Iar adevarul ne va face liberi

Iar ADEVĂRUL ne va face LIBERI

Editura Sedcom Libris SIGLA

Descrierea CIP Copyright

Ionel Agrigoroaei

Iar ADEVĂRUL ne va face LIBERI!

Editura Sedcom Libris

2013 Iaşi, 2014

Scrisoare deschisă către Cititor

Dragă cititorule, Au trecut deja câţiva ani de când am publicat prima carte, Eșecul, un salt mare spre succes. În acele pagini, îți mărturiseam toate momentele, mai mult sau mai puțin frumoase, prin care trecusem. Ți-am povestit despre cum am reușit să depășesc mai multe eșecuri prin care am trecut, ca orice om, inclusiv printr-un faliment, în anul 2009, care mi-a zguduit viața. Cum, prin cunoștințele pe care le-am dobândit trăind, experimentând, suferind, iubind, cu încredere şi credință în Dumnezeu, am reușit să mă ridic de fiecare dată.

La acea vreme, în anul 2009, România se afla la început de criză economică, iar eu eram prins în chingile de fier ale falimentului. Așa cum, în 2013, sunt în aceeași situație aproape un milion de români. În 2009 însă, pentru cei ce nu înțelegeau fenomenul și urgia ce se abătuse peste România și peste întreaga lume, eram privit ca o curiozitate, mulți încadrându-mă ușor în categoria milionarilor de carton. O încadrare ce era complet nedreaptă și fără acoperire. De ce?

Pentru că în 20 de ani, pornind de la 0, am creat trei firme ce au ajuns în 1995 în topul IMM-urilor ieșene timp de mai mulţi ani. Mai mult, în perioada 1998 – 2009, am fost printre primii trei furnizori în domeniul meu de activitate al unor

multinaționale ce își desfășurau și își desfășoară activitatea la noi în țară. În plus, aveam o rețea de peste 300 de clienți (magazine) în aproape toate localitățile din România cu peste 30.000 de locuitori. În această perioadă, am angajat peste 950 de oameni.

Dintre aceștia, am pregătit și instruit personal peste 300 de persoane (în acele cazuri în care instituțiile de învățământ nu reușiseră să facă ceea ce trebuie pentru a pregăti viitorii specialiști), pe diferite domenii de activitate a industriei textile.

Toate acestea le-am reușit fără a avea un singur contract cu statul. Nu am avut părinţi care să fi activat în vechile structuri nomenclaturiste şi nici legături cu structurile de putere de după Revoluţie care să îmi ofere ajutor, protecţie şi susţinere. În momentul în care a izbucnit criza din 2009, multinaţionalele, dorind să nu îşi piardă niciun procent din profituri, au făcut ceea ce ştiu ele cel mai bine. Au sacrificat producătorul furnizor local, în speţă, cel român, întârziind plăţile datorate şi aplicând tot felul de clauze abuzive cu scopul clar de a curăţa tot ceea ce înseamnă românesc de pe piaţă.

Politica lor a avut „succes”. Rafturile s-au umplut cu produse din import, iar pentru a-i duce în eroare pe români, au apelat la firme de distribuţie paravan, înregistrate în România, care chipurile aduceau în supermarketuri produse „româneşti”.

6

Astfel, la finalul lui 2009, pierdusem totul. Și firmă, și terenuri, și case. Am trăit experiențe pe care, cu siguranţă, mulți dintre dumneavoastră le-ați trăit în ultimii cinci ani. Ani grei, de cumpănă. Mulți dintre noi am pierdut, în ultimii 5 ani, tot ce am reuşit să câştigăm în ultimii 25 de ani. Personal, eu am depus gaj la bănci, pentru un împrumut de 600.000 de mii de euro, bunuri imobile şi mobile de peste 4 milioane de euro. Şi am pierdut totul. Chiar dacă, în aceşti ani, am plătit taxe şi impozite la stat precum şi dobânzi la bănci de multe milioane de euro. Momentul falimentului nu m-a prins cu datorii către bugetul statului. Singura sumă rămasă neacoperită, de doar 32.000 de mii de lei, reprezentau dările aferente ultimei luni de activitate.

Cu alte cuvinte, statul nu a pierdut nimic în cazul meu. Dimpotrivă, a avut doar de câştigat. Enorm de mult raportat la investiţiile făcute de acesta în mine. Iar despre bănci... mi-au luat toată munca de un sfert de secol.

Am învățat că banii pot separa oameni, familii, destine.

O lecție dură, dar, poate, necesară, vitală pentru evoluţia noastră, pentru că, în fond, cunoaşterea înseamnă suferinţă, iar evoluţia nu este posibilă fără încercări, fără experienţe. Și totuși, la finalul acelei cărți, în ultimele rânduri, vă mărturiseam că în următoarea perioadă, viața ne va oferi, cu certitudine, şi alte surprize – poate mai plăcute. Și vă mai spuneam că le vom putea face față doar dacă ne vom concentra asupra scopului nostru care ne va aduce, cu certitudine, la momentul oportun, succesul. Asta dacă ne vom percepe eșecurile nu ca pe niște înfrângeri, ci ca pe surse reale 7

de succes. Vă spuneam că acesta este modul meu de a privi şi de a înţelege viața! Și vă garantam că, dacă veți face la fel, veți reuși! Se spune că este suficient, de multe ori, doar să-ţi doreşti cu pasiune un lucru şi atunci tot universul va concura pentru îndeplinirea acestuia.

Așa cum vă spuneam și cum o voi recunoaşte, cu demnitate, de fiecare dată, fără să-mi neg vreodată originile, devenirea sau experienţele de viaţă care, cumulat, m-au făcut să fiu ceea ce sunt astăzi, m-am născut şi am crescut într-o familie simplă, la ţară. Tot ceea ce am învățat a fost trecând prin experiențe, lovindu-mă cu capul de uși închise, căzând și ridicându-mă ori de câte ori a fost nevoie. Nu am pretenții elitiste sau savante, nu vreau să fiu mentor, model sau formator de opinie. Dimpotrivă, ceea ce vreau să vă împărtăşesc vine, simplu, natural, ca un rezultat firesc al experiențelor mele care pot ajuta, totuşi, cuiva.

Această carte mi-aş dori să fie un dar de suflet pentru prieteni şi neprieteni, deopotrivă. Să devină un loc în care, pentru câteva ore, destinele noastre să se întâlnească. Iar la această întâlnire, cât de minunat ar fi să ne regăsim ca intenţie, experienţă, gând şi, de ce nu?, poate şi ca destin! Şi după ce se vor închide coperţile, să ne rămână dorinţa de a face ca lucrurile să meargă mai bine pentru noi, dar şi pentru ţară, să fim mai buni şi mai corecţi în viaţa de zi cu zi, ca şi în comunitate, să ne lepădăm cu toţii de demagogie, iar cuvintele şi faptele să ne exprime întotdeauna adevărul intenţiei, credinţa, speranţa, lupta şi idealul.

8

Viața mi-a dovedit până acum că este o mare diferență între teorie și practică. Între pasivitate și acțiune. Între opinie și implicare efectivă.

Au mai trecut peste mine, peste voi, patru ani.

Prin voia lui Dumnezeu și prin încrederea învestită de oamenii care mă cunosc, acum reprezint, în calitate de senator, poporul român. În luna decembrie 2012, în ciuda tuturor pronosticurilor, când nimeni nu îmi dădea nicio șansă de reuşită, pentru că am crezut cu adevărat în şansa oferită de Dumnezeu, am fost ales senator de Iași. Așa am fost responsabilizat și onorat, totodată, de către cetăţenii acestei ţări, cu una dintre cele mai mari îndatoriri pe care le poate primi vreodată cineva. Timp de şase luni, am învățat, am muncit din greu și am încercat să înțeleg cum funcționează sistemul. Am încercat să aflu care sunt acele lucruri ce trebuie schimbate. Unde trebuie să lucrăm mai mult. Ce anume trebuie făcut pentru că România să ajungă acolo unde îi este locul: printre cele mai prospere și respectate ţări ale lumii.

Cu riscul de a mă repeta, dar cu dorința de a prezenta lucrurile foarte clar şi încă de la bun început, ţin să precizez că în paginile ce vor urma veţi găsi doar gândurile şi credinţele mele, formate în ani de experiență ca fiu de țăran român, tată a doi copii, om de afaceri, politician, implicat direct în viața comunității din care face parte. Dar în primul rând, ca cetățean al acestei țări. Un cetățean care își respectă, își iubește și își dorește o Românie mai bună, în care toate lucrurile frumoase şi adevărate să fie apreciate şi prezentate întregii lumi cu onestitate şi realism. Este nevoie să credem cu 9

tărie în noi, în valorile noastre, să ne resuscităm individualitatea, să ne redescoperim ca personalitate, să redevenim noi înşine, să ne respectăm, în primul rând, pe noi înşine pentru a fi respectaţi, mai apoi, şi de ceilalţi.

10

PREFAŢĂ STĂPÂN AM ADEVĂRUL! Numele de Ionel Agrigoroaei este deja un nume binecunoscut iubitorilor de literatură motivaţională din România.

Lucrarea sa: Eşecul, un salt mare spre SUCCES, a avut parte de o bună primire, în rândurile celor ce doresc să înveţe din lecţiile celorlalţi şi pe bună dreptate, căci Ionel Agrigoroaei are ce povesti.

De aceea, când am aflat că autorul pregăteşte o noua lucrare am fost extrem de interesat de noile demersuri editoriale ale domnului Ionel Agrigoroaei, ce prevesteau o nouă lucrare inspiraţională şi motivaţională plină de poveţe şi subtil umor hâtru.

Ei bine, preluând manuscrisul noii lucrări pentru a redacta prefaţa, aveam să fiu din nou surprins.

Trecute vremurile în care autorul ne povestea, cu o sfătoşenie specifică povestitorilor din zona Moldovei, despre aventurile sale din copilărie, nimic despre căutarea dragostei 11

sau despre rătăcirile în lumea finanţelor sau a investiţiilor imobiliare, întâmplări cu care ne obişnuise în prima sa lucrare.

Noua carte este mărturia unui nou capitol din viaţa, celui ce este acum senatorul Ionel Agrigoroaei şi cu un nou capitol, apar şi noi oameni, cu alte întâmplări şi cu noi învăţăminte.

De la început titlul ne arată că ne aflăm într-o altă categorie literară: IAR ADEVĂRUL NE VA FACE LIBERI. Parafraza biblică ne inspiră respect şi ne îndepărtează clar de genul motivaţional şi ne apropie mai mult de literatura de har.

Dacă în prima lucrare ne vorbea omul de afaceri, astăzi ne vorbeşte omul cu o trăire religioasă profundă, uneori pare chiar Ecleziastul din Vechiul Testament ce încearcă să vadă adevărul în hărmălaia şi grija zilei şi să ghicească care e fundamentul tuturor lucrurilor?

Dacă Arhimede umbla pe străzile din Siracuza şi le cerea tuturor un punct de susţinere, cu ajutorul căruia să răstoarne pământul, în această lucrare senatorul Ionel Agrigoroaei ne cere un punct de sprijin şi promite că ne va răsturna toate 12

concepţiile despre viaţa politică, culturală şi economică a României de azi.

Cei care speră că vor avea în faţă o lucrare uşoară, o viziune anecdotică asupra lumii şi culiselor politicii româneşti, ar face bine să închidă cartea de pe acum căci vor fi dezamăgiţi.

Cei ce vor o lucrare serioasă, o analiză de multe ori tristă, uneori dezamăgită, dar întotdeauna reală şi bazată pe informaţii de ultimă oră să ştie că au găsit acum o lucrare reprezentativă.

Lucrarea îmi aduce aminte prin temele abordate, prin descrierea plină de informaţii dar şi de tristeţe şi obidă morală, de cărţile dintr-o altă perioadă a istoriei României: perioada fanariotă.

Era atunci, ca şi acum, un timp al domniilor scurte, al oamenilor de paie, al carierelor bazate pe mită, peşcheş, pe influenţă la Înalta Poartă sau în Serai şi al jafului din banul public, din avuţia naţională.

Citind manuscrisul lui Ionel Agrigoroaei, parcă recitesc, lucrările unui Zilot Românul sau Dionisie Eclesiarhul, care la finele secolului XVIII, în plină criză a sistemului fanariot, 13

descriau cu aceeaşi sagacitate şi spirit de observaţie acut, toate racilele sistemului, întreaga corupţie şi mai ales lunga colecţie de umbre ce se credeau oameni politici şi care dispăreau mai repede decât pulberea în faţa vântului.

Văd în lucrarea domnului Ionel Agrigoroaei aceeaşi misiune, pe care cu două sute de ani înainte şi-o asuma şi Zilot Românul: Istoric sunt, n-am frate, N-am rudă, n-am vecin: Stăpân am p-adevărul, Lui cată să mă-nchin!

Ce s-a întâmplat, se vor întreba cititorii şi mă voi întreba la rândul meu şi eu? Fără a avea pretenţia unui adevăr exhaustiv voi spune că probabil Ionel Agrigoroaei şi-a pierdut teama.

Teama este aceea ce ne ţine pe toţi în rând, ne face monotoni, blazaţi şi previzibili. Teama de cititori, de colegi, de prieteni, de cei ce ne vor judeca, de autorităţi etc.

14

Ei bine acesta este o carte ce a ieşit din corsetul fricii, iar motto-ul ne anunţă aceasta de la început: În momentul în care nu îţi mai este teamă de ceea ce spun ceilalţi, nu mai eşti o oaie. Devii un leu. Un mare urlet răsare în inima ta, răcnetul libertăţii.

Cam asta este povestea pe care o veţi citi în aceste pagini, povestea unui om care a decis să iasă din turma în care ne afundăm şi care şi-a descoperit glasul libertăţii.

Este o carte amară, dar libertatea are întotdeauna un gust amar.

Este o carte adevărată, ne edulcorată, ce ne va pune la dispoziţie o comoară de informaţii pe care dacă le vom analiza ne pot deschide şi nouă drumul spre libertate.

Este un fragment de realitate în care ni se vorbeşte despre toate cu tărie: corupţie, scandaluri, istorie falsificată sau istorie reală, dar uitată sau ocultată, ba chiar are curajul, într-o lume unde ni se spune mereu că nu mai avem niciun alt viitor şi să nu îndrăznim să ieşim din tiparele făurite pentru noi, el are puterea sufletească de a imagina proiecte de viitor, de a creiona un viitor alternativ şi de a spune că adevărul e adevăr şi minciuna, minciună.

15

Dacă vreţi să aflaţi cum s-a cheltuit bugetul României, cum sau irosit ocaziile pentru ca ţara noastră să fie puternică şi bogată, daca doriţi să aflaţi de câte ori puteam avea o altă soartă, după cum spune imnul nostru naţional, atunci aţi ales cartea corectă.

Dacă vă este teamă însă să gândiţi liber, să priviţi dincolo de ziduri, atunci nu va fi o carte pe gustul dumneavoastră.

De aceea trebuie să vă avertizez de la început, citind această carte, citiţi manifestul unui om liber: Ionel Agrigoroaei!

Ce aş mai putea spune despre o lucrare ce vrea să vă prezinte adevărul şi să vă elibereze din pânza îmbâcsită a minciunilor cu care sunteţi învăluiţi?

Nimic altceva decât să îmi aduc aminte că această lucrare face parte din categoria cărţilor ce ar merita să aibă, pe frontispiciu, un motto suplimentar: Citeşte şi dă mai departe!

Prin natura pieţii de carte din România şi a constrângerilor financiare, aceasta carte nu va putea avea cele 22 de milioane de exemplare pe care ar merita să le aibă şi de 16

aceea dumneavoastră, cititorilor ce veţi avea curajul să luaţi această carte, apoi să o citiţi şi apoi să o transformaţi în îndreptar de acţiune pentru o Românie mai bună, vă mai revine o sarcină.

Citiţi această carte şi daţi-o mai departe!

Prof. Dr. Anton Caragea

17

„Cea mai mare frică din lume este frica de opiniile celorlalţi. În momentul în care nu îţi mai este teamă de ceea ce spun ei, nu mai eşti o oaie. Devii un leu. Un mare urlet răsare în inima ta, răcnetul libertăţii.”

(Osho) CUVÂNT ÎNAINTE Viaţa este un drum deschis, o cale nesfârşită, cu pasiuni, oportunităţi şi căderi, o poveste pe care avem şansa să o scriem, zi de zi, aproape aşa cum dorim. Trecem în fiecare clipă din viaţă pe lângă zeci şi zeci de oameni, suntem alături de ei sau departe de toate, ne susţinem unii pe alţii sau ne întoarcem spatele, o luăm de la capăt în fiecare dimineaţă sau abandonăm totul într-o secundă, trăim în comuniune sau, cel mai adesea, singuri unii lângă alţii, ne punem întrebări sau nici nu vrem să ne cunoaştem nici pe noi, nici pe ceilalţi, suntem însetaţi de cunoaştere sau mult prea obosiţi să vedem, mulţumindu-ne, de cele mai multe ori, doar să privim cu rezervă.

Uneori se întâmplă să întâlnim oameni care ne ajută să înţelegem mai bine sensul vieţii, destinul, idealurile, care ne revigorează şi care ne redau încrederea în noi, în propriile noaste forţe. Aceştia sunt oameni aleşi, care ne oferă necondiţionat încrederea, susţinerea, cunoştinţele şi

experienţele lor de viaţă pentru a ne putea împlini scopurile.

Sunt Oameni minunaţi, Oameni adevăraţi care ne arată calea!

Pentru mine, domnul Profesor Dr. Anton Caragea este unul dintre acei oameni care pot schimba destine.

Este cel care mi-a acordat credit deplin din clipa în care am ajuns în Parlamentul României. Doi oameni nu ajung să colaboreze decât dacă împărtăşesc aceleaşi valori, dacă au idealuri comune şi, mai ales, dacă respectă adevărul.

Pe domnul Profesor l-am cunoscut în acţiunile comune întreprinse în prima parte a mandatului meu, dar mai ales prin cărţile domniei sale. Şi tocmai de la una dintre aceste cărţi a plecat şi ideea acestui volum. Într-o după-amiază călduroasă de iulie, după câteva zile în care am citit, cu atenţie, cartea Gândind la Europa. Interferenţa civilizaţiilor în Europa Unită, în mintea mea, au apărut şi au stăruit foarte clar cuvintele lui Iisus: „Veţi cunoaşte adevărul şi adevărul vă va slobozi” (Ioan 8, versetul 32).

Dar care este adevărul?!

Fiecare are adevărul lui, varianta lui, raportat la educaţia primită, la religia în care s-a născut şi a fost crescut, la trăirile şi experienţele prin care viaţa l-a determinat să treacă, la momentele frumoase sau mai puţin frumoase pe care le-a trăit. Şi totuşi, când vorbim despre o ţară, despre o naţiune, care este totuşi adevărul despre acel popor? E ceea ce cred

20

cetăţenii acelei naţiuni despre ei înşişi? Sau ceea ce străinii gândesc, exprimă şi răspândesc despre acea ţară? În primii ani după Revoluţie, a existat un curent de opinie iniţiat de Pavel Coruţ. Scriitorul prezenta România, prin cărţile sale, ca fiind Centrul Lumii, iar pe români, ca pe un popor special, capabil şi destinat marilor împliniri. Mult misticism, amestecat cu frânturi de adevăr, au format o imagine de sine supradimensionată. Mai sunt şi astăzi români care cred în astfel de teorii. Cei mai mulţi dintre noi însă, în anii ce au urmat, au fost din ce în ce mai dezamăgiţi. Nivelul de trai, sistemul educaţional şi cel juridic, protecţia socială şi economia – toate au pierdut din calitate. Şi acest lucru s-a reflectat acut în viaţa noastră de zi cu zi. Acum, pentru cei mai mulţi, poporul român pare resemnat în durere şi obişnuit cu suferinţa, modest şi mulţumindu-se cu foarte puţin, fără speranţe prea multe în viitor.

Pe acest fundal, în ultimii ani, s-au născut teorii care par să se situeze la polul opus. Istorici celebri, ca Lucian Boia, au concluzionat prin cărţile publicate că neputinţa, nonvaloarea şi spiritul de supunere caracterizează poporul român. Între cele două extreme, cartea domnului Profesor Dr. Anton Caragea a fost, pentru mine, o reconfirmare a propriilor opinii legate de România şi de români. Şi cred că acest punct de vedere este împărtăşit şi de alte milioane de concetăţeni: nu suntem cu nimic mai răi sau mai buni decât alte naţiuni de succes de pe această planetă. Noi, românii, avem nativ şi potenţial tot ceea ce ne trebuie pentru a reuşi. Aşa cum fiecare dintre noi are din punct de vedere genetic tot ceea ce-i trebuie 21

pentru a reuşi la nivel personal, în acelaşi mod, dar la un alt nivel, poporul român are tot ceea ce îi trebuie, ca naţiune, pentru a reuşi. Pentru a avea succes! Desigur că a recunoaşte şi a înţelege acest adevăr nu presupune automat şi reuşita. Este nevoie de multă muncă, de jertfire, de pasiune şi de credinţă pentru a aduce România acolo unde îi este locul. În mod cert, analizele şi opiniile mele nu pot avea, nicio secundă, pretenţia că pot sta alături de cele ale specialiştilor, ale istoricilor sau analiştilor. Nu am studii de specialitate în astfel de domenii ale cunoaşterii. Însă am studiat şi am avut acces la o serie de rapoarte şi studii care mi-au permis să formulez o imagine obiectivă. Ca om simplu, folosind cuvinte pe înţelesul tuturor, fără pretenţia de a emite teorii pretenţioase şi fade, încerc, prin această carte, să le transmit tuturor românilor care simt acelaşi lucru şi doresc, cu sinceritate, binele ţării lor acele schimbări pe care eu consider că trebuie să le întreprindem cât mai curând, cu responsabilitate, onestitate, curaj şi perseverenţă. Asta deoarece Romania, ţara mea minunată, are maximul de potenţial pentru a putea oferi românilor o viaţă mult mai bună, dacă avem curajul să recunoaştem adevărul şi să luăm fără teamă măsurile care se impun pentru o schimbare în bine.

22

PARTEA I Adevărul există, doar minciuna se inventează (Alexandru Gh. Radu – matematician)

„Vom avea o șansă în viitor doar dacă ne vom asuma propria noastră răspundere.

Nu va veni nimeni de altundeva să ne ofere binele.” (Majestatea Sa, Regele Mihai I al României) România – scurte consideraţii istorice Avem o țară „completă”. Dumnezeu ne-a dat, aici, pe această bucată de pământ, aproape tot ceea ce avem nevoie pentru a supraviețui, pentru a ne dezvolta și pentru a deveni o națiune puternică. Nu cred că există o altă țară pe continentul european care să aibă atâtea bogăţii şi frumuseţi naturale. Sub pământ şi sub mare, avem gaze naturale, țiței, aur, cărbune, uraniu. Avem toate formele de relief într-o spectaculoasă așezare. Avem râuri mari. Cel mai mare fluviu din Europa ne traversează țara pe cea mai întinsă distanță. Avem o largă deschidere la Marea Neagră. Avem unul dintre solurile cele mai fertile din lume. Putem cultiva de la cereale până la tot felul de soiuri de pomi fructiferi. Pășunile noastre alpine oferă o hrană încă sănătoasă pentru ovine sau bovine. AVEM TOT CEEA CE (NE) TREBUIE. E ca și cum te-ai naște într-o gospodărie de român autentic, cu casă mare cu cerdac, cu un grajd construit pe temelie de piatră, cu o curte plină cu animale, cu fântână cu apă curată în fața casei, cu un iaz plin de pește în apropiere, cu pământ negru și bun pe care părinții tăi îl ară, îl însămânțează și îl îngrijesc, cu râvnă şi mult drag,

an de an. Iar tu, cel căruia Dumnezeu i-a oferit, cu atâta graţie, acest dar nepreţuit, ai două mari obligații. Prima, să ai grijă și să protejezi moștenirea părinților tăi, iar a doua, să o dezvolți, să o mărești, să o faci mai bună pentru tine şi pentru copiii tăi.

E o comparație simplă, dar explicită, care ne face să apreciem şi să înțelegem și mai bine valoarea şi semnificaţia moştenirii pe care o avem noi aici, pe aceste meleaguri, lăsată din neam în neam de sute de generaţii.

Atât de bogată este țara noastră, încât încă din timpul Imperiului Roman, acest pământ a fost râvnit de mulţi. Sute de ani, milenii la rând, s-au perindat pe aici zeci de nații. Au venit, au prădat, au plecat. Mulţi cad şi astăzi în plasa celor care vor să credem că România a fost secătuită de tot ceea ce avea mai bun. Vă propun să vă gândiţi însă, timp de cinci minute, la următoarele întrebări. Ştiind că din munţii noştri, timp de două mii de ani, aurul a fost extras doar cu mijloace rudimentare, cam cât s-ar putea oare extrage acum, cu tehnologiile cele mai avansate, care nu lasă să se piardă niciun miligram din metalul preţios?

Cât petrol există în măruntaiele României, dacă ţara noastră s-a numărat printre primele din lume care au exploatat aurul negru pe vremea când forările abia atingeau 800 de metri? Ce cantitate de petrol stă ascunsă în adâncuri și cât putem exploata acum, când tehnologiile permit penetrarea pământului chiar şi până la 12 000 de metri?

26

Sute de ani, am fost considerați o pseudo-colonie care, sub presiunea și influența marilor puteri, am alimentat Europa nu numai cu aur, petrol și gaze, ci şi cu grâne sau alimente de tot felul. În urmă cu aproape şaptezeci şi cinci de ani, Adolf Hitler recunoștea că mașina de război fascistă nu ar fi putut funcționa fără petrolul românesc. De aceea, Valea Prahovei a fost poate unul dintre cele mai fierbinți puncte în cel de al Doilea Război Mondial. Acolo s-au întâlnit interesele celor trei mari puteri ale lumii: Statele Unite ale Americii, Germania și fosta Uniune Sovietică. Și totuși, după sute de ani de exploatare aproape feroce a bogățiilor României, sipetul nu s-a golit. Dimpotrivă. În prezent, aflăm că pe platforma continentală a Mării Negre, se găsesc rezerve imense de petrol. Că pământurile din Moldova ascund gaze de șist. Și iată că şi aceste bogății stârnesc interesul. Până acolo, încât, în ultima perioadă, asistăm la o agresivitate fără precedent împotriva României. Acțiunile de denigrare puse la cale de grupuri ostile națiunii noastre se resimt și sunt conștientizate de oamenii simpli. Oameni din rândul cărora provin și eu. Poate că nu avem informațiile și cunoștințele necesare pentru a ști clar cine anume duce acest război. Dar este evident că presiunile sunt conștientizate şi la nivelul nostru. De ce? E foarte simplu. Se dorește ca toate aceste bogății să fie scoase din țară la cel mai ieftin preț posibil și cu cel mai mic efort financiar.

Legea junglei a dominat mereu istoria, în toate episoadele sale. De-a lungul acesteia, regula impusă de cel puternic, care îl domină pe cel slab, a fost mereu o constantă.

27

Dacă nu se supune de bună voie, prin cedare, acceptare sau colaborare (ceea ce presupune plata tributului, a unei taxe de protecție sau oricum s-ar mai numi aceasta astăzi), o națiune poate fie ocupată militar sau ținută sub presiunea embargourilor. Într-o astfel de situație, singura soluție pentru o naţiune este să găsească o cale salvatoare de mijloc. O cale prin care să îi ofere puterii dominante o parte din ceea ce îşi doreşte, iar poporului să i se asigure cel puţin o viaţă mai bună. E un joc greu, pentru că presupune de două ori mai multă muncă şi inteligenţă. O dată muncești pentru forța dominantă și încă o dată pentru tine. Pe lângă toate aceste aspecte, există o presiune imensă care se exercită asupra bogățiilor țării care sunt exploatate într-un ritm și într-o cantitate mult mai mare.

De-a lungul timpului, ne-am aflat sub mai multe dominații străine. Unele dintre acestea au avut însă și un caracter pozitiv, schimbul cultural și economic permițând dezvoltarea noastră ca națiune. Altele nu au putut lăsa însă decât amintiri dureroase și urme ale dezastrului în economia țării.

Aceasta este, în fond, imaginea pe care mulți români şiau creat-o față de țara și trecutul lor. Românii și-au dorit căderea comunismului și au fost fericiți când acest lucru s-a întâmplat, chiar dacă pentru aceasta, a fost nevoie de multe jertfe și de sânge vărsat. Dar românii mai știu şi că această schimbare nu a depins numai de voința lor, ci şi de interesele marilor puteri. Suntem conștienți că dacă cei care conduc lumea ar fi vrut, am fi avut o Revoluție nu în anii ’90, ci mai 28

devreme, poate prin anii ’70. Sau poate am fi trăit și acum sub aceeași orânduire comunistă.

Chiar şi astăzi, după aproape douăzeci şi cinci de ani de democrație, acest popor continuă să mai aibă multe nelămuriri și întrebări referitoare la acest moment crucial din istoria sa.

29

30

„O spun să o audă și plin de floare pomul: Și din mormânt voi spune mulţimii adevărul” (Grigore Vieru – poet) Cealaltă faţă a lui Ceauşescu În perioada regimului comunist, România s-a aflat de foarte multe ori în centrul atenţiei întregii lumi, câştigând un plus de imagine prin realizările de atunci. O afirmaţie ca aceasta nu are cum să fie pe placul multora, însă argumentele care o susţin există şi sunt palpabile. Este de ajuns doar să se pună în balanţă realizările din acea perioadă cu suma eşecurilor înregistrate pe plan intern şi extern, cu care s-a confruntat România în nesfârşita sa perioadă de tranziţie către o societate democratică.

Poate că ideea unei analize amănunţite, din punct de vedere politic, a ultimelor cinci secole de istorie a românilor ar suna pedant, însă, chiar şi după o privire rapidă de ansamblu, potenţialul genetic al acestui popor este greu de trecut cu vederea. Nefiind istoric, nu îmi doresc să aduc în discuţie trecutul îndepărtat, cu atât mai mult, cu cât, în acelaşi timp, cele mai elocvente exemple aparţin secolului al XX-lea.

Acestea fiind spuse, consider oportună comparaţia între regimurile postdecembriste şi cel al lui Nicolae Ceauşescu, cel care a rămas în istorie cu imaginea unui conducător comunist incult şi cu puternice tendinţe despotice.

Văd necesară o astfel de comparaţie în oglindă a celor două epoci, mai ales în contextul în care, în scurt timp, vom avea în spate douăzeci şi cinci de ani de comunism sub Nicolae Ceauşescu şi douăzeci şi cinci de ani de democraţie.

Nicolae Ceauşescu a investit foarte mult în infrastructură, a construit mult, a creat locuri de muncă şi a asigurat locuinţe pentru toată lumea, lăsând ţara fără datorii şi cu o rezervă la Banca Naţională aproape la nivelul celei de astăzi. Din păcate, în prezent, sunt peste un milion de români care au şanse foarte mari să nu reuşească să îşi mai achite vreodată datoriile. Rata şomajului este mereu în creştere, în timp ce industria şi economia României sunt în colaps.

Meritele dictatorului sunt indiscutabile din aceste puncte de vedere, însă subiectivismul de care a dat dovadă, lipsa educaţiei, asimilarea doctrinei şi a mentalităţii comuniste l-au determinat să comită deseori greşeli, greu de trecut cu vederea de către poporul român. În acest context ambiguu şi tumultuos, independent de lipsa de expertiză a şefului de stat în domeniile în care lua decizii importante, imaginea României în străinătate a fost propulsată în mod evident datorită nivelului excepţional al dezvoltării economice, culturale şi realizărilor politicii externe.

Cei mai mulţi dintre noi îşi pot aminti, cu siguranţă, rezultatele incredibile pe care le obţineau echipele care reprezentau România la olimpiadele sportive în acele decenii, de multe ori plasându-ne în primele zece locuri în topul 32

performanţei mondiale. Astăzi, nu se mai poate discuta despre palmaresuri similare.

Multe dintre lucrurile făcute în regimul comunist au generat performanţă. Dintr-o dorinţă aproape oarbă de schimbare, după Revoluţie, românii au schimbat, într-o goană nebună, aproape totul.

Rezultatul se vede: în toate domeniile, la nivel mondial, ne situăm acum cu multe trepte mai jos. În prezent, în contextul unei rate semnificative a şomajului, când tinerii absolvenţi se confruntă cu drama de a nu-şi găsi un loc de muncă după terminarea studiilor, statul român nu mai are înţelepciunea de a încuraja programele sportive care să creeze campioni.

Această orientare către succes, pornind de la sport, de la ideea de competitivitate în cel mai explicit sens al termenului, nu mai este încurajată la fel ca atunci, iar societatea de astăzi va fi din ce în ce mai puţin pregătită, din punct de vedere mental, cel puţin, să lupte pentru performanţă.

Ceauşescu a fost un bun strateg şi a reuşit să exploateze aceste aspecte, cu un efort financiar scăzut din partea statului, rezultatele devenind din ce în ce mai vizibile, pe măsură ce dimensiunea psihologică a reuşitei căpăta contur în minţile oamenilor. „Cel mai mare păcat al oamenilor este frica, spaima de a privi în faţă şi a recunoaşte adevărul” spunea poetul nostru naţional Mihai Eminescu.

33

În timpul regimului comunist, celor bănuiţi că ar fi avut orice legături cu regimul anterior li s-au aplicat pedepse inimaginabile. Nu trebuie să ne fie frică sau ruşine să recunoaştem că în închisorile comuniste, au fost torturaţi cu cruzime, ani de-a rândul, scriitori, istorici, filosofi, ţărani, muncitori, creştini ortodocşi, catolici, protestanţi etc. – Elita românească. Personalităţi remarcabile ale culturii româneşti şi-au găsit sfârşitul în celulele insalubre ale penitenciarelor, fiind supuse unor tratamente pline de cruzime, dictate de torţionari celebri pentru actele lor de ferocitate.

Libertatea şi creativitatea oamenilor au fost în mod fundamental îngrădite, iar în domeniul antreprenorial şi al micilor întreprinderi, efectele nefaste mai sunt chiar şi astăzi resimţite. Făcând o comparaţie cu ceea ce s-a întâmplat în Polonia sau în Ungaria, în aceste ţări, micii întreprinzători nu au fost la fel de afectaţi ca şi noi, ceea ce i-a ajutat, după 1989, să înregistreze o creştere economică mai rapidă şi destul de importantă şi sănătoasă.

Suntem datori, faţă de fiinţa noastră naţională, să recunoaştem toate erorile şi ororile, toate abuzurile, crimele şi utopiile regimului comunist din perioada 1948 – 1989, aşa cum la fel de necesar este să avem capacitatea de înţelegere şi de recunoaştere şi a realizărilor acelor timpuri.

Dacă până în anii ’60 – ’65, politica statului român era orientată preponderent către Uniunea Sovietică, după 1965, 34

aceasta a fost focalizată pe interesul naţional al României.

Gheorghe Gheorghiu-Dej, Nicolae Ceauşescu, Serghei Niculescu Mizil, Gheorghe Maurer, Ştefan Andrei, Alexandru Bârlădeanu şi mulţi alţii au promovat un program intens de dezvoltare economică a României, precum şi extinderea rolului internaţional al ţării într-un ritm şi la un nivel nemaiîntâlnit până atunci. În acea perioadă, s-au pus bazele şi au fost investite foarte multe resurse financiare şi umane în diferite tipuri de industrie, precum metalurgia, petrochimia, industria constructoare de maşini etc. În acelaşi timp, s-a dezvoltat foarte mult şi turismul în zona Mării Negre, de la Mangalia până la Năvodari. În acea perioadă, litoralul era plin de hoteluri şi staţiuni moderne, deosebit de apreciate de turiştii din Peninsula Scandinavă, Germania, precum şi din multe alte ţări din Occident.

Chiar dacă mai aveau deficienţe din punct de vedere al calităţii, produsele româneşti erau exportate pe întreg mapamondul, în ţări din Europa, Asia, Africa sau în Statele Unite ale Americii, în mare parte, prin aceste exporturi, fiind achitate datoriile pe care le acumulase România pentru construcţia din anii 1965 şi 1980, a sute de combinate mari şi a mii de fabrici, a peste o mie de hoteluri, peste două milioane de apartamente, creşe, grădiniţe, şcoli, precum şi a unei întregi industrii navale situate, la un moment dat, pe primele locuri la nivel mondial, din punct de vedere al capacităţii de transport. În industria alimentară, în agricultură şi zootehnie, toate produsele se remarcau prin performanţe la export.

35

Iar pe plan intern, pentru construirea Canalului Dunăre – Marea Neagră şi a canalului Siret, s-au consumat betoane şi materiale de construcţie care au depăşit cu mult necesarul echivalent construcţiei a patru autostrăzi, care ar traversa România de la un capăt la celălalt. În ceea ce priveşte resursele financiare şi materiale folosite pentru ridicarea Casei Poporului, cu acestea, cu siguranţă, s-ar fi rezolvat întreaga problemă a infrastructurii drumurilor naţionale şi judeţene din ţară.

Cu toate că au existat foarte multe anomalii în structura generală a modelului economic de factură comunistă, o privire intransigentă asupra stărilor de fapt ne-ar constrânge să recunoaştem că, pe atunci, existau mai multe locuri de muncă, mai multe locuinţe, servicii pentru toată lumea, într-un cuvânt, un trai decent pentru cea mai mare parte a populaţiei.

Poate chiar, sub anumite aspecte, mult mai decent decât astăzi.

Dacă Nicolae Ceaușescu era atât de incult și incapabil, cum de a reuşit, în numai zece ani, să achite toate datoriile României, reuşind chiar să constituie şi o rezervă de peste trei miliarde de dolari la care se adaugă creanţe de încasat de peste cinci miliarde de dolari? Cum de a reușit să acumuleze rezervă valutară la BNR de peste trei miliarde de dolari, echivalentă cu rezerva Băncii Naţionale de astăzi? Şi cum de România a ajuns astăzi la o datorie externă de o sută de miliarde de euro, datorie acumulată atât de stat, cât și de întreprinderile private şi de persoanele fizice?

36

Am strâns aceste datorii, după ce, timp de douăzeci şi trei de ani, am permis ca unii, prin căpușare sau tot felul de alte „inginerii financiare”, să ducă spre faliment tot ceea ce a fost bun în timpul comunismului. Atât de „nerentabile” au fost uzinele, fermele, atelierele, porturile, aeroporturile, combinatele, fabricile, minele ridicate în secolul trecut, încât acum, la aproape douăzeci şi cinci de ani de la Revoluţie, după ce au fost tăiate bucată cu bucată și vândute la fier vechi, încă mai sunt unele obiective economice ce se „încăpăţânează” să existe, să producă, să facă profit. În douăzeci şi cinci de ani, Ceaușescu a pus bazele și a dezvoltat turismul românesc. De la salba de stațiuni de pe malul Mării Negre până la cele montane, toate erau, an de an, pline de turiști români, germani sau din țările nordice, aceştia apreciind oferta turistică a României, destinațiile noastre fiind unele dintre cele mai căutate din fostul bloc comunist.

Au fost construite milioane de apartamente. Au fost ridicate combinate petrochimice şi metalurgice, fabrici de textile, construcții de mașini, aparate de măsurare etc. Cele mai multe dintre acestea produceau pentru export.

COMTIM Timișoara, unul dintre cele mai mari combinate de creșterea porcilor din Europa, este unul dintre cele mai bune exemple în acest sens. De optsprezece ani, au avut nevoie străinii să îl falimenteze.

Vă puteţi închipui ce înseamnă asta, gândindu-vă că, în criza începută în 2008, multe firme mari s-au prăbuşit după doar câteva luni?

37

De douăzeci şi trei de ani, se tot fură din aceste întreprinderi ridicate în regimul lui Ceauşescu, foarte mulţi dintre miliardarii României fiind în top acum şi datorită „căpuşării” de care au beneficiat sau poate chiar mai beneficiază. Mulţi vin şi spun: „Hai, domnule, că Ceauşescu a făcut blocuri cu pereţi subţiri, nefinisate bine, repartizate nepotrivit”. Şi în multe cazuri, aşa şi este. Dar nu este el vinovat că muncitorul, maistrul, inginerul, arhitectul erau neglijenţi, incompetenţi, iresponsabili şi făceau lucrurile de proastă calitate. Deseori am auzit, ca şi voi, de altfel, o sumedenie de istorii despre Casa Poporului: cum că ceea ce îi punea pe muncitori să construiască astăzi, după două zile, îi punea să strice şi să clădească din nou. Din acest motiv, sunt convins că acest palat reprezentativ va rămâne un important obiectiv al României pentru încă o mie de ani de aici înainte, (chiar dacă unii nu sunt de acord cu acest punct de vedere, această clădire va rămâne emblematică sute de ani şi, la un moment dat, îşi va găsi o eficienţă şi profitabilitate reală, la adevăratul său potenţial.)

Cu excepţia câtorva deficienţe de calitate şi utilitate, ce nu îi pot fi însă reproşate lui Nicolae Ceauşescu, Casa Poporului rămâne o clădire emblematică, concepută şi construită numai de români, cu materiale de construcţie şi forţă de muncă integral românească.

Iar acum, peste ani, noi nu reuşim nici măcar să promovăm aşa cum trebuie acest obiectiv atât de important, apreciat de străini şi inclus în diverse clasamente internaţionale alături de alte repere turistice extrem de 38

importante, nereuşind să concepem cel puţin nişte suveniruri de calitate pentru turişti, aşa cum aceştia le pot găsi în Franţa, la Paris, vizitând Turnul Eiffel, în Austria sau în orice altă ţară occidentală.

Ludovic al XIV-lea a construit Luvrul într-o perioadă înfloritoare a poporului francez, iar luxul acestui palat a provenit oare din excedentul de prosperitate al poporului francez? Nu! Poporului român i s-au impus foarte multe restricţii privind libertatea de exprimare şi circulaţia internaţională.

Dar în timpul regimului Ceauşescu, fiecare om care dorea să muncească, printr-o simplă cerere, obţinea un loc de muncă.

Copiilor li se asigura o alocaţie mult mai mare decât acum, şcoala era obligatorie şi se ofereau gratuit cărţi şi alte facilităţi, în întreg sistemul, de la grădiniţă până la facultate. Şi la final, îţi era garantat un loc de muncă.

Astăzi, mai mult de jumătate din populaţia ţării trăieşte în sărăcie. Mult mai mulţi decât în timpul lui Ceauşescu.

Am considerat necesar să prezint doar câteva aspecte ale regimului comunist, care, cu certitudine, îi vor revolta pe unii – privilegiaţii regimului de după 1989. Vor fi revoltaţi cei care au salarii de la buget sau pensii mari (mult mai mari comparativ cu ceea ce au oferit sau oferă ei societăţii!). Aceste persoane au pierdut complet legătura cu realitatea şi nici nu vor mai dori să restabilească un contact normal cu aceasta, fiind foarte ocupaţi cu administrarea vilelor pe care le deţin în 39

Austria, Franţa sau America, să-şi îngrijească conturile sau rezervele lichide mai ales atunci când intră în panică văzând la televizor cum sunt arestaţi mulţi dintre cei care au furat sau dintre cei ce i-au făcut „scăpaţi şi curaţi” pe aceştia.

Dacă, între timp, aţi concluzionat că sunt nostalgic după epoca comunistă şi aş dori, probabil, să mă reîntorc în timp la acest regim, ţin să precizez că vă înşelaţi! „Iar adevărul ne va face liberi”. Acesta este mesajul pe care doresc să îl transmit. Adică, să recunoaştem adevărul aşa cum este el şi să nu ne mai minţim, să încetăm acest joc al falsităţilor şi al ipocriziei. Este necesar să recunoaştem că regimul comunist a avut şi părţi bune, şi părţi rele.

40

„Sufletele mari au întâlnit întotdeauna opoziţie din partea minţilor mediocre” (Albert Einstein – fizician) Anii capitalismului sălbatic de după Revoluţie După 1990, România era, probabil, singura ţară fără datorii, beneficiind de cele mai bogate și diversificate zăcăminte naturale din întreaga Europă. Avea toate condiţiile pentru a deveni una dintre cele mai prospere naţiuni de pe bătrânul continent. Îndepărtarea lui Ceaușescu de la conducerea ţării era necesară şi oarecum inevitabilă, din cauza vârstei înaintate a acestuia și a blocării lui în mentalitatea comunistă, sistemul nemaiavând viziunea necesară dezvoltării ţării.

Nicio ţară nu dorea însă ca România să o ducă mai bine. Criza din anii ’90, care se instalase în multe ţări din Occident, a avut drept soluţie identificarea și deschiderea pieţelor de consum din fostele ţări comuniste.

Dacă până în decembrie 1989, politica de stat era „totul la export”, după ianuarie 1990, politica de stat promovată de Petre Roman, premier la acea vreme, era „totul din import”. Această mentalitate iresponsabilă a fost începutul declinului României! Era acel moment

istoric, uneori unic pentru un stat, când, dacă am fi luat măsuri cât de cât corecte, am fi putut face, cu siguranţă, un salt mare spre succes! În ianuarie 1990, femeile visau la Petre Roman, pentru că era „frumos”, iar sindicatele doreau să-i schimbe pe directorii competenţi, răzbunându-se astfel pe ei pentru că, în timpul lui Ceauşescu, îi puneau pe oameni la treabă.

Din 1986 până în 1990, am avut o secţie de croitorie prin UJCOOP Iaşi, care producea jachete din tercot şi treninguri de bumbac, asigurând, astfel, de lucru pentru peste douăzeci de angajaţi. Aprovizionam secţia de croitorie cu materie primă de la patru fabrici din Iaşi, având o relaţie foarte bună cu directorii foarte competenţi ai acestor unităţi. În luna ianuarie 1990, mergând, ca de obicei, să mă aprovizionez cu materie primă, directorul tehnic al uneia dintre acele fabrici, domnul Vencu, ce avea în subordine peste patru mii de angajaţi şi contracte de export asigurate şi semnate cu companii din Canada, America şi Europa Occidentală, m-a întâmpinat cu următorul sfat: „Ionel, asiguraţi-vă aprovizionarea cu cât mai multă materie primă.

Cei de la Sindicatul „Liber” au manipulat nişte femei şi vor să mă schimbe, reproșându-mi că-i puneam la treabă. Se va alege praful de fabrică asta! Cei care vor să o ia nu vor urmări decât să o falimenteze!”. Acest om a fost unul dintre cei mai competenţi directori pe care i-am întâlnit vreodată în cariera mea. Am avut o relaţie specială cu dumnealui. M-a privit mereu apreciativ, fiind plăcut impresionat de faptul că un tânăr de optsprezece ani, cât aveam la acea vreme, cunoştea 42

meserie şi era dispus să se dezvolte (sistemul comunist dădea posibilitatea ca acei care aveau rezultate să fie promovaţi, chiar dacă nu erau membri de partid).

Acelaşi lucru s-a întâmplat în toate fabricile din România. Ceauşescu făcea multe greşeli, dar avea şi multe calităţi. Iar una dintre acestea era că, de cele mai multe ori, susţinea oameni competenţi la conducerea unui obiectiv economic. În fiecare obiectiv economic, erau şi posturi care nu aveau nicio responsabilitate şi erau ocupate de acei secretari de partid, nomenclaturişti sau directori incompetenţi, de vechi membri de partid care dezamăgiseră prin fapte penale sau de incompatibilitate. Dar erau trecuţi în eşalonul 3 – 4, pentru a li se asigura un post călduţ. Aceasta era forma în care li se arăta că partidul are grijă de ei. Celor care nu erau prea buni, li se dădea un birou, un salariu bun şi o responsabilitate aproape inexistentă, de exemplu, să dea bilete de voie, un fel de directoraş fără atribuţii, cărora să nu le fie însă ştirbit orgoliul. Aveau în subordine specialişti cărora le semnau actele, singura lor sarcină fiind să-şi treacă acolo numele, însă, de multe ori, fără a avea însă habar despre ce era vorba.

Acest gen de oameni existau în fiecare obiectiv economic. Oameni care nu supărau pe nimeni, pentru că nu aveau nicio competenţă în niciun domeniu şi nici responsabilităţi, pentru că nu ar fi reuşit să le facă faţă. Dar oamenii simpli, cei din câmpul muncii, care nu ştiau toate aceste detalii, îi percepeau pe aceşti directoraşi din eşalonul 3 43

– 4, ca pe nişte băieţi buni, cuminţi, care nu erau în stare să facă rău.

Din ianuarie 1990, când toţi erau incitaţi şi manipulaţi să-i schimbe pe directorii care conduceau cu adevărat obiectivele economice, au fost promovaţi tocmai aceşti indivizi din eşaloanele 3 – 4, plecându-se de la ideea greşită că ei erau „băieţii buni”. Şi nu era aşa? „Ne semnau biletele de voie când voiam”, „nu ţipau la noi să muncim”. Însă după ce s-au instalat în funcţii, aceşti „băieţi buni” au luptat cât au putut să falimenteze instituţiile pe care au ajuns să le conducă dintr-o astfel de întâmplare. Şi eu, ca mulţi alţii, i-am suspectat că, în unele cazuri, ar fi falimentat intenţionat fabricile, pentru a arăta că sistemul capitalist sau că noua formă de guvernare democrată este mult mai proastă decât comunismul. Dar nu există dovezi clare în acest sens. În cele mai multe cazuri, tind să cred, totuşi, că era vorba despre incompetenţă şi despre o dorinţă rapace de îmbogăţire personală, facilă şi rapidă. Mai cred şi că putem vorbi despre premeditare în cazul celor care i-au numit în aceste funcţii! În acei ani, în porturile de la Marea Neagră, aşteptau sute de vapoare încărcate cu marfă din Europa, Asia, America, precum şi din multe ţări care treceau printr-o criză profundă.

Toate acele stocuri de marfă nu puteau fi vândute pe o piaţă de douăzeci şi două de milioane de consumatori decât dacă producători locali ar fi fost falimentaţi.

44

Dacă Petre Roman nu ar fi fost schimbat atunci şi ar mai fi stat un an, mă întreb ce oare s-ar mai fi întâmplat? În anii ’80 – ’90, Ceauşescu avea ca priorităţi să achite datoria externă (vezi graficul de mai jos), să ridice Casa Poporului, să construiască canalul Dunăre – Marea Neagră şi să finalizeze multe alte obiective economice. Bineînţeles, de multe ori, a luat decizii proaste şi a forţat lucrurile mult prea mult, dincolo chiar de limita suportabilului, dar în majoritatea cazurilor, a reuşit să realizeze ceea ce şi-a propus. ti_ ....~

"O-'

,,,

~~.~.R~

...It~..,._

.... N(lu1a.., ....... _..__.....""

.. """"'" eo.

,

..

•

",.

..

•

..

II

~

~

... ,.. ....

...

..

SO

"

45

97,9

inca un pic pana la suta de miliarde!

Evolutia datoriei exteme totale* (mid. euro)

72 75,3 64,2

• PlNoc.I sI privat3. pe termen SOJI1. mediu $i lung; •• luna septembrie.

SO,l 38,5 24,6 28,6

148 157 17,6 10,9 9,7 11,7 135' ' '

I

1998 1999 2000 2001 2002 2003 2004 2005 2006 2007 2008 2009 2010 20112012" ~8HA

Cei care l-au succedat la conducerea ţării, după Revoluţie, au îndatorat însă ţara, au intrat în conflicte inutile şi primitive, iar acum, aproape jumătate din populaţie trăieşte la limita sărăciei şi a subzistenţei.

Desigur că, în aceşti ani de democraţie, au fost realizate şi lucruri importante. Între 1996 şi 2000, de exemplu, cu ajutorul Uniunii Europene, a fost modernizată şoseaua Bucureşti – Iaşi. Economia, după douăzeci şi trei de ani, a parcurs şi ea etapele necesare de armonizare cu directivele europene. Meritul nu este însă atât de mult al clasei politice, ci al mediului privat, al întreprinzătorilor români care au dorit şi au avut curajul să iniţieze diverse afaceri, să le dezvolte, să se implice în domeniul lor de activitate, să producă şi să fie competitivi. Pe această listă a întreprinzătorilor, nu intenţionăm să-i includem pe cei care au dezvoltat doar 46

afaceri cu statul. Aceştia au contribuit, cu siguranţă, la declinul României şi nu la dezvoltarea acesteia. În acest sens, am putea veni în sprijinul ilustrării acestei idei cu o serie de alte exemple pozitive, cazuri în care instituţiile statului au reuşit prin câţiva profesionişti patrioţi să mai salveze câteva întreprinderi româneşti de renume. Un exemplu excepţional este oferit de fabrică de medicamente Antibiotice Iaşi care, cu ajutorul unor oameni de excepţie ca directorul Ioan Nani, a fost salvată.

Mai mult, aceasta a fost modernizată şi dezvoltată, timp în care s-a dus un război continuu cu grupurile de interese care-i doreau falimentul. Cu siguranţă, România ar fi avut foarte mult de pierdut dacă acestea ar fi reuşit să-şi ducă la îndeplinire planurile.

Marile grupuri farmaceutice ale lumii îşi propuseseră, încă de acum douăzeci de ani, închiderea fabricilor româneşti de medicamente sau preluarea lor la un preţ simbolic şi închiderea lor după aceea. Dacă şi Compania Antibiotice ar fi fost preluată şi închisă, pierderile anuale ale României ar fi ajuns chiar şi la două miliarde de euro anual prin scumpirea produselor, după ce nu ar mai fi existat concurenţă pe piaţă şi am fi depins numai de medicamentele din import.

Antibiotice Iaşi este un exemplu de supravieţuire a unui obiectiv important pentru România. Alte industrii, domenii, poate mult mai puţin pretenţioase, au fost distruse complet.

47

Numai în primele şase luni ale anului 2013, România a importat fructe, legume şi o gamă diversă de alte produse alimentare în valoare de peste două miliarde de euro. Prin urmare, oficial (căci neoficial, suma şi cantitatea sunt de cel puţin trei ori mai mari!), şi anual, românii achită cam patru miliarde de euro pentru hrana importată. Un ambasador al unei ţări occidentale în România îşi exprima revolta la începutul anului 2013 în legătură cu această situaţie. Excelenţa Sa nu putea înţelege cum este posibil ca o ţară cu un potenţial agricol imens care, în condiţii normale, ar permite să fie hrănită o populaţie chiar şi de optzeci de milioane de locuitori, poate ajunge în situaţia de a importa alimente.

Având însă în vedere faptul că noii lideri care au preluat obiectivele economice imediat după Revoluţie au fost racolaţi, aleşi, în cele mai multe cazuri, din rândul persoanelor incompetente păstrate de comunişti în eşaloanele 3 – 4, era oarecum firesc să ajungem în această situaţie de criză. Din dorinţa de a nu generaliza însă această situaţie, trebuie să recunoaştem că, printre aceşti activişti, se numărau şi câţiva care erau chiar competenţi, aceştia ajungând în eşaloanele 3 – 4 din cauza unor afirmaţii ce au deranjat, la un anumit moment dat, regimul. Un asemenea exemplu ar fi preşedintele Ion Iliescu şi nu numai.

Prin trecerea în revistă a tuturor acestor aspecte, nu intenţionez să mă erijez în judecătorul nimănui. La timpul acela şi eu, ca şi mulţi alţii, de altfel, vedeam, apreciam şi judecam, în mod complet diferit, multe dintre aceste 48

situaţii, decizii, realităţi. Ceea ce îmi doresc este doar să ne recunoaştem împreună erorile făcute acum douăzeci şi trei de ani şi astfel să nu le mai repetăm.

Ne-am convins cu toţii că aşa-zisa frumuseţe a lui Petre Roman nu ne-a ajutat, iar „băieţii buni” din conducere, care „ne vorbeau frumos şi ne dădeau uşor învoiri” în timpul lui Ceauşescu, erau cei mai nepotriviţi pentru a prelua conducerea atâtor coloşi economici după 1989. Este clar că în economia din timpul comunismului, se strecuraseră multe erori care duceau la ineficienţă, risipă şi multe alte inconveniente. Dar în contextul dictat de desfăşurarea, activarea şi funcţionarea acestei economii „energofage”, „ineficiente”, în toată ţara, au fost construite milioane de apartamente, canalul Dunăre – Marea Neagră, Casa Poporului, au fost achitate toate datoriile României, în vistieria ţării, s-au adunat trei miliarde de dolari, echivalentul rezervei actuale a BNR şi a fost dusă o politică externă genială.

Regimul de după 1989 a avut şi părţi rele, dar şi părţi bune. După Revoluţie, guvernările care au stimulat o creştere economică sănătoasă (dovadă stă, în acest sens, graficul de la statistică) au fost între 1993 şi 1996, cu prim-ministrul Nicolae Văcăroiu şi, între 2000 şi 2005, cu prim-ministrul Adrian Năstase. Acestea au fost perioadele care, prin măsurile ce s-au luat, au devenit semnificative pentru noul ciclu ce creştere economică a României.

49

Rot. d. c.. .ten • Pia

Economislrea prlvatJ, publici JI deficitul de cont curent (% din PIB) --EcOf'IomislrelJ

pfivato

---

Ee-onomitRr03

pubhca

--

Conu.dcul't'rlt

4

·2

~ r-~.-~-------J~~~~~-------------~~~------------~~-r-e ·lO

+-------------------------~~~

·,4 ·16

Sursa: 8NR; EtJ(C)Stolt

Şi perioada cuprinsă între 2005 şi 2008, a fost una de amplă creştere economică, dar, cu toate acestea, conjuncturală, o perioadă în care marile grupuri financiare aruncau cu bani în neştire în România. A venit însă criza şi toţi aceşti bani au fost retraşi. În această perioadă, s-a pierdut şi 50

cea mai mare oportunitate de a se construi două autostrăzi care să traverseze ţara de la un capăt la altul, cu banii strânşi, peste aşteptări, la buget şi prin vânzarea BCR şi a altor obiective ale statului. Cu aceste autostrăzi am fi putut debloca, în cel mult şase ani, economia. Acum, situaţia economică a României ar fi fost mai bună decât cea a Poloniei.

Peste opt miliarde de euro s-au risipit, în nici doi ani, prin măsuri populiste. Au fost creşteri de salarii, revoltător de mari în sistemul bugetar, suprangajări în acelaşi sistem (peste 300.000 de angajaţi) şi multe alte măsuri iresponsabile luate pe bani publici.

În mediul politic, printre puţinele personalităţi care au avut un rol important în stimularea dezvoltării economiei de piaţă româneşti au fost, din punctul meu de vedere, Nicolae Văcăroiu şi Adrian Năstase. Iar graficul cu creșterea și scăderea economiei românești în ultimii douăzeci şi trei de ani este relevant în acest sens. În intervalele 1995 – 1996 şi 2001 – 2005, România a înregistrat o creştere economică sănătoasă, cu amendamentul că, între 2006 şi 2008, evoluţia economică nu a fost meritul prim-ministrului Călin Popescu Tăriceanu, ci a conjuncturii internaționale fără precedent, când emigranții români au trimis sume record în țară, băncile ne agresau cu oferte de credite nelimitate, iar BCR-ul a fost vândut cu 3,5 miliarde de euro. Această guvernare, într-un mod total iresponsabil, în loc să investească acești bani în autostrăzi, a risipit sume imense în consultanță, proiecte 51

supraevaluate sau inutile, a angajat peste trei sute de mii de oameni în sistemul bugetar, în condițiile în care toată România avea patru milioane şi jumătate de angajați.

Acest ultim aspect a fost piatra de moară legată de gâtul economiei româneşti. Probabil că cei aflaţi atunci la conducere s-au gândit că cei peste trei sute de mii de angajați din sistemul bugetar, cu lefurile mărite pe moment, vor fi votanții lor pe termen lung. Știau însă că bugetul nu poate susține pe termen lung o asemenea decizie, iar oamenii cărora li se vor tăia salariile și vor fi concediați în următorii ani vor ține minte că, în perioada 2006 – 2008, le-a fost bine sugerând că acea guvernare a fost cea mai bună. Efectul a fost exact cel scontat, după cum am văzut la ultimele alegeri, dar pentru țară, a fost unul extrem de dăunător și dureros.

Când statul român a vândut BCR-ul şi existau bani în bugetul de stat, nu au fost făcute investiţii care să prezinte o utilitate reală, precum construirea unor autostrăzi, atât de necesare infrastructurii rutiere din România. Acum când nu dispunem de fonduri, în pofida sacrificiilor imense, nu reușim să finalizăm nici măcar proiectele începute în anii 2009 – 2012.

52

rise ')gramq

Oatoria publi~ - procent din PIS

8U5INES51~

'Uri.:

90 9.

92 9)

94 95 96 97 9.

M,-' (1990·1991),

99 00

01 02 0)

(Uf'Olt:.t (1999-2010)

04 OS 06 07

08 09

30.1

10

Acest grafic scoate cel mai bine în evidență performanța economică din perioada în care la guvernare era Adrian Năstase, care a reuşit ca, după o guvernare catastrofală a CDR, să aibă şi creştere economică echilibrată, dar şi diminuarea datoriei publice între anii 2001 – 2006.

53

Puterea şi credibilitatea instituţiilor statului în ultimii 25 de ani Oamenii politici vin şi pleacă. Sunt mai competenţi sau incompetenţi, corupţi sau corecţi. Instituţiile statului au însă datoria fundamentală, fără să exagerăm, aş spune chiar sacră, ca în orice context să fie imparţiale, echilibrate şi profesioniste, eliminându-i sau marginalizându-i pe cei incompetenţi sau incorecţi, promovând, în mod susţinut, doar persoanele competenţe şi pe cele cu experienţă. În timp, România a rezistat şi a progresat doar datorită acestor oameni corecţi care lucrează în instituţiile statului şi în mediul privat. Au fost însă şi destule momente de regres, evoluţia ţării fiind stagnată din cauza corupţiei, a incompetenţei, a mentalităţilor şi viziunilor limitate. Ţin să subliniez, în acest context, un lucru extrem de important, contrar opiniei generale, procentul de corupţie şi de incompetenţă din instituţiile statului nu este nicidecum majoritar.

Procentul majoritar în instituţiile statului este al oamenilor corecţi. Dar cei corupţi, vorace şi incompetenţi au coatele mai ascuţite, tupeul mai mare şi vocea mai puternică.

Astfel, după 1990, aceştia au fost cei care s-au impus pe scena politică şi economică a ţării, chiar dacă nu s-au revoltat niciodată împotriva regimului comunist şi nici nu şi-au riscat viaţa în timpul Revoluţiei. În schimb, abili şi persuasivi, aceştia au ştiut, de fiecare dată, să construiască o falsă realitate, o imagine deformată, în oglindă, dar favorabilă lor.

54

Mulţi dintre cei care s-au implicat trup şi suflet în vâltoarea Revoluţiei şi-au riscat viaţa pentru un scop nobil şi au luptat cu atâta patriotism şi spirit de jertfă, nu au cerut nici certificate de revoluţionar şi nici facilităţi acordate acestei categorii de populaţie.

Campaniile de denigrare duse împotriva României, prin care se susţine că am fi un popor de corupţi, sunt false şi nereale, induse de cei care vor ca naţiunea noastră să nu progreseze. Cert este că fiecare naţiune, fără nicio excepţie, îşi are corupţii ei, într-un procent mai mare sau mic, raportat la cât de mult şi-a dorit acest lucru clasa politică din ţara respectivă. În ţările occidentale, corupţia a fost transferată la niveluri înalte, fiind oarecum „legalizată”. Mai precis, un contract important este însoţit întotdeauna de un contract de consultanţă, de lobby sau de angajarea clientelei politice pe salarii astronomice în funcţii discutabile. Însă contractele de lobby sau cele de consultanţă sunt însoţite întotdeauna de factură şi, astfel, TVA-ul, impozitul pe profit şi forţa de muncă se întorc la stat.

Cu alte cuvinte, în ţările civilizate, mita s-a „civilizat” şi ea, „adaptându-se” timpurilor noi, iar omul simplu nu mai este afectat în mod direct. Ţările precum Norvegia, Finlanda, Suedia sau Danemarca, de exemplu, ajunse la un nivel de evoluţie superior, încearcă să excludă chiar orice formă de corupţie.

55

În România, influenţa slavo-bizantină a amprentat profund temperamentul poporului nostru, lăsând drept moştenire genetică, din veac în veac, înclinaţii machiavelice şi obiceiuri reprobabile, cum ar fi de acum tradiţionalul bacşiş.

Populaţia ţării este însă sensibilă la astfel de probe de corupţie, stigmatizând „eroii” unor astfel de istorii. În ultimul timp, aceste tendinţe şi obiceiuri tind să dispară, să se estompeze. Prin puterea exemplului, doar dacă şi-ar dori, clasa politică poate deţine forţa de a impune o nouă conduită bazată pe corectitudine şi respect.

Aş putea să ilustrez prin numeroase exemple puterea veritabilă a instituţiilor statului, însă mă voi opri doar la unul singur: este vorba despre acel moment în care aceste instituţii au demonstrat împreună cu populaţia ţării că România este o ţară democrată, cu structuri puternice, capabilă să reziste şi celor mai puternice atacuri organizate împotriva sa. Este vorba despre momentul istoric al iniţierii demiterii preşedintelui Traian Băsescu.

L-am simpatizat pe Traian Băsescu încă de prin anii ’90, acesta fiind primul parlamentar care şi-a dat demisia din Parlament pentru a se pune la dispoziţia Justiţiei. Şi după acest episod, au mai fost momente care mă determinau să îmi pun mari speranţe în el, inspirându-mi încredere şi optimism.

După anul 2009, treptat, toate aceste speranţe s-au topit, s-au dizolvat, lăsând locul unei realităţi dure: preşedintele Traian Băsescu, aflat deja la al doilea mandat al său, nu reuşise să facă acele schimbări majore, atât de mult aşteptate şi visate de România.

56

În vara anului 2012, au avut loc alegerile locale în România, iar PDL-ul a suferit o înfrângere cruntă. A fost un vot negativ, al ţării, împotriva lui Traian Băsescu şi a PDL-ului, răspuns tranşant al unei populaţii deziluzionate de atâtea declaraţii fără fond şi erori de guvernare.

Trebuie să recunoaştem însă că multe dintre efectele economico-sociale reflectate în prezent, în perioada 2009 – 2013, privind viaţa grea a populaţiei au fost cauzate şi de criză de la nivel mondial, la care s-au adăugat şi unele excese ale guvernării Tăriceanu. PDL-ul, partid care a apărut şi a crescut datorită preşedintelui Traian Băsescu, a plătit astfel şi pentru efectele conjuncturale ale crizei din Europa şi America.

USL, alianţă mamut formată din peste cinci partide, în momentul în care a atins procentul majoritar de peste 60 %, a pus la cale un plan catastrofal pentru România, acela de a prelua toată puterea şi de a decima treptat opoziţia. Era atitudinea şi comportamentul unor jucători de poker. Din patru participanţi, trei erau înţeleşi între ei să-i ia celui de-al patrulea totul. Dar cel de-a patrulea, căruia cei trei deciseseră în noaptea respectivă să îi ia casa şi banii, era, în situaţia dată, nimeni altul decât poporul român.

La o emisiune TV difuzată înaintea referendumului, am afirmat că toată acţiunea pare o întâlnire de noapte, când Victor Ponta şi Crin Antonescu au decis, prin negociere, să îşi ia, pentru vreo douăzeci de ani, România în proprietatea lor.

57

Punctul de vedere al populaţiei În douăzeci şi patru de ore, este demisă Conducerea Camerei Deputaţilor, a Senatului, Avocatul Poporului, se acţionează într-o direcţie specifică, oarecum previzibilă şi sunt luate o serie de măsuri ce se dorea să pară legale, dar care aveau, în mod transparent, toate elementele unor abuzuri grosolane.

Se pune imediat la punct un plan prin care să se ajungă la o participare majoritară la vot, plan prin care ar fi fost validat referendumul de demitere a preşedintelui. În scurt timp însă, membrii USL îşi dau seama cât de greu de atins este acest prag de 50 % şi nu pot înţelege cum de au reuşit să obţină un procent majoritar la locale, iar la nici două luni diferenţă, nu mai pot obţine acelaşi scor.

Populaţia reacţiona însă corect şi responsabil. Îl ura pe Traian Băsescu şi PDL-ul, dar nu avea nici încrederea de a da total puterea pe mâna unei dictaturi parlamentare care era reprezentată de doi lideri fără experienţă în niciun domeniu de activitate. În întreaga lor carieră profesională, Victor Ponta şi Crin Antonescu nu reuşiseră să demonstreze niciodată că sunt capabili să coordoneze o instituţie, să creeze locuri de muncă în mediul privat sau să fie apreciaţi de studenţi în calitate de profesori universitari. Ponta şi Antonescu sunt doar doi lideri politici promovaţi datorită unui tip de discurs de o anumită factură pe care îl promovează cu nonşalanţă. Crin Antonescu şi l-a perfecţionat la PNL, acest partid fiind singura lui 58

variantă, în condiţiile în care personal nu avea o altă perspectivă şi era permanent prezent la sediul partidului pe vremea când era în opoziţie. Lui Victor Ponta, Adrian Năstase i-a dat mână liberă să se formeze la Organizaţia de Tineret a Partidului, dezamăgirea pesediştilor faţă de Mircea Geoană creându-i posibilitatea de a fi ales preşedinte ca o soluţie de compromis. Realitatea este că în fruntea ţării, avem doi lideri care nu înţeleg bine domeniul economic. Instituţiile statului au însă suficienţi specialişti. Depinde dacă îi vor şi folosi.

Revenind la subiectul nostru, după această paranteză necesară, în acel moment, echipa USL-ului a trecut la planul B: elaborare de strategii şi dispoziţii transmise către toţi cei din teritoriu, cu scopul precis de a reuşi, pe orice cale, să atingă pragul impus de lege, de 50 % plus unu.

Autocarele pline de votanţi, care treceau pe la mai multe secţii de votare, persoane care votau de mai multe ori, morţi care votau, curajoşi care votau de opt – zece ori, toate acestea cumulate nu au reuşit să aducă rezultatul la nivelul pe care îl sperau. Asta pentru că populaţia României se maturizase!

Poporul sancţionase dur greşelile PDL-ului şi ale lui Traian Băsescu, dar acest lucru nu a putut aduce nicidecum simpatie faţă de USL, aşa cum poate această alianţă a sperat şi a crezut. Şi eu, ca mulţi români, am ales să votez pentru prima dată în alt mod, pasiv, stând acasă.

Am fost profund impresionat de gradul de maturitate de care românii au dat dovadă în momentul în care au fost invitaţi la dialog. Din dorinţa de a mă conecta, cu cât mai multă atenţie şi responsabilitate, la realitatea 59

oamenilor de rând, a alegătorilor, am purtat discuţii, în ultimele opt luni ale anului 2013, cu peste 2.700 de români din colegiul meu şi nu numai. Iar mesajul majorităţii era: „Domnule senator, în România: preşedintele nu trebuie să fie «prieten» cu prim-ministru.

Ei trebuie să fie vigilenţi unul faţă de altul pentru a se putea evita la maxim greşelile, devierile sau chiar actele de corupţie. Asta pentru ca românii să o ducă mai bine.”

60

PARTEA a II-a „O naţiune căreia îi este frică să-şi lase oamenii să judece adevărul şi falsitatea într-o piaţă deschisă este o naţiune căreia îi este frică de oamenii săi.” (John F. Kennedy - preşedinte SUA)

„Orice şmecherie, orice înşelăciune este descoperită şi, în cele din urmă, aduce pagubă; orice situaţie este mai puţin primejdioasă, dacă omul se situează pe terenul sincerităţii” (Honoré de Balzac – scriitor francez) Cum a fost prădată România La un moment dat, poate deveni chiar copleşitor roiul de întrebări repetate la infinit în ultimii ani atât de mult, încât a devenit de acum supărător, având în vedere mai ales cât de nefondate sunt aceste dileme: „Vrem ca noi, românii, să o ducem mai bine? Putem? Avem oare cu ce?”. Aflaţi în calea popoarelor migratoare sau a imperiilor expansioniste care au manifestat un vădit interes pentru bogăţiile acestui colţ de rai, românii au suportat dintotdeauna invazii, jafuri, cotropiri care i-au decimat, dar i-au şi întărit, în acelaşi timp. Nu este descalificantă nici teoria, conform căreia, şi în prezent, au loc reverberaţii ale acestor comportamente din partea ţărilor occidentale.

Românii au înțeles foarte bine că totul a fost falimentat cu premeditare, pentru a slăbi țara și pentru a impune proprietari noi, veniţi din alte colțuri ale lumii.

Poate de aceea, populația nu înțelege și nu este convinsă că democrația, pe care am îmbrățișat-o plini de speranță, este benefică țării. Cum ar putea înțelege acest lucru atâta timp cât familiile noastre sunt dezmembrate prin plecarea peste

hotare, la muncă, a peste trei milioane de români? Când rata șomajului, mai ales în rândul tinerilor, a atins cote catastrofice? Când 40 % din populație trăiește în sărăcie?

Când companiile ce oferă utilități, de la EON până la cele de gaz ori apă, impun prețuri de câteva ori mai mari decât cele din timpul lui Ceaușescu? Când în toți acești ani, calitatea acestor servicii a stagnat, iar în multe cazuri, chiar a regresat?

Când avem mii de gospodării încă neracordate la sistemul electric?

Această stare de fapt e dovedită şi de graficul de mai jos care arată părerea românilor cu privire la afirmaţia „România merge într-o direcţie greşită”. Rezultatele sondajelor de opinie realizate din 1995 demonstrează o creştere a nemulţumirii populaţiei şi a neîncrederii în privinţa drumului pe care ţara a fost pusă de cei ce au condus-o.

-_ ......*_.....

-- -~-~, ('1»

E~1tt5

...20'1.t.... ~5

--.---- -

--

--

-

~

•

~

--

-

----------------

A

~ ~

Forţaţi fiind, am vândut băncile și marile fabrici străinilor. Și acolo unde am reușit sau, mai bine spus, am fost 64

lăsați să obținem, cât de cât, un preț corect, am cheltuit banii în mod iresponsabil, în loc să-i înveşţim inteligent şi să construim autostrăzi, școli sau spitale. În aceste condiții, este de la sine înțeles de ce populația arată cu degetul înspre clasa politică. O clasă politică ce s-a dovedit, în timp şi constant, a fi total iresponsabilă, incompetentă, coruptă. Și se raportează la fel și cu aceeași dezamăgire și față de Occident care, în viziunea multor români, poartă aceeași vină. De ce? Pentru că, dacă Occidentul ar fi dorit binele României, ar fi putut cel puțin să condiționeze, atunci când s-au vândut cele mai importante obiective, folosirea banilor în interes general, pentru țară și pentru viitorul acesteia. Pentru că o crimă mai mare decât însăşi uciderea unei naţiuni este aceea de a asista impasibil, fără să faci nimic, la moartea ei, dar interesul lor era ca noi să murim. Aceasta este convingerea românilor simpli din colegiul meu.

Românii au înţeles că au fost percepuţi ca fiind interesanţi doar ca piaţă de consum. De aceea, au pătruns în ţară marile reţele de supermarketuri, cu scopul evident de a distribui numai produse fabricate în alte ţări.

Așa au fost îngropaţi mii de producători români, care s-au aflat în imposibilitatea de a mai lupta cu acești giganţi ai comerţului mondial, prin metode specifice unui sistem colonial, despre care credeam că a dispărut în istorie. Dar se pare că nu este deloc aşa. Acesta şi-a schimbat doar metodele, în esenţă, rămânând acelaşi.

65

Tehnica folosită a fost una evident machiavelică. În primii patru – cinci ani de funcţionare, au acceptat produsele românești în rafturi, generând senzaţia că afacerea este una profitabilă de ambele părţi. În această perioadă, au cunoscut şi construit obiceiul de consum al clienţilor români care au ajuns, în final, să își facă aprovizionarea, aproape în exclusivitate, din hipermarketuri. Numai că, în paralel, treptat, au introdus produsele din ţara lor de origine, inferioare calitativ şi cu un nivel crescut de toxicitate prin chimicalele pe care le conţin, ambalate doar într-un mod mult mai atrăgător. Și tot așa, treptat, marfa noastră a fost scoasă de pe rafturi.

Aflăm azi că cei care propovăduiau libertatea naţiunii noastre şi criticau salamul cu soia „al lui Ceauşescu” au umplut, de fapt, magazinele cu produse chimice ce au îmbolnăvit România de cancer.

Acest fapt este însă cu atât mai grav, cu cât noile produse sunt nesănătoase, periculoase pentru sănătatea consumatorilor prin chimicalele pe care le conțin în cantităţi dincolo de limitele admise. Urmările s-au văzut și continuă să se vadă. Starea generală de sănătate a românilor a avut foarte mult de suferit. Este de ajuns să trecem în revistă statisticile cu privire la obezitatea copiilor noștri, consumatori constanţi ai acestor alimente, ca să realizăm cât de gravă este situaţia.

66

-......... "" ....

,.. '"

....... ....

-

-

••

'-'I>a.I

-. fts*

._ ~

Oorvl

Y:1r::"

Grafic privind provenienţa unor legume şi fructe de pe rafturile supermarketurilor, 2012. (Sursă: Consiliul Concurenţei) Realitatea este cu mult mai gravă, deoarece, sunt mulţi furnizori care au firme de producător înregistrate în România şi aduc produse din import, înşelând astfel statisticile. Procentul produselor româneşti de pe piaţă este cu mult mai mic decât cel arătat de graficul de mai sus.

Ne bazăm pe amintirile pozitive ale regimului Ceaușescu în ceea ce priveşte schimburile economice. Relațiile comerciale cu alte ţări care erau corecte, etice, reciproc avantajoase şi care nu au fost uitate. Am resimțit acest lucru, această atitudine din partea foștilor parteneri ai României – care nu sunt deloc puțini –, în zecile de întâlniri pe care le-am avut cu reprezentanți ai mediului lor de afaceri sau cu oamenii simpli din societatea civilă. Cu fiecare prilej, aceştia sau arătat interesați și deschiși pentru viitoare colaborări pe termen lung. Aceleași persoane mi-au atras atenţia în repetate rânduri că state și grupuri economice ostile 67

României duc o campanie susţinută de denigrare a ţării noastre, prin care se urmărește dezinformarea și îndepărtarea lor de România.

Cel mai revoltător a fost atunci când mi s-a reconfirmat una dintre strategiile cele mai perverse care sunt folosite de aceste forțe ostile României. În momentul în care prietenii noștri și-au exprimat deschis intenția de a înveşti în România, reprezentanții a două țări occidentale, ostile țării noastre leau adus zeci de argumente mincinoase, cum că ar fi foarte periculos să investească aici, invocând chiar riscul de a-și pierde investiţiile. Dar, atenție!!! Aceleași persoane au susţinut însă imediat că, dacă investiţiile vor fi făcute prin ei, cu ei în rolul de intermediari sau acţionari, atunci pot garanta, prin conexiunile pe care le au la Bruxelles, că afacerile demarate aici vor fi asigurate și că, în cazul în care va fi nevoie, pot face presiuni chiar şi până la nivel de guvern.

Bineînțeles că acest „parteneriat” este inegal din start, pentru că intermediarul va contribui la această investiție doar cu „protecția” și garanția că, prin presiuni specifice, de trafic de influenţă şi corupţie, obiceiuri pe care, oficial, ţara lor le condamnă, va genera un profit imens, doar pentru el, reprezentantul grupului ostil României. Aceasta este justificarea pentru intrarea în asociere, fără nicio sumă de bani! Pentru a fi și mai convingător, „protectorul” îl contactează pe investitorul din afara Uniunii Europene după două zile, recomandându-i să citească două ziare, de 68

mare impact internaţional, în care sunt publicate aceleași tipuri de articole denigratoare la adresa României.

Astfel, protectorul creează senzaţia că el deţine controlul și poate manipula lumea în defavoarea României! În cazul de mai sus însă, strategia a dat greș. „Protectorul” vorbise deja în prea multe locuri, propunându-le prea multora acest tip de asociere, iar adevărul a ieșit, inevitabil, la suprafață. Românii adevăraţi, ce nu sunt puţini, îl urmăresc şi îl monitorizează însă pas cu pas. La momentul oportun, aceste detalii vor fi cunoscute şi de opinia publică.

Bineînţeles că astfel de cazuri nu reprezintă politica Uniunii Europene. E normal că statele care se respectă și gândesc pe termen lung, care vor că naţiunea lor să reprezinte ceva și peste cincizeci ani, nu recurg la astfel de stratageme sub demnitatea lor. Asemenea cazuri sunt relativ izolate. Acele grupuri economice și state ostile României dovedesc iresponsabilitate și inconștienţă pentru viitorul lor, neavând capacitatea să înţeleagă că forţa a treizeci de milioane de români, răspândiţi prin toată lumea, ar putea fi distrugătoare pentru ei, dacă am aplica doar jumătate din tehnicile lor pentru numai treizeci de zile. Dar noi, românii, suntem RESPONSABILI! Și mai cunoaştem şi proverbul românesc moștenit din moși-strămoși: „minciuna are picioare scurte”.

69

„Concurenţa porneşte, totuşi, de la o minimă egalitate de şanse” (Victor Martin – scriitor român)

Tehnicile de distrugere a producătorului român În toate instituţiile statului, avem cel puţin două categorii de angajaţi.

O categorie o constituie profesioniştii, patrioţii, responsabilii cărora orgoliul, subiectivismul excesiv al reprezentanţilor guvernării le creează multe probleme, aceştia aflându-se, de multe ori, în contradicţie cu interesele de partid. Acest procent de oameni competenţi şi responsabili este, din fericire, destul de mare. Ei sunt cei care continuă să estompeze efectele negative ale unor decizii greşite ale guvernării. Ei sunt oamenii responsabili din instituţii care au salvat ţara.

A doua categorie este formată din oameni mai puţin pregătiţi profesional, dar cu mare dorinţă de putere, insistenţi pentru a o obţine, acceptând orice compromis pentru a accede la o funcţie. Această a doua categorie este cea care a făcut cel mai mult rău economiei, ca şi tuturor instituţiilor statului.

Oameni fără experienţă, fără discernământ, incompetenţi, dar cu o dorinţă imensă de putere au dat peste cap de multe ori activitatea instituţiilor statului, prin abuzul de putere, teroare,

ameninţându-şi colegii că îi lasă fără serviciu, dacă nu răspund comenzilor politice sau personale abuzive. Încă din Antichitate, se credea că „puterea trebuie dată celui care nu va abuza niciodată de ea”. După Revoluţie, au fost regimuri, partide care, din nefericire, au promovat şi o asemenea politică, a abuzului, izolând sau eliminând oamenii competenţi din instituţiile statului.

Prin recunoaşterea acestui adevăr, mi-aş dori ca cei marginalizaţi în anumite conjuncturi politice să nu înţeleagă cumva că ei nu poartă nicio vină, pozând în postura de martiri. În unele situaţii, nici specialiştii buni, competenţi, patrioţi nu „creşteau” alţi oameni mai tineri pe lângă ei. Erau rigizi, egoişti şi inflexibili, abuzând, la rândul lor, într-o anumită măsură, de profesionalismul şi experienţa pe care le aveau.

Inflexibilitatea, încăpăţânarea, orgoliul, incapacitatea de a lucra în echipă, refuzul brainstorming-ului şi al feedback-ului reprezintă tot atâtea tare ale unei mentalităţi rigide, blocate în trecut, care îl frânează şi îl blochează din evoluţie chiar şi pe un bun specialist. Aşadar, recunoscându-ne, ca popor, erorile, din dorinţa de a nu le mai repeta vreodată, putem face un pas important spre noua noastră identitate, fiind, în acest sens, necesar să facem tot posibilul pentru a evita reiterarea unor astfel de situaţii şi anume ca un bun specialist să fie complet izolat într-o instituţie a statului, numai pentru simplul motiv că este un individ competent sau că este bănuit a fi partizanul unui alt partid sau al unei alte ideologii. Aceste forme ale abuzului de putere 72

trebuie definitiv eradicate, fiind străine unei evoluţii normale şi sănătoase a fiinţei naţionale.

Prin astfel de cazuri, ca şi prin prezenţa celei de-a două categorii de angajaţi mediocri şi interesaţi, pe care am descriso în paginile anterioare, imaginea şi traiectoria economiei româneşti şi a mediului privat au fost puternic şi pe termen lung afectate. Cel mai elocvent exemplu în acest sens este însăşi concurenţa neloială, susţinută şi promovată de o serie de funcţionari din vamă şi din cadrul Fiscului. Aceşti funcţionari i-au „învăţat” curând pe importatori legile nescrise ale favoritismului şi ale protecţiei nelegale, sugerându-le sumele „simbolice” pe care aceştia trebuie să le plătească pentru a nu avea niciodată probleme, adăpostiţi sub generoasa „umbrelă” a corupţiei. Pentru a nu rămâne la nivel declarativ, voi prezenta în cele ce urmează câteva exemple clare şi concrete care pot fi verificate şi confirmate la Institutul Naţional de Statistică, apelând la datele privind importurile şi exporturile României.

Cum funcţionează, prin urmare, cea mai mare reţea de distrugere a producătorilor români, prin concurenţa neloială?

Dacă urmărim baza de date a Institutului Naţional de Statistică pe ultimii cincisprezece ani, vom constata următoarele: importuri de blugi, jachete, pulovere, mobilier, legume, pantaloni, cămăşi, materiale de construcţii etc. Zeci de mii de produse care au acelaşi element de bază. O majoritate covârşitoare sunt introduse în ţară la preţuri simbolice de la 0,05 cenţi până la 0,30 de cenţi pe bucată.

73

Cetăţeanului simplu sau jurnalistului de ocazie nu li se va părea nimic anormal în această situaţie, dacă nu vor încerca să analizeze în profunzime preţurile simbolice cu care este introdusă atâta marfă în ţară. În multe publicaţii, se vehicula, la un moment dat, falsa idee conform căreia aceste preţuri mici ar reprezenta, în fond, preţul real, determinat de faptul că, în anumite ţări, forţa de muncă este mult mai ieftină.

Acesta este, într-adevăr, un indicator economic care are o mare influenţă în construcţia preţului de cost final, însă nu chiar într-o astfel de măsură. În realitate, valorile simbolice la importuri nu au decât rolul de a evita plata TVA-ului şi a taxelor vamale la intrarea în ţară a mărfurilor.

Cu ani în urmă, la fiecare import, şpaga era de minimum o mie cinci sute de euro, iar taxele şi TVA-ul erau achitate doar pe o valoare simbolică, când, de fapt, ar fi trebuit plătite zeci de mii de euro pe importul respectiv. Practic, la fiecare importator, statul român pierdea între zece mii şi optzeci de mii de euro minim. Efectul pervers, în acest context, nu este reprezentat doar de pierderea acestor sume colosale.

Acest aspect nefiresc şi antinaţional a distrus aproape întreg lanţul de producători români din diferite domenii de activitate (industria uşoară, alimentară, agricultură, pomicultură, industria mobilei etc.).

Acţiunile susţinute de arestarea, în masă, a vameşilor de la Timişoara, Albiţa, Suceava din 2011, prin care s-a încercat o demonstraţie de forţă, cu siguranţă, au fost interpretate la 74

nivelul Uniunii Europene doar drept nişte jalnice încercări de inducere în eroare.

Aceasta pentru că, la acest nivel, era deja cunoscută de foarte mult timp evaziunea fiscală ce se făcea prin Vama Constanţa şi Vama Giurgiu. Şi nu întâmplător, Olanda (pe care am dezaprobat-o, la timpul potrivit, pentru comportamentul său specific colonialist) a avut atitudinea pe care a avut-o în cazul aderării României la spaţiul Schengen, pentru că avea informaţii reale din portul Constanţa (pentru cei care nu ştiu, cei mai mari specialişti din lume în încasarea de taxe vamale pe valoarea şi cantitatea reală în porturi sunt olandezii) privind evitarea încasării taxelor prin intermediul anumitor reţele de funcționari corupţi din România. Această practică are o veche tradiție și este susținută de o rețea puternică şi bine organizată, care îi alimentează cu uriaşe sume de bani pe funcționarii de rang înalt.

Același tip de informații le aveau şi autoritățile din Germania, inclusiv cu privire la traficul și importurile făcute prin Vama Giurgiu. Şi aceasta pentru că bulgarii, nereușind să facă față evaziunii fiscale susținute de funcționari ai statului, au apelat la specialiștii nemți pentru a-i ajuta. O mare parte din transporturile pe care le monitorizau în Bulgaria nu mai corespundeau cu datele oficiale din România. Ţări importante din Uniunea Europeană au dorit să verifice, şi nu de puţine ori, cum funcţionează instituţiile statului care controlau frontierele României. În ceea ce priveşte imigraţia ilegală şi tot ceea ce ţine de siguranţa naţională a României (ceea ce înseamnă, practic, siguranţa Uniunii Europene, atât 75

timp cât ţara noastră face parte din această organizaţie), am obţinut punctaj maxim, însă la capitolul încasării taxelor din importuri (TVA-ul reprezentând prejudiciul cel mai mare) pentru valoarea şi cantitatea reală a importurilor, suntem pe ultimul loc în Europa, la un nivel extrem de periculos pentru Uniunea Europeană. Din păcate însă, atunci când s-au convins că avem instituţii care sunt chiar mai sigure decât unele de ale lor, demnitarii europeni, obişnuiţi mai mult să critice, au preferat să nu mai spună nimic, trecând sub tăcere profesionalismul şi corectitudinea angajaţilor implicaţi în siguranţa naţională, prin urmare, chiar şi practica încasării simbolice a taxelor de la importatori.

Cu siguranţă, însăşi intrarea în spaţiul Schengen a fost ratată, în cea mai mare parte, din aceste motive! În România şi probabil şi în alte ţări, se spune că cine respectă legea îşi deschide drum sigur spre faliment.

La prima vedere, am putea crede că cea mai bună soluţie ar fi scăderea taxelor, care ar rezolva problema ieşirii din economia gri sau la negru.

Este însă greu de spus dacă aceasta ar fi soluţia corectă, dat fiind faptul că există şi industrii, dar şi multe sectoare economice care pot fi performante şi cu actualele taxe şi impozite, iar statul consideră că dacă vor scădea taxele, cei care pot plăti actualele taxe, de mâine, vor achita mai puţin, iar certitudinea că cei care acum nu plătesc deloc sau achită sume simbolice vor fi corecţi, începând cu momentul zero al 76

reducerii taxelor, nu există. Singura soluţie este de a tolera în anumite limite şi o economie gri. Iar asta doar pe domeniile în care se ştie că rata rentabilităţii este mică şi numai acolo unde economia creează locuri de muncă. Aşa se întâmplă în orice ţară.

Dar practică cu cele mai dăunătoare efecte fiscale pentru economia României a constituit-o, în ultimii douăzeci şi trei de ani, obiceiul antinaţional de a supune multor controale şi hărţuieli agenţii economici.

Sunt perfect conştient de faptul că multe persoane influenţe din Ministerul de Finanţe şi mulţi dintre cei care au delapidat, ani de-a rândul, statul român vor fi deranjaţi de afirmaţiile mele, iar dacă acestea vor avea şi un ecou mai puternic, determinând o serie de consecinţe nefaste pentru cei implicaţi, însăşi viaţa şi cariera mea vor fi puse în pericol, pentru că se va încerca, cu siguranţă, prin orice mijloace, să fiu compromis sau redus la tăcere, dar îmi asum acest aspect cu promisiunea că dacă s-ar întâmpla acest lucru, vor apărea mult mai mulţi şi mult mai vocali.

După Revoluţie, populaţia a avut mereu sentimentul că cei puternici şi cu bani sunt, de fiecare dată, protejaţi, iar cei mici, în permanenţă hărţuiţi.

Aşa cum aminteam şi cu un alt prilej, şi în Occident, în ţările civilizate, există corupţie, dar aceasta nu afectează omul simplu în mod direct, dezvoltându-se la un nivel superior, unde sumele rezultate din astfel de practici sunt oarecum „legalizate”, achitându-se anumite taxe pentru ele.

77

În România, cea mai dăunătoare practică financiară a fost returnarea ilegală de TVA. Încă de la introducerea TVA în România, această practică a fost frecvent folosită în mod abuziv şi ilegal, atât de un număr însemnat de funcţionari ai statului, de reţele străine şi româneşti din lumea interlopă şi politică, cât şi de numeroşi cetăţeni străini. Categoria ultimă a fost una preferată de oficialii români, care nutreau credinţa că urmele abaterilor se vor şterge mai uşor, odată ce aceştia vor părăsi ţara, iar eventualele dovezi ar dispărea astfel.

Tragedia cea mai mare pentru statul român a fost că, în tot acest timp, fiscul a strâns bani de la toate firmele mici care încercau să se dezvolte, creând, în acelaşi timp, locuri de muncă şi rezolvând astfel o problemă socială a statului, iar câteva sute de afacerişti veroşi şi actori economici din sistemul de stat retrăgeau, cu osârdie, din bugetul public, zeci şi chiar sute de milioane de euro lunar sau trimestrial, sub forma returnării de TVA. În afara faptului că aceste returnări de sume lăsau statul român aproape falimentar, fără banii necesari pentru drumuri şi alte investiţii necesare, în acelaşi timp, contribuiau, în mod sistematic şi la distrugerea producătorului român prin neachitarea TVA de către importatori pe cantitatea şi valoarea reală.

Produsele de import, odată ajunse în ţară şi puse în vânzare, fac concurenţă neloială produselor autohtone prin preţuri care ajung cu cel puţin 20 % sub nivelul pieţei. Printrun calcul matematic simplu, neachitarea TVA şi a taxelor 78

vamale determină o pierdere pentru stat de aproximativ 30 – 40 %.

Revoltător este că, timp de cincisprezece ani, oamenii politici şi şefii unor instituţii importante ale statului foloseau, în astfel de situaţii, o expresie celebră, o replică care-i bulversa pe producătorii români: „Lasă, domnule, că trebuie să luăm din import. Sunt mai ieftine!”.

Era şi normal să fie mai ieftine dacă marfa care valora 500.000 de euro şi pentru care ar fi trebuit să se achite minim 120.000 de euro taxe către statul român, intra în România cu o taxă oficială de 500 de euro şi cu o şpagă de 1.500 – 5.000 euro, în timp ce producătorul român, în afara muncii epuizante, a plăţii salariilor, a achitării cât mai multor taxe, era copleşit de neputinţa de a înţelege cum de acele mărfuri puteau fi vândute la astfel de preţuri care anulau orice tip de concurenţă.

Cred că niciodată în istoria acestei ţări şi în nicio altă ţară din lume nu s-a mai vorbit despre asemenea acte de inconştienţă şi de iresponsabilitate îndreptate împotriva statului român, promovate şi susţinute chiar de către conducătorii acesteia. Astfel de practici care încurajează importurile nelegale în detrimentul producţiei proprii produc, în timp, efecte extrem de dăunătoare.

Iar acest fenomen îşi găseşte cu atât mai puţin o justificare reală, atunci când realizăm că, la nivel înalt, oamenii care au autoritatea de a schimba cursul lucrurilor nu o fac şi nu din cauza unor avantaje personale, ci, în mare parte 79

şi pentru că nu înţeleg evoluţia, natura şi efectele nocive ale fenomenului descris mai sus.

Astfel, în timp ce la nivel înalt şi pentru mize exorbitante, se desfăşoară astfel de fenomene, în ceea ce priveşte firmele mici şi mijlocii din sistemul de producţie din România, instituţiile statului român sunt cele care le dau lovitura de graţie micilor producători autohtoni.

Pe termen lung, dacă situaţia va rămâne aceeaşi, va compromite inclusiv producătorul de componente auto (ce a investit mult în ultimii ani în România). Asta pentru că importatorii le pot propune produse aproximativ similare, cu cel puţin 24 % mai ieftine, pentru export.

Exportatorul nostru ar putea fi tentat, deoarece s-ar bucura pentru preţul mult mai mic oferit de importator (care nu achită taxele pe valoarea şi cantitatea reală), care îi va propune investitorului şi producătorului din România să renunţe la a mai produce în ţara noastră, „scăpând de grija angajaţilor”, iar prin ingineriile financiare propuse de „importatorul cu experienţă”, susţinut şi protejat de înalţi funcţionari corupţi ai statului, va pune statul român în situaţia de a nu mai încasa nici TVA-ul de la import, dar mai mult de atât, exportatorul va primi ilegal şi returnare de TVA pentru operaţiunea de export. Iar singurul rezultat va fi apariţia unui număr şi mai mare de şomeri şi păgubirea statului român cu cel puţin 40% TVA şi alte taxe la o marfă care nu a fost produsă în România, dar oficial, în documente, aceasta apare ca fabricată în România.

80

„Mijlocul esenţial pentru manipularea realităţii este manipularea cuvintelor. Dacă poţi controla înţelesul cuvintelor, atunci poţi controla şi oamenii care trebuie să utilizeze cuvintele.”

(Philip K. Dick – scriitor) Cum a fost distrusă imaginea românilor La începutul anului 2013, într-o discuție despre cele mai mari oportunități investiționale din Europa în următorii douăzeci de ani, mi-a fost prezentat un material destul de complex pe mai multe domenii de activitate. Acest document plasa România pe primul loc într-un top al oportunităţilor de investiţii în următoarele două decenii.

Deşi eram conştient de calităţile şi atuurile noastre ca ţară, mărturisesc că, pentru moment, m-a mirat faptul că suntem plasaţi pe o astfel de poziţie şi am considerat necesar să întreb: de ce suntem atât de denigraţi în presa occidentală, dacă, factual, ţara noastră deţine un asemenea potenţial?

Răspunsul a venit atunci prompt şi laconic, din partea interlocutorilor mei: „Tocmai din acest motiv!”.

După ce am citit cartea lui George Friedman, Următorii 100 de ani. Previziuni pentru secolul XXI, am avut bucuria unei reconfirmări a multor concluzii personale, identice cu ale majorității românilor. Am aflat însă și câteva aspecte

geopolitice și strategice noi, care, cu siguranță, ne vor avantaja, dacă vom fi mai responsabili în actul de guvernare a acestei țări.

Aceiași români nu înţeleg cum: în ultimii douăzeci şi trei de ani, eram criticaţi, pentru că îi discriminăm pe ţigani, iar acum, multe ţări din Occident dovedesc o atitudine lipsită de înţelegere faţă de această etnie? Și atunci, singura concluzie a multora este că aceste critici au fost parte dintr-o politică de denigrare complexă, al cărei scop definit era însăşi acapararea economică a ţării ieșite din comunism, inclusiv prin sacrificarea şi denigrarea ţiganilor şi a românilor.

Aceasta este percepţia majorităţii românilor din colegiul meu, cu privire la schimbările care au avut loc în ţară în ultimii douăzeci şi trei de ani. Aceștia știu că și clasa politică este deficitară din punct de vedere al patriotismului, al competenţei şi implicării. Dar mai știu și că o parte din ţările din Occident nu au niciun interes ca noi să progresăm, pentru că altfel am fi un competitor veritabil.

Voi argumenta în această carte, așa cum o fac și în sutele de întâlniri oficiale pe care le am din poziția de senator, faptul că România are toate atuurile și un potențial imens de a deveni una dintre țările importante ale Europei, cu o economie puternică, cu un buget mai mare și cu o strategie eficientă de cheltuire a banului public.

82

Îngenuncherea unei naţiuni, supunerea ei, se face, așa cum o dovedește istoria îndepărtată sau cea actuală, prin tertipuri, dezinformare și minciună. Se lansează informaţii false – contopite într-un scenariu credibil –, care sunt prezentate a fi reale, demonizând naţiunea luată drept ţintă şi slăbindu-i, astfel, imaginea pe plan extern.

Unul dintre cele mai mârșave planuri de denigrare a României a fost schimbarea denumirii de țigani în rromi.

Acuză cea mai vehementă a unor grupuri ostile României, în anii ’90, era că nu le oferim drepturi țiganilor. Și schimbarea denumirii din țigani în rromi, spuneau cei ce luptau împotriva României și țiganilor, ar fi fost o soluție pentru a elimina aceste „încălcări ale drepturilor”.

Nici comunitatea țiganilor, dar nici majoritatea românilor nu au înțeles atunci că, de fapt, era un plan bine pus la punct de denigrare a României pe termen lung. Planul era simplu. Pentru faptul că, în acel moment, se știa că 1 – 2 % din rândul țiganilor, ca şi o mică parte a românilor (aşa cum se întâmplă, de altfel, cu orice altă națiune) prezintă o anumită tendință spre infracționalitate, persoane de acest gen au fost „ajutate” să părăsească România în numele „drepturilor ce trebuie respectate”, fiind primiți în Europa, America și chiar pe alte continente.

Presiunile externe convergeau în direcţia de a schimba cât mai repede numele țiganilor în rromi, pentru ca orice infracțiune (făcută de infractori români sau țigani) să fie atribuită românilor și României. Infracţiunea nu poate avea 83

etnie sau naţionalitate – de exemplu, frauda de şaizeci de miliarde de dolari pe care Bernard Madoff a provocat-o americanilor NU POATE FI CARACTERIZATĂ CA FIIND COMISĂ DE UN EVREU, CI DE UN INFRACTOR DE ORIGINE EVREIASCĂ, dar asta nu ar justifica în niciun fel o acuzaţie împotriva evreilor. Infracţiunea nu o făcuse un evreu, ci un infractor, care întâmplător, era etnic evreu.

S-a mai strecurat și acuzaţia că românii ucid unguri printr-un plan bine pus la punct. Vă aduc, în acest sens, aminte de cazul Coșeriu de la Târgu Mureș, în care știrile în care românii ar ucide unguri au făcut înconjurul lumii.

Situaţia era însă exact invers. Dar bineînţeles că nu-i puteam acuza pe etnicii maghiari de un lucru de care nu se făceau vinovaţi că naţiune. Asistăm la derularea unor planuri, făcute în birouri obscure, de grupuri ostile României. Din fericire, aceste jocuri mârșave și perverse nu au avut succes pentru că erau mult prea îndepărtate de realităţile României. În marea lor majoritate, nu aveau nicio legătură cu realitatea.

Văzând că, prin planul A, nu au reușit să pornească un război civil în România și nici să divizeze țara, au trecut la planul B care presupunea denigrarea țării. Având informații conform cărora, întâmplător, în acel moment, grupul dur al infracționalității din România era compus, în mare parte, din țigani, dar și din români, aceştia au făcut toate demersurile necesare pentru a permite accesul acestor indivizi în tot Occidentul.

84

Eu nu am reușit să obțin viză pentru Occident, decât în 1998, dar şi atunci, cu destul de multe piedici, eforturi și intervenții. Asta chiar dacă eram un contribuabil onest, cu sute de angajați în zona mea de activitate. În acest timp, bandele de ţigani și de români infractori, pe care autorităţile române reușeau totuși să le ţină sub control, au avut porţile graniţelor deschise de către ţările civilizate, fiind, practic, „rugaţi” să facă tot ce le trece prin cap, numai infracţiuni să fie. Şi toate acestea în numele respectului drepturilor omului (care, spuneau ei, în România, nu erau respectate)!

S-a întâmplat exact ca și cum noi, românii, am pune în aplicare un plan bine gândit de a-i aduce în România pe toți pedofilii din Belgia și Olanda, i-am încuraja și le-am crea cadrul și condițiile potrivite pentru infracționalitate, i-am filma, am strânge mii de probe, iar după aceea am împrăștia în toată lumea acuzații la adresa poporului belgian și a celui olandez, cum că acestea ar fi popoare de pedofili! AR FI CORECT? AR FI REAL? Sau să afirmăm că austriecii ori americanii sunt popoare care își violează în beciuri și subsoluri propriii copii, ținându-i sechestrați, dacă ar fi să ne raportăm la cazurile din ultimii ani.

Comunitatea țiganilor din România a fost prejudiciată enorm prin acest plan mârșav pus în aplicare împotriva României de grupurile ostile țării. Țiganii sunt o minoritate, care are o bogată zestre culturală, formată din peste treizeci şi cinci de domenii diferite, dar aceştia nu au fost niciodată, cu adevărat, sprijiniți să se dezvolte în aceste direcții specifice.

85

Dimpotrivă, au fost mereu încurajați să aibă un comportament degradant și antisocial de către grupurile ostile României şi acest lucru numai pentru a denigra țara.

O parte dintre aceste grupuri ostile României, în istoria lor oarecum recentă, s-au ocupat de comerţul de sclavi. Timp de două sute de ani, au practicat acest comerţ, iar pentru mulţi, nici în ziua de astăzi, se pare că nu s-a produs schimbarea la nivel mental, aceştia continuând să aibă o mentalitate colonialistă și perversă. În arhiva presei româneşti, se pot găsi informaţii reale despre comunitatea ţiganilor. De exemplu, un articol publicat în cotidianul „Adevărul” povestește despre „dinastia căldărarilor din Brateiu, de la cort la casă și de la lei la euro” – aceasta este, de fapt, realitatea despre această comunitate. Fanfara Zece Prăjini, promovată de un german în toată lumea, este doar unul dintre miile de exemplele pozitive, care pot ilustra talentul şi bogăţia culturală a comunităţii ţigănești din România. Dacă, întâmplător, în această etapă a istoriei, în cazul ţiganilor, se înregistrează un procent sensibil mai mare de cazuri de infracţionalitate sau de agresivitate comparativ cu alte etnii (români, evrei, unguri, tătari), acest lucru nu îi poate face să aibă drepturi mai puţine. În acest punct, trebuie să recunoaștem că statul are unele deficienţe în privinţa integrării şi educării comunităţii ţigănești. Este oarecum vizibilă o asemănare cu situaţia comunităţilor de persoane de culoare din SUA, care au suportat abuzuri îndelungate din partea americanilor și 86

care, cu mare greutate, au obţinut unele drepturi recent, doar după moartea lui Martin Luther King Jr. Totuși, în niciun moment din istoria lor, românii nu au făcut abuzuri asemănătoare împotriva ţiganilor, așa cum s-a întâmplat pe continentul american, împotriva oamenilor de culoare.

Nu putem încadra într-o structură de normalitate folosirea unui mic procent dintr-o etnie, care comite infracțiuni, pentru a-i caracteriza, la modul general, pe toți membrii acesteia sau şi mai rău să învinuieşti şi să compromiţi ţara şi locuitorii din care provin acei infractori.

De aceea, trebuie luate măsuri urgente de protejare a comunității țigănești din România, conservându-le, pentru început, numele lor corect, de țigani, cu care majoritatea se mândresc. Și au motive reale să o facă pentru muzică, profesiile şi obiceiurile lor vechi şi atât de pitoreşti. Este fundamental să înţelegem că infracţionalitatea nu este o caracteristică a ţiganilor, ci a celor ce o comit, a celor ce încalcă legea, indiferent de etnie şi naţionalitate.

Acum, după ce am aflat care au fost intenţiile care sau ascuns, de fapt, în spatele schimbării denumirii ţiganilor în rromi, este necesar să acordăm mai multă atenţie oricărei alte propuneri, de unde vine și ce se urmărește prin aceasta.

Se ştie că, pentru a denigra România, au fost cheltuiţi mulți bani de către grupările ostile țării noastre, România având de suferit foarte mult la capitolul imagine pe plan 87

extern. Iar prezentarea României reale și adevărate ne va costa foarte mult atât în timp, cât și financiar. În Franța, Anglia, Germania, Ungaria, Spania și în toate țările în care există minorităţi țigăneşti, aceşti locuitori se numesc gipsy. Nu francez în Franța sau ungur în Ungaria. Una dintre teoriile intens vehiculate subliniază tocmai caracterul evident al planului acestor grupuri ostile României în ceea ce priveşte asemănarea terminologică dintre aceste două cuvinte. Aceeași convingere o au românii, dar și comunitatea țigănească în totalitate. La Sărbătorile Iașului, în perioada 10 – 15 octombrie, în afara pelerinajului religios, mai au loc și diverse manifestări de promovare a diversității culturale. Iar acest lucru se întâmplă în fiecare an. Printre popoarele din zona Balcanilor, a Europei și Asiei care participă la aceste deosebite manifestări, pentru a-și promova propria cultură, sa numărat și o delegație a țiganilor care au purtat mai multe bannere pe care era scris „Yes, gipsy! Da’ noi suntem ţigani şi ne mândrim cu asta!”.

Aceşti ţigani aveau o ţinută vestimentară și comportamentală de excepţie, iar faţa le era luminată de bucuria şi mândria de a aparţine acestei etnii. Și aveau și de ce! Pentru frumuseţea dansului, a cântecului şi portului tradiţional, pentru talentul şi profesiile lor unice în lume, pentru arta şi măiestria prelucrării manuale a obiectelor din aur, argint, cupru, aluminiu sau fier la un nivel şi o performanţă cum rar se mai poate găsi în lume. În discuţiile avute cu ei erau foarte îngrijoraţi şi nedumeriţi faţă de ceea ce li se întâmplă şi nu puteau 88

avea o explicaţie logică, de ce Occidentul, vrea să-i desfiinţeze ca etnie, schimbându-le denumirea etnică din „ţigani” în „rromi”, când ei, de sute de ani, aşa sunt apreciaţi, criticaţi, identificaţi etc.

Minoritatea reprezentată de ţigani a fost folosită de Europa, în ultimele cinci – şase secole, pentru că avea multe calităţi şi rezistase pogromurilor, persecuţiilor și abuzurilor. Chiar dacă au avut parte de o istorie atât de zbuciumată, aceştia nu au trecut totuşi prin experienţe extrem de dureroase, similare celor provocate populaţiei de culoare din Africa de către popoarele „Europei civilizate”, care îi răpeau, îi sechestrau, îi violau și îi vindeau ca sclavi latifundiarilor americani.

Românii, prin binecuvântarea lui Dumnezeu, nu au iniţiat, dar nici nu au permis ca pe teritoriul țării să aibă loc asemenea monstruozități. Recunoaștem și acceptăm, totodată, adevărul că au existat unele excepții în perioade când ne aflăm sub ocupație străină sau sub regimuri totalitare, (pogromul de la Iași din timpul generalului Antonescu este un astfel de exemplu, când mii de evrei au fost omorâți sau deportați; de asemenea, nu trebuie să uităm nici atrocitățile unor călăi români din timpul regimului comunist, care au acţionat sub presiunea Moscovei). În ceea ce priveşte toleranţa şi libertatea de exprimare în gândire, românii au fost un exemplu în Europa încă de acum 600 de ani. Voi oferi, în acest sens, două exemple relatate în cartea „Cehia, istorie şi cultură”, scrisă de domnul profesor doctor Anton Caragea în 2005 şi editată la Editura 89

Fundaţiei Internaţionale pentru Cultură şi Ştiinţă „Mihai Eminescu”.

Cehii au dovedit întotdeauna o înclinaţie nativă spre deschiderea de noi viziuni realiste, spre civilizaţie şi acceptarea noilor descoperiri în religie, arhitectură etc. După primele încercări de reformă promovată de către John Wycliffe, rectorul Universităţii Oxford din Anglia, apare o figură proeminentă a Cehiei, în persoana lui Jan Hus, ajuns rector al Universităţii din Praga, în 1409, cu ajutorul renumitului rege Wenceslaus.

Jan Hus promovează un program radical de reforme dar care nu erau pe placul Bisericii Catolice dominante şi inchizitoare, atrăgând, astfel, dorinţa Bisericii de a-l lichida. În 1414, cei doi acceptă amândoi să onoreze o invitaţie la Constanza, în Elveţia, în faţa unui consiliu catolic. Jan Hus, un bun orator, pregătit din punct de vedere teologic şi nu numai, având şi un caracter bazat şi format pe principii biblice, creştine, care promovau toleranţa şi înţelegerea, nu şia putut imagina că ar putea fi condamnat, omorât, chiar de către cei care îl propovăduiau pe Hristos.

Ajuns în faţa conciliului, argumentele raţionale şi în sprijinul toleranţei creştine, pe care Hus le descoperise în Biblie, nu au fost suficiente pentru a nu fi ars de viu pe rug pe 6 iulie 1415, iar prietenul său, Jerome de Praga, este şi el ars pe rug un an mai târziu, pe 30 mai 1416.

Cel mai interesant fapt în acest caz tragic este că, în cadrul conciliului, erau şi reprezentanţi ai Moldovei şi 90

Munteniei, în persoana boierilor Thobermur (Dobromir) din partea Moldovei şi Georgius de Samusinis din partea Munteniei, care s-au ridicat cu curaj şi fără frică în cadrul conciliului şi au declarat următoarele: „Ţara mea şi Domnul meu nu condamnă pe nimeni pentru vina de a gândi!”. Şi au cerut de urgenţă eliberarea inculpaţilor. Dacă atitudinea celor doi reprezentanţi ai Moldovei şi Munteniei ar putea părea accidentală şi conjuncturală, ceea ce se va întâmpla mai târziu, de fapt, reacţia lor confirmă că această atitudine era imprimată în conştiinţa poporului român, chiar şi acum 600 sau 2000 de ani.

După execuţia lui Jan Hus şi a lui Jerome de Praga, Biserica Catolică din timpul acela nu se mulţumise cu cele zeci de mii de crime împotriva celor care „îşi permiteau să gândească liber” şi porneşte o prigoană împotriva poporului ceh, zeci de mii de refugiaţi luând drumul Transilvaniei.

Deoarece Transilvania era relativ aproape şi făcea parte din aceeaşi structură de ocupaţie, aceştia au trecut munţii în Moldova, deoarece călăii ajunseseră şi în Transilvania pentru a-i omorî.

Domnul Ţării Româneşti, Alexandru cel Bun le acordă azil şi le oferă multe înlesniri pentru libertatea de gândire şi manifestare a religiei lor.

Aceste date sunt prezentate inclusiv în Cronicile de la Mănăstirea Neamţ, iar numărul „husiţilor” din Moldova, în mai multe relatări, era de minim 25 – 50 000 de creştini.

91

Am dorit să relatez unul dintre numeroasele exemple din acest context, unul real, care descrie poziţia poporului român privind discriminarea, toleranţa şi iubirea faţă de aproape.

Aş mai expune încă un exemplu despre cum au procedat românii cu minoritatea ţiganilor, în timpul lui Nicolae Ceauşescu. În timpul lui Nicolae Ceauşescu, oricărui român din etnia ţiganilor, i se garanta un loc de muncă, i se asigura o locuinţă, de multe ori făcându-se chiar discriminare pozitivă, deoarece casele mai mari sau centrale li se ofereau lor. Locuinţele care aparţinuseră membrilor forţei de elită româneşti înainte ca aceştia să fie lichidaţi, în mod criminal, la Canalul Dunăre – Marea Neagră sau în închisori, le-au fost oferite ţiganilor.

Aceste locuinţe reprezentative ale celor omorâţi pe nedrept, dintre care foarte multe erau localizate central, au fost repartizate minorităţii ţiganilor, sperându-se că, astfel, aceştia să se integreze.

Parţial, a fost o reuşită, dar în foarte multe cazuri, a existat o respingere totală a integrării, politica occidentală, de după 1989, faţă de România şi minoritatea ţiganilor fiind speculată de grupările infracţionale din rândul acestora.

Autorităţile române, prin organismele specializate, ştiau şi ţineau sub control acest fenomen. Prin politica Occidentului de după 1989, instituţiile statului român nu şi-au mai putut face datoria, deoarece grupările infracţionale din rândul minorităţii ţiganilor exploatau politica ţărilor ostile României, 92

profitând de teama de acţiune a instituţiilor statului român pentru a nu fi acuzaţi de discriminare, în mod nedrept, pe fapte imaginare, aşa cum se mai întâmplase.

Prioritatea României şi a Uniunii Europene trebuie să fie integrarea cât mai rapidă a comunităţii de ţigani din România, dar acest lucru va fi posibil numai atunci când ţările Europei Occidentale, ostile României, vor renunţa la a se mai folosi de un procent mic din rândul minorităţii ţiganilor pentru a denigra ţara noastră.

Este necesară, cât mai curând, elaborarea unor programe de educaţie, conservarea profesiilor specifice lor, a culturii acestora, promovând calităţile şi abilităţile membrilor comunităţii de ţigani din România.

Trebuie, de asemenea, asigurate proceduri corecte din partea Uniunii Europene, nu ca până acum. Fondurile primite din partea Uniunii trebuie să fie cu adevărat folosite pentru educaţie şi integrare şi nu pentru a asigura excursii, divertisment şi contracte unora dintre membrii comunităţii ţigăneşti, numai pentru ca fondurile alocate să capete o justificare.

Rezultatele vor apărea imediat ce şi românii, şi ţiganii vor constata că ţările din Occident nu vor mai încerca să denigreze România prin denunţarea faptelor acelei mici minorităţi infracţionale din rândul minorităţii ţiganilor.

93

„A lucra într-un fast-food nu este ceva sub demnitatea ta. Bunicii tăi aveau o altă denumire pentru asta: o numeau șansă.”

(Bill Gates – om de afaceri) Românii, o forţă de muncă puternică şi ieftină Pentru Europa În timp ce o parte a presei, ostilă României, ne denigrează, sunt și mulți occidentali care ne susţin și ne apreciază. Un englez recunoștea, în presa din Marea Britanie, că muncitorii români sunt cu mult mai harnici decât englezii.

Tot el spune că, nu își poate închipui cum s-ar descurca industria alimentară, patiseriile, brutăriile, restaurantele, hotelurile şi turismul în acest moment, dacă nu ar exista muncitorii români. În celebra publicație „The Guardian”, apare următoarea declarație despre România: „Românii sunt mândri de onestitatea lor, nu vă lăsați prostiți. Sunt un popor cinstit, nu vă lăsați păcăliți.”. În discuțiile private pe care le-am avut cu oficialități din Spania și Italia, acestea recunoșteau că românii au avut un rol esențial în creșterea și menținerea economiei la un nivel performant în perioada 1990 – 2013, prin faptul că peste 90 % dintre muncitorii români sunt buni profesioniști, bine pregătiți și performanți raportat la munca depusă și la banii primiți comparativ cu spaniolii sau italienii.

Ostilitatea acestora din urmă este oarecum de înțeles, românii fiind percepuţi ca o forţă concurentă destul de puternică, ameninţând, din punctul de vedere al străinilor, însuşi nivelul lor de salarizare, precum şi condiţiile de muncă, pentru că românii acceptă să muncească mai mult şi mai eficient, pe bani mai puţini.

Fără aceşti muncitori români, blamaţi pe nedrept de atâtea ori, multe ţări nu ar fi fost, cu certitudine, niciodată atât de performante. Cum ar mai fi fost oare astăzi economia Italiei sau a Spaniei, în condiţiile în care tinerii noştri continuă să muncească de multe ori pentru nişte salarii mici, dacă nu ar fi avut angajaţi, în sectoare importante, peste un milion de români? În acest sens, este de apreciat politica Spaniei și cea a Italiei, care au știut să își atingă propriile obiective economice prin imigranți. România nu are o asemenea politică, ceea ce este extrem de dăunător economiei.

Pentru a ilustra mai concret această situaţie, aș dori să ofer doar un singur exemplu, extrem de benefic, pentru omul de rând din Spania. Spaniolii au reușit, cu ajutorul imigranților români, să-și schimbe toate apartamentele vechi, construite în anii 1950 – 1970 (incomode, mai lipsite de confort), în perioada 2004 – 2008, când economia Spaniei exploda, imigranții români având o mentalitate de proprietari (90 % dintre români sunt proprietari și nu se vor lăsa atrași de marile grupuri financiare pentru a deveni chiriași), iar românii dorindu-şi, prin urmare, să deţină un apartament în Peninsulă Iberică, dacă li se creau condiţii avantajoase.

96

Spaniolii construiseră mult mai multe locuinţe, decât le erau necesare. Atinseseră acest nivel încă din 2005. Atunci când pe piaţă sunt mai multe locuinţe decât este necesar, nu urmează decât scăderea preţului lor. Pentru a menţine creşterea economică în sectorul construcţiilor, în continuare, singura măsură era să găsească proprietari ai excedentului de locuinţe. Aceşti „viitori” proprietari ai numărului în excedent de locuinţe nu puteau fi nimeni alţii mai potriviţi decât românii. În 2005 – 2008, românii, stabiliţi cu forme legale sau nu, erau peste 1.000.000, iar cel puţin 300.000 dintre ei aveau fiecare economii de cel puţin 20 – 30.000 euro, bani care, până în acel moment, erau rezervaţi pentru o investiţie în România, iar din acel moment, au rămas în Spania.

Oficialitățile spaniole împreună cu sistemul bancar au analizat în profunzime efectele vânzării acestor case către români, chiar dacă aceștia nu erau cetățeni spanioli. În acel moment, un imobil care, cu zece ani în urmă, costa cel mult 30.000 de euro, a ajuns brusc la 150.000 – 200.000 de euro.

Peste 50 % dintre imigranții români aveau economii modice de 20 – 30.000 de euro. În această situaţie, oficialitățile spaniole s-au gândit că ar fi mai bine pentru Spania dacă românii, în loc să trimită banii în România, pentru ca aceştia să-și construiască acolo case, mai bine li se creează posibilitatea să își cumpere, prin credit cu o durată treizeci de ani, un apartament vechi în Spania.

Astfel, statul spaniol avea mai multe avantaje: spaniolii își schimbau un apartament vechi, care necesita renovare generală, cu unul nou, piaţa construcţiilor continuând 97

astfel să se dezvolte într-un ritm progresiv, iar imigranţii care veniseră în Spania, cu gândul de a face bani pentru ași construi o casă în România, se stabileau cu tot cu familia și copiii în Peninsulă. Astfel era rezolvată și problema natalităţii, problemă cu care se confruntă, la scară largă, întreaga Europă.

Prin urmare, într-o primă fază, cetăţeanul spaniol vindea un apartament vechi care necesita cheltuieli de renovare urgente, cu 200.000 de euro, unui român.

Românul se lega astfel de Spania pentru totdeauna, statul spaniol oprea toţi banii în propria economie, iar cetăţeanul spaniol se alegea cu un apartament nou.

Mulți se întreabă, cu siguranţă, de ce nu am luat în calcul şi varianta achiziţionării unui apartament nou de către români, similar cetăţeanului spaniol. Din păcate, această variantă nu a prea fost posibilă, totul fiind gândit în favoarea statului și cetățeanului spaniol. Specialiştii spanioli în piaţa imobiliară şi financiară, având multă experienţă şi cunoștințe exacte despre economia de piață (la acel moment, românii neînţelegând prea bine ritmul şi sensul ciclurilor economice sau al crizelor), iar prețurile în imobiliare ajungând la un nivel maxim, au ştiut că în perioada imediat următoare, va urma o scădere drastică a acestora. S-a dat atunci semnalul că băncile să acorde credite imigranților români pentru un plafon maxim de 200.000 de euro, deoarece în această valoare se încadrau apartamentele vechi de patruzeci – cincizeci de ani, iar scopul era benefic poporului spaniol. Spaniolii informați, care au primit sume de 200.000 de euro pentru un apartament ce nu 98

valora mai mult de 30.000 de euro în urmă cu zece ani, au pus atunci banii în bancă, iar acum își pot achiziționa o casă nouă şi mare cu o sumă mult mai mică decât în perioada de boom economic şi la acest capitol, cred că se potriveşte citatul: „analfabetul viitorului nu va fi cel care nu va şti să citească, ci cel care nu va şti să înţeleagă”. Şi eu, Ionel Agrigoroaei, la aceea dată, credeam că ştiu totul despre criză şi ciclurile economice, dar nu a trecut mult şi am înţeles pe propria piele că mai era loc de a învăţa, nicio criză neputând fi comparată cu alta din multe puncte de vedere.

Oricând va fi o categorie importantă de oameni care vor crede că ei nu vor intra în malaxorul unei crize, dar cei care cunosc şi poate şi controlează fenomenul, sunt destul de bine pregătiţi pentru a-i include în „joc” pe oricine măcar o dată în viaţă.

Sumo4e IIImIse Tn !as1I do romIllllldon

10

_!Nlale

-'din r---------------------------------,7% _MioItdt.-o

PI8(1caII din dr .....

)

9 8 7

e~ 6 • -e 5

...

!:e ~~

G

4tIL

.. .s

~

3% -e

e•

3

2%

2

1%

1

0 ,_

1_

lOOO *1

21:102

20CXI lOOt

2005

..

1IIIfI

2CICe 2OCI8 21010

www.khrts.ro

99

„Un stat care se foloseşte de legi rele, dar respectate, stă mai presus de acela care are legi bune, dar neţinute în seamă.”

(Tucidide – om politic şi istoric atenian) Despre Constituţie și Regionalizare Trebuie să mărturisesc, de asemenea, faptul că am rămas realmente uimit de modul documentat, matur şi ancorat în actualitate, cu care cetăţenii au sesizat anumite probleme de interes naţional cu care se confruntă România.

Dar, dintre toate acestea, subiectul care a căpătat cel mai mult contur şi a suscitat un interes deosebit a fost cel al proiectului de regionalizare a României.

Toţi membrii Parlamentului, printre care mă număr, la rândul meu, au considerat că, până în toamna anului 2013, procesul de regionalizare va fi finalizat. În acest context, persoanele cu care am purtat discuţii mi-au atras atenţia cu privire la posibilele efecte negative ale acestui proiect. În primul rând, am fost întrebat de către cetăţenii din colegiul meu în ce ţară s-a mai solicitat o împărţire a teritoriului pe regiuni istorice precum în urmă cu două – trei sute de ani. Am mai fost întrebat şi în care capitol anume, de negociere cu Uniunea Europeană, a fost introdusă această condiţie a regionalizării care trebuie întrunită în vederea accesării fondurilor nerambursabile.

În acest context, am sesizat faptul că există anumite temeri, mai ales în rândul oamenilor obişnuiţi şi mi-am dorit foarte mult să aflu, în mod concret, care sunt acestea.

Discutând cu cei din colegiul meu, dar şi cu reprezentanţii a peste patruzeci de ONG-uri, alături de care am participat la diverse dezbateri, am reuşit să identific valenţele reticenţelor pe care le resimt cetăţenii, mai ales cei trecuţi de prima tinereţe.

Se pare că destul de mulţi români văd această iniţiativă de regionalizare precum un plan ascuns al marilor puteri de a fărâmiţa, în viitorul apropiat, România. O reîmpărţire administrativ-teritorială ar însemna, în accepţiunea acestora, să ne asumăm, ca naţiune, riscul ca aceste noi regiuni să fie scindate pe viitor, intrând separat sub influenţa celor mai importante ţări ale Europei, şi nu numai.

Deşi sună a teorie conspirativă, unii români o consideră posibilă, cu toate că o parte din fiinţa lor este conştientă de faptul că decidenţii acestei schimbări nu au avut nicidecum în vedere să aducă vreodată vreun prejudiciu de orice natură integrităţii României.

Personal, sunt pe deplin convins că niciun român dintre cei care au susţinut acest proiect, nu a făcut-o cu o intenţie ostilă ţării sale.

Cu toate acestea, credinţa mea este că suntem datori să ascultăm cu multă atenţie şi recomandările, dar şi temerile cetăţenilor de vârsta a treia, care au trecut prin multe în viaţa lor, care au văzut şi auzit de la bunicii şi străbunicii lor multe 102

lucruri adevărate şi poate nespuse despre istoria noastră zbuciumată. Consider că toate aceste temeri, toate aceste gânduri ar trebui să treacă, cel puţin o dată, prin filtrul reflecţiei acelora în puterea cărora stă decizia ultimă. În loc să fie ironizate, acest gen de idei ar trebui să atragă atenţia, să devină subiect de dezbatere publică, să li se explice cetăţenilor, cu respect, cu onestitate şi transparenţă, pe înţelesul tuturor, rostul unor astfel de decizii, astfel încât să nu mai fie nicio umbră de îndoială.

Suma de argumente pro şi contra regionalizării trebuie atent pusă în balanţă, acceptând, totodată şi faptul că planurile de dezvoltare economică, prin înfiinţarea unor centre de comandă regionale, îşi găsesc o justificare indiscutabilă în eliminarea erorilor economice şi a risipei de bani publici care s-a produs, în trecut, pe teritoriul fiecărui judeţ în parte.

Aceste obiective ar putea fi duse la bun sfârşit prin constituirea unor echipe performanţe de specialişti care să analizeze atent riscurile şi oportunităţile de investiţii la nivelul noilor regiuni, un concept nou de dezvoltare, diminuându-se astfel, implicit, birocraţia şi promovându-se proiecte serioase şi competitive, care să deservească şi să dezvolte, într-un timp scurt, cu eficienţă şi coerenţă, întreaga regiune.

Este necesar ca fiecare dintre aceste centre regionale, cu rol de dezvoltare economică, să fie coordonat doar de specialişti care şi-au demonstrat în timp performanţa şi arta 103

de a conduce şi administra cu succes proiecte financiare de anvergură. De astfel de resurse umane este nevoie în acest nou tip de instituţii, în detrimentul persoanelor promovate pe criterii politice, fără experienţă, incorecte şi necompetitive.

O altă problemă care a apărut, deseori, în discuţiile avute cu cetăţenii a fost cea a modificării Constituţiei. Toţi oamenii de bună-credinţă cu care am stat de vorbă au fost de acord că, în definitiv, întotdeauna se poate discuta despre îmbunătăţiri. Cu toţii sunt de acord că putem avea o Constituţie şi mai bună, dar acest lucru trebuie realizat în timp, după o serie de dezbateri şi după ce vom fi pe deplin convinşi că noile modificări ne vor aduce o viaţă mai bună, iar ţara va merge într-o direcţie corectă.

Cuvintele pe care le-am auzit cel mai adesea, când am abordat subiectul Constituţiei, au fost următoarele: „Constituţia este bună, domnule, oamenii sunt nepotriviţi!”. Şi, într-adevăr, dacă politicienii şi funcţionarii statului ar fi mai bine intenţionaţi, mai conştienţi de responsabilitatea pe care o au faţă de oamenii care i-au ales, ar înţelege poate că datoria lor este să vegheze asupra bunului mers al lucrurilor, iar singurul lor scop ar fi dezvoltarea României, indiferent de forma Constituţiei. În acest context, consider că un proverb vechi al poporului nostru poate descrie cel mai expresiv şi cel mai bine, totodată, această situaţie în ansamblul său: „Omul bun va face bine chiar şi printr-o lege rea, iar omul rău va face rău chiar dacă vor fi cele mai bune legi”.

104

Oamenii au convingerea că problemele cu care se confruntă România sunt cauzate numai de lipsa de patriotism, de incompetenţa şi de lipsa de viziune a celor care deţin, în stat, funcţii importante şi nicidecum de o Constituţie deficitară.

Cei care nu au avut niciodată o voce veritabilă, cei care nu au ieşit în evidenţă niciodată cu nimic sau cei rău intenţionaţi, dar care îşi doresc cu înverşunare să mai rămână încă un ciclu sau chiar două la putere, nemaiavând argumente pe care să-şi fondeze vidul profesional, vor căuta mereu să găsească scuze şi argumente care să îi absolve de incompetenţa care devine, de cele mai multe ori, vizibilă, problemele identificate în structura sau conţinutul Constituţiei fiind mereu un refugiu stabil şi uşor de fructificat.

Această situaţie îmi aminteşte de vechea poveste pe care au invocat-o liderii comunişti după anul 1948, în momentul în care neajunsurile inerente deciziilor antinaţionale care au fost luate atunci începuseră să-şi întrevadă efectele din ce în ce mai mult. Aceştia au încercat să îşi justifice eşecurile printr-o serie de acuze nefondate aduse regelui Mihai I, care ar fi părăsit ţara într-o garnitură de tren cu zece sau cincisprezece vagoane pline cu aur. În realitate, acest tren nu a existat niciodată. Regele părăsise ţara doar cu câteva bunuri personale, bijuterii de familie, tablouri sau piese de mobilier, încărcate în cinci vagoane de tren, dar manipularea indusă de comunişti, a făcut să se creadă chiar şi în zilele noastre această minciună.

105

Fiecare regim are tendinţa de a-şi scuza erorile, incompetenţa sau lipsa de patriotism găsind, de fiecare dată, în orice situaţie-limită, un ţap ispăşitor. Un lucru este însă cert: cu cât românii vor mai permite să fie manipulaţi, înşelaţi şi minţiţi, cu atât prosperitatea şi dezvoltarea ţării va fi mai mult frânată şi întârziată.

Abaterile ar trebui sancţionate cu mai multă severitate, în primul rând prin votul care ar trebui acordat mult mai chibzuit şi mai matur, afişând o atitudine fermă faţă de cei ajunşi la conducerea statului, dar şi faţă de cei care, puşi în faţa unor oportunităţi economice sau geopolitice, nu au ştiut sau nu au dorit să le fructifice la adevăratul lor potenţial.

Reprezentanţii clasei politice, indiferent de culoarea lor politică, au insistat foarte mult, în ultima perioadă, asupra faptului că trebuie aduse modificări Constituţiei României.

Cu siguranţă, aceasta mai poate fi perfectată, fiind întotdeauna loc de mai bine, dar tot la fel de sigur este faptul că nu trăim prost, doar pentru că nu am avut dintotdeauna o Constituţie bună.

Unii politicieni încearcă să ne convingă că dacă am avea o altă Constituţie, ar fi mai bine, ceea ce nu poate fi deloc adevărat.

Cred că sunteţi de acord cu mine că, în aceste gânduri simple, aşternute-n două rânduri, se află atât de mult adevăr!

De aceea, sunt de acord că este imperios necesar ca factorii responsabili de acest lucru să demareze cât mai curând o serie de dezbateri publice privind anumite aspecte şi 106

puncte controversate din Constituţie. Toate discuţiile, propunerile, proiectele şi elementele de noutate trebuie să fie transparente, intens mediatizate, noua formă legislativă urmând să intre în vigoare abia după trei – patru ani, după ce toate modificările vor fi simulate şi aplicate în cazuri concrete, iar populaţia va înţelege foarte bine toate implicaţiile acestora.

Orice schimbare este important să se producă numai după ce toate aspectele, riscurile, avantajele şi dezavantajele unei asemenea decizii au fost bine cântărite, apreciate şi analizate.

Abia după un astfel de demers bine organizat, consider că votul poate reprezenta, cu adevărat, un act politic matur şi responsabil, care să reflecte întru totul voinţa poporului şi nu capriciile şi interesele de moment ale vreunui partid politic.

107

PARTEA a III-a 7 soluţii pentru viitorul României „Cel mai bun mijloc de a prezice viitorul este să-l creezi tu singur”

„Destinul fiecărei naţiuni, la un moment dat, depinde de felul în care gândesc cei tineri, cei cu vârste sub 25 de ani." (Johann Wolfgang Von Goethe poet german, ilustru gânditor și om de știinţă)

I.

EDUCAŢIA

Ca mulți dintre dumneavoastră, după cum vă mai spuneam, provin dintr-o familie simplă. Tatăl meu este croitor, apicultor, tâmplar și, în timpul liber, fotograf. Mama a avut, dintotdeauna, un atașament deosebit pentru muncile agricole. Am respectat-o și o voi respecta mereu pentru acest lucru. Cred că a munci pământul, a-i culege roadele prin truda mâinilor și sudoarea frunții este una dintre cele mai respectabile munci din această lume. Și, în mod clar, una dintre cele mai grele! Dar, pentru mine, copil fiind pe atunci, recunosc cinstit că a fost un chin.

Zile la rând, eram trezit înainte de ivirea zorilor pentru a merge la prășit. Am răsturnat pământul de pe câmpuri întregi de porumb, de floarea-soarelui sau sfeclă. Toamna o uram cel mai mult. Atunci, trezirea era pe la trei dimineața, pentru a reuși să îndeplinim planul la porumb tăiat la CAP. M-am întrebat mereu dacă acele lungi şi istovitoare zile de muncă fizică, ce păreau fără noimă, m-au ajutat la ceva în viață? Dacă sunt mai deștept, mai intuitiv, mai rezistent pentru că știu să prășesc? La prima vedere, nu. Însă cum am

fost învățat să caut un răspuns bun, în tot ceea ce mi se întâmplă, cred că există o lecție și în asta. Și anume că în viață, de multe ori, ești obligat să faci și ceea ce nu îți place. Și că viața la Cooperativa „Munca în Zadar” – așa cum spune o celebră expresie – nu te poate duce nicăieri. Cel mult la un trai de subzistență!

Personal, am fost întotdeauna împotriva ideii că şi copiii mei să treacă prin experienţe similare. Cred că am depășit ca naţiune, demult, acele timpuri descrise în romanele lui Marin Preda sau Zaharia Stancu. Și mai cred că „sapa” reprezintă o piedică în calea educării noii generații. A nu se înțelege de aici că sunt împotriva muncii fizice. Dimpotrivă! E absolut necesară în procesul de educare a unei minți tinere. Dar totul trebuie făcut rațional, eficient și printr-un plan ce trebuie să aibă o finalizare care să aducă reușită și satisfacție. Și nu trebuie uitat nici că și în cele mai simple munci, poți găsi, poţi atinge, împlinirea, satisfacția și reușita, dacă o faci din plăcere și după un plan inteligent.

Eu, spre deosebire de alte sute de mii de copii, am avut șansa ca părinții mei să fie pregătiți și în alte domenii. La zece ani, am luat primele lecții în laboratorul de fotografie al tatălui meu, apoi ambii părinţi m-au învățat tainele croitoriei. Și după cum spune un proverb românesc, plin de înțelepciune, „meseria este brățară de aur”, părinții mei au avut grijă (și pentru asta le voi rămâne veșnic recunoscător) ca la doisprezece ani, să am deja propria mea „brățară”. Dar, oare, e de ajuns pentru a avea succes în viață? E de ajuns cu o 112

simplă meserie să răzbați mai târziu prin greutățile de zi cu zi?

Unii vor spune, probabil, că da! Alții, că mai e nevoie de ceva! De carte, de oameni de la care să înveți, de profesori buni, de un loc de muncă bun etc. Personal, cred că pentru a avea succes în viață, un copil are nevoie de trei lucruri: de o familie responsabilă, de un profesor dedicat și de o biserică apropiată sufletului. Acestea trei împreună formează piedestalul pe care se clădește destinul unui copil. Și, așa cum vă voi argumenta mai departe, din punctul meu de vedere, de om simplu, care a trăit experiențe educaționale mai mult sau mai puțin fericite sau inspirate, acestea sunt, în fond, baza destinului unui popor.

Despre valoarea şi importanţa familiei, A şcolii şi a bisericii în formarea unui popor sănătos Un popor pentru care familia este un prim nucleu formator şi responsabil, școala, o instituție profesionistă și dedicată scopului educațional, iar biserica, un spaţiu în care sacrul ne apropie de adevăratele valori, are toate șansele să reușească.

Nu putem afirma că nația română nu beneficiază de existenţa celor trei elemente. Cel puțin la nivel oficial. Dar atunci, unde se rupe filmul? De ce ne plângem mereu că „tânăra generație” este pierdută, că tinerii de astăzi nu au nicio șansă...?

113

Cine dorește răspunsuri bine argumentate științific la asemenea întrebări va trebui să aștepte ca, la un moment dat, savanții și specialiștii să elaboreze un studiu serios în care să își publice rezultatele.

Sunt conştient de faptul că poporul român nu mai are însă răbdare și nu i-ar ajuta la nimic dacă în trei sau zece ani, ar apărea un studiu serios, de mii de pagini, ale cărui rezultate, în final, nu vor fi puse niciodată în practică. Sau dacă acele concluzii vor rămâne doar la nivel de teorie, iar în practică, s-ar dovedi a fi o pură utopie.

Noi, românii, trebuie să nu mai pierdem timpul și să începem să (ne) schimbăm începând din acest moment, pas cu pas, fără nostalgii şi regrete, cu responsabilitate şi conştiinţa faptului că aparţinem secolului în care trăim. Și dacă, între timp, ar apărea un geniu al României cu un plan elaborat, pe înţelesul tuturor, să îl punem și pe acela în aplicare!

Eu însă mă voi limita doar la propria experiență, amintind doar câteva dintre concluziile la care am ajuns, după ce am experimentat educația atât din poziția de elev, cât și din cea de părinte. În mod clar, acestea sunt opinii subiective, dar am convingerea că reprezintă o bună parte din adevăr. Mai ales că şi mulți dintre dumneavoastră le împărtășesc.

O țară este valoroasă, bogată și puternică prin însăşi valoarea individuală a cetăţenilor săi. Oamenii pot deveni valoroși prin educația primită în familie, la școală și în biserică. Dar educația eficientă a unui copil nu este garantată 114

pe deplin de instituția în sine care îl formează, ci de capacitatea, pregătirea, caracterul, buna intenție și obiectivitatea celui care reprezintă aceste instituții – în speță, părintele, profesorul și reprezentantul bisericii.

Am ajuns la concluzia că a fi subiectiv şi retrograd cauzează, în timp, un rău foarte mare unei naţiuni. Căci atunci când spui retrograd, te gândeşti la încăpățânare, la cantonare sterilă în idei preconcepute şi clişee, la regres, la neclintire în modul de a vedea lucrurile, la inflexibilitate, refuzul noului, al progresului şi al evoluţiei. Dacă vom căuta mai adânc, vom descoperi că această trăsătură de caracter își găsește rădăcinile în moştenirea genetică sau în educația primită în copilărie, în familie, în școală sau în biserică. Un părinte, un profesor sau un preot subiectiv şi retrograd, cu o educaţie limitată şi idei preconcepute, va crește, la rândul său, o generaţie de copii cu aceleași stereotipii mentale şi psihologice.

Mulți dintre noi consideră că a ceda, a renunța la un punct de vedere propriu, este o formă supremă de înjosire. Aţi recunoaște greșeala, a accepta că ai greșit, iată un lucru pe care mulţi îl consideră o rușine! De aceea, rămânem în continuare prizonieri în propriile realități, influențate de prejudecăți şi de aberaţii contraproductive.

Obiectivismul este antagonic, ca natură, ca sens, subiectivismului. Gândirea obiectivă poate fi definită printr-o imagine de ansamblu cât mai realistă, cât mai aproape de adevăr, indiferent dacă acesta este sau nu în avantajul personal.

115

Seneca, atunci când vorbea despre educaţie, spunea că „niciodată nu a devenit cineva înţelept din noroc”. Și așa este! E greșit să crezi că ţări precum: Germania, Norvegia, Japonia sau SUA sunt puternice și au succes economic doar pentru că au noroc. Sunt ţări ce deţin bogăţii naturale imense, dar care trăiesc în sărăcie, dar și ţări cu resurse extrem de limitate, dar care sunt pe primele locuri ale topurilor mondiale, atunci când vorbim despre economie, tehnologie, bogăţie. Iar Japonia este cel mai bun exemplu în acest sens.

Modelul se regăsește transpus și la nivel individual.

Cunoaştem exemple de persoane care au moștenit averi uriaşe sau au câștigat milioane de euro la jocurile de noroc, dar care, în câţiva ani, au pierdut absolut totul. Aşa cum sunt şi exemple pozitive, de oameni care au pornit la drum de la zero, neavând pregătirea specifică oamenilor de succes, nicio moștenire genetică cu inclinații spre știință, inovare sau antreprenoriat, dar care au reușit în viaţă cu mult peste așteptările tuturor celor din jur.

Pentru a reuși, trebuie să acceptăm însă adevărul.

Este condiţia primordială şi intrinsecă pentru performanţă, indiferent la ce domeniu ne referim. De aceea, o autoevaluare, cât mai obiectivă, ne va da posibilitatea unui nou început, cu șanse mai mari de a avea succes în tot ceea ce întreprindem. În momentul în care vom avea curajul să renunțăm la cutumele noastre vechi, să acceptăm faptul că unele idei, credinţe şi mentalități dobândite în procesul de educație 116

parcurs din copilărie până în momentul în care am devenit maturi sunt greșite, depășite, învechite, subiective, de-abia atunci vom face, cu adevărat, un prim pas spre schimbare. Mai apoi, este necesar să descoperim, fiecare dintre noi, care sunt acele lucruri ce ne fac mai buni, mai performanți, mai valoroşi, mai puternici. Și să începem să le practicăm. Dacă este nevoie, trebuie chiar să ne schimbăm radical felul de a vedea lumea.

Numai o astfel de schimbare majoră a percepţiei şi a dorinţei de viaţă şi acţiune a întregului popor ne va face viața mai bună şi mai ușoară. Și numai așa vom putea fructifica într-un mod cât mai profitabil şi pentru toţi locuitorii României fără excepţie, minunatele daruri pe care ni le-a făcut Dumnezeu aici, în acest colţ de rai, de la pământul cel mai bun pentru agricultură până la bogăţiile parcă inepuizabile ale solului şi subsolului.

Iar această schimbare poate pleca dintr-un singur loc. De la educaţie!

Unii spun că avem un sistem de învățământ catastrofal, în timp ce alții clamează faptul că ar fi printre cele mai bune din Europa. Care este însă adevărul? Medicii români care lucrează în ţările din Europa sau din America nu sunt oare ei formați în această ţară? Cele câteva zeci de mii! Sunt oare ei buni? Cum altfel ar fi ajuns să practice medicina în Occident?

Inginerii noștri sunt oare ei bine pregătiţi? Avem ingineri care fac performanță în cadrul unor mari companii din Occident și mai avem şi investitori strategici care au ales România pentru nivelul de pregătire al specialiștilor? Datele 117

spun singure totul, fără alte comentarii de prisos. Cu siguranță, există performanță și în acest domeniu!

Trebuie să fim cinstiți și să recunoaștem că, totuși, de la an la an, performanţele sistemului educațional au scăzut.

Majoritatea celor ce au reușit în carieră până în prezent reprezintă, fără doar şi poate, generația celor care au fost pregătiți în timpul lui Nicolae Ceaușescu. Atunci când rigoarea, disciplina și responsabilitatea se situau, din anumite puncte de vedere, la un nivel mult mai înalt decât cel de acum. Școala de medicină și cea de inginerie din România au fost influențate pozitiv de profesori de excepţie, de adevărate genii în domeniu, care au fost capabile să transmită din pasiunile și cunoştinţele lor viitoarelor generații. Astăzi, tocmai acest lucru începe să își facă simțită absenţa.

Educația nu începe nicidecum cu facultatea. Bazele acesteia încep să se ridice şi să se consolideze încă din primii ani de viață, din familie. Aşadar, în România, elementele de bază ale educației rămân părinții, preotul, educatoarea, învățătorul și, mai apoi, profesorii. O educație sănătoasă începe întotdeauna printr-o conlucrare directă a părinților cu ceilalţi factori implicaţi, progresiv, în pregătirea copilului. Împărtăşim cred, cu toţii, credinţa că cele zece porunci din Biblie reprezintă una dintre primele lecţii pe care un copil trebuie să le primească. De aceea, consider că este esenţial ca această educaţie să fie formată armonios între cei doi piloni esenţiali ai societăţii, familia şi biserica, în sens constructiv, pozitiv, transmiţându-i-se copilului sensurile adânci ale adevărului, frumosului şi binelui, 118

dorinţa de a construi totul în viaţă cu seriozitate, cu respect faţă de cuvântul dat, obişnuinţa de a gândi pozitiv, de a nu fi invidios, de a nu dușmăni, de a se bucura de binele altuia și de a suferi alături de cel ce se află în necaz.

Din păcate, în ultimii ani, mai ales după Revoluție, s-au degradat și s-au pierdut multe dintre aceste valori. Și asta mai ales în zona urbană. Acest lucru este cu atât mai trist, cu cât noi, ca popor, avem o moștenire genetică foarte bună și, în mod natural, avem înclinații spre tot ceea ce înseamnă valori morale. Dar cum, aceste inclinații nu au mai fost atent păstorite, nu au mai fost încurajate, dezvoltate și îngrijite, ca în alte timpuri mai bune, unele dintre acestea şi-au pierdut sau şi-au diminuat din rezonanţă şi importanţă.

Unde am greșit? Pornind din familie, din primii ani de viaţă, se pare că încă mai este bine întipărită ideea, credința că „bătaia-i ruptă din rai”. Cu siguranță, suntem de acord cu toţii că părinții trebuie să își pedepsească copiii atunci când aceştia greșesc în mod repetat. Dar în multe familii de români, în foarte multe zone ale țării, mai ales acolo unde părinții sunt mai puțin educați şi informați, lipsindu-le cultura, o minimă instruire psihologică şi înţelegerea în faţa întrebărilor normale ale copiilor, care vor să învețe și să cunoască, acest lucru a căpătat un caracter permanent, bătaia fiind o practică curentă, o modalitate de educare prin forţă şi brutalitate.

Mulţi dintre cei care vor citi aceste pagini vor fi deranjaţi, cu siguranţă, de astfel de afirmaţii. Aceştia fie nu cred că ar putea fi posibil un astfel comportament într-o familie, respingând realitatea, fie s-ar putea chiar număra 119

printre cei care apelează, în mod sistematic, la bătaie ca metodă educaţională şi cărora le-ar fi greu, prin urmare, să suporte sau să accepte adevărul. În plus, unii dintre noi vor fi chiar tentați să minimalizeze aceste aspecte prin felul în care suntem noi ca popor. Dar atenție!

Lucrurile cele mai uzuale, cele mai banale, au efecte extrem de importante asupra sănătăţii, caracterului, comportamentului și eficienţei unui popor. De aceea, pentru a rezolva problemele mari ale României, trebuie să începem cu problemele mici ale celor mici.

De ce unii medici, ingineri, profesori sau muncitori pot să aibă o viață fericită, prosperă, mulțumitoare și de succes, iar alții nu reușesc sub nicio formă, cu toate că au urmat aceeași școală, au avut aceiaşi profesori, iar părinții le-au asigurat aceleași condiții de viaţă? Pentru că problemele reale apar, de fapt, în educația și experiențele care sunt acumulate de individul în formare, în primii săi ani de viaţă, în copilărie, cu efecte care se accentuează în mod pozitiv sau negativ şi se propagă pe parcursul vieții, acestea influențând, asemenea unui bulgăre de zăpadă, modul în care este transmisă moştenirea culturală şi educaţia viitoarelor generații.

Pe mulți, probabil, îi va surprinde această teorie, însă le voi reaminti că trăim într-o lume în care nu există o singură explicație sau o singură rețetă a reușitei. Suntem atât de diferiți unii de alții și trăim experiențe atât de diferite, încât ceea ce putem exprima sunt doar puncte de vedere. Exact acest lucru îl veţi putea găsi şi în această carte care reprezintă, în fond, credinţa mea, punctul meu de vedere, viziunea unui 120

român care a trăit în mijlocul românilor, care au avut încrederea să îl aleagă pentru a-i reprezenta cu onoare, timp de patru ani, în Parlament. Vreau doar să vă îndemn, mai întâi către o dezbatere interioară, apoi către una publică, pe care trebuie să o exersaţi cu prietenii, cu părinții, cu profesorii și cu toţi ceilalţi, alături de care trăiţi, munciţi, creaţi, evoluaţi zi de zi. O dezbatere prin care să identificăm, prin care să recunoaștem ADEVĂRUL, prin care să aflăm și să acceptăm adevărul despre noi înşine, indiferent dacă aceasta ne face sau nu plăcere. Astfel vom îndeplini o condiţie primordială. Aceea de a putea înţelege de ce avem nevoie pentru a evolua. Numai după o astfel de introspecţie, după o astfel de analiză la nivel individual şi colectiv, vom putea merge, cu siguranţă, mai departe. Să demarăm proiecte noi, să scriem legi și programe pentru a ne schimba continuu şi în bine, pornind de la zestrea genetică, extrem de bogată, ce o avem ca popor.

Revenind la educația timpurie, cea făcută în familie, la grădiniță, la școală și în biserică, este evident că atâta timp cât aceasta are la bază principii corecte şi sănătoase, copilul va şti toată viaţa lui cum să se ferească de tot ceea ce înseamnă provocări, capcane, tentaţii şi derapaje, fiind în permanenţă apărat de această a doua natură pe care a dobândit-o. Dar dacă în familie, educația este deficitară şi plină de prejudecăţi, la grădiniță, copilul are o educatoare slab pregătită, îndoctrinată şi retrogradă, dacă învățătorul și profesorul sunt indivizi limitaţi şi cantonaţi într-un sistem învechit, iar preotul 121

este unul extremist, atunci viitorul copilului va fi, în mod sigur, deformat şi îndreptat lent, dar sigur, către eșec.

Un copil nu își poate alege singur părinții. Iar deficiențele părinților nu pot fi ușor sesizabile și, de cele mai multe ori, caracterizarea acestora este subiectivă. Intimitatea familiei este sacră. Statul nu are dreptul să intervină decât atunci când drepturile copilului sunt flagrant încălcate, dar astfel de situații sunt unele extreme. Cazurile care nu sunt vizibile, care nu ies în evidență și în care nu se încalcă aparent legea, dar care sugrumă, puțin câte puțin, viitorul copilului sunt însă la fel de periculoase ca şi situațiile evidente. Numai că, în astfel de situaţii, efectele răbufnesc și sunt vizibile mult mai târziu... Atunci când deja este prea târziu pentru a mai putea repara ceva.

Dacă într-o familie, așa cum am mai spus, nu avem dreptul să intervenim decât atunci când situația este flagrantă şi se constată violenţa, abuzurile şi neglijenţa părinţilor, la nivelul celorlalte instituții amintite, respectiv şcoala şi biserica, avem obligația de a asigura un anumit standard, începând cu educaţia primită la grădiniţă şi în biserică, până la încheierea studiilor universitare şi, de ce nu, chiar mai departe, având în vedere faptul că educaţia este una permanentă, care îl însoţeşte pe individ pe tot parcursul vieţii sale, aşa cum este menţionat şi în Legea Educaţiei Naţionale.

Acest standard are menirea de a compensa cât mai mult posibil deficiențele din familie.

La grădiniţă și, mai apoi, la școală, trebuie interzise, în mod categoric, pedepsele fizice şi psihice aplicate 122

copiilor, impunându-se, în acest sens, sancţiuni drastice. În acest sens, trebuie interzisă cu desăvârșire jignirea copiilor pe motive care ţin de situaţia materială, de etnie, de poziţia socială a părinţilor, religie său nivel de inteligenţă de către educatori, învăţători, profesori sau preoţi.

Trebuie urmărită și susţinută, cu consecvenţă, necesitatea implementării unor programe de educaţie mult mai complexe şi atractive, care să vizeze igiena personală, sănătatea şi alimentaţia, comportamentul şi responsabilitatea civică, dezvoltarea personală a copilului și proiectarea viitorului acestuia, împreună cu el, alături de el, prin exemple concrete, reale, unele chiar avangardiste, ieşite din tiparul clasic. Astfel, orice copil trebuie şi poate să înţeleagă că diferenţele de imaginaţie şi personalitate între el şi ceilalţi sunt motive de reuşită şi nu de descurajare.

Programele trebuie să fie atractive prin simplitate, noutate şi dinamism, prin diversitate şi creativitate, să fie bazate pe logică și pe interacţiune, inventivitate, proiectare, simulare, practică și relaţionare. Și, cel mai important, este necesar să existe mereu premii și forme de recunoaștere a realizărilor, fiind apreciate şi stimulate chiar şi cele mai mici reuşite.

Toţi copiii, de la grădiniţă până la liceu, trebuie să fie stimulaţi, impulsionaţi şi încurajaţi. Trebuie să le fie recunoscute și apreciate meritele și eforturile pentru rezultatele obţinute, indiferent de importanţa acestora.

123

Chiar și cel mai slab pregătit copil și poate acest lucru este cel mai important, trebuie apreciat, lăudat, premiat, pentru fiecare efort pe care îl face în procesul de educare, pentru fiecare treaptă pe care reuşeşte să o urce, pentru fiecare rezultat bun pe care-l obţine. Toţi copiii trebuie crescuţi cu o mentalitate de învingători, cu credinţa în valorile românești și cu ideea că dacă vor munci cu inteligenţă și vor depune consecvent efort în educarea şi formarea lor, vor avea, cu siguranţă, succes în viaţă şi în carieră. Bineînţeles că totul trebuie să se facă cu măsură, echilibrat, armonios, bine şi corect gândit, astfel încât să nu se ajungă în cealaltă extremă, a supraaprecierii personale, nocive, unei evoluţii normale, responsabile şi competente. Încă din școala primară, sunt necesare programe prin care lumea practică să fie făcută cunoscută copilului, prin diverse procedee şi metode simple, dar extrem de importante şi utile. Simularea unui buget de întreţinere personală sau familială, metode de economisire şi administrare a banilor, modalităţi de alegere a profesiei potrivite aptitudinilor şi înclinaţiilor personale, exersarea acestei profesii la nivel de joc, obișnuirea cu modul în care se desfășoară, în mod practic, viaţa reală, toate acestea sunt strategii extrem de importante, care ar trebui incluse în sistemul de învăţământ ca forme de pregătire eficientă pentru viaţa reală. În gimnaziu, ar trebui introduse, de asemenea, programe prin care să fie simulate diverse medii antreprenoriale în 124

domeniul administrativ, educativ, al serviciilor, agriculturii, pomiculturii, construcțiilor, textilelor, IT-ului etc. Copiii trebuie să fie obișnuiți, încă de pe acum, cu noțiunile de bază, pentru că aceasta este vârsta la care acestea pot fi asimilate cel mai ușor și cel mai natural. „Este prea devreme să te gândești la asta. Lasă să mai crești.” Aceasta este cea mai păguboasă mentalitate pe care o regăsim la unii părinți, dar și la o parte dintre cadrele didactice. Astfel, dorința de a afla, de a experimenta, ce se naşte la copii, în special în intervalul de vârstă trei – cincisprezece ani, este inhibată încă din fașă de către părintele său profesorul care pleacă de la ideea că a nu ști e un lucru rușinos. Astfel, neștiinţa noastră ca educatori e acoperită, cu graţie, de afirmaţia de mai sus. Noi, oamenii mari, se pare că, uneori, ne rezolvăm și ne acoperim lacunele și frustrările prin blocarea accesului copiilor la informații. În loc să-i răspundem copilului că este prea devreme pentru a şti sau a face anumite lucruri, cel mai corect şi constructiv ar fi să recunoaştem că nici noi înşine nu ştim sau nu înţelegem un anumit aspect, probabil şi din cauza diferenţelor dintre generaţii sau a evoluţiei tehnicii. Este, în fond, un lucru absolut normal. Într-o astfel de situaţie, copilul trebuie direcţionat, cu profesionalism, către cineva care are aceste răspunsuri, care poate oferi îndrumare, consiliere, orientare, susţinere. Numai în acest mod, copilul va reuşi să facă un SALT MARE SPRE REUŞITA VIITORULUI SĂU, pentru că va avea toate condiţiile şi mediul propice pentru a-şi stimula la 125

maximum posibil dorinţa de dezvoltare şi reuşită profesională, socială şi, intrinsec, umană.

Cea mai mare aberație a fost și este și acum prezentă în sistemul educațional, prin ignorarea anumitor domenii de pregătire în favoarea altora. De câte ori nu sunt transformate orele de sport în ore de matematică, doar pentru că se consideră, de exemplu, că matematica este mult mai importantă. Mi s-a întâmplat şi mie acest lucru, elev fiind, ca probabil și multora dintre dumneavoastră. E ca și cum școala românească ar dori „să producă”, la fiecare generaţie, pe bandă rulantă, escadroane de matematicieni. E ca și cum toţi am fi născuți pentru a fi matematicieni, ceea ce este, în fond, o utopie. Aceasta este o greșeală a sistemului de învăţământ care, în timp, are consecinţe dezastruoase asupra sănătăţii şi dezvoltării corporale şi psihice armonioase. Adevărul este că unii au talent la muzică sau le place filosofia, în timp ce alţii obţin performanţă în sport.

Nu vom reuşi însă niciodată să identificăm, cu realism şi competenţă, aptitudinile, talentul, înclinaţiile fiecăruia, atât timp cât vom minimiza sau anihila importanţa anumitor discipline în favoarea altora. Pe lângă aceasta, de la cea mai fragedă vârstă, copilul învaţă că regulile pot fi încălcate chiar de către cea mai credibilă instituţie pentru el – Şcoala –, nerespectându-i-se drepturile şi regulile stabilite tot de aceleaşi persoane care le şi încalcă.

Este regretabil faptul că foarte mulţi învăţători și profesori nu își înţeleg rolul de pedagogi, considerând că 126

doar matematică sau limba română sunt obiectele fundamentale ce trebuie predate, traumatizând astfel copiii, neînţelegând că în foarte multe cazuri, nu ştiu sau nu pot să facă atractive materiile pe care le predau, motivat de mari deficienţe în sistemul de predare, astfel, copilul ajungând să urască tot ceea ce înseamnă şcoală. Școala are datoria şi menirea de a pune la dispoziția copiilor și părinților o paletă bogată și variată de obiecte de studiu, din care fiecare elev să îşi poată alege materiile la care poate excela. Vă dau, în acest sens, doar un singur exemplu simplu şi la obiect. Personal, consider că șahul este o disciplină perfectă pentru antrenarea minţii şi mă bucur mult pentru că iniţiativa de a-l introduce în şcoală a venit chiar din partea unui grup de profesori, fiind deja un consens ca, din 2014, să fie inclus ca materie obligatorie în şcoală. O disciplină ce poate avea, cu siguranţă, mai mult succes în educarea copilului decât multe altele. Trebuie creat acel cadru plăcut, natural, stimulator în care copilul să aibă libertatea de a alege, fără constrângeri şi obligații de niciun fel. E simplu. Ca și în viață. Cele mai mari reușite le avem în acele lucruri pe care le facem din plăcere și nu din obligație. Același principiu trebuie să se aplice și în școală. Fă astfel încât elevul să vină la şcoală și să înveţe din plăcere, iar atunci, rezultatele sale vor fi uimitoare. Și poate nu am mai avea nevoie de sute de ore de meditații, de pregătire, de forțare inutilă. Totul ar fi natural şi ar avea o altfel de consistenţă, mai trainică. Iar celor cărora nu le place şahul, trebuie să li se ofere alternative – jocuri de provocare a inteligenţei – care să 127

fie învăţate şi practicate din plăcere, dezvoltându-se astfel, într-un mod armonios, personalitatea copiilor. „Educaţia nu înseamnă să memorezi informaţii cu duiumul, ci să-ţi antrenezi mintea.” (Albert Einstein) Marea greșeală care s-a făcut după Revoluție este că s-a încărcat mult prea mult, uneori inutil, programa școlară. Cu siguranţă, multe dintre aceste noi materii sunt necesare şi vin în completarea şi extinderea orizontului de cunoaştere a elevului, însă este necesar să fie introduse în educație, la timpul lor, fără a sufoca inutil copilul.

Aglomerarea cu prea multe materii obligatorii este dăunătoare. Copilul este copleşit. Presiunea este imensă. Și, inevitabil, acesta clachează. Obosește, se descurajează, iar școala devine un calvar. Singura dorinţă a copilului este să scape cât mai repede din această competiţie feroce care îl macină şi îl distruge ca personalitate şi individualitate.

Poate că unele cadre didactice mă vor contrazice, venind cu dovada că România are mulți olimpici, însă dintr-o clasă de treizeci de copii, doar cinci dintre aceştia sunt capabili de reuşite și au succes. De aceea, cred că aceasta este o poziție total greșită.

Materia trebuie să fie asimilată de toţi copiii din clasă, chiar şi de către cel mai slab dintre aceştia. Acest copil trebuie să fie reperul, etalonul și nu cel mai bun.

Cei cinci copii foarte buni pot face parte dintr-o clasă de avansaţi. Astfel își vor putea măsura puterile cu cei de 128

nivelul lor. Și competiţia ar fi mult mai benefică pentru toţi. În acest sistem însă, în care se desfășoară educația în România, fără să ne dăm seama, îi condamnăm pe toți. Și pe cei mai slab pregătiţi şi mai puţin inteligenţi, dar și pe cei care pot înțelege și acumula într-un alt ritm materia. De ce? Pentru că există o ruptură imensă între școală și viaţa reală.

Pentru că în viaţa reală, lucrurile merg cu totul altfel.

Imprevizibilul, capacitatea de adaptare, rezistenţa la eșec, controlul frustrărilor este cu mult mai important.

Am cunoscut destul de multe cazuri în care elevi eminenţi la școală au clacat, mai târziu, în viaţă ca adulţi sau profesionişti. Vă închipuiţi ce poate fi în mintea și în sufletul unui astfel de om care, după ce a parcurs cu succes toate treptele de învăţământ, obţinând numeroase diplome şi premii, se vede ajuns la vârsta de patruzeci de ani, în plină maturitate creativă şi profesională, trăind, zi de zi, deziluzii, ratări, temeri, înconjurat mereu de lipsuri materiale, frustrări şi vise spulberate? El, cel care a fost mereu tratat la școală ca un lider, ca un elev capabil şi de succes, cu rezultate excelente la matematică sau limba română?

E un șoc imens, o ruptură fatală între două realităţi fundamental diferite, profund incompatibile care îţi sfâşie fiinţa, dezechilibrând-o iremediabil: să fii, să crezi și să fii tratat ca fiind cel mai bun elev și mai apoi, după finalizarea studiilor, încercând să îți dezvolţi cariera, să te încadrezi în social, să îţi dai seama că acest lucru nu te poate ajuta cu nimic 129

sau nu eşti apreciat la justa valoare. De aici, vine poate și acea întrebare care îi debusolează pe mulți: pentru ce am mai trecut oare prin școală dacă nu pot să ocup şi eu un loc în societate? Dacă nu-mi pot fi recunoscute meritele şi nu mă pot adapta cerinţelor din viaţa reală, de dincolo de pereţii şcolii? Ce rost au mai avut atunci toţi aceşti ani de studii, de examene, de certificări, de recunoaşteri continue dacă astăzi, acum, competenţele mele nu sunt recunoscute, iar eu nu sunt capabil să mă încadrez în sistem, să-mi exercit profesia pentru care m-am pregătit atâţia ani cu atâta pasiune? Şi aceasta pentru că nimeni nu i-a explicat vreodată, în şcoală, că nu e de ajuns teoria. Că nu e de ajuns să știi să faci ecuaţii matematice complicate. Că în viaţă, un cumul de cunoştinţe rămâne doar la stadiul de simplă informaţie, dacă aceasta nu este materializată în acţiune, într-un plan concret, ancorat în realitate.

Pentru a oferi un exemplu mai concret, se întâmplă ca atunci când un profesor de management, apreciat și considerat foarte bun în domeniul său de specializare, te învață cum să proiectezi şi să organizezi activitatea dintr-o fabrică sau cum să dezvolţi o afacere, când el personal, lipsit de o astfel de experienţă, nu ar fi capabil să conducă nici măcar cinci angajați.

Vă mai dau un exemplu în acest sens. Închipuiți-vă un profesor care îşi pregătește la Academia Navală studenţii pentru a conduce o navă pe marile oceane ale lumii, în condițiile în care el nu a fost niciodată la timona unui vas, iar 130

toate cunoștințele sale se limitează doar la simulările din laboratoare. Așa ceva nu poate duce, inevitabil, decât la erori de pilotaj sau chiar la tragedii.

La o privire mai atentă asupra educaţiei româneşti, vom observa că există trei tipologii de cadre didactice.

Prima categorie este reprezentată de profesorul care are o memorie de invidiat, care învață totul mecanic, ca pe o poezie, însă ceea ce predă este fad, neatractiv, sterp și pur teoretic. Acesta nu îşi pune niciodată problema cum îl poate ajuta, practic, pe elev ceea ce el îi predă. Iar drama este că îi putem întâlni pe exponenţii acestei categorii destul de frecvent pe treptele şcolii româneşti, poate şi pentru faptul că sistemul nostru educațional se bazează prea mult pe învățarea mecanică. Astfel de profesori, excelând la acest capitol, trec toate examenele și devin, în scurt timp, cadre didactice, (de) formatori de noi generaţii.

A doua categorie este reprezentată de profesorii foarte bine informați, cu o memorie bună, dar cărora le lipseşte abilitatea, strategia, darul şi poate oarecum şi pasiunea de a preda, astfel încât să se facă înțeleși de discipolii lor.

A treia categorie, cea cu adevărat importantă, este reprezentată de pedagogul înnăscut. Cel care înţelege foarte bine atât importanţa dimensiunii teoretice, cât și pe a celei practice. Acest profesor, şlefuitor de diamante, va fi mereu capabil să-i transmită elevului pasiune, încredere, motivaţie, acel suflu și acele cunoștinţe care să

131

îl pregătească temeinic pentru viaţă. Aceştia sunt însă şi cei mai puţini.

Dacă ați avut norocul să întâlniți în anii de școală un astfel de profesor, cu siguranță, aţi simțit influenţa benefică pe care a exercitat-o în viața şi formarea dumneavoastră. Și poate o mai simțiți şi astăzi prin măsurarea succesului pe care îl aveți, prin încrederea în forțele proprii, prin modul pozitiv în care vă raportați la tot ceea ce vă înconjoară.

Marea întrebare, la care trebuie să oferim curând şi cu multă responsabilitate un răspuns, este ce anume trebuie să facem astfel încât în școlile noastre, de educația copiilor noștri să se ocupe doar astfel de cadre didactice?

Primul răspuns la întrebarea ce anume trebuie să facem, pentru a schimba în bine lucrurile, îl regăsim în educație. Așa cum vă spuneam, la începutul acestei cărți, rezolvarea problemelor trebuie să înceapă încă de la școală, cu cei mici.

Primul semn care mă bucură și văd că deja dă roade, este decizia de a introduce șahul ca materie obligatorie în școli.

Dar atenție! Pentru a nu stresa sau traumatiza copii, trebuie să existe și alternative pentru cei mici, în cazul în care nu au înclinație pentru acest sport al minții.

Trebuie implementate standarde pedagogice performante, prin simplitatea şi uşurinţa înţelegerii lor, pentru a elimina, pe cât posibil, ineficienţa predării prin metode neatractive, de rutină, greu de digerat.

132

Orice efort al elevului trebuie apreciat, premiat.

Copilul trebuie direcţionat spre ceea ce i se potrivește mai bine. Cred că trebuie să punem accent pe dezvoltarea școlilor profesionale și a facultăţilor tehnice, astfel încât să avem o resursă umană bine pregătită pentru ramurile industriale şi creative importante. Într-un interviu acordat cotidianului „Evenimentul Zilei”, la începutul lunii octombrie 2013, academicianul Solomon Marcus declara faptul că „rădăcina răului în criza locurilor de muncă se află în sistemul educaţional”. Este un crez pe care îl împărtăşesc pe deplin, atât eu, un simplu senator, cât şi, cu siguranţă, oamenii de bună-credinţă pe care îi reprezint.

Deţinând, timp de nouă ani, funcţia de preşedinte al Comisiei pentru Industria Uşoară din cadrul Consiliului de Dezvoltare Economică al Prefecturii Iaşi, am căutat, pe tot parcursul acelei perioade, să solicit şi să impun schimbări în forma de pregătire a elevilor şi în dezvoltarea profesională a angajaţilor din mediul economic. De nenumărate ori, în majoritatea demersurilor mele, am întâmpinat tot felul de obstacole, având în vedere faptul că mulţi reprezentanţi din învăţământ nu conştientizau, nu înţelegeau sau nu puteau susţine astfel de proiecte, în condiţiile în care posibilităţile erau limitate la nivelul unui judeţ, atât timp cât nu exista susţinere politică la nivel central.

Interesant este tocmai faptul că deficienţele din sistemul de învăţământ şi formare profesională sunt reclamate de mediul economic, de angajatorii care constată slaba pregătire profesională a viitorilor angajaţi. Aceştia consideră că pentru 133

a se integra în noua organizaţie şi pentru a putea răspunde solicitărilor postului, absolvenţii au nevoie de cursuri intensive de formare, ulterior procesului de recrutare. Aceasta este, în fond, o consecinţă a faptului că prea puţine cunoştinţe, dintre cele însuşite în sistemul de învăţământ, de la liceu, şcoală profesională până la o facultate din România, se corelează cu cerinţele şi solicitările unui loc de muncă.

Academicianul Solomon Marcus, în interviul evocat mai sus, sublinia faptul că „elevul de azi trebuie să fie pregătit pentru a intra în piaţa muncii într-un moment în care profesiile vor avea cu totul alt profil”. Referitor la acelaşi subiect, Profesorul Florin Colceag, doctor în economie şi specialist în modelare matematică, a adus în discuţie şi dumnealui, deseori, marile deficienţe din sistemul actual de învăţământ privind pregătirea viitorilor specialişti ai ţării.

Este evident că, într-o astfel de situaţie critică, în care ne vedem ameninţaţi de perspectiva dispariţiei resurselor umane calificate şi competente, se impun o serie de schimbări care trebuie duse cât mai curând la îndeplinire de specialişti, de persoane cu capacităţi şi competenţe recunoscute oficial, bine ancorate în domeniul pedagogiei şi al ştiinţelor educaţiei.

Una dintre trăsăturile fundamentale de care trebuie să dea dovadă modelatorii sistemului de învăţământ este însăşi capacitatea de a armoniza partea teoretică cu dimensiunea practică. Consider, prin urmare, că este necesară construirea unei punţi solide între metodologia, cadrul normativ al educaţiei şi caracterul său aplicativ-integrativ.

134

Ar trebui să mizăm pe capacitatea cadrelor didactice şi pe performanţa programelor şcolare în transpunerea teoriei în practică, în vederea însuşirii de către elevi a unor abilităţi practice şi concrete, care să îi ajute cu adevărat în viaţă, în dezvoltarea personală şi profesională, dar numai dacă vom conştientiza şi înţelege deficienţele din sistemul educaţional, făcând, astfel, schimbările necesare.

Astfel, elevul sau studentul va veni la şcoală cu o mai mare plăcere, tocmai datorită atractivităţii şi satisfacţiei pe care i le pot oferi cunoştinţele şi abilităţile dobândite.

Pentru început, acest entuziasm trebuie să vină, în primul rând, de la cadrele didactice. Am avut, la rândul meu, elev fiind, profesori care erau aşteptaţi cu nerăbdare la ore.

Astfel de atitudini, de personalităţi şi caractere ar trebui susţinute, promovate şi educate în sistemul de învăţământ românesc, pentru că acestea sunt cele care au puterea de a trezi pasiunea pentru cunoaştere şi de a insufla dorinţa de a fi cel mai bun.

Voi invoca, în cele ce urmează, exemplul unui profesor a cărui poveste de viaţă a fost prezentată într-un reportaj din cotidianul „Evenimentul zilei”, din luna octombrie 2013, cu titlul „Profesorul ideal chiar există!”. Domnul Bădilă, profesor la Colegiul Naţional Pedagogic „Andrei Şaguna” din Sibiu, este portretizat ca un adevărat „Domn Trandafir” al zilelor noastre, construind un cadru ludic, fără bariere ierarhice, între el şi elevii săi, unde fiecare informaţie este însoţită de o raportare practică. Nu voi reda însă articolul în această carte, lăsându-vă dumneavoastră bucuria de a descoperi mai multe despre 135

acest profesor, care este o valoare locală şi naţională prin competenţa, modestia şi ştiinţa de a prezenta lucrurile esenţiale în cel mai simplu mod posibil.

Profesorii ar trebui să fie, înainte de toate, buni pedagogi. Acei dascăli care au rămas în sistem doar din raţiuni pragmatice, de exemplu, pentru că nu şi-au găsit alt loc de muncă după terminarea facultăţii, vor întârzia tot mai mult evoluţia sistemului de învăţământ românesc. Atuurile individuale de tipul unei memorii foarte bune nu vor compensa niciodată lipsa abilităţilor aplicative, logice şi pedagogice.

Pentru a vă convinge să căutaţi articolul „Profesorul ideal chiar există!”, voi cita şi un comentariu adăugat de un cititor la varianta online a reportajului publicat în „Evenimentul Zilei”: „Ce departe am fi cu toţii, dar mai ales cei tineri, dacă ar exista mai mulţi dascăli ca profesorul prezentat aici. Păcat că nu pregăteşte profesori, că nu predă la un institut de învăţământ superior pentru a-i învăţa pe viitorii dascăli cum se pregătesc copiii!?... Felicitări, Domnule Profesor!”. În concluzie, o ipoteză viabilă pentru depăşirea, cel puţin parţială, a neajunsurilor actualului sistem de educaţie, ar fi identificarea a cât mai multor profesori de elită, precum cel adus în discuţie anterior şi cooptarea lor într-un proiect de concepere a unei programe pedagogice novatoare, cu reguli clare, care să simplifice lucrurile, să reducă mult din materiile care nu sunt strict necesare, care să sintetizeze într-o formă plăcută informaţia, să 136

îmbine în mod armonios şi util teoria cu practica, să dezvolte abilităţile practice şi să creeze un mediu prielnic dezvoltării individuale, creative a elevilor.

Ar fi un pas în faţă, cu certitudine, eliminarea tuturor situaţiilor care s-au perpetuat în ultimele două decenii, cum ar fi numărul foarte ridicat de materii şi manuale introduse în şcoli. Impunerea acestor manuale a dus la o încărcare nejustificată a programei şcolare, cu fundamente reale doar în ceea ce priveşte câştigul autorilor şi al intermediarilor acestora din sistemul de învăţământ.

Acest lucru îmi aminteşte de un lucru pe care Albert Einstein îl scria la un moment dat: „Un lucru absolut genial este acela care este prezentat în cuvinte simple şi puţine, pe înţelesul unui copil de opt ani şi al unei persoane de optzeci de ani.” Este, prin urmare, necesar să găsim acel cod inteligibil de transmitere a informaţiilor către elevi, prin care să se elimine acea sumă de inadvertenţe prezentă în primele cicluri de educaţie. Prin supraîncărcarea teoretică inutilă a materialelor de studiu, lucrurile simple fiind prezentate de autori într-o manieră mult prea preţioasă şi stufoasă, acestea devin aproape indescifrabile pentru elev, descurajându-l, obosindu-l, deprimându-l şi alimentându-i un dezinteres periculos pentru învăţătură.

Unul dintre modelele de inspiraţie, pentru îmbunătăţirea învăţământului românesc, poate fi cel finlandez. Cel mai relevant argument a apărut şi în cotidianul „Adevărul”, sub titlul: „Secretul succesului în educaţia 137

finlandeză”. Cât de potrivit este modelul pentru învăţământul românesc? Cu siguranţă este!

Doresc să preîntâmpin eventualele nemulţumiri ale cititorilor, cu privire la ideile prezentate mai sus, clarificând obiectivul central al acestei cărţi şi anume acela de a spune adevărul, prin filtrul datelor şi situaţiilor cu care am intrat în contact de-a lungul carierei mele şi pe care continui să le descopăr zi de zi.

Trebuie să avem încredere că printr-o colaborare eficientă între vechea şi noua generaţie, se vor găsi soluţiile cele mai potrivite pentru viitorul învăţământului românesc, dacă vom accepta adevărul şi vom fi dispuşi să ne asumăm schimbările necesare cu adevărat şi nu numai mimarea lor pentru a mai „topi” o sumă mare din bugetul statului. În căutarea unor concepţii novatoare în ceea ce priveşte sistemul educaţional, consider că personalităţi marcante, precum: academicienii Dinu Giurescu şi Solomon Marcus, matematicianul Florin Colceag, scriitorul Dan Puric, dascăli precum cel de la Sibiu şi mulţi alţii, pot aduce contribuţii importante în această direcţie, simplificând, esenţializând şi transformând demersul didactic într-unul realmente atractiv, iar materiile sau programele eliminate din programa şcolară ar trebui să capete un statut nou, de lectură de specialitate pentru învăţământul superior, postliceal sau chiar liceal. În ceea ce priveşte sistemul de învăţământ românesc, sunt necesare politici de promovare agresive, prin care studenţii străini să fie convinşi să aplice pentru studii în universităţile din România, într-un sistem de taxe egale cu 138

cele ale studenţilor români sau chiar mai mici, această strategie putând avea numeroase avantaje pe termen scurt şi lung pentru România, în numeroase ramuri ale economiei naţionale.

Pe termen scurt, chiar dacă aceste taxe de şcolarizare mici nu ar aduce instant venituri considerabile, atractivitatea unor astfel de oportunităţi educative ar face să crească numărul de studenţi străini veniţi la studii în România, ceea ce ar produce efecte economice vizibile în sectorul imobiliar (chirii etc.), alimentar, cultural, de divertisment, prestări de servicii etc..

Mediul economic românesc mai poate cunoaşte o dezvoltare constantă şi prin organizarea de tabere şcolare.

Astfel, fiecare elev, chiar şi cel cu o situaţie financiară precară, va avea posibilitatea de a participa, cel puţin o dată pe an, iarnă sau vară, la un program extraşcolar bine organizat care îi va oferi avantajul de a se adapta la normele impuse de un mediu de viaţă diferit, integrându-l din punct de vedere social şi cultural. Aceste tabere şcolare, cu un caracter educativ şi formator, le vor oferi tuturor copiilor un cadru natural şi familial, propice desfăşurării unor activităţi specifice dezvoltării armonioase a aptitudinilor şi abilităţilor, a personalităţii şi creativităţii individuale şi de grup.

O investiţie, în acest tip de educaţie alternativă, ar avea, cu siguranţă, numeroase avantaje, în special dacă vorbim despre taberele tematice care îşi propun să descopere şi să dezvolte talentul sub toate formele sale de manifestare: 139

abilităţi intelectuale, artistice şi/sau creativitate, diverse competenţe sociale.

psihomotorii,

Pentru tinerii din Africa, Asia, sau de oriunde, universităţile româneşti ar trebui să fie mult mai accesibile din punct de vedere al taxelor de şcolarizare decât cele din Occident.

Tot pe Ceauşescu trebuie să îl luăm de model şi în privinţa atragerii de studenţi străini pentru centrele universitare din Iaşi, Bucureşti, Timişoara, Cluj, Craiova, Mureş sau Constanţa. În afara faptului că vor aduce venituri ţării, cel mai important aspect şi beneficiile cele mai mari vin din faptul că viitorii miniştri, şefi de instituţii, specialişti, medici, ingineri din aceste ţări vor fi pregătiţi în România. Se vor crea, astfel, punţi de legătură şi prietenie ce pot fi folosite în beneficiul tuturor în viitorul apropiat, păstrându-se amintiri şi afinităţi, pentru multe generaţii, dacă experienţele lor sunt plăcute în România.

Din păcate, aceste avantaje au fost, treptat – treptat, pierdute după decembrie 1989, când politicienii incompetenţi şi funcţionarii statului au crescut revoltător de mult taxele pentru studenţii străini, sperând că aceştia sunt „un sac fără fund”.

Aceasta este, în fond, o repercusiune a viziunii corupte, deformate şi defectuoase a clasei politice şi a funcţionarilor corupţi. După cum am mai afirmat, aceşti indivizi corupţi, 140

linguşitori, servilişti au crezut că reţeta îmbogăţirii este creşterea taxelor. Folosindu-se de gura mare şi de coatele ascuţite, aceştia au reuşit să distrugă aproape totul. Este trist pentru că aproape în fiecare domeniu, incompetenţii, corupţii şi trădătorii de ţară au aplicat aceeaşi metodă simplistă, de creştere a taxelor şi preţurilor, invers proporţională cu micşorarea calităţii serviciilor şi nu numai.

Atragerea studenţilor străini ar fi extrem de avantajoasă, chiar dacă aceştia ar fi şcolarizaţi pe nişte taxe aproape simbolice, deoarece un astfel de val demografic ar avea o serie de multe alte efecte în numeroase domenii: imobiliare, cultură, divertisment, industria alimentară sau sistemul medical. Aceasta ar fi, în fond, o strategie de marketing excepţională pentru România, ţările occidentale şi SUA făcând eforturi extreme, prin lungi campanii de marketing, să atragă cât mai mulţi studenţi din toată lumea.

Cu toţii suntem convinşi că, în educaţie, sunt multe de făcut şi aceste schimbări trebuie făcute cât mai urgent. În concluzie:



În primul rând, programa şcolară trebuie „eliberată” de acele materiale care au fost incluse, din 1990 până în prezent, de către cei care, prin influenţă şi dorinţa de câştiguri materiale, le-au introdus. Acestea pot fi studiate în cadrul altor niveluri de specializare.

141



Trebuie să ne adresăm realist la cantitatea potrivită de informaţii pe care le pot asimila minimum 80 % dintre elevi cu eforturi cât mai reduse, într-un mod atractiv, plăcut, logic şi foarte sugestiv şi intuitiv, în perspectivă.



Oricărui copil trebuie să i se asigure, obligatoriu, gratuit, cel puţin o tabără pe an, în care scopul principal să fie socializarea, deprinderea de abilităţi speciale, prin diferite aplicaţii specifice unei tabere.

Aceştia trebuie implicaţi în activităţi creative şi, totodată, trebuie concepute proiecte pentru simulări în diverse domenii care au legătură cu alegerea profesiei şi viitorului lor.



La ţară, în locul cheltuirii banilor pentru sălile de sport, de cel puţin 500.000 de euro fiecare, care s-a demonstrat că nu sunt folosite, trebuie să fie amenajate acele terenuri clasice care să includă terenuri standard de fotbal, handbal, incluzând şi două coşuri pentru baschet, o plasă de volei, etc, construind, cu banii investiţi într-o sală de sport, cel puţin 50 de baze sportive clasice, modeste dar utile, care pot asigura acel minim necesar de satisfacţie şi încurajare pentru copii. Ar trebui să avem în vedere mişcarea, sănătatea şi încurajarea performanţei prin organizarea, cât mai des, a cât mai multor concursuri.



Corpul profesoral trebuie pregătit într-o nouă mentalitate de predare pedagogică atractivă. Modelul

142

dascălului de la Sibiu ar trebui dat drept exemplu şi inclus ca reper pentru ceilalţi profesori, O altă idee ar fi adoptarea şi în România a sistemului finlandez de învăţământ, care este o reuşită recunoscută la nivel mondial.



Propun şi susţin impunerea celor mai mici taxe pentru studenţii străini. Veniturile vor veni din servicii, chirii, divertisment, alimentaţie etc. dar cel mai important, din relaţiile pe care le vom avea cu viitorii şefi de instituţii, miniştri, oameni de afaceri, înalţi demnitari din fiecare ţară de unde primim studenţi, ceea ce va crea mari avantaje ţării noastre pe viitor.

143

„Există o singură regulă pentru industrialist: construieşte cele mai bune produse, la cele mai mici costuri şi plăteşte cele mai mari salarii pe care le poţi plăti." (Henry Ford – om de afaceri american)

II.

ECONOMIA

România reprezintă cea mai mare oportunitate investiţională din Europa pentru următorii douăzeci de ani. Dumnezeu echilibrează lucrurile. Orice dezavantaj poate deveni, la un moment dat, un avantaj. Bogăţiile naturale, neexploatate până acum sau insuficient exploatate în trecut, vor deveni interesante pentru toate statele bogate ale lumii ce au ajuns la limita zăcămintelor de pe teritoriile lor şi se află în căutarea altor resurse.

Prelungirea crizei și globalizarea obligă marile concerne economice să caute resurse naturale și umane mai ieftine. În Europa, România este singura ţară care îndeplinește cele mai multe condiţii pentru a aduce profiturile cele mai mari pe timp de criză şi nu numai.

Forța de muncă ieftină și bine pregătită în foarte multe domenii, terenurile ecologice, amplasarea geostrategică cu ieșire largă la Marea Neagră, toate acestea sunt doar câteva dintre atuurile noastre.

Industria auto din Europa, industrie care, la nivel mondial, este în declin, va fi salvată și va reuși să reintre pe o curbă ascendentă de profit doar prin alegerea strategică a mutării unei mari părţi din producţie în România.

Mercedes și Renault sunt cele mai convingătoare exemple în acest sens, inteligenţa lor nu poate fi pusă la îndoială, acestea deschizându-şi aici câteva centre puternice de producție. Alături de ele sunt Delphi și Ford, iar ultimele informații arată că, în perioada imediat următoare, vor mai veni și alți mari producători. În afara celor menționate, un mare potențial îl deţine agricultura prin terenurile sale ecologice, zonă economică în care, pe viitor, se pot construi ferme agricole, zootehnice, pomicole sau viticole, plus o industrie alimentară foarte dezvoltată.

Marele dezavantaj este însă că, până în prezent, s-au vândut deja 8 % dintre terenurile țării către străini. Făcând o estimare realistă în această direcţie, începând cu 2014, acest procent va urca până la 20 %, dacă nu se va modifica rapid legislația.

După cum v-am spus, orice dezavantaj se poate transforma într-un fapt pozitiv. Chiar dacă străinii vor deține aproape un sfert din pământurile noastre, acest lucru nu înseamnă că și-l vor lua cu ei în altă parte. Investitorii în terenuri din Germania, Olanda, Franța, Italia, Anglia vor produce aici, în România, și vor exporta în țările lor sau oriunde în lume, când vor constata că absorbţia pieţei româneşti este limitată.

146

O oportunitate deosebită o reprezintă investitorii din afara spaţiului european. Și mă refer aici, în special, la țările bogate din Orientul Apropiat. State precum Emiratele Arabe Unite sau Qatar care au resurse investiționale foarte mari, caută să investească la noi. Produsele noastre alimentare, în special carnea de oaie sau de vită, dar și cele agricole sunt foarte bine apreciate și căutate în acea zonă. Avem o tradiție a schimburilor economice începută pe vremea lui Nicolae Ceaușescu, pe care trebuie să o cultivăm şi să o exploatăm.

Mobila, mașinile, lemnul nostru, au un mare succes pe piețele arabe. Astfel de țări vor aduce cele mai mari surprize pozitive pentru România. Sunt piețe de export excelente și cu mare potențial, cu oameni care vor să facă afaceri reciproc avantajoase.

Cum este cheltuit bugetul României?

La o discuţie cu diferite personalităţi, dintr-o ţară care sa dezvoltat foarte mult în ultimii treizeci şi cinci de ani, fiind, pentru mulţi, un exemplu în domeniul turismului şi al comerţului, fiind întrebat care este bugetul nostru, la aflarea sumei, am primit următorul răspuns: „Păi, noi, cu un buget mult mai mic, am reuşit să uimim lumea! De ce nu aţi reuşit şi voi?!”.

Pentru că la noi e foarte multă risipă. Drumuri care, în mod normal, ar trebui reparate o dată la douăzeci de ani, la noi se repară, cu cheltuieli mari, după doar trei – patru ani de la darea lor în folosinţă. Mai multe unităţi ale statului încă mai 147

consumă căldură şi energie în exces, mergând pe principiul că acolo e un consum al altuia şi nu al statului român, iar achiziţiile se fac de prea multe ori mergând pe principiul „cel mai ieftin” şi nu „cel mai bun”. (Cel mai frecvent contractori care fac lucrări de proastă calitate, supraevaluate de 3 – 4 ori).

Avantajele geopolitice uluitoare de care s-a bucurat România dintotdeauna: deschiderea la Marea Neagră, numeroasele resurse naturale de o bogăţie inimaginabilă, cât şi potenţialul energetic şi economic semnificativ al ţării vor rămâne, indiferent de circumstanţe, puncte forţe care pot constitui baza unor politici de dezvoltare fructuoase, în foarte multe direcţii.

Pe lângă avantajele oferite de resursele naturale, atât de diverse, pe care le oferă solul şi subsolul României şi forţa de muncă foarte ieftină, raportat la competitivitate şi producţie, o altă dimensiune a potenţialului economic mare al ţării este reprezentată şi de centrele universitare din Iaşi, Bucureşti, Timişoara, Cluj, Craiova, Constanţa, Târgu Mureş etc., care pot forma buni specialişti aproape în toate domeniile. În pofida faptului că mai există încă multe strategii educaţionale şi organizatorice de implementat, precum şi multe lucruri de rezolvat, toate aceste deficienţe pot fi rezolvate pe termen mediu, unele universităţi, pe anumite segmente şi în anumite domenii de activitate, rezolvându-şi chiar aceste probleme şi dovedind prin aceasta că se poate.

Portul Constanţa deţine, de asemenea, un potenţial economic şi comercial imens, putând juca un rol deosebit de 148

important în concretizarea dezideratului de dezvoltare economică.

Lim Chee Sheong, reprezentantul în România al gigantului CWT Globelink, cel mai mare trader de containere din Asia pe segmentul mărfurilor de grupaj, a declarat, pentru „Ziarul Financiar”, pe data de 31 octombrie 2013, că „Portul Constanţa trebuie promovat ca poartă de intrare în toată regiunea Europa de Sud-Est”. Într-adevăr, portul Constanţa rămâne un mare avantaj pentru transportatorii maritimi, afirmaţie motivată de faptul că investiţiile făcute de regimul Ceauşescu au creat posibilitatea ca navele foarte mari să poată acosta în portul Constanţa, la o adâncime a apei de peste 18 m, ceea ce nu se întâmplă în multe porturi ale Europei.

Emiratele Arabe Unite au investit în Portul Constanţa, doar în ultimii patru ani, o sută de milioane de dolari. Există chiar şi perspectiva continuării investiţiilor, oficialii arabi anunţând că ar fi dispuşi să mai investească încă şase sute de milioane de dolari pentru modernizarea portului, dar anumite ţări din Europa se opun acestei investiţii, exercitând presiuni puternice la adresa autorităţilor române. În contextul în care cei care se opun acestei investiţii nu vin cu soluţii alternative, această situaţie are toate şansele să fie interpretată drept o formă de sabotaj împotriva României. În astfel de cazuri, autorităţile române trebuie să aibă fermitatea şi forţa de a face publice asemenea presiuni, neacceptând să pierdem portofoliul diplomatic 149

şi de relaţii economice, doar pentru că grupuri ostile României doresc acest lucru. Iar cazuri de genul acesta sunt cu sutele!

Aşa cum am văzut, Portul Constanţa este un bun strategic al României şi poate fi folosit în numeroase variante care să avantajeze economic România, fiind mulţi oameni de afaceri din Europa, Orient şi Asia, care ar dori să investească în portul Constanţa peste 1.500.000.000 de euro în următorii cinci ani. Autorităţile române sunt obligate să perfecteze cadrul legislativ şi climatul potrivit pentru investitori, respingând asocierile nefireşti propuse de funcţionari ai statului român şi aşa-zişii investitori din Europa. Este neapărată nevoie să fie atrase cât mai curând şi cât mai multe oportunităţi investiţionale pentru România, indiferent de ţara de origine, urmând, practic, acelaşi drum parcurs de oricare altă ţară dezvoltată din Europa Occidentală.

După cum am mai afirmat, România este, pentru următorii douăzeci de ani, cea mai mare oportunitate investiţionala din Europa.

Industria auto se va număra, cu siguranţă, printre cele mai importante ramuri care vor cunoaşte o dezvoltare impresionantă. Renault – Franţa a fost brandul care a identificat potenţialul mărcii româneşti Dacia, încă de la începutul anilor 2000, demarând un amplu program de investiţii, care acum se materializează într-o producţie de 350.000 de automobile asamblate pe an şi componente auto pentru încă aproximativ 400.000 de automobile, care merg în proporţie de aproximativ 80 % la export.

150

În paralel cu Renault, deşi mai timid, la început, reprezentanţi ai industriei auto din Germania, precum Mercedes-Benz, au deschis fabrici de componente auto pentru industria auto din Germania, care vor depăşi cu mult investiţiile de la Renault.

Investitorii germani sunt mulţumiţi de productivitatea şi dedicarea românilor, ca şi de calitatea produselor finite ce ies de pe liniile de asamblare, astfel încât, în câteva zeci de fabrici, se lucrează deja la capacitate maximă, în timp ce alte câteva zeci sunt în curs de finalizare, urmând să se demareze şi în acestea, cât mai curând, procesele de producţie.

O experienţă, nu însă la fel de reuşită ca a investitorilor francezi şi germani, este Ford Craiova, companie despre care cred că face aceeaşi greşeală ca şi Nokia, la Cluj, care a subestimat potenţialul României, propunându-şi să producă aici cele mai ieftine produse şi neapreciind corect nivelul de performanţă pe care îl poate atinge cu muncitorii români.

Dovadă în acest sens stă însăşi diversitatea de componente auto pe care le producem pentru Mercedes, în cantităţi din ce în ce mai mari. Şi de această dată, francezii şi germanii au demonstrat că au intuit corect unde anume trebuie să puncteze pentru că viitorul industriilor şi al liniilor de producţie pe care le coordonează să fie unul performant.

Experienţa pe care România a avut-o cu brandul Nokia a fost una dezamăgitoare pentru mine, în special atunci când reprezentanţii firmei au anunţat că fabrică din Cluj va produce pentru pieţele de desfacere din Africa. Am crezut atunci că 151

aceasta este o eroare de moment care, în scurt timp, va fi remediată. Nu a fost însă aşa.

Ceea ce nu a înţeles Nokia şi cred că nici Ford România este că ritmul muncitorului român nu este identic cu al celui din Asia. Muncitorul din Asia este format în aşa fel încât să producă cantităţi foarte mari de produse într-un interval de timp scurt, datorită, în primul rând, spiritului competitiv şi genetic în care este educat, datorită mentalităţii, ritmului de viaţă şi atitudinii specifice, lucrând minimum douăsprezece ore pe zi, inclusiv sâmbăta şi duminica, atribute care îl fac să fie recunoscut la nivel mondial ca fiind mai competitiv.

Cu toate acestea, producţia uriaşă şi viteza de lucru uluitoare generează multiple deficienţe de calitate, cantitatea nefiind întotdeauna direct proporţională cu calitatea.

Pentru produse ieftine, în orice domeniu, producţia poate fi transferată, cu certitudine, în China, precum şi în alte ţări din Asia, unde muncitorii au un ritm de lucru rapid şi susţinut şi nu sunt limitaţi de norme restrictive, referitoare la timpul alocat muncii. Din acest punct de vedere, China poate fi privită de orice întreprinzător ca fiind cea mai oportună alegere, garantând preţul cel mai scăzut şi o viteză de lucru imbatabilă.

Pentru produsele de calitate premium însă, la un raport corect între preţ şi calitate, cea mai potrivită locaţie în Europa este România, alegere care poate fi motivată de un ritm de muncă asemănător cu al Germaniei şi al Franţei, sau uneori chiar mai bun, cel mai 152

mic salariu din Europa şi o bună adaptabilitate a muncitorului român la ritmul şi calitatea cerute de producătorul german în maximum o lună!

Nokia, dacă ar fi menţinut producţia de produse premium în România şi ar fi înţeles că avea aceeaşi importanţă în industria de telefonie mobilă ca şi Mercedesul în industria auto, atunci, cu siguranţă, nu ar fi făcut greşeala de a produce, sub aceeaşi marcă produse extrem de ieftine, cât şi premium la un loc cu cele destinate consumului din lumea a treia. O eroare de neînţeles pentru toţi specialiştii din domeniu. O decizie copilărească din partea unui fost lider mondial în domeniu care le-a scăzut valoarea de piaţă cu peste 60 % în urma plecării din România.

Locaţia cea mai potrivită pentru producţia destinată Africii era China şi nu Mongolia, deoarece muncitorul din Mongolia nu va ajunge niciodată la acelaşi ritm de rapiditate şi eficienţă în producţie ca şi cel din China. Deşi există multe asemănări între cultura şi obiceiurile chinezilor şi mongolilor, între ei sunt mari diferenţe în ceea ce priveşte specificul tradiţional al muncii şi al producţiei.

Pentru Nokia, cu siguranţă, nici Mongolia nu va reprezenta, în final, o experienţă reuşită, decât dacă, poate, se va axa pe produse premium şi nu ieftine. Ţara noastră le-ar fi oferit însă un viitor strălucit şi mult mai performant dacă ar fi fost implicat şi departamentul de creaţie şi software din România într-o colaborare mult mai 153

strânsă cu departamentul intern de creaţie de la Nokia. Sunt convins 90 % (având şi date în acest sens) că toate aceste maşinaţiuni au fost puse la cale de un concurent direct. În România, Nokia a fost victima dezinformărilor grupurilor ostile ţării noastre, acestea reuşind să îi creeze impresia că noi, românii, suntem limitaţi în ceea ce priveşte potenţialul creativ şi capacitatea de a fi calitativi în activitatea pe care o desfăşurăm.

Se pare însă că nu s-a înţeles niciodată că una dintre cele mai importante diferenţe între români şi celelalte popoare a constituit-o faptul că noi, românii, în decursul istoriei, am trăit sub diverse ocupaţii străine, dar, cu toate acestea, am rezistat şi ne-am păstrat moştenirea, tradiţiile şi valorile neamului, ceea ce s-a transpus, peste ani, într-un spirit creator, profund şi autentic care ne individualizează în context european şi nu numai. În acest sens, ar fi profitabil pentru ei ca astfel de branduri internaţionale să investească în ţara noastră un capital de încredere mult mai mare decât cel care i se acordă în prezent, ceea ce au făcut deja investitorii de primă mână din SUA, Germania, Franţa etc.

Mercedes, Renault şi alte câteva mari branduri au făcut dovada faptului că ne cunosc mai bine istoria şi specificul naţional, fiind prezente în România de mult timp. Mai sunt însă multe alte companii care vor face investiţii masive în următorii ani, dar nu le voi divulga identitatea, păstrând discreţia şi respectând confidenţialitatea, la rugămintea lor.

154

Sper că şi Ford îşi va reevalua strategia, uitându-se puţin „peste gard” la Mercedes şi Renault, nefiind nimic greşit în a învăţa de la alţii în momentele în care îţi lipsesc viziunea sau imaginaţia. Oricui i se întâmplă în anumite perioade ale vieţii. În România, industria alimentară deţine cel mai mare potenţial. Paradoxul constă în faptul că: România poate asigura alimente pentru cel puţin 80 de milioane de locuitori şi, cu toate acestea, ţara noastră se numără printre primii importatori de alimente. Această abordare denotă o inconştienţă crasă care a provocat un neajuns cu caracter antinaţional la care, dacă vrem să schimbăm ceva, în cel mult doi ani trebuie să-l depăşim, printr-o abordare de interes naţional. Într-o analiză amănunţită a situaţiei agriculturii, care a fost publicată în revista „Capital” („România după 20 de ani: Am fi putut hrăni toată Germania, dar dăm de mâncare la doar un sfert de Românie”), în numărul din decembrie 2009, deci, în plină criză economică, se aduc în discuţie cauzele pentru care agricultura României se află într-o stagnare de ceva timp.

Specialişti din domeniul agriculturii şi analişti economici, precum Mircea Coşea şi Liviu Voinea, au invocat, în articolul citat mai sus, diverse probleme, de la cele survenite după Revoluţie, în cazul reîmproprietăririi cu terenuri, exploataţia de subzistenţă a animalelor în fermele româneşti până la lipsa de interes din partea autorităţilor de a rezolva problemele stringente din acest domeniu.

155

Însă ţările care au încă o mentalitate colonialistă trebuie să înţeleagă unele lucruri: atunci când depăşesc cu mult limita raţionalului – efectele negative se pot întoarce împotriva lor, ca un bumerang, (referindu-mă la faptul că o mare parte a acestor fenomene se întâmplă şi datorită politicii unor mari puteri care doresc ca noi să fim numai o piaţă de consum).

Există, totodată, şi o multitudine de riscuri pe care România şi le asumă atunci când, în loc să-şi fructifice potenţialul propriu din agricultură, importă cantităţi impresionante de mărfuri alimentare care umplu rafturile supermarketurilor.

Unul dintre cei mai importanţi producători de lactate din Europa, care deţine o cotă importantă a pieţei pe această nişă, a declarat, pentru „Ziarul Financiar”, la finalul lunii octombrie 2013, următoarele: „Vrem ca fiecare român să consume un iaurt pe zi. În România, nivelul consumului de iaurt este foarte mic. Piaţa din România este o oportunitate în ceea ce priveşte piaţa iaurtului şi noi ne vom dezvolta pe acest segment”.

Da, este adevărat! România este o oportunitate şi o ştim şi noi. Românii ar consuma şi trei iaurturi pe zi, nu doar unul, cum şi-ar dori marele producător internaţional.

Iaurturi de la respectivul producător se află astăzi pe orice raft din magazinele alimentare din România, dar stomacul românilor se pare că nu mai rezistă la acea bombă de chimicale şi conservanţi chimici care îi substituie compoziţia naturală atât de sănătoasă. Aceste iaurturi ajung astfel să semene foarte mult, din cauza cantităţilor 156

îngrijorătoare de pigmenţi şi conservanţi chimici, cu un adeziv comun pentru lipirea obiectelor – numit „aracet” în timpul lui Ceauşescu.

Acele produse care acum se vând sub denumirea de „iaurt” au termene de valabilitate foarte lungi, de luni de zile, o vâscozitate şi, uneori, chiar şi mirosul „aracetului” din timpul lui Ceauşescu.

Sunt şi eu, ca mulţi alţii, de altfel, un consumator de iaurt natural, motiv pentru care am fost nevoit să schimb de cel puţin şapte ori marca de iaurt.

Se întâmplă ca majoritatea producătorilor tradiţionali români să cadă în cursa marilor grupuri economice, care vor să distrugă industria autohtonă din domeniu, aceştia fiind tentaţi să copie reţeta „de succes” a marilor fabricanţi, începând, la rândul lor, să folosească, în detrimentul calităţii, doar pentru a obţine un aspect comercial şi un termen de valabilitate mai mare, substanţe care substituie laptele, alterează gustul, consistenţa şi proprietăţile naturale ale iaurtului, sau sunt asimilaţi de aceste marile companii multinaţionale, pierzându-şi astfel identitatea. În acest moment şi eu, ca şi mulţi alţi români, cumpăr iaurt de la micii producători din zona rurală. Pot spune că regăsesc la acest iaurt acelaşi gust bun şi aceleaşi calităţi naturale, revigorante, care îmi amintesc de iaurtul pe care îmi plăcea să îl consum în copilărie, atunci când părinţii mei, totuşi, mai reuşeau să îl găsească în magazinele de lapte din timpul lui Nicolae Ceauşescu. Iar numărul românilor care procedează ca mine este în creştere accelerată.

157

După Revoluţie şi chiar cu mult înainte, am fost manipulaţi şi „bombardaţi” cu diverse teorii, printre care cea conform căreia, în timpul lui Nicolae Ceauşescu, poporul primea salam cu soia, prezentat atunci ca un aliment complet nesănătos, ceea ce am constatat mai târziu ca nefiind real.

Surprinzător este însă faptul că salamul cu soia din timpul lui Ceauşescu conţinea, cu toate acestea, mai multă carne şi era mult mai sănătos decât cel de astăzi, care, deşi este bine condimentat şi frumos ambalat, prin conţinutul său bogat în E-uri şi zeci de aditivi, se transformă într-o bombă toxică pentru organism şi, în final, într-un produs cancerigen, dovadă stând miile de cazuri de cancer, care au „explodat” în ultimii douăzeci de ani. În această direcţie, prioritatea României ar trebui să o constituie promovarea unui tip de alimentaţie mult mai sănătoasă, iar dacă ţările care exercită o puternică influenţă asupra României nu vor accepta aşa ceva, propun să abordăm două tipuri de alimentaţie: una sănătoasă şi alta impusă.

Pentru o alimentaţie sănătoasă, trebuie să se facă presiuni ca prin lege să-i fie configurat şi asigurat consumatorului român cadrul comercial prin care să beneficieze de produse sănătoase şi naturale, iar dacă acest lucru nu poate fi întotdeauna posibil, atunci, prin reţele de genul „din om în om”, să procedăm precum Gandhi în India în lupta împotriva Imperiului Britanic – 158

în tăcere, să punem cu toţii embargo pe produsele nesănătoase.

Atunci când se exagerează cu presiunile şi denigrările la adresa românilor şi a României, în general, informarea prin diverse canale de comunicare aflate la îndemâna majorităţii populaţiei (Internet, Facebook etc.) ar trebui să se transforme într-un demers de conştientizare naţională pentru cei treizeci de milioane de români din întreaga lume cu privire la conţinutul, compoziţia şi proporţia unor ingrediente dintr-o serie de produse şi alimente introduse pe piaţă de o serie de producători internaţionali de marcă. Am putea avea cu toţii o voce comună, mult mai puternică, care va face, cu siguranţă, posibilă schimbarea, ridicând un semn de întrebare tuturor acestor companii internaţionale care au acaparat piaţa românească, monopolizând-o şi invadând-o cu produse nesănătoase, prefigurându-le astfel, prin refuzul de a deveni cobai şi consumatori ai unor astfel de experimente comerciale, perspectiva falimentului.

Industria energetică a României are, la rândul ei, un potenţial imens. În anul 2013 şi în perspectiva oferită de 2014, industria energetică din România înregistrează o evoluţie promiţătoare, în următorii ani, mizând chiar pe supraproducţie.

Centrala Nucleară de la Cernavodă asigură aproximativ 20 % din necesarul de energie electrică al României, în timp ce 24 % este produs de centralele eoliene, iar restul, în cadrul hidrocentralelor şi termocentralelor. În acest context, 159

problema ţării noastre nu mai este deficitul de energie, ci supraproducţia şi, implicit, exportul de energie.

Iar cel mai important importator de energie este Turcia, dar pentru a putea exporta în această zonă, este nevoie de un cablu de transport prin Marea Neagră care este necesar să fie pus în funcţiune cât mai curând. Şi aceasta, precum şi numeroase alte ramuri industriale – cum ar fi cea de mobilă, constructoare de maşini, agricolă, de extracţie şi prelucrare a zăcămintelor naturale din subsolul României şi al Mării Negre –, precum şi turismul sau educaţia au un potenţial imens, fiind necesară exploatarea raţională a fiecărei dimensiuni în parte, dezvoltarea, modernizarea şi promovarea acestora la justa lor valoare, cu profesionalism şi responsabilitate.

Nicio entitate statală nu poate să se dezvolte dacă nu are o politică economică performantă.

România are un potenţial imens de a fi unul din tigrii Europei. Bineînţeles că niciunul din statele din Europa nu şi-ar dori acest lucru şi vor face tot ce le stă în putere că nu cumva România să progreseze.

Cei care au o anumită naivitate să aibă altă părere, le solicit să se mai documenteze.

Domnul Li Keqiang, premierul chinez, declara la rândul dumnealui următoarele: „România va deveni un tigru al Europei.” Expun această declaraţie aici pentru cei care încă se mai îndoiesc. Bineînţeles că ar putea fi o declaraţie politică. Dar nu este, deoarece, în România, există cele mai multe elemente din Europa care 160

îndeplinesc această condiţie de dezvoltare economică, mult, mult mai profitabilă decât oriunde în lume: prin forţa de muncă cea mai ieftină (luând în considerare salariul minim de 500 euro net/lună) şi raportat la forţa de munca bine calificată, comparativ cu a altor ţări, poziţia geografică, zăcămintele naturale în cantităţi imense încă neexploatate, diversitatea multiplă a reliefului, pământurile ecologice, ieşirea la Marea Neagră şi Delta Dunării, zonele muntoase de o rară frumuseţe, bogăţiile imense în subsol, la suprafaţa şi în subteranul Mării Negre. Deci acei experţi internaţionali care mi-au atras atenţia, cu rapoarte extrem de bine documentate, la începutul anului 2013, că România este cea mai mare oportunitate investiţională a Europei în următorii 20 de ani, au demonstrat că sunt de bunăcredinţă şi vor o colaborare reciproc avantajoasă cu România, spre deosebire de grupurile ostile României, care nu doresc decât să ne denigreze şi să ne exploateze, cu aceeaşi mentalitate de tip colonial, pe care au practicat-o în ultimii 200 – 300 de ani şi nu numai.

161

„Să iroseşti, să distrugi resursele naturale, să jupoi şi sărăceşti pământul în loc să-l foloseşti astfel încât să-i creşti valoarea va rezulta în subminarea prosperităţii copiilor noştri, în loc de le lăsa o moştenire mărită şi dezvoltată.” (Theodore Roosevelt – preşedinte american)

III. RESURSELE NATURALE În cele ce urmează, aș dori să fac câteva precizări legate de cazurile în care se doreşte exploatarea resurselor naturale miniere ale României O mare parte din populația de bună credință se opune unor asemenea investiții, motivând că nu putem să ne distrugem singuri mediul. Din păcate însă, puțini sunt cei care înțeleg şi dedesubturile acestei afaceri. Gândind simplist și raportat la experiențele din trecut, românii au, în fond, dreptate. Dar oare toate argumentele prin care românii au fost convinși să lupte împotriva acestei investiții sunt reale?

Sunt toate de actualitate?

Este adevărat că orice investiție poate afecta mediul, dacă nu sunt asigurate toate elementele de protecție. Este adevărat şi că există posibilitatea ca, în pofida acestor măsuri, mediul să fie, totuși, afectat pe o rază de zece kilometri. Orice decizie și orice proiect comportă riscuri. Important este însă raportul între riscuri și beneficii. În orice proiect sau în orice decizie, dacă am fi ţinut cont numai de riscuri și

dezavantaje, lumea ar fi rămas, cu siguranţă, la nivelul epocii de piatră.

Nu s-ar mai fi extras petrol niciodată, pentru că extracţiile poluează, dăunează şi ele mediului înconjurător. Și sunt sute de exemple în acest sens. Nu s-ar mai fi inventat poate nici automobilul, nici avionul, nici trenul, nici atâtea şi atâtea utilaje, pentru că milioane de oameni au murit folosindu-le.

Iubesc natura și tot ce este natural și verde, lăsat de la Dumnezeu, unul dintre obiectivele mele principale fiind, dintotdeauna, protejarea mediului. Personal, susțin și voi face toate demersurile posibile pentru reîmpădurirea masivă a României. Dar fiecare caz trebuie analizat și tratat în ansamblu, nu unilateral, nu doar dintr-un singur punct de vedere.

Revenind însă la subiectul nostru, în afara celor care iubesc mediul, cine oare mai este interesat să oprească aceste proiecte? Marii producători de aur din întreaga lume?!

Sau poate grupurile economice sau statele, ostile României, care nu doresc ca țara noastră să aibă acces, în scurt timp, la resurse cu valoare de peste zeci miliarde de euro (unele surse susțin că suma ar putea fi chiar dublă!)?!

Banii sunt siguri, obținuți din TVA și din toate taxele și impozitele pe forța de muncă, neluând în calcul și alte venituri indirecte.

Chiar dacă pare aberantă o asemenea variantă, există și persoane care trăiesc cu speranța că zonele unde ar putea fi 164

făcute exploatări, într-un viitor mai apropiat sau îndepărtat, ar putea fi incluse într-o altă structură teritorială, regională sau statală și, astfel, nu ar trebui să mai împartă resursele cu moldovenii, oltenii și dobrogenii.

Mai pot fi cu siguranţă și alte variante – posibil reale – cu privire la cei care au anumite interese să oprească aceste investiții, dar preferăm să ne oprim doar la cele evidente.

Pentru omul de bună credință, aceste aspecte pot părea fantasmagorii, aplicând foarte bine vorba înțeleptului din Antichitate care spunea: „Cu cât ești mai cinstit, cu atât îţi vine mai greu să înţelegi că cineva îţi vrea răul”. Și invers.

Lumea, dintotdeauna, s-a învârtit în jurul intereselor economice.

Dar haideți să vedem și argumentele celor ce nu își doresc aceste investiții şi pe care le voi trece în revistă în cele ce urmează, în afara demonstranţilor de bună credinţă în care cred în ei şi în sinceritatea şi patriotismul lor.

Marii producători de aur, de petrol sau gaze ai lumii sunt deranjaţi de perspectiva oricărui zăcământ nou descoperit, în exploatarea căruia nu sunt şi ei implicaţi ca acţionari şi beneficiari direcţi ai unor astfel de exploatări.

Aceste zăcăminte ar putea încuraja cu siguranţă și exploatarea altor resurse, în viitor, în România. Există posibilitatea să existe chiar şi cantități mult mai mari decât cele estimate până acum.

Dacă, în România, ar începe exploatarea aurului de exemplu, ţara noastră ar avea o producţie anuală de 15 tone.

165

Toată Europa la un loc în acest moment nu are mai mult de 14 tone anual extracţie de aur. Cele 15 tone de aur extras anual din România ar duce preţul aurului mult în jos, iar marii producători de aur ar avea de pierdut mari sume de bani. Cei care vor să ne împrumutăm de la ei nu sunt interesaţi să avem propriile surse de bani garantate anual cu extracţia de aur, deoarece ei vor ca noi să ne împrumutăm permanent de la ei, iar când vor crea o nouă criză, să ne ia tot ei pe nimic zăcământul de aur. În parlament am votat împotriva proiectului Roşia Montană, nu din motivele expuse publicului, care nu sunt reale, cele privind protecţia mediului, ci am votat împotrivă, deoarece România nu trebuie să dea o lege, special pentru o societate privată cum s-a întâmplat, ci noi românii trebuie să promovăm o lege care să protejeze toţi potenţialii investitori care pe care trebuia să-i încurajăm să investească în România. O lege corectă a minelor, prin care trebuie să se menţină şi să se dezvolte mineritul în România, care se practică de peste 2000 de ani, astfel încât România să aibă acces la fonduri proprii pentru autostrăzi şi dezvoltare economică, astfel, România prosperând prin nivelul de trai ridicat al românilor prin surse proprii, dar tocmai asta nu se doreşte.

Studiind şi materialele celor de la Roşia Montană, am constatat că în situaţia în care ar fi semnat contractul cu Statul Român, se angajau ca în maxim 6 luni să instaleze o staţie de epurare de peste treizeci milioane euro care ar fi rezolvat problema apei poluate din ultimii 60 de ani, pentru totdeauna, 166

iar din momentul finalizării construirii acelei staţii de epurare s-ar fi putut garanta că păstrăvii să fie iar prezenţi în râul Arieş.

Chestionându-i pe cei de la Roşia Montană să-mi spună simplu care este cifra de afaceri minimă, estimată din vânzarea aurului şi care sunt sumele care vor rămâne în România, răspunsul a fost unul extrem de logic şi realist, dar care m-a surprins luând în considerare că din presă auzeam că România nu va beneficia decât de 6% suma care ar reprezenta redevenţa şi atât. Iarăşi, populaţia nu ştia realitatea şi era dezinformată.

Din suma de aproximativ 10 miliarde de euro, cifră de afaceri, obligatoriu, 2.400.000.000 euro încasa Statul Român din TVA, plus încă aproximativ 1.000.000.000 euro din redevenţă, impozit pe profit, taxele de forţa de muncă, taxe locale etc. Încă aproximativ 2.000.000.000 euro rămâneau toţi în România pentru serviciile şi achiziţiile de materiale de la companiile româneşti, care la rândul lor mai aduceau şi ele contribuţii la bugetul statului, altele decât TVA, deoarece TVAul l-am inclus în calcul la începutul expunerii.

Aproximativ 1.200.000.000 euro era profitul net al companiei Roşia Montană.

Iar aproximativ 3.500.000.000 euro erau cheltuielile cu achiziţiile de utilaje şi materiale din import, care nu s-ar fi găsit în România, utilaje şi tehnică de ultimă oră care ar fi deschis un drum lung şi spre alte investiţii.

167

Toate acele vestigii din timpul romanilor, ar fi fost recuperate şi restaurate de către cei de la Roşia Montană, ceea ce nu se mai întâmplase până în prezent, statul neavând fonduri pentru asemenea cheltuieli Pentru cei care sunt înalţi funcţionari sau au lucrat în mediul privat, e lesne de înţeles că orice afacere de unde statului i se întorc cel puţin 35 – 40 % din cifra de afaceri (cu toate că eu cred că suma va fi de minim 45 %), adică 4.500.000.000 euro) este ceva destul de profitabil pentru statul român şi cu avantajul că se va dezvolta o zonă săracă, în acest moment prin noi locuri de muncă, ar fi fost un exemplu de atragere pentru investiţii în România prin reuşita de la Roşia Montană, foarte multe restaurări arheologice care necesită sume imense de bani pe care statul român niciodată nu ar fi avut posibilitatea să le facă.

Există un segment majoritar al populaţiei, bine intenţionat, care în urma manipulărilor, vin cu următoarea propunere: De ce noi, românii, nu extragem noi aurul, iar toţi banii să rămână în ţară?

Această argumentaţie sună bine şi atât. Se ştie că statul este cel mai prost administrator, iar în spatele celor care susţin această variantă, sunt funcţionari ai statului care au adus la faliment mari companii româneşti în ultimii 23 de ani şi care vor să mai fure din nou, dintr-un proiect nou care, în primii doi – trei ani ar solicita sute de milioane de euro, care se vor transforma în miliarde de euro, de la statul român, argumentând că profitul se va vedea peste cinci – şase ani, la fiecare campanie electorală schimbând directorii pe criterii 168

politice. Iar în 10 ani, am constata că statul a „investit” vreo trei miliarde de euro, aurul a dispărut, înapoi la stat nu s-a mai întors nimic din banii investiţi, iar poluarea este mult mai gravă ca înainte, deoarece, fiind Statul Român cel care exploata, totul se trecea cu vederea. Iar singurii câştigători dintr-un astfel de proiect ar fi vreo 20 – 30 de funcţionari, plus vreo zece parlamentari care, în spatele sloganului „Să facem noi, românii”, de fapt, ar fi „Să prostim încă o dată românii”.

Statul român trebuie să fie mai responsabil, privind orice investitor, facilitându-i un climat prietenos, cu avantaje reciproc avantajoase, astfel încât România să poată beneficia de fonduri proprii pentru un trai mai bun creat românilor, autostrăzi sau orice altă investiţie de mare impact social şi economic.

Prin oprirea investiţiei Roşia Montană, nu a câştigat statul român, ci au câştigat marii producători de aur ai lumii care au reuşit să oprească apariţia unui jucător important pe piaţa aurului în lume. Au câştigat cei care vor să ne împrumutăm de la ei şi astfel să slăbim statul român prin îndatorarea şi mai gravă.

Au câştigat statele ostile României, care au planuri de modificare administrativă şi teritorială a României pe termen mediu şi lung, sperând că, prin diverse situaţii conjuncturale sau prin achiziţia terenurilor din Ardeal vor beneficia ei, la momentul potrivit şi nu noi românii, de bogăţiile subsolului nostru pe care îl deţinem de cel puţin 2000 de ani.

169

Încă o categorie dintre cei care au luptat să manipuleze populaţia împotriva acestui proiect, au fost funcţionari ai statului şi chiar şi parlamentari care considerau normal că trebuie să încaseze şi ei o sumă semnificativă din această afacere, ca şpagă.

Principiul era: „Este o sumă prea mare acolo, trebuie să mă îmbogăţesc şi eu”. Ştiu că, spunând adevărul, voi avea destul de mult de suferit, cei încriminaţi încercând să mă atragă în tot felul de capcane sau vor încerca să-mi atribuie lucruri şi fapte nereale, încercând să mă compromită. Dar îmi asum acest aspect, chiar dacă, în prezent, mulţi nu vor înţelege sau nu vor dori să accepte adevărul, dar pe termen mediu şi lung îmi vor da dreptate.

Niciunul dintre cei care nu vor că România să evolueze nu va rămâne indiferent, atunci când vor apărea perspective reale de a ne construi autostrăzi pe banii noştri, fără a ne mai căciuli pe la alţii. Și chiar dacă proverbul „să moară capra vecinului” ni se atribuie nouă, românilor, nu de puţine ori, alţi vecini aplică acest principiu fără nicio jenă.

Astfel, excluzând asociațiile de mediu credibile la nivel mondial, au apărut tot felul de ONG-uri fantomă, gălăgioase, finanțate puternic și destul de abile pentru a manipula opinia publică într-o singură direcţie – aceea de a nu se face investiția de la Roșia Montană. Motivele folosite în această luptă sunt, aparent, reale, cele de protecție a mediului, însă scopul final este cu totul altul.

170

Oamenilor de bună credință le solicit, îi rog, pentru România, știind că își iubesc țara, să mediteze la următoarele cuvinte ale lui Alvin Toffler: „Analfabetul viitorului nu va fi cel care nu știe să citească, ci acel care nu va ști să înţeleagă”.

Se pare că acesta este modul în care încearcă să ne manipuleze grupurile economice sau statele ostile României, care preferă să ne prezinte doar frânturi de adevăr.

Pericolul de a polua zona există, așa cum am subliniat şi la început. Dar trebuie să acceptăm și adevărul că tehnologia a avansat atât de mult în secolul XXI, încât acum pot fi luate toate măsurile pentru protecția mediului. Iar orice risc al unei poluări la scară mică poate fi compensat prin miile de hectare care vor fi împădurite, după finalizarea exploatării, sau chiar de la început, ridicând o zonă verde, protectoare, de jurîmprejurul Roşiei Montane.

Așa cum şi în țările mai civilizate, se fac exploatări și extracţii, în acest moment, fără a polua decât în limite acceptabile, de ce noi, în România, nu am putea face la fel?

171

„Taxele sunt plătite cu sudoarea fiecărui om care munceşte” (Franklin D. Roosevelt – preşedinte american)

IV. Fiscalitatea şi impozitarea Este evident că fără un capital real, nu se poate face mai nimic în infrastructură, nu se pot mări salariile, condiţiile din sistemul de sănătate sau din educaţie nu pot fi îmbunătăţite, dezvoltarea sectoarelor din economie este încetinită, iar investiţiile sunt, practic, imposibile. Astfel, devine prioritară susţinerea economiei româneşti, indiferent de originea capitalului sau a investitorului. În acelaşi context, al necesităţii de a atrage cât mai multe surse financiare, este necesar că resursele naturale să fie intens, dar şi corect exploatate, respectându-se normele de mediu şi în condiţii profitabile şi pentru ţara noastră.

Orice importator trebuie să plătească toate taxele pe valoarea și cantitatea reală a produselor sale, astfel încât să fie creat un climat concurenţial corect, iar fiecare întreprinzător străin sau român să aibă șanse egale și reale. În acelaşi timp, întreprinzătorii autohtoni care exportă diverse produse trebuie să fie încurajaţi de stat în acest demers şi să nu se mai confrunte cu rigorile unei

fiscalităţi exagerate ca până acum sau tracasarea lor prin controale prea dese.

De asemenea, trebuie acordată o atenţie sporită la încasarea, până la ultimul leu, a taxelor la cantitatea şi valoarea reale, în cadrul importului de produse alimentare şi agricole, care pot fi produse sub aceleaşi standarde de calitate şi în România. Este foarte important să fie încasate toate taxele, până la ultimul leu, la cantitatea și valoarea reală, exact așa cum și noi, românii, le plătim în ţările în care exportăm.

Susţinerea producătorului și a exportatorului din România, indiferent de naţionalitate, va trebui să fie o prioritate strategică de interes naţional.

Legile fiscale și economice nu mai trebuie schimbate din trei în trei luni, garantându-se, astfel, predictibilitatea pe termen lung, care să nu afecteze statutul României de cea mai mare oportunitate investiţională a Europei.

Pentru a da un nou impuls economiei, toate firmele cu cifră de afaceri de sub un milion de euro anual ar trebui nu mai fie controlate de stat decât dacă în datele contabile sau din constatarea faptică, se va observa, la acea firmă sau la administratorul ei, o neconcordanţă vizibilă între bunurile achiziţionate, personale sau ale firmei, și neachitarea taxelor la stat.

Pentru ce să piardă timpul o echipă de inspectori în control la o firmă care poate are o cifră de afaceri mai mare, dar profiturile sunt extrem de mici, iar bunurile 174

administratorului sau ale firmei sunt inexistente? Sau şi mai rău, organele de control să piardă timpul la o firmă cu cifră mică de afaceri, dar şi un patron sărac? Bineînţeles că, în exemplul de mai sus, nu includ şi firmele ce săvârşesc fapte penale sau de evaziune evidentă.

Echipele de inspectori fiscali trebuie să se concentreze pe importuri, acolo unde evaziunea tinde să ia proporţii uriaşe, urmărind cu atenţie, vigilenţă, corectitudine şi responsabilitate întreg circuitul până la destinatarul final, timp de mai multe luni, pregătiți în orice moment să descopere vicii în lanţul economic, până la clientul final.

La cel care face producţie în România, chiar dacă în cinci – şase ani, nu este controlat de fisc, nu sunt riscuri mari. Terenurile, proprietăţile şi utilajele lui rămân aici, iar bunurile nu pleacă din ţară. Oricând i se poate pune sechestru pe bunuri pentru a se recupera eventualele datorii.

Chiar și în situaţia în care ar scăpa pentru totdeauna de fisc, bunurile obţinute sunt purtătoare de TVA și alte impozite. Dacă adăugăm la acestea și locurile de muncă, toate sunt în avantajul nostru.

Dar sumele fabuloase, de minim zece sau cincisprezece miliarde de euro anual, care se pierd din cauza evaziunii de la unii importatori, nu se mai pot recupera. În această situaţie, România este profund afectată financiar, iar producătorul român şi investitorul sunt, treptat – treptat, anihilaţi, prin concurenţă neloială.

175

După cel puţin doi ani de la aplicarea acestor măsuri, se vor putea resimţi, într-adevăr, şi rezultatele excepționale mult aşteptate, iar în maxim patru ani, deja vom avea un plus de cel puțin zece miliarde de euro anual la buget. Mai mult, ne vom bucura de o imagine de stabilitate și bune practici prin mediul concurențial corect și performant pe care îl vom dezvolta. În acel moment, România ar putea fi percepută așa cum este astăzi Polonia sau Turcia. Potențialul nostru este cu mult mai mare decât cel al acestor țări. Totul depinde însă de oamenii responsabili pe care îi vom promova la conducerea țării.

Pentru a evolua, România trebuie să promoveze politici realiste, cu avantaje reciproce atât pentru stat, cât și pentru investitori. Orice extremă va anula această colaborare și nu va fi în avantajul nimănui.

Nu vom reuși să intrăm în Schengen până ce nu ne rezolvăm problemele din portul Constanța. La Giurgiu, a rezolvat-o premierul Victor Ponta, parţial abia în 2013, personal sperând că „nu va fi o minune ce va ţine doar trei zile”. Preşedintele Traian Băsescu era revoltat şi extrem de supărat pe Olanda! Dumnealui considera că toate problemele au fost rezolvate. În mare măsură, avea dreptate. Statul român luase toate măsurile privind siguranţa frontierelor şi occidentalii ştiau acest lucru. Dar mai era o singură problemă: evaziunea fiscală de la Vama Giurgiu şi de la Vama Constanţa, care, de douăzeci şi trei de ani încoace, atinsese cote inimaginabile.

Am avut dintotdeauna printre cele mai sigure frontiere din Europa în ceea ce priveşte terorismul, imigraţia şi toate 176

celelalte aspecte legate de protecţia naţională. La capitolul reprezentat de evaziunea fiscală, la importuri, suntem însă deficitari.

Care este problema că statul român pierde în fiecare an cel puţin şapte – opt miliarde de euro şi îşi distruge proprii producători prin acest sistem de concurenţă neloială? De ce îi deranjează acest aspect pe europeni?

Aveţi dreptate! Nu i-ar deranja deloc dacă pierderea ar fi doar pentru România! Din momentul integrării în structura Uniunii Europene, noi nu mai suntem însă doar români, ci şi europeni. Iar evaziunea fiscală într-unul dintre punctele importante de intrare a mărfurilor în Europa (Portul Constanţa) este un obicei total antinaţional, cu efecte perverse pentru întreaga Europă.

Statul român este şi beneficiar, dar şi contribuitor la bugetul Uniunii Europene. Iar Portul Constanţa este, practic, acum, parte a Uniunii Europene. Şi dacă statul român a susţinut corupţia în beneficiul a aproximativ 500 de „beneficiari” şi nu i-a păsat de evaziunea fiscală din cauza căreia şi-a distrus economia şi, implicit, pe producătorii autohtoni, Europei îi pasă! Şi este direct interesată. Stabilind un set de reguli înaintea intrării în Schengen, va evita, astfel, generarea unor probleme de o factură mult mai gravă. Avea dreptate, prin urmare, domnul preşedinte Traian Băsescu atunci când susţinea că rezolvasem problema frontierelor. Dar şi Olanda şi Germania aveau dreptate, referindu-se la faptul că România 177

trebuia să elimine primejdiosul obicei al evaziunii fiscale, nociv pentru sistemul economic autohton, dar şi pentru întreaga Europă.

Dar cum poate fi acesta eliminat? Relativ simplu. În locul controalelor, foarte frecvente, la firmele mici, care abia realizează o cifră de afaceri de o sută – trei sute de mii de euro pe an, de unde se pot recupera sume derizoriu de mici, ar putea fi transferaţi din fiecare judeţ câte o sută de funcţionari de la ANAF la Constanţa, existând astfel forţa necesară de a urmări şi a verifica afacerile care contează cu adevărat, de unde se pot încasa la buget milioane de euro zilnic!

Strategia de verificare şi control trebuie însă elaborată cu foarte multă atenţie! Funcţionarul obişnuit să plece zilnic acasă cu mii de euro, în momentul în care va observa că se doreşte schimbarea „obiceiului locului” (şpaga) de către instituţiile statului, va încerca să saboteze activitatea din port sau din vamă. Va abuza şi va face presiuni asupra agentului economic, în special asupra celui corect. Va transmite mesaje negative, deformate, nerealiste cu privire la acţiunea de normalizare. Va încerca să blocheze activitatea prin încetinirea tuturor activităţilor, va face tot posibilul pentru a destabiliza sistemul, noua situaţie nefiindu-i deloc pe plac, deturnându-i planurile, proiectele de viitor, schimbându-i viaţa într-un sens pe care nu-l imaginase a fi posibil niciodată.

Având în vedere toate aceste aspecte, instituţiile statului trebuie să pregătească, pentru început, o armată de angajaţi 178

care să asigure o funcţionare bună, corectă şi legală, punând în practică strategii eficiente de control şi analiză, câştigând simpatia şi colaborarea importatorului, a agentului economic corect, ba chiar şi a celui incorect până atunci!

După verificarea, prin sondaj, a cantităţilor şi valorilor reale ale mărfurilor, reprezentanţii financiari ai statului trebuie să urmărească, cu multă atenţie, această „odisee” a mărfurilor până la clientul final, drum pe care se vor descoperi, cu siguranţă, multe surprize neplăcute, care creează prejudicii diverse statului român, de miliarde de euro.

Este o acţiune grea, dar cu efecte extrem de benefice, pe termen mediu şi lung, pentru economia României. Dacă însă vom reuşi să eliminăm aceste reţele frauduloase, cu tentacule atât de rapace şi de perfide, cu certitudine, ţara noastră se va putea considera, de drept, o ţară europeană! Bugetul României va începe să crească semnificativ, iar producătorul local se va putea bucura de rezultatele unei afaceri înfloritoare. Într-unul dintre paragrafele anterioare, scriam că Fiscul nu ar trebui să pună o presiune atât de mare asupra micilor întreprinzători. Când afirmam acest lucru, mă bazam pe un fapt concret şi anume că: în nicio ţară europeană, firmele cu cifre de afaceri de până în trei sute – cinci sute de mii de euro pe an nu sunt vizitate de instituţiile statului decât în cazul în care se constată că administratorii îşi achiziţionează maşini, case şi bunuri extrem de scumpe, iar societatea comercială nu îşi achită taxele raportat la bunurile respective. Procesul de verificare şi monitorizare a firmelor are loc în urma unor 179

analize atente şi corecte, în funcţie de importanţa sumelor şi a bunurilor din patrimoniul acestora, iar după strângerea tuturor datelor, după o monitorizare atentă şi discretă, prioritatea o constituie recuperarea taxelor neplătite statului şi, în niciun caz, pedepsirea sau, mai rău, privarea de libertate. În ţara noastră, situaţia stă oarecum invers: cei care au averi mari, nejustificate, sunt protejaţi, iar pentru a crea impresia de activitate intensă, încercându-se astfel să se îndepărteze orice suspiciuni, instituţiile statului sunt direcţionate inutil spre marea masă a micilor producători. Astfel, aceştia sunt blocaţi şi îngropaţi, zi de zi, în amenzile şi penalizările Fiscului.

Ne-ar fi atât de necesară maturitatea gândirii occidentale, prin care întreprinzătorului trebuie să i se permită să crească, să se dezvolte, urmând că abia mai apoi, atunci când statul constată că agentul economic s-a dezvoltat foarte mult, să înceapă activitatea de control.

Abia în acest punct, îşi au rostul lor controalele financiare, iar dacă activitatea agenţilor fiscali ar presupune un personal mai mare şi un timp mai îndelungat, cheltuielile vor fi, cu siguranţă, acoperite. În plus, o sumă substanţială va merge către bugetul statului. În ultimii douăzeci şi trei de ani, întreprinzătorul mic, care încerca din răsputeri să demareze, să dezvolte, să consolideze şi să impună o afacere, a fost în permanenţă tracasat, controlat, stresat şi sancţionat, la fiecare pas, de instituţiile statului. Amenzile primite, 180

nesemnificative pentru stat, au fost însă o piatră de moară pentru acest mic întreprinzător, pe care, treptat – treptat, l-au eliminat de pe piaţă. În tot acest răstimp, afaceriştii veroşi şi marii delapidatori nu aveau nicio intenţie de a-şi achita taxele către stat, sfidându-i pe cetăţenii corecţi cu luxul şi atitudinea lor ostentativă. Aşa s-a sfârşit trista poveste a producătorului român, cu acest gust amar al inegalităţii în faţa legii, al inechităţii, favoritismului şi partipris-urilor politice! În cea mai mare parte, aceştia erau şi sunt reprezentaţi de către marii importatori care nu achită TVA şi alte taxe la stat la valoarea şi cantitatea reală. Susţinuţi la cel mai înalt nivel, prin ei, în ultimii douăzeci şi trei de ani, permanent s-a distrus producătorul român.

O ţară model de dezvoltare, în ultimii ani, este Turcia. O ţară care, în ultimii 100 de ani, pentru lungi perioade, a trăit mult mai prost decât România. Cu toate acestea, în ultimii 20 de ani, Turcia s-a dezvoltat mult mai mult decât noi, chiar dacă resursele lor naturale sunt mult mai mici decât ale noastre.

Politica de bază a Turciei este: pentru orice marfă care intră în Turcia, trebuie încasate TVA-ul şi taxe vamale până la ultimul cent, la valoarea şi cantitatea reală. În Turcia, pentru noi, românii, există impresia că, acolo, evaziunea este foarte mare. Aşa şi este. În ţară, controlul, la agenţii economici, nu există, decât la cei cu cifra de afaceri de peste două milioane de euro/anual. Cei cu cifra de afaceri sub un milion de euro solicită să-şi declare pe proprie răspundere un venit estimativ care 181

este taxat la începutul anului financiar. Majoritatea declară sume de maximum 10 % din valoarea reală.

Statul nu-şi face probleme în legătură cu evaziunea internă, deoarece, în circuitul financiar, toate componentele sau bunurile obţinute, precum achiziţia unui autoturism sau construirea unei case, suportă, inevitabil, încasarea altor taxe de la cel care a adunat o sumă de bani chiar şi din evaziune. Atenţia Fiscului se îndreaptă către evazionist abia atunci când cineva are achiziţionate deja mult prea multe bunuri de mare valoare şi, în ceea ce priveşte taxele achitate către stat, nu apare ca şi contribuabil, la valoarea comparativă a bunurilor achiziţionate.

Dar suma de bază care alimentează cel mai consistent bugetul ţării provine din orice import, oricât de mic sau de mare ar fi. Astfel, Turcia îşi protejează permanent producţia locală, autohtonă, prin încasarea tuturor taxelor la cantitatea şi valoarea reală, de la orice importator mai mare sau mai mic, marfa care pleacă din Turcia nu este însoţită decât de un zâmbet profund, un „mulţumesc frumos” şi „vă mai aşteptam să mai cumpăraţi de la noi”, maturitate, responsabilitate şi eficienţă în interesul naţional al Turciei. În România, este exact invers. La import, statul român pierde peste 90 % din sumele de încasat, iar exportatorul şi producătorul care trebuie să fie protejaţi de instituţiile statului sunt hărţuiţi.

182

Îmi este greu să numesc sau să identific o altă ţară, din Europa, care ar fi rezistat, din punct de vedere economic, atât cât a făcut-o România, în contextul punerii în scenă a unei regii politice dezastruoase, lacunare şi permisive în ceea ce priveşte corupţia şi evaziunea fiscală, ca la noi în ţară.

România a rezistat, în pofida tuturor acestor defecte evidente din mecanismele sale economice, iar o explicaţie posibilă a acestui lucru rezidă în faptul că este o ţară realmente foarte bogată, cu potenţial economic şi mii de resurse şi oportunităţi care încă mai pot fi exploatate, pentru alţii fiind o minune faptul că România încă mai exista ca stat după o politică atât de profund antinaţională din 1990 şi până în prezent.

Fostul prim-ministru al României, Radu Vasile, în anul 1999, declara, în timpul unui discurs pe care îl susţinea de la tribună Parlamentului, că „în România, nu prea mai este nimic de furat”.

Da, într-adevăr! România este o ţară bogată şi, contrazicând înseşi cuvintele fostului premier, se poate spune că „de furat încă mai este şi vă mai fi”, numai că este o datorie de onoare a noastră, să punem punct acum şi pentru totdeauna acestor practici şi obiceiuri nesănătoase, pentru că putem avea un viitor frumos şi astfel, păşind demni într-o lume nouă, cea a unei politici unitare, rectilinii, de interes naţional pentru România.

Iar eu îmi permit să îl contrazic pe fostul prim-ministru Radu Vasile, pe care l-am respectat foarte mult.

183

În acest sens, chiar dacă am pierdut enorm până acum, este necesar să începem un nou ciclu economic revigorant şi dinamic, care să implice mai multă susţinere din partea statului şi acordarea mai multor facilităţi întreprinderilor mici şi mijlocii, precum şi persoanelor autorizate, facilităţi care, de fapt, ar trebui să fie ceva normal, firesc în interesul naţional de a crea acel climat concurenţial corect pentru toţi investitorii din România. În acelaşi sens, al unei dezvoltări economice sănătoase şi de durată, trebuie intens încurajate exporturile, iar agentul economic care îşi exportă producţia trebuie să fie privilegiat şi scutit de zecile de controale în ţară şi la ieşirea din ţară (cu unele excepţii, cum ar fi suspiciunea de furt etc.), la fel cum se procedează în alte ţări exportatoare importante (Turcia, de exemplu).

Din nefericire, mulţi mai cred că o mentalitate de tipul „totul la export”, caracteristică epocii lui Nicolae Ceauşescu, ar conduce, inevitabil, la o altfel de criză în România – alimentară, în primul rând. Acest lucru nu este însă adevărat, dat fiind faptul că lipsurile din timpul lui Nicolae Ceauşescu nu erau motivate de politica stimulării exportului, ci de mari deficienţe în organizarea producţiei, de datele eronate din producţie, de obedienţa subalternilor săi care-i ascundeau adevărul, ca şi prin vina lui Nicolae Ceauşescu însuşi care pierdea legătura cu multe dintre realităţile din viaţa oamenilor, aspect care, din nefericire, se reiterează şi în cazul multora dintre actualii conducători care, având pe umeri mai multe mandate de înalţi demnitari şi condiţii 184

de viaţă excelente, nu mai realizează, de multe ori, ce se întâmplă în jurul lor şi nu mai pot înţelege, cu adevărat, nevoile oamenilor şi realităţile României. În concluzie, din punct de vedere fiscal, politica României ar trebui să consiste, pe de o parte, în stimularea exporturilor produselor fabricate în România, iar pe de altă parte, în susţinerea importurilor prin încasarea până la ultimul ban, la valoarea şi cantitatea reală a taxelor.

Pentru o bună şi corectă desfăşurare a lucrurilor, este obligatoriu să existe un climat prietenos, armonios pe care funcţionarii statului să îl asigure, fără excepţie, în relaţionarea cu agenţii economici. Totodată, cert este că în momentul în care funcţionarii publici vor fi remuneraţi corespunzător, la un nivel european, în special în domeniile în care s-au înregistrat cele mai multe acte de corupţie (vamă, inspecţie fiscală şi orice instituţie publică de control financiar), procentul abaterilor ar scădea în mod natural, iar dacă nu, legislaţia va trebui să excludă pentru totdeauna acele persoane din aparatul de stat. DNA trebuie să aibă puteri depline în acest sens.

La un curs la care am participat, din partea României, ca secretar al Comisiei de Apărare, Ordine Publică şi Siguranţă Naţională, la Centrul European pentru Securitate „George C. Marshall”, un renumit profesor de investigaţii criminale din cadrul Forţelor Navale şi unul dintre cei mai mari specialişti în lupta anticorupţie, ne-a expus, cu argumente clare, beneficiile eliminării sau diminuării drastice a corupţiei.

185

Cel mai elocvent exemplu al beneficiilor pentru România dacă s-ar aplica, ar creşte PIB-ul ţării noastre de patru ori.

Dacă numai am dubla venitul, de la aproximativ 8.000 $/locuitor la 16.000 $/locuitor, tot ar fi un aspect extraordinar pentru ţara noastră. Acesta este cel mai elocvent exemplu al unei măsuri care, aplicată în România, ar contribui la creşterea PIB-ului ţării noastre de patru ori. Exemplele date erau reale şi verificate, concluzia fiind că acolo unde corupţia a fost eliminată, în acea ţară, economia ei şi nivelul de trai au crescut de patru ori. Unul dintre statele date ca exemplu era Singapore. În România, s-au făcut paşi importanţi în ultimii patru ani privind anticorupţia, dar presiunile sunt, întradevăr, foarte mari, de a descuraja devotamentul instituţiilor statului în acest sens. Zona cea mai sensibilă, în care corupţia afectează masiv nivelul de trai al românilor, este cea a lucrărilor publice, unde se fac achiziţii de materiale sau utilaje de proastă calitate, la suprapreţ. Lucrările în infrastructură de proastă calitate, afectează cel mai mult bugetul şi creează cele mai mari pierderi atât privind lipsa investitorilor, cât şi în ceea ce priveşte disconfortul creat românilor.

Pe primul loc în zona corupţiei, raportat la daunele pe care le creează întregii economii româneşti, este corupţia vamală. În acest context, se încurajează neplata TVA-ului şi a altor taxe vamale la valoarea şi cantitatea reală, care cauzează pierderi directe în vamă din taxe neîncasate de minimum 10 miliarde de euro anual. Dar efectul cel mai mare se înregistrează prin concurenţa neloială, care duce la falimentarea celor care produc în România, 186

Grav este că, pentru maximum 500 de persoane care fac parte din aproape toate instituţiile statului, bine organizate până la cel mai înalt nivel, care beneficiază de acest sistem corupt, suferă cel puţin şapte milioane de români care sunt menţinuţi în sărăcie. Nimeni nu a avut curajul să ia măsuri în acest sens, decât la un nivel nesemnificativ.

Un exemplu concret şi clar au fost acţiunile coordonate de premierul Victor Ponta privitor la importatorii de legume – fructe, în 2013, care au stimulat încasările bugetare şi a fost impulsionat preţul corect pentru producătorii români prin diminuarea concurenţei neloiale. După ce prim-ministrul nu sa mai implicat personal, au început din nou să revină la vechile obiceiuri, ceea ce îl obligă pe Victor Ponta să ia măsuri mai dure împotriva celor care nu vor să impună legalitatea pentru totdeauna, alegând să dea numai exemple de moment.

Cea mai mare contribuţie la distrugerea producătorului din România o au aproximativ 500 de funcţionari ai statului care, începând cu vameşii şi până la cei mai înalţi demnitari, ei îşi împart peste 500 de milioane de euro anual din foloase necuvenite de la importatorii protejaţi. Statul român şi restul de 20 de milioane de români sunt lipsiţi astfel în fiecare an de încasări de peste 10 miliarde de euro. Dacă această sumă ar ajunge la buget, ar fi asigurate peste 500.000 de locuri de muncă, iar PIB-ul ar creşte semnificativ. Înalţi funcţionari din Ministerul de Finanţe coordonează acţiuni de control excesive la micii producători, aplicând amenzi imense şi suspendări de activitate. Astfel fac jocul importatorilor. Această acţiune, dusă împotriva statului 187

român, din minister nu o cunosc decât câteva persoane, cele care încasează o sumă semnificativă cu titlu de foloase necuvenite, de la importatori.

Lupta cu corupţia trebuie să fie permanentă, numai astfel putând avea rezultate mult mai rapide şi pe termen lung, dacă vom dori cu adevărat ca toţi românii să trăiască mai bine.

Am încredere că vor urma exemple mult mai concrete, care, în acest moment, sunt monitorizate de către instituţiile specifice ale statului român. Acestea îi vor obliga, în final pe cei care distrug viitorul României să renunţe de bunăvoie la aceste practici sau obligaţii prin lege, căci altă posibilitate nu mai există. Mediul economic românesc şi unele instituţii ale statului vor colabora mult mai strâns în acest sens.

188

MERITOCRAŢIE - Sistem în care se aleg persoanele talentate, cu scopul de a fi promovate pe baza realizărilor obţinute

V. MERITOCRAŢIA Avem datoria de a recunoaşte şi aprecia meritele oricărui român, care îşi dovedeşte devotamentul pentru ţara sa natală printr-o reuşită care să pună România întro lumină favorabilă pe plan internaţional. Astfel vom încuraja şi vom întări încrederea românilor că munca, profesionalismul şi patriotismul sunt cele mai înalte virtuţi ale acestui popor.

Totodată, trebuie luate măsuri dure, din punct de vedere legal, împotriva tuturor celor care afectează imaginea ţării noastre în întreaga lume, prin infracţionalitate sau printr-o atitudine lipsită cu desăvârşire de spirit civic. Un bun exemplu în acest sens sunt taximetriştii bucureşteni care caută sub un pretext cunoscut de toţi, să-i tragă pe sfoară pe turişti sau pe românii veniţi din provincie.

Pentru orice act de corupţie care afectează interesul României pe plan extern şi intern, pedepsele trebuie aplicate în conformitate cu gravitatea acestora, persoana învinuită trebuind să fie exclusă definitiv din structurile statului.

La nivel investiţional, un sistem la fel de riguros de sancţiuni consider că ar trebui aplicat şi celor care întârzie

deliberat procesul de demarare a unei noi investiţii sau împiedică un întreprinzător privat să îşi promoveze sau să îşi dezvolte o afacere în România, în special dacă aceasta ar crea noi locuri de muncă şi nu ar afecta producătorii autohtoni în vreun fel.

Obiceiul autorităţilor de a cere şpagă pentru a da autorizaţiile şi acceptul necesar unor investiţii private încă mai există în România, în anumite zone ale ţării. Deşi mulţi primari sau miniştri ar putea să îmi contrazică afirmaţiile, cerându-mi dovezi punctuale, consider că exemplul cel mai elocvent în acest sens este faptul că, uneori, e adevărat că din ce în ce mai rar, asistăm la hărţuirea acestor investitori de către autorităţi, într-atât de mult încât aceştia renunţă, deseori, la planul iniţial de afaceri. De aceea, nimeni nu mă poate convinge că acest lucru se face din cu totul alte motive, decât din rapacitatea de a obţine beneficii necuvenite.

Este datoria noastră să acordăm o atenţie deosebită unui fenomen, care s-a accentuat îngrijorător în ultimii douăzeci şi trei de ani şi anume eliminarea graduală a specialiştilor şi a oamenilor cu experienţă din multe instituţii ale statului, fie prin demitere, fie prin compromiterea publică a acestora.

Totul pentru a face loc unor indivizi a căror singură sarcină era să încheie contracte păguboase pentru stat, prin care se desființa practic, treptat – treptat, industria românească, în favoarea unor grupuri de interese din alte țări.

Oamenii de valoare trebuie menţinuţi cât mai mult timp în prima linie, pe lângă aceştia fiind vital să fie formaţi şi acei tineri care promit, sunt patrioţi şi responsabili.

190

Pentru o evoluţie firească a lucrurilor, este necesar ca astfel de persoane să conducă instituţiile importante ale statului, care au ca prim obiectiv interesul şi siguranţa naţională. În panteonul valorilor româneşti, trebuie incluşi toţi acei români care se afirmă prin performanţe şi activităţi deosebite în domeniile specifice. Tocmai în acest sens, suntem datori să susţinem şi să promovăm patrimoniul naţional uman al României.

Din această listă a valorilor româneşti, trebuie să facă parte personalităţi precum: matematicianul Florin Colceag, autorul şi regizorul de teatru Dan Puric, directorul firmei SC Antibiotice SA Iaşi, Ioan Nani (cel care a salvat Fabrica de Medicamente de la faliment şi a transformat-o într-una dintre cele mai profitabile întreprinderi din România) sau omul de afaceri Iulian Dascălu din Iaşi (care a reușit ca o mică parte din retail să rămână românilor și României), dar şi mulţi alţii (de ordinul miilor) pe care nu avem cum să-i menţionăm aici.

Aceste personalităţi ar trebui să ofere națiunii, o dată la şase luni sau cel puţin anual, un punct de vedere și o viziune cu privire la ceea ce ar trebui să facem în următoarea perioadă. O astfel de expertiză de consultanţă i-ar putea ajuta, cu siguranţă, pe mulţi întreprinzători şi oameni de stat să identifice mai uşor şi mai sigur modificările care sunt de operat în câmpurile lor de activitate pentru a diminua pierderile şi a creşte performanţa. În acest context, contează foarte mult discernământul comportamental, constructiv, dorința și puterea de a lucra în 191

echipă a celor care sunt recunoscuţi a fi valori naționale. Acest lucru este foarte important, având în vedere faptul că sunt şi multe personalităţi dificile, care nu pot sau care refuză munca în echipă şi brainstormingul. Cu certitudine însă, avem suficiente valori astfel încât acest plan să aibă cu adevărat succes.

Pentru redresarea naţiunii, trebuie să devină o prioritate pentru români construirea unor principii economice sănătoase, deoarece, după vorba proverbului din popor, chiar dacă suntem o ţară cu un foarte mare potenţial, nimeni nu ne pune merindele în traistă.

Unul dintre exemplele cele mai potrivite în acest sens, chiar dacă unii îl vor considera jignitor și pueril, este cel al persoanelor care au câștigat mari sume de bani în ultimii zece ani la loterie. Aproape toți au ajuns, după numai câțiva ani, să risipească milioane de euro, ajungând curând săraci lipiți pământului. Este simplu de dedus că acest lucru se poate întâmpla doar atunci când astfel de persoane au o educaţie deficitară şi un discernământ extrem de scăzut.

Cu riscul de a vă revolta pentru că vin cu asemenea exemple, într-o carte care se vrea a fi în interesul românilor, intenționez să vă provoc în acest fel să gândim împreună și să luăm măsuri urgente pentru a ne schimba situația în bine. Din nefericire, la conducerea unor departamente extrem de importante ale țării, în ultimii douăzeci şi trei de ani, s-au perindat şi persoane care aveau o mentalitate identică cu a acestor fericiţi (pentru o clipă!) câştigători la loterie, trişti perdanţi (în numai câţiva ani!) ai unor averi fabuloase care, 192

dacă ar fi fost corect administrate, ar fi putut fi o sursă sigură şi constantă de venit chiar pentru mai multe generaţii. Contrar aşteptărilor, pe care le-ar putea avea oricine, de la o persoană cu un CV bine pus la punct, împănat cu zeci de diplome şi certificări, nu de puţine ori, astfel de indivizi cu o „pregătire” la acest nivel au fost cât pe ce să distrugă tot ce a mai rămas bun în România. Sau, în unele cazuri, pur și simplu, teoria învățată pe băncile facultăților din străinătate nu se potrivea, de multe ori, deloc cu realitatea din România – să nu mă înțelegeți greșit că aș avea ceva împotriva celor formați în străinătate. Dimpotrivă. Dar într-o funcţie cu mare responsabilitate, trebuie promovat numai cineva care a demonstrat, mai întâi prin propriile puteri, strategii, inteligenţă şi voinţă că a reușit. Și asta în timp, treaptă cu treaptă, urcând pe scara ierarhică în mod natural și nu propulsat artificial, susţinut politic, de exemplu.

De multe ori, în România, s-au făcut erori de neimaginat, promovând în funcţii extrem de importante persoane care nu aveau nici cea mai mică experienţă sau expertiză în domeniul respectiv şi rezultatele bineînţeles că le vedem în ultimii douăzeci şi patru de ani. În funcţiile care privesc viitorul României, trebuie promovate numai persoane care au demonstrat că au viziune, pregătire într-un domeniu anume şi au avut capacitatea să conceapă prin viziunea proprie, un proiect de la zero şi tot acea persoană să-l dezvolte la nivel de performanţă. Odată ce a reuşit această performanţă, deja a trecut proba unui vizionar, care ştie să identifice o oportunitate, care a avut capacitatea să-i vadă finalul 193

performant în viziunea şi inspiraţia lui, dar, cel mai important, a fost şi aplicabil. Acele persoane care au un curriculum vitae cu zeci de diplome, dar nu au demonstrat niciodată că acea parte teoretică sunt capabili să o aplice şi în practică, pot fi comparaţi cu un pilot certificat cu toate diplomele, dar care nu a condus niciodată un avion. Aţi avea încredere să plecaţi întro călătorie cu un asemenea comandant de aeronavă?

Se cunosc multe cazuri în care poziţii importante în stat sau în diverse instituţii importante au fost ocupate de către persoane promovate prin nepotism sau prin tot felul de justificări politice neverosimile. În mediul economic şi politic, nu de puţine ori, se fac glume pe seama unor astfel de persoane, promovate peste noapte, care cred că laptele şi ouăle se fac în supermarketuri sau că România ar putea avea mai mulţi bani dacă Banca Naţională ar achiziţiona vreo două – trei tiparniţe în plus. Aceste exemple pot părea exagerate, însă nu sunt deloc departe de adevăr.

Fără o economie care să producă bani și plus valoare, este imposibil să o ducem mai bine și să ne dezvoltăm. Din nefericire, după cum spuneam, în ultimii douăzeci şi trei de ani, au ajuns la conducerea ţării şi oameni care nu înţeleg acest aspect esenţial. Și neînţelegând acest lucru, nu știu şi nici nu au cum să-l explice populaţiei şi nu pot lua măsuri de dezvoltare, iar rezultatele sunt catastrofale.

194

Cu riscul să fiu criticat, îmi asum responsabilitatea de a afirma că: România ultimilor douăzeci şi trei de ani a fost dezvoltată de întreprinzătorul privat român. Acel întreprinzător veritabil, care a luat de la zero și a dezvoltat o afacere prin care creează zeci sau sute de locuri de muncă, exportând sau producând pentru piaţa internă și care nu are afaceri cu statul.

Aici nu-i includ nici pe acei oameni de afaceri, ale căror firme depind doar de contractele cu statul şi care nu au nicio legătură cu economia reală de piaţă. Avizi după câştiguri rapide, majoritatea au căpușat și au furat statul român pentru a beneficia de pe urma boom-urilor financiare. Majoritatea dintre ei chiar şi după douăzeci şi trei de ani nu ştiu ce este cu adevărat economia de piaţă concurenţială.

Dacă România are, în acest moment, o economie de piaţă cât de cât funcţională, acest lucru de datorează unui număr mare de întreprinzători competenţi, dintre care mulţi au dat faliment în ultimii ani, ca efect direct al concurenţei neloiale şi al crizei.

Mai consider, de asemenea, că este oportun să fie construit un website destinat marilor personalităţi ale României, din toate domeniile şi din toate timpurile, precum şi tinerelor talente. Prin această galerie de portrete, ţara noastră impunându-şi, în context european şi mondial, adevărata dimensiune valorică şi obţinând un impact cultural imediat, readucere-aminte, recunoaştere şi vizibilitate la nivel internaţional.

195

Un exemplu pozitiv și o referinţă pentru orice om politic: interesul naţional al României trebuie întotdeauna să primeze Vreau să aduc în discuţie și exemple pozitive, de oameni care știu să îşi ridice vocea în favoarea interesului naţional.

Este cazul generalului Gabriel Oprea când, în 2009, pentru o perioadă relativ scurtă, la conducerea țării a fost o coaliție PDL – PSD. PSD-ul avea la acea dată mai multe grupuri de interese, fiecare susţinând alt ministru în Guvernul respectiv. După lungi lupte este numit ca ministru generalul Oprea. Gruparea care nu reuşise să îşi impună „omul ei” în funcţie forţează nota şi încearcă să acapareze Serviciului de Informaţii al Ministerului de Interne prin impunerea la conducerea acestei instituții a generalului Cătălin Voicu.

Generalul Oprea, (care deja ocupa funcţia de ministru), ştiind mai multe detalii despre generalul Cătălin Voicu – săvârşirea unor fapte penale – nu putea accepta o asemenea situație. De aceea l-a propus și susținut pe generalul Virgil Ardelean, un profesionist şi un om cu multă credibilitate, ce avea o vastă experiență în departamentul Serviciului de Informaţii şi Protecţie al Ministerului de Interne.

Această propunere făcută de Generalului Oprea a avut ca scop atât salvarea onoarei Ministerului şi a unei instituţii a statului extrem de importante, dar, nu în ultimul rând, credibilitatea şi imaginea PSD-ului. Astfel a dorit să protejeze partidul de prejudiciile aduse printr-o numire a unui om compromis (detalii care în acel moment încă nu erau publice, dar pe care unele instituţii ale statului le ştiau).

196

Însă, grupările care îl susţineau pe cel care urma să se dovedească că este vinovat de fapte penale, pun presiune şi mai mare împotriva generalului Gabriel Oprea, încercând să îl excludă din partid.

Acesta din urmă nu s-a lăsat intimidat de asemenea amenințări şi nici de pericolul real de a-şi pierde funcţia de ministru. L-a informat direct pe preşedintele României că, indiferent de consecinţe, dacă va constata că persoana pe care el o ştia compromisă va reuși să fie impusă într-o funcţie atât de importantă, riscând, astfel, să decredibilizeze instituţiile statului Român, atunci îşi va da demisia din funcţia de ministru. Bineînţeles că preşedintele României, după o informare cât mai atentă şi mai obiectivă, a constatat că generalul Oprea avea dreptate.

Deci, Generalul Gabriel Oprea, asumându-şi mai multe riscuri, a dat un exemplu de sacrificiu și patriotism pe care ar trebui să îl aibă orice om politic. Dacă preşedintele ţării s-ar fi lăsat influenţat de grupurile de presiune, generalul Gabriel Oprea ar fi pierdut tot. Datorită caracterului puternic, de neclintit şi fermităţii în deciziile privind interesul naţional ale Generalului Oprea, România a avut câştig de cauză, printr-un rar şi clar exemplu de patriotism.

Notorietatea lui Gabriel Oprea a crescut şi mai mult în perioada în care a îndeplinit şi funcţia de ministru al apărării. În acea perioadă Armată Romană a ajuns la cel mai înalt nivel de credibilitate şi imagine pozitivă în cadrul NATO. La defilarea din 1 Decembrie 2009, tot Corpul Diplomatic şi ataşaţii militari străini de pe lângă ambasade au 197

recunoscut că Armata Romană a atins cel mai înalt standard de pregătire şi echipare şi nu suntem cu nimic mai prejos decât cele mai pregătite trupe ale NATO. Se ştie că întotdeauna Biserica şi Armata au fost instituţiile cele mai de încredere ale României. După acea defilare de la 1 Decembrie 2009, pentru o perioadă de două săptămâni, în unele sondaje, armata a urcat pe primul loc, având o cotă de credibilitate de 96 %. Deci inclusiv cetăţenii români de alte etnii au fost impresionaţi de profesionalismul armatei române.

O notă secretă a diplomaţilor americani, dezvăluită de WikiLeaks şi citată de Mediafax, făcea referire în ianuarie 2010 la şeful MAPN. Documentul referitor la Gabriel Oprea se numeşte „Noul Ministru al Apărării – vechii soldaţi nu mor”.

Documentul ambasadei americane, clasificat confidenţial şi datat 19 ianuarie 2010 este semnat de ministrul consilier Jeri Guthrie-Corn. „Generalul în retragere cu 4 stele, Gabriel Oprea, aduce know-how politic dar şi militar Ministerului Apărării Naţionale”, notează diplomaţii americani citaţi de Mediafax. Diplomaţii mai notează că Oprea a fost respectat atât ca soldat, cât şi în mediul academic militar, însă „adevăratele sale talente au devenit evidente odată cu intrarea sa în politică”

198

„Diplomaţia este arta de a-i lăsa pe alţii să facă de bună voie ceea ce le spui tu” (Abraham Lincoln – preşedinte american)

VI. POLITICA EXTERNĂ Un alt răspuns la întrebarea „ce este necesar să facem pentru a ieşi din acest con de umbră?” îl regăsim la nivelul politicii externe.

Nicolae Ceaușescu a fost un geniu al României în politica externă. Acest adevăr l-a recunoscut și Silviu Brucan, dușmanul lui de moarte. Avem încă amintirea pozitivă a României în multe ţări ale lumii, datorită politicii lui Ceaușescu. Dar deja au trecut douăzeci şi trei de ani, iar ochii care nu se văd se uită. Dacă nu reluăm de urgenţă relaţiile vechi și nu le intensificăm, în special acolo unde fostul lider Nicolae Ceaușescu a făcut o impresie bună, în maxim zece ani, generaţia care ne apreciază va dispărea din structurile active ale acelor ţări, iar atunci va trebui să luăm totul de la zero.

România şi-a creat, în timpul regimului comunist o imagine foarte bună în China și Coreea de Nord, dar după 1990, nu s-au fructificat beneficiile imense pe care le puteam avea prin menținerea acestor relații. Țări din Orient, din Africa, America de Sud au un potențial imens în această direcție. Este necesar să fie

cunoscute, cât mai curând şi într-un mod cât mai eficient şi atractiv posibil, oportunitățile care există în România în acest moment. În aceeaşi manieră trebuie descoperite şi oportunitățile țărilor partenere, la care fac referire în interesul oamenilor de afaceri români și a țării noastre, deopotrivă.

Cu țările occidentale, strategia de bună înțelegere și de bună cooperare trebuie să fie o primă prioritate. În acest context, consider că Germania este cea mai importantă ţară în această zonă. Este actualul și viitorul lider al Europei, o ţară ce își respectă principiile și care dezvoltă mereu relaţii reciproc avantajoase, spre deosebire de alte ţări occidentale. În următorii douăzeci de ani, conform unor studii credibile şi foarte importante, realizate de experţi financiari internaţionali, la care am avut întâmplător acces, România va fi cea mai rentabilă şi profitabilă locaţie pentru componentele auto (și nu numai) ale mării și performantei economii germane, lider mondial în construcţiile de mașini.

Franţa a fost receptivă la această oportunitate încă din anii 2000 și a înţeles ce potenţial există în România.

Datorită investiţiilor făcute la noi în ţară, a urcat mult în topul mondial al constructorilor de automobile, în ultimii zece ani.

Bineînţeles că, așa cum o arată și studiile, la care am avut întâmplător acces, Germania va depăși cu mult 200

Franţa în privinţa investiţiilor în România pe segmentul componente auto. Alături de nemţi, există intenţii serioase şi din partea a încă doi mari producători de automobile la nivel mondial, care prospectează piaţa din România încă din 2012.

Sunt evidente avantajele: ingineri bine pregătiți în acest domeniu, forță de muncă ieftină, utilități și servicii mult mai ieftine decât oriunde în altă parte, natalitatea mult mai bună decât în multe alte țări ale Europei. Și, nu în ultimul rând, experiențele reușite, profitabile, ale celor de la Renault, dar și ale altor câtorva firme din Germania, care, raportat la profiturile și competitivitatea obținute aici, neajunsurile cu lipsa autostrăzilor au fost nesemnificative comparativ cu câștigurile obținute, plus avantajul portului Constanţa pentru import şi export.

Bineînțeles că, după Germania, Franța trebuie să rămână o prioritate pentru România. Asta pentru că relațiile cu Franța au fost de foarte multe ori avantajoase pentru țara noastră.

Atât timp cât va fi și în avantajul nostru, orice investitor venit din Europa trebuie primit cu toată deschiderea. Mă refer aici la Spania, Italia, Anglia, la țările nordice, dar și la cele din spațiul ex-sovietic.

Relația cu America are, în acest moment, suportul total a peste 70 % dintre români (deşi acum un an se putea vorbi de peste 90 %!). Scăderea de moment este provocată, cu siguranţă, de eșecul relației contractuale cu Bechtel privind autostrada Transilvania și neîncrederea că la extracțiile gazelor de șist și ale celor din Marea Neagră relația SUA – România ar fi reciproc avantajoasă.

201

Dacă SUA nu vor avea grijă să câștige și România din acest parteneriat, pe care românii și-l doresc, atunci există pericolul ca încrederea în SUA să scadă. Sunt convins însă că SUA vor trata cu maximă responsabilitate acest aspect, iar încrederea, în această alianţă, va crește din nou la cote maxime, dacă se vor observa aspecte profitabile și pentru România.

Un alt aspect care a determinat, cu certitudine, scăderea pe moment a încrederii românilor în SUA este intervenția acestora în Siria (populația siriană îl susține, în marea sa majoritate, pe preşedintele Bashar al-Assad și este convinsă de faptul că rebelii susținuți de SUA au provocat multe situaţii incompatibile cu politica în care cred românii).

România mai păstrează încă vie amintirea izbucnirii războiului din Irak: armele chimice ale lui Saddam Hussein care, ulterior, s-a constat că, în realitate, acestea nu au existat, fiind doar un pretext de a răsturna regimul din Irak. Țara noastră a avut foarte mult de pierdut din acest război – peste două miliarde de dolari, datoria statului irakian, sumă la care țara noastră a fost obligată să renunțe.

Un alt argument, evident, dar aproape de neînțeles, pe care românii îl folosesc în raționamentul lor cu privire la liderii americani, este legat de însăşi opinia publică din SUA, cea care, în proporție de 60 %, se declară împotriva războiului din Siria. În România, ar fi imposibil să fie susţinută o acţiune externă cu costuri atât de mari, atrăgând ura întregii lumi asupra ta prin acea acţiune, iar 60 – 70 % din populaţie să nu fie de acord.

202

SUA, dacă vor avea principii corecte în relația cu România, generând colaborări reciproc avantajoase, atunci vor găsi în ţara noastră cel mai loial partener din Europa. Noi, românii, avem potențialul de a fi extrem de vocali în toată lumea, militând pentru susținerea relațiilor cu SUA. Chiar dacă unii ar fi tentați să râdă de îndrăzneala mea de a da atât de multă importanță rolului opiniei românilor despre SUA, eu cred că SUA nu sunt interesate, nefiind deloc în avantajul lor, să mai apară încă o zonă în lume unde simpatia de 90 % să se transforme în 90 % dezamăgire.

Chiar dacă Statele Unite ale Americii reprezintă principala putere a lumii, deţinând atâtea portavioane, rachete și submarine, oriunde în lume şi poate tocmai de aceea acestea promovează frica și nu simpatia, de multe ori.

Este mult mai ieftin să ai un partener care te respectă și te laudă oriunde în lume prin cei peste 30 de milioane de români. Dezamăgindu-i, dai apă la moară mișcărilor extremiste din întreaga lume, inclusiv Rusiei care ar scoate în evidență că SUA nu sunt ceea ce pretind, adică un standard al prosperității și democrației, ci un cuceritor care în urma lui lasă doar conflicte, sărăcie și țări secătuite.

Eu sunt convins însă că America nu va accepta să fie pusă într-o asemenea situație, dezamăgind un popor întreg.

Mai curând, cred că vor dori să dea un bun exemplu în această zonă, aici, aproape de Rusia. Așa cum Germania, Coreea de Sud, țările din Asia, Africa de Sud, Emiratele Arabe Unite, Qatar-ul și celelalte țări din Golf au prosperat în relația cu 203

SUA, tot așa și România poate fi un exemplu pentru toată lumea, că America, chiar dacă a mai şi greșit și a dezamăgit, lăsând sărăcie și conflicte pe unde a trecut, în ultimii cincizeci de ani, are totuşi principii corecte și poate întreţine o colaborare reciproc avantajoasă. Într-un articol publicat în ziarul „Adevărul”, pe 19 octombrie 2013, cu titlul „Francezul care a adoptat România: «În ’89, dădea bine să cunoşti un român»”, reporterii aduc în discuţie povestea unui jurnalist francez care făcea cu mândrie această declaraţie. În faţa unei asemenea afirmaţii, nu se poate să nu ne uimească diferenţa frustrantă dintre percepţia de atunci şi cea de acum, a străinilor faţă de România!

Credinţa mea este că, în fapt, românii nu s-au schimbat, că au rămas aceiaşi oameni oneşti, demni şi frumoşi ca şi acum două – trei decenii. Ceea ce s-a modificat este însă imaginea României în lume, involuţie la care au contribuit forţe ostile ţării şi poporului român, care au compromis-o în timp pentru a o face să se vândă mai ieftin. În ceea ce priveşte presa internaţională, am apreciat pozitiv, un articol citit în cotidianul „The Guardian” care apare în Marea Britanie, intitulat „Romanians are proud of their honesty – don’t leţ the crime hysteria fool you” (eng. „Românii sunt mândri de onestitatea lor, nu lăsaţi isteria infracţionalităţii să vă înşele”). Şi după zeci de ani după ce şi-au părăsit ţara, românii răspândiţi în întreaga lume sunt mândri de originea lor şi iau 204

apărarea patriei lor, de fiecare dată atunci când este nevoie, cu aceeaşi tărie, emoţie şi convingere, pentru că amintirile, durerea dezrădăcinării, dragostea de ţară, de neam şi de leagănul copilăriei nu se pot stinge niciodată.

Aceasta este şi povestea de viaţă, a unui tânăr care plecase din România, în urmă cu câteva zeci de ani, în Germania. După decenii întregi, în care nu mai auzise vorbindu-se limba română, acesta a venit la mine, m-a strâns în braţe, repetând mereu, cu lacrimi în ochi, că va iubi până la moarte România, ţara sa adoptivă. Trebuie să mărturisesc că, involuntar şi mie mi s-au umplut ochii de lacrimi, întâlnirea cu el emoţionându-mă puternic.

Domnul Wolff, pentru că acesta îi era numele, avea o poveste interesantă şi dramatică de viaţă. Se născuse în lagărul din Siberia, iar mama sa, o nemţoaică luată prizonieră, murise la scurt timp. În astfel de circumstanţe, copiii rămaşi orfani erau repartizaţi într-una dintre ţările din blocul comunist.

Ajuns în România, Wolff s-a stabilit aici, a practicat pugilismul, în cadrul clubului sportiv Rapid şi s-a căsătorit cu o femeie dintr-un sat din Galaţi, pe care o iubea foarte mult, apreciind-o pentru bunătatea sufletească şi blândeţea tipică româncelor. După ce a absolvit cursurile Universităţii Politehnice, a plecat în Germania, unde a lucrat ca inginer, pe un salariu lunar de aproximativ 6.000 de euro.

Iată cum acest om, cu sânge german, ne laudă şi recunoaşte că o viaţă atât de frumoasă, ca în România, nu a mai putut trăi niciodată. Chiar dacă în Germania se realizase 205

profesional şi financiar, în România, cunoscuse fericirea, tihna unui cămin şi împlinirea alături de familia lui. Iar anii lui de fericire fuseseră trăiţi în timpul regimului comunist. În acest sens, în cadrul unei emisiuni televizate, în care Doru Braia îl denigra pe Nicolae Ceauşescu pentru proiectul Casei Poporului, considerându-l lipsit de sens, grandoare şi importanţă, Corneliu Vădim Tudor i-a oferit o replică puternică, declarând că „Ceauşescu a fost un mare şef de stat!”.

Lăsând la o parte, pentru o clipă, acele opinii – catalogate de mulţi ca fiind extremiste – ale domnului Corneliu Vădim Tudor, o personalitate contemporană puternică şi un mare patriot român, suntem de acord cu afirmaţia de mai sus a acestuia, conform căreia Nicolae Ceauşescu a fost un mare şef de stat şi un geniu al politicii externe.

Trebuie să fim cinstiţi şi să mai spunem că cei mai mulţi dintre asprii acuzatori de astăzi, ai aberaţiilor economice de pe timpul lui Nicolae Ceauşescu, s-au îmbogăţit după ’89 tocmai din această industrie energofagă.

Nu ar fi atunci totuşi corect ca noi, cei care-l criticăm cu atâta patos şi intransigenţă pe Ceauşescu, să ne situăm cel puţin la nivelul lui ca performanţă în politica externă?

Politica externă a României trebuie să fie una de deschidere totală către o relaţionare cu absolut toate statele lumii care creează oportunitatea unor schimburi sau cooperări reciproc avantajoase.

206

În Europa, trebuie să dezvoltăm şi mai mult relaţiile cu toate statele, dar Germania trebuie să rămână partenerul nostru principal, deoarece este şi va fi şi pe viitor liderul Europei. Germania, în ultimii ani, prin recomandările doamnei Angela Merkel, a investit mult în România, urmând ca, în perioada următoare şi alţi investitori de top să finalizeze şi să înceapă noi proiecte.

China trebuie să fie, de asemenea, prioritatea noastră în continuare. Trebuie, de urgenţă, elaborate nişte propuneri concrete, reciproc avantajoase şi realiste, din punct de vedere al realizării lor, în vederea cooperării economice cu China, deoarece, în ultimii 23 de ani, numai China a avut de câştigat din acest punct de vedere.

SUA este liderul mondial care are o relaţie destul de bună cu România, ţara noastră fiind un partener important pentru americani, în Europa. Avem câteva investiţii americane valoroase în România, dar mult sub potenţialul existent.

Politica lui Bill Clinton a condus la o Americă ce a prosperat în mandatul democraţilor; evitând conflictele internaţionale, America s-a menţinut la un grad de îndatorare scăzut, comparativ cu cel de astăzi şi cu o imagine internaţională extrem de pozitivă. În schimb, politica lui G. W. Bush Jr. l-a plasat într-un clasament top 10 al celor mai răi conducători, din istoria omenirii. Mai mult, la finalul mandatului, a reuşit „performanţa” să ocupe primul loc în acest top negativ prin

207

politica lui, lăsând SUA cu un grad de îndatorare extrem de mare.

Statele Unite ale Americii, lider mondial, au făcut în ultimul secol şi greşeli mari, dar au şi punctat mult, devenind ţara dominantă a lumii. De fiecare dată, după ce a luat decizii greşite, statul a avut puterea să îşi recunoască erorile şi au încercat să le remedieze. Cred că România este avantajată în această perioadă exact de un asemenea exemplu, în relaţia cu SUA. Decizia inteligentă de a renunţa să mai continue conflictul din Siria, atât timp cât între 60 – 70 % dintre americani, 95 % dintre sirieni, peste 80 % dintre români şi majoritatea europenilor îl dezaproba, susţine ideea că SUA va dori să promoveze, în următoarea perioadă, o politică pacifistă, ca mod de recâştigare a încrederii prin puterea exemplului.

Mai exact, aşa cum, în timpul Războiului Rece, Germania Federală s-a dezvoltat mult mai performant decât Germania de Est, Coreea de Sud faţă de Coreea de Nord, Africa de Sud, Singapore, Filipine, Japonia şi alţi parteneri ai Americii au crescut şi au devenit lideri zonali, datorită parteneriatului cu SUA, tot aşa şi România, printr-o politică inteligentă, reciproc şi egal avantajoasă, se poate folosi de noua tendinţă în următorul ciclu economic, un nou ciclu care se va baza pe dezvoltare şi cooperare economică şi mai puţin pe conflicte.

Până în 2013, s-a exagerat, iar americanul, chiar dacă face erori uneori, este obligat de caracterul său pragmatic să renunţe la ceva care îi aduce numai pierderi şi antipatie – Siria 208

este primul semn de maturitate al americanilor, promovând un nou ciclu de dezvoltare economică şi de recâştigare a încrederii şi simpatiei în lume. România poate şi are toate atuurile de a beneficia de acest context istoric favorabil, când SUA va decide să renunţe la conflictele care în guvernarea Bush Jr. au generat pierderi imense şi o mare criză mondială. *** Republica Moldova este, în prezent, un stat suveran tânăr (cu puţin peste 20 de ani) cu o populaţie de aproximativ 60 % români moldoveni, iar restul, o minoritate de aproximativ 40 % ruşi, găgăuzi etc.

Toţi românii şi-ar dori unirea cu Republica Moldova. Ei îşi doresc acest lucru, iar preşedintele Traian Băsescu, din acest motiv, promovează, destul de agresiv, unirea cu Republica Moldova, având mai multe argumente în acest sens. În acelaşi timp şi autorităţile de la Chişinău care solicită precauţii în declaraţii privind unirea cu România, cunosc mai bine decât noi situaţia de acolo şi, pentru a avea sprijinul comuniştilor pentru integrarea în UE, promovează această acţiune, dar mai puţin unirea cu România.

Este adevărat că, dacă ar urma propunerea preşedintelui Traian Băsescu de unire, atunci toţi locuitorii Republicii Moldova ar scăpa de chinurile integrării şi deja ar fi, în maximum şase luni, locuitori ai UE. Fără un acord clar între UE, SUA şi Rusia, o unire rapidă ar putea dezvolta şi anumite aspecte conflictuale în zonă, unele previzibile şi altele imprevizibile.

209

În cazul Republicii Moldova, cred că rezolvarea problemei stă numai în ceea ce decid moldovenii, prin capacitatea lor de a înţelege ce este mai bine pentru ei, deoarece Republica Moldova este un stat suveran, recunoscut de toate forurile internaţionale şi România a fost permanent o ţară care şi-a respectat vecinii şi nu a impus nimănui ce să facă, nici chiar unui vecin care vorbeşte aceeaşi limbă sau unei ţări apărute artificial, într-un anumit context istoric nefavorabil.

210

„Doresc ca şi viitorul preşedinte să lase instituţiilor statului libertatea de a lucra profesionist.” Liviu Maior, şeful SRI

VII. INSTITUŢIILE STATULUI ROMÂN Chiar dacă o lungă perioadă după 1989, clasa politică şi cei mai mulţi oameni politici şi şefi de stat i-au dezamăgit profund pe români, iar multe dintre instituţiile statului nu au funcţionat nici pe departe aşa cum ar fi trebuit, în ultimii cincisprezece ani, lucrurile par totuşi că au evoluat destul de mult, iar în ultimii trei – patru ani, putem afirma că s-a făcut un salt imens spre ceea ce ar trebui să fie o democraţie puternică, chiar dacă suntem conştienţi că încă mai avem multe de făcut.

Cea mai mare probă a maturităţii instituţiilor statului şi a poporului român, în egală măsură, a fost referendumul din vara anului 2012.

Preşedintele Traian Băsescu nu se mai bucura însă de sprijinul populaţiei. În urma unui sondaj efectuat, în acea perioadă, s-a constatat că doar 12 % din populaţia cu drept de vot l-ar fi reales în funcţia de preşedinte în momentul referendumului.

Preşedintele scăzuse atât de mult în sondaje, în mare parte, din cauza unor erori de guvernare aproape copilăreşti, aşa cum au fost atacurile publice dirijate împotriva medicului Raed Arafat, pe fundalul discutării unui nou proiect al Legii Sănătăţii, la începutul anului 2012. Acest incident care a

provocat avalanşe de proteste în întreaga ţară împotriva Preşedintelui şi a guvernului Emil Boc s-a suprapus, în mod nefericit, contextului economic nefavorabil la nivel internaţional, care l-a obligat pe Traian Băsescu să ia mai multe măsuri drastice ce nu aveau cum să nu-i scadă popularitatea, printre care reducerile de personal, scăderea salariilor bugetarilor şi creşterea TVA-ului.

La nici două săptămâni după suspendare, liderii USL încă mai erau şocaţi de reacţia alegătorilor care nu le-au garantat votul pentru înlocuirea preşedintelui. Ca urmare a acestui fapt şi-au investit întreaga energie în proiectarea tuturor detaliilor unui nou plan prin care să-l elimine pe Traian Băsescu de pe scena politică.

Fapt deja cunoscut, fraudele electorale constituie o problemă care a postat România, ani la rândul, într-o zonă cenuşie, de stagnare politică, aproape peste tot în ţară, dar cu predilecţie în anumite judeţe, abaterile având aici un caracter excesiv şi extremist. Astfel, se ştie că în multe localităţi din ţară, persoane oneste, corecte, apreciate şi votate aproape în unanimitate de cetăţenii comunităţilor respective au pierdut în faţa altor candidaţi, care au fraudat pur şi simplu alegerile.

Există, în acest sens, mai multe tipologii de alegători clandestini care par să reitereze o comedie vulgară pe care o duc până la absurd şi batjocoritor, trecând-o, de cele mai multe ori, prin filtrul umorului negru: „curajoşii” care votează de zece – cincisprezece ori, sfidând orice regulă, cetăţenii plecaţi la muncă în străinătate, dar care apar totuşi pe listele de votanţi în localitatea de domiciliu şi, desigur, întreg 212

cortegiul cetăţenilor decedaţi, care par să îşi exercite dreptul de vot de dincolo de viaţă şi de moarte.

Toate aceste nereguli, introducerea în urnă a buletinelor peste număr ştampilate şi completarea listelor corelate cu numărul buletinelor introduse în urnă, nu ar fi însă posibile fără complicitatea unor persoane-cheie din secţiile de votare, care se pare că au rămas cam aceleaşi în ultimele două – trei decenii.

Fireşte că există mult mai multe metode prin care s-au comis fraude electorale, dar din punct de vedere statistic, acestea au fost, de-a lungul timpului, cel mai des întâlnite.

Având această „moştenire” a „garantării” votului, sub coordonarea domnului Liviu Dragnea, s-au luat toate măsurile ca referendumul şi suspendarea preşedintelui Traian Băsescu să reuşească.

Exercitându-se, cu acest prilej, o presiune foarte puternică asupra reprezentanţilor secţiilor de votare, cum nu se mai întâmplase niciodată până atunci, acest lucru i-a determinat pe mulţi preşedinţi de secţii de votare, membri ai USL, să renunţe să mai fie complici la această fraudă. Unii au renunţat, se pare, de frică, iar alţii, din convingere, mulţi dintre aceştia fiind totuşi oameni corecţi, care nu puteau fi de acord cu o asemenea nedreptate făcută ţării.

Chiar înainte de ziua în care a avut loc referendumul, am luat parte la o serie de dezbateri în cadrul postului local de televiziune Iaşi TV Life („Rămânem fără preşedinte?”, „Referendumul disperării” şi „România după referendum” – emisiuni care expun cel mai bine realitatea dintr-un judeţ 213

reprezentativ al României, cum este Iaşul), în calitate de preşedinte al Asociaţiei Naţionale a Contribuabilului Român.

Abordând o atitudine neutră, am considerat necesar să-i avertizez pe toţi cei care ar fi încercat să fraudeze că instituţiile statului vor fi extrem de vigilente şi vor monitoriza foarte atent desfăşurarea în condiţii corecte a referendumului. În cadrul unor emisiuni televizate, care au avut loc după anunţarea oficială a rezultatelor referendumului, am anunţat public că voi fi de acord cu acel rezultat de demitere numai în momentul în care listele oficiale ale prezenţei la vot vor fi confruntate cu realitatea din teren. Ştiam încă din ziua votului realitatea din teren.

Am afirmat atunci că: alegătorii reali reprezintă aproximativ 30 % din cifrele oficiale, aceştia nedepăşind, prin urmare, numărul de maxim de 5.500.000 de votanţi, iar declaraţia mea poate fi oricând verificată, ascultând înregistrările emisiunilor, cu această tematică, la care am participat.

Ca de obicei, tot ceea ce am susţinut în aceste dezbateri publice s-a bazat pe experienţa mea politică şi de viaţă, pe raţionament şi intuiţie, dar şi pe câteva zeci de sesizări adresate Asociaţiei Naţionale a Contribuabilului Român din partea mai multor membri ai secţiilor de votare, revoltaţi de ceea ce se întâmplase în ziua referendumului, făcându-se presiuni foarte mari asupra lor pentru a falsifica voturile. Întregul episod a confirmat puterea şi independenţa instituţiilor statului care nu s-au lăsat influenţate şi intimidate 214

politic, chiar dacă se intuia destul de bine faptul că în următorii patru – opt ani, USL va conduce România.

Prin faptul că nici Poliţia, nici Curtea Constituţională şi nici alte instituţii ale statului român nu s-au implicat în jocurile de culise, care au avut loc pe acest fundal politic, a fost apărat dreptul la democraţie şi la libertate de exprimare al cetăţenilor români.

Pentru cei care par să nu fie convinşi încă de toate aceste realităţi, le pot enumera oricând câteva localităţi foarte conştiincioase unde vor avea surpriza să constate că frauda a atins un procent de 20 – 25 %, confirmată fiind prin prezenţa la vot a mai multor cetăţeni care, la acea dată, nu erau în localitate, unii nici în ţară, iar alţii, nici măcar în viaţă.

Deşi atunci s-au întâmplat, într-un timp foarte scurt, multe lucruri extrem de importante, care au adus grave prejudicii României pe plan internaţional, iar aici mă refer la incidente precum demiterea, în numai câteva zile, a şefului Senatului, al Camerei Deputaţilor, al instituţiei Avocatului Poporului şi a Preşedintelui României, statul român a demonstrat că avem o Constituţie bună, instituţii democratice credibile şi un popor matur şi responsabil politic şi deontologic, reuşind să schimbe, astfel, percepţia multor state cu privire la ceea ce se întâmplă cu adevărat în ţară şi să crească nivelul de încredere al acestora în România.

Acesta a fost, prin urmare, un moment în care, pe de o parte, clasa politică a pierdut mult capital de imagine, dar, pe de altă parte, statul român a avut mult de câştigat în drumul său către impunerea şi recunoaşterea 215

existenţei unei democraţii veritabile, cu instituţii ale statului puternice şi credibile, care au demonstrat că prin atitudinea avută, pot face faţa unor politicieni iresponsabili.

Pedepsirea cu închisoarea, sau sub orice altă formă, a tuturor persoanelor implicate în frauda electorală, devenită, în timp, un fel de obicei al locului, în condiţiile în care multe dintre acestea o făceau poate de frică să nu-şi piardă locul de muncă sau din inconştienţă, nerealizând pericolul la care se expuneau, nu poate fi nicidecum o soluţie. De aceea, nici chiar domnului Dragnea nu i-aş dori să fie condamnat, pentru că nu ar fi nicidecum corect să plătească doar el pentru toate păcatele colegilor dumnealui. În acest sens, consider că este corect ca persoanele cărora li se va dovedi vinovăţia să primească, în primă instanţă, o amendă, atrăgându-li-se atenţia asupra caracterului penal al faptelor comise. Populaţia trebuie să fie corect şi atent informată cu privire la gravitatea şi repercusiunile unor astfel de încălcări ale legii care, pe viitor, vor fi pedepsite prin condamnare cu executare, dacă se va recidiva.

Nu cred că este corect ca din cauza unei mentalităţi de tip infracţional a unor oameni politici care au sărăcit şi distrus, ani de zile, România, mii de oameni simpli să aibă de suferit, pentru că, într-un moment de rătăcire al vieţii lor, s-au lăsat mânaţi de dorinţa de îmbogăţire, de spaima pierderii locului de muncă sau doar de inconştienţă sau din exces de zel faţă de afilierea la o formaţiune politică.

216

Deşi decizia finală stă şi va sta întotdeauna, invariabil, în balanţa justiţiei, în forul meu interior, nu am simţit niciodată ca fiind corectă condamnarea doar a ultimelor verigi din lanţul corupţiei, în timp ce adevăraţii vinovaţi sunt exoneraţi de orice responsabilitate şi îşi continuă ascensiunea politică şi socială, fără nicio remuşcare, de parcă nu s-ar fi întâmplat niciodată nimic.

Suntem în secolul XXI şi este absolut normal să înceteze aceste practici primitive care nu-şi mai găsesc locul nicăieri în Europa. În acest sens, consider că prin eforturile conjugate şi concentrate ale autorităţilor, printre care Poliţia, Parchetul, Curtea Constituţională etc. democraţia, valorile naţionale şi drepturile cetăţenilor pot fi apărate şi protejate ca în oricare alt stat de drept european.

Consider că, în ansamblu, referendumul a constituit o experienţă, necesară, în procesul de maturizare a unei naţiuni, dar, în acelaşi timp, şi un semnal de alarmă pentru cei care, în cadrul fiecărei sesiuni de alegeri, au încercat să forţeze şi să denatureze lucrurile. Totodată, sunt sigur că cetăţenii români au căpătat, poate tocmai din acest motiv, mai multă încredere în instituţiile statului român care, în cele din urmă, au dat dovadă, cu adevărat, de vigilenţă şi imparţialitate. În timp, a devenit vizibil faptul că instituţiile statului s-au consolidat, acestea devenind, treptat – treptat, independente din toate punctele de vedere, scuturânduse de tot balastul clientelei politice şi al intereselor meschine care le împiedicau să reacţioneze corect şi să-şi 217

exercite pe deplin atribuţiile. Asta chiar dacă unii oameni şi o parte din politicienii inconştienţi încă mai speră că prin plecarea lui Traian Băsescu vor subordona Parchetul sau alte instituţii propriilor interese. România este acum în UE şi acele timpuri, din anii ’90, când aceste instituţii erau subordonate politicului, nu se mai întorc.

Aceasta pare să fi devenit în ultimii ani şi convingerea celei mai mari părţi a populaţiei, după ce au fost intens mediatizate cazurile a zeci de demnitari şi politicieni corupţi cercetaţi de Poliţie, DNA, Parchet etc.

Sau au fost dezvăluite înregistrări şocante de acum cinci – şapte ani, făcute de instituţiile autorizate ale statului, prin care ies la iveală zeci de acte de fraudă şi delapidare a economiei naţionale.

Uşor – uşor, se simte cum lucrurile intră pe făgaşul lor normal, populaţia recăpătându-şi încrederea în instituţiile statului şi în exercitarea cu discernământ, eficienţă, corectitudine şi responsabilitate a atribuţiilor acestora. Monitorizarea, cu atenţie, a tuturor celor care pot influenţa destinul României şi sancţionarea lor atunci când încalcă, fără scrupule, legile ţării oferă un confort psihic şi siguranţă tuturor cetăţenilor.

Am văzut cu toţii, cu siguranţă, cum se perindă pe la televiziuni diverşi oameni politici şi înalţi funcţionari care reclamă public faptul că: instituţiile statului fac înregistrări ilegale, crezând că astfel vor obţine compasiune şi susţinere din partea publicului, când, de fapt, nu se aleg decât cu revolta şi dezamăgirea alegătorilor.

218

De cealaltă parte a baricadei, un atentat flagrant la integritatea instituţiilor statului a constituit-o declaraţia publică a premierului Victor Ponta, de la finalul lunii octombrie 2013, în care atacă vădit Curtea Constituţională a României: „Mesajul CCR către firmele şmechere: «Faceţi evaziune fiscală că noi vă protejăm!»”.

O astfel de declaraţie este total iresponsabilă, mai ales atunci când vine din partea unui prim-ministru care mizează, poate prea mult, pe faptul că oamenii simpli nu sunt capabili să înţeleagă subtilităţile unui astfel de discurs.

Aceşti oameni simpli, pe care mulţi îi dispreţuiesc, mai ştiu că Realitatea TV este critică la adresa Guvernului, fapt absolut normal într-o democraţie, dar şi că postul OTV a fost închis din raţiuni asemănătoare, mai exact pentru faptul că a fost mult prea acid la adresa premierului Victor Ponta. (Cred că trebuie să existe o minimă decenţă şi cred că jurnaliştii nu trebuie să exagereze şi să exacerbeze anumite cazuri. Oricum însă, aceste fapte nu justifică închiderea unei televiziuni).

Motivele invocate în ambele cazuri – evident, ireale – sunt datoriile către stat. La prima vedere, poate părea un aspect corect sesizat şi o măsură bună, dar în această perioadă de criză economică, toate trusturile media, inclusiv postul naţional de televiziune TVR, au datorii la stat!

La prima vedere, măsurile care au fost luate în astfel de situaţii sunt corecte şi nu pot fi puse la îndoială. Dar în această perioadă de criză, nu există niciun trust media care să nu aibă datorii la stat! Şi atunci care ar fi soluţia? Să le închidem pe toate?! Şi totuşi, dacă nu sunt închise toate posturile care au 219

probleme financiare, atunci care este criteriul de selecţie al dreptului la emisie al acestora?

Consider că, aşa cum nici alte instituţii de importanţă vitală pentru ţară nu se închid tocmai pentru că au un rol extrem de important de îndeplinit pentru bunul mers al lucrurilor, nici trusturile media nu ar trebui închise.

Datoriile către stat se vor putea recupera din vânzarea bunurilor respectivului post de televiziune şi ale acţionarilor acestuia, nefiind necesară, prin urmare, retragerea licenţei de emisie. În condiţiile în care, nici după zece luni de la închiderea OTV, nu s-au luat niciun fel de măsuri de recuperare a datoriilor care existau, este clar că acest argument nu este fondat, motivele reale fiind de altă natură.

La fel ca şi în cazul „Realitatea”, nu a fost luată niciodată, vreo măsură în vederea recuperării aşa-ziselor datorii.

De exemplu, în cazul închiderii postului de televiziune OTV al lui Dan Diaconescu, nu s-a încercat niciodată recuperarea nici unei sume de bani, nici după zece luni de la închiderea acestuia, nu a avut loc nicio licitaţie publică, ceea ce dovedeşte faptul că nu au fost îndeplinite toate măsurile precursoare legale şi recomandate în astfel de situaţii, ci totul a fost doar o încercare de reducere la tăcere a jurnaliştilor OTV. Dacă problemele pe care le-ar fi avut, cu adevărat, acest post de televiziune ar fi fost unele exclusiv de natură financiară, aşa cum a fost justificată decizia încetării emisiei, cu siguranţă, recuperarea datoriilor şi schimbarea 220

acţionariatului ar fi constituit nişte etape fireşti, care ar fi putut fi depăşite şi soluţionate, fără să fie pusă în discuţie sau aplicată vreodată măsura ridicării licenţei audiovizuale. Într-o astfel de situaţie, avându-se în vedere achitarea datoriilor, sunt scoase la licitaţie acţiunile şi bunurile companiei media, iar dacă noul consiliu de administraţie doreşte, prin absurd, să nu mai emită, de-abia atunci este posibilă întreruperea emisiei.

Pentru majoritatea cetăţenilor informaţi ai acestei ţări, a fost evident faptul că legea insolvenţei propusă, funcţiona doar în cazul televiziunilor cărora li se puteau ridica cu atâta uşurinţă licenţele de funcţionare, ca măsură extremă de reducere la tăcere a acestora, în timp ce în alte domenii, cum ar fi cel al aviaţiei, transportului maritim, comerţului etc. nu se putea pune vreodată problema să se aplice la fel.

Deşi Curtea Constituţională a României a confirmat acest aspect real, prim-ministrul României, Victor Ponta, a atacat într-un mod josnic şi tendenţios decizia acesteia.

Legea este însă deasupra tuturor, de aceea nimeni nu are voie să atace, să calomnieze şi să compromită o instituţie a statului, mai ales fără argumente şi cu atât mai mult de un om politic, o persoană publică, ce ocupă o funcţie de înalt demnitar său însuşi prim-ministrul.

Acesta este un gest de mare iresponsabilitate, de neacceptat, de la o persoană care toată viaţa sa a lucrat în sistemul public, trăind, prin urmare, din banii statului român.

Iar acum să ataci una dintre cele mai credibile instituţii doar pentru că nu ţi-a reuşit un plan de răzbunare, nu e permis în 221

momentul în care ai ajuns la un nivel atât de înalt şi eşti plătit din bani publici.

Avem astfel o situaţie-limită, în care o persoană aflată în cea mai importantă funcţie din stat, remunerată din sistemul bugetar, atacă cu vehemenţă şi fără scrupule una dintre cele mai importante instituţii ale statului român, fiind indignat că răzbunarea nu reuşise ca în cazul OTV. Un prim-ministru însă nu are voie, prin poziţia pe care o ocupă, să atace într-un asemenea mod o instituţie importantă a statului.

Chiar dacă sunt de acord cu faptul că Victor Ponta are multe dintre calităţile necesare unui înalt demnitar, evidenţiindu-se prin discurs, prestanţă, cunoştinţe în diverse domenii, acesta încă mai are probleme cu „transferul din zona exuberanţei tinereţii spre zona responsabilităţii şi maturităţii de înalt demnitar”.

Mai mult, dacă Victor Ponta nu va mai comite asemenea erori incompatibile cu funcţia pe care o ocupă şi pe care ar trebui să o onoreze constant, cu siguranţă ar avea şanse reale ca în cel mult cinci – zece ani, să ocupe funcţia de preşedinte al României şi chiar să facă istorie în acest sens.

Mai cred, de asemenea, cu toată tăria că un om politic corect şi onest cu ceilalţi, dar în primul rând cu sine însuşi, va şti să aprecieze întotdeauna criticile care se vor a fi constructive, învăţând să îşi recunoască şi să-şi corecteze la timp greşelile, să-şi înfrâneze temperamentul şi să devină un profesionist desăvârşit. Astfel, va deveni cu siguranţă un bun om politic, un demnitar apreciat care se va pune, în orice 222

conjunctură, în slujba cetăţenilor pe care-i serveşte, cu devotament şi dedicaţie absolută.

Astfel, încrederea românilor în instituţiile statului ar fi dublată de încrederea în clasa politică, aspect ce ilustrează, cu siguranţă, un traseu firesc al unei societăţi democratice competente.

Este necesar să ne unim forţele şi să facem tot ceea ce este posibil pentru a întări şi mai mult instituţiile statului, iar politicienii care nu au viziune şi nu-şi pot asuma responsabilităţi prea mari, după primul sau al doilea mandat, este obligatoriu să se retragă pentru a se perfecţiona, urmând să revină în sistem doar atunci când vor fi pregătiţi. De-abia atunci vor putea fi oamenii potriviţi la locul potrivit şi nu vor mai aduce deservicii ţării prin incompetenţă, indiferenţă sau iresponsabilitate.

Instituţiile statului care luptă împotriva corupţiei trebuie întărite, dar scopul primordial nu trebuie să fie arestările şi condamnările la închisoare, ci recuperarea prejudiciilor.

Parlamentul României Aşa cum cred că Victor Ponta greşeşte grav, când atacă instituţiile statului, precum Curtea Constituţională, la fel cred că Traian Băsescu greşeşte grav când atacă Parlamentul.

Parlamentul şi parlamentarii au aceeaşi importanţă pentru ţară ca şi instituţia prezidenţială. Pentru că Traian Băsescu a fost suspendat, de două ori, de către Parlament, a făcut tot 223

posibilul să compromită această instituţie. Este un lucru grav şi nedrept, deoarece sunt foarte mulţi parlamentari patrioţi, corecţi, profesionişti şi cinstiţi. Preşedintele, pentru a se răzbuna, merge până acolo încât a propus existenţa unei singure camere parlamentare. Însă eu cred că, dacă acest lucru s-ar întâmpla, abia atunci vom putea asista la modul în care structuri mafiote, folosind o singură cameră, vor promova legi pentru propriile interese. Cum nu mai există o cameră superioară care să verifice corectitudinea şi buna credinţă a legilor promovate de camera inferioară, lucrurile au fi mult mai simple pentru asemenea grupări mafiote.

Numărul parlamentarilor ar putea fi redus şi la 100. Dar cele două camere trebuie să existe. Risipa şi furtul ţării nu este în zona parlamentului iar denigrarea parlamentarilor este doar o diversiune de a distrage atenţia de la adevăratele furturi.

Preşedintele Traian Băsescu susţine un Parlament unicameral, cu maximum 300 de membri, în timp ce partidele politice susţin ideea Parlamentului bicameral.

Consider însă că o soluţie de compromis, în această situaţie, poate fi mai bună. În astfel de decizii importante şi care ar putea avea consecinţe atât de puternice pentru politica internă şi externă a statului, o bună chibzuinţă este imperios necesară, iar resentimentele provocate de atacuri personale din trecut nu îşi au locul.

Ideea unui Parlament unicameral este nepotrivită şi afirm acest lucru gândindu-mă la faptul că dacă până acum sau strecurat atâtea erori în proiectele legislative care au trecut atât prin Camera Deputaţilor, cât şi prin Camera Senatului, 224

este clar că, în noua formulă organizatorică, riscul poate fi mult mai mare. De asemenea, în contextul în care intransigenţa şi deontologia profesională a multor parlamentari români lasă de dorit, este lesne de prevăzut că vor putea fi adoptate cu mai multă uşurinţă legi care să servească exclusiv anumitor grupuri de interese, ceea ce ar avea consecinţe neplăcute pentru dezvoltarea şi imaginea României în lume.

Sunt însă de acord că numărul parlamentarilor este mult prea mare având în vedere numărul locuitorilor ţării, dar şi în comparaţie cu alte ţări europene, fiind necesară o reducere proporţională a acestora. În plus, toate partidele politice doresc reintroducerea votului pe listă.

Revoltător este însă faptul că partidele politice vor să generalizeze această normă pentru ambele Camere, un astfel de tip de vot anulând, practic, şansa unui om simplu şi corect, susţinut de poporul în mijlocul căruia a trăit şi ale cărui probleme de zi cu zi le cunoaşte foarte bine, să ajungă să-şi mai reprezinte vreodată ţara în Parlament.

Dacă se va utiliza numai votul pe liste, primul loc va fi ocupat, cu siguranţă, de către preşedintele de filială, aspect care este, în fond, normal, în timp ce următorii vor fi incluşi pe lista de votare în funcţie de contribuţia financiară a fiecăruia. Şi iată cum devine imposibil ca un om simplu, cu intenţii sănătoase şi cu dorinţa de a munci şi de a-şi pune în slujba poporului său inteligenţa, competenţele şi devotamentul, dar care nu are susţinere financiară, nu va mai avea niciodată 225

şansa de a ocupa o astfel de poziţie importantă. Pe lângă acest lucru, este evident cât de mult rău ar putea face ţării aceste persoane, multe din ele corupte şi incompetente, cocoţate în posturi de decizie, numai pe criterii de contribuţie financiară.

De aceea pentru ca poporul să aibă posibilitatea de a-şi trimite şi oameni din rândul lui în Parlament, obligatoriu la una din Camere, candidatura trebuie să fie prin vot uninominal.

Cel mai potrivit ar fi, prin urmare, ca la o Cameră, să se opteze pentru vot uninominal, dându-se, astfel, posibilitatea şi unor oameni noi şi valoroşi să intre în Parlament, în timp ce la cealaltă, să fie introdus votul pe listă, pentru a garanta locul preşedintelui de filială.

Primele zile din Parlament m-au surprins, prin multe aspecte noi, dar cel mai revoltător mi s-a părut atunci când, înscriindu-mă la cuvânt pe tema votării legii bugetului pentru anul 2013, unul dintre liderii mei, care făcea jocurile USL-ului, a făcut tot posibilul ca eu să nu mai pot lua cuvântul. După ce îmi solicitase să vadă conţinutul mesajului meu, l-a prezentat liderilor USL şi nu a primit „aprobarea”. În final, nu a permis unui senator al propriului partid să ia cuvântul. Am fost profund dezamăgit să constat că însuşi liderul meu era omul lor şi mai ales cu câtă ipocrizie juca acest dublu rol pe scena politică.

Am considerat necesar atunci să informez conducerea Partidului Poporului asupra încălcării dreptului meu la cuvânt în cadrul Parlamentului şi deşi nu mi s-a dat dreptate pe moment, mai târziu, adevărata faţă a acestui lider a ieşit la 226

iveală, (acesta a fost printre primii care au părăsit echipa PPDD când încă nu erau argumente pentru plecare, mai ales din poziţia de lider care o avea). În cele ce urmează, doresc să vă prezint prima cuvântare pe care o pregătisem să o adresez în Parlament, în special USL-ului şi domnului prim ministru Victor Ponta:

227

„Domnilor Preşedinţi, Doamnelor şi domnilor parlamentari Domnule Prim Ministru Poporul şi Dumnezeu v-au binecuvântat cu această înaltă demnitate. Aveţi privilegiul de a demonstra că puteţi face bine acestei ţări. Aşa cum şi domnul Crin Antonescu a avut marea şansă de a arăta cum se comportă în funcţia de Preşedinte, acum aproximativ şapte luni.

Singura dumneavoastră responsabilitate este cea de a schimba viaţa românilor în bine. Dacă nu, veţi umple şi dumneavoastră lista lungă şi neagră a politicienilor care au promis şi nu au făcut. Şi, la cum aţi construit bugetul pentru anul 2013, sunteţi foarte aproape de a intra acolo, pe acea listă.

Sunt senator din Iaşi, trimis de popor. Popor care deja se simte trădat şi dezamăgit, (oare pentru a câta oară?). Aţi mărit taxele şi impozitele. Aţi impus un nou cod fiscal ce sugrumă orice iniţiativă a românului. Poporul nu mai poate suporta biruri mai mari. Are nevoie de infrastructură reală!

Domnule premier, în numele celor ce m-au onorat cu această funcţie, în numele poporului, vă cer să finalizaţi de urgenţă marile autostrăzi din România. Să uniţi Iaşul cu Tg. Mureş, Capitala cu Oradea, Constanţa cu Craiova, Bucureştiul cu Timişoara. Fără aceste autostrăzi, nu va exista nicio 228

dezvoltare sustenabilă a României. Fără autostrăzi nu vom putea pune în valoare resursa umană şi economică a ţării noastre. Nu vom atrage investitorii şi investiţiile străine.

Domnule premier, vă asigur că sunt fonduri pentru aceste autostrăzi. Vă propun trei soluţii. Accesaţi profesionist şi cu cea mai mare responsabilitate fondurile europene. Luaţi exemplul Poloniei, concepeţi proiecte serioase şi obţineţi bani europeni pentru autostrăzi.

Opriţi marea evaziune fiscală. Încasaţi corect, la cantitatea şi valoarea reale, sumele cuvenite de la miile de tone de mărfuri ce trec prin vămile noastre. Opriţi în acest mod şi distrugerea producătorilor români afectaţi de concurenţa neloială. Şi veţi avea şi multe miliarde de euro în plus la buget pentru a face autostrăzi. Şi, domnule prim ministru, concepeţi, aprobaţi şi aplicaţi corect o lege a averilor ilicite. E plină ţara de averi făcute nejustificat în ultimii 20 de ani. Acolo sunt o parte din banii necesari pentru autostrăzi.

Domnule premier, aveţi soluţiile! Nu vă rămâne decât să fiţi profesionist şi să vă ţineţi promisiunile. Aveţi în mâinile dvs responsabilitatea faţă de acest popor şi faţă de viitorul lui.

229

Vreau să închei cu un citat a lui Francis Bacon care e un sfat pentru dvs domnule premier „Un om înţelept va crea mai multe oportunităţi decât găseşte!”.

Fiţi înţelept domnule prim ministru. Asta vă cer românii!

230

„Sunteţi, domnilor, reprezentanţii unui popor care este mândru şi poate fi mândru de trecutul său şi care trebuie să aibă mare încredere în viitorul său. Nu scădeţi rolul pe care el trebuie să-l aibă în lume; fiţi cât de modeşti pentru persoana dumneavoastră, nu fiţi modeşti pentru poporul pe care îl reprezentaţi.” (Ionel I. C. Brătianu – om politic român) CONCLUZIE Politica de promovare a României trebuie regândită fundamental. În secolul al XXI-lea, strategiile sunt mai elaborate, iar acţiunile de lobby au un rol esenţial în prezentarea adevărului şi promovarea interesului naţional. Vorbind prin prisma istoriei, românii nu au avut niciodată năzuinţa de a ocupa teritorii care nu le-au aparţinut de drept, compensând acest fapt printr-o genă specială, de apărare și protecţie, în care supravieţuirea, răbdarea, credinţa, voinţa, speranţa, inventivitatea şi imaginaţia constructivă devin trăsături de caracter definitorii.

Cum altfel am putea explica oare faptul că, în Basarabia sau Transnistria, încă se mai vorbeşte limba română de către patrioţii adevăraţi, deşi, în ultimele două secole, aceste teritorii nu au mai aparţinut României mai mult de două decenii (cum este cazul Basarabiei – Transnistria, nici atât!). Aceeaşi situaţie poate fi regăsită

şi în Timocul de Est din Serbia, în multe zone din Ungaria, Bulgaria sau Ucraina, unde vorbitorilor de limba română le-a fost schimbat numele, în mod forţat, de-a lungul timpului şi nu au beneficiat de avantajele predării şi educaţiei în limba maternă. Singurul loc în care s-au păstrat tradiţiile, obiceiurile și limba a fost în sânul familiei. Și totuși, acestea au dăinuit până astăzi.

Toate aceste motive de mândrie justifică, în fond, încrederea românilor că suntem un popor special, cu mare capacitate de supravieţuire, care are toate motivele să creadă într-un viitor mai bun, în special dacă ne raportăm la istoria noastră zbuciumată și la rezistenţa deosebită în faţa momentelor dificile.

Resursele naturale ale României sunt diversificate şi greu de trecut cu vederea. În acest sens, bogăţia pământului, pădurile, apele, terenurile excelente pentru practicarea agriculturii, subsolul cel mai bogat din Europa, condiţiile climatice sau contextul geopolitic avantajos, toate trebuie să concureze la construirea credinţei de mai bine a poporului român. Pentru că putem şi avem cu ce să ne facem o viaţă mai bună. Și, nu în ultimul rând, majoritatea românilor au și deficiențe, ca orice popor și neam din această lume, dar și mult mai multe calități. Românii sunt oameni cu defecte şi calităţi, ca orice alt popor, dar care au reuşit şi nu de puţine ori să uimească o lume întreagă prin ceea ce au reuşit să creeze şi să realizeze de multe ori în istorie. Toate aceste calităţi atrag, cu siguranţă, frustrarea, indignarea sau 232

dezamăgirea celor care vor să ne creeze o imagine negativă la nivel european, pentru a ne umili ca naţiune şi a putea obţine mai apoi de la noi ceea ce doresc la un preţ de nimic, extrem de dezavantajos pentru ţară. În această carte am expus doar o mică parte din atuurile ţării mele: România, în terenul concurenţei mondiale. Fie şi numai prin cele enumerate, România este, cu certitudine, cea mai mare oportunitate investiţională din Europa în următorii douăzeci de ani!

Dar această oportunitate o poate gestiona profitabil pentru ţară doar un om cu experienţă într-o carieră profesională dusă la cel mai înalt nivel. Românii, pentru a avea o ţară aşa cum îşi doresc de 24 de ani, cu un trai mai bun, trebuie să îşi aleagă conducători reprezentativi prin experienţa de viaţă, prin realizări profesionale şi de carieră evidente. Un patriot, un om de cuvânt, ferm, care să fie ascultat şi respectat de oameni, de armată, de structurile de siguranţă ale statului şi de toate celelalte instituţii.

Trebuie să fie un om integru, care să nu accepte spectacolele gratuite sau evenimentele create artificial. Un om cu viziune şi prestanţă, care să ştie, să aprecieze competenţa şi care e capabil să folosească cu eficienţă chiar şi atuurile adversarilor.

Atât timp, cât România, se află într-un context istoric extrem de favorabil, iar toate argumentele în favoarea noastră sunt cunoscute şi recunoscute la nivel mondial, putem spune că, din punct de vedere economic şi geostrategic, toate elementele sunt în favoarea românilor, mai este necesar să 233

avem şi un viitor preşedinte şi un viitor prim-ministru, ce pot avea respectul instituţiilor statului, cu o experienţă de necontestat şi o carieră evidentă, remarcându-se prin fermitate dar şi sensibilitate faţă de popor, inteligenţă şi viziune în proiectele de viitor ale României, convingându-ne că viziunea lor o pot şi transpune şi în practică, atunci marile oportunităţi ale României se vor transforma în mari beneficii oglindite în nivelul de trai al românilor.

Aş finaliza această mică lucrare cu o notă optimistă (care nu pretind a fi un tratat laborios şi de specialitate), conţinută în două declaraţii, din miile care există, ca şi argument, că România va fi, în următorii 20 de ani, cea mai mare oportunitate investiţională din Europa. Aş cita astfel articolul „Armă economică secretă a Germaniei”, care trebuie să fie un reper primordial pentru România, prezentat în cotidianul de largă circulaţie WSJ, invitându-vă să-l lecturaţi personal şi un alt articol, „Viitorul automobilelor germane se află în România”, articol scris pentru cotidianul Die Welt.

Chiar dacă au existat şi încă există grupuri ostile României, grupuri care o denigrează frecvent, în ciuda acestora, mari lideri ai economiei mondiale şi ai securităţii internaţionale, CRED CU PUTERE ÎN ROMÂNIA ŞI ÎN POTENŢIALUL EI IMENS! Este un motiv în plus ca noi, românii, SĂ CREDEM ÎN VIITORUL NOSTRU PROSPER! Dar totuşi... multe depind de viitorii reprezentanţi ai statului, care nu mai trebuie să fie aleşi sau numiţi peste voinţa populară, aşa cum au fost de atâtea ori în ultimii 24 ani!

234

MULŢUMIRI Sunt mulți cei cărora vreau să le mulțumesc oamenilor care m-au ajutat concret sau cu o vorbă de încurajare, pentru a duce la bun sfârsit această carte. Tuturor le sunt recunoscător. În primul rând, vreau să mulțumesc părinților, soției și copiilor, care m-au susținut permanent și au crezut în mine și în acest proiect, ca, de altfel, în toate proiectele mele. Fără să-i am alături, mi-ar fi fost aproape imposibil.

Mulțumesc în mod special domnului profesor doctor Anton Caragea, prieten și mentor, cel care a avut curajul să propună această lucrare pentru premiul Cartea Anului 2013.

Sunt recunoscător Editurii Sedcom Libris și redactorului-șef doamna Alina Hucai, pentru că mi-a acordat încrederea necesară pentru a publica această carte.

Mulțumesc Oanei Emilia Oprea și lui Gruia Ursu pentru ajutorul acordat în redactare.

Mulțumesc Corpului Diplomatic Străin din România pentru extraordinara colaborare avută și tuturor personalităților din lumea economică mondială pentru informațiile care mi le-au oferit despre perspectiva economică a țării noastre și nu numai pentru următoarele două decenii.

Cuprins Scrisoare deschisă către Cititor / 5 Prefaţă / 11

Partea I România – scurte consideraţii istorice / 17 Cealaltă faţă a lui Ceauşescu / 23 Anii capitalismului sălbatic de după Revoluţie / 33 Puterea şi credibilitatea instituţiilor statului în ultimii 25 de ani / 46 Punctul de vedere al populaţiei / 50

Partea a II-a Cum a fost prădată România / 55 Tehnicile de distrugere a producătorului român / 63 Cum a fost distrusă imaginea românilor / 73 Românii, o forţă de muncă puternică şi ieftină Pentru Europa / 87 Despre Constituţie și Regionalizare / 93 PARTEA a III-a – 7 soluţii pentru viitorul României I. Educaţia / 103 Despre valoarea şi importanţa familiei, a şcolii şi a bisericii în formarea unui popor sănătos / 105

II. Economia / 137 Cum este cheltuit bugetul României? / 139

III. Resursele naturale / 155

IV. Fiscalitatea şi impozitarea / 165 V. Meritocraţia / 181 VI. Politica externă / 191 VII. Instituţiile Statului Român / 203 Parlamentul României / 215 Concluzie / 223 Mulţumiri / 227 Cuprins / 229

238

Bun de tipar