Page 1

coper ta 1 citatul lunii

I. L. Caragiale spunea despre luna ianuarie: Frigul pentru cei fără paltoane e cu 15 grade mai mare decât pentru cei împaltonați.


CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură – revistă internaţională de cultură

REDACŢIA: Director fondator: Lenuş Lungu Director: prof. univ. Nicolae Vasile Redactor şef: Ioan Muntean Secretar de redacţie: Gabriela Mimi Boroianu Redactori & colaboratori: Gabriela Mimi Boroianu, Lenuş Lungu, Adriana Iftimie Ceroli, Rodica Bogdan, Marin Anghelescu, Victor Rusu Grafică şi ilustrare: Matei Ioaniţiu, Ioan Muntean Coperţi: Ioan Muntean (selectare foto web) Tehnoredactare: Ioan Muntean Corectură: Gabriela Mimi Boroianu

Revistă internaţională de cultură, Fondată la Constanța, martie 2013

ISSN 2286 – 1963 ISSN-L 2286 – 1963 Revista culturală

Cronos

~ Peniţa de Aur poate fi citită online pe site-ul Cronopedia.

Responsabilitatea privind conținutul textelor publicate în revista C r o n o s – Peniţa de Aur – izvor de cultură aparţine în mod direct autorilor care le semnează, în numele libertății de exprimare.

Email: cronostaifas@gmail. com tel. : 0770406865, 0762655234

Reproducerea - integrală sau parţială - a revistei şi difuzarea ei pe cale electronică sunt autorizate pentru folosul privat al cititorului şi pentru scopuri necomerciale.

Comenzi pentru achiziționarea revistei se pot face pe site-ul Cronopedia şi pe adresa de email de mai sus.

coperta 2 revista revistelor 2

Revista revistelor Revista Vatra - prezentare generală Editura: Vatra Literară Număr aparaţii pe an: 12 ISSN: 1220-6334 Revista VATRA este una dintre cele mai vechi reviste din România. A fost înființată în 1894 de către trei autori clasici ai literaturii românești: I. L. Caragiale, Ioan Slavici și George Coșbuc. Noua versiune apare, din 1971, la Târgu Mureș (prima versiune a apărut la București).

Programul revistei este orientat, în primul rând, spre promovarea literaturii române actuale, dar și către o reevaluare critică și imparțială a literaturii anterioare. Există, în structura revistei, mai multe linii permanente de promovare literară, de la autori recunoscuți la debutanți, precum și un sector critic considerabil. Revista favorizează, ca program, dialogul intercultural, în primul rând cu culturile învecinate și cu culturile minorităților românești. Dar, de asemenea, este relevantă și programatică deschiderea spre cultura europeană în ansamblu. Revista se referă la problemele social-politice,

supuse unor dezbateri aprofundate. Aproape fiecare problemă se concentrează asupra unei astfel de dezbateri. Dar subiectele aceleiași abordări sunt, de asemenea, teme ce aparțin problemelor filosofice, teologice, confesionale etc. Revista consacră probleme permanente fie personalităților culturale românești și europene deosebite, fie anumitor probleme de interes actual de interes față de integrarea europeană. Un caracter specific al revistei este reprezentat de aspectul său grafic și, bineînțeles, de ilustrația sa, realizată de artiști remarcabili. Redactor: Marin Anghelescu

2


editorial 3-4

la iveală un fapt deosebit de sever!... Un vecin, care avea

Nicolae Vasile periculos, cei mai mulți un magazin de vinuri, aflat

e d i t o r i a l

Pomi de gheaţă

3

dintre copacii marilor orașe sunt din cea mai joasă speță arboricolă, cărora li se putrezesc prematur rădăcinile și interiorul trunchiului, devenind, astfel, deosebit de fragili, iar crengile sunt atât de puțin rezistente încât se pot rupe la o zăpadă mai mare.

Am ajuns să ne temem și de pomi!... Dacă nu sunt întreținuți cum trebuie, aceștia pot reacționa negativ când nu te aștepți. Fac parte din acea categorie a lucrurilor care există și atât, Cum mai erau o serie să se descurce singuri, ca și de astfel de pericole prin străzile, exteriorul clădirilor jurul curții, n-am mai stat pe etc. gânduri și m-am dus la Leneveam în pat, în primărie să declanșez o acea stare când, nici somn procedură în sensul tunderii nu mai ai, dar nici voința de acestora, că de tăiat nici nu a te ridica nu era suficient de putea fi vorba, în această puternică, într-o duminică epocă a „teroriștilor de dimineața. Afară se auzea un mediu”, care privesc cu mai zgomot, uneori înfricoșător, multă îngăduință moartea al unui vânt puternic care unui om, închiderea unei lovea în tot ce întâlnea în firme decât tăierea unui cale. Deodată, se auzi ceva pom. O circumstanță cu mult mai grav, ce m-a pozitivă era și faptul că eram rupt din starea de indecizie bun prieten cu unul dintre și m-a trimis direct pe viceprimari, întâmplător, balcon. Un copac uriaș tocmai cel care răspundea căzuse. Din păcate, în de această problemă. cădere, atinsese și un colț al La o cafea cu dânsul, acoperișului bucătăriei de acesta mi-a explicat că vară, producând niște „toaletarea”, că așa se chema daune, nu prea mari. Noroc operațiunea care ar fi trebuit cu un pom, mult mai mic, să se desfășoare, am aflat cu dar vânjos, în care s-a acea ocazie, poate dura cam proptit namila doborâtă, un an, în cazul fericit că se protejând atât casa mea cât va aproba. M-am întors și pe cea a vecinului. acasă cam dezumflat, dar După câteva ore au măcar începusem ceva! venit o puzderie de Peste vreo două muncitori de la „spațiile săptămâni, am constatat, cu verzi”, care în operațiunea bucurie, dar și cu debarasării au produs mai surprindere, că toată multe stricăciuni decât cele împrejurimea pomicolă inițiale. Întâmplarea a scos fusese toaletată destul de

ANUL VI, serie nouă, nr. 1 (42), 2019

în același pericol ca și mine, avusese o idee mai practică, dând câteva vedre de vin unde trebuia. Nici nu am îndrăznit să-i mai spun de inițiativa mea! Ar fi râs de mine! A trecut timpul, au mai crescut alți copaci, s-au plantat unii noi, tot de proastă calitate, și se tot produc incidente la furtuni sau viscole mai serioase. Recent, însă, a avut loc o minune cerească, care a făcut o mare parte din munca celor de la spații verzi. O ploaie cu gheață, un fenomen meteorologic destul de rar, când, dintr-un joc de temperaturi, apa îngheță instantaneu pe tot ce pică, inclusiv pe pomi. După repetarea fenomenului vreo de trei ori, s-a ajuns că


CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură – revistă internaţională de cultură

The Cyclical Universe

Motto: “The Universe is cyclical, as is Man, but God wants us to be exponential!” stratul de gheță să fie cam la un centimetru, îngreunând semnificativ ramurile, la cele mai subțiri, dimensiunea transversală a gheții depășind partea lemnoasă, astfel că multe dintre acestea s-au rupt prin propria greutate, producănd daune importante mașinilor, gardurilor și clădirilor din apropiere.

Pomi de gheață

Judecând la rece, a fost totuși soluția optimă din punct de vedere economic. Selecția crengilor care au căzut a fost dumnezeiesc de corectă, s-au rupt doar cele care trebuia, aria pe care acestea au afectat-o a fost minimă, totul desfășurânduse în liniște, fără vânt, iar circuitul birocratic al operațiunii a fost mult scurtat, la limita posibilului, procedura de urgență.

după o noapte geroasă,

Pomi de gheață, pomi de gheață, ce privirea ne-o răsfață, frumusețea-i doar la față!

Pe suportul vostru ludic, apa sfântă, generoasă,

GENESIS All, and everything alive, in this great a desert to preserve its life it keeps feeling, holding, learning. The essential difference of the living from mere matter, not from its substance does arise but from intelligence comes.

A New Beginning…

a devenit periculoasă.

Strălucirea de poveste, veste bună nu prea este, ruptura de se produce, moarte, cu ea, poate aduce.

Străfundul nostru-i de apă, iar văzduhu-l tot adapă,

sufletul ni-i tot de gheață, Oare, nu se putea face același lucru preventiv, dă-ne, Doamne, o povață! gândit de cineva care, oricum, primește bani s-o facă!

The infinite space, and distance from which, however far we go, what still remains ahead of us by nothing is diminished. The infinite time, whatever we think, of where it comes or goes, nothing of it has yet passed and ever more it flows! There is no end, and no beginning,

e d i t o r i a l

To my wife Florina and my son Matei-Eugen.

4


e d i t o r i a l

their edge beyond herald what’s to come. at other speeds and conception, temperatures – all matter comes from The black holes are at fault particles closing in, and infinite past for merging, formed and leads to endless infinite. keeping so much energy small bodies, then larger A permanent transformation of matter, not one way, but going both from small to big and big to small alike.

trapped, the light in a prison vault, no way out yet mapped.

entities from deep eternity arriving,

against the pull of randomness giving time a new beginning.

unlike they were, unlike they’ll be, New celestial bodies were

Particles impossibly small, ants of the infinite, fast, from the endlessness arriving, they ran, collided, hit.

all permanently changing.

The

Earth

A first happening, divine, of great matter congealing, where many nothings Nature drew its newest lines, gathered and – the infinite kept “Big Bang!” – made everything. reconfiguring. Time opened new horizons The same the Universe remained, while yet now with stars it’s filled, in code someone was among them, some hard to recording. explain, black holes their names are billed. The Universe, its structure The Universe now seemed bigger, an infinite of shadow and light, being in continuous motion, and yet in its patterns tight.

changing ever new equilibriums trying in the horizons ceaselessly shifting those newly appeared

The stars that the world are

instantly vanishing.

watching, symbols of such waste of light, regularly appear, and glowing ANUL VI, serie nouă, nr. 1 (42), 2019

forming, as our thoughts now tell us,

Appears…

5

Universal attraction at work, matter is slowly congealing,

The dual complementary A chaos of particles there was, from unknown horizons coming, seemingly with no purpose, yet more numerous becoming!

figures.

A new synthesis phase appeared

small or big, as each one was managing and then… the Earth appeared!


CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură – revistă internaţională de cultură

19. 01. 1946 – Julian Barnes, scriitor contemporan britanic postmodernist 22. 01. 1905 – Wanda Wasilewska scriitoare și jurnalistă sovietică, poloneză și ucraineană (m. 1964) cronologie

Rodica Bogdan Calendar literar (născuţi în ianuarie) 1. 01. 1868 – I. Al. Brătescu-Voineşti, prozator român (m. 1946)

23. 01. 1834 – Al. scriitor, primul său președinte (m. Odobescu, arheolog și om politic român 1872) 6. 01. 1881 – Ion (m. 1895) Minulescu, poet și 24. 01. 1889 - Victor prozator român, Eftimiu, dramaturg, eseist, scriitor și reprezentant important al povestitor, simbolismului românesc (m. traducător român de origine aromână, respectiv membru 1944) 6. 01. 1897 – Ionel al Academiei Române și român din Teodoreanu, a fost un francmason romancier și avocat român perioada interbelică (m. interbelic, cunoscut mai ales 1972)

2. 01. 1933 – Ion Băieşu, scriitor român, dramaturg și scrierile sale 24. 01. 1776 – E. T. A. autor de scenarii pentru pentru scriitor, televiziune și film (m. 1992) evocatoare ale copilăriei și Hoffmann compozitor și pictor 2. 01. 1959 – Patrick adolescenței (m. 1954) Nielsen, editor american de 7. 01. 1926 - Mircea romantic german (m. 1882) scriitor științifico- Sântimbreanu, român, director al editurii 5. 01. 1878 – Emil Albatros, publicist, scenarist Gârleanu, prozator, și producător de film (m. regizor, scenarist de film și 1999) jurnalist român (m. 1914) 15. 01. 1850 – Mihai 6. 01. 1760 – Ion Budai- Eminescu, poet, prozator Deleanu, scriitor, filolog, și jurnalist român, socotit de lingvist, istoric și jurist, cititorii români și de critica corifeu al Școlii Ardelene literară postumă drept cea mai importantă voce poetică (m. 1820) din literatura română (m. 6. 01. 1802 - Ion Heliade 1889) Rădulescu, scriitor, filolog și om politic român, 18. 01. 1848 – Ioan Slavici, membru fondator al scriitor, jurnalist și pedagog membru Academiei Române și român, literatură fantastică

25. 01. 1931 – Ion Hobana (m. 2011) 25. 01. 1939 – Mircea Gândila Scenarist, consilier ştiintific român (m. 1996) 27. 01. 1942 – Alexandru Mironov, scriitor, jurnalist și politician român 30. 01. 1852 – I. L. Caragiale, dramaturg, nuvelist, pamfletar, poet, scriitor, director de teatru, comentator politic și ziarist român (m. 1912).

c r o n o l o g i e

corespondent al Academiei Române (m. 1925)

6


eveniment literar 5-6

e v e n i m e n t

l i t e r a r

Eveniment cultural

7

În data de 23 nov. 2018, în sala de lectură a Bibliotecii Județene I. G. Bibicescu a avut loc lansarea celui de-al doilea volum al antologiei „Mărturii spre neuitare”, serie ce cuprinde textele regretatului profesor, gazetar și scriitor Constantin Stana, îngrijită de poeta Gabriela Mimi Boroianu, prefațată de criticul – profesor Viorica Stăvaru, aparută la editura StudIs, Iași 2018. Un spirit tânăr, călăuzitor al sufletelor fragile și curate, înfometate de cultură, Profesorul Constantin Stana a fost prezent printre prietenii, colegii aflați în sală, prin fotoreportajul realizat de Dragon Nedelcu, ce s-a derulat pe toată perioada lănsarii, prin redarea înregistrării cu magistrala dumnealui recitare a poeziei „Mistrețul cu colți de argint” de Ștefan Augustin Doinaș. Au vorbit despre carte scriitori, personalitați ale vieții culturale Severinene, prieteni, rude dintre care amintim – directorul interimar al bibliotecii I. G. Bibicescu doamna Cristina Firu, poeta Gabriela Mimi Boroianu, al cărei discurs îl redăm integral:

ANUL VI, serie nouă, nr. 1 (42), 2019

Încep în primul rând, prin a mulțumi gazdelor noastre de azi – Biblioteca I G Bibicescu, prin a vă mulțumi dumneavoastră celor care sunteți prezenți aici, în această sală (și în număr atât de mare), și care ați venit pentru a ni-l aminti pe Domnul Profesor Stana, ca să vorbim despre cărțile acestea la, – iaca cum trece timpul –, doi ani de la tristul moment al „plecării” dumnealui...

amintesc că în perioada aceea, de început a prieteniei noastre, fusesem la câteva întâlniri ale cenaclului Orfeu. Aveam o teamă teribilă de câte ori mergeam. Da, știu erau oameni ca și mine dar aveam sentimentul că intru în cușca leilor! Însă, când îl aveam pe domnul Profesor alături, nu îmi mai era frică. Era suficient să arunc o privire spre dânsul și îmi revenea încrederea în mine, Poate că eu, nu l-am și îmi spuneam „pot!”. cunoscut pe domnul În scurtul timp cât mProfesor așa cum l-ați am bucurat de prietenia cunoscut mulți dintre dumnealui, am învățat să-l dumneavoastră, și nici de apreciez și ca o premoniție, atât timp. Nu mi-a fost simțeam nevoia de a aduna profesor, nu mi-a fost coleg, cât mai multe mărturii ale nu mi-l aduc aminte de la trecerii domniei sale prin televizor... Fiind o fire viața culturală la care histrionică, și stând atât de participam împreună. puțin în preajma dânsului Făceam fotografii, nu i-am văzut acele părți rele pe care unii dintre dumneavoastră i le reproșează și de aceea, pentru mine, a fost doar un OM, un om cu literă mare, cu o cultură vastă, un orator desăvârșit, un Profesor impunător care nu știu de ce sau cum, a văzut ceva dincolo de cuvintele mele, dincolo de mine, ceva ce nici eu nu credeam că este... Și m-a încurajat, mia dat încredere în mine iar asta, vă rog să mă credeți, este ceva extraordinar! Îmi


Mulțumesc! înregistram discursuri... iar propus și nu-mi ieșeau din dumnealui râdea și mă cap cuvintele dânsului numea biograful meu... „biograful meu”... Habar nu Îmi intrase în cap aveam cum dar am purces ideea de a-l convinge cumva la drumul anevoios de a-mi la îndeplinire să mai publice o carte, duce știam că are un roman promisiunea pe care mi-o autobiografic început, că făcusem mie de a-i publica o Nu am găsit scrie poezii... și am vorbit cu carte... prietena mea doamna manuscrisele... Și din ce Lenuș Lungu, directorul și aveam nu puteam încropi o fondatorul revistelor carte. Dar uite că cineva Cronos și Taifas literar din acolo sus mă iubește și prin Constanța, să sponsorizeze intermediul dumneavoastră apariția cărții... A fost de am publicat, iată, al doilea acord deși nu îl cunoștea volum al mărturiilor spre decât prin intermediul meu neuitare... și al câtorva materiale pe Mulțumesc tuturor care i le publicasem în celor ce m-au sprijinit în revistă. Însă nu am mai acest demers al meu, în avut timp... primul rând doamnei Lenuș domnului Ioan La trecerea bruscă Lungu, (din Brașov) spre lumea celor drepți am Muntean nostru, avut sentimentul unei tehnoredactorul pierderi imense, simțeam că tuturor scriitorilor din carte mi-au trimis mi se făcuse o nedreptate! care Primisem un sprijin care materialele, tuturor celor îmi fusese luat prea brusc care au avut un material și așa cum tragi scaunul de mi l-au trimis, precum și sub picioarele cuiva... Nu celor care m-au ajutat să le apucasem să fac ce mi-am caut, sau mi-au înlesnit

Au mai vorbit scriitorii: Viorica Stăvaru, Viorica Gligor, Eugen Măicăneanu, Victor Rusu, Mihai Ioana, Marius Popescu, Eugen Fritea, Dan Șalapa, Puiu Răducan, Cristian Petcu, oameni care s-au bucurat nu doar să îl aibă coleg, prieten și ci și de aprecierea dumnealui ca scriitori dovadă fiind materialele pe care dumnealui le-a scris și care acum fac parte din acest al doilea volum. Din partea familiei, a fost prezentă doamna Cristina Bogia, strănepoata domnului Profesor care a citit emoționanta scrisoare a Cavalerilor Templieri, din al căror ordin a făcut parte domnul Profesor. Un eveniment de excepție, un adevărat elogiu adus unui om de înaltă ținută etică și morală care a rămas și va rămâne viu în memoria tuturor celor care l-au cunoscut.

e v e n i m e n t

într-un fel sau altul căutarea lor. Mulțumesc deasemenea doamnei Viorica Stăvaru care a binevoit să îmi scrie prefața acestui al doilea volum și care este aici în sală și căreia îi înmânez acum microfonul spre a vă spune câteva cuvinte.

l i t e r a r

CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură – revistă internaţională de cultură

8


Alba, unde s-au desfăşurat lucrările a două secţiuni şi reuniunea în plen, de încheiere, a Congresului Spiritualităţii Româneşti.

sunt însoţite de versiunea originală, în italiană (pe pagina din stânga, iar pe cea din dreapta – transcrierea în română).

Editura Uranus/EU din Bucureşti ne oferă, în anul de graţie 2015, un volum revoluţionar, fascinant şi copleşitor prin puzderia de adevăruri istorice sintetizate cu acribie documentară, acurateţe stilistică şi fineţe de chirurg de talie mondială, ce stăpâneşte, la perfecţiune, laserul clarviziunii, ci nu pe acela al vagului. Volumul Argumente pentru rescrierea istoriei europene. Despre istoria şi arhitectura geto-goţilor - antologie reunind trei studii fundamentale ale istoricului italian Carlo Troya - este al treilea din colecţia ,,Marketing istoric”, în care au apărut, anterior: Hyperboreii şi zamolxismul, de Branislav Stefanovski & Al. Dabija (2013), respectiv, Getica de Iordanes (2014).

Arhitectul volumului (editor şi autor al unei minuţioase prefeţe, de 34 de pagini) este Dl Dumitru Ioncică, directorul Editurii Uranus/EU. Referenţi ştiinţifici: Gabriel Gheorghe şi Dr. Mircea Chelaru. Traducerea celor trei tronsoane ale cărţii aparţine doamnelor: Rodica-Adelina Locusteanu (Anexă la volumul al doilea sau ISTORIE GETICĂ SAU GOTICĂ); Ana-Maria Moraru (Apendice la volumul al doilea adică PARALIPOMENE LA FAPTELE GETICE SAU GOTICE sau FAPTELE DACO-GETONORMANDE); Paula Voicu (Apendice la volumul al doilea sau FAPTE VIZIGOTICE, urmat de Discurs despre arhitectura gotică). Textele în limba engleză sunt traduse de Mihaela Chiţac, iar cele din latină – de Sorana Man.

Volumul imprimat, recent, de Editura Uranus/EU din Bucureşti se încheie cu Nota bibliografică privind opera lui CARLO TROYA, care cuprinde 18 titluri de lucrări fundamentale, urmată de reproducerea fotografică a Tăbliţei 21 de la Sinaia: Fortificaţiile dacice din munţii Orăştiei.

Însumând 584 de pagini (format A5), volumul a fost prezent în standurile expoziţiei de cărţi şi reviste din 30 noiembrie 2015, de la centrul Cultural din Zlatna (,,Târgul Aurului”), judeţul

Toate textele publicate – acum, în premieră absolută în România, după mai mult de 160 (o sută şaizeci) de ani de la ediţia princeps din Italia – în această carte impresionantă

eseu 7-12

Dan Lupescu

e s e u

Carlo Troya a scris istoria europeană reală!

9

ANUL VI, serie nouă, nr. 1 (42), 2019

Intitulat, cu modestie, dacă nu cumva chiar cu un soi de smerenie Prefaţa editorului, studiul introductiv – pentru că eseul Dlui Dumitru Ioncică întruneşte toate atributele


CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură – revistă internaţională de cultură

istorie şi contributor MASIV la etnogeneza popoarelor europene (…), EXPORTATOR DE CULTURĂ prin amprenta decisivă lăsată (…) asupra culturii europene…”.

Percutant, primul paragraf al exegezei – scrise cu profesionalism şi aplomb de Dumitru Ioncică – respectă imperativul absolut cerut de scriitorul american Paul O’Neil: ,,Întotdeauna, apucă cititorul de gât în primul paragraf, afundă-ţi degetele în beregata lui în cel de-al doilea şi ţintuieşte-l de perete până la ultimul rând”. Iată intro-ul editorului: ,,Publicăm pentru prima

dată în limba română un ansamblu din scrierile istoricului italian Carlo Troya, apărute între anii 1844-1857, care dezvăluie un desen istoric incitant, în care neamul daco-getogoţilor, unul şi acelaşi, apare ca făcător de istorie şi contributor masiv la etnogeneza popoarelor europene din zona de sud şi septentrională a Europei şi, totodată, exportator de cultură prin amprenta decisivă lăsată de aceiaşi dacogeto-goţi asupra culturii europene la începutul Evului Mediu”. Ai reţinut, Stimate Cititorule?... Pentru o rapidă deschidere a minţii tale şi pentru o grabnică fixare a acestor sintagme demne de memorat, le repetăm – conform pedagogiei tradiţionale : ,,unul şi acelaşi” ,,neamul daco-getogoţilor”, ,,făcător de

e s e u

obligatorii pentru un demers doctoral, academic – este structurat în opt microcapitole, care, exceptându-l pe primul: Cine este Carlo Troya?, respectă/rezumă vectorii de forţă ai studiilor marelui istoric italian: Geto-Dacii, Goţii, Facilităţi istorice: vandalii şi hunii, Goţii în Sud-Vest, Creştinarea geto-goţilor, Drumul spre Nord al ostrogoţilor, Despre arhitectura geto-gotică.

În al doilea paragraf, Dumitru Ioncică îşi înfige, temerar, degetele în beregata noastră, a cititorilor, afirmând tranşant şi dezarmant, lăsându-ne fără replică: ,,Dacă un asemenea demers ar fi venit din partea unui istoric român, în mod sigur, acesta ar fi fost taxat drept paranoic şi ar fi fost trimis la tratament 10 sau, în cel mai bun caz, ar fi fost ignorat cu condescendenţa cuvenită. Totuşi, lucrurile stau un pic altfel”. Urmează un microportret, pe cât de concis, pe atât de relevant, al autorului acestor texte ştiinţifice şocante, de acum mai bine de 160 de ani, publicate la Napoli, în Italia. Trăind între 1784-1858 (la decesul său, Mihai Eminescu împlinea opt ani), contele Carlo Troya – ne învederează cercetătorul operei sale: Dumitru Ioncică - ,,este un istoric cu o foarte serioasă pregătire


e s e u

juridică, om politic (a fost, la un moment dat, prim-ministru al regatului celor două Sicilii) şi totodată exponent al unei mişcări care preconiza o confederaţie de state italiene sub egidă papală”.

Istoricul Carlo Troya rămâne, în literatura de specialitate, ca autorul unei prodigioase Istorii a Italiei din Evul Mediu – Storia d’Italia del Medio Evo, în 15 volume, care totalizează în jur de 8. 700 (opt mii şapte sute) de pagini, dintre care peste 3. 500 (trei mii cinci sute) 11 despre goţi. Opera istoricului Carlo Troya include şi o vastă exegeză referitoare la Codul Diplomatic Longobard. ,,Comentator inspirat al biografiei şi al operei lui Dante” – subliniază Dumitru Ioncică, în prefaţa sa -, Carlo Troya este recunoscut şi ca ,,autor al unui erudit şi substanţial Discurs despre arhitectura gotică”. După ce precizează segmentele selectate – pentru volumul în română Argumente pentru rescrierea istoriei europene. Despre istoria şi arhitectura geto-goţilor -, editorul ANUL VI, serie nouă, nr. 1 (42), 2019

afirmă cât se poate de răspicat: ,,Carlo Troya demontează cea mai mare eroare a istoriei antice”, eroare pricinuită de Tacit şi Pliniu cel Tânăr, aceea că goţii, prin cele două ramuri, ostrogoţii şi vizigoţii, ar fi fost triburi germanice.

Portretul in aqua forte, pe care îngrijitorul ediţiei şi prefaţatorul versiunii în română i-l face istoricului italian aduce în prim-plan, ca într-un basorelief, săpat în piatra nemuririi, dimensiunea lui Carlo Troya de ,,savant de anvergură prin abordarea sa istorică Este EROAREA care ,,a amplă”, care face parte ,,din viciat atât istoria popoarelor acea familie rară a erudiţilor europene, cât şi istoria aplicaţi”. arhitecturii europene” – În cadenţă din ce în ce constată, fără drept de mai captivantă, directorul echivoc, pe baza operei Editurii Uranus istorice a lui Carlo Troya, argumentează că istoricul analistul său din zorii italian porneşte de la secolului XXI: Dumitru Iordanes, ,,singurul istoric Ioncică. El evidenţiază, cât contemporan cu epoca se poate de limpede: ,,Firul getului Teodoric cel istoric general al acestor Mare” . Mai mult decât scrieri (…) este că goţii, a atât, Carlo Troya îl căror apariţie pe scena completează, ,,îl clarifică şi-l istorică europeană nu a fost îmbogăţeşte” pe Iordanes, niciodată explicată ,,apelând la sursele istorice convingător de către istorici, ei bine, aceşti goţi (ostrogoţi, vizigoţi, gepizi şi alte etnii similare) sunt descendenţii şi continuatorii naturali ai daco-geţilor pomeniţi în istorie de Herodot, Strabon, Platon, Cicero, Diodor Siculul, Iordanes, ca să ne referim doar la câteva nume mari, iar transformarea fonetică geţi/goţi este un fenomen istoric pe deplin explicabil în condiţiile istorice în care s-a produs”.


CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură – revistă internaţională de cultură

al neamului nostru, inteligent şi obsedat de adevăr. El ne oferă, peste timp, cel mai frumos şi cel mai veridic act de identitate al poporului român.”.

Ioncică ţine să evidenţieze, pe deplin întemeiată, calitatea de vizionar a lui Carlo Troya, dat fiind că tot ceea ce acesta a scris acum 160 de ani ,,vine să confirme rezultatele cercetărilor pluridisciplinare recente despre istoria veche a românilor, adică a celor care continuă în acest areal neamul antic al getodacilor, cu toate transformările şi denumirile Înscrierea în context istorice suferite”. istoric şi conexiunile de Exegetul precizează rafinament irefragabil doar unul dintre rezultatele continuă astfel: ,,Este o spectaculoase ale perioadă istorică densă, cercetărilor ştiinţifice de la consistentă, schimbătoare şi cumpăna mileniilor: şi zbuciumată, care pregăteşte anume ,,confirmarea afirmarea scrisului geto-dacic, creştinismului ca religie, făcută prin descoperirea cultură, dar şi ca putere Tăbliţelor de la Sinaia”. politică şi se anunţă primele Cu deloc disimulată crochiuri ale statelor mulţumire întru spirit europene”. românesc şi mândrie Operând şi obligatoria racordare la evoluţia cercetărilor ştiinţifice din ultimul veac -, Dumitru

Imediat după această naţională -, înzestratul evidenţiere, editorul pune editor român notează: degetul pe o rană imensă, ,,Carlo Troya este un superb cât deşertul Sahara, Tibetul şi generos avocat pro bono şi Gobi la un loc, rană

e s e u

încă disponibile la vremea sa”, după care menţionează irevocabil: ,,Este, totodată, singurul istoric care oferă lumii un tablou general şi coerent în legătură cu ce s-a întâmplat în Europa în primul mileniu şi jumătate al erei noastre – în care, atenţie!, protagoniştii scenei europene sunt getogoţii”.

După ce menţionează că Iacob Grimm (unul dintre celebrii fraţi, autori de literatură fascinantă pentru copii şi tineret) îi reproşa contemporanului său, Carlo Troya, că ,,în condiţiile istorice complicate ale Italiei din acea vreme (…), se ocupă de istoria dacilor” -, exegetul Dumitru Ioncică evocă descrierea caracterului lui Troya realizată de istoricul francez Charles de Tocqueville, 12 care afirmă: ,,…a uitat repede prezentul, în favoarea trecutului, încearcă (…) să ne convingă asupra identităţii Dacilor, Geţilor, Goţilor şi Normanzilor, pe care noi, oricum, NU o contestăm. Ce fericit trebuie să fie acest om – continuă Tocqueville – care, în astfel de momente, mai este capabil să se intereseze de Daci şi de Goţi”.


incredibilă, produsă de ignoranţa – privind acest subiect – probată gros, de-a lungul unui secol şi jumătate, de specialiştii noştri în domeniu.

e s e u

Scriem ignoranţă, ci nu imbecilitate ori trădare pentru că, totuşi, totuşi, ne vine greu să credem că toţi cărturarii noştri de marcă au fost implicaţi în vreo conspiraţie ocultă… Desigur, cu excepţia reprezentanţilor Şcolii Ardelene, agenţi clari ai papistaşilor, cumpăraţi de Vatican, pentru a debusola şi a şterge creierelor românilor, pentru a-i aburi cu falsul istoric în conformitate cu care ,,de la 13 Râm ne tragem”. Enorma rană istorică este generată de aparenţa (realitatea?!?) că acest învăţat, Carlo Troya, a rămas ,,complet necunoscut mediilor istorice şi academice din România. Nici un istoric român, mare sau mic, NU-l cunoaşte sau cel puţin NU l-a semnalat în vreo lucrare istorică scrisă. Nici Iorga, nici Pârvan, nici Hasdeu, nici Densusianu, ca să nu mai vorbim de istoricii Academiei Române, mai recenţi ori actuali, NU-l menţionează”. lui

amplifică exponenţial, pe măsura detalierii uimirilor sale: ,,NU putem spune că istoricii români nu cunoşteau limba italiană (n. n. ba chiar, unii dintre ei, erau şcoliţi până la nuanţe de mare fineţe, îndeplinind şi funcţii de înalţi demnitari ai statului român în Italia!!).

Ioncică îşi continuă, cu fervoare debordantă, disecţia, întrebându-se, pe ton grav, acuzator, de cor din tragediile antice greceşti: ,,De ce tratatul lui Robert Sheringham, de

urmează, pasajul cu acuzele cele mai grave, sângerânde ca rănile Voievodului Ştefan cel Mare şi Sfânt, în amurgul domniei sale, peste Moldova întreagă: ,,Dacă e să continuăm şirul mirărilor, nu ne putem explica de ce istoriografia română NU cunoaşte sau ignoră

demonstrează, în peste 600 (n. n. şase sute) de pagini că străbunii anglilor au fost geţii, NU este cunoscut de istoricii români? Sau Tăbliţele de la Sinaia, care confirmă argumentaţia istoricului italian privind trecutul nostru daco-getic? Şi nici constatarea celor de la UCLA, şi apoi de la Cambridge privind faptul că în mileniul

Gentis Origine Reproducem, în cele ce Disceptatio, în care se

redutabilul

The History

tratat

Cambridge of India (şase volume) publicat în 1922. În primul volum al acestui tratat se demonstrează, de exemplu, că Vedele ca literatură şi filozofie, îşi au originea în zona Carpaţilor şi că reprezintă cultura anticilor pelasgi migraţi în mileniul trei din Carpaţi în India şi NU invers, cum susţine în mod superficial şi total neadevărat istoria şi lingvistica europeană, inclusiv istoria şi lingvistica română.”.

Aproape clocotind de o Ofuscarea şi năduful mâhnire colosală, Dumitru Dumitru Ioncică se

ANUL VI, serie nouă, nr. 1 (42), 2019

la 1670, De Anglorum


2. William Schiller (arheolog american, cu decenii de studii şi cercetări pe teren, în toată lumea): ,,Civilizaţia s-a născut acolo unde trăieşte azi poporul român, răspândindu-se, apoi, atât la Răsărit, cât şi spre Apus, acum 13-15 mii de ani”. cinci înainte de Hristos în Europa cele mai multe dovezi arheologice referitoare la existenţa vreunei culturi se găseau cu precădere în arealul populat azi de români?”.

,,Poate că, aşa cum îmi spunea un prieten, ameţeala ideii romanităţii limbii române era aşa de intensă încât nimic altceva NU se mai putea vedea împrejurul istoriei”.

Pentru a pune un ultim şi extrem de dureros punct ,,acestor mirări şi acestor ciudăţenii” – precizând că scrierile lui Carlo Troya au fost tipărite în pragul anului istoric 1848 -, Dumitru Ioncică nu se sfieşte să facă trimitere la o altă anomalie teribilă – şi anume aceea că, în acele vremuri, ,,Ion Heliade Rădulescu se căznea să potrivească limba română tradiţională cu veşmântul total nepotrivit al limbii italiene”.

Înainte de a cita cea din urmă judecată de valoare, prin care Dumitru Ioncică îşi încheie capitolul Cine este Carlo Troya? -, vă rog să-mi îngăduiţi, stimaţi cititori, a transcrie două afirmaţii categorice, aparţinând unor istorici de peste Ocean, care au cercetat marile situri arheologice, muzeele de istorie şi marile biblioteci de pe Terra.

Apoi, directorul Editurii Uranus încearcă, totuşi, să pună acest ultim punct dureros, făcând eforturi supraomeneşti de a smulge un zâmbet sarcastic:

e s e u

CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură – revistă internaţională de cultură

Cu un, parcă, ultim oftat visceral, istoric şi metafizic, Dumitru Ioncică îşi încheie, astfel, excursul său ştiinţific: ,,Dacă opera istorică a lui Carlo Troya ar fi fost cunoscută în România, multe cărţi sau lucrări de referinţă, tratate de istorie, 14 dicţionare, istoria propriu-zisă şi istoria arhitecturii ar fi arătat ALTFEL şi multe confuzii privind originea reală a goţilor s-ar fi risipit, iar adevărul rostit de istoricul italian în urmă cu peste 160 de ani: ,,Nici un popor afară de acesta – căruia grecii i-au dat apelativul barbar – nu a avut o istorie mai antică şi mai certă decât cea a geţilor sau goţilor” ar fi avut astăzi altă rezonanţă”.

1. Dr. Daniel Ruzo (arheolog peruan): ,,Carpaţii se află într-o regiune a lumii unde este situat centrul european al celei mai vechi culturi cunoscută Doamne, ocroteşte-i pe la ora actuală”. români!


poezie 13-18

Iar de-am vrut să-mi sap mormântul, m-a scuipat groapa afară, Ștergere Moartea nu mă ia la sine imputându-mi netrăire; Netrăind sunt scos din legea Dulcea nopții feerie-mi pare celor care mor din fire, m-a dezmoștenit. Izgonit de pretutindeni, am De-un timp, timpul mi-l ajuns să-mi fiu povară. măsoară în suspine și dureri, Zeci de ani îmi pune-n seamă Toate cele mă întreabă cine pentru-o simplă zi de ieri, sunt, că nu sunt eu Și în zboruri mă gonește ca Cel ce-nduioșam și demoni pe fiul nedorit. cu durerea pusă-n vers, Ce-adumbream cu-amorul Luna însăși mă acuză că-s al tainic chiar și îngerii din mers nopții impostor, Și mișcam tot universul cu Că n-aș fi același care acum puterea unui zeu. trei eternități Cu un simplu gând dam viață Cine sunt? Că fără tine nu oricărei pustietăți, am nume, nu am chip, Cu un vers numai, și-n piatră 15 Nu mă am și nu am viață, nu stârneam simțuri de amor. am moarte, nimic n-am; Pribegesc ca o durere Și-ntunericul mă doare, ațintind un simț infam, mângâierea-i de-altădată Ca o mare nesfârșită căutând Azi e cui bătut în palmă,este puțin nisip. spin înfipt în minte! Tot ce-i umbră mă blesteamă, Tot ce îmi era „acasă”, prigonit de cele sfinte, propriile-mi simțăminte, Hăituit de mine însumi, îmi S-au dezis de mine, cel ce nu port inima-ndoliată. se poate defini. Vino dar, 'napoi la pieptu-mi Renegat am fost o viață, să rup totul în fâșii. astăzi văd că mă reneagă Tot ce am slăvit în versuri e Nu doar lumea de afară,ci și ingrat și se dezminte! lumea ce-am zidit-o Într-un cosmos de visare, Și în zboruri mă gonește ca pentru tine, fericito! pe fiul nedorit, Am legat de ceruri ape ce de Zeci de ani îmi pune-n haos greu mă leagă... seamă pentru-o simplă zi de ieri,

p o e z i e

Cristian Cruţi

ANUL VI, serie nouă, nr. 1 (42), 2019

De-un timp, timpul mi-l măsoară în suspine și dureri. Dulcea nopții feerie-mi pare, m-a dezmoștenit.

Doina Bonescu

Trădare da... . te-am trădat cu gândul, păcatul nu e mare doar faptele contează dar câtă depărtare există intre noi... . privirea spune multe și vorbe aruncate lovesc la întâmplare și totul doare. te simți pierdut si singur, nimic nu te aduce înapoi doar gândul care te-a trădat în zori.


CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură – revistă internaţională de cultură

Cea furată de la orişicine, Orişicând, Era ca un vulcan frământat de lavă, Dar care se stingea înainte de erupţie.

Emilia-Paula Implorând o moarte cât mai Zagavei lină Deşi devenisem expert în Celui ce se-ndreaptă spre etern.

rapt de amor, Într-o zi am fost prins Le așteaptă mai grăbit sfârșitul subtilizând preschimbă nopțile-n dragostea adevărată. Noaptea ne adună de prin Ce amiezi, gânduri, Am fost judecat la altar Ne alintă cu parfum de amintiri Cântărind mai nemilos păcatul Prelungind o suferință cu o zi. Şi pedepsit cu peste Cuibărindu-se-n ale noastre patruzeci de ani trupuri Iar când sufletul la cer se urcă De căsătorie. Și ne lasă mistuiți de noi trăiri. Toți răsuflă ușurați de chin, Suntem doar copiii vieții Căci sărmanul nu le mai încurcă Mai evadez uneori în raiul Socoteala zilelor ce vin. meu natal, noastre

Sfârșit

Plini de răni și amarnice iubiri, Ne adunăm speranțele în glastre Însoțindu-le tăcuți printre amintiri. Urlă muribunzii cerșind moarte, Nimeni azi pe ei nu-i mai iubesc. Cad destine de boli aspre secerate, Viețile în crunte chinuri se sfârșesc. Lacrimile se transformă-n vină Când tăcuți se roagă către cer

p o e z i e

Cea primită în dar, se plictisea şi se topea încet, ca fumul străveziu.

Acolo unde ,

Ştefan Doroftei Doimăneanu Ascunzându-mă în valurile

Sentinţa Dintotdeauna Hrana sufletului meu, (mai tot timpul flămând şi în continuu neastâmpăr) era iubirea, Cea veşnic însetată de nurii şi farmecele Evei.

mării sau în constelaţiile iubirii, Mă pierd în imensitatea sufletului, Ca nostalgia să mă inunde, Tinereţea să mă bântuie, Iar jandarmii ibostei mele să mă regăsească şi să mă reîncarcereze în inima ei.

16


p o e z i e

George Geo Ge Paul Rotaru Dar vestea astei lumi de zei Potîrniche pelasgici (Budescu) Argessis I

17

Ajunse la Lupoaica din Apus, Ce, dând târcoale printre Singurătate și Din Argedava, prin câmpii munții dacici, regret aride, Pe Decebal cu cântec l-a Spre Istru un izvor se scurge sedus. Singurătatea grea pe umeri lin, Cu apele mocnind scântei Se năpustiră haitele romane, se-nconvoaie candide Strivind cu ură spicele de doar vântul se aude la Și cu parfum de izmă și pelin. grâu, geamuri suspinând, La Apullum, Napoca, Izvorul sapă maluri în Herculane, Tristețea vremii se învăluie-n surdină Să se adape din Eternul Râu. odaie De veacuri, întâlnind în strivind tăcerea toată ,într-o drumul său Cu lovituri de falusuri în Mitropolii căzute în ruină – scuturi margine de gând. Un loc pustiu, uitat de Se salutau cohorte, legiuni, Dumnezeu. Pândari mișei purtând pe Timpul este la final ,vremea frunte focuri Argessis uneori se mai înalță Din ape să cuprindă în ca atare mă-nchin sorții și privire, pun piatra pe mormânt, În noapte, orizontul fără Din abisul de păcate șapte le viață Și unde Luna nu dă trimit ramburs strălucire. și cu buzele uscate, pare că s-a scurs

plămădesc un jurământ.

Văzând aceleași ziduri părăsite În negura uitării printre De la nouă neamuri sacre vânturi, port blestemu` însingurării El își închide pleoapeleîntre apus și răsărit nopțile amorțite Și iară se afundă în adâncuri. mă pedepsesc, Respir eterna amăgire din Aici au fost cândva mărețe dave pridvoarele încercării cu regretul care doare,că n- Cu oameni puri, născuți demult în cer, am știut cum să iubesc. Copii ai lui Zamolxis, ce-n otave Trăiau sub razele lui Lucifer. ANUL VI, serie nouă, nr. 1 (42), 2019

Și în privire genuni.

fumul

din

Pe la Drobeta ocoliră calea Spre Sarmisegetuza, în


CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură – revistă internaţională de cultură

Anişoara Iordache

La adăpost Omul străzii

simt frigul. Alean Dacă ai sta lângă mine, n-aș Carpați Și-atunci cu urlet răspândiră jalea Prin codrii de amar cutremurați. Cu-o mușcătură Dacia se frânge, Lupoaica pe Zamolxis e stăpână; Din gură printre colți îi curge sânge Pe munți, pe codri, ape și țărână. Cu gheara scormonind adânc în rană, O vulpe a lovit acest popor, Pe fruntea-i de tiran a pus coroană Spunându-și Împăratul tuturor! De-atunci nu au mai vrut în câmp să crească Nici florile în farmecul divin; Doar buruieni, ciulini, licheni și iască, Iar apele au mirosul de pelin.

Purtând însemn de binecuvântare; Ei cu biserici au strivit ciulinii, Cu pâine și cu pești, cu grâu și sare.

mai simți capriciile toamnei. Traversare Cu rucsacul de amintiri și cu câinele printre anotimpuri. Iluzie Un

Deși plăcut le-a fost întâi cuvântul, Sub jug de legi pe oameni iau strivit. De-aceea s-a cutremurat Pământul Și mii de mânăstiri a înghițit. De-atunci, Argessis albia își crește, Ca prin blestem biserici să dărâme, Căci tot Lupoaica lumea o domnește, Cu altă blană, dar același nume.

p o e z i e

La adăpostul lecturii, nu mai

cal

alb

din

hârtie

deasupra suspinelor. Omul-păianjen La costum și cu spray antiinsecte, în loc de torță. Îmbiere Pe prag, poamele dulci ale poeților La Felix Vântul de noiembrie pișcă amintirea nuferilor roz. Tristețe Doar dorul de senin, nimic în mreje.

Splendoare Un creator curat de va să Niciun vânt nu tulbură apele vină graiului străbun. Să reînvie-ai cerului copii, Argessis va aprinde iar Cântec lumină Vie inima poemului între Și-n veșnicie se va odihni. spițele roții. Și, peste veacuri, au venit creștinii (va urma)

18


Maria Giugiu Prin

Imortalitate marmura poemelor

în

p o e z i e

Imortalizat în marmura vremii S-a dezintegrat Spiritul Veșniciei În diamante vii Prin căldura zămislirii A sorbit nesățiosul zeu Nemurire în sămânța poemelor Tainele universului și măreția absolută Din tezaurele îngropate-n infinit Și sub tresăririle lacului; 19 Ai stins focul ce te mistuia În tremuratul plopilor fără soț Ai sădit prin ochiul ferestrei ce privea noaptea În eternitatea Luceafărului Dorul infinitului pentr-un ceas de iubire Astfel ai urcat pe scara de mătase a lunii Și-ai văzut ochiul sorții Cum îi privește îndoielnic Deopotrivă pe sărac și regele Ce croiește în palatu-i A neamurilor destine Și hotare pe întinsul pământului Ori pe Delorges culegând mânușa Cunigundei din mijlocul fiarelor Și-apoi disprețuitor o-nfruntă. ANUL VI, serie nouă, nr. 1 (42), 2019

focul purificator al poemelor Te-ai metamorfozat Demiurg De-o măsură cu aștrii Ai renăscut în zorii infinitului Ai cioplit în marmura timpului Templu chipului efemer În magie eternă ai plăsmuit Flăcările pasiunilor ce te-au mistuit Eminescu!

Florin T. Roman

Gheorghe Zamfir Păşind pe nori ca pe poteci de munte şi coborându-te din când în când pe glii ai învăţat şi îngerii la nai să cânte şi lanurile să foşnească simfonii. N-o să uităm că ne-ai adus de sus Corăgheasca, Păscui calul pe răzoare, c-ai plâns cu lacrimile lui Iisus Cântec de nuntă şi Doină de jale. Da, ca şi El ai fost batjocorit, scuipat pe alto, bariton şi bas, pe faţă, ai fost cu tot cu cântec răstignit pe lemn din care naiul prinde viaţă. Dar tot ca El din morţi vei învia şi-n veci vei dirija printre cei vii coruri de-arghangheli şi vei învăţa şi cerurile să doinească liturghii.

Tudor Gheorghe Ai coborât pe-un fir de cântec dulce, din ceruri, ca un falnic heruvim, când merg copiii, seara, să se culce. Nea Tudore, din suflet, mulţumim! Din patru zări ai adunat poeţii şi i-ai aliniat pe patru strune, făcuşi apoi din ei un cor al vieţii, din inimi înspre inimi să răsune. Şi eu, umil poet, azi mă înclin în faţa ta, olteanule de foc, privighetoare de gen masculin cu cobză şi chitară-n loc de cioc. Pentru că ni l-ai dat în dar, cu drag, leac pentru răni de ţară şi de dor, noi, spectatorii de pe-acest meleag, Tată ceresc, îţi mulţumim în cor!


CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură – revistă internaţională de cultură

Nicoleta Mija

la noi mansardă

Epigrame de iarnă

O să fie iar ninsoare

Lacrimă de brad

Iarna asta, negreşit, Putem să facem prinsoare Şi pe un picior... scrântit.

Chiar dacă sunt un păcătos,

Cât stomacul

Nu te-am tăiat, nu vreau pustiul, Tu eşti toiag pentru Hristos,

Păcătos sunt din născare, Nu m-abţin de la nimic,

Iar mie îmi vei fi sicriul...

Postul, dacă este mare,

Tuturor ionilor

Nici stomacul nu e mic...

Sărutul gripei Înainte-mergătorul, Vă trimite o urare:

Este frig prin buzunare,

Să fiţi ca Botezătorul

Doar cu gura fac risipă

... Şi cu grijă la pahare!

Şi îţi dau o sărutare,

Ger Peste început de an,

Ca să mă aleg c-o…gripă!

Necazurile iernii Ca bărbat vreau să trişez

Iarna şi-a întins aripa,

Cu o femeie frumoasă,

Gerul este peste plan

Dar când dau s-o-mbrăţişez

Şi a îngheţat şi... gripa!

Devine... alunecoasă.

gândurile nopții trec prin vise, te aștept în fiecare clipă, vântul bate, este atât de rece, este cald la noi în mansardă. îmi lipesc fruntea de geam, ninge peste cărarea viselor mele, toate dorm, inima mea veghează, este cald la noi în mansardă. câteva strofe în suflet vibrează, te aștept , așează-te lângă mine, 20 departe de lume, ascunși în noapte, este cald la noi în mansardă. uneori iarna totul îngheață, m-am cuibărit la pieptul tău, iubirea ta în suflet totul dezgheață, este cald la noi în mansardă. printre ninsori, viscole și ger, ceasul vechi, neobosit nu s-a oprit, privim pe geam cum ninge, este cald la noi în mansardă. vântul pe stradă se rostogolește, mă încălzesc la pieptul tău iubite, mai trece o iarnă peste noi, este cald la noi în mansardă.

p o e z i e

Constantin Pariu Mîndruţă

în


cafeneaua cu peniţe 19-23 (dezbateri) interviuri

L. L: Ne puteți spune sunt un reper... De la cuvinte despre Valentin Tănase la Raphael dumneavoastră? Marcelo și chiar Manara... M. C. : Sigur... sunt un Pictorii mei au fost S. om simplu în viața de zi cu Bălașa, V Tănase, Vladimir Kush... dar și rușii Shiskin... zi... pasionat. Mă atrage frumosul în Aywazowsky... Să enumăr general și frumusețea doar câțiva... Deci începutul mării... femeii și culoarea în pictură a fost acesta... Am fost atras de marii maeștri preferată – albastrul. dar am căutat stilul meu... la Nu mă consider decât fel și în grafica în tus... Am un norocos că pot arăta și eu învățat singur... autodidact ceva din ceea ce realizez pentru că am vrut să fiu doar artistic... grafica și pictura eu cu bune și rele... cel mai mult. L. L. : Puteți să ne L. L. : La începuturile povestiți un pic despre carierei dumneavoastră expozițiile dumneavoastră? artistice, ce profesori v-au M. C. : Expoziții am orientat și susținut? avut... și am și acum... dar M. C. : începutul este mă rezum la saloane de când mă știu cu etapele comune... Și de grafică și inerentei vârstei și elanului pictură... am avut și mici acelor ani... Am fost succese în diverși ani remarcat defapt, și nu atat apărând prin selecție în de mult susținut... Lucru ce diferite albume aici și în este valabil și acum... dar da țară... Particip și la expoziții profesorii de desen din cu temă uneori... la cele școală au intuit potențialul meu... Nu mă laud... Mi au spus... Și pot spune că au rămas peste ani mirați că am mers pe un stil al meu care astazi este vizibil și recunoscut de mulți

Lenuş Lungu câteva

i n t e r v i u

Interviu pictorul Catrună

cu Mihai

Mihai Cătrună un pictor, grafician, ilustrator un artist de o mare valoare, pictează cu sufletul, iubește marea și culoarea albastru.

Mihai știe să ilustreze dinamica valurilor, reflexia luminii. A îmbrăţişat genuri şi specii dintre cele mai valoroase ale picturii. Ca o trăsătură caracteristică, artistul Mihai Cătrună, a ştiut să se mişte cu supleţe în varietatea de genuri, plasându-se aproape de 21 fiecare dată cu autenticitate şi simţ al nuanţei în specificitatea domeniului abordat. Ne uimește cu talentul său incredibil de a realiza tablouri în culori vibrante, înfățișând peisaje și persoane cu o precizie remarcabilă. Prin concept și sentiment, având viziuni cromatice în scala luminii o expresivitate în care culoarea îmbrățișează splendid starea picturală. Între formă, culoare, echilibrul plastic este menținut de culoarea autentică. Echilibrul creat de forme, culori și valorații, definește personalitatea acestui talentat pictor.

ANUL VI, serie nouă, nr. 1 (42), 2019

L. L. :Care este povestea dumneavoastră despre pictură? Când și cum va-ți descoperit această pasiune? M. C: Am fost pasionat defapt de benzi desenate... Sunt și acum și voi fi mereu. Acolo erau lecții de artă frumoasă și simplă dar am înțeles că marii maeștri ai genului


CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură – revistă internaţională de cultură

M. C. : Pictez marea în toată frumusețea ei... calmă și furioasă... Pictez feminitatea... îmi place arta suprarealistă în mod special și în arta mea se regăsește această temă... Dar îmi place sâ fiu și portretist... Nu fac celebrități ceea ce mi-ar aduce un succes mai rapid... ci fac oameni ca noi... mai simpli... Pentru că așa știu că place ceea ce fac și nu celebritatea modelului... Dar fac uneori și celebrități... Puține... Pentru cazuri speciale... Mai ales în grafică am cateva sute... L. L. : Care sunt planurile și proiectele dumneavoastră? M. C. : Nu am planuri anume pentru că nimic nu este programabil... Fac și cărți și reviste și arta mea... Și advertiding pentru că sunt pasionat de acest domeniu... desigur... lucrez digital aici... Deci pot spune

încă apreciată dar inegal ca locații și arta în general cam pierde teren în fața altor forme noi mai mediocre... Este o mutație făcută odată cu ofensiva digitală... Însă în marile centre universitare... în marile orașe mereu vor fi acțiuni artistice... trebuie să ai și loc de expus ca artist și evident și promovat... Nu L. L. : Ce stil vi se este greu dar nici ușor... potrivește mai mult? important este să fii cu stilul M. C. : Am un stil al tău. meu în pictură și grafică... L. L. : Mai există nu știu dacă mi se oameni pasionați de pictură potrivește... E al meu doar... care investesc? dar nu aș face teme mortuare... M. C. : Trăim vremuri grotești... decandente... valorile și Frivole... Vreau să redau sistemele sunt schimbate și frumosul chiar daca îl caut de aici și ofensiva unde el nu prea este mediocrității de multe ori... L. L. : De unde vă Totul devine afacere. inspirați pentru lucrările L. L. : Ce părere aveți dumneavoastră? Care sunt despre, tendința actuală în temele preferate? pictura românească dar și în M. C. : Fac după cea mondială? modele temele mele sau le imaginez... Dar în toate pun

i n t e r v i u

marine... eminesciene... ș i că nu mă opresc și nu că am enesciene... unde am fost și planuri... premiat. L. L. : Mai este pictura L. L. : Ce vă place mai apreciată astăzi în România? mult să pictați? M. C. : Pictura este

M. C. : Tendința este ca și în filme de la frumusețea reală spre virtuală cu lumi și spații noi... Apar forme noi de artă... Ceea ce nu este rău... dar din păcate sub acest apanaj frumosul din artă cam dispare... Mie arta îmi spune că văd ceva frumos și nu angoasele unora. Mai exista o piață a artelor... Cea muzicală merge de la sine... Are alt impact... Cea picturală este într-un mic regres pentru că există arta digitala ieftină dar plăcută și atunci lumea se orientează și spre aceasta... Însă nu este nimic rău în a avea concurență... sunt mulți artiști și mai puțin doritori... Și faptul că pătura mijlocie este destul de mică 22 procentual afectează da și cerința în artă... Dar avem case de licitații... artiști renumiți cotați foarte bine...


in memoriam 24-27

târg

de

carte,

Membru al Clubului Artelor ,,Solteris”

mișca greoi. Îi auzeam respirația rară. Dacă îl priveai atent, îți dădeai seama că este suferind. Apropiindu-se de masa vorbitorilor l-am auzit: – Hai, să neașezăm!... Ușor, împreună cu domnul Todor, au luat loc pe scaune. Eram atât de aproape de el. Când a început să vorbească am uitat de aparatul de filmat. Eram numai ochi și urechi. Audiența era mare. Nu se auzea decât vocea profundă a marelui dispărut și vuietul vântului care parcă îl diza. După ce și-a terminat pledoaria, marea majoritate a publicului, în mână cu cartea pe care a lansat-o cu acest prilej, ,,Libertatea de unică folosință”, a format o coadă ordonată la masa unde stătea Maestrul. La fiecare persoană după ce o

m e m o r i a m

Cum l-am cunoscut pe Adrian Păunescu

L. L. : Ați expus Când am auzit că s-a enorm cum ați reușit? stins din viață, ceva parcă sM. C: Nu am expus cât a rupt din mine. Nu-mi aș fi vrut sau putut... venea să cred. Adrian să timpul... viața scumpă... moară?... Imposibil!... Inima grijile mă rețin de multe a început să-mi bată cu ori... dar am zeci de putere și câteva lacrimi mi sparticipări la saloane de artă au prelins ușor pe obraz. De și îmi place să cred că mereu ce Doamne tocmai el?... Gândul mi-a zburat la am arătat ceva plăcut în ceea vara anului 2009 când l-am ce am expus... acum sunt mai selectiv dar am lucrări întâlnit pentru prima dată în cărți și reviste și colecții „în carne și oase”, la „Târgul 23 personale... Fac cam 100 de Estival de Carte” de la Mangalia. Nu am lipsit o zi lucrări grafice pe an... zeci de la această manifestare de cărți și reviste și particip culturală. Am filmat și la diferite expoziții... Nu e fotografiat toate activitățile. mult dar nici puțin pentru că Ca novice în ale scrisului, toate înseamnă timp... voiam să cunosc oamenii consum interior și noștri de litere, să intru în tenacitate... un artist se legătură cu ei, să le dau săconsumă încet... Dar așa mi citească primul copil este condiția lui... ,,Secvențe”, să le cunosc L. L. : Câteva cuvinte părerea. Îl așteptam cu aproape de încheiere pentru revistă? respirația întreruptă pe marele nostru M. C. : Ce pot să spun poet Adrian Păunescu. Era o decât succes revistei Cronos, după-amiază de vară că sunt onorat, și pentru că plăcută. Vântul destul de și știu ce muncă este la o tare, se repezea mai abitir revistă făcând și eu câteva, decât vorbitorii, provocând îmi afirm toată admirația zgomote deranjante în pentru cei ce fac așa ceva... Parcul Centrului Militar Rămânem printre cei care Mangalia, gazda acestui facem ceva în viața și de care prestigios eveniment. lumea simplă se miră...”La Iată că apare Maestrul. ce vă folosesc?” Era însoțit de inițiatorul ANUL VI, serie nouă, nr. 1 (42), 2019

acestui

George Şerban domnul Todor Gheorghe. Se

i n

i n t e r v i u

amprenta mea, tema fiind feminitatea... fascinația mării... spațiului... Nu am o zi anume să realizez ceva sau îmi impun... Totul vine de la sine... Simt când pot face un tablou cu marea... sau un potret... Altfel pierd inutil timpul... și îmi place să fiu imaginativ...


CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură – revistă internaţională de cultură

m e m o r i a m

om normal, lipsit de teribilele dureri de coloană și bucuros că pot duce o viață normală. – Interesant! Luând cartea cu argila în mâna stângă, cu arătătorul de la cea dreaptă indicând bulgărele de argilă de pe coperta cărții, a ridicat ochii spre mine: – Așa arată această argilă! – Este o adevărată mană cerească! Coperta este realizată de mine, de fapt eu îmi tehno-redactez cărțile, inclusiv romanul. Copilul de pe coperta romanului sunt eu la vârsta de trei ani. – Să știi că îmi place ce aud de la dumneavoastră, uimitor, poate o să mai stăm de vorbă. – Numărul de mobil și adresa de e-mail sunt la sfârșitul cărții cu argila i-am răspuns eu. A deschis cartea cu argila la final și observând adresa și numărul de mobil îmi spuse:

i n

întreba cum o cheamă ca săi scrie numele pe carte, găsea și câteva cuvinte frumoase la adresa acesteia Se înnoptase. Luminile parcului erau aprinse făcând să crească farmecul acestei întâlniri deosebite. Așteptam cu nerăbdare să se termine cu autografele. Miam luat romanul și încă o carte de medicină popularizată ,,Argila de Limanu” de fapt, primul meu copil. – Maestre, mă scuzați că îndrăznesc, la bătrânețe m-am apucat de scris. Știu că timpul vă este foarte prețios, dar poate printre picături răsfoiți puțin romanul meu. Tare aș dori să cunosc părerea dumneavoastră. Mă întreb de multe ori dacă merită să continui cu scrisul. – Cu plăcere! A luat cărțile. Le-a așezat ușor pe masă una lângă alta și ochii i s-au oprit pe ,,Argila de Limanu”. – Este o descoperire de a mea! Am triplă hernie de disc. Datorită ei am scăpat de cuțit, iar acum sunt un

– Perfect, am să citesc întâi cărțulia asta, se pare că e interesantă. – Scuze că îndrăznesc, v-am văzut mergând, trebuie să mai dați din greutate jos. Sunt convins că aveți dureri la mers, argila mea vi le poate diminua, de fapt în cărticică am explicat și modul de tratament. Am o mare rugăminte, nu se știe când vă mai întâlnesc, doresc să facem o fotografie împreună, nu știu dacă o să mai am o astfel de ocazie. – Cu plăcere!, mi-a spus zâmbind, strângândumi mâna. Am pus mâna pe spatele dânsului. Doamne îmi venea să-l mângâi și să-l sărut pe ,,Zeul” în viață al poeziei românești. 24 Ne-am luat rămas bun. Domnul Todor l-a însoțit până la ieșirea din parc. Mergea greoi oprindu-se de câteva ori până la ieșire. Cu toate că era suferind a venit în mijlocul oamenilor să le vorbească, să le alinte durerile suflerești. Era un OM în adevăratul înțeles al cuvântului. A doua zi dimineață am trecut pe la Cercul Militar să văd care mai este programul, căci pe parcursul târgului mai interveneau și modificări. Ar fi păcat să nu amintesc, că la amenajarea acestui parc, Marina Militară a avut un mare rol. Șeful Cercului Militar cdr. (r) Comloșanu Gabriel s-a remarcat prin activitatea dusă în această perioadă.


i n

m e m o r i a m

Când am intrat în parc, domnul Todor a venit spre mine. – George, vezi că Maestrul Păunescu dorește să vă întâlniți și te roagă dacă poți să te duci la Hotelul ,,Paradiso”, după ora 14. 00. – Cu mare bucurie, se poate să nu mă duc?! Ca să-i fac o surpriză am luat cu mine câteva kilograme din argila miraculoasă și o cărticică tehnoredactată de mine, a nepoatei mele Ramona, o femeie în toată firea cu un talent deosebit în ale scrisului. La 14. 30 eram în holul Hotelului ,,Paradiso”. Noi, localnicii, îi spunem 25 ,,Siemens”. M-am îndreptat spre recepție. – Sunt așteptat de domnul Adrian Păunescu, știți unde pot să-l găsesc? – Da, când a intrat în hotel mi-a spus că dacă îl caută un domn să fie anunțat. Acum servește prânzul. – Lăsați , atunci să-l servească liniștit, eu mai pot aștepta! Recepționera, a ridicat receptorul telefonului și uitându-se către mine a spus: – Vezi că-l caută cineva pe Maestrul Păunescu! – V-am spus să nu-l deranjați, nu mă grăbesc! – Dânsul, m-a rugat să-l anunț!

ANUL VI, serie nouă, nr. 1 (42), 2019

M-am așezat în fotoliu din recepție. Nu a trecut multă vreme și un domn a apărut îndreptându-se spre recepționeră. Au discutat ceva și domnul s-a îndreptat spre mine. – Pentru domnul Adrian Păunescu? – Da!,i-am răspuns, ridicându-mă repede. Mi-am pus după umăr ,,tașca” mea, o geantă mai măricică, în care îmi țineam nelipsitul meu aparat, Panasonic-Lumix, cărticica nepoatei și alte lucruri de trebuință. Cu mâna stângă am ridicat sacoșa cu argilă și l-am urmat pe domnul spre „LUMINĂ”. Maestrul stătea la masă împreună cu familia sa și alți câțiva domni. Când ma văzut, mi-a întins mâna și m-a invitat să iau loc la masă. Stăteam chiar în fața lui. Eram foarte emoționat. L-am văzut odată când Cenaclul „Flacăra” s-a ținut la Mangalia, dar să stau la aceeași masă, era pentru mine o mare onoare. – Am citit ,,Argila” pe nerăsuflate, foarte interesant! – V-am adus și o mostră!, și i-am ridicat sacoșa din plastic. – Formidabil, chiar voiam să te rog, dacă poți, să-mi aduci și mie puțin s-o încerc, poate cine știe!... Emoția mi-a trecut ca prin minune. Nu-mi venea să cred. Parcă ne cunoșteam de-o veșnicie.

– Credeți-mă, am un dar de a simți din prima caracterul omului cu care stau de vorbă, rareori m-am înșelat. Tata a avut un frate călugăr care a murit la muntele Athos, i se spunea ,,Prorocul”. Cine știe, poate îl moștenesc! Deci gând la gând cu bucurie! Maestre însă să știți un lucru, argila este precum femeia: dacă nu te ți de ea, nu prea realizezi mare lucru. Trebuie urmat tratamentul până simți că ai devenit sănătos! – Bună, chestia cu femeia!, și a început să râdă. La masă se afla și un doctor naturist , din Republica Moldova, care a fost foarte interesat de argila mea. – Să știți, de mulți ani mă lupt cu Sanatoriul Balnear din oraș să introducă în baza de tratament această argilă, dar sunt foarte reticenți. Uitați-


CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură – revistă internaţională de cultură

m e m o r i a m

– Uite, domnule, ce oameni avem aici la Mangalia, frumos, foarte frumos, și ce dorești cu cărticica asta? – Ramona, e nepoata mea. Nu e tânără deloc, are 40 de ani. Am descoperit că are talent nativ în a scrie. Vă rog, dacă aveți timp, să o citiți. Doresc să o ajut, căci datorită ei m-am apucat de tehnoredactare și chiar de scris. Ea nu e convinsă că are talent de scriitoare. Un cuvânt de-al dumneavoastră i-ar da imboldul să se apuce serios de treabă. Fac parte din Clubul Artelor „Solteris”, prezidat de scriitoarea Emilia Dabu, care nu m-a lăsat până nu am terminat romanul „Secvențe”. – Minunat ce îmi spuneți! Am să citesc și cărțulia și romanul. O să ținem legătura! Mi-a dat numărul de mobil, mulțumindu-mi de argilă. – Dacă o să am nevoie de argilă am să vă contactez. Numerele de telefon din carte sunt bune sper?

i n

vă la mine cum arăt. În urmă cu câțiva ani umblam în cârje, acum nu mai simt durerile herniei de disc. La Spitalul ,,Baltazar”, din capitală, renumitul doctor Ecsercian a vrut să mă opereze. L-am rugat să mă păsuiască o lună de zile. Nu a mai fost nevoie de operație, argila m-a scăpat! – Notează problema cu balnearul, se adresă, Maestrul, unui domn care avea un carnețel în care deja făcea adnotări. Discuțiile noastre s-au extins asupra argilei, Adrian Păunescu, dorind cât mai multe amănunte despre ea. La un moment dat, am scos din „tașcă”, „Luminile și umbrele unui suflet”, cărticica nepoatei mele pe care i-am dat-o. S-a uitat atent la copertă, a răsfoit-o puțin și m-a întrebat: – Editură de casă, adică... – Maestre, e tehnoredactată de mine și realizată la imprimantă, inclusiv coperta pe care am realizat-o prin diferite mixări în Photoshop.

– Se poate Maestre, suntem firmă serioasă! Am început să râdem, și cei de la masă de asemenea, care erau atenți la discuțiile purtate de noi. – Am o rugăminte, doresc să imortalizăm momentul, cine știe când ne vom mai întâlni? – Se poate, cu plăcere! M-am dus la dreapta Maestrului, l-am îmbrățișat strângându-l tare, după ce am pregătit aparatul de fotografiat pe care i l-am dat doctorului naturist să ne fotografieze. – Era să uit, doresc săți dau cu dedicație cartea lansată la Mangalia. Mi-a părut bine de cunoștință, dacă nu vă supărați, câți ani 26 aveți? – 71 Maestre! – Oho!... Ce preocupări frumoase la o asemenea vârstă, felicitări! Mangalia are oameni deosebiți! – Păcat că nu aveți timp să treceți pe la Clubul Artelor „Solteris”, este un club unde ne-am adunat toți iubitorii de cultură și de frumos: poeți, prozatori și pictori sub conducerea doamnei scriitoare Emilia Dabu, membră a U. S. R. – Cunosc problema, poate că o să trec la viitorul târg de carte. Acum trebuie să-mi îngrijesc sănătatea. Mi-a înmânat cartea după ce a scris ceva pe prima pagină. Muream de curiozitate.


i n

ANUL VI, serie nouă, nr. 1 (42), 2019

proză 28-33

trecutul umil și prezentul

Florentina ciolănos, camera prăfuită și Pocovnicu inima sângeroasă, numele

Barbă amară Tăcere. Tensiunea zidurilor se acumulase întrun lanț de pereți dărâmați, poate, de muzica interioară a miilor de particule uitate în perdea. S-a trezit fumul din coastele varului odată cu ivirea zorilor intrați pur și simplu în cameră, ca și cum ar dori să urle brutal în fruntea omului aflat la o distanță potrivită față de propriile gânduri putrede. El nu reacționează: nu bea, nu fuge, nu îndrăznește să-și alipească buzele uscate pe lemnul lăcuit al pipei; nici măcar nu se poate privi din colțul lui însuși, pentru a se arunca și a sfâșia definitiv bucățile din carnea patului. Totul e praf de amintiri uitate, dar atât de uitate, încât inconștientul nu mai distinge care e privirea și care ochiul, care e piciorul și care e mâna, care e sânge real și care iluzie, care e carte și care e pagină... care e momentul illo tempore și care e nașterea păianjenilor mamari alungați din lumină. Oricum, nu contează încăperea, unde se adăpostește un om, căci deține destule cioburi, ce nu trebuie cărate cu ajutorul forței fizice; ele se desprind singure din aer și taie mulțimea de bacterii ghemuite în cugetări. Stai câteodată și te gândești cum ai reacționa dacă s-ar deschide un gramofon magic, care poate șterge

obiectelor și goliciunea formei acestora... dar, trezit la realitate, realizezi că e un vis nătâng al unui bătrân bolnav mintal. Tăcere. Barba înțeleptului, așa cum îi place să se numească singur în stările de tulburare, parcă a înghețat împreună cu mâna care e responsabilă să mențină sănătos timpului închis, și el, într-un ceas vechi de câteva sute de ani, un timp ce nu poate fi tratat de niciun doctor... Liniște de câteva secunde, doar atât durează privirea fixă către dulap, apoi începe haosul lăuntric... și începe... se scurge subtil între imaginea dulapului și lemnul însuși... și începe mărunt cu vorbe numite, de noi, pastile. Pastila 1, luni, ora 12:00, pipa stă pe loc, muzica se aude încet,

p r o z ă

m e m o r i a m

Înainte să vă arăt dedicația, uitați-vă atent la coperta, spate a cărții. Atunci mă gândeam că reprezintă subconștientul Maestrului, care îl îndrumă prin viața asta atât de dură. Acum pot spune că a fost o prevestire care arată cum spiritul marelui poet, supărat după ce i-au scurs două lacrimi, a spus: – Doamne, nu cumva moartea să mi-o muți Într-un cortegiu de surdo-muți. Acestea sunt versuri din poezia ,,Moartea dinainte de cuvinte” din această carte. De fapt, multe din poeziile sale prevestesc hâda moarte. Citind cartea chiar mă întrebam de ce a scris multe poezii prevestitoare de doliu? 27 Numai Adrian Păunescu poate să știe. – Maestre, îmi permiteți să citesc dedicația? – Păi, de ce am scris-o, normal, chiar vă rog! Am deschis tremurând coperta și am citit: ,,August 2009 – D-lui George Șerban, pentru deschiderea sa către cunoaștere, omagiu frățesc. Adrian Păunescu”. Din păcate aceasta a fost ultima mea întâlnire cu Maestrul. L-am sunat de multe ori la mobil să văd cum se mai simte. Nu am primit răspuns. Când am aflat că se află internat în spital, am tot sperat să se facă bine, dar acesta a fost sfârșitul. Dumnezeu să-l odihnească!


CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură – revistă internaţională de cultură

se urcă pe mine și rămân acolo... mă doare, au încremenit, am... în-cre-menit!!!

Pastila 2, luni, ora 16:00, mișcarea gramofonului încălzește atmosfera în așa fel încât unele cărți, care au supraviețuit prăpădului, sau deschis de la sine, zburând pe o noptieră albă aflată la marginea patului. Dacă stai și asculți de la depărtare sau dacă locuiești în unul dintre blocurile ce se văd de pe fereastră, tot nu vei auzi nimic, poate vei trece indiferent cu ochii sau, mai bine spus, cu timpanele... de ce? Pentru că începe o nouă conversație: Muzică, de când aștept, o, tu, vântule să bați peste gramofonul ăsta vechi... do, re, mi... note muzicale, viață de artist... waw, mă mir de ce nu plâng cărțile, oare mai trăiesc? Mi-e frică să mă întorc, sunt paralizat aici... nici pipa nu-mi lasă mâna liberă, nici șosetele nu pleacă, șlapii mă strâng! Nu știu dacă e așa, dar le simt deschise... parcă mi-au transmis din sudoarea lor, însă nu mă pot șterge, nu mă pot mișca... iar, iar începe criza... sau, stai, o simt doar puțin, e o senzație de mușuroi, adică furnicile

p r o z ă

gândurile pulsează, obloanele ferestrelor dansează cu bucățile de cărămidă dezlipite din pereți care curg... și curg și curg până când organele interne ale înțeleptului încep să vorbească despre literatură: Am fost un om de litere care nu numai că devora o carte, ci o rupea nervos, deoarece cuvintele mă amăgeau, mă făceau să le urăsc mult, dar mult de tot... acum sunt un laș, ce a aruncat toate hârțoagele într-un colț al camerei, din dorința prafului de a le face autopsia... oh, le simt cum sângerează, însă, mă întreb, de ce nu mi-e milă de ele, de ce nu pot reacționa, de ce nu le pot salva? Mda, am uitat că fac conversație cu mine însumi, căci am încercat să comunic cu zidurile și s-au dărâmat, cu perdelele și au zburat cine știe pe unde, cu patul și s-a lăsat mâncat, și el, de praf. Cred că liniștea asta asurzitoare m-a aruncat în colț și nu-mi permite decât să privesc mizeria din jur... mizeria conștiinței mele! Dar de ce nu mă pot mișca, iar, iar începe criza…

Pastila 3, marți, ora 12:00, hainele murdare împrăștie scame pe dulapuri și scaune, dar ele nu se văd cu ochiul liber, seamănă, mai degrabă, cu o ploaie invizibilă de petarde, care încă nu explodează sau poate au făcut-o și tocmai de aceea nu merită îmbrăcate. Înțeleptul și-ar fi sfâșiat paltonul verde, unde, altădată, îngrămădea manuscrisele mototolite, însă acum cine știe ce s-a întâmplat cu ele, ce șobolani le-a înghițit, ce oameni le-a citit, câte lacrimi a provocat... Plâng sau curge apă 28 din tavan? Nu, nu… nu plouă, chiar plâng… de ce plâng? Sunt un scriitor normal, care trăiește într-o cameră normală, care a citit normal, care udă hainele normal… bine, normalul din mine! E ultimul antidot și tot nu mă pot mișca… nu știu, dar simt cum piciorul stâng a amorțit definitiv… măcar văd, aud și plâng… sunt uman în mare parte. Acum ce fac? Înghit gândul sec, tableta mea de pastile, de când mă știu, și voi lua totul de la capăt... voi scrie, îmi voi învinge teama de cuvinte, care mi-a provocat crize și m-a înțepenit aici, chiar în acest loc! Vreau să urlu, să descântec ultima pastilă a cugetării, pentru ca mai apoi să pot vorbi cu foile... . asta voi face acum,


p r o z ă

am găsit soluția! Așa, să mă gândesc la un descântec… hmmmm, gata. Hai, înțeleptule, strigă în tine cât poți:

29

Vreau să ne despărțim De frunza dimineții care ne gonește Odată cu nașterea liniilor din palme Uitate, și ele, prin deformări apoase, Poate chiar unsuroase La capetele hemoragiei sau De fapt, între începutul căderii și creșterea unor noi degete sub vene pe care, dacă te-ai hotărî să le operezi, nu ți-ar ajunge nici măcar 100 de grame din spital. Ce mândru sunt! Am reușit: mă mișc acum? Nu, nu, vine, criza… trebuie să o controlez de data asta... pentru literatură, muzică și omenire... mă mișc? Nu, vineeee! Tăcere. Ultima criză sa produs. Totul e la fel: lacrimile, praful, perdelele, cearșafurile, podeaua, restul de organe devorate de cuvinte... într-un cuvânt staticul. Până și bucățile de bolovani, ce au alcătuit scheletul pereților, vor să se producă ceva, să vină APOCALIPSA EXTERIORIZĂRII! Zgomot. Un țipăt ciudat, parcă scos de un copil nou-născut, se auzi din gura înțeleptului, iar odată cu el o mireasă, apărută

ANUL VI, serie nouă, nr. 1 (42), 2019

pentru câteva secunde întrun colț al camerei, adusese pruncul literaturii... urlet, a vorbit și s-a făcut auzit! – Ajutor, m-am mișcat, ajutor! spuse înțeleptul cu gura plină de salivă, cu mâna ridicată și cu picioarele încă încrucișate. – Cine e acolo? întrebase o infirmieră, care trecea din întâmplare pe scara blocului. – Vreau să... și de atunci a încremenit pe dată. – Alooo, e cineva? Bătea disperată în ușă ca și cum ar fi cuprins-o crize psihice transmise telapatic. Am înțepenit iar, dar mă voi ridica în clipa asta, voi trage de barbă și o voi mânca... doresc să crească păr în mine, e prea gol acolo înăuntru.

dar smoala pătrunde în noi chiar și atunci când este alungată de pe cer. Ne știm din pântece materne – idei relevate prin tremurături – Amintește-ți când burțile mamelor noastre s-au atins pentru întâia oară... cum băteam odinioară din acea cutie carnală și strigam: Vrem lumină! Ce clinchete de palpitații! Drept e că ne-am hrănit Cu pasteluri de întuneric timp de nouă luni, Dar, oare, de ce azi nu mai preferăm lumina Nu crezi cumva că ne preferăm pe noi înainte de a ne naște?

Pipa a putrezit în mâna Zgomot și tăcere. În înțepenită a mortului... clipa în care aproape reușise să fumeze din pipă, muzica reîncepuse și o bubuitură puternică nu mai salvase nimic din mesia literară. Înțeleptul murise, stând în aceeași poziție, dar cu ochii închiși. Doar copacii zăriți de pe locul unde ar fi trebuit să fie ferestrele au participat la înmormântarea simbolică, cântându-i ultimele cuvinte de care îi era frică. Ne cunoaștem de copii din timpuri fără nimic „ILO TEMPORE” suntem copii și acum, nu spun nu,


CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură – revistă internaţională de cultură

trimită vreodată la gimnaziu. Rămânea pentru mine un gând ascuns, pentru a cărui împlinire aş fi muncit oricât mi s-ar fi cerut.

Comorile coperţi

dintre

Sub nucul uriaş, bătrânul domn învăţător al satului, pusese trunchiul unui alt copac, culcat pe frunzişul des şi sănătos al nucului, ca să poată fi folosit ca un fel de băncuţă mai mare, pentru toţi copiii care voiau să vină să se aşeze pe el şi să asculte învăţăturile distinsului şi înţeleptului domn învăţător. Ca în fiecare zi în care aveau întâlnire, domnul sosi bucuros, dar calm şi înţelept, aşa cum multe generaţii de copii îl pomeniseră. – Iubiţii mei, azi am să vă spun o parte din povestea copilăriei mele, din care voi trebuie sa reţineţi învăţătura ce se desprinde din ea. Copiii răspunseră fiecare în felul său; unii înclinară capetele, alţii

p r o z ă

Cati Urucu

Într-o dimineaţă de vară, mama a găsit în vie o pasăre cu aripa atinsă de vreo alică, zbătându-se de frica morţii şi a durerii. M-a trezit şi m-a rugat să-i rămaseră nemişcaţi cu încropesc o colivie. I-am mânuţele aşezate în poală. văzut lacrimile, pe care – Acum şaptezeci de încerca să şi le ascundă. ani, când eu eram asemeni – Ia, copile, turturica vouă acum, eram un copil asta speriată, îi bate inima sărac. Eram în clasele tare, sărmana!… fă-i o primare, iar învăţătorul din colivie şi îngrijeşte-o până sat mă remarcase ca fiind când se va vindeca, n-o să dornic de învăţătură, supus dureze mult, mi-a zis mama. şi ascultător. Dar, asta nu Am ascultat-o 30 era destul pentru ca viitorul frecându-mă la ochi, era meu să-mi surâdă. devreme şi încă nu mă Frecventarea unei şcoli are trezisem bine. Tata nu era nevoie de multe lucruri, fără acasă, iar dacă ar fi fost, de care copiii nu pot învăţa numai de colivia bietei la fel de bine. Mama era păsări nu ar fi stat. fericită că învăţasem să Mama a plecat la scriu, că ştiam ce este aceea treburile ei, eu am privit o formă de relief, care ne pasărea, pe care mama o sunt vecinii ţării, dar, mai pusese sub o sită de cernut ales, că ştiam să primesc mălai, ca să nu fugă. Dintr-o corect restul de la prăvălia dată, mi s-a făcut şi milă şi din sat. Pentru ea asta frică. Mama îmi dăduse o însemna foarte mult. Era misiune. Îmi era milă de tare mândră de mine, când pasărea ce trebuia salvată şi unul dintre săteni venea să-i frică de gândul că nu aş scriu câte o petiţie sau vreo putea să fac colivia, care ar fi scrisoare. Ştiam bine să fac apărat-o de alte pericole. Am asta, dar pentru mine nu era început să plâng, fără să destul. Nu îndrăzneam să-i înţeleg de ce. Ştiam că asta spun mamei, fiindcă sărăcia nu mă ajuta, dar lacrimile în care trăiam nu i-ar fi nu mă ascultau, izvorau permis sărmanei să mă


p r o z ă

necontenit şi ruşinos pentru – Să le luăm pe rând, mine. Ruşinos că, aşa cum toate motivele care te-au spunea mama, eram băiat şi făcut, spui tu, să plângi. … nu trebuia să plâng din orice Îmi era ruşine de motiv. domnul învăţător. Mi se Şi, ca ruşinea să fie şi părea că atunci când m-a mai mare, domnul învăţător văzut cu lacrimile pe obraz, s-a întamplat să treacă într-un fel, mă prinsese cu tocmai prin faţa casei lecţiile neînvăţate, din noastre, privindu-mă peste moment ce ne spusese de gard. atâtea ori la şcoală, să nu – Bună dimineaţa! mi- plângem fără să avem a zis domnul, cu o voce motive întemeiate. M-am grăbit să şterg lacrimile, aşa gravă, dar prietenoasă. – Bună dimineaţa, cum faci când ascunzi o bomboană pe care ai furat-o. domnule învăţător! – Mama ta plânge răspunsei, străduindu-mă să nu mă simtă slab şi pentru că este femeie, iar plângăcios. Ştiam că şi femeile sunt mai sensibile. domnia sa ne certa când Tu vei fi bărbat şi trebuie să plângeam fără un motiv nu arăţi aproape niciodată că te impresionează astfel de întemeiat. 31 – Ei, dar… mi se pare lucruri. Apoi, pasărea are mie sau plângi? Ce s-a nevoie de îngrijire, nu de lacrimile tale. Şi, în sfârşit, întamplat? Eşti singur încă un motiv pentru care acasă? nu trebuie să plângi este – Da… adică nu… nu faptul că, negreşit, colivia în sunt singur… care o vei aşeza, după ce îi – Dar, nu cumva, ai vei îngriji rana, o vei face lacrimi pe obraz?! împreună cu mine. Voi – Mama a găsit o aduce o carte care ne va pasăre cu o aripă învăţa pe amândoi cum se însângerată şi mi-a spus să-i construieşte o colivie. Chiar fac o colivie… acum o aduc, aşa că, până o – Pentru asta trebuie aduc tu caută câteva să fii fericit, fiule. Ultimul bucăţele de scândură, o lucru pe care trebuie să-l faci plasă mai deasă de sârmă, un ferăstrău şi câteva cuie. este să plângi. – Scrie asta în cartea – Dar îmi este milă de mama, care plânge şi ea, de de citire, domnule? întrebai pasăre, fiindcă o doare nedumerit, ştiind că până aripa… şi, pe urmă… eu nu acum nu găsisem vreo ştiu să fac colivie, domnule lecţie, care să ne înveţe asta. învăţător. ANUL VI, serie nouă, nr. 1 (42), 2019

În loc de răspuns, domnul învăţător m-a mângâiat pe cap şi a dispărut printre salcâmii din faţa porţii. Până a revenit, cu o carte mare şi veche, parcă de când lumea, eu găsisem tot ceea ce îmi ceruse şi le aşezasem pe prispă. – Uite, dragul meu, mia arătat domnul învăţător, asta e o carte care ne ajută să descifrăm tainele construirii unei mese, ale unui scaun sau ceea ce vrem noi să ştim acum, secretele realizării unei colivii. Aici, mi-a arătat domnia sa, pe pagina aceasta, autorul ne-a desenat o schiţă după care să ne orientăm. Am privit uimit desenul, urmărind explicaţiile suplimentare ale domnului meu învăţător. Am înţeles atunci, mai mult


– Ştim asta, dragilor, dar ne-am hotărât să-l ajutăm, aşa cum vom putea, iar el va merge la părintele care îi va da o slujbă pe perioada de vară. Va mege la bătrânii din sat să-i ajute cu mici treburi gospodăreşti, va şterge praful din sfânta biserică…

ca oricând, cât de important este să cunoşti, să ştii şi să înveţi. Am priceput că sensibilitatea trebuie învinsă cu puterea minţii şi a curajului. Domnul învăţător mă privea cu bucurie, în timp ce măsuram scândurile, le tăiam şi le dădeam o formă. Mă îndruma din când în când, bucuros că-l ascult. Când colivia a fost gata, mama apăru cu sapa în spate, dinspre frunzişul des al viei. Era mirată că pasărea era deja în colivie, cu câteva boabe de grâu în faţă. Nu-l văzuse pe domnul învăţător, iar primul ei gând a fost că făcusem singur colivia. – Doamne… ce minune de căsuţă ai făcut pentru sărmana pasăre… Cum ai putut să faci asta ? – Mamă, îi spun, nu am făcut singur colivia… e drept că mâinile mele au executat, dar domnul învăţător mi-a arătat cum trebuie să măsor, apoi să tai

şi în cele din urmă să unesc scândurelele. – Ei, nu numai eu am rezolvat problema asta, găsi domnul învăţător o secundă în care să tac, în care să poată interveni, şi să îi arate mamei cartea care ne-a ajutat. Între aceste coperţi, mai spuse el, stau multe comori ascunse. Am tăcut imediat ce domnul învăţător a început să vorbesacă.

Inima îmi bătea, lacrimile nu ţineau cont de ceea ce domnul învăţător tocmai mă învăţase. Eram fericit şi săream ca un mânz de bucurie. Mama îi sărută mâna bătrânului nostru dascăl, mulţumindu-i.

p r o z ă

CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură – revistă internaţională de cultură

Aşa am ajuns eu, dragi copii să învăţ mai mult decât parinţii mei îşi puteau permite. Niciodată nu am 32 uitat de cei care m-au ajutat şi nici să-i ajut în continuare pe copiii care nu au posibilităţi să înveţe. După cum vedeţi, chiar şi acum sfătuiesc toţi tinerii să-şi găsească timp pentru învăţătură, să fie demni şi respectuoşi. Doar aşa vor învinge în viaţă. Dragii mei, cam asta este pilda din această seară. Vă doresc noapte bună şi vă rog să trageţi portiţa cu atenţie după voi, să nu plece prietenul meu, Grivei.

– Comori mari, ce aşteaptă să fie descoperite, doar prin simpla deschidere a cărţii care le ascunde. Ele sunt bucuroase să ne îndrume, iar noi vom fi bogaţi atunci când le vom descoperi. Mă gândeam, mai spuse domnul învăţător, să trimitem de anul acesta băiatul la gimnaziu. Ar fi păcat să nu dezlege tainele – Încă odată, noapte învăţăturii. Eu sunt dispus să-l ajut, domnul părinte de bună, isteţii mei dragi! la biserica din sat, la fel… (Cati Urucu – Mierlele – Cum aşa, domnule din salcâm. Cuvânt înainte : învăţător?! Dar noi nu avem Petruţa Niţă) bani, ştiţi că suntem săraci…


Sivia Giurgiu alături de ea, când vor reuși Copiii rămăseseră un an în

p r o z ă

să se mute împreună. Acum lucra și el cu acte în regulă la Pasiune letală o firmă de construcții și viitorul devenea din ce în ce luminos și mai Râzând fericită, mai Corina se pierdu în promițător pentru ei. îmbrățișarea iubitului și se Se cunoșteau de copii, abandonă sărutului său crescuseră în aceleași locuri, arzător, ignorând cu se jucaseră de nenumărate desăvârșire privirea otrăvită ori în parcul din fața ce se rostogolea peste ei de blocului, frecventaseră la fereastra apartamentului, aceeași școală în ani diferiți, de deasupra casei sale. ea fiind mai mare cu trei ani Efuziunile lor sentimentale decât el, dar prietenia lor nu manifestate fără rezerve în trecuse niciodată limitele plină stradă nu erau pe impuse de inimă. Fiecare placul locatarilor din ieșea cu altcineva, iubea pe clădirea în care locuia, mai altcineva și Corina se ales că aveau cu toții o căsătorise cu un coleg de venerabilă vârstă, o facultate, înainte ca Florin curiozitate specifică acesteia să termine liceul. De atunci și o mentalitate rigidă, drumurile lor se 33 asemeni vremurilor din care despărțiseră și se mai proveneau cei mai mulți vedeau uneori, când ea dintre ei. Îi păsa foarte puțin venea în vizită la părinți. Se de comentariile răutăcioase mutase cu soțul ei în pe care le stârneau invariabil Craiova, după absolvirea vizitele lui Florin, ce facultății și viața își urma deveneau cu fiecare zi tot cursul liniștit, până când mai îndrăznețe și mai acesta se îmbolnăvi ostentative, cu cât iubirea fulgerător și în numai două lor creștea în intensitate. Era luni se stinse, lăsând în o femeie liberă, văduvă de urmă multă jale și cinci ani, cu doi copii destul deznădejde. de mici în întreținere, dintre Corina se văzuse care doar cel mai mare nevoită, ca la niciun an de la locuia cu ea la Roma, unde moartea soțului să ia calea lucra part-time ca infirmieră pribegiei, deoarece situația într-un azil de bâtrâni. lor materială se înrăutățea Fetița, fiind prea mică o cu fiecare zi și a trebuit să lăsase o vreme în grija renunțe la apartamentul pe bunicilor acasă în România, care îl luaseră în rate și pe dar de când începuse o care ea nu mai avea nicio relație cu Florin, care locuia posibilitate să le plătească, în bloc cu părinții ei, se pierzând astfel tot ce gândea serios să o aducă investiseră până atunci. ANUL VI, serie nouă, nr. 1 (42), 2019

grija părinților săi iar după ce reușise să-și facă un rost la Roma, adusese băiatul cu ea, pe care-l înscrise la o grădiniță cu program prelungit. Nici nu mai avea timp să-și plângă soarta, atât era de prinsă în vârtejul vieții, când începu să se simtă urmărită și hărțuită de un bărbat în vârstă, care locuia în același bloc împreună cu soția lui invalidă, căreia îi făcuse uneori companie contra cost, când el lipsea de acasă. Posibilitatea de a câștiga un ban în plus, chiar în ușa casei nu era deloc de aruncat, dar cu timpul situația devenea tot mai îngrijorătoare și mai apăsătoare, deoarece bărbatul trecut de șaptezeci de ani devenea tot mai posesiv și mai insistent, ceea ce o determinase să încheie


CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură – revistă internaţională de cultură

voi lua de aici cu precauțiile de rigoare! – Dar!... încercă să protesteze Corina, nevrând să admită gravitatea situației.

Sperase că ignorându-l complet, lipsindu-l chiar și de elementarul salut între vecini, se va putea descotorosi de pasiunea lui morbidă și nedorită, dar cu cât ea îl respingea mai mult, cu atât el devenea mai agresiv și mai periculos. O urmărea peste tot și începuse chiar să ademenească băiatul cu fel de fel de tertipuri, invitându-l în casa lui, oferindu-i bani și dulciuri, dăruindu-i o veche bicicletă pe care o păstra în garaj, stârnindu-l astfel împotriva mamei care refuzase categoric darul perfid. Pentru a calma supărarea băiatului care nu înțelegea opoziția ei a trebuit să-i cumpere ea însăși o bicicletă nouă, dar acesta tot nu renunța. Când în viața ei reapăruse Florin și iubirea înflorise în sufletul lor, Corina începu să își recapete

p r o z ă

orice raport cu familia respectivă, lipsindu-se de câștigurile suplimentare, care îi prinseseră atât de bine.

– Știu că e revoltător și inadmisibil că se întâmplă astfel de lucruri, într-o lume evoluată și civilizată ca asta, dar dezechilibrați au existat de când lumea și vor exista curajul și siguranța, întotdeauna! „Paza bună, sfidându-l pe Antonio cu trece primejdia rea!” încheie atitudinea ei temerară de el hotărât. Planul se pare că femeie îndrăgostită. O funcționa, pentru că asediul vreme evitase să-i vorbească scăzu în lui Florin despre hărțuitorul bătrânului tomnatic, dar când acesta intensitate, deși ostilitatea riscă într-o bună zi să Corinei crescută periculos de sfârșească sub roțile mașinii, mult, nu prea era pe placul înțelese că situația începea acestuia. Dar faptul că nu să scape de sub control, așa mai vedea prin împrejurimi 34 că îi povesti iubitului de-a fir pe uzurpatorul speranțelor lui, îl consolă cât de cât pe a păr, toată situația. Departe de a privi Antonio, determinându-l să lucrurile cu aceeași toleranță își slăbească vigilența și și superficialitate, bărbatul amenințările. Se mulțumea decise să își rărească vizitele să urmărească asemeni unui în casa Corinei, pregătind vultur din balconul casei pentru ei o nouă locuință de sale toate mișcările Corinei complimente cealaltă parte a Romei, cât adresându-i expirate care o scoteau din mai departe de obsedatul pepeni sau amabilități îndrăgostit. ridicole. Datorită acestor – Iubito, tu știi de ce avansuri evidente care sunt capabili oamenii aștia? făceau deliciul vecinelor Ziarele și televiziunea plictisite Corina reuși să se anunță zilnic violențe și pricopsească cu un renume crime, ale căror victime sunt îndoielnic și devenise obiect de obicei femeile! Eu te de bârfă pentru întregul sfătuiesc să dai importanța cartier, ceea ce o supără cuvenită acestui fapt și mai enorm. Antonio se lăuda pe ales nu trebuie provocat la toți că putea face cu ea tot acest individ! Ne vom vedea ce dorea, că pentru câțiva în oraș iar când bănuți îi deschidea noapte apartamentul va fi gata, vă de noapte ușa casei și a


dormitorului, că era o femeie dezinhibată și pasională, care nu avea niciun fel de scrupule.

p r o z ă

Situația devenise insuportabilă, mai ales de când copilul punea tot felul de întrebări mamei lui, o privea cu neîncredere și ostilitate și se rușina cu ea. Zvonurile ajunseseră la urechile lui, rănindu-l profund iar la școală ajunsese de batjocura colegilor. Disperată, Corina începu să facă presiuni tot mai mari lui Florin, ca să facă ceva să o ia de acolo, dar trebuiau să aștepte eliberarea apartamentului pentru care el deja plătise cele trei luni de garanție, așa cum se obișnuia. Ura ei față 35 de individul abject care încerca să-i distrugă viața nu mai cunoștea limite și astfel începu să facă greșeli, ceea ce trezi suspiciunile acestuia. Reîncepu să o urmărească și nu-i trebui mult până să afle că ea și Florin continuau să se vadă. Simțindu-se înșelat și înfuriat peste măsură, iubirea lui obsesivă se transformă curând într-o ură disperată și atunci se înfiripă în mintea lui un plan diabolic. Nu mai vedea în fața ochilor de furie și în mintea lui bântuită de spectrele demenței, idea morții deveni tot mai atrăgătoare, dar trebuia să termine mai întâi cu femeia infidelă, care îi disprețuia sentimentele și-l ANUL VI, serie nouă, nr. 1 (42), 2019

umilise cu refuzurile ei inadmisibile. Nu-i făcea niciun efect perspectiva morții, dar era satisfăcut că pentru ea nu era același lucru să lase lumea asta la numai 37 de ani, când viitorul i se deschidea asemeni unui trandafir ce stă să înflorească. Va smulge din rădăcini acel trandafir indecent și-l va purta cu sine pe lumea cealaltă, unde nu mai exista niciun pretendent la iubirea ei, în afara de el. Zis și făcut. În seara aceea, Corina era ceva mai liniștită și după ce trimisese pe Cristian să cumpere pâine caldă de la brutăria din colțul străzii care tocmai își deschisese cuptoarele, de unde se revărsa peste cartier miresmele divine ale pâinii coapte, se apucă să pregătească cina. Băiatul își lua bicicleta pe care o rezemase de peretele din fața blocului, grăbit cum era să răspundă la chemarea mamei și se îndepărtă, pedalând fericit. Cristian, în graba lui lăsase ușa întredeschisă dar ea nu băgă de seamă acest amănunt banal, ocupată cu treburile casei, însă lui Antonio care pândea casa femeii zi și noapte nu-i scăpă acest detaliu, așa că surâzând sumbru apucă pușca pe care o pregătise cu minuțiozitate si se furișă în casa femeii iubite, asemeni unui îndrăgostit emoționat la prima întâlnire. În

mintea lui, acela era doar preludiul unei călătorii fericite, un alt fel de lună de miere, în care vor pleca doar ei doi, fără obstacolele și prejudecățile acestei lumi complicate, în care el nu își mai găsea locul, nicidecum. – Te-ai întors așa de repede, mami? întrebă Corina, fără să se întoarcă. Nu-mi place deloc cum alergi cu bicicleta aia! Nu uita că mai sunt și mașini pe strada asta, puiule! Neprimind niciun răspuns, femeia privi peste umăr intrigată, dar îngheță când descoperi intrusul care o fixa încremenit din ușa bucătăriei, cu arma îndreptată către ea. Nu apucă să scoată niciun cuvânt. Doar ridică brațele într-un gest inutil de apărare și căzu trăsnită pe gresia ce se coloră instantaneu de un roșu cald și aprins... Tăcerea


și bezna ce o înghiți ostoi întrucâtva durerea cumplită care îi secționă trupul în mii de particule fierbinți... Antonio contemplă uimit agonia femeii, simțind cum îl îmbată mirosul sângelui, al morții și al puterii. O putere ce creștea vijelios, înnecându-l, sugrumându-l, sufocândul... Se sperie de intensitatea ei și fugi... Se ascunse în subsolul casei, acolo unde își depozitase de-a lungul vremii toate obiectele care nu mai încăpeau în casa și viața lui. Acolo se simțea acceptat și la adăpost. Dar mâinile nu mai găseau întrerupătorul și bezna se întindea peste el, trezind fantasmele ascunse prin ungherele prăfuite, locuite de păianjeni monstruoși. Se temea de ei, teribil... Îi simți roind în jurul său, țesânduși pânzele cu repeziciune, capturându-l ireversibil. Groaza îl paraliză dar avea încă în mâini arma cu care luase deja o viață. Îndepărtă hohotind pânzele nevăzute care îl înfășurau și sprijini

țeava puștii pe tâmpla încărunțită complet, de câteva minute. Cam greu să țintești cum trebuie în asemenea condiții, dar el trebuia să se grăbească. Se temea că nu va ajunge la timp la întâlnirea pe care o organizase cu atâta migală și determinare. Închise ochii și trase... Clădirea vibră încă odată sub forța detunăturii urmată de țipete confuze, sirene de poliție și ambulanță iar apoi... doar tăcerea mai vibră îndelung în subsolul locuit de umbre. Drama fu consumată cu lăcomie de toate ziarele locale, realitatea fu deformată cu cruzime și nerușinare, oprobiul public se abătu asupra victimei, care supraviețui printr-un capriciu al destinului a doisprezece ore în sala de operații, unde s-a încercat imposibilul pentru a i se salva viața. Umărul drept i-a fost zburat cu braț cu tot, de către proiectilul ucigaș. Venele, arterele, oasele, tendoanele au fost regăsite, cusute, reconstruite atât cât

s-a mai putut recupera din masacru. O lună de comă, alte două de intervenții chirurgicale reparatorii, dureri cumplite, halucinații, depresie și tot ce poate aduce cu sine infernul violenței, au transformat-o într-o epavă umană, care își ruga moartea în fiecare secundă de luciditate. În toată agonia aceea, doar două suflete îi insuflau un infim interes pentru lumea asta: Florin și Cristian. Când a reușit să fie conștientă de prezența lor, speranțele au început să reînvie asemeni fluturilor sub căldura promițătoare a razelor de soare.

p r o z ă

CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură – revistă internaţională de cultură

Trăia numai cu calmante. Durerea făcea acum neîncetat parte din 36 viața ei. O durea îngrozitor brațul care nu mai exista! Cum să înțeleagă și să trateze o durere care nu există, practic? Dar mintea ei percepea durerea aceea inumană și nu voia să admită că nu ar trebui să o perceapă. Florin îmbătrânise mult la căpătâiul ei. De milă, de neputință, de oboseală și de frica viscerală care îl sfâșia zi și noapte. Albiseră amândoi, aveau riduri adânci, li se adânciseră ochii în orbite iar încruntarea îi urâțea și-i schilodea. Doar dragostea și devotamentul ardea cu foc la fel de intens în inimile pline de răni.


n o t e

d e

c ă l ă t o r i e

note de călătorie 35

50 km de la aeroport

•Valea

Florentin până în centrul capitalei Landmannalaugar, între Smarandache islandeze. munți, în Rezerva Naturală

Dansul cosmic al Luminii în Islanda

Frig. Vânt.

Fjallabak;

•Ghețarii Islanda este sub Cercul Polar și vara este mereu Skeiðarárjökull, lumină (nopți albe am, ca-n Mýrdalsjökull și Grímsvötn; Groenlanda). •Lacul glaciar Aurora Borealis (sau Graenalón;

Avionul (Lufthansa Luminile Nordice) se 833) zboară din Copenhaga datorează impulsurilor spre Reykjavik via Frankfurt. electrice ghidate de câmpuri Am emoții cu magnetice emise de soare. turbulențele astea din Când ele pătrund în atmosferă... se zguduie atmosfera Terrei, întâlnesc avionul... diferite tipuri de molecule, la Deasupra Islandei: nu- înălțimea de 100 km, dând mi dau seama dacă sub noi impresia unei perdele cu sunt nori sau zăpadă? Totul e multe culori – care flutură în vânt. Aurora este ca un joc de alburiu. Aterizăm. Terenul verde lumini colorate în cer.

•Calota de Mýrdalsjökull; •Laguna Jökulsárlón;

Gheață Glaciară

•Păsări, delfini și balene în Golful Faxaflói; •Cascadele Dyrhólaey, Skógarfoss și Seljalandsfoss etc. ; •Spectacolul săltând pe mare;

balenelor

•Valea Glaciară Poetic am zice: dans și plat ca-n palmă. E umed. Morsárdalur; cosmic. 37 Burniță. •Parcul Național Case cu acoperișuri Lucrătorii de la Þingvellir (multe canioane); Aeroportul Keflavik din albe. •Briza rece a mării; Reykjavik, cu pelerine de Trecem pe lângă orașul ploaie. portuar Kópavogur, al doilea •Uzina geotermală de ca mărime din țară. Velkomin hein (Bine ați venit)! Doar 300. 000 locuitori Nu aveam nimic are Islanda, așezați pe rezervat, să nu fiu ca un coastele oceanului, la o suprafață mai mică puțin robot. Mai boem... Am organizat totul în decât jumătate de România aeroport, bilet dus-întors (103. 000 km2). Datorită între aeroport-centru și cazat slabei densități (a doua după la Hostelul Hlemmur pentru Groenlanda), omul nu a putut altera sau distruge trei nopți. mult natura. Șoferul navetei de la Totuși, deși la venirea aeroport e polonez. Îmi aduc insula era aminte expresii poloneze de vikingilor când eram refugiat politic în acoperită 25% cu păduri, lagărul turcesc (1988-1990), astăzi suprafața pădurilor s-a spre amuzamentul lui! Îmi redus la 3%. Ce se recomandă să spune că sunt și români vizitezi în Islanda: lucrând aici. ANUL VI, serie nouă, nr. 1 (42), 2019


Islandei. Apa țâșnește ca o arteziană la suprafață. Iar noțiunea de geysir a intrat în limbile planetare. 90% din populație folosește apa termală la încălzirea locuințelor.

•Plaja Djúpalónssandur;

neagră

•Ghețarul Snæfellsjökull, renumit datorită ficțiunii lui Jules Vernes: Călătorie spre centrul Pământului; •Aisbergurile plutitoare (din Laguna Glaciarului) în Ais-Landa! •Cascada, de 60 metri înălțime, Skógafos; •Să mergi în Smartbus; •Snowmobile conduci săniile mobile];

[să

•Să faci o baie în Laguna Secretă (Fontana Spa); •Să vezi Bryggjan Brewery;

berăria

•Să te duci în satul de pescari Grundarfjörður; •Să călărești pe Cai Vikingi. Islanda este o țară ciudată, paradoxistă: ghețari și ape termale! Ghețarii, pe

d e

•Să cobori 120 metri înăuntrul vulcanului inactiv Þríhnúkagígur, care a erupt acum 4. 000 mii de ani;

Animalele domestice, aduse de vikingi, în a doua jumătate a secolului IX, s-au adaptat climatului aspru subarctic (caii și oile, în special), specii pure harta Islandei, sunt formând islandeze. reprezentați prin pete albe. 70% din exportul În Fiordul Kollafjørður există insulele Puffin (care țin islandez constă din produse de Țara Galilor), cu colonii de marine. Datorită mărilor nepoluate, ale pinguini (numiți Puffin, nordice mormon arctica), care au un Atlanticului, calitatea cărnii cioc mare, frumos colorat, cu este mai bună, pură. Analog legumele, fructele, animalele, mult roșu. păsările și ouăle islandeze 10. 000 perechi trăiesc privind prospețimea. 38 pe Insula Lundey și 15. 000 Islandezii preferă perechi pe Insula Akurey. carnea și ouăle păsărilor de Iată, așadar și pinguini mare, în special puffin și arctici, nu doar antarctici. guillemot (păsări de mare, – De ce urșii polari nu specifice coastelor mănâncă pinguini? scandinave, făcând cuiburi în – Fiindcă ei nu se găuri sau pe traversele întâlnesc niciodată! falezelor). (Urșii polari trăiesc la Există 300 de specii de Polul Nord, iar pinguinii la păsări, dar numai 73 de specii Polul Sud. ) fac cuiburi și clocesc în Și 11 specii Islanda are 14 locuri cu Islanda. apă geotermală de migratoare, care sosesc iarna! temperatură înaltă în unele Privind flora: 470 de zone vulcanice, caracterizate specii de plante indigene sau prin heleșteie în care naturalizate. Datorită izolării, bolborosește mâlul, sau găuri flora și fauna au evoluat din care ies aburi, și 800 de diferit în comparație cu locuri cu temperatură joasă. Europa și America. Denumirea de gheizer Aerul blând atlantic este provine de la renumitul izvor adus în contact cu aerul rece de apă termală Marele Geysir, arctic, datorită Curentului din Haukadalur, sudul Golfic, producând dese ploi și

n o t e

generat energie;

c ă l ă t o r i e

CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură – revistă internaţională de cultură


Clima temperată-rece.

oceanică

Vara temperatura este de 100 C +/-50 C și iarna de 00 C +/-50 C. Vara durează de la sfârșitul lui mai până la începutul lui septembrie, când Soarele se vede permanent la orizont. Dar vremea este mereu înnourată.

Cea mai largă calotă de gheață din Europa este ghețarul islandez Vatnajökull, 39 cu o suprafață de 8. 400 km2 și grosime de 1 km. Două specii de balene pot fi văzute în apele teritoriale islandeze:balenele Minke, cântărind 10 tone și având 10 metri lungime;și balenele Orca (sau Balenele Ucigătoare), deoarece sunt agresive, cântărind până la 9 tone și având 10 metri lungime. Pe glob, cele mai mari balene sunt Balenele Albastre, cântărind până la 190 de tone și având o lungime de 24-27 metri, însă ele sunt în pericol de extincție.

ANUL VI, serie nouă, nr. 1 (42), 2019

inevitabil cu gândul la viața

după judecata Ecoul dumnezeiască. Piesa este mormântului viu dedicată Daimonului Odette, care este şi personaj, şi sau Metronomul prietenilor autorului, care – de apă, de după cum notează – îl aşteaptă dincolo: V. G. Dumitru Velea Paleolog, Nicolae Novac, Romulus Guga, Ion D. Sîrbu, Ladislau Schmidt, David În Metronomul de Maniu, Mircea Ciobanu şi apă/The Water Metronome, Marin Sorescu. piesa de teatru, în două Lupta pentru părţi, scrisă de dramaturgul supraviețuire şi salvare a Dumitru VELEA (Ed. celor două personaje este Helicon, Timişoara, 1996; aici, totodată, o dramă a ediţie bilingvă, traducere în eliberării. Omul cu flori şi engleză de Barbara Rogers şi Omul alunecat caută să iasă Eugenia Buioca), întâlnim la lumină prin orice drama existențială a omului mijloace, folosind obiectele aflat în captivitate, în din jur, o găleată uitată întrexpresie scenică, după o un colț al cavoului ce nu-i alunecare de teren noroios. ajută să ajungă la capacul Omul cu flori și Omul ușiței de deasupra, prinsă și alunecat, doi sinistrați ajung ea sub mlaștina venită odată împinși de forța apei într-un cu viitura. Astfel ei, în cavou de unde nu pot să iasă la lumină, fiind înconjurați de lespezi de piatră şi de apa ce se strecoară de sus. Lumea în întregul ei pare cuprinsă de un potop pedepsitor şi poate eliberator. Această lucrare filosofică, dedicată scenei, începe cu un citat din Evanghelia după Luca 8. 54-55 ,,Dar El, după ce i-a scos pe toți afară, a apucat-o de mână și a strigat, zicând: Copilă, scoală-te! Și duhul ei s-a întors în ea, iar fata s-a sculat numaidecât. Iisus a poruncit să i se dea să mănânce.”... ce ne duce

c a r t e

Ana PODARU de apoi, la învierea omului

d e

Iarna are nopți lungi (când soarele nu se arată pe cer 24 ore zilnic) însă, datorită zăpezii care iradiază, afară este vizibilitate.

cronică de carte 36-41

c r o n i c ă

n o t e

d e

c ă l ă t o r i e

furtuni, și schimbări frecvente ale vremii.


CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură – revistă internaţională de cultură

disperare, inventează soarele, căutând crăpături în pereți, așteptând o licărire de undeva, iar când descoperă o dâră de lumină, amândoi se închină la ea ca la o minune. Aud continuu şuvoiul apei curgând în spatele pereţilor de beton, de sus zgomotul apei ce picură peste ei într-un ritm de metronom insuportabil, ca o ucigătoare pedeapsă, până când disting voci de afară când groparii pregătesc noua locuință a unei femei „ce-a închis ochii ieri, pe la prânz, în spital. A adormit și nu s-a mai trezit.”... La început amândoi cred că groparii fac glume, dar aud glasul preotului: „Doamne vecinicele tale bunățăți învrednicește-o pe cea ce s-a mutat de la noi odihnind-o pe dânsa întru fericirea cea neîmbătrănită”, apoi aud şi văd cum groparii coboară sicriul și scapă funia în groapă făcând glume că de mâine nu le mai trebuie și realizează cu disperare că peste ei a fost îngropată o

femeie, la fel ca ODETTE, un personaj născut din iubire pentru o femeie ce moare la o vârstă fragedă, răpusă de cancer. Şi în această dramă a eliberării scriitorul Dumitru Velea își expune gândurile prin personajul Omul cu flori: ,,Doamne, bucată cu bucată carnea i-ai aruncat... Odette, ți-au rămas numai ochii și sufletul! Ce-a fost pentru viermi s-a dat viermilor”; „ce-a fost pentru Domnul a rămas Domnului!”, reușind să creeze o piesă impresionantă, demnă de marii scriitori ai Greciei Antice.

Teama de a nu-i înghiții viitura îi face pe cei doi să se ascundă în mormântul devenit închisoare, se spune că de ce ți-e frică nu scapi, iată că acest adevăr predomină obsesiv această piesă de teatru, mormântul fiind Dumitru Velea adăugă năpădit de firicele de apă tragicului umor, fiindcă prelinse prin crăpăturile altfel ar fi greu de suportat; cavoului. personajele vorbesc din Acolo în închisoarea acest cavou strânse în mortuară protagoniștii disperare şi cu zâmbetul pe

c r o n i c ă

d e

c a r t e

acestei drame își fac glume grotești sau povestesc despre clișee din viața lor, cum ar fi fost cea cu pomul uscat din fața casei, amintind de parabola Măslinului uscat din Biblie, aşteptat să scoată lăstari și să înflorească, pom pe care niciodată nu-l tăiase Omul cu flori, trăind mereu cu această speranță – un prun ce se uscase după ce la rădăcină i se turnase scăldătoarea bunicii moarte. Foamea, setea, oboseala psihică, frigul, umezeala ne duce cu gândul nu doar la viaţa de zi cu zi, ci la închisorile comuniste de la Aiud, unde, de pildă, Radu Gyr scrisese poeme memorabile în astfel de condiții alături de colegii lui 40 suferinzi. Sau la poetul Marin Sorescu: „În moarte se respiră greu/În schimb, e veşnică. Mereu voi respira şi tot mai greu/Această stare de ne-eu.” Ori, tot el: „Mie mi s-a omorât timpul, onorată instanță”... Referitor la timp şi spaţiu, autorul precizează, încă de la început, că timpul este „ca un hoţ, fără timp”, locul – „oriunde mai există oameni”, iar acţiunea – „mai reală decât omul”, toate acestea, ca şi cum am fi în Apocalipsă.


c r o n i c ă

d e

c a r t e

buze, de pildă vorbesc despre moarte ca despre un vals vienez, în care omul este legănat în brațele morții. La o astfel de replică, Omul alunecat este apostrofat de Omul cu flori: ,,Nu mai glumi în brațele morții!” Sau, așezat pe grătarul de scurgere a apei, chiar sub picurii de sus, se lasă purtat de femeia invizibilă într-un dans amețitor, imaginânduse „plutind peste o pășune cu iarbă verde, peste o livadă cu pomi înfloriți”, dar sfârșește întrebându-L pe Dumnezeu unde este, unde este stupul cu ,„fagurele ceresc”... apoi căzut în genunchi cere clemență Marelui Creator, doar să oprească zgomotul curgerii 41 apei, acest metronom de apă cu clipocitul picăturile ce-i invadează mintea. Așa se face că apare stafia Zinei ce aduce cu ea alte personaje şi o seamă de descântece de însoţire a dalbului de pribeag: „Să nu te înspăimânți,/frate bun să-l prinzi/că lupul mai știe seama codrilor și-a potecilor./Și el te va scoate din miezul de noapte,/la drumul de plai.” În partea a doua a piesei toate se dimensionează ca semnificaţii, de la drama celor două personaje, care de fapt sunt dedublarea unuia singur, o ipostază materială şi alta spirituală, se trece la cea a societăţii şi lumii supuse unui nimicitor ANUL VI, serie nouă, nr. 1 (42), 2019

rău, ipostaziat de autor în personajul Administratorul cimitirului. Doar descrierea apariţiei sale şi a reacţiei celor doi, şi avem limpede imaginea răului şi a morţii: „Brusc, se ridică grătarul. Urcă pe scară, cu un diplomat în mână, Administratorul cimitirului. Este îmbrăcat într-un veşmânt făcut din solzi de oglinzi. Mănuşi albe, Şi un baston, semănând a sceptru. Cei doi, la început îngroziţi, apoi uimiţi, se privesc uluiţi, şi cu un râs lipit pe buze, încep să bată din palme. Se retrag, cât mai departe de strălucitorul ins, lovindu-se de sicriu.” Ca un contrapunct acestei dimensiuni sociale vine cea spirituală, a eliberării şi salvării omului. Stafia Zinei apare într-un mod straniu şi cei doi descoperă, cutremuraţi, prezenţa lui Moș Ilie, care vede ce-a mai rămas din lumânarea pe care o tot aprindea Omul alunecat, lumânare aprinsă și de data aceasta la cererea mortului în timp ce acesta povestește că l-a visat pe Omul cu flori în „Bisericuța dintr-o zi”... unde se întâlnea cu Odette, cum se cununa cu aceasta, singuri, doar cu câte o lumânare în mâini, în fața lui Iisus, loc în care cineva a strigat: „Ai grijă! Ai grijă de mireasa ta!”, dar acesta n-a putut, iar lumânarea s-a stins odată cu ea, Odette sfârșindu-se după ce

pierduse lupta cu cancerul de stomac, Omului cu flori rămănându-i doar drumul către cimitir cu 44 de garoafe în brațe, ele simbolizând vârsta daimonului, flori ce le așeza la orice cruce în numele ei, Odette fiind înmormântată departe de iubirea ei, undeva prin Germania. Moș Ilie îl sfătuiește să o strige pe nume, de trei ori, precum Iisus pe Lazăr, pe Fiica lui Iair, înaintea învierii. Acesta strigă: „Talitha cumi! Odette, Scoală-te!”... şi aceasta apare într-o rochie alb-albastră, translucidă, cu brațele întinse ca o mireasă ce așteaptă mirele la altar. Acesteia i se dă să mănânce pește și fagure de miere, fagure ceresc. Ea îi întinde şi Omului cu flori, pentru a gusta, şi-l invită, spre a se salva şi el, în barca ei,


CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură – revistă internaţională de cultură recenzii

c a r t e

Victor Rusu

aceasta fiind sicriul ce începe să plutească pe apa ce a cuprins întregul cavou. Şi Odette îl sfătuieşte să arunce apa mizerabilă, toate „amintirile intrate în putrefacție”, durerea, înlocuindu-le cu lumina: „Eu te aștept, dragule! Vino lângă mine! Deasupra apelor, până la al nouălea cer!”... toată această secvenţă a durerii vindecătoare sfărșindu-se odată cu dispariția ei în înalt, Omul cu flori strângând în brațe veșmântul de in rămas în urma ei cu miros de mir și de aloe... Cortina se trage peste Omul alunecat ce, cu apa până la gură, Îl roagă pe Dumnezeu să-l ajute să-i cioplească Duhul din ape și cer, în timp ce Omul cu flori îi spune să-i cioplească crucea pe care să scrie „ODETTE și VELEA”... piesa se sfârșește cu un bocet odată cu ridicarea bradului din apă: „Eu dacă știam,/nu mai răsăream,/eu de-aș fi știut,/n-aș mai fi crescut”...

iar vocea Cioplitorului de cruci nu întârzie să se audă: „Fii răbdător trecătorule,/vânătoarea abia începe,/vița de vie ți-a atins picioarele,/încă o clipă, și din numele tău,/va țâșni o flacără.”... şi cortina cade peste gândurile fiecărui cititor sau spectator... cutremurător!

Un trend sensibil ascendent cunosc cele două reviste constănțene „Taifas literar – revistă de scrieri și opinii literare”, și revista „Cronos – penița de aur”, director fondator și executiv Lenuș Lungu, poetă și publicistă de reală valoare. În ultimul număr al revistei „Taifas literar” tipărit în excelente condiții grafice, ne-au atras atenția în mod deosebit grupajele lirice semnate de Lenuș Lungu, Gabriela Mimi Boroianu, Ovidiu Dinică, Veronica Șerban (cu totul remarcabil poemul „Sâmbăta lor, amestec de dor”), Maria 42 Giurgiu și Florin T. Roman. Semnificativ reprezentată este și proza, prin fragmente de roman, povestiri și schițe menționabile, semnate Cepeha I. Mihai, Aurel Conțu, Mihail Toma, Silvia Giurgiu, Ion Ionescu-Bucovu și Nicoleta Mija. O eseistă de marcă, inteligentă, cultă și sensibilă, este, fără îndoială, doamna Pop Dorina, autoarea elevatului eseu „Picături în labirint”. O mențiune aparte se cuvine materialului „Congresul spiritualității Românești”, aparținând cunoscutului și apreciatului scriitor craiovean Dan Lupescu. Mai semnalăm colaborările directorului

r e c e n z i i

c r o n i c ă

d e

Taifas literar


r e c e n z i i

revistei noastre, Costel Avrămescu (Aforisme) și pe cea a scriitorului severinean Victor Rusu, căruia i se publică o cronică literară despre un nou volum de versuri al Emanuelei Bușoi.

Cronos

Ultimul număr al revistei „Cronos” la fel de dens, la fel de interesant și tipărit cu aceeași eleganță grafică ne prilejuiește lectura unor texte de o elevată ținută publicistică și de o subliniată originalitate. Când avansăm această apreciere, avem, înainte de toate, în vedere documentatul și luminosul medalion literar dedicat de scriitorul Dan Lupescu profesorului arhimandrit Vasile Prescure, 43 cu titlul „Vasile Prescure, ucenicul Sfântului de la Prislop: Arsenie Boca” și captivantul interviu cu poeta Valentina Bechart, realizat de Lenuș Lungu. Mai semnează pagini de eseistică și publicistică de calitate și real interes Ovidiu Dinică, Nicolae Vasile (eseul „Omul dus de dorințe”), Nițu Constantin („Călătorii geodezice, Ungaria, Hunii”), Aurel Conțu („Pagini de jurnal”), Nicolae Vasile („Clubul”). Destul de modeste, însă, lipsite de virtuți estetice deosebite, grupajele de poezii publicate de această dată. (cronică publicată în revista Caligraf – aflată sub egida U. S. R. )

ANUL VI, serie nouă, nr. 1 (42), 2019

Camelia Ardelean un noian de sentimente

Gabriela Mimi Boroianu – simţind ”nostalgia cuvintelor” Atunci când poezia îşi deschide aripile spre cer cu o anvergură impresionantă, distanţa dintre inimă şi cuvânt devine insignifiantă. Acestea se împletesc într-o ţesătură magică, învelind sufletul sfărâmat şi vindecându-l sau, cel puţin, uşurându-i povara. Este şi cazul Gabrielei Mimi Boroianu, o poetă severineană de vârstă apropiată mie, pe care am avut plăcerea să o cunosc într-un cenaclu literar (virtual) şi să-i urmăresc, dea lungul timpului, evoluţia de invidiat. Volumul său, Nostalgiile cuvintelor (Editura StudIS, Iaşi, 2018), este o mărturie incontestabilă a sensibilităţii şi harului poetic cu care Dumnezeu a înzestrat-o. Cele 51 de poezii ce se răsfaţă în vers liber, fără încorsetările specifice versului clasic, poartă acelaşi titlu, la care se adaugă câte un număr, în paranteză, în ordine crescătoare, pentru a le deosebi. Poeta vine în întâmpinarea cititorilor cu

contradictorii, răscolite de vântul deşertăciunii: „... eu/un grăunte de nisip/în clepsidra vieţii/cad.../în acceptare/.../aşteptând cu fiecare cădere/întâlnirea cu ultimul zbor/...//rămân agăţată/ca un măr/în copacul cunoaşterii”. Curgerea ca o apă vijelioasă a timpului îşi lasă amprenta (şi) în cugetul ei, impregnându-l cu melancolie: „... zilele trec/sau poate eu trec prin ele”, aşteptând „să-mi vină rândul/să-mi crească aripi din piept/desferecând o poartă” (Nostalgiile cuvintelor 1). Dacă în prima poezie, persoana iubită este amintită vag („numai dorul tău/roade.../ca un vierme”), în următoarea, suferinţa datorată distanţei (nu neapărat fizice) de aceasta


CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură – revistă internaţională de cultură

este resimţită acut: „aş vrea.../să uit că doare/acea parte din mine/ce se încălzea/sub umbra degetelor tale”. Refugiul cel mai sigur şi plăcut este, cum era de aşteptat pentru o poetă, în lumea cărţilor, acolo unde ai şansa să descoperi ceea ce realitatea nu-ţi poate oferi: „... ştiu că undeva/între două coperţi/voi găsi căldura unei îmbrăţişări/şi mă voi înveli/în moliciunea unei şoapte de iubire/atât cât să mă mint/că n-am murit şi eu (... 2). Axul creaţiei lirice a Gabrielei Boroianu este reprezentat, în acest volum, după cum se poate remarca, de iubitul (real sau imaginar), în jurul căruia trăirile ei se succed cu repeziciune şi dramatism: „şi mor, şi învii,/.../până timpul tău/se va aşeza în mine/şi clipele mele vor trăi în tine/ca o bătaie de inimă” (... 3). Poeta îşi imaginează o noapte care îi poartă acestuia „slovele prinse la tâmplă”, dorindu-şi să atingă din nou

„starea aceea de beatitudine/în care rămâneam agăţată/după ce buzele tale/îşi scriau poemul/pe interiorul pielii mele” (... 4). Încercând a nu se lăsa pradă solitudinii ce se înfruptă din ea, autoarea îşi pune întrebări existenţiale, în căutarea unor răspunsuri care să o mulţumească: „mă întreb când a făcut Dumnezeu/Moartea/Viaţa pare doar un popas/în lunga călătorie/.../e doar un capriciu al Creatorului/.../ca o vizită la grădina zoologică/în care noi suntem cei/din spatele gratiilor”. Într-o existenţă unde „ne primim zilele în raţii/.../... Moartea e regizorul/ce poate modifica/oricând/scenariul după starea-i de spirit” (... 5). Deşi moartea semnifică, simbolistic vorbind, distrugerea existenţei, are şi puterea de a regenera, aceasta însemnând că poeta nu se abandonează deznădejdii, păstrând o urmă de optimism în cămăruţa ascunsă a sufletului. Ea

Atunci când, în cuplu, cuvintele şi-au pierdut căldura şi sensul, fuga din faţa „îngheţului” nu mai pare a fi posibilă: „un aer rece vine.../dinspre cuvinte/... tu eşti mai posac ca o zi de toamnă/ceva mai aproape ca moartea/şi mai departe ca viaţa/...//mă dezbrac de mângâierile tale/ca de o haină prea largă/pornesc prin viaţă.../ca un fum ce-a părăsit focul”, ajungând dezamăgită „la cuprinsul acestei cărţi/pe care nu ştiu cine/a numit-o atât de absurd noi” (... 6). Poposind „pe-o bancă şchioapă/ce ofta din toate încheieturile/... reumatică de la atâtea lacrimi”, Gabriela îşi face inventarul momentelor fericite alături de cel care nu-i (mai) împărtăşeşte iubirea, căutându-l „cu... ochii goi.../.../în umbrele ce sensoţiseră cu mine”, în timp ce în „gara aşteptărilor mele/... şinele erau calde încă”. Rezultatul nu este deloc încurajator: „cerul/... atârna prea greu/pe umerii mei de unde/se desprinseseră aripile/.../şi vieţile noastre/au tăiat noaptea/ca două linii paralele” (... 7). Aripa, simbolul avântului sau despovărării, sugerează dorinţa (inconştientă a)

r e c e n z i i

continuă să spere într-un miracol al renaşterii entuziasmului de altădată sau a simţămintelor cândva incandescente.

44


r e c e n z i i

poetei de a se descătuşa de sub povara terestră a (lipsei) afecţiunii (şi nu numai). Se spune că îndepărtarea de Creator duce la pierderea aripilor, însă aspiraţia de a depăşi condiţia umană şi căutarea avidă a iubirii poate duce la redobândirea lor.

Sufletul însetat al Gabrielei are nevoie, deci, mai mult decât oricând, să se adape din fântâna luminoasă a dragostei, pe care ea nu oboseşte să o caute, cu disperarea unui însetat în deşert, prin labirintul iernii lăuntrice (... 8): „frigul ne coboară peste inimi/ca o şoaptă sinistră/.../... zurgălăii paşilor/... se lovesc/de nămolul îngheţat al drumului”, într-un tablou 45 deprimant, în care moartea revine obsesiv, stând „la o aruncătură de băţ” şi întregind, cu un „râs straniu”, imaginea apocaliptică a unei iubiri muribunde. „Prizonieră a singurătăţii”, poeta se simte debusolată fără un umăr pe care să-şi plece fruntea, mărturisindu-ne: „nu-mi dau seama/.../... ce să fac cu ziua de azi/din care destinul te-a scos/ca pe-o măsea stricată” (... 9).”La masa asta/locul tău.../se hlizeşte la mine/.../ca o sperietoare în lanul de porumb”, iar „liniştea mea/se-ascunde în lacrimile pietrelor”, îşi continuă ea ideea, măsurându-şi vidul dureros din „sufletul/din care ANUL VI, serie nouă, nr. 1 (42), 2019

destinul/te-a amputat fără ne mărturiseşte Gabriela, să-mi ceară voie” (... 10). simţind cum „paşii (ei) par că Dorul, metamorfozat în duc pe tălpi/tot nămolul jelanie sfâşietoare, se acestei lumi” (... 20). să găsească întâlneşte pe tot parcursul Sperând „liniştea/ce locuieşte într-un cărţii, semn că rana despărţirii de cel iubit surâs” (... 21), i se adresează supurează încă sau că temuta iubitului, care, chiar departe singurătate în doi nu s-a fiind, îi stăpâneşte fiinţa, disipat: „... ai luat-o pe un rezultând o antiteză a drum/cu un singur trăirilor: „nu sunt niciodată sens/...//cu ochii lipsiţi de singură/nici măcar când nu lumină/lăsând în urmă sunt cu mine/tu eşti mereu durerea/... ca albul acolo/veghindu-mi zăpezii/.../şi te-am doinit/în rătăcirile” (... 21).”N-am fiecare bătaie de vânt/până lăsat.../nicio literă din tine sufletul mi-a amorţit” (... 13). necitită” (... 23), mai spune într-o încercare Autoarea nu se sfieşte ea, să ne declare calvarul său în (imaginară) de a-l face să se căutarea căii spre acel reîntoarcă: „te voi lăsa să-mi ari/cu mâinile „acasă” din inima sa, care goale/pământul este dragostea, ştiind că atunci când împărtăşeşti cu trupului/...//să mă citeşti cu cineva amărăciunea ce te buzele/ca un orb în alfabetul braille” (... 24). devorează, te simţi mai liber Din decorul elegiac nu şi mai împăcat cu tine însuţi. Ea este conştientă că firul putea lipsi regretul pentru ameţitoare a magic dintre ea şi partener s- derularea a rupt definitiv, dar încearcă să se bucure, atât cât poate, de calmul (aparent) dinaintea furtunii: „... au tăcut toate gândurile/.../durerile s-au săturat/şi-au luat în braţe toate lacrimile/...//atunci am ştiut/că deşi paşii tăi/nuşi vor mai lăsa urmele niciodată/pe drumul acesta/vei fi mereu îngerul/ce mă va însoţi” (... 15). Chiar şi sub „plapuma” care „nu e suficient de mare” să o „ascundă de viaţă” (... 16), „aerul e amar” şi „miroase a disperare” (... 19),


CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură – revistă internaţională de cultură

mosorului vieţii. Atunci când „pătura tăcerii e grea” (... 27) şi ţi-e „foame de cuvinte” (... 28), mai „poţi număra (doar) stelele” de „pe zidul blocului” (... 29), mai ales când „bătrâneţea îţi pune piedică” şi nu ştii „oare unde se duc (anii)/când nu rămân lângă” tine (... 30). Înaintarea în vârstă aduce cu sine, în cazuri fericite (cum e şi al Gabrielei), înţelepciunea.”Între ochiul care râde/şi cel care plânge/întotdeauna stă cuvântul”, afirmă ea într-o poezie cu tentă meditativă (... 32), fără să renunţe, desigur, la evocarea chipului celui drag, săpat printre sinapse: „toată copilăria mea mirosea a tine/...//îţi împărţeai singurătăţile cu mine/şi temele/...//mă rotunjeam în şoaptele tale/ca merele/...//te zideam în mine/ca pe un anotimp/al trecerii mele” (... 33). Comparând „viaţa şi moartea” cu „două amante ce-şi dispută acelaşi bărbat” (... 34), autoarea simte că „se îneacă”, în lipsa iubitului, „ca

într-o mare de frunze”. Începând „deodată/prin coşul pieptului/să măsoare timpul” (... 36), călătoarea prin „lumea în alb-negru” (... 41), ce pare îndrăgostită de o himeră („îmi lipseşti/cum îi lipseşte trupului umbra” – ... 42), încearcă să-şi estompeze durerea singurătăţii prin uitare („ţi-am uitat numele/deşi îţi port conturul/în fiecare fibră – ... 43). Ea preferă solitudinea, decât să accepte o iubire „în rate”, care nu poate „trece/mai departe de piele” şi nici umple „golul/ce se cască între noi” (... 45). „Prezentul mă strânge/.../de nu mai încap în palmele lui” (... 45) „şi parcă mă ard amintirile” (... 46), mai declară poeta, cu o ultimă răbufnire de amărăciune. Nicio cale de reconciliere nu mai pare posibilă: „gândurile tale au colţi/...//îţi porţi cuvintele ca şarpele solzii/.../mângâierile tale sunt reci şi alunecoase” (... 47); „poate vocile noastre/emiteau pe frecvenţe diferite”, când „noaptea

Concluzionând că „nostalgiile cuvintelor/sunt ca zborul pescăruşilor/în crepuscul”, având „doar nebunia fantasmelor/ce ne bântuie/când ne-aşteptăm mai puţin” (... 51), Gabriela Mimi Boroianu ne transmite trăirile sale ardente, reliefate în poezii de o expresivitate deosebită. Parcurgând filele, una câte una, ai senzaţia că trăieşti o poveste de iubire hiperbolizată, idealistă. Poezia, acest nectar divin, este pentru ea cea mai sigură şi plăcută cale de evadare din ghearele unei relaţii imposibile.

r e c e n z i i

cobora/ca o mantie udă şi grea/peste sufletul sfârtecat” (... 48).

Unitaritatea tematică 46 nu estompează din lirismul creaţiilor, fiecare metaforă sau imagine ţesută cu migală musteşte de romantism şi sensibilitate. Poemele sale aduc un plus de prospeţime în peisajul literar actual, precum şi dramatism nedisimulat. Constantin Stancu afirma că „poeţii sunt blestemaţi să nu-şi ducă la bun sfârşit energia divină care înseamnă iubire”. Eu îi doresc Gabrielei să facă excepţie de la această „regulă”, iar sufletul său, acum zbuciumat, să nu obosească a zburda pe câmpia speranţei, acolo unde orice vis poate deveni aievea, iar iubirea poate renaşte (chiar şi) din cenuşa amintirilor... (Deva, 27 decembrie 2018)


Catrene umoristice (1-2)

Armistițiul valorii Când valoarea-i o măsori, Te gândești la timp și spațiu Pe bancnotele cu „sfori” Faci un simplu… armistițiu.

pagina membrului portret literar – traduceri 54-55

Lenuş Lungu

Portret de autor Eugen Simion

Critic, istoric literar. Sa născut în comuna Chiojdeanca, jud. Prahova, pe 25 mai 1933. A absolvit liceul „Sf. Petru și Pavel”, din Ploiești, unde a fost coleg cu Provocare profitabilă Nichita Stănescu. A urmat Defăimătoarea deghizare a Facultatea de Filologie din De ce nu-mi vii cu cardul plin cometei Ca să-mi înseninezi tristețea? București. A fost cercetător Te-aștept în pat, lângă un vin, Cometa dintr-o seara mută, în colectivul „Eminescu” al Privește Luceafărul de sus, Să îți golesc rapid… noblețea. Academiei Române, condus Se transformă-ntr-o „babă de Perpessicius, redactor la slută” Jaf forestier revista „Gazeta literară”. Din Și invidioasă c-a apus. Plopii, la care face referire 1963 începe cariera Celebrul deja vers universitară la catedra de Argumentarea „răcelii” eminescian, literatură contemporană a Agentul termic, prin absență, Ar putea deveni azi o poprire Facultății de Limba și 47 Doar în mintea-ngustă de… Parafrazat, jignit, tacit Literatura Română din Clădește-o scuză de urgență: statistician. București. În 1969, își dă De-atâtea versuri am... răcit! doctoratul cu o teză despre Cu aluzie la „temperaturi” Eugen Lovinescu. A publicat, Să rămân „la toate rece”?

f o r u m

Definiția prezentului Incultura azi domnește Pe trotuarul plin de scame… Facebook-ul ne amețește Cu like-uri și multe dame.

E posibil, însă-mi... trece Dacă văd un curtezan Mă încint ca un cazan. Recunoașterea valorii literare „Nemuritor și rece”, și sărac (Întors de unii pe față și pe dos) Eminul, fără papion și frac, Postmortem a fost catalogat faimos. Amenințarea din „Scrisoarea III” în secolul corupților Prescrisă în cărți funciare, Incultura din boscheți, Ajunge prin penitenciare ANUL VI, serie nouă, nr. 1 (42), 2019

Epoca defăimării Burtoșii prinși în Sfatul Țării Defaimă tot, crezând că ei Dau sare și piper jumării, Însă sunt seci și… derbedei.

l i t e r a r

Pop Dorina

Când regii se fac… cadeți.

p o r t r e t

c r o n o p e d i a n

forum cronopedian 51


Opera: Proza lui Eminescu 1965; Eugen Lovinescu, Scepticul mântuit 1971; Dimineața poeților. Eseu despre începuturile poeziei române 1980; Timpul n-a mai avut răbdare, Marin Preda 1981; Scriitori români de azi, |-|V 19721989; Sfidarea retoricii 1985; Moartea lui Mercutio 1993. Referiri operei

asupra

Șerban Cioculescu: „Lovinescu ar fi citit cu pasiune 《Scriitori români de azi》și ar fi văzut în Eugen Simion un al doilea urmaș al său, numai cronologic vorbind, după Pompiliu Constantinescu. Este supremul elogiu ce i se

p o r t r e t

pentru început în revista „Tribuna”. A debutat editorial cu volumul „Proza lui Eminescu” (1964). Între 1970 și 1973, a fost lector de limba română la Sorbona. Din 1991, este membru al Academiei Române, iar, din 1998, președinte al acesteia. A publicat peste 10 volume de critică și estetică literară.

mărturisirii》, e asigurat de stilul anticalofil. Undeva, criticul subscrie cerinței ca exprimarea noastră să caute a deveni mai puțin colorată spre a-și mări, în schimb, precizia. Dar Eugen Simionescu scrie necrispat, elegant, cu suplețe și degajare. Îi vine expresia fericită pe vârful peniței, fără caznă.” AL. Săndulescu:

l i t e r a r

CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură – revistă internaţională de cultură

poate aduce, într-o viziune „Stăpânit de moderație panatheneică, de succesiune a generațiilor și de cei mai și de echitate credem că este și Eugen Simion, care aleși lampadofori.” OV. S. subliniază marile merite ale lui Eugen Lovinescu în Crohmălniceanu: teoretizarea modernismului, „Fără a se grăbi, criticul a intelectualismului în are cursivitate plăcută, poezie, a citadinului și a mlădioasă, cu lucruri creației obiective în proză jucăușe, lovinesciene; el face (…), în faptul de a fi un 《en passant》savuroase deschizător de drumuri ca 48 portrete fizice (Nichita monografia și de a fi avut Stănescu), morale (Geo primul conștiința, la noi, că Bogza, Zaharia Stancu) sau 《o istorie a literaturii e în sociale (Miron Radu esență o operă de creație Paraschivescu), divaghează, critică》. Merite cărora li se lansând mici teorii literare, ne trimite dezinvolt și adaugă altele ca acela al criticului estetic în informat la Conachi, Anton Pann, Malraux, Eminescu, comentarea clasicilor, de Blaise, Cendrars, Ion Budai- biograf și de istoric al lui și al Deleanu, Mateiu Caragiale, Maiorescu Marquez, Slavici și Beckett. maiorescianismului (…), de Își îngăduie acute reflecții memorialist înzestrat și de polemist.” asupra ambianței lirice În data de 7 noiembrie sufocantă, datorită proliferării ermetismului, 2014, Universitatea Babeșsetei nu prea satisfăcute a Bolyai a decernat titlul Honoris Causa romanului nostru actual Doctor pentru epic, epidemici Domnului Academician Prof. speculațiilor abstracte în Univ. Dr. Eugen Simion. critică etc.” Este câștigătorul pentru „Succesul jurnalului anul 2018 al Medaliei de Aur Filologie Alfred 《Timpul trăirii, timpul pentru


p o r t r e t

l i t e r a r

Nobel, acordată de Simion este un nume de Societatea Internațională de rezonanță, lecturile și Filologie. interpretările sale au Prof. univ. dr. Ion contribuit în chip substanțial și adesea decisiv în POP: constituirea canonului literar Înscrierea ilustrului dascăl al Universității național al ultimei jumătăți bucureștene, academicianul de secol XX și al începutului Eugen Simion, printre marile de mileniu, căci nu există, personalități românești și practic, reprezentant cât de internaționale ale corpului cât notabil al scrisului său profesoral omagiază o contemporan care să nu fi figură de prim-plan a culturii trecut pe sub privirea sa și echilibrat noastre, dar onorează în cel atent scrutătoare. Un nume rostit mai înalt grad și Universitatea Daciei cu respectul datorat tocmai Superioare, consolidând acestei exigențe consecvent punțile durate în timp între manifestate față de calitatea cele două părți ale estetică a operelor de care s-a Carpaților. Simbolic vorbind, apropiat, în timpuri deloc prielnice pentru lucrările zecile de tomuri publicate în ultimii vreo cincizeci de ani spiritului. Căci Eugen Simion numărat printre de academicianul de astăzi s-a 49 Eugen Simion fac parte și ele condeiele de prim plan ale din structura de rezistență a criticii românești în luptă cu Universității noastre. Căci, dogmele realismului socialist chiar dacă n-a predat în sens care-și subordonase brutal propriu în acest spațiu, câmpul scrisului românesc Eugen Simion a fost și este, impunându-i interdicții și de ani buni, unul dintre multilări, constrângeri și profesorii noștri represiuni grave, adesea dramatice. A fost unul dintre fundamentali. Generații de studenți care s-au format la pionierii afirmării esteticului anii așa-numitului Facultatea noastră de Litere în fiind au avut în cărțile sale „proletcultism”, exemplare un ghid sigur în prezent în calitate de universul culturii umaniste cronicar literar de mare în sens mai larg, numele lui autoritate, un susținător fiind obligatoriu prezent pasionat, mai ales în printre referințele paginile României literare, bibliografice de neocolit, al valorilor autentice în curs reper întotdeauna sigur al de afirmare în anii ’60 ai geometriei spirituale în secolului trecut, foarte atașat construcție a tinerilor literați. scriitorilor din generația sa, Pentru orice studios al cărora le-a rămas fidel până Literelor românești astăzi. Practicând multă și critica de contemporane, Eugen vreme ANUL VI, serie nouă, nr. 1 (42), 2019

întâmpinare, a făcut-o cu o aplicație și seriozitate care lau individualizat în epocă tocmai prin atitudinea raționalistă echilibrată, ce refuza înflăcărările superficiale și pătimașe, păstrând mereu dreapta măsură, o obiectivitate limpede și o siguranță calmă a judecății de valoare, vizând și o depășire a contingețelor imediate și trecătoare. Căci cititorul paginilor sale de cronicar își dă repede seama că ele pot fi oricând reasamblate în mai ample structuri ale viziunii critice, pentru a alcătui eseuri și studii din lucrări de sinteză critică și de istorie a literaturii române contemporane aflate în permanentă construcție. Așa au și devenit, multe dintre ele, căci masivele tomuri de Scriitori români de azi, publicate între 1974 și 1989,


CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură – revistă internaţională de cultură

cuprind, alături de „fragmente critice” și mici întreguri definitivate, concepute ca putând fi oricând topite într-un mărturisit, de altfel, proiect de istorie a literaturii române contemporane. Situările parțiale, gruparea pe categorii tematice și stilistice a scriitorilor interpretați schițează o asemenea mare sinteză ce se alcătuiește din mers, în ritmul firesc al lecturii, rămasă deschisă, susceptibilă de adaosuri și revizuiri ale judecății de valoare. Resemnându-se, dar numai în aparență, la statutul de „autor de fragmente analitice”, semnatarul Scriitorilor români de azi n-a contenit, în realitate, să gândească pe spații largi, având însă răbdarea a de a modela solid fiecare cărămidă a viitorului edificiu. A apelat, în acest scop, la o metodologie adusă la zi, fără ostentația conceptuală a altor confrați, preocupat de instrumentarul strict necesar în

argumentarea judecății de valoare estetică, în al cărei primat a crezut și crede, însă dispus, cum și mărturisește, să uzeze de uneltele de lectură parțială, puse la dispoziție de ceea ce s-a numit în anii cei mai productivi ai teoriei și criticii literare structuraliste „noua critică”. În subtitlul unei culegeri de eseuri va spune că „demonul teoriei a obosit”, dar din punctul său de vedere, zisul demon obosise cu mult mai devreme… „Fragmente critice” a continuat să scrie Eugen Simion până astăzi, cuprinse în șase volume dense, într-o serie inaugurată în 1997, în care ipostaza de observator atent al vitrinei literare a zilei revine, însă și mai accentuată apare aici prezența intelectualului definit drept conștiință interogativă, prinsă între „scriitura publică și scriitura taciturnă”, cum sună chiar sub­titlul primei culegeri, solicitat deopotrivă de viața Forului, a Cetății în accepțiunea de spațiu

p o r t r e t

l i t e r a r

complex al reflecției privind problemele zilei, și lucrarea în spațiul de penumbră a scriitorului. În aceste fragmente, ca și în scrierile de sinteză, Eugen Simion s-a dovedit a fi receptiv, cum spuneam, la instrumentele oferite de critica și teoria literară care a cunoscut momente de maximă efervescență tocmai în anii săi de perfecționare și maturizare intelectuală. Excelent cunoscător al școlii critice românești, și-a cultivat permanent deschiderea spre nou, pe urme lovinesciene, sensibil la fenomenele de sincronizare metodologică necesară, conștient, în același făgaș, mutația valorilor estetice, de necesitatea „revizuirilor” 50 succesive, în sensul îmbogățirii perspectivei critice asupra operelor și al cât mai justei puneri în relație cu mișcarea vie a literaturii. Lectoratul său parizian de la Sorbona, între anii 1970-1973, când „noua critică” deschidea direcții inedite de lectură a textului literar, a fost desigur foarte fertil pentru cititorul specializat care a putut discerne între ceea ce era cu adevărat profitabil pentru modul său de a citi și trăi literatura. S-a și observat, în scrisul său din acei ani și de mai târziu, în ce măsură spiritul său critic lucid a fost capabil să selecteze elementele cu adevărat


l i t e r a r p o r t r e t

productive pentru propria cercetare. N-a cedat tentațiilor excesiv formaliste propuse de un structuralism care, dincolo de meritele importante legate de focalizarea interesului pe arhitectura sintaxei textuale, elimina prea radical instanța auctorială proclamând „moartea autorului” și neglija numeroasele determinări contextuale, socio-culturale ale operei.

A scris, în consecință, un semnificativ volum intitulat, contra curentului, Întoarcerea autorului (1981), căutând răspunsuri la întrebarea „de la ce treaptă existența devine ficțiune, și în ce raporturi intră povestirea cu istoria”, 51 reluând reflecția asupra raportului dintre eul biografic și eul fictiv, disociat cândva în chip radical de Proust, iar interesul său s-a orientat cu precădere către instrumentarul teoretic și critic al „tematismului” genevez, pentru care relația critică era mult mai flexibilă și deschisă spre multiplele aspecte ale universurilor imaginare, al implicării biografiei în ficțiune, al unui cogito al operei, de fapt, cu rădăcini căutate în biografie și în istorie, umplându-se cu conținuturi concrete, reconfigurate individual, în lumi inconfundabile, într-o evoluție treptată și benefică pe traseul Marcel RaymondGeorges Poulet, apoi Jean Rousset, Jean-Pierre Richard ANUL VI, serie nouă, nr. 1 (42), 2019

și, mai ales, Jean Starobinski, la care conceptul de „critică totală” și-a găsit expresia cea mai deplină și mai convingător productivă. A optat, așadar, pentru o poziție de echilibru, de pe care „ochiul viu” putea rămâne deschis pe mai multe canale spre peisaje amplificate ale universurilor literare și existențiale. De o „întoarcere a autorului” vorbește pe larg și foarte nuanțat, în zona de interferențe fertile dintre teoria literaturii și critica literară, în cele trei volume cu titlul Ficțiunea jurnalului intim (2001), cu prelungiri consistente în Genurile biograficului (două volume, 2002), realizând studiul cel mai întins și mai aprofundat la noi al raportului dintre biografie și ficțiune. O scriere situabilă în aceeași zonă a diaristicii a dat Eugen Simion în propriul său „jurnal parizian”, Timpul trăirii, timpul mărturisirii (1977), unde observația mediului și confesiunea sunt puternic concurate de ceea ce s-a putut numi „jurnal de idei”: mai degrabă indirect revelatoare ale personalității sale sunt reflecțiile, întâlnirile și dialogurile cu oameni și cărți, nu puțini și nu puține de cel mai mare format, de la Georges Poulet, Jean Rousset și Jean-Pierre Richard, la Ionesco al nostru și al francezilor, cu o seamă de scriitori români în trecere prin capitala mereu agitată,

și pestriță, ca Marin Preda, Zaharia Stancu, Sorescu, Ioan Alexandru… Ocazii pentru a schița memorabile portrete, decoruri expresive, câte ceva din meteorologia, și naturală, și spirituală, a marii metropole, dar și a propriei sale sensibilități. În paginile de „jurnal german”, mai reduse ca număr, din finalul culegerii de eseuri critice Sfidarea retoricii (1985), impresiile vizitatorului se vor conjuga din nou cu reflecția critică și morală. Eugen Simion și-a inaugurat opera critică cu o originală sinteză despre Proza lui Eminescu, carte apărută în anul 1965, pentru ca în 1971 să ofere cititorilor ampla monografie E. Lovinescu, scepticul mântuit. E o dată de referință în acțiunea de reabilitare a unei personalități exemplare


portretelor, din intersectările revelatoare dintre sensibilitatea actuală și cea a barzilor de odinioară, naivi adesea, dar și de multe ori inspirați, cu expresivități involuntare însă și cu iscusințe notabile pe drumul anevoios către poezia autentică.

criticului exemplar române.

spre al

trecutul literaturii

S-ar putea spune încă foarte multe lucruri despre impresionanta operă critică a lui Eugen Simion. O prezență dintre cele mai dinamice în viața literară și culturală în sens mai larg a României de azi. Îi regăsim foarte frecvent numele în câteva dintre publicațiile importante, recenzând cărți, provocând la dialog personalități de prim plan ale literaturii contemporane, 52 scriind eseuri de o mare diversitate tematică, prin care ține să se situeze, cum spune cu o formulă expresivă, „în ariergarda avangardei” (este și titlul unei cărți de interviuri acordate nu de mult unui confrate), adică în pas cu vremea și cu creațiile ei, „viitorist” ce-și controlează însă atent pașii și prospecțiunile, evitând gesturile mari și emfatice, păstrând un fel de distanță legală față de extreme, și sugerând astfel un ideal de echilibru și de luciditate a raportării la lumea cărților și a autorilor lor.

Dar dintre aceste întoarceri, una care a s-a bucurat de cel mai mare interes, surprinzând nu puțini cititori, a fost, cu ani în urmă, admirabilul „eseu despre începuturile poeziei române”, pus sub titlul frumos Dimineața poeților, cu o primă ediție în 1980. Niciodată n-a fost mai apropiat autorul său de ceea ce tematiștii numesc „lumea obiectelor”, un „peisaj liric”, cum se exprimă și criticul nostru, „un mod de a fi în raport cu lucrurile din afară”. E o lectură, desigur, foarte serioasă, ilustrând aceleași mari virtuți analitice, iscusința și finețea surprinderii unor „retorici” specifice acelei epoci de întemeiere a liricii românești, dar ea oferă din belșug și ceea ce Roland Barthes numește „plăcerea textului”, o particulară delectare ce vine și din stilul În această viață gloselor, din darul evocării, imediată, Eugen Simion se din expresivitatea menține de ani buni ca un

p o r t r e t

pentru critica românească modernă, de care interpretul său se dovedește a fi legat prin nenumărate fire, dintre care disponibilitatea față de cele mai diverse moduri de a scrie, interesul pentru „cei ce vin”, un anume scepticism corectat prin devoțiunea față de misiunea de critic, acceptarea „revizuirilor” ca semn al mobilității conștiinței critice nu sunt cele mai puțin însemnate. Monograf de prim ordin se va dovedi criticul și în cărțile dedicate lui Mircea Eliade (Mircea Eliade, un spirit al amplitudinii, 1995, Mircea Eliade, modurile și semnele prozei, 2002, Tânărului Eugen Ionescu, 2006, Ion Creangă, 2011), republicate în mai multe ediții, iar cea mai nouă cercetare a sa, abia ieșită de sub tipar, are ca obiect opera lui Emil Cioran, pusă sub noi reflectoare. Din suita acestor titluri citate face parte, cum se vede, și eseul despre „cruzimile unui moralist jovial”, cum e definit clasicul moldovean, întoarcere semnificativă a

l i t e r a r

CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură – revistă internaţională de cultură


l i t e r a r p o r t r e t

cetățean luminat, mereu întrebător, angajându-se în dialoguri cărora nu le lipsește, uneori, accentul polemic, dar în aria unor polemici de idei, căci ține săși afirme răspicat atitudinile, reflecțiile, judecățile privind stările de lucruri din cultura noastră supuse atâtor crize și agresiuni și în noul context al „economiei de piață”, dar mai ales în spațiul dezbaterilor literare și mai larg intelectuale foarte adesea agitate, nervoase, excesive.

Luările sale de poziție nu sunt deloc comode pentru multă lume, replicile sale date cu fermitate, de pildă, unor „revizuiri” literare postdecembriste, cu angajări 53 prea frecvent pasionale și cu înclinări maniheiste, nu sunt primite cu seninătatea de toată lumea, cum nici refuzul unor angajamente politice partizane nu e pe placul tuturor. Criticul, înclinat spre reconcilieri nuanțate, le răspunde, convingător pentru unii, mai puțin convingător pentru alții, care-i reproșează tocmai „apolitismul” pentru care a optat, răspunde nu o dată că socotește ca fiind profund nocivă imixtiunea politicului în scrisul literar și că preferă să apere demnitatea scrisului… scriind, adică în spațiul care-i este propriu. Într-unul dintre dialogurile din ultimii ani, dă de altfel următoarea replică: „N-am avut curajul să-mi dau foc în ANUL VI, serie nouă, nr. 1 (42), 2019

piața publică, dar mi-am asumat curajul mai modest să scriu cu încăpățânare despre scriitorii români de azi și să fac, astfel, ca instituția literaturii să funcționeze într-o lungă epocă. O epocă deloc idilică. N-am fost singurul, de bună seamă”. După două decenii de când au fost rostite, asemenea propoziții tind să-i dea mai degrabă dreptate scriitorului Eugen Simion care, retras programatic în sfera sa de activitate specifică, n-a pierdut deloc vremea: a scris într-adevăr cărți, și nu puține, care atestă o energie creatoare parcă și mai mare, ațâțată tocmai de urgențele momentului, asociate unei voințe de construcție culturală impunătoare. Refugiul din vremea dictaturii comuniste, „evaziunea” în estetic, așa de profitabile pentru ceea ce s-a numit „rezistența prin cultură”, își au acum echivalentul în aceste încercări de regăsire și salvare de sine în fața altor soiuri de agresiune, în sfera scrisului, în cultivarea propriei grădini, cum spune o formulă celebră. A reușit, astfel, ca membru al Academiei Române, al cărei președinte a fost în două legislaturi succesive, să concretizeze câteva mari proiecte considerate de alții ca pur idealiste, cum este editarea celor 37 de volume de manuscrise eminesciene, visată de Constantin Noica în

vremea dictaturii, salvând un prețios tezaur național, întreprindere nu lipsită de temeritate, primită în mod ciudat de unii confrați cu o nefirească ostilitate. A izbutit să ducă la capăt publicarea celor șapte masive volume din Dicționarul general al literaturii române, cel mai cuprinzător de până acum înfăptuit la noi, urmat de două tomuri de dicționar esențial, și având într-o fază avansată de pregătire o a doua ediție, adăugită și revizuită. A încercat și a reușit, de asemenea, în condițiile în care o mare editură ca Minerva, singura realizatoare de ediții critice de la noi, a fost distrusă printr-o privatizare iresponsabilă, să publice o impunătoare serie de „Pleiade” românești, colecția de „Opere fundamentale”, a Fundației Academice pentru


CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură – revistă internaţională de cultură

Știință și Artă, ajunsă astăzi la peste o sută cincizeci de volume, majoritatea cu studii introductive proprii. A coordonat altă suită de volume de Cronologie a vieții literare românești, realizată de colective de cercetători din cadrul Institutului de Teorie și Istorie Literară „G. Călinescu”, a editat revista Caiete critice, iar ca director al acestui institut este pe cale să dea viață și altor proiecte de mare însemnătate pentru cultura română. A răspuns, așadar, întâmpinărilor ostile, criticilor neîntemeiate și de rea-credință, „cu cărțile pe masă”, menținându-se în continuare în prim-planul criticii literare românești și oferind un exemplu impresionant de creativitate și de energie edificatoare. A construi cultură în vremile noastre atât de nevoiașe, când creația spirituală tinde să fie tot mai marginalizată de o politică culturală eronată, pe fundal „mondializant”, cu agresiunile zilnice ale așazisei culturi a

divertismentului, nu e un fapt oarecare, ci trebuie apreciat la dreapta lui valoare, meritând din plin elogiul nostru. Iar Eugen Simion este prin excelență un mare constructor de cultură durabilă. Gestul pe care îl face astăzi Universitatea „BabeșBolyai” acordându-i titlul de doctor honoris causa este doar unul dintre actele de recunoaștere a valorii sale, a unei reputații consolidate în timp.”Valahul”, cum îi place să se definească uneori, surâzător-ironic, când intră în dialog cu vreun ardelean, e chemat, astfel, și să se reîntoarcă pe urmele strămoșilor săi transilvani, înregistrați de biografia sa, de care este, de altfel, foarte apropiat – dacă respectăm formula unor caracterizări tradiționale – prin gravitatea și seriozitatea angajării vizând lucrul bine făcut și dus, consecvent, până la capăt. Iată că prahoveanul format în lumea lui Caragiale contrazice categoric un clișeu

p o r t r e t

l i t e r a r

încetățenit inerțial, căci printre atâtea extreme relativizări și „prises à la légère” atribuite acelui univers de sensibilitate s-a modelat o personalitate deloc caracterizabilă prin ușurătate și frivolitate, ci dimpotrivă, puternic înzestrată cu un înalt simț al răspunderii, obstinată să-și înfăptuiască proiectele proprii, atașate organic eforturilor exemplare de zidire și înnoire a culturii românești de astăzi. În numele Facultății de Litere, al întregii comunități academice clujene, îi urez bun-venit pe această cale a regăsirii unor rădăcini străvechi, dar și a comuniunii sufletești și intelectuale cu slujitorii cei 54 mai fideli, în cetatea noastră, ai spiritualității naționale.


f o i l e t o n

impresii – lecturi în foileton 64

noaptea

Vlad Sărătilă împuţit!

Vino să te naşti! Dramă Personaje

în

oraşul

ăsta

MICU: Vreau să-ţi spun... să te rog… să mergem înapoi, acasă... Nu... nu-i bine ce vrem noi să facem...

PETRE: Trop-netrop, dar minte-n cap am să-i bag. Da ce-ai crezut tu, măi deşteptule, pot eu să mă fac mort în păpuşoi, când cineva o violează pe unica mea soră? Ori, poate, gata, a trecut moda de a se ajuta frate cu frate? A-a-a! stai cam înţeles! Tu aştepţi ca eu să mă port ca la carte, cu manere. Să stau în genunchi în faţa lui: Hai, te rog frumos, dobitocule ce eşti, îndură-te de surioara mea, că-i mititică şi proastă, şi dacă s-o-ntămplat c-ai necinstit-o, ia-o, mărogel, de nevastă. Tfu, da el pentru asta trebuie jăpuiet, măi. Jăpuiet şi chelea pe băţ. Haha! Da stai, că am alt plan. O să-l punem să-i pupe Ilincăi papucii în din centrul satului. Las să ştie toţi cine-s eu, Petrea Fundureanu.

l e c t u r i

î n

PETRE: Noi ne ducem să găsim un dobitoc şi să-i FABIAN, un pic om de dăm la bot. Ce-i rău în asta? ştiinţă. E datoria noastră, frate! PETRE, un pic Stop, ia dă-te mai aproape. medieval. Nu cumva ai dat de ud, mai jios de bata pantalonilor? MICU, un pic copil. MICU: Nu... nu mi-i LALEAUA, un pic frică. Dar sunt lucruri care femeie de hotel. nu se pot rezolva aşa, cu… cu MAFA, un pic văduvă. bâta... Dincolo de cadrul PETRE: (râde călos) scenei Care bâtă, frate-iepure? Eu Ilinca. Avocatul Grig. pentru ce, dracu, port cu Apostolul. Vocea Ispitei. mine perechea asta de Actul 1 pumni? Cred că unul este de 55 Personaje: Petre, ajuns pentru un orăşean Micu vânăt (arată cum i se pare lui orăşeanul). Dar nu mai Scena1 MICU: Eu… eu ştiu cetremura, pe tine la lucru nu ai făcut. Ai văzut-o Ilinca În avanscenă te pun. Te-am luat martor, (înţelegem că personajele se ca să vezi cum trebuie află în preajma unei gări) învăţat minte omul ticălos. doi tineri veniţi de la ţară. Şi mai am în tidva asta Unul numai muşchi, altul proastă a mea un gând, crud, se vede, licean. Vor să frate. Vreau să fac din tine pătrundă cât mai degrabă bărbat. Bărbat adevărat, măi în inima oraşului. Primul, băiatule, nu petică de cu o duritate aproape podele. Să nu-mi spui mie ridicolă, celălalt şovăind. badea dacă nu-l pun azi să Până la urmă, Micu scoată râme din pământ. Cu afişează o copilărească, dar dinţii să le scoată! Iar după fermă îndărătnicie. asta, las, că găsesc eu o vărguţă de vişin şi pentru MICU: Bade-e! Stai, fundul cuconiţei Ilinca. stai puţin! MICU: Dar tu eşti un PETRE: Ce ai, fratele sălbatic, meu? Hai, hai, mută mai pitecantrop. vesel papucii că ne prinde

ANUL VI, serie nouă, nr. 1 (42), 2019

un...

un


văd! Bărbat adevărat, nu petică de podele. (Muzică „vânătorească”) SCENA 2 Se derulează la intrarea într-un apartament. Personajele aceleaşi, plus Fabian.

f o i l e t o n

CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură – revistă internaţională de cultură

ne facem noi cu viaţa noastră, cu obrazul nostru, dacă Ilincuţa cea cumincioară, frumuşică, deşteptăţică învăţăţică, se pomeneşte, nitam-nisam, cu unul mititel şi rozov în poală? Ce facem? MICU: nebun!

Copil?!

Eşti

PETRE: Dar tu cum crezi, filosoful badei, de ce udă fata pernele? Poate i-o spăriet cuţu cocuţa?

PETRE: Hm, dar cum îl scoatem din vizuină? (Micu îi arată spre sonerie, dar Pertre îl înlătură hotărât) Taci, c-am găsit şi dar de nuntă. Am să-i fac cadou... uşa asta. (Încearcă să forţeze uşa, dar, surprinzător, ea se deschide uşor, nefiind încuiată. În clipa următoare din casă răzbeşte un lătrat furios). O- 56 o-o, aşa-mi place! Slavă ţie, Doamne, că nu-mi iese înainte cu flori. Eu, când văd flori, mă trage la pat. Şefu, ia pofteşte afară c-avem vorbă. (Se face auzită o comandă scurtă „Patrocle, la loc! Lătratul încetează. Degrabă în cadrul uşii apare uşor derutat Fabian. E un tânăr cam de vârsta lui Petre, dar departe de robusteţea acestuia. Poartă ochelari, vestimentaţia, modul de a articula cuvintele relevă un intelectual care-şi cam afişează intelectualismul. Cu o mişcare fulger Petre îl scoate din cadrul uşii, tăindu-i ulterior calea de retragere).

MICU: (Năucit) Stai, stai, nu pot să cred. Ilinca? Mamă? Dar ea însăşi e un PETRE: (Cu ascunsă copil... ironie) Ei, hai-hai, mă las PETRE: Ai dreptate, bătut! Batem palma: mai întâi îi punem animalului cam tânără, sărmănica, felinare la ochi, ca să vadă pentru o ispravă ca asta, dar cum vrem noi. mai bine drumul, iar după nu-i asta găsim şi pentru fundul (autoritar) Hai, mişcă mai vesel papucii, trebuie să cuconiţei Ilinca o vărguţă de cunoştinţă cu vişin. Eu îţi promit că găsim. facem neamurile. Ehei! VinoMICU: N-am zis eu că ncoace, cumnăţele să-ţi fac eşti un sălbatic? Nu mai mutra dâmburele! Unde, vreau să discut cu tine! dracu, te-ai ascuns, potaie, PETRE: Măi Micule, căci, de când nu te-am văzut, băiatul badei, tu ai liceu la mai la faţă să te uit! (Se cap, dar crezi în poveşti cu îndepărtează) Şi ţine minte, zmeul. Da eu, iaca, mă Micule, bărbat vreau să te – Haţ, şi s-a prins întreb ca prostul satului, ce motanu-n laţ. Ia să vedem

l e c t u r i

plângând, ai scotocit fără voie prin lucrurile ei, ai luat o adresă la întâmplare şi teai pornit cu pumnii strânşi să faci dreptate. (Naiv şi totodată patetic) Frate, nu te-ai gândit că ei poate se iubesc, dar soarta i-a despărţit. Se zbat în disperare şi nu ştiu cum să găsească drumul unul spre altul. (Copilăreşte) Dragostea este durere, bade?! (Petre râde) Eu în clasa a şaptea mai n-am murit de dor. Frate, ei trebuie ajutaţi, nu bătuţi.

î n

MICU: Se pare că-i aici.


f o i l e t o n î n l e c t u r i

ce-am vânat noi azi? B-r-r-r, mine. Zeii mei, nu mă de mireasă – ploaie de vară. mă aşteptam la un animal părăsiţi! Voinicii! Hai, scoală odată şi să mai sătul. Nemuritorii mei zei! Vă rog! mergem la Fundureni că ne lasă trenul. FABIAN: Dar... dar ce s-a întâmplat? Ce-i barbaria aceasta?

cu

FABIAN: (Petre îl ascultă vădit satisfăcut pe Fabian, Micu Fundureni??!! PETRE: Taman despre rămâne martor pasiv). PETRE (Încântat de bărbieria asta vroiam să te propria tiradă Petre nu întreb eu pe tine, măi Fobi observă stupefacţia de pe PETRE: (către Micu cu ori cum dracu te mai ironie) Hai acasă, bade, hai faţa lui Fabian. Pauză cheamă. acasă... Auzi, filfizonul penibilă) Ce ai, cumnate? Te FABIAN: Fabi. Aşa-mi badei, ce rugăminte are simţi prost? zic prietenii, dar nu înţeleg omul? Două săptămâni. FABIAN: Nu, nu mă ce treabă aveţi voi cu asta? Poate vrea să-şi ieie rămas simt prost: Mă simt tâmpit! PETRE: Cum să n-am bun de la viaţa de burlac, Tu... ţăran liber? treabă? Dacă nu eu, cine săţi mai deie ţie la bot? Eu, dacă vrei să ştii, pentru asta m-am născut.

(Petre încearcă să-l apuce pe Fabian de revere, dar nu reuşeşte, fiindcă 57 acesta, printre mâinele lui, cade subit în genunchi). FABIAN: (Smiorcăit) Fraţilor, nu mă bateţi, eu am înţeles totul. Voi sunteţi cei care m-aţi prevenit. Aţi venit să-mi aduceţi aminte de datoria mea. Nu era nevoie, eu sunt om de cuvânt. Şapoi, doamna a fost foarte generoasă şi nu mi-a pus condiţii. Pur şi simplu cineva îmi sapă groapa. Înţelegeţi, îmi sapă groapa. E un joc, un joc pe care eu nu-l înţeleg. Ştiu că pentru voi nu contează, dar vă rog de o amânare. Două săptămâni vă cer, nu mai mult. (Singur) O, voinicule Iason, ajută-mă să trec printre stânci! Nu vreau să fiu zdrobit de ele şi nici să cadă corabia mea peste ANUL VI, serie nouă, nr. 1 (42), 2019

poate n-are bani pentru cămeşa de mire. Dacă te ascultam pe tine, rămânea Motănache al nostru (îi aplică lui Fabian o tiflă uşoară) flăcău bătrân şi Ilinca doamnă nemăritată. Da aşa, vezi cum s-a schimbat cântecul? (Către Fabian) Ei lasă, cumnate, destul cu mătăniile. Scoală şi mulţumeşte-i lui Dumnezeu că mi-ai plăcut. Nu de alta, dar mă gândeam, când team văzut, să te vâr într-un sac şi să te duc cadou de Anul Nou la Ilinca. Îţi închipui întâmplare, deschide fata sacul şi de acolo, cine iese? Un mire cu ochelari. Hop şi-aşa! Da ţiajunge odată, cu tremuratul, eu-s ţăran liber, nu bandit. Pot să te ajut. Iaca taman zilele aiestea am vândut un bouţ, dac-a trebui, mai dau ceva şi te fac mire patret. Ai să-mi şezi, băieţel, în capul mesei ca un deputat. Drept că-i cam bosumflată coana mireasă, dar ce-s lacrimile

PETRE: (Luat prin surprindere) Îhî... liber... aşa-i vorba... FABIAN: (rîde isteric)... vândut bouţul? PETRE: ... îhî... ave un corn rupt... Era bătăuş… ca mine. FABIAN: patret?. . PETRE:

Eu...

mire

Îhî...

cu


CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură – revistă internaţională de cultură

Riposo

pantaloni... cumpăr eu.

Riposo nel tuo silenzio Mi sciolgo nella fiamma delle tue parole la tua ombra mi abbraccia sentimenti mi inondano il mare mi lava qualsiasi cămeşă... nou forţa şi voi veni spre voi paura il silenzio sarà echeggiato. cu jertfa mea!

FABIAN: … mireasa… PETRE: (Făcând un plânge? gest semnificativ cu degetul PETRE: Scoate sare. la tâmplă) Mămulică dragă, şi nu i-am juruit decât o Ca mireasa. FABIAN: Eu cu tine cămeşă. Drept se zice că bărbatul nu se însoară până neam? nu-şi pierde mintea. PETRE: Aproape... FABIAN: Fraţilor, solii neam aproape. Eu nănaş... mei dragi din fundătura Fundureni, voi m-aţi făcut (Scurtă vreme Fabian pur şi simplu fericit. De ce îşi acoperă faţa cu mâinile nu mi-aţi spus de la bun şi nu mai înţelegem ce-l început? Să ştiţi că nu vă iert domină – disperarea sau pentru asta. Dar acum vă bucuria. Încet dar viguros rog să-mi fiţi oaspeţi de se înalţă muzica vechii onoare. Azi însuşi Dionisos Elade. Ea îl ridică treptat pe va sta cu noi la masă. (Cam Fabian în picioare, cu de-a sila îi împinge pe imprimându-i ceva din fraţi în antreu) vigoarea ei. Iureş de dans în PETRE: No, bre, nu final cu doi martori miraţi, chiar ca mireasa la pat! Şi deşi asta îl face pe Fabian leagă potaia, că, de nu, ţi-o un pic ridicol). gâtui! FABIAN: O, (Dispar în săgetătorule Apolo, o, Rămâne muzica) isteţule Hermes, o, protectoare a tuturor fiarelor de pe pământ, Artemis, crezusem că m-aţi uitat. Acum v-am văzut din

antreu.

Riposo Mă odihnesc în tăcerea ta mă topesc în flacăra vorbelor tale umbra ta mă îmbrățişează sentimente mă inundă marea îmi spală orice teamă liniştea va fi ecou.

t r a d u c e r i

l e c t u r i

î n

f o i l e t o n

Lenuş Lungu

58


traduceri

până m-au dezlegat de mâini che mi strappa avaro a sé.

Adriana Iftimie câțiva îngeri Ceroli

t r a d u c e r i

Aripi

iar Dumnezeu m-a trezit: pleacă, nu te mai apleca chiar dacă ai ramas fără cap și ai pântecele gros ca soarele, coșmare și înmormântări.

Ho dimenticato di vivere di te finché le gambe si sono infilate nella terra fino alle ginocchia e pensavo di volare.

Am uitat să trăiesc dimineața, tai iarba copilăriei și scutur prunzii posomorâți Fugi, s-au terminat războaiele, Dimenticavo che sapevi di de toamna femeie soldat, arcobaleni cu parfum s-au terminat. e io mi dimenticavo nei de gutuie care mă îneacă. peccati finché un gruppetto di angeli Ali mi hanno slegato le mani Dimineața mor de dor de tine. e Dio mi sveglio : Nu știu să te visez pentru că nu îmi permit să Ho dimenticato di vivere la vattene, non chinarti anche se sei senza testa mattina visez e hai la pancia gonfia come il taglio l’erba dell’infanzia decât cu ochii înfipți e scotolo i prugni intristiti dal sole. în greutatea prezentului. autunno con profumo di mele cotogne.

59 Dimineața părul se întinde pe umerii poveștilor și tac ca timpul. Aștept și tac ca timpul. Dimineața pielea se jupoaie în rugul vieților anterioare și mă trezesc plină de cicatrice. Dimineața tac ca timpul care de mine trage.

Di mattina muoio pensandoti. Non so sognarti perché non mi permetto di sognare soltanto con gli occhi conficcati nel peso del presente. Di mattina i capelli si stendono sulle spalle delle favole e taccio come il tempo.

Am uitat să trăiesc de tine până când picioarele mi se înfipseră Aspetto e taccio come il în pământ tempo. până la genunchi Di mattina la pelle si scuoia și credeam că zbor. nel rogo delle vite anteriori Uitasem că parfumai de e mi sveglio piena di cicatrici. Di mattina taccio come il curcubee tempo iar eu mă uitasem în păcate ANUL VI, serie nouă, nr. 1 (42), 2019

Fuggì, sono finite le guerre, donna soldato. Sono finite.


Attraversando mondo

il

Ho corso per mari e per monti e foreste inesplorate, alla ricerca di un qualcosa che nemmeno io sapevo immaginare. Ho percorso il mondo. Ho conosciuto popoli, usi e consuetudini, religioni, simulacri del tempo andato, memorie che non si cancellano. Ho parlato con saggi. Ho visto arcobaleni variopinti, albe diafane che schiudevano i miei stanchi occhi e tramonti che toglievano l’affannoso mio respiro. Ho ascoltato il canto degli usignoli ed eran dolci melodie, librate e danzanti nell’aria profumata in primavera. Udii il grugnito dei cinghiali e il frinire delle cicale. Ho attraversato fiumi, vallate, scalato montagne, che fiere si ergevano davanti ai miei occhi brillanti di stupore.

Ho dormito sull’umida erba di una giornata piovosa appena trascorsa in un prato ondeggiante da un leggero e solitario zefiro, al ritmo di una sinfonia in un movimento andante. Ho attraversato oceani sconfinati da un continente all’altro e visto terre selvagge e aride, desolate lande bruciate dal sole impietoso e fitte vegetazioni lussureggianti, e tribù con facce dipinte che mi guardavano minacciose. Me ne tornavo nella mia terra. Avevo percorso il mondo, ma non avevo ritrovato la mia anima. Ho aperto i miei occhi in una mattina grigia di nuvole gonfie di particelle d’acqua, e la pioggia che scendeva al di là di questa finestra, che lasciava trasparire la triste e piangente luce dell’inverno. Vidi te. Era te che cercavo. Era te che volevo a cullare la mia anima, che con te ho riconquistato.

n i

Roberto Zaoner

p a g i

pagini internaționale

i n

t e r n a

ţ i o n a l

e

CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură – revistă internaţională de cultură

60


Roger Casanatan

p a g i

n i

i n

t e r n a

ţ i o n a l

e

Nicu Doftoreanu

61

Tango of childhood Give me! Give me the horses trampling On the crest of early morning … and I will thank you! Give me the bending of flowers Behind the steps of the winds … and I will send you thanks! Give me the foamy waves Sieved through the clean pieces of rocks To whiten my dreams…and here are my thanks Give me!! Give me TIME1 Give me TIME to see how anxiety Will change into roaming forms To see the moment when the entire horizon Tries a rebirth, Now, That much I see of it, Just patched with feelings. Give me! Give me TIME! Give me TIME to enjoy, Going there, where … Nothing is perfect, Because everything is just evolving Passing from one world to another. Give me! Give me TIME! Give me TIME to thank you Or NOT! No! Or better give me nothing Out of all you might give me! Just leave me my… CHILDHOOD!

ANUL VI, serie nouă, nr. 1 (42), 2019

Amor Invicto En supremo instante escarlata pasión derrite a inefable infinito. Somos dueños absolutos de lo creado y por crearse. Nos miramos a los ojos y vemos en nuestras pupilas la palabra „te amo”. Acercamos nuestros labios, en devota comunión celebramos el ritual del beso. Dimos inicio al primer capítulo. . . Tus suspiros diseñan el universo de nuestra increíble historia. El techo impide ver las estrellas, nuestras almas pintaron de brillantes colores. La noche en negros labios recibe besos blancos, de la luna.


CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură – revistă internaţională de cultură

Ti ho cercato, tra gli steli fioriti e preziosi, come la giada e le perle marine e tra le placide acque del fiume che addormentate cantano in coro e cercano te.

Luca Cipolla

Il disegno

Frammento

Terra di nessuno sorpresa Una doccia fredda a catturare nastri colorati di elementi mi pervade eccole e quanto sono sporco piume sfilaccianti ora sino a che il fuoco pulirà quelle stigmate, nell'aere eterna un folle che vagola suscettibile, sperso - barcolla è solo eterica istanza e beve latte di cavalla; e frammento all'una i fuochi s'acquietarono lasciato ed io ne accettai il principio, tra i ciottoli rischiarato da Deneb dello spaziotempo. . lontana, e sì che da lì qui solo la pece mi tratteneva trasmettono la cura. e di terra ero sostanza, lustrandomi le scarpe Emily (a Emily e cadendo in basso... Dickinson) stanco ed ammalato alla faccia vostra, via prima i soldi Quali occhi tristi e severi e poi le caramelle, osservava il granato difendo sogni di carrozzelle da spiccare il volo nulla in cambio di ciò che era e farlo in silenzio, un filo di corrente tu sei la grafite ed io l'alloro... attraverso la sabbia a sollevarmi da nubi

equivoche. . quando verrà e come difendermi, forse polvere di stelle da una grata astrale e immaginare di fuggire da questa casa non mia.

La stele di Ruino Da fogli sgraziati e ingialliti, su cui nube non pone ombra, gettati là ove manco un randagio dimora, pare che la divin locusta riservi un banchetto alle Esperidi assorte che dalla stele di Ruino il sole fiacca a vite raccolta nelle sue viridi biglie su tornanti esposte, che memoria, un'anfora direi, soppianta a ritagli di Moldova.

t e r n a

Ti ho sognato, su tappeti di fiori e tra le onde del mare, amore, amore il vento ti trascina con le sue ali, accanto ai sogni miei.

i n

Palpita il mio cuore, fra pensieri ed emozioni, mentre la luna mi sussurra dolci parole d'amore.

n i

Ti ho sognato nella notte e il tuo profumo, sulla pelle mia, come petali di rose.

p a g i

Ti ho sognato

ţ i o n a l

e

Pina di pastena

62


Şi nu întâmplător, în meşterului

tablete

necunoscut

Victor Rusu Cetatea eternă, o columnă corole albastre, de flacără şi Tablete

t a b l e t e

Etaloane de geniu Inscripţie pe o coloană din castrul roman Drobeta

Între însemnele de rară vibraţie, ne-a fost dată, poate o dată cu numele de OM, capacitatea de a iubi, pînă la piscul apoteotic al jertfei de sine, pământul strămoşilor, pământul nostru, pământul românesc, logodit cu fabuloasele zări ale viitorului şi măreţia. Generaţii nesfârşite şi-au angajat cu patos şi dăruire incomparabile virtuţi omeneşti de a schimba 63 neistovit faţa lumii, către noi frumuseţi, în numele iubirii supreme de ţară. Ia chip de floare sau de steag, de paloş sau de brăzdar, de suliţă sau de tulnic iubirea noastră, a românilor, pentru ţara ce-şi desfăşoară şi astăzi uimirile, ca-n dulce grai de hrisoave, „de la munţi până la marea cea mare”. Dar cel mai expresiv, mai adânc românesc chip al acestei iubiri a iubirilor rămâne nesfârşitul zbor de cremene şi azur al coloanelor. Statornicie, neodihnă, cutezanţă – trinitate superbă a spiritualităţii noastre, care traversează ca o armătură de aur vigoarea tinereţii fără bătrâneţe a marelui destin colectiv al românilor. ANUL serie nouă, nr. (42), 2019 ANUL VI,VI, serie nouă, nr. 11 (42), 2019

dor, când a cuprins dalta, să înflorească stâlpul acesta de poartă? De după pânzele curate ale sevei încremenite vertical au răsărit în urma dălţii soarele şi luna, luceferi şi murguri de lumină, într-o mirabilă cosmogonie a unor reprezentări de o candoare infantilă. S-au mai înfăşurat din pământul fecund al creaţiei, pe stâlpul porţii, tulpinele cu palpitaţii secrete ale unor flori ce şi-au pierdut prin taina stilizărilor contururile primare şi au devenit flori ale florilor. Şi a descoperit cu dalta sa meşterul necunoscut toate aceste frumuseţi ascunse în carnea lemnului, Inscripţie pe o numai pentru a dărui poartă gospodarului un continuu şi negrăit de expresiv „bine aţi Suntem un popor venit către casa şi inima dăruit cu superba nelinişte a mea”! căutării frumosului. De aceea s-au născut şi se vor mai naşte pe acest pământ fântânari, care fac să se deschidă, la răscruce de drumuri şi arşiţe, ochi de răcoare ai lutului, de aceea, de mii de ani, chemăm mai aproape limpezimea înălţimilor prin tulnicele columnelor înălţării noastre, de aceea lutul pe roata olarului devine floare involtă şi cântec, de aceea meşteri cu daltă şi har caligrafiază poeme ale pietrei, ale lemnului, ale armoniilor subtil modulate în tresărirea jocurilor de linii. Ce ruguri lăuntrice vor fi aprins lângă inima scrijelată cu har s-a ales să ne poarte, către viitorimi, soliile unor nobile sorginţi şi nu întâmplător Brâncuşi şi nimeni altul fu cel care le-a descântat cu dalta pietrelor să le vindece de încremenire şi să-nţeleagă demnitatea verticalei şi nu întâmplător coloana aceasta uitată în castrul Drobetei de vreme cântă nesfârşit spre înalturi, ca un tulnic de piatră, înfiorat din străfunduri de aburul pământului dac: de dincolo de „descălecatul dintâi”, columnele sunt etaloane de geniu ale înălţimii fiinţei noastre naţionale.


l u n i i

CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură – revistă internaţională de cultură

t e x t u l

LLiinniișștteeaa--țții Zagavei EmiliaPaula nneelliinniișșttiittăă ttrreessaarree ssuubb ttăăcceerreeaa ggllaassuulluuii ddiinn ggâânndd,, aașștteeppttâânndd Rugă către îînnffăăppttuuiirreeaa uunneeii m miinnuunnii,, Eminescu oo rrăăssăărriirree „„ddiinn uum mbbrraa vvrreem îînnccooaaccee””.. miilloorr,, A Assttăăzzii îînnddrrăăzznneesscc Ridică-ți geana ce se aa--țții ssccrriiee,, pprriieetteenn ddrraagg.. Ridică-ți geana ce se lasă grea peste a mea TTuu vveeii cciittii îînn sstteellee aallee lasă grea peste a mea eexxiisstteennțțăă,, ddooiinneeșșttee ppeessttee m meellee rrâânndduurrii,, ccaarree ppooaattee m miinnee m muuzzee aadduuccăăttooaarree ttee vvoorr îîm mbbuunnaa șșii ttee vvoorr de ffrruum de mooss,, m moottiivvaa ssăă ttrriim miițții ppeessttee binecuvântează-mă cu binecuvântează-mă cu lluum mee ddoorriinnțțaa ddee ffrruum mooss,, ale tale trăiri. Iartă-mi ddrraaggoosstteeaa ddee ppooeezziiee,, ale tale trăiri. Iartă-mi greșeala ccoonnddeeiiuull sseetteeaa ddee iiuubbiirree,, nneevvooiiaa greșeala ssttâânnggaaccii,, ppaannaa iinnccuullttăă ccee ddee bbuunnăăttaattee..””C Cuu scrijelește ffooaaiiaa scrijelește aam m mâânnddoouuăă mââiinniillee cuminte, cuvântul așezat cuminte, cuvântul așezat iinniim maa țții--oo țțiiii”” ppeessttee pe malul soarelui. Iartăpe malul soarelui. Iartălluum mee,, pprreessăărrâânndd ccuu mi gândul obraznic și zzggâârrcceenniiee ddiinn mi gândul obraznic și iubirile aabbssttrraaccttee ppeeffeeccțțiiuunneeaa ttaa ppeessttee aallee iubirile oglindite pprriinnttrree nnooaassttrree ssuufflleettee oglindite galbenii nuferi ce stau nneevvoollnniiccee șșii îînnsseettaattee ddee galbenii nuferi ce stau îîm mbbrrăățțiișșaațții aa ssffâârrșșiitt.. ffrruum mooss ccuuvvâânntt.. coper ta4 64 t extul l unii

IIaarrttăă--m mii ssttâânnggăăcciiaa iiuubbiirriiii șșii m măă ccăăllăăuuzzeeșșttee sspprree ppeerrffeeccțțiiuunneeaa sseennttiim meennttuulluuii ccuurrggăăttoorr ddee nneeccttaarr pprriinn aall m meeuu ttrruupp șșii ssuufflleett.. R Reessppiirrăă ooddaattăă ccuu m miinnee șșii îînnvvaațțăă--m măă aa ttrrăăii,, ttrraannssffoorrm măă--m măă îînnttrr--uunn ffiirr ddee pprraaff ccee șșaaddee ppee aall ttăăuu ppaannttooff ppeennttrruu aa--țții îînnssooțții ppaașșiiii pprriinn ttiim mpp.. ÎÎnnvvaațțăă--m măă ssăă ccuunnoosscc 64 ppaattiim iiuubbiirriiii maa ttrraannssffoorrm maattăă îînn eexxttaazz,, ssăă--m mii ggăăsseesscc îînnggeerruull ccee rrââddee ccuu oo aallbbăă vveesseelliiee,, ssăă îîm mbbrraacc aallee m meellee ggrrăăddiinnii îînn „„rrââuurrii ddee ccâânntteecc ccuu fflloorrii ddee iiuubbiirree””.. ÎÎnnvvaațțăă-m măă ssăă ttrreecc ppeessttee nneeppuuttiinnțțaa ooaam meenniilloorr ddee aa iiuubbii șșii aajjuuttăă--m măă ssăă aalluunngg ssăărraacciiaa ddee ttrrăăiirrii șșii zzggâârrcceenniiaa ddee sseennttiim meennttee.. A Ajjuuttăă--m măă ssăă ddaauu ssttrrăălluucciirree ccuuvvâânnttuulluuii șșii nneem muurriirree iiuubbiirriiii.. A Attââtt ttee rroogg,, aajjuuttăă--m măă!!

Profile for Ioan Muntean

Revista Cronos nr. 1 (42), ianuarie 2019  

Revista Cronos nr. 1 (42), ianuarie 2019. Revista Cronos - izvor de cultură, peniţa de aur - revistă internaţională de cultură, fondată la C...

Revista Cronos nr. 1 (42), ianuarie 2019  

Revista Cronos nr. 1 (42), ianuarie 2019. Revista Cronos - izvor de cultură, peniţa de aur - revistă internaţională de cultură, fondată la C...

Profile for johnnyem
Advertisement