta înflorituri ce se șterg exact când nu te aștepți! Sfârșitul unei zile nu te poate prinde obosit!

nu atât cât ar dorii femeia fatală și plină de ea. Falsitatea în comportament, temperament, o fi obositoare? Poți observa că periodic aceste „desene” se șterg și rămân cele autentice... Mă gândesc în sinea mea, câte eforturi și riscuri au aceste „tatuaje” prost folosite?! Modestia și omenia nu poate fi tatuată! Ea este și va rămâne în omul cu caracter, cu bun simț, ce nu are nevoie de falsele „desene” ce se șterg la cea mai mică atingere! Femeile „fascinate” de cultura orientală doresc să atragă atenţia printr-un „tatuaj” rafinat, realizat pe braţe, picioare, coapse şi spate, dar uită de negrul din interiorul lor, care amestecat cu pulberea roșu-maronie devine atât de țipător, ce necesită antrenament şi ore întregi de concentrare. Cum o fi săraca femeie la sfârșitul unei ANUL IV, serie nouă, nr. 2 (35), 2017

Dacă eşti una dintre persoanele care pun înainte, întotdeauna ce e mai rău, imaginându-şi tot felul de scenarii negative care ar putea avea loc în viaţa lor, probabil experimentezi din plin anxietatea, depresia, te poate paraliza şi epuiza din punct de vedere mintal, lucru care contribuie la starea de nemulțumire permanentă și dorința de a arăta celor din jurul tău, ceea ce nu ești în realitate... nu da vina pe nimeni, principalul vinovat, ești tu! 47


pagina membrului dorit, domnișoară! Și asta doar așa... pentru a constata intersecția gândurilor noastre! ”

pagina membrului portret literar – traduceri 54-55

Pop Dorina

Clape și fulgi de zăpadă „Un om trăieşte prin gând, pentru un gând. Dar gândul nu-şi capătă realitatea decât prin faptă.” – Cezar Petrescu Invadată de gânduri rebele și mereu actuale, Eliza își ascunde zbuciumul în conturul propriului conglomerat. Tăcerea insistă să fugă de la masa tinerei. Ridică ceașca de cafea. Papilele gustative se încurcă în timpanul care acceptă aroma clapelor de la o masă învecinată. Cuvintele nu sunt ale ei, însă insistă politicos să clădească un mesaj: „Ce faci dulceațo? Îți place cafeaua?”. Într-un colț al terasei, un tânăr fumează agitat și o privește încercând să schițeze un zâmbet. Încurcată pentru câteva momente, Eliza privește dincolo de el frunzele care-și caută culcuș spre nemurire. Gândurile fetei intră în jocul retoric al cuvântului „dulceață” și după o altă înghițitură de cafea ripostează: „Eu, dulceață? Dar tu, tu n-ai vrea să fi lingurița care amestecă grosolan dulceața în borcan?” Răspunsul se pierde în pașii unui client grăbit. La o altă masă, doi îndrăgostiți își consumă povestea, plină de bezele, printre paharele de suc și prăjiturile apetisante. Până și monologul Elizei fuge spre un desert provocator: „Ce ar fi să-mi comand o amandină?”. O ultimă înghițitură de cafea îi șoptește faptul că trebuie să meargă la facultate. Trupul plictisit de viață refuză să se ridice de pe scaun. Nu trece mult timp și un brunețel îmbrăcat într-un costum bleumarin se apropie cu o tavă de masa ei. Se apleacă puțin și așează pe masă... o farfurioară cu prăjitura din gândurile trecute recent în amintire. – Domnișoara este servită. Să aveți poftă bună. – Dar nu am comandat nimic, spune Eliza puțin încurcată. – Amandina este plă.... din partea casei. – Zău?!

48

Solicitat de alți clienți, chelnerul nici nu observă mirarea Elizei. Doar gândul galantului domn care i-a oferit-o fuge din nou în mintea ei: „Ai primit ceea ce ți-ai

Iritată, confuză și zâmbitoare în același timp, se răzbună pe prăjitură, devorândo. În timp ce bucățica de amandină se cuibărește pe linguriță, așteptându-și resemnată sfârșitul, o șoaptă plutește domol spre timpanul Elizei: „Știam eu că-ți place amandina. Sau am greșit?”. Bucata de prăjitură cade pe fața

de masă încercând inutil o rostogolire. Rușinată, cercetează cu privirea împrejurimile pentru a constata dacă gestul ei a fost observat de cineva. Răspunsul negativ o determină să acționeze rapid. Ajutată de mâna stângă pune rebela bucățică în tacâmul care zace în mâna dreaptă, apoi aruncă conținutul acesteia în farfurie. O adiere relativ răcoroasă de vânt aduce cu ea o altă șoaptă (imaginară?): „Nu-i

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură


pagina membrului frumos ceea ce faci. Murdărești fața de masă.” Eul ei dojenitor o ia razna sau iluziile vorbesc? Își impune să nu mai gândească. Misiune imposibilă. Gândurile îi bat la ușă, de fiecare dată îmbrăcate în alte idei malefice. Ar vrea să urle, să întrebe cine s-a furișat în mintea ei. Lumea ar crede că-i nebună. Atunci, ce-i de făcut? Se ridică. Face câțiva pași. Bâzâiala unei alte șoapte imaginare îi smulge un surâs: „Și eu care credeam că-ți place amandina. Data viitoare îți voi comanda o savarină.” Da, era clar ca lumina zilei. E obosită. Cel mai bine ar fi să meargă acasă. Își va lua notițele de la colegi. Grăbește pasul spre stația de autobuz, fiindcă simte că-i urmărită. În stație, o bătrânică scotocește de zor ceva în căruciorul de cumpărături aproape gol. *

speech-ul profesorului. Zâmbește. Refuză să părăsească gândurile pline de jargoane: „Boul ăsta ne mai amețește mult cu porcăriile lui? Pe cine mai interesează așa ceva? Cretinul, a rămas blocat în secolul al XIX-lea!” Revine în propria carapace pentru a nu se încărca cu energie negativă. Ea îl adoră pe Baudelaire. Totuși explicațiile profesorului o cam depășesc. Se va documenta acasă, fiindcă nu concepe o notă mică la estetică. Privește ecranul telefonului. Un sfert de oră... și respirația unei țigări îi va zâmbi.

„Să mai încerc o scanare?” Gândurile Elizei zboară spre un băiat de data aceasta. „Mai bine mergeam la o bere. Acolo puteam să mai trag și câte-un fum... Aici stau pe uscat.” Concluzia este destul de clară, dar înspăimântătoare. O întrebare plutește între echilibrul care dă să se răstoarne și rațiunea individuală. „Calitate sau În sala de curs vocea profesorului de estetică defect?” Prezentul nu poate sparge liniștea. Eliza își ia notițe. Ghinion... pixul nu mai răspunde. În viitor nu se știe... scrie. Nu îndrăznește să solicite colegilor un alt poate, într-o zi. instrument de scris. Duritatea cadrului didactic a fost Vânzoleala pășește grăbită remarcată și cu alte ocazii similare. Mimează atenție. în amfiteatru când începe Fanteziile ei zboară spre dialogul imaginar care o discuția despre Gollum. Cu marchează de vreo două zile. Caută soluții, negând clar calm, profesorul vorbește posibilitatea unei depresii accentuate. Într-un exercițiu despre filmul „Stăpânul de imaginație, își propune să scaneze memoria unui inelelor” introducând coleg. Alege aleatoriu. „Se pare că Denisa nu gândește la personajul în etape ale acțiunii. ora asta! Ce-ar putea-o interesa despre estetica Eliza simte protestul mocnit al urâtului?” Profesorul trece brusc de la Arghezi, cu florile colegilor. Profitând de recenta lui de mucegai, la Baudelaire. Îl ascultă puțin, dar poezia descoperire, își propune un poate să mai aștepte. Încearcă un nou experiment, ultim experiment până la calculat de data aceasta. Își plasează atenția spre o pauză. „Haide, bă, ne-ai amețit colegă mai puțin cunoscută, care aparent e atentă la ANUL IV, serie nouă, nr. 2 (35), 2017

49


pagina membrului

acum după ani şi ani

o oră cu Baudelaire-ul ăla al tău și de Stăpânul inelelor vorbești cinci minute?”, „Filozofule! Cred că și noaptea-l visezi pe Baudelaire.”, „Derbedeu ruginit... tu cu poeziile tale!”

cenaclu cronopedia –gastro&cultura 62 acum, după ani şi ani

Florin T. Roman

Curiozităţi biografice (şi nu numai) despre scriitori români

Energiile negative acumulate în doar câteva minute au explodat în mintea ei. Nu se dă bătută. Fixează cu privirea un punct de lumină de pe proiector și insistă să evadeze din aburii prezentului. Autoconcentrarea îi dă un impuls suficient pentru a păși în spatele ecranului. În fața sa, lumea viitorului își deschide larg porțile. Pășește – Partea I – timidă și caută o sursă de protecție. Trupul ei, hotărât să * I.L.Caragiale şi-a făcut meargă mai departe în mister, avea nevoie urgent de așa debutul la revista umoristică ceva. „Ghimpele”, în 1873, la vârsta Ora se terminase. Eliza imobilizată de proaspetele reflecții privește în gol. O atingere bruscă îi întrerupe psihologicul ritual. – Hai la o țigară! – Te rog, Andreea, așteaptă-mă până-mi adun foile. * Impregnat cu neprevăzut sufletul fetei luptă. Printre amintiri și cugetări caută explicații. Încearcă să mimeze degajare, însă îmbracă haina negativismului. Pentru moment, dorința plină de prietenie o liniștește: „Mă voi interesa pe internet. Nu sunt nebună!”. Ca o barieră protectoare timpul s-a scurs relativ repede. Ajunsă acasă aruncă jacheta pe canapea și pornește laptopul. Până aparatul procesează spre interfața monitorului își aprinde o țigară. Scrie pe google: „citirea gândurilor”. Răsfoiește puțin titlurile și se decide să „atace” articolul cel mai optimist. Concluzia se pierde într-un surâs liniștitor. Inutile, cuvintele fug spre fereastră. În drumul lor spre exteriorul dur și rece se întâlnesc cu fulgi de zăpadă. Pe axa timpului, cuvinte și fulgi se îmbrățișează semnalând sosirea anotimpului alb. În camera Elizei clapele unui pian imaginar împrospătează melodia lui Sinatra: Strangers in the night prin intermediul clapelor fermecate ale lui Richard Clayderman. În colțul ochilor, lacrimile își pregătesc drumul spre lumina descătușării. La unison, clapele și zăpada le îmbrățișează. Un gând străin în noapte îi șoptește că viitorul îi aparține în întregime. Pașii prezentului plutesc decisiv spre clipa de mâine.

de 21 de ani. * Calistrat Hogaş nu a scris decât la bătrâneţe, după îndelungi examene de conştiinţă. * Radu Tudoran (pe numele său adevărat Nicolae Bogza) a fost fratele mai mic al lui Geo Bogza. * Şerban Cioculescu a fost discipolul lui Eugen Lovinescu. * Eugen Simion a primit numeroase distincţii şi titluri

50 Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură


acum după ani şi ani ştiinţifice, între care Legiunea de Onoare a Franţei * Romanul lui Dinu (2002). Săraru „Nişte ţărani” a fost * Gala Galaction, Ioan Agârbiceanu, Alexei ecranizat în regia lui Mircea Mateevici şi Ion Creangă au fost preoţi, iar Tudor Daneliuc sub titlul „Vânătoarea de vulpi” (1980). Arghezi a fost o vreme călugăr. * Camil Petrescu a fost la * Ştefan Petică, întâiul simbolist declarat şi un moment dat directorul unei veritabil, a avut tuberculoză. reviste de fotbal. * Filologul Ovid Densuşianu a compus şi poezii, * Ioan Slavici era un foarte sub pseudonimul Ervin. bun cunoscător al limbii * Ion Minulescu a fost şi romancier. maghiare. * Radu Gyr a fost condamnat la moarte pentru * Adrian Păunescu s-a poezia „Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!” Ulterior născut în Copăceni, jud. Bălţi, pedeapsa i-a fost comutată în muncă silnică pe viaţă. La România (azi Republica fel s-a întâmplat şi cu poetul Ion Caraion, acuzaţia fiind Moldova). Este unul dintre cei de „trădare”. mai prolifici autori contemporani. * Salariul lui Dinu Săraru ca director la Teatrul Mic, în anii ’80, era de 5.000 lei pe lună. * Radu Paraschivescu a debutat cu romanul „Efemeriada” (Editura Libra, 2000). * Piesele lui Matei Vişniec au fost jucate în peste 30 de ţări, inclusiv în S.U.A. şi Japonia. * După ce a publicat * Romanul care i-a asigurat lui Dinu Săraru „Albatrosul ucis”, Nicolae Labiş consacrarea este „Nişte ţărani”, apărut la Editura a fost luat în colimatorul Eminescu în 1974. securităţii. * În iulie 1886 Eminescu a urmat o cură de * Alexei Mateevici a fost o hidroterapie la băile Repedea de lângă Iaşi. perioadă profesor de limba * Nicolae Labiş a trăit doar 21 de ani. greacă la Seminarul teologic din * Bogdan Petriceicu Haşdeu a deţinut titlul de Chişinău. prinţ, fiind înrudit cu Ştefan Petriceicu, fost domnitor al * M. Kogălniceanu a Moldovei. întemeiat, în 1840, revista * „Forbes” a calculat onorariul lui Dinu Săraru „Dacia literară”, care a apărut pentru debutul său ca romancier cu „Nişte ţărani” la însă în prima etapă doar un an 52.000 lei, echivalentul a 3.500 de dolari la valoarea de zile. anului 1974. * Emil Cioran, Octavian * Mircea Mihăieş a debutat în 1989, cu volumul Goga, Lucian Blaga şi Nicolae Breban sunt fii de preoţi. „De veghe în oglindă”. ANUL IV, serie nouă, nr. 2 (35), 2017

51


traduceri traduceri 54-55

de unde poate proveni

Nicu Doftoreanu

Momentu-n care,… mânioşi, Ne transformăm în ticăloşi

Tangou între două lumi

Şi renunţăm la încercarea Motto

Trupul şi-l păstrează cel făptuitor Spre-a-nvăţa ce-i moartea… celor ce nu mor Mantaua –Petru Solonaru Volumul Tetradele – Ed. Contact Internaţional 2013

De a ne regăsi visarea, Ce-azi pare mică, prăfuită, Cam perimată, depăşită, Fiind nemachiată, desuetă, Chiar dac-a fost cândva cochetă, E necesară chiar… CREDINŢA! Ea-ţi poate converti preştiinţa

Cu gândul de a defini de unde poate proveni Momentul critic în credinţă, Degust etape de… căinţă, Sperând a reveni plăcut … asupra timpului pierdut Spre-a-i da dorinţa de-nceput. Dar asta-i tot ce-mi amintesc În clipa-n care regăsesc Misterioasele priviri, Promise-n tandre potriviri! Aşa că mă opresc un pic, De frică să nu stric nimic, Atunci când nimbul face schimbul În faţa marelui portal, De la carnal înspre astral.

Făcându-te să ţi-o asumi,

Doar,… c-aşteptând să-mi vină rândul,

Oprind vibraţia dintre lumi

Constatat că forţa superioară,

Prin mântuire repetată,

Descoperită prima oară… de cei ce ne-au adus pe lume,

Cu-adevărat purificată,

Ne-mpinge numai spre…renume,

Redată în primire vieţii

Uitând că viaţa-i „bun pierdut”

Ca acceptare-a tinereţii,

Atunci când nu ai cunoscut

Ce a găsit într-un final

Deloc iubire-adevărată,

Un sentiment… zis maternal

Ce-apare brusc revigorată

Ce poate duce triumfal

Când este… necondiţionată de un loc!

De la astral înspre carnal!

Şi asta,… dac-avem NOROC! 52

Aşa că pentru-a defini Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură


acum după ani şi ani

Le tango entre deux mondes Devise Le coupable garde son corps Pour apprendre ce qu’est la mort… À ceux qui ne meurent pas Mantaua –Petru Solonaru Volumul Tetradele – Ed. Contact Internaţional 2013

Avec la pensée de définir d’où peut provenir Le moment critique dans la FOI

Je déguste des périodes de REGRETS En espérant revenir agréablement … sur le temps perdu. Pour lui donner le désir ( l’envie) du début Et ça c’est tout ce dont je me souviens Dans l’instant où je retrouve Les mystérieux regards Promis aux tendres arrangements ! Alors, je m’arrête un peu De peur de ne rien casser Au moment où l’auréole fait l’échange Devant le grand portail Le passage du charnel vers le spirituel Mais en attendant mon tour Je constate que la force supérieure ANUL IV, serie nouă, nr. 2 (35), 2017

Découverte la première fois par ceux qui nous ont emmené au monde Nous pousse uniquement vers la renommée En oubliant que la vie est «un bien perdu» Si tu n’as pas du tout connu le véritable amour Qui apparaît brusquement revigoré Quand il n’est pas conditionné d’un lieu Et cela,… si on a de la CHANCE! Ainsi que pour définir d’où peut provenir Le moment dans lequel,… furieux, On se transforme en canaille Et on renonce à la tentative De retrouver la rêverie Qui semble aujourd’hui petite, poussiéreuse Un peu démodée, périmée N’étant pas maquillée, désuète Même si elle a été une fois coquette, La confiance est même nécessaire Elle peut convertir la préscience En t’obligeant à l’assumer, En arrétant la vibration entre les mondes Par la rédemption répétée Vraiment purifiée Rendue à la vie Comme acceptation de la jeunesse Qui a trouvé au final Un sentiment dit MATERNEL Qui peut mener de manière triomphale du spirituel vers le charnel!

53


monografie cimitirului, de mic, ca și ceilalți copii proveniți din familiile sărace, a fost dat de slugă la o Manevrantul familie mai înstărită. Altminteri, părinții nu ar fi avut de unde să pună o farfurie în Motto: plus pe masă. A rămas Soarta nemiloasă i-a croit un proverbială în sat discuția costum vărgat, așteptând ca să-l poarte. tatălui său cu stăpânul, când l-a Zvonul i-anfiorat pe locuitori din satele de munte, întrebat cum se comportă cu frică de Dumnezeu: autoritățile vor ține un proces copilul iar acesta i-a răspuns: – E bun, dar e cam moale. public la Căminul Cultural din centrul de comună, ca un monografie - exclusivitate 63

Gordan Mircea

exemplu privind neglijența în serviciu. Blestemată orânduire, spuneau toți, de ce vor să le pună frica-n sân? Celor din zona de șes le-au luat tot la colectiv și acum pun o sperietoare și în satele dârjilor munteni?

Atunci,

contrareplica

S-a adunat lume ca la urs, dar cu milă față de cel ce urma să fie condamnat, c-așa voia ocârmuirea și nicidecum de partea acesteia. Vulgul are simțul nativ al dreptății și nu rabdă strâmbătatea. „Acarul Păun” era pe eșafod. „Justițiarii” erau plini de sine, dându-și importanță ca să impresioneze. Nu-și dădeau seama de ridicolul situației. Desigur, omul poate a greșit, dar cum să ridici poalele oarbei (justiția) în cap? S-a citit acuzarea: La manevrarea unui convoi de vagoane pe podul de peste Criș, din cauza unui șoc s-a desprins de locomotivă, a tăiat acele (macazelor) din gară și a intrat în linia curentă, prinzând viteză, iar întro curbă s-a ciocnit cu un tren personal care circula din direcția opusă. Consecințe: mecanicul de pe locomotiva personalului a decedat, câțiva călători au fost accidentați și s-a produs avarierea vehiculelor tamponate. Manevrantul de serviciu, Bonta Victor*, a dat dovadă de indisciplină - stând pe locomotivă în loc să stea la postul său pe vagon pentru a acționa frâna...

54

tatălui său a fost: – Amu, du-te, dragu’ mneu, acolo la mă-sa pă deal șiț aleje unu care-a fi mai țapân! (bag-sama din cimitir).

Hâtrul său tată, cu un picior mai scurt, și-a câștigat cu mare trudă bucățica de pâine, Se condamnă..., azi,... 1972 cu plencace (o secure cu gură cioplind grinzi din Condamnatul știa sentința dinainte, așa că lată) trunchiurile copacilor, grinzi gândurile lui erau departe: Viața nu i-a fost ușoară, dar l-a călit. Născut într-o utilizate la construcția caselor familie cu mulți copii și care locuia pe deal, deasupra Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură


monografie de lemn, cum se făceau pe atunci. Dar anii au trecut repede și copilul s-a-nălțat, iar munca l-a ajutat să aibă o constituție robustă.

zonă de cale ferată și cu studii superioare în domeniul feroviar, îmi dau seama că în altă parte trebuiau căutați alții, mai vinovați. Dar nu degeaba a apărut zicala cu Acarul Păun, întotdeauna vinovat!

În cariere, cererea de piatră spartă pentru terasamente de cale ferată, sau măcinată pentru construcții, era tot mai mare, așa că a crescut și numărul angajaților, deci și posibilitatea de a câștiga o pâine mai Sunt prea multe explicații albă, așa că s-a angajat și el aici ca manevrant de tehnice, seci, doar pe înțelesul vagoane. Cu rotițele mergându-i... ceas și harnic, și-a specialiștilor, așa că voi spune întemeiat o familie, și-a construit o casă frumoasă: cu că învinuitul nu a fost favoritul fundație de piatră și cu ziduri din cărămidă arsă și au sorții, începând cu ghinionul de început să deschidă ochii în lume doi băieți și două fete. a se împiedica în alergare ca să se urce pe un vagon pentru a acționa frâna și cu ghinionul de a fi pe trepta cea mai de jos a societății, cei de sus fiind imuni. Aceste lighioane cu două piciore ar fi meritat să fie vânate de acuzat, un pasionat vânător, dar ce era să facă omul dacă era sub vremi, ca și bietul popor?

O brazdă adâncă în inimă i-a tras soarta când i-a răpit una din fete.

Reflectând la aceste întâmplări, mă întreb: cum putem conștientiza că facem parte dintr-un scenariu al manevranților malefici de destine și cum am putea schimba acele timpului sau ale macazelor destinului pentru a ne apăra?

Omul s-a închinat în fața voinței Domnului, nu și a autorităților și s-a consolat cu ideea c-așa i-a fost scris, deși îl durea sufletul că nu va fi acasă pentru a-și crește cei trei copii. Aflați oricum în închisoarea popoarelor, a fost forțat să fie manechin într-o sinistră paradă a modei Un rezumat al evenimentului de cale ferată - menționat în cartea hainelor vărgate. „50 de ani, o istorie săpată în

Nu cunosc chichițele juridice, dar totul îmi pare piatră”, pag. 51, de Alexandru Coroiu cusut cu ață albă. A fost un teatru ieftin, de prost gust și impresii – lecturi în au pricinuit o grea suferință unui om pentru a pune în foileton 64 practică un plan diabolic, după un scenariu făcut de minți bolnave, și asta într-un loc public. Ca unul care a lucrat în patru vacanțe la echipa care întreținea acea ANUL IV, serie nouă, nr. 2 (35), 2017

55


lecturi în foileton Nicolae VASILE

Clubul Episodul 3 Motto: Socialismul este ca trenul, dacă nu merge, stă pe loc, capitalismul este ca avionul, dacă nu merge, cade. (Autorul, romanul Punctul de sprijin)

emoție în acest sens, Tătucu fiind unanim apreciat atât de afaceriști, dar și agreat în mediul politic de la putere, în acel moment. Colegii aleși ai lui Alex, de la celelalte secțiuni, erau: Lunecosul, la comerț, Gomosul, la servicii, Șiretul, la membrii colectivi și Împăratul, la filialele teritoriale, toți mult mai în vârstă decât el, oameni care deținuseră poziții influente și pe vremea socialismului. Nu lucrase direct cu niciunul dintre ei până atunci.

După alegeri, probabil se întâmplă la toți și la orice fel de alegeri, există un moment de satisfacție amestecată cu teamă, pe care îl trăiești doar tu cu tine, când îți faci în minte o rapidă „analiză swot” (abreviere după denumirea în limba engleză a cuvintelor puncte tari, puncte slabe, ocazii și pericole) referitoare la noua poziție pe care ai dobândit-o. Evident, țintele propuse și promise în campania de dinainte de alegeri vor fi atinse dacă reușești să-ți folosești la maxim punctele tari, să eviți influența punctelor slabe, să utilizezi ocaziile care apar și să ocolești, pe cât posibil, pericolele care ar putea să-ți iasă în cale. Momentele plăcute ale oricărui început sunt cunoașterea colegilor învingători care vor constitui echipa de lucru viitoare. Structurarea mediului de afaceri era, atunci, bazată pe elemente de teritoriu și de domeniu. Cele de teritoriu erau constituite din reprezentanțele județene, iar cele de domeniu erau comerț, industrie și servicii. Mai era și o secțiune a membrilor colectivi în care intrau patronate, asociații profesionale, fundații etc. Pentru fiecare din acestea se alesese un președinte, care la nivelul național devenea vicepreședintele Clubului, iar unul dintre ei devenea președinte, care se alegea de către un colegiu, ai cărui membrii fuseseră la rândul lor aleși. Membrii colegiului erau și ei împărțiți pe cele cinci secțiuni, membrii colegiului din fiecare devenind biroul executiv al respectivilor președinți de subdiviziuni.

56

Înțeleptul mai candidase totuși pentru colegiu, ca din acestă poziție să intre automat în biroul de la secțiunea industrie, de unde să-i fie util în continuare lui Alex. Îl atenționase pe acesta asupra președintelui de la teritoriu, Împăratul, care venea cu mari ambiții și dorință de schimbări radicale în structura Clubului, unele justificate, altele nu, dar Cei cinci fiind deja aleși de votul popular, adică al toate susținute foarte agresiv și tuturor membrilor, precum și membrii colegiului, mai cu destule influențe politice, rămânea să fie ales președintele. Nimeni nu avea nicio deși statutul Clubului interzicea Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură


lecturi în foileton conexiunile afacerilor cu politica. Plină de stisfacții a fost prima ședință a biroului de conducere a secțiunii, unde a întâlnit pe conducătorii unora dintre cei mai mari producători industriali din: industria auto, ciment, mase plastice, mobilă, industria cărnii, medicamente și cosmetice, industria ușoară etc., printre care și contracandidatul său din alegeri, reprezentanți de mare calibru ai industriei românești. Cea mai mare plăcere a fost reîntâlnirea cu Constantin Stroe, directorul general de la Dacia, dar și președintele unei asociații a producătorilor de piese auto, la nivel național, pe care-l cunoștea din copilărie, ei născându-se în două sate vecine. Era pe la jumătatea anilor ‘60, când pe câmpul din zona centrală a unui sat din județul Dâmbovița, acolo unde de Sântămărie se organiza un bâlci, care aduna

lumea de pe toată valea aceea, unde din când în când se joaca fotbal, iar în restul timpului pășteau vacile. Se juca un meci de fotbal de mare interes local, dintre echipele a două sate alăturate. Era perioada de mare avânt fotbalistic al zonei, când în fotbalul românesc începuse epoca marelui Nicolae Dobrin. Fiecare echipă avea vedetele ei, chiar și doi fotbaliști de prin rezervele de la FC- Argeș, care nu au făcut ulterior cariere fulminante, dar atunci erau tinere speranțe. Fiecare echipă avea și câte un student, categorie foarte rară pe atunci în localitățile rurale. Constantin Stroe era student la Politehnica din București. Restul erau profesori de pe la școlile din cele două sate și muncitori de la noile fabrici din zonă. Alex era elev și suporter al echipei celelalte. Era interesat de fotbal, dar cel puțin la fel de interesat de studentul echipei adverse, pentru că și el dorea să devină inginer. Așa l-a cunoscut pe Constantin Stroe. Acesta era ANUL IV, serie nouă, nr. 2 (35), 2017

pasionat de sport, dar cel mai mult îi plăcea tehnica. Deschiderea fabricii de automobile de la Colibași, pe locul unei foste fabrici de șuruburi, îi dădea mari speranțe pentru cariera sa viitoare. Anul următor amândoi au ajuns la Pitești, Stroe la fabrica de automobile, iar Alex la spital. În urma unui accident din timpul unui meci de fotbal, în curtea școlii, a petrecut mulți ani prin spitale. Viața a făcut ca ei să nu se mai revadă mult timp de atunci. Când s-a întâmplat totuși, după 1989, unul era directorul general al celei mai mari întreprinderi industriale din țară, Dacia, iar celălalt ocupa aceeași poziție la una dintre cele mai mari firme de înaltă tehnologie. Așa a vrut Dumnezeu pentru niște copii sărmani ai unor locuri uitate de lume. Până să se întâlnească la Club, mai colaboraseră în domeniul automobilului electric, în cercetare-inovare, în Asociația „Fii Satului”, la restaurarea bisericii din sat etc., dar doar contractual sau de plăcere, nu strategic, cum încercau să pună la cale, chiar din prima ședință, după care au luat masa împreună și au avut o discuție plină de speranțe: – Am fost surprins când te-am văzut pe hârtiile acelea de la Club, privind alegerile, a început Stroe. În capul meu, tu ai fost totdeauna cel cu lucrurile complicate, cercetare, inovare, fel de fel de treburi neconvenționale, eu fiind opusul, cel cu soluțiile simple. Cred că cei de la Club au nevoie de mintea ta pentru a le descâlci tot ce au ei de făcut

57


lecturi în foileton p’aci. Dar să știi că nu va fi simplu! Eu îți voi da tot sprijinul. – Mulțumesc!... Să știi că ceea ce trebuie făcut la Club seamănă mai mult a inovare decât a industrie, deși partea mea se cheamă secțiunea industrie. Este vorba de strategii, de management strategic, care se modelează matematic cu teoria sistemelor, ceva care vine din ingineria calculatoarelor. – Nu le am p’astea, eu sunt cu fiarele, mecanică, dar ș’astea se lasă greu. La cele cu strategii matematice, te las pe tine, dar cred în tine că le vei rezolva. Management există și la fiare, și încă al dracului de greu, pentru că tot ce leagă ceva anume cu omul și cu banul, este foarte greu. – Înțeleg, dar să știi că văzut din afară, tot ce ai reușit tu să faci este extraordinar. Eu le dau ca exemplu de bune practice la studenți exemplul tău. – Da, da,… am uitat că tu ești și domnu’... profesor!... Uite, p’asta iar n-am putut s-o învăț!... Eu fac, nu spun la alții cum să facă!... – Ei,… și învățământul este ceva greu!... Simt cum trece timpul pe lângă noi și nu facem nimic bun cu educația noilor generații. Aici, greu este să-i faci pe tineri să te asculte, pentru că ei au un auz foarte selectiv. De când cu atâtea libertăți, ei au ales-o și p’asta, cui fac onoarea de ai asculta. – Ai pus punctul pe „i”!... Pe cei mai mulți nu-i ascultă pe bună dreptate, nu au ce auzi de la ei. Tinerii vor să audă pe unii care au făcut ceva, nu pe cei care le povestesc ce au făcut alții. – Ai dreptate!... Mă uitam la cei de la Politehnică, la vizitele tale acolo. Îți sorbeau cuvintele! Există multă profesorime, astăzi, care nu au intrat odată într-o fabrică!... Nu vorbesc decât de citări, de ISI etc.; – Hai, să vedem ce putem face noi, împreună, la Club!... Poate și legătura școală-industrie ține cumva și de ce vom face noi aici. Sper să nu facem doar hârtii și vorbe!... – Păi, eu aș începe altfel! Spune-mi ce blochează acum sectorul auto și apoi vom căuta o soluție, prin metode specifice. – Nu știu,… în lumea asta plină de concurențe și contradicții am ajuns să-mi fie frică și să spun ce mă doare. Mă refer ca instituție. Eu, la firmă și la asociație, simt cum ar trebui să mă rup în două, interesele lor sunt divergente. Dar, totodată, eu cred că am dreptate și voi 58

lupta ca ambele părți să înțeleagă că, pe moment, ele trebuie să lucreze împreună. – La ce te referi?... – Păi, firma s-a privatizat și a ieșit așa cum am vrut eu, dar acum, ca oricare, se gândeste numai la profit. – Și nu este normal?... Nu este profitul esența economiei de piață?... – Da, dar tot normal este ca profitul să fie pe o perioadă lungă, nu să fac profit mare

acum și la anu’ dau faliment!... – Tot nu înțeleg!... – Bine, bine,… s-o iau ca la școală!... Încă de la privatizare, eu am susținut ideea că firma asta nu va merge, nu va produce profit, decât dacă cea mai mare parte din componente se va produce în țară. Cele din import sunt prea scumpe și nu intrăm în preț. Fabricile de componente din țară nu pot fi acoperite cu comenzi doar de noi și dacă ei se vor închide, atunci vom

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură


lecturi în foileton ajunge unde am spus că nu e bine, la import de componente. Corect?... – Corect!... Ce ai vrea să faci și nu poți?... – Păi, ar trebui să-i ajut să aibă capacitățile încărcate, să aibă oamenii ce lucra, iar eu să am piese ieftine. – Și bune!... – Dacă au comenzi, au bani și se pot dota cu echipamente moderne, deci și calitatea se va îmbunătății. – Cine te împiedică să-i ajuți?... – Păi,… mă apuc eu să ajut concurența?... – În situația asta, da, pentru că ajutându-i pe ei, te ajuți și pe tine!... Și nici nu încalci nicio regulă. Clubul va organiza o întâlnire cu producatorii auto din toată

Europa, unde vor fi puși în contact cu fabricanții români de componente și să vezi ce va ieși din asta. – Poți tu face asta?... – Da, de ce nu?... Au făcut-o și au fost întâlniri, la Club, cu desenele pe masă, a zeci de reprezentanți din fiecare parte. Piața românească de componente auto a crescut la niște cifre de neimaginat înainte. Producătorul de automobile român a crescut, deasemenea. După un timp, s-au reîntâlnit la o discuție, în alt context: – Auzi, nici în visele mele cele mai frumoase nu am crezut că vom ajunge aici!... – Adică?... – Păi, am depășit numărul de mașini produs pe vremea lui Ceaușescu!... Cine ar fi crezut?... Și asta în condițiile în care atunci, erau cozi de ordinul anilor, la ANUL IV, serie nouă, nr. 2 (35), 2017

livrare, iar acum trebuie să facem marketing, să ne găsim singuri clienții. – Foarte bine!... Știam, că doar vuiește presa. O știre ca asta nu putea scăpa!... Înțeleg că ne vedem de plăcere?... – Totdeauna ne întâlnim de plăcere, dar mai discutăm și afaceri. – Ca de exemplu?... – Ca de exemplu, avem nevoie de și mai multe componente auto. Nu mai găsim producători noi. Nu putem face, prin Club, o analiză pe toată țara, privind găsirea unor posibili ofertanți?... – Putem face. Tocmai am mai demarat așa ceva pentru firme de IT, împreună cu Varujan Pambuccian. Și acolo creșterea a fost foarte rapidă și acum este lipsă de forță de muncă. – Deci este de bine, nu de rău?... – E de bine, dacă găsești soluție, dacă nu, nu!... Am pierdut odată un client german, de niște piese pentru roboți industriali. Cănd mi-a dublat cererea, am jubilat, cu ceva eforturi de organizare și investiționale, am reușit să ne adaptăm, dar când a cerut mărirea de încă cinci ori pe atât, n-am mai putut. Aici intervine rolul asociațiilor de producători. – Și, deci cu problema mea, cum ramâne?... – Solicit, prin filialele Clubului, situația din toate județele și funcție de răspunsuri, va trebui să organizăm niște deplasări la fața locului.

59


lecturi în foileton

eminesciana

După un timp, a găsit ceva capacitate disponibilă în zona Moldovei. Au făcut o deplasare la Iași, unde, cu sprijinul Consiliului Județean, au adunat reprezentanți ai unor firme din mai multe județe limitrofe. Rezultatul a fost pozitiv.

Matei Ioaniţiu

Mărturii, gânduri şi rânduri, despre Eminescu

La întoarcere, în mașină, au avut timp pentru a discuta și alte probleme. Atunci, Alex, a considerat că este momentul oportun pentru a iniția o discuție pe care EMIL CIORAN: „Ce-a o tatona de mai mult timp. Era vorba despre o extindere a producatorului auto, în România, și spre probleme de căutat pe-aici acel pe care şi un BUDHA ar putea fi gelos?” cercetare, proiectare, inovare, experimentări etc.: I.L. CARAGIALE: „Mă – Nu crezi ca ar fi momentul ca patronii tăi să recomand, Mihai Eminescu. investească și în probleme din alea pe care tu le numești Aşa l-am cunoscut eu”. „complicate”?... Ar fi o dovadă de încredere în GEO BOGZA: „Pe capacitatea românilor, după atâtea succese pe partea de producție?... – Ți-ai propus să-mi strici drumul?... – Nu, nu,… vorbesc serios!... Eu și alte mii de oameni din structura mea trăim din astfel de activități, care într-un cuvânt se cheamă dezvoltare. Este același raționament ca și la producție, adică facem dezvoltare bună calitativ și la prețuri relative mici față de concurență. Și cercetarea-dezvoltarea trebuie gândită tot ca o afacere!... – Mă pui în dificultate!... Eu, când cred în ceva, lupt până în pânzele albe, dar când nu, am sentimentul că fac ceva incorect, că încerc să fac o favoare cuiva, în cazul ăsta, ție. – Nu gândești corect!... Nu ți-aș cere eu așa ceva, dar ar fi o inițiativă foarte justificată. Pe de altă parte, tu ai depășit de mult limita la care cineva te-ar mai putea bănui de rele intenții. Ești o persoană foarte merituoasă, ar trebui să ți se facă statui în mai multe orașe din această țară. Doar credibilitatea ta ar putea urni din loc un asemenea proiect. Ar însemna o implicare la un alt nivel valoric a expertizei românești din industria auto. A rămas tăcut pe tot restul drumului, dar nu părea supărat, ci mai degrabă preocupat. Alex avea sentimentul că a atins acolo unde trebuia, iar interlocutorul său gândea deja la eventualele variante de soluții. După ceva timp, a luat ființă, la Titu, cel mai mare centru de experimentări al Firmei Renault, din afara Franței.

vremea când Dumnezeu umbla cu Sf. Petru pe pământ, într-o noapte ploioasă, au ajuns la marginea unui sat şi abia au îndrăznit să bată cu toiagul în prima poartă. Câini mari s-au repezit să-i sfâşie, dar numaidecât s-a auzit un glas bărbătesc întrebând: – Cine bate? – Oameni buni! Atunci omul, potolind câinii, i-a poftit în casă, unde nevasta şi copiii abia se

60 Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură


eminesciana treziseră din somn, şi a început a da porunci, dar cu blândeţe. – Mario, ia mai pune câteva vreascuri pe foc. Tudore, da fuga la fântâna după o ciutură de apă proaspătă. Ilenuţa, ia vezi de o oliţă cu lapte proaspăt. Şi le-a dat să se spele şi să se şteargă cu ştergare albe şi i-au ospătat, şi i-au dus să doarmă într-o odaie în care mirosea a gutuie şi busuioc... A doua zi dimineaţă iar le-a dat să se spele, i-a ospătat şi le-a pus în traistă nişte mere cum nu mai văzuseră şi le-a urât drum bun. Şi cum au ieşit din sat, Sf. Petru a început să se roage de Dumnezeu: – Doamne, fă ceva pentru oamenii ăştia, că tare nea u primit frumos! – Ce-ai vrea să fac Sf. Petre, c-ai văzut că nu erau

nevoiaşi. – Doamne, fă ceva ca să-şi vadă măcar o dată sufletul! – Să-şi vadă sufletul spui Sf. Petre? – Da, Doamne, să-şi poată vedea sufletul, aşa cum vedem noi plopul cel de-acolo! – Bine, Sf. Petre, a răspuns Dumnezeu, privind gânditor la satul din vale. – Iar după o vreme, în neamul acela de oameni s-a născut Mihai Eminescu”. „Atât timp cât pe aceste pământuri, soarelui i se va spune soare, iubirii - iubire şi poeziei, poezie, pe EL nimeni nu-l va tăgădui.” TUDOR ARGHEZI, 1957: „A vorbi de Eminescu este ca şi cum ai striga într-o peşteră vastă. Nu poate să ajungă vorba până la el fără să-l supere tăcerea. Într-un ANUL IV, serie nouă, nr. 2 (35), 2017

fel, Eminescu e sfântul preacurat al ghiersului românesc. Din tumultul domestic al vieţii lui s-a ales un crucificat. Fiind foarte roman, Eminescu e universal. Mă numesc unul din oamenii în viaţă care l-au văzut pe Eminescu în carne şi oase. Eram copil de 7 ani. L-am văzut pe Calea Victoriei. Trecea prin public un om grăbit, fără să ocolească nimic impetuos. Uite-l pe Eminescu - a spus cineva cu un glas pe care-l ţin minte. Poetul trăia pe atunci o metempsihoză străină. Nu puteam şti cine era să fie Eminescu şi ar fi fost normal să-l uit. E curios că nu l-am uitat.” PETRE ŢUŢEA: „Eminescu, despre care Iorga spunea că-i expresia integrală a naţiunii romane, iar Blaga că reprezintă «ideea platonică de roman», e romanismul absolut şi l-am definit eu «suma lirică de VOIEVOZI»„. ARHIVE: „Eminescu se afla în casa de sănătate. Medicul Bursan sta de vorbă cu poetul. Suntem în iunie 1889. Răspunsurile poetului au profunzimea onirică a basmelor fantastice. – Cum te cheamă? – Sunt Matei Basarab. Am fost rănit la cap de Petre Poenaru, milionar pe care regele l-a pus să mă împuşte cu puşca umplută cu pietre de diamant cât oul de mari. Pentru ce? Pentru că eu fiind moştenitorul lui Matei Basarab, regele se teme să nu-i iau moştenirea.

61


eminesciana

62

Ce-ai de gând să faci, când te vei face bine? Am să fac botanica, zoologie, mineralogie, gramatica chinezească, evreiască şi sanscrită. Ştiu 64 de limbi, vara anului 1989 - Document” NICHITA STĂNESCU: „Cu ce altceva ar fi putut să fie împuşcat Mihai Eminescu decât cu gloanţe de diamant cât oul de mari? Ar mai fi putut să fie împuşcat cu ceva - CU ÎNSĂŞI STAREA SUBLIMULUI”. GEORGE BACOVIA: „Eminescu/Că steaua care s-a desprins/Ce piere-acumin haos/Oinima poate s-a stins/Spre veşnicul repaos/Ca mâini şi-a noastră va cădea/În strictă veşnicie/Cine-o câtă mâhnit spre ea?/Vai, nimeni... cine ştie!”. ALAIN BOSQUET, 1964: „Eminescu este tinereţea şi entuziasmul unui veac, este totodată freamătul lui tragic. Este mai presus de toate dovada magistrală ca geniul conferă o atroce responsabilitate. Trebuie să-l admirăm aşa cum admiram focul!”. I. SLAVICI, 1874: „Eminescu este dintre acei puţini oameni care nu sunt meniţi a vieţui în societate, pentru că nu-şi află semenii. Îndeosebi este nesuferit, pentru că ştia cine este EL, ştie cine sunt alţii, nu-i pasă de o lume pe care trebuie s-o dispreţuiască şi stă ca şi o carte deschisă înaintea tuturora”. GEORGE BERNARD SHAW, 1930: „Am citit «Împărat şi proletar», «Strigoii» şi toate celelalte. Dacă aş fi unul dintre editorii aceia tineri cu tipografie care dezgroapă cărţi vechi şi fac ediţii pentru bibliofili, m-aş repezi de îndată la această carte uluitoare. Traducerea şi ea m-a sedus. Să-mi spui, dragă editorule, dacă ai avut noroc cu MOLDOVEANUL care a scos din mormânt acest XVIII-XIX «fin de siecle»„. MIRCEA ELIADE: „Neamul nostru românesc şia asigurat dreptul la «nemurire» mai ales prin creaţia lui Eminescu. Petrolul şi aurul nostru pot într-o zi seca. Grâul nostru poate creşte şi-aiurea. S-ar putea că-ntr-o zi nu prea îndepărtată, strategia mondială să sufere anumite modificări, ÎNCÂT POZIŢIA NOASTRĂ DE POPOR de graniţa să-şi piardă însemnătatea pe care o are de un secol încoace. Toate s-ar putea întâmpla. Un singur lucru nu se poate întâmpla - Dispariţia poemelor lui Eminescu. Şi cât timp va exista în lume un singur exemplar din poeziile lui Eminescu, identitatea neamului nostru este salvată. Un neam supravieţuieşte mai ales prin creaţiile geniilor sale”. NICHITA STĂNESCU: „Pe Strada Plantelor, apărea puţin greoi la mers şi îngroşat de pământ. L-am revăzut. Melancolia apunea atât de sus, încât lovea şeaua

Carpaţilor. În orice secundă puteam călca în crevasa nemaifiind în dulce lumea lui. M-a-ntrebat dacă nu mi-e frig când udam cu apă lacrimei arsura. Mă dor picioarele, mi-a zis. Se ridică încet ca şi cum lacrima ar fi de piatră. Unde să ne ducem, am strigat, în ce cuvânt? Mi-a zis dezamăgit. Stăm, mi-a zis. Stăm. Apărea şi dispărea din arătare. Îl dureau picioarele.

Când i-am strigat, urlând, stai, stai!”. „Ideia noastră despre el se pierde/În primul descântat de iarbă verde/Noi credem că-i al nostru El, Poetul/Dar noi am devenit ai lui cu-ncetul.” „Consider versul eminescian «Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată» o revelaţie a revelaţiei. Şi când Eminescu se afla la Iaşi, centrul naţiunii se afla la Iaşi, când Eminescu se afla la Veneţia, centrul naţiunii se afla la

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură


eminesciana Veneţia, când Eminescu întârzia pe Strada Plantelor să moară, centrul naţiunii întârzia să moară pe Strada Plantelor.” VERONICA MICLE, 1885: «Vârful înalt al piramidei/Ochiul meu abia-l atinge/Astfel, tu-n a cărui minte/Universul se răsfrânge/Al tău geniu peste vreacuri/Ramane-vă pe pământ./Şi doreşte a mea iubire.../Prin iubire pân-la tine/Să ajungă şi-a mea soarta/Ca de soarta ta s-o leg/Cum să fie?/Când eu micimea îmi cunosc atât de bine/Când măreaţa mea fiinţă poate nici n-o înţelegeam/Geniul tău planeaza-n lume/Lasă-mă în prada sorţii/Şi numai din depărtare/Când şi când să te privesc/Martora măririi tale/Să fiu pân-la pragul MORŢII/Şi ca pe-o minune-n taina/Să le-ador, să te slăvesc»”. SILVIA PANKHURST, 1930, primul editor englez al lui Eminescu: „Opera lui Eminescu aparţine

tuturor timpurilor. Fiecare linie a versurilor este un giuvaier. Clasificat printre pesimiştii timpului sau, Eminescu face parte totuşi dintre marii optimişti. Doreşte ridicarea omului şi crede-n ea. Noi îl salutăm ca pe un filosof al timpului sau, rămas astăzi printre cei moderni îndrăgostit de POPORUL SĂU, cel mai de seamă INTERPRET al său, un mare cetăţean al OMENIRII”. AL. VLAHUŢĂ, 1879: „Într-o zi m-am dus la tipografie, la TIMPUL, să-l iau ca să mâncăm împreună. L-am găsit făcând corecturi. Era abătut şi obosit la faţă. – Nu mai pot! Nu mai pot! Aş vrea să mă duc undeva la ţară să mă odihnesc vreo două săptămâni. – De ce nu te duci? – Dar unde să mă duc? Cu ce să mă duc? Pe cine să las în locul meu? Sunt singur la negustoria asta de principii. De 6 ani o duc într-o muncă zadarnică. De 6 ANUL IV, serie nouă, nr. 2 (35), 2017 ANUL IV, serie nouă, nr. 2 (35), 2017

ani mă zbat într-un cerc vicios. De 6 ani n-am repaosul senin că să mă pot bucura şi de altceva decât de POLITICĂ. Simt că nu mai pot, am secat moraliceşte. Sunt strivit. Nu mă mai regăsesc şi nu mă mai recunosc. Aştept telegramele HAVAS şi ca să scriu, iar să scriu, să scriu de meserie, scrie-mi-ar numele pe mormânt şi n-aş mai fi ajuns să trăiesc”. „Era un dramatic strigăt de durere prevestitor al tragediei care avea să-i sfâşie prea devreme destinul celui mai mare poet roman.” Şi, ca recunoaştere a universalităţii sale, la 100 de ani de la moartea poetul naţional, anul 1989 a fost declarat de UNESCO, „Anul internaţional Eminescu”, şi tot UNESCO a decis că Mihai Eminescu să fie declarat poetul anului 2000. Cu poemul Luceafărul, la care marele poet a lucrat nouă ani şi jumătate, a făcut zeci de variante şi peste 3 mii de modificări, Eminescu a intrat, în 2009, şi în Guinness Book of Records. Cu cele 98 de strofe, Luceafărul a fost omologat drept cel mai lung poem de dragoste. De asemenea, NASA a numit cu numele lui Eminescu un crater cu un diametru de 125 de kilometri de pe planeta Mercur. Iar, în catalogul planetelor mici („Minor Planet Names - alphabetical list) printre cele 233.943 de planete din Univers care poartă un nume, la poziţia 9.495 se află şi Planeta Eminescu.

63


eminesciana Mihai Eminescu

Mândro, mândro Mândro, mândro, vrei nu vrei Un inel și doi cercei, Dă-mi să-ți sărut ochii tăi; De vrei roche de mireasă Cingătoare de mătase, Părul să-ți încurc mă lasă; De beteală o cunună Vrei pe fruntea ta cea jună, Dă-mi o gură, numai una! Iar de vrei un bărbățel Să-l iubești, să crezi în el, Nu-l căta — că iacătă-l!

Mă-ntrebai dragă-ntr-o zi Mă-ntrebai, dragă,-ntr-o zi Cine-n lume s-o găsi Pe noi a ne despărți. Iată dealul s-au găsit Pe noi de ne-au despărțit, Dealul cel cu râurile, Cerul lumei plin de stele, Oamenii cu vorbe rele. Între mine și-ntre tine E o țară și mai bine, Între viața ta ș-a mea S-au pus oamenii perdea.

Alei mică, dragă

alei

A Alleeii m miiccăă,, aalleeii ddrraaggăă,, C Ciinnee vvrreeaa ssăă nnee--nnțțeelleeaaggăă V Vaazzăă ffrruunnzzaa cceeaa pprriibbeeaaggăă,, C Cee--ii ccaa vviiaațțaa nnooaassttrrăă--nnttrreeaaggăă.. A Alleeii ddrraaggăă V Veerroonniiccăă,, D Deessppăărrțțiirreeaa ttooaattee ssttrriiccăă,, D Dee nnee--aalleeggeem m ccuu nniim miiccăă ­­ V Viiaațțaa ttrreeccee,, ffrruunnzzaa ppiiccăă.. ** A Alleeii ddrraaggăă,, aalleeii m miiccăă,, V Viiaațțaa ttrreeccee,, ffrruunnzzaa ppiiccăă,, ȘȘii ddiinn uurraa ccee nnee ssttrriiccăă N Nuu nnee--aalleeggeem m ccuu nniim miiccăă.. M Măăccaarr cciinnee ccee ggrrăăiieeșșttee,, A Allttuull aallttaa îînnddrrăăggeeșșttee.. IInniim maa--m mii ppee ccââtt ttrrăăiieeșșttee TToott llaa ttiinnee ssee ggâânnddeeșșttee.. A Alleeii m miiccăă,, aalleeii ddrraaggăă,, IIaa vveezzii ffrruunnzzaa cceeaa pprriibbeeaaggăă ­­ A Așșaa ttrreeccee vviiaațțaa--nnttrreeaaggăă ȘȘii nniim miicc nn--oo ssăă ss--aalleeaaggăă..

64 Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

Revista Cronos nr. 1 (36), ianuarie 2018  

Revista Cronos nr. 1 (36), ianuarie 2018. Revista Cronos - izvor de cultură, peniţa de aur - revistă de cultură, fondată la Constanța, marti...

Revista Cronos nr. 1 (36), ianuarie 2018  

Revista Cronos nr. 1 (36), ianuarie 2018. Revista Cronos - izvor de cultură, peniţa de aur - revistă de cultură, fondată la Constanța, marti...

Advertisement