Page 1


Editor: Petru RADU Redactori: Alina HUCAI, Gruia URSU Concepţia şi realizarea copertei: Mihaela PÎNZARIU

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României AGRIGOROAEI, IONEL Eşecul: un salt mare spre succes / Ionel Agrigoroaei. – Iaşi: Sedcom Libris, 2011 I.S.B.N.: 978-973-670-417-8 336

Copyright © 2011 SEDCOM LIBRIS Toate drepturile asupra prezentei ediţii sunt rezervate Editurii Sedcom Libris, Iaşi. Reproducerea parţială sau integrală a textelor, prin orice mijloc, fără acordul scris al Editurii Sedcom Libris, este interzisă şi se va pedepsi conform legislaţiei în vigoare.

Adresa: Şos. Moara de Foc nr. 4, cod 700527, Iaşi, România Contact: Tel.: +40.232.242.877; 234.582; 0742.76.97.72; Fax: 0232.233.080 E-mail: editurasedcomlibris@yahoo.com www.editurasedcomlibris.ro


Editura SEDCOM LIBRIS Iaşi, 2011


Analiza SWOT Proiect – Cartea Eşecul, un salt mare spre succes Strenghts – Punctele tari * Eşecul, un salt mare spre succes este prima carte motivaţională scrisă de un român care a experimentat personal trei falimente şi care vinde o poveste ADEVĂRATĂ. * Tot ceea ce este scris în această carte e veridic şi poate fi oricând verificat. * Este scurtă şi are un limbaj accesibil publicului-ţintă, persoanele din grupa de vârstă 18 – 45 de ani, care au întâlnit des eşecul şi caută soluţii practice pentru atingerea succesului. * Cartea poate fi răspunsul la una dintre cele mai frecvente întrebări din ultimii doi ani: CE FAC DUPĂ FALIMENT? Mai mult, poate fi extinsă la orice categorie de eşec, nu numai la cel economic. * Proiectul nu se va opri la această carte, urmând un al doilea manuscris în care sunt prezentate treizeci şi trei de metode – strategii de a depăşi un eşec. * De-a lungul timpului, au apărut în presa din România (Gândul, Adevărul, Evenimentul Zilei, Ziarul de Iaşi, IEŞEANUL etc.) mai multe articole despre „povestea vieţii mele“, fapt ce poate fi speculat în avantajul cărţii. Weaknesses – Punctele slabe * Deşi sunt o persoană cunoscută la nivel local (Iaşi) şi am apariţii în presa naţională, nu am o notorietate atât de mare. * Nu sunt o persoană cu educaţie academică. De aceea, limbajul şi stilul cărţii este unul care ar putea fi interpretat prea simplist. * Cartea de faţă se constituie într-un volum de povestiri ale propriilor experienţe însoţite de câteva sfaturi. Nu e un „manual“ de „cum trebuie făcut“. * Calitatea mea de debutant în acest domeniu. Opportunities – Oportunităţi * Publicarea cărţii într-o perioadă de criză economică în care s-au consumat mii de tragedii legate de faliment. * Posibilitatea unei promovări a cărţii prin legăturile deja cimentate ale autorului cu presa locală şi centrală. * Nu există un proiect concurent în acest moment şi un autor român cu o asemenea experienţă de viaţă. * Distribuţia cărţii poate fi făcută întâi în Iaşi, acolo unde notorietatea mea este destul de mare pentru a creşte şansele de reuşită ale proiectului. Threats – Ameninţări * Piaţa ar putea fi reticentă în faţa unui autor român de cărţi motivaţionale. * Concurenţa autorilor şi titlurilor străine cu mult mai specializate din domeniul cărţilor motivaţionale.


Soţiei şi copiilor mei, pentru că lucrurile cu adevărat importante se află în mintea şi sufletul nostru


Cuvinte introductive 

  Cuprins    

„Trebuie să crezi că şi ţie ţi se pot întâmpla lucruri minunate!“ / 9  Îndreptar pentru toţi tinerii dornici să întreprindă o afacere / 13  „De n’ar fi eşecul, nu s’ar povesti succesul!“ / 19   

Recomandare   /    21  Argument   /   23       

Eşecul trebuie asumat şi trebuie plătit   /   25  Când eşecul are culoarea galbenă    /   35  Cum îți scoate armata fluturii din cap   /   47  Un Romeo păcălit   /   57  Generalul   /   67  Primul Faliment. Trei greşeli care au dus la pierderea   unei afaceri   /   79  Dulcele gust al succesului   /   93  Cum am trădat şcoala   /   101  Al doilea Faliment. Cum mi‐am rupt dinții în economia   de piață / 111  Un plan de milioane de euro   /   117  Ultimul Faliment   /   125  Criza ca o pradă   /   147  Îndrăgostit de succes, dependent de eşec   /   159  Epilog   /   169       

Îngeri fără aripi   /   175 


Cuvinte introductive   

„Trebuie să crezi că şi ţie  ţi se pot întâmpla lucruri minunate!“    Am citit  de  câteva ori,  pe  nerăsuflate, manuscrisul  cărții  lui Ionel Agrigoroaei, întrebându‐mă dacă povestitorii talentați  se nasc doar prin părțile Moldovei, de unde provine şi scriitorul  acestei  atât  de  interesante  şi  educative  proze.  Să  fii  atât  de  transparent asupra a ceea ce este umbros în viața ta, să pui pe  tavă  propriile  eşecuri  şi,  pe  deasupra,  cu  un  sănătos  simț  al  umorului, cu franchețe şi chiar cu o anumită candoare, tocmai  într‐o vreme când oamenii mai mult se laudă decât îşi recunosc  erorile vieții lor, când mulți antreprenori se prăbuşesc după un  singur eşec (nu după trei!), este un lucru mai puțin obişnuit în  România  şi  tocmai  de  aceea,  lăudabil.  Autorul  ştie  să  facă  haz  de necaz şi ne transmite şi nouă această rețetă tonică.  Ca economist, lecturând manuscrisul pus la dispoziție de  autor,  nu  am  putut  să  nu  fac  legătura  cu  teoria  lui  Joseph  Schumpeter,  marele  economist  austriac,  considerat  „profetul  inovării“,  care  a  glorificat  imaginea  antreprenorului,  prezen‐ tându‐l ca pe un erou care ştie să îşi asume riscuri, un agent al  inovării  şi  schimbării  care  poate  asigura  dezvoltarea  econo‐ mică  a  oricărei  țări.  Construcția  lui  despre  „distrugerea  crea‐ tivă“ şi „antreprenorul eroic“ poate fi confirmată, odată în plus,  şi prin faptele descrise în această carte.  Deşi sunt profesor de economie, nu vreau să țin o lecție  despre  rolul  antreprenoriatului,  a  IMM‐urilor  în  economia  cu‐ noaşterii, despre care se tot vorbeşte în ultima vreme. Retoric,  atât  în  România,  dar  mai  ales  la  nivel  european,  acestea  sunt  considerate  ca  având  un  rol  major  în  creşterea  durabilă,  cu  toate că în ultimii ani, ca urmare a crizei, multe IMM‐uri au dis‐ părut. După unele statistici, numai în primele trei luni ale anu‐ lui  2011,  5.081  de companii  se  aflau  în  diverse  stadii  ale  pro‐


10 Eşecul, un salt mare spre succes 

cedurii de  insolvență,  care  odată  demarată,  duce  la  faliment.  Unii dintre cei care şi‐au văzut distruse afacerile, mai mari sau  mai mici, neavând puterea să o ia de la capăt, au ales să termine  cu viața.  Ionel Agrigoroaei ne relatează eşecurile micilor sale afa‐ ceri nu din perspectiva celui înfrânt, ci a învingătorului, a celui  care, asemenea mitului păsării Phoenix, care are însuşirea de a  arde periodic şi a se regenera din propria cenuşă, a transformat  eşecurile  sale  în  trambuline  spre  demararea  unor  noi  afaceri,  care vor fi, în final, de succes.  Dincolo  de  transpunerea  noastră  în  lumea  dificultăților  cu care se confruntă micii antreprenori într‐o lume a afacerilor  dominată  de  incertitudine  şi,  uneori,  de  încălcarea  flagrantă  a  principiilor unei economii de piață sănătoase chiar de către cei  care le‐au statuat, Ionel Agrigoroaei ne transmite multe şi valo‐ roase lecții de viață.  Cu argumente extrase din propria sa experiență, el a in‐ firmat prejudecata care mai există, şi care a stârnit multe dez‐ bateri,  privind  „condamnarea  românilor  la  eşec  încă  din  copi‐ lărie“. Primind o educație sănătoasă în familie, ghidată de prin‐ cipii creştine, autorul susține ideea că eşecul adultului îşi poate  avea rădăcini într‐o dezvoltare defectuoasă a copilului în fami‐ lie  sau  în  şcoală.  Inhibarea  creativității  şi  a  capacității  de  a‐şi  asuma  propriile  eşecuri,  lipsa  unei  sănătoase  stime  de  sine,  care  să  îl  ajute  să  treacă  demn  peste  orice  obstacol  constituie  serioase handicapuri, mai ales pentru cei care vor să îşi asume  riscul  demarării  unei  afaceri.  Descoperirea  timpurie  a  abilită‐ ților  copilului  şi  cultivarea  lor,  manifestarea  încrederii  părin‐ ților şi a profesorilor în capacitatea sa de gândire, de inițiativă  constituie premise ale succesului acțiunilor sale viitoare.  Selectarea inspirată, cu discernământ, a motto‐urilor care  deschid fiecare capitol, din mulțimea de citate sau maxime ce‐ lebre despre eşec şi succes, demonstrează că eşecurile pe care  le‐a  traversat  Ionel  Agrigoroaei  l‐au  ajutat  să‐şi  însuşească  principii valoroase, pe care, cu modestie, le recomandă, în pri‐ mul  rând,  celor  doi  copii  ai  săi,  dar  nu  numai.  Părăsit  de  cei 


Cercetător ştiințific gradul I, autor a numeroase comunicări ştiințifice,  cărți şi articole de specialitate publicate în țară şi străinătate. Cartea  Inovare, competenţă tehnologică şi creştere economică, apărută în anul  2002  la  Editura  Expert,  al  cărei  autor  este,  a  primit  în  anul  2004,  Premiul Academiei Române „Victor Slăvescu“. 

11 Eşecul, un salt mare spre succes 

considerați prieteni tocmai atunci când avea mai multă nevoie  de ei, a învățat că trebuie „să stăm departe de oamenii care ne  micşorează ambițiile şi să ne apropiem de cei cu adevărat mari,  care ne pot face şi pe noi să ne simțim mari“. Modul în care te  raportezi  la  neîncrederea  oamenilor,  spune  autorul  cărții,  poate fi un barometru al propriului tău succes.  Viziunea  optimistă  asupra  vieții  sale,  redată  sintetic  în  declarația–principiu: „Trebuie să crezi că ție ți se pot întâmpla  şi lucruri minunate“ şi „Nu sunt niciodată doborât; sunt ori sus  ori  pe  cale  să  mă  ridic“  l‐au  ajutat  să  îşi  asume  greşelile  cu  demnitate,  nedramatizând  situațiile  foarte  grele  prin  care  a  trecut, nelăsându‐se copleşit de ele şi înfrânt de laşitatea, nepă‐ sarea sau cinismul oamenilor, fie ei şi unii în care a avut încre‐ dere şi pe care i‐a ajutat când, la rândul lor, au fost în dificultate.  M‐am întrebat care este secretul puterii sale de a învinge  dificultățile şi de a o lua de la capăt. Am găsit un răspuns, poate  nu integral, în relatările despre modul în care a fost susținut de  soția  şi  copii  săi,  prin  încurajări  şi  prin  propria  lor  implicare.  Dar, mai presus de toate, Ionel Agrigoroaei nu şi‐a pierdut nici‐ odată speranța în Cel care are întotdeauna mii de soluții atunci  când  omul  nu  mai  vede  niciuna,  în  Dumnezeul  pe  care  l‐a  cu‐ noscut,  prin  părinții  săi,  încă  din  copilărie.  După  cum  ne  de‐ clară, Dumnezeu a fost şi a rămas, singura sa certitudine.  Recomand  cu  multă  căldură  cititorilor  lectura  acestei  cărți care sper să fie şi pentru ei, ca şi pentru mine, una agre‐ abilă,  dar  şi  plină  de  învățăminte,  extrase  din  viața  trăită  din  plin, cu forță şi încredere de autorul ei.     Dr. Steliana Sandu 


Îndreptar pentru toţi tinerii dornici  să întreprindă o afacere 

Numărul relativ  redus  de  pagini  al  cărții  pot  induce,  la  prima vedere, părerea că autorul a scris‐o fie ca să se distreze,  fie că n‐a avut altceva de făcut. Ideea că nu volumul determină  valoarea unei scrieri este combătută de multe, enorm de multe  opere  literare  sau  ştiințifice,  cu  volum  redus,  care  au  rămas,  datorită  valorii  lor,  în  istoria  culturii  şi  civilizației  umane,  în  timp  ce  multe  altele,  cu  conținutul  redactat  pe  multe  sute  sau  chiar mii de pagini pline de balast au rămas menționate doar ca  lucrări fără valoare.  Dintre nenumăratele exemple de lucrări cu volum foarte  mic, dar cu valoare inestimabilă, îmi vine pe moment în minte,  respectând  proporțiile,  teza  de  doctorat  a  marelui  filosof  ger‐ man Immanuel Kant care, cu textul celor şaptesprezece pagini  a revoluționat întreaga filosofie, începând din antichitate până  în timpurile sale.  Ionel Agrigoroaei are în structura biochimică a ADN‐ului  gena afacerilor, moştenită de la tatăl său care, în timpul regi‐ mului comunist, practica la Țibăneşti, Iaşi, pe lângă meseria de  croitor,  şi  pe  aceea  de  fotograf  la  nunți,  cumetrii  şi,  în  înțele‐ gere cu serviciul Evidenţa populaţiei de la Miliție, executa şi fo‐ tografii pentru buletinul de identitate al oamenilor din cele opt  sate din comună, meşteşug ce i l‐a încredințat fiului său, Ionel,  în vârstă de treisprezece ani. O mică greşeală la developarea fil‐ mului cu fotografiile pentru buletin a treizeci de săteni a voalat  filmul şi a provocat primul eşec în „afacerile“ copilului Agrigo‐ roaei, care şi‐a reparat greşeala cutreierând ulițele satelor refă‐ când fotografiile, suportând însă ironiile şi zeflemeaua multora  dintre  aceştia.  Eşecul  l‐a  făcut  cunoscut  în  sat  prin  sintagma  „băiatul cu fotografiile“.  La  şaisprezece  ani,  a  suferit  al  doilea  eşec  cu  cele  două  sute de geci confecționate în urma unui consiliu de familie, toa‐


14 Eşecul, un salt mare spre succes 

te făcute de culoare galbenă, în încăpățânarea copilului – dintre  acestea, nu s‐a vândut niciuna.  A urmat stagiul militar, care i‐a scos mulți „gărgăuni din cap“.  La  revenirea  în  sat,  a  preluat  micul  atelier  de  confecțio‐ nat geci, pe care l‐a dezvoltat continuu, ajungând să aibă două‐ zeci  şi  opt  de  angajați  în  1989.  Cu  marfa  realizată,  cutreieră  țara  în  lung  şi‐n  lat  şi,  în  aceste  deplasări,  cunoaşte,  la  Poiana  Narciselor, o frumoasă tânără maramureşeancă, de care s‐a în‐ drăgostit „lulea“, dar cu care a suferit o primă şi amară decepție  în  dragoste,  Corina  negarantându‐i  căsătoria  nici  după  termi‐ narea şcolii, decepție considerată de autor un alt eşec dureros  al vieții, raportat la acea vârstă.  Imediat  după  revoluția  din  1989,  Ionel  Agrigoroaei  a  preluat  cea  mai  dotată  secție  de  croitorie  a  UJCOOP  –  Iaşi  din  strada  Păcurari,  care  avea  şaptesprezece  angajați  la  care,  în  decurs de şase luni, el a adăugat încă şaptezeci, profilând‐o pe  producerea  de  jachete  şi  pantaloni.  Înființează,  în  1991,  firma  proprie, Agricompany, al cărui profit, la finele anului, ajunge la  o  sută  douăzeci  de  mii  de  dolari,  dar  totul  s‐a  năruit  în  anul  următor,  când  a  pierdut  totul,  a  părăsit  Iaşul  şi  s‐a  mutat,  din  nou,  la  Războienii  Țibăneştilor,  de  unde  pleacă,  după  câteva  luni, cu soția sa la Eforie Sud, unde elaborează planul unei noi  afaceri,  cu  un  nou  model  de  geacă  –  confecționată,  la  început,  din lipsa mijloacelor financiare proprii, pe încrederea şi credi‐ tarea furnizorilor de materii prime, geacă ce s‐a vândut ca „pâi‐ nea caldă“, realizând, la Crăciun, un profit de o sută optzeci de  mii  de  dolari.  Şi  această  afacere  a  început‐o  fără  credite  ban‐ care. De ce? Şi cum? Va explica chiar autorul acest secret în car‐ tea viitoare.  Ajuns  în  topul  celor  mai  prospere  societăți  industriale  mijlocii ieşene, a devenit prea sigur pe sine; crezându‐se pe „cai  mari“,  primeşte,  în  septembrie  1998,  o  delegație  de  nouă  chi‐ nezi, cărora le destăinuieşte modelul, marca produsului, inclu‐ siv  rețeaua  de  distribuție  la  care  chinezii,  în  câteva  luni,  au  furnizat tuturor clienților acelaşi produs, cu aceeaşi marcă, dar 


15 Eşecul, un salt mare spre succes 

la jumătate  de  preț,  provocându‐i  al  doilea  faliment  în  care  a  pierdut, din nou, totul.  În  1998,  era  primul  întreprinzător  din  Iaşi  care  plătise  toate dările, pentru ca în primăvara următoare, să nu mai aibă  fonduri  nici  pentru  plata  angajaților.  Şi‐a  revenit  şi  din  acest  faliment,  brevetând,  la  OSIM,  un  nou  produs  sub  brandul  Aya  Sports,  de  calitate  superioară,  confecționat  cu  materie  primă  importată din Italia, produs din vânzarea căruia s‐a trezit, din  nou,  un  om  bogat,  fără  să  creadă  şi  să  ia  în  seamă  semnele  crizei  economice,  care  apăruseră  în  lume,  amenințând  şi  țara  noastră. Intrase şi în afaceri imobiliare cu terenuri şi clădiri ce‐i  aduceau profituri uriaşe. Şi‐a construit o casă, a cumpărat apar‐ tamente, maşină de lux etc.  Din februarie 2009, a început declinul şi totul s‐a pierdut  în ultimul faliment din care a reuşit să‐şi salveze, din lupta  cu  băncile, doar casa mult râvnită de o directoare a unei sucursale  bancare ieşene. În aprilie 2009, a început cea mai neagră peri‐ oadă  a  familiei sale,  care a  ținut  nouă  luni,  perioadă  ce  n‐ar  fi  fost aşa de cumplită, dacă ar fi avut prudența să‐şi pună la adă‐ post nişte bani. În aceste luni negre, a avut şi imprudența de a  împrumuta  bani  de  la  unii  prieteni  pentru  a‐şi  achita  unele  datorii, prieteni dintre care mulți s‐au dovedit adevărați şacali  şi  nu  prieteni,  dându‐i o  neaşteptată  lecție  despre  prietenie şi  relațiile dintre oameni.  Şi‐a  revenit  parțial  şi  din  falimentul  provocat  de  criză,  deschizând o patiserie, afacere într‐un domeniu în care nu era  „la el acasă“, dovadă că, până la urmă, a vândut‐o cu ceva profit.  Toate aceste eşecuri şi falimente, ca şi umilințele suferite  în  stagiul militar sunt  relatate  cu  o surprinzătoare  sinceritate,  cu  toate  detaliile  economice,  dar,  mai  ales,  sunt  mărturisite  stările sufleteşti şi chinurile psihice la care l‐au supus eşecurile  şi  falimentele.  Relatările  chinuitoarelor,  intenselor  şi  gravelor  stări psihice, ce i‐au provocat luni întregi de insomnii, sunt for‐ mulate la un surprinzător de plăcut nivel literar, dând mult far‐ mec textului. 


16 Eşecul, un salt mare spre succes 

O neaşteptată, dar plăcută surpriză o reprezintă relatarea  cauzelor  întreruperii  învățăturii  în  şcoala  generală,  dar  şi  în  liceu, întreruperi provocate de frica bătăilor practicate ca „me‐ tode  pedagogice  de  educaţie“  de  către  un  învățător  şi  un  pro‐ fesor suplinitor de liceu.  Dacă  aceste  personaje  sunt  în  viață,  autorul  ar  trebui să  le dăruiască câte un exemplar din carte cu dedicație, care să le  confirme  fiecăruia  iertarea  din  partea  unui  fost  elev  pentru  metodele barbare şi antipedagogice, adevărată tortură şi înjosi‐ toare umilință la care l‐au expus în fața colegilor săi. Cât de ma‐ re dreptate şi câtă justețe a dovedit autorul alegând, din cuge‐ tările  marelui  Albert  Einstein,  citatul:  „daţi  în  mâna  educato‐ rului  cât  mai  puţine  măsuri  coercitive  cu  putinţă,  astfel  încât  singura sursă a respectului tinerilor faţă de el să fie calităţile lui  umane şi intelectuale“ şi punându‐l drept motto la acest capitol.  Oare câți dascăli cunosc şi se străduiesc să pună în practică  acest  incontestabil  adevăr?  Parcă  din  ce  în  ce  mai  puțini,  chiar  dacă astăzi, bătaia este interzisă în şcoli şi pedepsită ca atare.  Evaluând,  cu  obiectivitate  şi  discernământ,  prejudiciile  provocate în primele trei decenii de viață, autorul s‐a străduit  şi a reuşit nu numai să‐şi termine studiile, inclusiv prin absol‐ virea  unei  facultăți,  dar  şi‐a  însuşit,  prin  auto‐educație,  multe  cunoştințe  de  cultură  generală  ce  i‐au  întregit,  în  mod  fericit,  talentul  literar  cu  care  a  redactat  această  carte  frumos  scrisă,  într‐un stil  direct, cu  fraze  scurte, utilizând,  la  locul  lor,  meta‐ fore foarte sugestive.  Credinţa  în  Dumnezeu  i‐a  fost  principalul  suport  moral  care, dublând gena dominantă a afacerilor, l‐a ajutat nu numai să  suporte  eşecurile şi  falimentele,  dar  să  renască  precum  o  „ade‐ vărată pasăre Phoenix“ din propria‐i cenuşă şi, probabil, că‐l vor  ajuta  şi  în  „ferească  Dumnezeu“  alte  dificultăți  viitoare  ce  i  le  poate aduce viața în această nemiloasă economie de piață.  Paginile acestei cărți se lecturează pe nerăsuflate şi con‐ ținutul lor constituie un neprețuit îndreptar pentru toți tinerii  dornici să întreprindă o afacere. 


Eşecul, un salt mare spre succes 

17

Îmi place  să  cred  că  intenția  autorului  de  a  oferi  citito‐ rilor o a doua carte – probabil dacă aceasta se va epuiza repede  – nu va fi scrisă numai din intenția lui sau a editurii de a realiza  o  nouă  afacere  rentabilă  –,  dar  chiar  şi  aşa,  eu  o  aştept  cu  nerăbdare.      Prof. Doctor Honoris Causa Constantin Vasilică   


„De n’ar fi eşecul, nu s’ar povesti succesul!“ 

Am încercat, deseori, să pătrund în spatele aparenței, chiar  dacă şi astăzi, din motive diferite, pare ceva aproape interzis (nu  mă gândesc doar la interdicțiile medievale, explicate, religios, ca  sacrilegiu comis asupra „chipului şi asemănării“ Divinității);  mă  rog  pentru  sufletul  bigoților  (fie  termenul  cu  ghilimele,  căci  ideea  de  dogmă  este,  deopotrivă,  cunoscută  şi  de  ştiință),  deşi  respectiva categorie nici nu mă citeşte, nici nu mă ascultă.  À  propos  de  audiență…  Mărturisesc  faptul  că  am  ales,  pentru Ionel Agrigoroaei, de prietenia căruia mă leg, fără milă  şi  fără  ruşine,  primul  termen  pentru ceva  ce  se  doreşte  un  fel  de lexicon – feed­back; ceva cât se poate de prezent nu doar în  jurnalismul  pâine  de  toate  zilele,  dar  oriunde  în  manifestările  lumii cunoscute.  Sugestiv,  termenul  înseamnă  (în  engleza  care  a  uzurpat,  ca  limbă  ştiințifică  universală,  latina  medievală):  hrănire  pri‐ vind îndărăt; altfel spus, obligați să suportăm consecințele acți‐ unii.  Spre  deosebire  de  mucegaiuri  (atunci  când  se  poate  face  distincția), avem rațiune, ne cufundăm în meditație, spre a re‐ zolva  noile  situații,  vasul  golit  al  cunoaşterii.  Şi  descoperim,  spre exemplu, că am asimilat prea repede în raport cu abilita‐ tea noastră de a reumple vasul. Cam aşa funcționează suprema  raţională,  adică  natura:  cel  care  epuizează  –  local  –  o  resursă  este silit să postească şi să dispară; implicit, resursa, în ansam‐ blul ei, capătă protecția necesară regenerării/perpetuării.  Abia  amintita  rațiune  joacă  şi  feste,  anume  dihotomi‐ zează feed‐back‐ul – în ceva cu semnul plus şi în ceva cu sem‐ nul  minus:  feed‐back‐ul  negativ,  acela  care  obligă  la  încetarea  acțiunii unui factor care produce o perturbare în obişnuit, dar  şi un feed‐back pozitiv, care tot reacție la o acțiune este, dar se  manifestă invers, printr‐o stimulare a acțiunii perturbatoare. În  ultima  privință,  orice  reacție  se  manifestă  doar  de  la  un  prag  anume al intensității acțiunii. Feed‐back‐ul pozitiv, care ampli‐


fică dezechilibrul,  grăbeşte  crearea  condițiilor  instalării  feed‐ back‐ului adevărat, acela negativ…  Până la urmă, dihotomia feed‐back‐ului ajunge doar o gă‐ selniță a rațiunii. Există doar un feed‐back, şi acela negativ, deşi  rezultatul  poate  să  fie  benefic,  mai  exact  spus,  corectarea  dru‐ mului pe care mergem, în funcție de consecințele paşilor noştri.  Mi se pare că reprezintă acelaşi lucru dacă mă hrănesc pur mate‐ rial ori cu idei (prefer, totuşi, să excelez în ultima privință...).  Iată la ce este bună, în radiofonie şi nu numai, interacti‐ vitatea.  E  feed‐back‐ul  care  îi  menține  demersul  pe  drumul  drept,  cel  mai  scurt  dintre  două  puncte:  intenția  şi  rezultatul.  Iată de ce nu pot încheia altfel decât în spiritul aşteptării feed‐ back‐ului  dumneavoastră  față  de  expresia  livrescă  a  unui  fapt  de  conştiință.  Care  e  întotdeauna  productiv,  adică  inspirator:  „De n’ar fi eşecul, nu s’ar povesti succesul!“    Prof. dr. Nicolae Tomescu,  Redactor‐şef şi Director general al Postului Radio Iaşi 

Eşecul, un salt mare spre succes 

20


Recomandare   Ca să îţi aşterni într­o carte succesele e uşor. Iar dacă nu o  faci tu, sunt alţii care vor dori să scrie despre tine. Mai ales dacă  acele succese se traduc în milioane de euro. Dar ca să îţi recunoşti  şi să îţi povesteşti eşecurile e nevoie de multă tărie de caracter.  Răsfoind cartea, e uşor de observat cum anumite crâmpeie  din  viaţa  timpurie  şi­au  pus  amprenta  pe  comportamentul  sau  acţiunile de întreprinzător ale autorului. O carte uşor de înţeles  pentru că o găseşti aşezată într­o simplitate a cuvintelor. În rit‐ mul de creştere a business­ului, dar, în acelaşi timp, şi în rapidi‐ tatea  căderii.  Sunt  demne  de  apreciat  sinceritatea,  optimismul,  puterea şi voinţa de a continua. În ciuda eşecurilor. Ţinând cont  de necunoscutele care nu sunt luate în calcul la demararea unei  afaceri,  realizezi  şi  înţelegi,  printre  rânduri,  că  managementul  este o combinaţie între ştiinţă şi artă. În plus, se poate remarca  caracterul drept al autorului, mai ales în relaţii cu cei din jurul  lui, indiferent de vremurile prospere sau de restrişte.  Recomand  această  carte,  cu  dorinţă  de  bine  şi  cu  multă  responsabilitate. Nu pentru a copia autorul, ci, mai ales, pentru a  acumula noi cunoştinţe pentru evitarea sau tratarea eşecului. Şi  mai  ales,  pentru  acumularea  calităţilor  pozitive  de  caracter  în  cazul eşecului.    Remus Benţa,  Preşedintele Consiliului de Administrație  a S.C. CONTRANSCOM BENTA S.A., Preşedinte ASI România 

Remus Bența  este  unul  dintre  cei  mai  cunoscuți  antreprenori  din  Transilvania.  Afacerile  sale  l‐au  plasat,  în  2010,  pe  locul  56  în  TOP  FORBES 500, cu o avere estimată la o sută de milioane de euro. 


Argument   Eşecul,  un  salt  mare  spre  succes  este  o  carte  simplă.  Nici  nu putea fi altfel, atât timp cât şi eu sunt un om simplu. Nu veți  găsi aici teorii complexe, grafice şi formule „minune“ care să vă  garanteze împlinirea, fie ea materială, sentimentală sau spiritu‐ ală. Nu dețin aşa ceva, şi, cred eu, nu există nicio formulă atot‐ câştigătoare.  Pentru  că  noi  suntem  diferiți.  Pentru  că  viețile  noastre  sunt  diferite.  Pentru  că  ceea  ce  înțelegem  şi  ceea  ce  gândim  este  diferit.  Nu  există  două  situații  la  fel,  aşa  cum  nu  există două rezolvări identice.  Dar  putem  găsi,  în  succesele  şi  eşecurile  celui  de  lângă  noi,  în  faptele  reale  de  viață,  exemple  din  care  putem  învăța  câte ceva. Eu nu sunt un erou, nu am construit imperii şi nici nu  am făcut lucruri incredibile. Sunt doar un om printre cele şase  miliarde  de  oameni care trăieşte în  fiecare  zi şi  cu  bune,  şi  cu  rele. Viață ce pare simplă în comparație cu marile aventuri sau  destinele  unice  ale  Marilor  Oameni.  Dar  care  este  cu  atât  mai  grea  cu  cât  toți  avem  senzația  că  îi  putem  face  față.  De  aceea,  când  ți  se  pare  că  e  mai  uşoară,  când  crezi  că  poți  controla  totul, atunci acele lucruri simple se transformă într‐un tăvălug,  care, dacă nu eşti puternic, te poate pune definitiv la pământ.  Înainte  de  a  preda  manuscrisul  editurii,  am  rugat  mai  mulți  prieteni  să  îl  citească.  Toți  au  avut  aceeaşi  reacție.  „O  carte mică, uşoară ce le‐a stârnit curiozitatea“. Mai ales să vadă  finalul. Am fost cum nu se poate mai fericit. Este exact ceea ce  am vrut.  Bibliotecile  sunt  pline  de  cărți  despre  lume  şi  oameni.  Complexe şi pline de lecții, răscolesc întreaga umanitate. O viață  de  om  nu  îți  ajunge  să  le  citeşti  titlurile.  Darămite  să  le  mai  şi  răsfoieşti. Undeva, într‐un colț de raft, pitită, va sta şi cartea de  față.  Nu  e  o  capodoperă.  Dar  puterea  ei  stă  tocmai  în  faptul  că  între coperte, ține prinsă viața reală şi normală a unui om simplu.  Eşecul, un salt mare spre succes este şi începutul unul pro‐ iect la care am lucrat de mai mulți ani. Căci după povestea mea, 


24 Eşecul, un salt mare spre succes 

va urma  un  nou  volum  în  care  am  adunat,  pentru  dumnea‐ voastră, câteva rețete pentru succes. Încă odată, vă atenționez  că  nu  sunt  garantate.  Dar  veți  putea  vedea  cum  am  acționat  concret  eu  şi  alți  oameni  simpli  în  situații  de  criză.  Veți  avea  exemple  despre  cum  se  poate  ieşi  dintr‐o  criză  financiară,  sentimentală  sau  profesională.  Şi  în  plus,  care  a  fost  secretul  succesului  pentru  o  parte  din  liderii  omenirii.  Vă  voi  povesti  cum  se face  un  plan  de  reuşită, ce  ar  trebui să  conțină  acesta.  Vă voi arăta cum trebuie să reacționezi în fața celor care te ata‐ că,  ce  e  bine  să  faci  când  eşti  în  culmea  succesului  şi  ce  e  in‐ terzis să faci când eşti pe fundul gropii, în plin eşec.  Viața noastră este mereu un teren nou. O mare necunos‐ cută  care  se  aşteaptă  descoperită  în  fiecare  secundă.  Mai  ales  pentru oamenii care vor mai mult de la ea. Vom face greşeli şi  vom da lovituri mari. Ne vom prăbuşi şi ne vom ridica. Dar din  toate acestea, important este să învățăm câte ceva. Şi mai ales,  să mai adăugăm, cu fiecare zi ce trece, o fărâmă de umanitate.  Să ne înălțăm cu o treaptă mai sus față de ceea ce am fost ieri.  Dacă această carte, precum şi cele ce vor urma, o să vă ajute în  acest sens, scopul meu e îndeplinit.  Îți mulțumesc, dragă cititorule, că ai avut răbdarea să mă  asculți şi să îmi oferi în dar o parte din timpul tău atât de prețios.  Dacă  povestea  mea  ți se pare  că  ți  se  potriveşte,  că  poate  fi  un  impuls pentru visurile tale, te invit la o călătorie în care fiecare  să ne căutăm drumul spre creste. Şi când timpul se va scurge, să  fim printre cei care rămân în picioare cu fruntea sus. 


„Cel care nu face niciodată vreo greşeală nu face niciodată nimic.“ (Abraham Lincoln)

Eşecul trebuie asumat şi trebuie plătit Nu mai ţin foarte bine minte ziua în care tata mi-a dat aparatul de fotografiat. Ştiu doar că îl râvnisem ani la rând. În fiecare noapte, visam zeci de chipuri prinse în instantanee. Visam lumina puternică a blitz-ului, mirosul acru al bateriilor consumate şi filmele lungi, developate în laboratorul arhaic al tatălui meu. Când am luat aparatul în mâini, nu aveam mai mult de treisprezece ani. Odată cu el, am primit şi prima mare încercare a vieţii mele. Tata reuşise, în doar câţiva ani, să dezvolte o mică afacere. În timpul comunismului, când iniţiativa privată era privită ca o ameninţare, tata a reuşit totuşi să adune bani frumoşi cu un mic aparat foto. Mergea la nunţi, botezuri sau cununii. Reuşise chiar să facă şi o înţelegere cu cei de la Evidenţa Populaţiei. Tot el făcea şi pozele pentru buletine. Era simplu. Şeful de post


26 Eşecul, un salt mare spre succes 

aduna oamenii în curtea sediului Poliţiei din comună, tata venea, făcea pozele şi primea, în schimb, banii cuveniţi. Nu se făceau acte pe atunci, nu era nici contabil. Tata avea însă să renunţe şi să îmi predea mie această activitate. Nu ştiu nici azi de ce şi cum de a avut curajul să lase o asemenea sursă de venit doar în mâinile unui copil de treisprezece ani. În Războieni, un sat pierdut printre noroaiele Moldovei, numai ideea de a avea un aparat de fotografiat însemna foarte mult. La acea vreme, abia dacă exista un televizor la zece case şi pe ici, pe colo, câte o bicicletă. Despre aparate de fotografiat nici nu putea fi vorba. Înţelegeţi, aşadar, mândria pe care am simţit-o când am primit, din mâinile lui, aparatul. În dimineaţa cu pricina, m-am prezentat, plin de sine, la sediul Poliţiei. Şeful de post m-a privit cu o oarecare reţinere. Avea multă încredere, însă, în tata, prieten vechi. Rând pe rând, treizeci de chipuri au trecut prin faţa aparatului nou-nouţ. Cu mare grijă şi mare importanţă, i-am fotografiat pe primii mei clienţi. Eram atent la detalii, la poziţia lor, la grimasele de pe feţe. Încercam să închid ochii la comentariile răutăcioase ale unora care îşi manifestau, cu glas tare, neîncrederea în copilul de treisprezece ani din faţa lor. Eram sigur pe mine că pot duce treaba la bun sfârşit şi că nimic nu va sta în calea obţinerii primului meu succes. În seara aceleiaşi zile, însă, întreaga mea lume avea să fie dată peste cap. În laboratorul improvizat acasă, am pregătit tot ce era necesar pentru developarea primelor treizeci de fotografii. O mică greşeală a făcut însă ca întregul film


să fie voalat. Am privit minute în şir, stupefiat, la bucata de plastic lungă, încercând să identific chiar şi numai o singură poză reuşită. O speranţă deşartă. Mai bine de două ore, am rămas blocat, uluit de ce se întâmplase. Toate gândurile îmi erau îndreptate către reacţia tatălui meu. Prin minte, îmi treceau zeci de scenarii, zeci de motive pentru justificarea celor întâmplate. Nicio soluţie reală însă pentru a rezolva criza. Simţeam cum mă trec toate apele, picioarele mi se muiaseră, iar întreg elanul îmi dispăruse, copleşit de tot ce se întâmplase. În locul entuziasmului, au apărut frica şi deznădejdea. Eram în faţa primului meu eşec. Şi îl simţeam până în măduva oaselor.

*

„Românii sunt programaţi pentru eşec încă din copilărie“. Am întâlnit această afirmaţie pe unul dintre forumurile de pe internet. Acolo, în spaţiul în care mulţi spun că există singura democraţie adevărată şi absolută, s-a rostit o axiomă pe care eu, personal, nu am simţit-o niciodată. Dar am cunoscut-o, de-a lungul timpului, în zeci şi sute de cazuri. Poate că privilegiul meu a fost să mă nasc într-o familie în care religia a plăsmuit, pentru cei doi părinţi ai mei, o perspectivă puţin diferită asupra vieţii. Nu încerc şi nici nu am pretenţia să abordez diverse teorii sociale, psihologice sau pedagogice. Nu am pregătirea necesară şi nici dorinţa de a-mi explica feno-

27

*

Eşecul, un salt mare spre succes 

*


28 Eşecul, un salt mare spre succes 

menele din jur prin teorii complexe. Încerc să le dau valoare şi să le găsesc explicaţia printr-un raţionament simplu, aşa cum cei mai mulţi dintre noi încearcă să facă. Foarte puţini oameni au cunoştinţe sociologice, politologice, filosofice profunde, care să le permită o explicaţie ştiinţifică argumentată a faptelor ce le influenţează viaţa. Aici, jos, în rândul oamenilor obişnuiţi, lucrurile sunt mai simple din acest punct de vedere. Ne explicăm totul raportându-ne la propria experienţă de viaţă, la greşelile şi eşecurile noastre, la succesele şi bucuriile de zi cu zi. Aceasta am încercat să fac şi eu până acum. Primul meu mare eşec m-a marcat foarte mult. Nu voi uita niciodată această experienţă. A fost o întâmplare atât de simplă. Nu a avut nimic senzaţional. Un copil de treisprezece ani face o prostie şi apoi, se blochează aşteptând parcă o salvare divină. Ce am păţit eu a păţit şi Nică, în Amintiri din copilărie, cu celebra pupăză din tei. Şi dacă veţi răscoli puţin şi prin sacul vostru de amintiri din copilărie, sunt sigur că fiecare dintre voi, cei care citiţi acum aceste rânduri, veţi descoperi o aventură similară. Important nu este însă momentul propriu-zis eşecului, ci ceea ce urmează după el. La treisprezece ani, nimeni nu are capacitatea de a analiza, de a judeca, cu maximă luciditate, lucrurile. La treisprezece ani, trebuie să fii ajutat să judeci sau, mai bine spus, să fii învăţat să judeci. De aceea, importantă este reacţia celui la care te raportezi. În speţă, importantă, pentru mine, a fost reacţia tatălui meu. Practic, gesturile şi vorbele lui au fost cele care au dat momentului esenţa.


29 Eşecul, un salt mare spre succes 

Ţin minte foarte clar vorbele uşor indiferente ale tatălui meu în momentul în care i-am arătat filmul voalat. M-a privit câteva secunde, după care, cu un ton calm, mia spus: „Te descurci. Oamenii trebuie să aibă fotografiile şi e treaba ta cum se va întâmpla asta“. Mă întreb câţi părinţi din ţara asta ar mai fi reacţionat, pe atunci, în acest mod. În cele două propoziţii rostite de tatăl meu, şi poate la fel de important, în calmul vocii sale, s-a aflat, şi nu exagerez când spun acest lucru, soarta viitorului meu, destinul meu. Dacă aş fi fost pedepsit, dacă aş fi fost bătut, dacă vorbele ar fi fost grele, în mod cert, aş fi renunţat la tot. Şi, mai important, aş fi căpătat o frică obsedantă, care pe viitor, s-ar fi transformat într-o veritabilă boală incurabilă. Sunt sigur că foarte mulţi dintre părinţii români ar fi reacţionat aşa. Şi nu din vina lor. Ci pentru că, la rândul lor, aşa au văzut la părinţi şi la bunici. „Bătaia este ruptă din rai“, spune un vechi proverb românesc pe baza căruia mulţi dintre noi ne mai educăm încă copiii. Totuşi, fiecare palmă dată pentru a pedepsi un eşec al copilului nostru adânceşte durerea şi forţa acelui eşec. Fiecare palmă tratează, de fapt, un eşec cu un alt eşec. Am avut mulţi prieteni în copilărie pentru care bătaia şi pedeapsa cuvintelor grele erau la ordinea zilei. Şi astăzi chiar, mai întâlnesc părinţi care aplică aceleaşi metode. La această educaţie arhaică, se mai adaugă şi un alt ingredient: educaţia unui regim comunist, în care cuvântul „limită“ guverna raţiunea şi viaţa oamenilor. Mentalitatea comunistă îşi regăseşte esenţa în imperativul:


30 Eşecul, un salt mare spre succes 

„Fiecare după puteri, fiecăruia după nevoi“. În comunism, toate bunurile aparţin societăţii luate ca întreg şi toţi membrii acesteia se bucură de acelaşi statut social şi economic. Sau, cu alte cuvinte, toţi suntem la fel, iar asta este una dintre cele mai mari greşeli. Personal, am simţit şi am ştiut dintotdeauna că egalitatea între oameni se referă doar la drepturi. Fiecare persoană este însă diferită. Trebuie să conştientizăm faptul că există clase sociale, că există diferenţe, că unul are mai mult, iar altul, mai puţin. Dacă nu facem acest lucru, suntem condamnaţi la eşec, mai ales într-o societate cum este cea actuală. Cu o astfel de mentalitate, judeca părintele faptele copilului; mulţi mai judecă, din păcate, însă aşa şi astăzi. Iar copilul, aşa cum face orice vieţuitoare, îşi imită părinţii. Însuşindu-şi un asemenea comportament, este condamnat, încă o dată, la eşec. Poate de aceea, a şi început, pe acel forum, plecând de la afirmaţia: „Românii sunt programaţi pentru eşec încă din copilărie.“, o discuţie care a rămas neterminată. Aceasta este, însă, o afirmaţie doar parţial adevărată. Mai corect ar fi poate: „O parte dintre părinţii români îşi programează copiii pentru eşec!“. Programarea se face sistematic, cu fiecare palmă dată. În plus, generaţia mea a fost învăţată că statul are grijă de ea, că iniţiativa privată este un factor negativ, interzis. Eşecul este pregătit astfel prin inhibarea creativităţii şi a capacităţii copilului de a-şi asuma nerealizările. Educaţia este metoda cea mai eficientă de programare. Părinţii trebuie să îşi educe copiii, astfel încât aceştia să fie, mai apoi, capabili să simtă, să perceapă exact


31 Eşecul, un salt mare spre succes 

semnificaţia eşecului şi să îl gestioneze ei singuri. Doar aşa se poate asigura terenul fertil pentru viitoarele succese. Eu am avut, după cum am spus, privilegiul de a avea un alt fel de părinte. Îmi amintesc, la fel de bine, şi reacţia mea, uşor de surprindere, atunci când tata nu m-a pedepsit pentru filmul voalat. Abia mai târziu, am înţeles că prin cele două propoziţii, el mi-a oferit atunci un principiu esenţial pentru viaţă: „Eşecul trebuie asumat şi trebuie plătit!“. În aceeaşi zi, am mers la şeful de post şi i-am povestit întreaga istorie. Apoi am luat-o pe jos, uliţă cu uliţă, din uşă în uşă, pentru a-i găsi pe cei treizeci de oameni. A fost una dintre cele mai umilitoare experienţe. Nu a fost unul care să nu mă ia peste picior, care să nu îmi spună că „o astfel de treabă nu se lasă pe mâna unui copil, pentru că uite ce se poate întâmpla!“. Poate nu vă vine să credeţi, însă am primit toate aceste vorbe aspre cu o bucurie ascunsă. Simţeam cum eşecul meu îşi găseşte, uşor – uşor, rezolvarea. Momentul de criză era, de acum, consumat. Cea mai importantă era reacţia tatălui meu. Ea era cea care conta cu adevărat şi nu vorbele aruncate de ceilalţi. Faptul că el m-a stimulat să îmi rezolv singur criza a reuşit să estompeze toate efectele negative ale eşecului. Practic, atunci am învăţat să am încredere, cu adevărat, în mine. Ce a urmat este firul normal şi obişnuit al succesului. Am devenit din ce în ce mai pasionat de munca mea. La treisprezece ani, eram cunoscut în toată comuna ca băiatul cu fotografiile. Îmi plăcea, pe atunci, la nebunie munca aceasta. Şi visele s-au schimbat. Odată cu munca, au început să apară şi banii. Iar la acea vreme, în vi-


32 Eşecul, un salt mare spre succes 

ziunea mea, banii erau singura unitate de măsură a succesului. La treisprezece ani, am reuşit să fac şi prima investiţie. Cu banii câştigaţi din fotografii, mi-am cumpărat o bicicletă, absolut necesară pentru transportul pe uliţele prăfuite şi drumurile lungi ale comunei. Apogeul l-am atins la paisprezece ani, când, cu o parte din banii câştigaţi de mine, l-am ajutat pe tata să cumpere o Dacie. Aveam succes sau cel puţin aşa credeam eu, iar eşecul, primul din viaţă pe care l-am simţit cu adevărat, era cel care mă adusese în acest punct. De-a lungul timpului, mi-a revenit obsesiv în minte această întâmplare. Am întors-o pe toate feţele şi am încercat să înţeleg care a fost motorul primului meu succes. Prima dată, am înţeles că deşi îmi asumasem integral eşecul, eram totuşi la vârsta la care nu puteam să înţeleg deplin această noţiune. Eşecul meu nu afecta direct decât o singură persoană: pe mine însumi. Eram doar eu şi aparatul de fotografiat. Şi tot ceea ce făceam se raporta la tatăl meu. El era centrul universului meu, cel de la care aşteptam judecata. Comportamentul tatălui meu a avut un dublu efect asupra mea. Pe de o parte, de încredere în mine, înţelegând faptul că greşeala, eşecul nu sunt fenomene negative absolute, ci doar lucruri obişnuite în viaţă care vin şi trec, dacă sunt percepute natural, aşa cum trebuie. Cel de-al doilea efect se referă la respectul faţă de judecătorul meu. Un respect conştient, născut dintr-o judecată simplă: „Dacă greşesc, tatăl meu va fi acolo şi îmi va arăta ce anume trebuie făcut“. O judecată total diferită faţă de cea impusă de o educaţie spartană, dură, ce apelează la metode violente de coerciţie. Dacă aş fi pri-


Eşecul, un salt mare spre succes 

33

mit o palmă şi o duzină de mustrări, judecata ar fi fost, în mod cert, alta: „Dacă greşesc, tatăl meu mă va pedepsi, iar eu voi avea de suferit“. În această din urmă situaţie, de acum înainte, vei tinde să-ţi ascunzi constant greşelile faţă de judecător. Şi mai grav, poate, atunci când acel judecător va dispărea din viaţa ta, vei avea tendinţa să-ţi ascunzi greşelile chiar faţă de tine însuţi. Iar nerecunoaşterea eşecului, permanenta lui negare, îţi va inhiba orice şansă de succes. Reacţia tatălui meu m-a determinat însă să aleg un alt tip de programare. O programare imediată, de a reuşi să îmi rezolv problema eşecului, şi una pe viitor, aceea de a accepta eşecul şi de a identifica soluţii competente şi plauzibile. Multă vreme, copil fiind încă, am învăţat să-mi interpretez orice nerealizare pe care am avut-o, de la momentul filmului voalat, cu un respect asumat faţă de tatăl meu. Un respect pe care, popular, cei mai mulţi dintre noi îl numesc ruşine.


„Eşecul este cheia succesului; fiecare greşeală ne învaţă ceva.“ (Arta Păcii, Morihei Ueshiba, fondatorul aikido-ului, arta marţială modernă)

Când eşecul are culoarea galbenă Toamnă cu ploi multe, noroi şi pământ negru care se transformă într-o clisă lipicioasă. Miros de struguri striviţi, câmpuri deşirate, rase de lanurile de porumb, ca de un bărbier masiv, şi hambare înalte, pline de ştiuleţi galbeni. Galbene erau şi frunzele de la prunii tatei, galben şi grâul urcat demult în podul casei. Ţin minte această imagine idilică ce mi s-a impregnat puternic pe retină şi în memoria copilăriei mele, pentru că acel galben tomnatic avea să-mi aducă familia aproape de pragul falimentului. În acea toamnă târzie, într-un consiliu de familie ţinut în camera mare a casei, am decis să facem, pentru prima dată, o afacere. Părinţii mei aveau deja experienţă în croitorie, existau şi câteva relaţii. Aşa că am hotărât să facem un set de haine, pe cheltuială


36 Eşecul, un salt mare spre succes 

proprie, care aveau, mai apoi, să fie vândute prin satele din jur şi la oraş, în special, pe la cunoscuţi. Eram cu toţii puţin nervoşi, mai ales că era vorba de o investiţie de aproape douăzeci de mii de lei. O sumă destul de importantă pentru acele vremuri, dacă stai şi te gândeşti că o leafă obişnuită abia ajungea la două mii de lei pe lună. Îmi amintesc cu precizie şi astăzi discuţia din acel consiliu de familie, mai ales din cauza întâmplărilor care i-au urmat. După o oră, nu ajunsesem încă la o înţelegere. — Cred că trebuie să ne punem fiecare mintea la contribuţie!, a spus tata privindu-ne încruntat pe fiecare în parte. — Păi ce e aşa de complicat? Facem gecile şi apoi le vindem, am replicat eu încrezător. — Crezi tu că e aşa de simplu, mă? La vârsta ta, oricum tot ce zboară se mănâncă! — Aşa crezi tu, tată! Mama, mereu împăciuitoare, a încercat să ne tempereze. — Hai, măi, lăsaţi astea acum! Ce facem? — Cum ce facem? Căutăm materiale, alegem culoarea şi trecem la treabă!, am continuat eu de pe aceeaşi poziţie războinică. — Cred că trebuie să ne gândim pentru cine facem gecile astea... a încercat tata să mă tempereze. L-am privit puţin superior, cu siguranţa oarbă pe care mi-o dădea vârsta. — Cum pentru cine? Pentru tineri! Maxim douăzeci şi trei de ani. Că doar nu o să cumpere moşnegii.


Ăştia umblă cu aceleaşi haine vechi. Nu se îndură ei să dea bani pe lucruri noi. — Eu ţi-am mai spus că te grăbeşti mereu când judeci oamenii şi lucrurile. Din când în când, e bine să stai strâmb şi să judeci drept. Ia spune tu ce culori ar trebui să alegem, dacă tot le ştii pe toate? — Le facem galbene! Tată, mergi pe mâna mea! La Bucureşti, numai asta se poartă prin discoteci. Ai să vezi cum au să se vândă. Ca pâinea caldă! — Bine. Le facem galbene. Să fie cum zici tu! Şi cu asta, tata încheiase discuţia. Aveam şaisprezece ani şi credeam că toată lumea e a mea.

*

Ochelari de cal, încăpăţânare şi încrederea că deţii cheia succesului. Acestea sunt cele trei ingrediente care pot genera, mai mult ca sigur, un eşec. Dacă la aceste ingrediente ale unei minţi necoapte, mai adaugi şi puţină exuberanţă, ai asigurat un drum închis de o mare deziluzie. Povestea cu aparatul de fotografiat s-a stins destul de repede în memoria mea de copil. Am câştigat o primă bătălie cu viaţa şi aveam ferma convingere că am câştigat şi războiul. Experienţa mi-a rezervat multe învăţături pozitive, dar şi un mare neajuns. M-a făcut să am încredere în mine însumi poate mai mult decât se cuvenea. Aveam însă să mă lovesc de pragul de sus destul de repede şi destul de violent. Şi mai mult, acest lucru avea să-mi afecteze întreaga familie. Iar totul a

37

*

Eşecul, un salt mare spre succes 

*


38 Eşecul, un salt mare spre succes 

pornit de la o culoare pe care, mai apoi, involuntar, am urât-o toată viaţa. Atât de mult, încât prin 1996, am refuzat o comandă întreagă de geci galbene, deşi în acel an, culoarea chiar era la modă. După discuţia din casa părintească, a durat mai puţin de câteva săptămâni până când gecile au fost gata. Nu le mai ţin minte numărul. Îmi amintesc doar maldărele de haine depozitate în pod. Cred că erau peste două sute. Simţeam în mine năvălind o mândrie prostească. Eram pe val şi vedeam deja teancurile de bani câştigaţi din această afacere. Râd şi acum când îmi aduc aminte că făcusem deja şi planuri cu ei. Voiam o maşină numai a mea. Şi un costum nou de haine, desigur. Nu mi-am pus, nicio secundă, problema că totul s-ar putea încheia şi altfel. Aşa că la sfârşitul lui octombrie, am luat primul pachet de geci, toate galbene desigur, şi am pornit să cuceresc lumea. Nu am luat-o din poartă-n poartă, ci am mers eu, sigur de victorie, la cunoscuţi, prieteni de-ai mei, despre care ştiam că le-aş putea stârni interesul. Primul a fost Matei, un coleg de şcoală. A privit geaca timp de câteva minute. A întors-o pe toate feţele, s-a îmbrăcat, s-a dezbrăcat. În final, mi-a trântit-o în nas: — Mă, da’ galbenă? Parcă îs pui de cloşcă de-o zi. Nu ai vreo una albastră sau neagră?, m-a întrebat. Nu aveam. Aveam doar galbene. Am scrâşnit din dinţi. — Ce ştii, tu!? Asta se poartă acum. — S-o fi purtând, da’ mie nu-mi place. L-am lăsat. Am mers mai departe, la un alt prieten. Aceeaşi reacţie.


39 Eşecul, un salt mare spre succes 

— O fi bună poate pentru fete. Eu nu port geci galbene. Vrei să mă râdă tot satu’? Şi tot aşa pe la toţi prietenii. Am mers şi la fete. Şi ele la fel: că-i câr, că-i mâr. Că stai să văd, că nu poartă ele galben, că sunt scumpe. Ce mai!, după o zi de umblat, nu vândusem decât o geacă şi pe aia, la o rudă, şi în contul unei datorii mai vechi. Nici tata, nici fratele meu nu reuşiseră mare lucru. În total, abia vândusem zece geci. În pod, claia mare râdea parcă cu dinţi galbeni la noi. „De mâine, iau toate pieţele şi târgurile dimprejur. Dacă nu le vând eu într-o săptămână, să-mi spuneţi cucu!“, am spus eu înciudat. Şi mi-au spus cucu. Nu după o săptămână, ci numai după câteva zile. Într-un fel, ajunsesem de râsul oamenilor. „Măi băiete, ce să fac eu cu geaca asta galbenă? Se sperie şi oile de mine. Du-te şi tu pe la cei tineri!“ sau „Fugi, măi, cu gecile tale că nu am timp de prostii!“ sau „Tu vezi babă la 70 de ani să poarte prostii de-astea galbene?“. Cu fiecare târg ratat, creştea în mine o ură nebănuită. Ajunsesem să urăsc clienţii. Prosteşte, pentru că oamenii nu spuneau decât adevărul. Mândria mea de şaisprezece ani îşi spunea însă cuvântul. Acasă, tata deja îşi făcea planuri să folosească materialele din geci pentru altceva. „Nu le vindem noi nici la paştele cailor. Nu cumpără nimeni gălbenelele astea!“. Fiecare vorbă îmi scrijelea dureros creierii. Nu acceptam, sub nicio formă, înfrângerea. Eram convins că toţi greşesc şi că numai eu am dreptate. Păi cum să nu am dacă văzusem eu, cu ochişorii mei, ce haine galbene purtau tinerii bucureşteni prin oraş şi pe la discoteci?


40 Eşecul, un salt mare spre succes 

După o lună, am luat o sută de geci în spinare şi am plecat cu ele la oraş. Ţin minte că am ajuns, pe o ploaie rece, în târgul Ieşilor. Am mers ţintă la Hala Centrală şi m-am aşezat într-un colţ, cu hainele întinse în faţă, acoperite cu o folie mare de plastic. Trecea lumea, se uita la ele. Unii le mai pipăiau. Alţii, foarte puţini, le încercau. Niciunul însă nu a scos banii să cumpere. Toţi întrebau acelaşi lucru: „Alte culori nu ai?“. Nu aveam. Aveam doar încăpăţânata mea de culoare galbenă. În noaptea aceea, nu m-am mai întors acasă. Am umblat de nebun pe străzile oraşului, holbându-mă la gecile oamenilor, la vitrinele laminate ale marilor magazine. Căutam, cu disperare, o geacă de culoare galbenă, în acel noian de blocuri, oameni şi betoane. La un moment dat, spre dimineaţă, cu ochii înroşiţi de nesomn, înfrigurat şi nervos, am aruncat toate hainele în braţele unor boschetari din apropierea gării. Când am ajuns acasă, nu am scos o vorbă zile bune. Urcam mereu în podul casei şi priveam la maldărul de haine sau stăteam ore întregi întins în camera mea, încercând să îmi acopăr ruşinea cu o pătură. Şi mai tare mă durea faptul că tata nu îmi spunea nimic. Nu mă întreba absolut nimic. Noaptea, mă zvârcoleam în somn, visând o mare de oameni îmbrăcată în gecile mele galbene sau poduri întregi ticsite de haine. În sat, deja mi se dusese buhul. Eram „a lu’ Agrigoroaei, cel cu gecile galbene“. Prima vorbă mi-a spus-o mama, într-o dimineaţă. „Nu mai sta aşa ca o momâie. Scoală şi fă ceva! Crezi că îţi cade din cer dacă îţi plângi de milă? Nu are nimeni milă de tine. Dacă ai greşit, caută să-ţi îndrepţi greşeala!“.


41 Eşecul, un salt mare spre succes 

Fostul preşedinte american, Bill Clinton, spunea într-unul din discursurile sale în faţa naţiunii că „nu există în America nimic rău care să nu poată fi corectat prin ceea ce este bun în ea“. Şi nu era Războieni, America şi nici „a lui Agrigoroaei“, vreun pui de american, însă aveam destule lucruri bune în mintea şi inima mea ca să fiu capabil să corectez şi eu ceea ce făcusem rău. Acesta a fost momentul cel mai dificil. Mai jos de atât, oricum nu puteam cădea. M-am scuturat şi am început să îmi adun gândurile, unul câte unul. Şi după multe frământări, am ajuns la o primă concluzie. Aveam nevoie de un plan bun pus pe hârtie. Aveam nevoie să îmi stabilesc cât mai clar direcţii. Uşor de zis, greu de făcut. În primele zile ale lui decembrie, am lăsat, pentru prima dată, la o parte, podul casei. M-am urcat în prima maşină de dimineaţă şi am plecat spre Iaşi, hotărât să trec prin toate magazinele de textile. Am luat-o de la Gară până în Tătăraşi şi din Nicolina până în Copou. Am stat de vorbă minute în şir cu vânzătoarele. Am încercat să aflu ce haine se vând, ce culori se mai poartă. Mi-am făcut şi un tabel în care treceam cantităţile, calităţile, modelele, culorile. De la unele vânzătoare, obţineam gratuit informaţii, pentru altele, îmi pusesem la bătaie chiar şi economiile. Practic, într-o formă primitivă, făceam primul spionaj economic din viaţa mea. Întors acasă cu datele culese, îmi recăpătasem complet încrederea în mine însumi. De fapt, cred că acesta este cel mai mare avantaj al tinereţii. Treci foarte uşor peste eşecuri. Te ridici repede de jos şi mergi mai de-


42 Eşecul, un salt mare spre succes 

parte. După aproape trei luni de la memorabilul consiliu de familie, i-am strâns din nou, pe ai mei, în camera mare a casei. — În primul rând, aş vrea să vă spun că greşeala, pentru tot ce s-a întâmplat, îmi aparţine doar mie. Tata m-a privit în ochi şi mi-a spus direct: — Asta e bine. E bine că recunoşti. Pentru o clipă, am fost derutat. Poate aşteptam de la el o fărâmă de compătimire. Nu am primit-o însă. Mai târziu, aveam să înţeleg şi de ce. — Şi acum ce vrei să faci?, a intrat tata direct în subiect. — Am un plan. O să ne recuperăm pierderile! — Cum? — Tot cu gecile! — Iar cu gecile? Nu ţi-a ajuns? Eram descurajat. Niciodată parcă nu fusese tata aşa de crud. Şi mai mult, acum îl susţinea şi mama. — Da. Dar de data asta, facem doar cincizeci. Am un model special, cu mâneci detaşabile. Facem pe şase culori. Albastru, negru, gri, roşu, verde şi violet. Am nevoie doar de patru mii de lei. Nu am primit răspunsul imediat. Abia peste o săptămână, a venit tata la mine în cameră. — Ascultă. Facem şi de data asta cum zici tu. Dar pe răspunderea ta! Şi nu mai dau eu banii. Uite, am strâns cu maică-ta un cec de douăzeci de mii de lei pentru tine. Banii erau meniţi să ai de-un început, pentru un loc de casă, când o fi să te-nsori. Ai grijă! De data asta, te joci cu banii tăi! Dacă pierzi, pierzi pe mâna ta! De la mine, nu mai vezi nimic!


43 Eşecul, un salt mare spre succes 

Am rămas fără glas. Eram pe cont propriu. Altceva era să joci pe banii tăi. Mâna îţi tremură mai mult şi frica de eşec este cu mult mai mare. Acea noapte a fost una dintre cele mai grele din viaţa mea. Nu am putut pune deloc geană pe geană. Gecile galbene din pod miau revenit chinuitor în minte. De fapt, eram terorizat de gândul unui nou eşec. Spre dimineaţă, luasem deja o hotărâre. Am primit cecul de la tatăl meu şi am demarat afacerea. În final, totul s-a dovedit un succes uriaş. În doar câteva zile, am reuşit să vând toate gecile. Şi asta doar la mine în comună. La sfârşitul verii, pusesem banii la loc la CEC şi, mai mult, scosesem şi un profit frumuşel. Pentru a doua oară în viaţă, m-am întâlnit cu succesul şi tot pentru a doua oară, după un eşec care ma usturat tare. Pentru mulţi, povestea aceasta poate părea una banală, chiar lipsită de sens. De fapt, am spus şi în povestirea precedentă şi, cu riscul de a mă repeta, o mai spun încă o dată. Nu am pretenţia că sunt scriitor. Nu am pretenţia să scot la lumină fapte extraordinare. Vă povestesc doar nişte întâmplări obişnuite, cu care fiecare dintre noi cred că s-a mai întâlnit în viaţă. Le spun în speranţa ca măcar un singur cititor să înveţe din greşelile mele şi să înţeleagă că, aşa cum o spune atât de simplu şi Morihei Ueshiba, maestrul japonez care a răsturnat o lume întreagă prin determinarea sa: „Eşecul este cheia succesului; fiecare greşeală ne învaţă ceva“. În plus, un scriitor adevărat, Salman Rushdie, spunea că „o carte e o versiune a lumii. Dacă nu îţi place, nu îi da atenţie. Sau oferă în schimb pro-


44 Eşecul, un salt mare spre succes 

pria ta versiune“. Prin urmare, şi cartea de faţă nu este decât o versiune a lumii, lumea în care trăiesc eu. Eşecul culorii galbene este eşecul mândriei şi al avântului tinereţii. La şaisprezece ani, ai tendinţa să joci totul pe o singură carte, fără să te gândeşti la consecinţe. Este vârsta la care – să folosesc o comparaţie din poker, un joc căruia, de altfel, nu am reuşit să îi înţeleg niciodată sensul – nu ştii că un full de popi cu aşi în coadă poate fi bătut de un careu de doiari. Acum, când rememorez acele întâmplări, îmi dau seama că prima mare greşeală a fost confuzia pe care am făcut-o între gusturile mele şi cele ale celorlalţi, în speţă ale clienţilor. Cu alte cuvinte, lipsa unui elementar studiu de piaţă. Am ales galbenul pentru că îmi plăcea mie pe atunci şi pentru că văzusem câţiva adolescenţi îmbrăcaţi în haine de această culoare în discotecile din capitala ţării. O greşeală foarte mare pentru că niciodată moda şi consumul dintr-o zonă geografică nu sunt similare cu cele din alte zone. Fiecare regiune are particularităţile sale. Şi dacă la Bucureşti, se poartă blugi galbeni, nu e obligatoriu ca moldovenilor sau oltenilor să le placă acelaşi lucru. În fine, luam în calcul informaţii subiective. În afaceri, însă, trebuie să alegi culoarea pe care o caută majoritatea pieţei. Şi nu poţi afla ce culoare preferă dacă stai doar între cei patru pereţi ai camerei tale. Trebuie să întrebi, să cauţi, să cercetezi, să notezi totul. Este lecţia de bază pe care am învăţat-o din acest eşec. A doua lecţie este legată de valoarea riscului. Când am luptat, pentru acea culoare, cu o încăpăţânare de catâr, în primul consiliu de familie, am riscat totul pe banii altora, banii părinţilor mei. Nu simţeam, nicio se-


Eşecul, un salt mare spre succes 

45

cundă, asupra capului presiunea falimentului. Nu aveam nici conştiinţa omului care ştie că în joc se află însăşi unica lui sursă de existenţă şi nu îşi permite paşi greşiţi. Atunci când tatăl meu mi-a dat cei douăzeci de mii de lei păstraţi pentru locul de casă, lucrurile s-au schimbat însă radical. Planurile au devenit mai complicate. Relaţiile au devenit mai serioase. Acum erau banii mei în joc. Şi a mai fost ceva. Din reacţia tatălui meu, am înţeles că perioada frumoasă, de visare, a copilăriei mele, ajunsese la sfârşit. Eram privit ca un om mare şi eram tratat ca atare. Nu mai era loc de compătimire şi autocompătimire. Eşecul trebuia asumat integral, trebuia înţeles şi învăţat.


„Succesul înseamnă să mergi din eşec în eşec fără să-ţi pierzi din entuziasm.“ (Winston Churchill)

Cum îţi scoate armata fluturii din cap O vorbă bătrânească spune că „ceea ce-şi face omul cu mâna lui e bun făcut“. Eu am înţeles semnificaţia ei la douăzeci de ani, atunci când, în entuziasmul tinereţii, visam la o carieră militară. Şi poate nu neapărat la o carieră fulminantă, cât la imaginea mea pe un tanc traversând câmpurile patriei. O imagine prostească. Râd şi acum când îmi aduc aminte cum nopţi întregi, mă visam mare erou pe front. Cred că de vină au fost filmele şi cărţile de război pe care le citisem în acea perioadă. Când am primit ordinul de încorporare, eram în plin avânt economic. Fără falsă modestie, pot spune că reuşisem să pun pe picioare o secţie de confecţii. Aveam douăzeci de angajaţi în subordine, comenzi


Eşecul, un salt mare spre succes 

48

destule, iar de bani, nici nu mai vorbesc. Pentru un tânăr „cu caş la gură“, aceasta era culmea vieţii. Nu îmi lipsea mai nimic. Poate doar adrenalina. Şi eu credeam că o voi găsi în hainele militare. Degeaba mau rugat ai mei şi au încercat să-mi explice că viaţa de răcan nu este aşa cum mi-o închipui eu. Fratele meu a insistat de nenumărate ori să las la o parte această idee prostească. Nu am vrut să-i ascult nici în ruptul capului. Nu-l vedeam în faţa ochilor decât pe Ionel Agrigoroaei cu puşca în mână, în poziţie de drepţi sau de tragere, săvârşind fapte de arme glorioase, aidoma eroilor din cărţile copilăriei. Aşa că m-am înrolat. A urmat însă una dintre cele mai dure lecţii pe care mi le-a servit viaţa.

Sala rece de la Centrul de Recrutare era plină încă de dimineaţă. Studenţi, băieţi de oraş şi copii de la ţară cărora abia le mijiseră mustăţile stăteau îngrămădiţi în grupuri. Unii plini de frică, alţii relaxaţi. Printre ei, şi Ionel Agrigoroaei, eroul de hârtie din Războieni. Destins, încercam să îi explic unui prieten din copilărie cât de frumoasă poate fi o carieră militară: — Dacă mă ţine, mă las de croitorie. Altfel eşti privit dacă ai haine militare pe tine! Dorin, prietenul cu care venisem de la Războieni, m-a privit atunci neîncrezător. — Eu nu ştiu, măi, Ionele, ce-ţi trebuie ţie armată. Ai bani, ai un serviciu... Discuţia a fost curmată de un gradat în vârstă, cu trese şi haine aranjate impecabil.


49 Eşecul, un salt mare spre succes 

— Ionel Agrigoroaei! În faţa comisiei, am fost informat că pot fi detaşat la Bucureşti. — Să trăiţi, aş vrea undeva mai aproape de casă. Ştiţi, am familie de îngrijit şi trebuie să fiu aproape de ei. Nu aveam familie. Aveam însă atelierul pe care, în ciuda dorinţei mele de a fi militar, nu puteam să îl las chiar de izbelişte. E adevărat că înainte de a pleca la încorporare, aranjasem contracte pentru jumătate de an. Armata însă dura de două ori mai mult pe atunci şi aveam nevoie de un anumit control. Cei din faţa mea au încercat să îmi explice că singura variantă ar fi Bacăul, la o unitate de tancuri. Era însă o problemă. Unitatea era formată din „băieţi cu probleme“, tineri cu antecedente penale sau băieţi care, din cauza originii, incomodau sistemul comunist. Dar eu n-am vrut să ascult. La urma urmei, gândeam eu pe atunci, ce mi se poate întâmpla? Important era să fiu cât mai aproape de casă. Şi aşa am fost trimis la Bacău. M-am întors acasă plin de sine. Pentru ultima oară, am mai ascultat rugăminţile fratelui meu de a-mi schimba decizia. Era însă, de-acum, prea târziu. — Ştiu eu ce fac! Am să te rog să stai cu ochii pe croitorie până vin. Sunt aranjate lucrurile, însă trebuie să ai grijă ca totul să meargă aşa cum trebuie. Oricum, am să vin şi eu cât de des pot acasă. De altfel, fratele meu a administrat secţia de croitorie chiar mai bine decât mine în perioada în care eu am fost plecat în armată. Când am ajuns la unitatea militară din Bacău, încă din primele clipe, am început să simt că lucrurile nu


50 Eşecul, un salt mare spre succes 

sunt tocmai aşa cum ar trebui să fie. Imediat, am fost luat în primire de un soldat. Nu îi mai ţin minte exact numele, însă nu pot să îi uit chipul de o brutalitate ieşită din comun. Înalt, de aproape doi metri, şi lat în umeri, părea că înoată atunci când vorbea. Gesticula mereu cu mâinile mari ca nişte lopeţi. Trupul făcea discrepanţă faţă de capul mic, perfect rotund, aşezat de-a dreptul pe umeri. — Mă, de azi, eu ţi-s tată şi mamă! Să nu te pună naiba să faci pe-a deşteptul cu mine că… M-am uitat la el ca la poartă nouă. Ştiam eu de la băieţii de prin sat care trecuseră prin armată cum stau treburile, însă, de multe ori, eram convins că le umflă ei doar aşa, să-i impresioneze pe alţii. Prima lecţie aveam să o primesc chiar în acea seară. Înainte de stingere, matahala mi-a poruncit să îi aduc o cană cu apă. Am executat ordinul, dar am rămas blocat când am văzut că atunci când i-am dat cana, a vărsat-o. — Nu e rece, jigodie! Lasă apa să curgă mai mult! Scena s-a repetat, parcă trasă la indigo, şi a doua oară. Soldaţii se prăpădeau de râs. Eu nu gustam însă deloc gluma. La a treia cană, am refuzat să-i mai execut ordinele. — N-ai decât să te duci să îţi iei singur! Eu nu sunt sluga ta şi n-am venit în armată să car apă la pat pentru tine! — Ei, nu, serios?! Şi pentru ce-ai venit tu în armată, mă, jigodie? — Să trag cu arma şi să fac carieră!! Nu pot să vă descriu larma şi hohotele de râs care au cuprins atunci imensa cameră de campanie.


51 Eşecul, un salt mare spre succes 

— Măi, bibicule, până să tragi tu cu arma trebuie să-ţi dai doctoratul în curăţatul latrinelor. Mâine seară, să nu-ţi faci program că ai prima „tragere“! Toată noaptea, m-am zvârcolit şi mi-am făcut zeci de planuri de răzbunare. A doua zi dimineaţă, eram hotărât să merg ţintă la căpitan şi să cer dreptate. M-am oprit la timp. Un coleg venit tocmai din Caracal mi-a spus: — Eu zic să-ţi vezi de treabă şi să nu mai faci pe-a viteazul! Altfel, o să ai probleme mari! Mai mari decât curăţatul unei bude. Şi oricum, toţi, la timpul nostru, am curăţat un WC. L-am ascultat şi seara, am servit umilit prima lecţie. Din fire, sunt un tip sensibil la acest gen de activităţi. Cel puţin, pe atunci eram. După jumătate de oră, mi-au ieşit însă pe nas toate mofturile. Lună am făcut WC-urile! Era doar începutul. Adevărata bombă avea să cadă la numai două zile de la sosirea mea la unitate. Dimineaţa, ne-au adunat pe toţi în careu. Venise de la Bucureşti o suită de gradaţi în inspecţie. După frecuşul de rigoare, au aruncat şi bomba. Douăzeci de răcani trebuiau să meargă, de urgenţă, la muncă în mină, la Vulcan. Am rămas blocat. Eu, în mină? Într-o secundă, ca un scurtcircuit, mi-a trecut totul prin minte. Afacerea, familia şi o frică imensă de întuneric. Nu ştiam cum e în mină, dar auzisem destul de multe. În acea perioadă, accidentele se ţineau lanţ. Oamenii mureau pe capete şi munca la mină devenise o teroare. Cel puţin aşa circulau veştile printre oameni. — La ora 12.00, vă prezentaţi toţi la vizita medicală! Ordinul răcnit de un caporal idiot m-a scos din şoc. Până la ora 12.00, trebuia să găsesc o soluţie care să mă


52 Eşecul, un salt mare spre succes 

scape de mină. Şi cea mai bună soluţie a fost să mă prefac bolnav. Cu jumătate de oră înainte de consult, am alergat ca nebunul pe loc. Când am intrat în camera doctorului, inima mai – mai îmi ieşea din piept. — Ce ai, soldat? — Hipertensiune, să trăiţi! am răspuns fără să clipesc. La acea vreme, nici măcar nu ştiam să pronunţ corect hipertensiune. Habar n-aveam cum se manifesta boala, ştiam doar că îţi bate inima foarte repede şi atât. Şi cred că şi doctorul a înţeles din prima secundă cum stă treaba. M-a întrebat dacă în familie, mai sunt rude cu astfel de probleme de sănătate. Am răspuns fără să clipesc că da, deşi ai mei nu aveau probleme. — Stai jos şi aşteaptă. Te vom consulta mai târziu! Jumătate de oră, m-a lăsat doctorul în pace. Normal că, între timp, m-am liniştit, iar la control, s-a dovedit că eram sănătos tun. Numai bun pentru scos cărbuni de la peste opt sute de metri adâncime! Două zile după vizita medicală, am alergat înnebunit de la un gradat la altul, încercând să aranjez ceva. Mi-am sunat fratele să vină cu bani de acasă. La mine, aveam şase mii de lei. Se adunase o sumă destul de mare, dar disperarea pusese stăpânire pe mine, iar eu eram în stare să dau oricât, numai să scap! De peste tot, primeam promisiuni, însă doar atât. Nimic sigur. Abia într-un târziu, i s-a făcut unuia milă de mine şi mi-a explicat cum stătea situaţia. Comandantului unităţii i se pusese pata pe mine. Cu inima cât un purice m-am dus şi la el. M-a lăsat să aştept zece minute, timp în care el şi-a savurat cafeaua. Într-un târziu, de parcă atunci a observat că sunt şi eu prin preajmă, m-a întrebat ce


53 Eşecul, un salt mare spre succes 

vreau. I-am spus cu un glas tremurat că am afacere, că am familie, că nu pot pleca în mină. Că dacă se aranjează ceva nu o să fie degeaba, că am şi eu câteva cecuri. Atunci a luat foc: — Ce să fac eu cu banii tăi, măi, speculantule? Ţi-e frică de muncă? Ţara are nevoie de cărbune! Cine ai vrea să-l scoată? Să mă duc eu? La muncă! Şi lasă prostiile că s-ar putea să munceşti vreo câţiva ani în mină dacă te duc la Curtea Marţială! Valea!! Am ieşit uluit din birou. Nu înţelegeam cum de am ajuns în situaţia asta. Cu o săptămână în urmă, eram pe val. Aveam bani, propriii angajaţi, eram şef peste douăzeci de oameni, viitorul înainte, iar acum totul se năruia în jurul meu. Mă pregăteam de munca în mină şi gândul îmi era doar la întunericul din adâncuri şi la moarte. Joi dimineaţă, distrus, m-am prezentat cu tot echipamentul în careu. Urma să fim duşi, încolonaţi, la gară, cu destinaţia Vulcan. Nici în ziua de astăzi, nu-mi explic ce s-a întâmplat în acele momente, dar după ce a făcut prezenţa, comandatul, cu ură în glas, mi-a cerut să fac un pas în faţă. — Soldat Agrigoroaei, tu rămâi. Mâine dimineaţă pleci în Vrancea! Şi atât. Vineri, la prânz, am ajuns într-un sătuc uitat de lume. Fusesem detaşat cu încă un coleg, la munci agricole, la desfăcat porumbul. Eram fericit că am scăpat, cel puţin aşa gândeam atunci. Un caporal mic, crăcănat, m-a luat însă ca din oală. — Nu-ţi place la mină, mă? Ai scăpat. Dar lasă că o să-ţi iasă ţie fumurile pe nas aici!


54 Eşecul, un salt mare spre succes 

Am fost surprins cât de tare poate răcni un om. Caporalul avea ochii roşii. Îi vedeam vasele de sânge. — În fiecare dimineaţă, ai program. Până la 5.00, când se dă trezirea, să fie mâncarea gata şi toţi bocancii lustruiţi. Te fac ferfeniţe dacă găsesc o pată pe ei! Sâmbătă, la 3.00 dimineaţa, a început calvarul. O săptămână întreagă, nu făceam altceva decât să curăţ bocanci, să spăl blide şi să curăţ porumb. Nu exagerez dacă spun că împreună cu alţi zece răcani, am desfăcat o garnitură întreagă de tren de porumb. Culmea a fost într-o dimineaţă de toamnă târzie, când acelaşi caporal crăcănat m-a informat că am deosebita „onoare“ de a curăţa bucătăria. Nu cred că am văzut vreodată ceva mai murdar. Îmi ţineam respiraţia să nu vărs. Dar după o zi de muncă, am reuşit imposibilul. Bucătăria era mai curată decât o sală de operaţie. Caporalul şi restul colegilor au rămas blocaţi când mi-au văzut „opera de artă“. Din acea zi, însă, s-a schimbat şi armata pentru mine, iar eu am înţeles că dacă accepţi smerenia şi o finalizezi printr-un exemplu remarcabil, atunci câştigi şi respectul celorlalţi. De la soldaţii bătrâni, am învăţat că cea mai sigură metodă de a scăpa de armată era să stau prin spitale. Lucru greu, cât timp eram sănătos tun şi până atunci, nici nu mă întâlnisem de prea multe ori cu boala. De aceea, am început un studiu pe cont propriu. Am ales prima boală şi i-am învăţat toate simptomele. Pentru asta, am plătit un doctor de la ţară cu 500 de lei. Prima boală pe listă a fost reumatismul. După o săptămână de „cursuri“, m-am prezentat la medicul unităţii. Mi-a ieşit din prima. Am fost internat pentru două săptămâni. Şi acesta a fost doar începutul. Din acel mo-


Eşecul, un salt mare spre succes 

Cred că mulţi dintre cei care citesc aceste rânduri au trecut prin experienţe asemănătoare. Exista o vorbă care circula, mai ales la ţară, şi anume că nu eşti bărbat până ce nu faci armata. În cazul meu, a fost însă puţin diferit. Nu am fost cu adevărat matur până ce nu am terminat armata. Experienţa armelor a fost cea care a pus capăt adolescenţei mele. În primul rând, am înţeles că o decizie greşită, mai ales atunci când este luată cu inima şi nu cu mintea, îţi poate nărui, într-o singură clipă, întregul univers. Am înţeles că pot fi momente când, indiferent de câţi bani ai, toate ţi se pot pune împotrivă, iar soarta te joacă pe degete. Aşa s-a întâmplat şi cu mine atunci când fusesem la un pas de a fi trimis în mină. Încă nu îmi explic totuşi ce s-a putut întâmpla atunci. Ce l-a determinat sau cine i-a ordonat comandantului meu să nu mă mai trimită la Vulcan. Rămân cu ferma convingere că poate a fost doar o inspiraţie de natură divină, că Dumnezeu m-a ascultat în cele trei zile de chinuitoare aşteptare şi de îndelungă rugăciune. Pentru mine, armata a fost un eşec. Un eşec dureros pe care l-am simţit din plin. Experienţa în sine a reprezentat

55

ment, am făcut armata numai prin spitale. Cred că mai bine de trei luni, am stat pe trenuri şi prin saloane. Am inventat tot felul de boli. Acolo unde nu se putea, îmi „aranjam apele“. Treptat, am reuşit să obţin internări şi la Spitalul Militar din Iaşi, de unde am putut să reiau controlul secţiei de croitorie. Eram complet vindecat de dragostea de arme. Nu mai voiam să aud de armată, nu mai suportam mirosul uniformei şi nici răcnetele caporalilor.


56 Eşecul, un salt mare spre succes 

însă placa turnantă pentru ceea ce sunt astăzi. Armata m-a călit şi mi-a dat forţa de a-mi căuta succesul în viaţă. Mi-a oferit principiile de bază ale relaţiilor cu oamenii. În armată, am cunoscut toate tipurile de indivizi. Oameni haini, oameni reci şi totuşi capabili de o faptă bună când te aştepţi mai puţin, oameni de nimic, dar şi oameni de onoare. Tot în armată, am văzut ce poate face un individ atunci când i se oferă şefia peste mai mulţi semeni şi cum poate transforma senzaţia de putere un om. Şi astăzi, ori de câte ori vorbesc cu un angajat, îmi răsună în urechi răcnetele caporalului idiot din Vrancea, readucându-mi în minte ideea că fiecare individ trebuie tratat cu respect. „Eşecul este calea spre succes.“ Aceasta este ideea de la care am plecat când am început să scriu aceste pagini. Armata a fost eşecul care mi-a deschis calea spre succesele vieţii. Şi când mă gândesc că în toată perioada de militărie, am tras doar şase cartuşe, la primul şi singurul exerciţiu din viaţa mea...


„Dragostea nu înseamnă a privi unul spre celălalt, ci a privi amândoi în aceeaşi direcţie.“ (Antoine de Saint-Exupéry)

Un Romeo păcălit Când am luat hotărârea de a începe să scriu aceste povestiri, m-am frământat, nopţi în şir, cutremurat de nelinişti adânci. Mă întrebam dacă ceea ce voi aşeza pe hârtie va folosi cuiva, dacă va avea vreun sens pentru cineva, dacă demersul meu nu le va părea poate unora chiar ridicol sau inutil. Poveştile mele nu sunt dintre cele extraordinare. Firul lor epic nu iese cu nimic din obişnuit. Sunt chiar convins că fiecare dintre dumneavoastră va regăsi numeroase locuri comune. Şi atunci de ce ar mai trebui să le scriu? Care ar fi raţiunea unui asemenea proiect? Răspunsul l-am găsit într-o zi, când un cunoscut, bun prieten, de altfel, m-a întrebat din senin: „Tu poţi trăi fără bani?“. Nu i-am răspuns imediat. Ce puteam să îi


58 Eşecul, un salt mare spre succes 

spun? Acum am o casă mare, maşină, o afacere prosperă. Nu mi-am pus niciodată problema în astfel de termeni. Cu mici excepţii, în viaţa mea, nu am prea dus lipsa banilor. Mai târziu, însă, după ce am disecat în linişte întrebarea prietenului meu, i-am înţeles, cu adevărat, sensul. Cei mai mulţi oamenii îşi valorifică viaţa după un singur etalon: banii. Chiar dacă puţini o recunosc, restul ascunzându-se în spatele unor motive de genul familiei, cunoaşterii sau dragostei, banul este cel care dă formă viselor, dar şi cel care naşte, din adâncurile conştiinţei, monştrii din coşmaruri. Îmi deschid sufletul cu sinceritate şi vă spun că atunci când nu am bani, nici eu parcă nu mai sunt acelaşi om. Când am perioade mai proaste în afaceri, nu mă mai pot concentra la nimic altceva. Toată energia şi atenţia se îndreaptă spre acest scop unic de a face bani. Atunci când îi am, însă, îmi dau seama de marea greşeală pe care o fac. Şi mă simt ruşinat şi umilit, mai ales când îi privesc în ochi pe cei doi copii ai mei. În asemenea momente, îmi dau seama că trebuie să le las în urmă ceva mai mult decât un cont în bancă, o maşină sau o casă, pentru a putea spune că existenţa mea a avut un sens. Banul se face. Experienţa se dobândeşte prin sacrificii şi greşeli. Aici îşi găseşte sensul şi această carte. Îmi doresc să le transmit copiilor mei cel puţin o parte din experienţele mele, cu speranţa că poate vor avea de învăţat câte ceva. Aceste rânduri sunt pentru ei, dar şi pentru toţi cei care vor încerca să găsească răspunsuri în lucrurile cele mai simple.


* *

*

Eşecul, un salt mare spre succes 

Terminasem de câteva luni armata. Eram bărbat, cum s-ar spune, cu acte în regulă. Afacerea mergea bine şi începusem să fac drumuri dese atât în ţară, cât şi în străinătate. Nu aveam timp şi ochi pentru altceva decât pentru micul atelier din Războieni. Într-un fel, mă sălbăticisem, iar părinţii mei simţiseră şi ei acest lucru. Tata chiar mi-a atras, la un moment dat, atenţia: — Măi, băiete, poate ar trebui, de-acum, să te gândeşti şi tu să-ţi întemeiezi o familie. Ai tot ce-ţi trebuie, ai terminat şi armata. Trebuie să intri şi tu în rândul lumii, să ai copii, că altfel munceşti degeaba. — N-am timp acum de prostii, tată, i-am zis. Lasă că o să fie timp de toate. S-a întristat atunci auzind vorbele mele. Pentru mine, a fost un prim semnal de alarmă. Mereu am pus preţ pe sfaturile lor şi simţeam că şi acum au dreptate. Simţeam şi eu că aveam nevoie de cineva alături de mine. Până atunci, experienţa mea în dragoste nu se de-

59

Am reîntâlnit-o în urmă cu câţiva ani. Nu mai era la fel de frumoasă. Timpul trecuse peste ea ca şi peste noi toţi. Era plinuţă şi cu cearcăne mari la ochi. Dar aşa cum spunea şi ea, era fericită. Din păcate, la acea vreme, nu prea mai credeam în fericire. Întâlnirea cu ea mi-a răscolit amintirile. Am simţit un miros puternic de narcise. În acea noapte, mi-au revenit în minte imaginile din timpul adolescenţei. Toate clipele mi-au revenit atât de clar în memorie...


60 Eşecul, un salt mare spre succes 

osebea cu nimic mai mult de cea a unui tânăr obişnuit de vârsta mea. Cu o singură excepţie, poate. Îmi dezvoltasem o adevărată fobie faţă de o anumită reacţie a fetelor. Toate fetele cu care legasem prietenii până atunci nu reuşeau să facă un singur pas fără să se întrebe: „Dar mama ce-o să zică oare?“ sau: „Să vedem dacă o să mă lase mama“. Dar pe mine, cel de atunci, mă cutremura orice fiinţă atât de docilă şi complet lipsită de independenţă şi voinţă proprie. Acest lucru poate părea copilăresc, iar mulţi dintre cei care citesc aceste rânduri vor râde, cu siguranţă, gândindu-se că astfel de răspunsuri erau oarecum reacţii normale pentru mentalitatea şi modul de viaţă al satului tradiţional românesc. Pentru mine, însă, în acea perioadă, era un lucru foarte serios şi peste care nu puteam trece chiar atât de uşor. Obişnuit fiind din fire să îmi schiţez pe hârtie pentru orice plan de afacere, am decis să aplic şi la acest capitol regulile de acum bine învăţate. Şi am plecat de la ideea că pentru a avea ceva bine făcut, trebuie să îl iei de la zero şi să îl modelezi tu însuţi aşa cum îţi doreşti. Şi în mintea mea de douăzeci de ani, a apărut măreaţa idee: să caut o fată mai mică decât mine, pe care, aşa cum se spune, „să o cresc eu“. Cu acest plan în minte, am purces vitejeşte în căutarea unei consoarte. Şi am găsit-o în Poiana Narciselor, lângă Braşov, în primăvara anului 1989. Corina, căci aşa se numea noua mea „afacere“, abia împlinise şaisprezece ani. Era brunetă, cu ochii verzi, uşor plinuţă. Mi-a plăcut accentul de maramureşeancă. Locuia în Sighetul Marmaţiei, oraş care avea să devină, în următorul an, loc de pelerinaj pentru Ionel Agrigoroaei.


61 Eşecul, un salt mare spre succes 

Prima discuţie a fost la nivel de clasa a X-a. Am intrat în vorbă cu ea şi nu mi-a fost greu să o impresionez. I-am povestit despre afacerea mea, despre drumurile şi locurile pe care văzusem în străinătate. În lunile ce au urmat, am făcut, de câteva ori pe lună, naveta în Maramureş. Treptat, „planul meu de afaceri“ se transformase într-o dragoste oarbă. Când eram singur la Iaşi, tremuram să termin cât mai repede treaba şi să fug la Sighet. Trecusem dintr-o extremă în alta. Familia Corinei mă acceptase imediat. Cu toate că eram cu mult mai mare decât fiica lor. Poate şi pentru că, pentru a impresiona, de câte ori ajungeam la ei, portbagajul Daciei albe, recent cumpărate, era plin cu tot felul de lucruri. Când plecam peste graniţă, la întoarcere, făceam mereu un ocol prin Maramureş şi le duceam tot felul de cadouri şi suveniruri. În vacanţe, o luam pe Corina în dreapta mea şi hoinăream împreună, ca nişte copii, prin ţară. Concedii la munte, concedii la mare. Cumpărături în străinătate, rochii, bijuterii. Plecam vineri cu toţi banii câştigaţi într-o săptămână, deloc puţini, şi ajungeam, luni sau marţi, acasă, lefter. Mă schimbasem mult. Mă atenţionase şi fratele meu. Nu voiam însă să ascult de nimeni şi nimic. Şi Corina se schimbase. Din fata tăcută şi timidă, îmbrăcată într-o rochie de pânză topită albă, devenise acum o domnişoară cochetă. Au început să apară şi certurile. Avea mereu alte pretenţii, cerea mereu tot mai mult. Ceea ce durea cel mai tare era faptul că simţeam că o pierd pe drum. Simţeam că locul dragostei – şi sincer să fiu, nici nu ştiu dacă din partea ei a fost vreodată vorba


62 Eşecul, un salt mare spre succes 

de aşa ceva, într-un mod real şi profund – era luat de nebunia excursiilor, a cumpărăturilor... Simţeam, ştiam acest lucru, însă nu aveam curajul să abordez direct problema. Îmi era teamă că aş putea să o pierd. Nici în acel moment, nu am întrezărit marele eşec spre care mă îndreptam. Am pus din nou la bătaie economiile mele şi am cumpărat un apartament în Iaşi, convins că aşa aveam să o aduc lângă mine. Am greşit din nou. Vestea că se poate muta acum la Iaşi a lăsat-o la fel de rece. A scăpat cu vorba pe care eu o uram atât de mult: „Nu ştiu, Ionele, să văd ce zice mama!“. De trezit m-au trezit mărturisirile ei în timpul unei discuţii pe care o aveam cu un alt cuplu. Întrebaţi dacă avem gânduri serioase, Corina s-a grăbit să răspundă: „Dar ce-ţi veni?! N-avem timp acum de-asemenea prostii!“. Cuvintele ei m-au tulburat atunci complet. Mi-am amintit apoi, dintr-o dată, de scopul cu care plecasem în această relaţie. Căutam o femeie alături de care să îmi construiesc un viitor şi am dat peste un copil care abia intrase în adolescenţă. La doi ani de la întâlnirea din Poiana Narciselor, mi-am refăcut sceptic planul pe hârtie. M-am frământat, ca un naiv ce eram, săptămâni întregi şi am trecut pe o coală albă tot ceea ce eram eu dispus să fac pentru ea. Să renunţ la familia mea şi să mă mut în Iaşi, să deschid un nou atelier. Îi promiteam o viaţă frumoasă, liniştită, cu copii, casă mare şi un trai fără griji. Cu această bucată de hârtie, împăturită cu grijă şi ascunsă într-un plic, am mers, pentru a mia oară, poate, la Sighetul Marmaţiei. Pe Corina am găsit-o într-un coafor. Se pregătea pentru o nouă excursie. Îi promisesem că o să mergem


la Budapesta. După o discuţie lungă şi obositoare despre noi, despre viitorul nostru, i-am cerut să-mi spună cum ne vede ea, pe noi, în viitorul apropiat. — Ţi-am scris aici tot ceea ce sunt eu pregătit să fac pentru tine, pentru noi, pentru fericirea noastră. Te rog să deschizi plicul doar după ce-mi vei răspunde. Vreau să ştiu unde ne aflăm. Am nevoie de o certitudine din partea ta. M-a privit cu ochi mari de copil, fără să înţeleagă, de fapt, ce vreau. Pentru ea, viaţa abia începea şi nu pricepea de ce am eu nevoie de certitudini. — Îţi spun sincer că nu ştiu. Poate că într-un viitor îndepărtat, e posibil să fim şi căsătoriţi, dar acum, trebuie să termin şcoala. Şi nu ştiu ce va zice mama... Am lăsat-o. Din acea zi, nu am mai văzut-o. Am lăsat-o să-şi trăiască adolescenţa. Poate pentru ea, despărţirea nu a avut mare efect. Pe mine, însă, eşecul relaţiei m-a marcat profund. Am aplicat în dragoste gândirea şi principiile unei afaceri şi iată că am dat greş. Am investit masiv într-un teren virgin şi în loc să obţin siguranţă, m-am ales cu un sac de incertitudini.

63

Trecuseră vreo doi ani de când mă despărţisem de Corina. Era o vară frumoasă şi îmi petreceam concediul pe litoral. A fost momentul când am cunoscut-o. O noapte întreagă am discutat doar despre confecţii, materiale şi modele. Spre dimineaţă, când am condus-o acasă cu maşina, am întrebat-o pe un ton care se voia a fi indiferent. „Dacă presupunem, prin absurd, că ne-am căsători mâine, mama ta ce ar zice?“. M-a privit pentru câteva clipe lung şi apoi mi-a dat răspunsul: „Ce-o interesează pe mama ce fac eu?“. Peste două luni, eram căsătoriţi.

Eşecul, un salt mare spre succes 


Eşecul, un salt mare spre succes 

64

Nu ştiu dacă am reuşit să vă emoţionez. Nici nu a fost acesta scopul. A fost doar o poveste simplă, care s-a consumat oarecum frumos, deşi nu a avut nimic din tragediile marilor poveşti de dragoste. În viaţa mea, acesta a fost totuşi un moment de răscruce, o decepţie dureroasă, mai ales că abia mulţi ani mai târziu, am înţeles că ea nu avusese nicio vină. Era doar un copil care a primit, din senin, acces nelimitat la bogatul sac de jucării al lui Moş Crăciun. Pretenţia mea de a modela un om a fost nechibzuită şi, într-o oarecare măsură, ridicolă. Mai târziu, am înţeles şi mai multe lucruri. Am înţeles că în viaţă, este foarte important să îţi găseşti jumătatea, însă la fel de important este ca aceasta să rezoneze la unison cu tine, să aleagă să meargă pe acelaşi drum alături de tine prin viaţă, la bine şi la greu, pentru totdeauna, în libertate şi armonie, cu fruntea sus şi zâmbetul pe buze, depăşind toate obstacolele pentru minunatul ideal de a avea o familie unită şi fericită, energizându-te constant cu o efuziune luminoasă de sentimente şi gânduri pozitive, cu ideile, imaginaţia şi curajul său. Nu poţi avea cu adevărat succes în viaţă, în familie sau în afaceri, dacă partenera ta nu este egalul tău, dacă nu se implică, trup şi suflet, alături de tine, în trepidantul flux şi reflux al vieţii. Când am întâlnit-o pe soţia mea, am ştiut că ea are aceste calităţi şi am mai ştiut că toate piesele erau aranjate pentru căutarea succesului. Am văzut în ea, dincolo de toate lucrurile nerostite atunci şi poate nici în anii care au urmat, sub vălul tuturor aparenţelor, nu numai o femeie frumoasă, dar şi o fiinţă sensibilă, creativă şi puternică, deopotrivă, care


Eşecul, un salt mare spre succes 

65

emana acea forţă de care aveam atâta nevoie şi de care, de când o cunoscusem, nu mă mai puteam lipsi, pentru a aduce lumea, pentru totdeauna, la picioarele noastre. Din acel moment, totul a stat doar în puterea şi voinţa noastră.


„În mijlocul iernii am învăţat că în mine este o vară indestructibilă.“ (Albert Einstein)

Generalul Dragă cititorule, acum îţi propun un exerciţiu. Eu îţi spun un cuvânt, iar tu va trebui să-l asociezi imediat cu primul gând care îţi vine în minte. FALIMENT! Nu e aşa că este un cuvânt care pare că se leagă, inevitabil, de ideea de bani? Acum încearcă să-ţi imaginezi cum ar fi să pierzi tot ce ai adunat în ani întregi de muncă. Ţi se pare un lucru grav, o situaţie-limită cumplită? Îţi voi spune un mic secret pe care sunt sigur însă că îl intuiai oarecum: banii sunt de hârtie şi poţi să-i faci mereu. Fie că ai paisprezece sau nouăzeci de ani. Sunt însă lucruri pe lume pe care nici cele mai mari averi din lume nu le pot cumpăra. Cea mai simplă, dar şi mai binecunoscută definiţie a falimentului este legată de afaceri. Majoritatea oamenilor îl percep ca fiind un termen economic şi se gândesc că dacă nu sunt implicaţi într-o afacere, nici nu vor ajunge să-i cunoască


68 Eşecul, un salt mare spre succes 

vreodată sinistra faţă. Cu toate acestea, dacă privim cu atenţie în jurul nostru, vom constata că suntem înconjuraţi de zeci de falimente. Majoritatea nu au nicio legătură cu banii. Şi sunt de o cruzime care lasă urme iremediabile în memoria afectivă a victimei. Fiecare dintre noi, într-un fel sau altul, într-un domeniu sau în altul, intră, mai devreme sau mai târziu, în faliment. Unul eşuează în tentativa de a acorda o educaţie viabilă copiilor, aruncându-i pradă în jungla vieţii, acolo unde supravieţuirea este un joc la care participarea este însă obligatorie. Altul trece prin divorţ, dând faliment într-o relaţie care a început cu un „capital social“ denumit „până când moartea ne va despărţi“. Unul, după zeci de ani de muncă, pe acelaşi post, se trezeşte, peste noapte, cu o decizie de concediere în mână. Şi asta pentru că au venit din spate lupii tineri, mai bine pregătiţi, mai bine adaptaţi şi mai ieftini. Între timp, un adolescent care părea că are viaţa la picioare este cuprins de patima drogurilor şi inconştient, se autodistruge. Colegul său termină însă facultatea, face masteratul, dă chiar şi doctoratul. Iar realitatea îl răsplăteşte cu o diplomă de... şomer. Altul munceşte de dimineaţă până noaptea târziu. Jonglează printre zeci de cafele şi nopţi nedormite în disperata încercare de a demonstra că este un individ responsabil şi competent. Face credite, îşi ia o maşină de spălat şi două draperii. Până într-o zi, când inima refuză calvarul şi se opreşte. Altul îşi lasă toate sentimentele la poarta conştiinţei şi, înscris în competiţia pentru bani sau putere, se transformă într-un rapace şacal social, pentru ca la sfârşitul vieţii, să se trezească


* *

*

Cel mai puternic „manager de criză“ pe care l-am cunoscut vreodată nu are însă nicio legătură cu mediul afacerilor. Uluitoarea sa capacitate de adaptare, rezistenţa la suferinţă şi, nu în ultimul rând, puterea de a lua, cu mult discernământ, deciziile cele mai radicale, toate acestea m-au impresionat profund. Şi m-au făcut să mă gândesc la falimentele mele ca la o joacă de copii.

69 Eşecul, un salt mare spre succes 

singur, înconjurat doar de inerte obiecte de lux, despre care crezuse însă cu tărie toată viaţa că îi vor aduce fericirea. Lista rămâne mereu deschisă, exemplele putând continua la nesfârşit. Omul este construit dintr-o suită finită sau infinită de eşecuri. Diferenţa o aduce, de fiecare dată, capacitatea de a le depăşi, de a învăţa din greşeli. De a merge mai departe. Şi în aceasta stă marea putere a vieţii: în a-ţi modela propria psihologie de învingător. Timpul interior al unui astfel de tip uman nu se măsoară în bani, în diplome sau în victorii. Ci, de cele mai multe ori, în tristeţe, durere, dar şi curaj, încredere şi răbdare. Astfel, în mijlocul celei mai crunte ierni, când viforul eşecului îţi va paraliza mâinile şi picioarele, frânându-ţi brusc respiraţia, dacă vei şti că vara succesului tău este indestructibilă, atunci poţi spune că ai descoperit, cu adevărat, marele şi minunatul secret al supravieţuirii.


Eşecul, un salt mare spre succes 

70

Oricât de mult ne-ar plăcea să credem că trăim într-o societate în care femeile au şanse egale la succes cu ale bărbaţilor, realitatea este cu totul alta. Suntem încă misogini, puternic dominaţi, în diverse situaţii de viaţă, de preconcepţia inferiorităţii femeii. Pentru a reuşi, o femeie trebuie să muncească, să se sacrifice şi să lupte uneori poate de două ori mai mult decât un bărbat. În jurul meu, nu am întâlnit la niciun bărbat mai multe vise sfărâmate ca la aceste „experte ale crizelor“. La fel cum nu am întâlnit nicio formă de determinare mai imperioasă sau nicio capacitate de sacrificiu mai frapantă pentru a-şi salva „afacerea“, oricare ar fi aceasta. Iar strategia sub forma căreia concep şi soluţionează aceste femei falimentul ar trebui predat la orice curs despre arta succesului. Pe Ioana am cunoscut-o încă de pe băncile şcolii. Povestea ei nu este însă una singulară. O întâlneşti în viaţă la tot pasul. Fie că este reiterată într-o casă dintrun sat prăpădit, fie într-un apartament dintr-un oraş mare sau într-o vilă dintr-un cartier rezidenţial; peste tot, are aceleaşi coordonate. Şi începe cam aşa... Ea e o fată plină de viaţă. Este cea mai sârguincioasă din clasă. Vine în fiecare zi cu temele făcute. Noi ceilalţi, „golanii“, ne batem în pauză pe caietele ei ca să putem copia. E întotdeauna foarte îngrijită şi emană mereu un aer calm şi echilibru. Dă senzaţia că dacă vântul ar bate puţin mai tare, ar izbucni în lacrimi. Dacă ai putea pătrunde însă în jurnalul intim al inimii sale, ai rămâne surprins de lista visurilor înscrise acolo. Orice succes, orice dorinţă are şanse foarte reduse să se îndeplinească dacă


Eşecul, un salt mare spre succes 

Când demarezi o afacere, eşti plin de speranţă. Dacă ai deschis un mic magazin de cartier, visezi deja la un lanţ întreg. Şi, de ce nu, la un supermarket cu scări rulante, cu un palmier mare în centru şi vitrine luminoase care îţi fură privirile. Prins în vârtejul şi mrejele imaginaţiei, nu te opreşti nicio secundă să priveşti înspre zidurile care ascund iluzoriul univers economic. Hipnotizat de himericele lumini ale comorilor, nu observi micile pete de mucegai de pe la colţuri. Nu îţi dai seama că ferestrele sunt din lemn putred şi că la iarnă, pe acolo, va pătrunde crivăţul. Iar sub podea, zac colonii întregi de carii ce măcină, încet, dar iremediabil, lemnul. Te fură culoarea vie a varului şi fasciculele luminoase de pe tavanul fals. Când a demarat marea afacere a vieţii sale, întemeierea unei familii, Ioana a ales o astfel de locaţie. L-a ales pe Tudor pentru că era tăcut, calm, echilibrat, cuminte. Chiar prea cuminte. Şi pentru că nu era ca cei-

71

nu este întocmit, în prealabil, un plan, un proiect bine gândit. De asemenea, foarte importantă este motivarea, credinţa în realizarea acestui proiect. Mai ales la vârsta adolescenţei, fetele sunt experte în aşa ceva. Cele mai multe ştiu încă de pe la şaisprezece – şaptesprezece ani ce vor de la viaţă. Întreabă o astfel de fetiţă cum se vede ea peste zece ani şi vei fi surprins de lista lungă şi detaliată de visuri pe care ţi-o va aşterne. Ioana ştia clar, încă de pe atunci, ce vrea de la viaţă. Voia să devină expertă în economie, să facă facultatea, să profeseze. Să îşi întâlnească jumătatea, să aibă o familie, doi copii frumoşi şi să fie fericită. În faza de proiect, totul părea perfect. În realitate, însă, soarta avea să îi rezerve cu totul altceva.


72 Eşecul, un salt mare spre succes 

lalţi băieţi. Tudor era perfect. Vedea în el viitorul. Şi ce viitor... O casă mare la poalele munţilor, ascunsă printre brazi, într-un orăşel liniştit. O familie numeroasă, strânsă de sărbători în jurul aceleiaşi mese. Bucurii, cadouri, atingeri gingaşe, chipuri fericite. Şi peste toate, o linişte pe care doar fericirea o poate da. Ioana îşi construise deja propria „afacere“ în minte, dar şi în inimă. Nimic nu anunţa falimentul ce avea să vină. Primele semne ale crizei au invadat ca nişte umbre terifiante lumea visurilor Ioanei, la puţin timp după ce şi-au jurat credinţă în faţa lui Dumnezeu. Mucegaiul ascuns pe la colţuri a început să se extindă cu repeziciune şi a devenit, dintr-o dată, vizibil. Prima dată, a aflat că Tudor este dependent de ţigări şi de alcool. La început, a încercat să abordeze cât mai discret această problemă, în speranţa unei soluţionări favorabile. Nu a reuşit, dimpotrivă, a stârnit chiar o furtună pe care nu avea să reuşească să o mai oprească niciodată. Comportamentul lui s-a schimbat, dintr-o dată, radical. Au început să apară vorbele urâte, jignirile, acuzaţiile nefondate. De aici înainte, întreaga „afacere“ s-a transformat într-o adevărată luptă pentru supravieţuire. În lumea antreprenorilor, lucrurile sunt, cred eu, oarecum mai simple. Când simţi că o firmă nu merge, o închizi sau îi suspenzi activitatea. Nu are sens să te încăpăţânezi să pierzi, în zadar, timp şi bani. Mai ales că oricând poţi redeschide alta, să vii cu o idee nouă, să o iei iarăşi de la capăt. Ce te faci, însă, atunci când firma este, de fapt, o familie, unde a apărut deja şi un copil? Nu poţi trage, pur şi simplu, obloanele, să pui lacăt pe


73 Eşecul, un salt mare spre succes 

uşă şi să pleci nepăsător mai departe. Bine, veţi spune că mai sunt şi unii care pot face asemenea gesturi fără prea multe remuşcări. Dar majoritatea dintre noi suntem atât de legaţi de familie, încât cel mai mic cutremur în interiorul ei ne poate da întreaga viaţă peste cap. În asemenea situaţii, să spunem că pentru început, faci investiţii masive, cu gândul că ai mai putea salva afacerea. Pentru Ioana, primele infuzii de „capital“ au fost în sentimente. A învăţat să accepte umilinţele. Cu calm, aproape în fiecare zi, absorbea ca un burete toate frustrările şi furiile lui Tudor. În acest timp, însă, investea cantităţi imense de energie în educaţia fetiţei. Visul de a desfăşura o carieră în domeniul economic se spulberase însă demult. Între timp, pentru a avea cât mai repede acces la o slujbă, a urmat o şcoală postliceală. Meseria sa era însă prost plătită, ca şi majoritatea din România, de altfel. Mai apoi, într-o altă încercare disperată de a repune pe picioare „afacerea“, a decis să îşi caute răspunsurile în altă ţară. A plecat în Vest, în Irlanda, la muncă, la fel ca şi alte mii de românce. Acolo a luat-o de jos, deşi avea pregătire în domeniul sanitar. A luptat, a îndurat, a sperat. Şi după ani întregi de sacrificii, a reuşit să intre într-o echipă de elită la unul dintre spitalele de pe insulă. Între timp, familia a mai câştigat un membru, un băieţel. Însă doar atât, pentru că spectrul falimentului apăsa asupra lor din ce în ce mai funebru. De fapt, acesta era instalat mai demult, acum era doar conştientizat pericolul pe care îl reprezenta. Ioana însă refuza să recunoască, refuza să accepte realitatea. Refuza să se recunoască învinsă. Şi toate clipele adunate una peste alta, toate zilele împinse una în alta s-au transformat,


Eşecul, un salt mare spre succes 

74

încet – încet, în şaisprezece ani. Falimentul a fost declarat oficial într-o sală rece de tribunal. Ioana a primit toate drepturile asupra copiilor. Şi astfel, în „afacerea Tudor“, a fost tras heblul şi pus lacătul pe uşă. Nu-i aşa că povestea ei vă pare oarecum cunoscută? Mulţi dintre noi au trecut poate prin experienţe similare. Dacă nu, este posibil să o fi întâlnit la rude, prieteni sau vecini. Cred că nu există cineva care să nu cunoască cel puţin un asemenea caz. Unele poate de un dramatism mult mai zguduitor. Pe fundalul existenţei cotidiene, astfel de poveşti au devenit, prin actorii şi dramele puse în scenă, oarecum, o obişnuinţă. Şi tocmai de aceea, ideea că am putea găsi în astfel de exemple de viaţă, răspunsuri cu privire la cheia succesului le poate părea multora ridicolă. Nu e însă nici pe departe aşa. Ioana, şi ca ea multe altele, este o femeie care a luptat până la epuizare pentru a-şi salva familia. Pentru ca micuţii ei să aibă mereu un tată alături. Şi pentru asta, a fost capabilă de un imens sacrificiu. A renunţat la propria viaţă, la micile bucurii care alcătuiesc trama fericirii oricărui om. A rezistat până a atins limita inferioară a degradării umane. A ajuns până la marginea prăpastiei, ţinându-se, în permanenţă, ca o marionetă, de funiile unei fericiri imposibile. Până într-o zi, când a spus stop. Este foarte dificil, aproape imposibil să tai dintr-o dată legăturile cu o viaţă care te-a manipulat ani la rând. Ne vine greu să ne despărţim de maşina noastră, de o carte sau de un prieten. Ce te faci însă atunci când trebuie să renunţi la un „cadru“ în care ai trăit timp de


75 Eşecul, un salt mare spre succes 

şaisprezece ani? Un cadru pe fundalul căruia ţi-ai clădit vise şi speranţe? Un cadru pe care l-ai iubit cu toată fiinţa şi pentru care au fost clipe când erai în stare să îţi dai şi viaţa? Chiar şi pentru cel mai bine cotat manager de criză din lumea antreprenorilor, această situaţie s-ar dovedi una dintre cele mai complicate, soluţionarea ei necesitând o artilerie întreaga de forţă, diplomaţie, inteligenţă, răbdare şi strategie. În vara anului 2010, după ce am aflat de la nişte prieteni că Ioana se întorsese acasă, am plecat spre oraşul ei, dornic să întâlnesc un „general“ care a dus un război de uzură timp de atâţia ani. Mă aşteptam să întâlnesc o persoană aspră, cu urme adânci, plină de cicatrici şi răni în suflet şi în glas. În faţa mea, însă, a apărut o femeie de o gingăşie greu de descris în cuvinte. Emana doar calm şi echilibru. Aşa, ca odinioară. În plus, pe chipul ei se aşternuse însă o tristeţe blândă, controlată. Când i-am explicat că mă documentam pentru o carte despre eşec şi succes, m-a întrebat dacă nereuşita ei este cea mai evidentă. Se simţea învinsă! După fiecare din falimentele pe care le-am trăit pe propria piele, am trecut prin perioade în care credeam că totul este pierdut. Deşi îmi încheiasem socotelile cu fostele afaceri şi nu mai exista presiunea din acele zile nebune, în care alergam să mai salvez câte ceva, mă cuprinsese o stare de deprimare vecină cu renunţarea totală. Mi-am permis atunci să mă retrag fie în casa părinţilor, fie pe litoral, la mama soţiei mele. Să închid telefonul, să mă rup de tot şi să nu mă mai intereseze nimic. Mai apoi, după astfel de perioade de „doliu“, renăşteam, îmi refăceam planurile şi o luam, din nou, de la capăt. Ioana nu şi-a


76 Eşecul, un salt mare spre succes 

putut permite însă un asemenea lux. Ea trebuia să meargă în continuare la slujbă, să aibă grijă de copii. Marşul ei nu s-a oprit în ziua divorţului. Dimpotrivă. De atunci, s-a tot intensificat. A devenit mai puternic, mai curajos. Fără pauze. Nu şi le permitea. În plus, a dus tot războiul de una singură. Şi poate de aceea, nu realizase încă faptul că atinsese de mult limita cea mai de jos şi că de acum, nu putea fi decât în ascensiune. Pe profit, cum se spune în lumea afacerilor. O mare deosebire faţă de mine. Pentru că eu, ori de câte ori, am intrat în impas sau în stare de criză, am avut norocul să am alături de mine un luptător veritabil, pe soţia mea, pregătită mereu să preia războiul, atunci când oboseala sau deprimarea mă imobilizau, mă acaparau. După discuţia cu Ioana, am realizat şi mai mult cât de importantă este o relaţie stabilă şi puternică în familie. Cât de mult contează că am avut alături oameni care au înţeles că falimentul în afaceri nu înseamnă, implicit, pierderea tuturor posibilităţilor, a visurilor şi speranţelor. Şi să nu credeţi că a fost tocmai simplu. Momentele tensionate sunt inerente în asemenea situaţii-limită. Uneori, au apărut şi certuri, şi acuzaţii. Unele întemeiate, altele aruncate la supărare şi la mare extenuare fizică şi psihică. Dar în cele mai dificile momente, când a trebuit să strângem rândurile, toţi, eu, soţia mea şi cei doi copii, ne-am aşezat spate în spate, ne-am bazat pe dragostea şi forţa noastră ca familie şi am mers mai departe. Dacă însă unul dintre parteneri ar fi dorit să-şi impună supremaţia, încercând să controleze despotic în-


Eşecul, un salt mare spre succes 

Priviţi-o pe Ioana! Şaisprezece ani şi-a sprijinit, într-un fel sau altul, soţul. Când alţii îi spuneau să plece, să renunţe, a pus capul în pământ şi a mers mereu înainte. Pentru copii, pentru el. A găsit incredibile rezerve de energie, încercând să arate astfel cât de importantă este unitatea în familie. Deznodământul războiului te poate duce însă la gândul că nu a reuşit ceea ce şi-a propus. Că a fost învinsă. Că a eşuat. Şi dintr-un anumit punct de vedere, poate că aşa şi este. Copiii nu mai au un tată alături de ei. Dar, pe de altă parte, au văzut în mama lor o luptătoare. Au înţeles cât de importantă poate fi o familie şi poate, în viitor, ei înşişi vor evita să facă greşeli asemănătoare. Iar Ioana a fost avansată de viaţă la gradul de general. Căci ce altceva poţi să devii după un asemenea război pe care îl termini în picioare? Chiar şi numai pentru că l-a terminat în poziţie verticală merită toată admiraţia. Începutul de drum în viaţa de familie este unul esenţial. La fel ca şi într-o afacere,

77

treg universul familial, atunci războiul cu lumea s-ar fi transformat în războiul de acasă. Şi fiecare fărâmă de energie ar fi fost risipită într-un conflict surd, obositor şi umilitor, ideea de familie fiind supusă, inevitabil, falimentului. Adevăraţii duşmani nu sunt cei care împart patul cu noi. Nu sunt copiii care dorm în camera dealături. Dimpotrivă, ei sunt raţiunea luptei noastre în viaţă, a căutării succesului. În pofida mărinimiei pe care poate ne-o demonstrează un prieten sau un vecin, niciunul dintre aceştia nu ne va susţine, cu devotament, în momentele de restrişte. Singurii care îţi garantează sprijin necondiţionat sunt doar membrii familiei.


78 Eşecul, un salt mare spre succes 

strategia de început îţi poate asigura un succes pe termen lung sau un eşec dureros ce se poate întinde pe zeci de ani. Ioana, cred eu, este un caz fericit. Multe familii se cantonează, până la final, în această stare de faliment. De multe ori, însă, finalul vine ca urmare a unei tragedii cumplite. Atunci când alegi să îţi clădeşti viaţa alături de alt om, este bine să iei în calcul toate probabilităţile. Graba, dragostea oarbă, cum se spune în popor, are, de puţine ori, şanse de reuşită. E greu să faci un calcul rece la douăzeci şi ceva de ani, când decizi să îţi legi destinul de o altă persoană. Însă cu puţin curaj, poţi să faci totuşi câteva teste prin care afli dacă, într-adevăr, îţi este sortit să fii alături de celălalt. Şi ce să zic?! Se întâmplă să repetăm aceeaşi greşeală, uneori, chiar şi mai târziu în viaţă. Sunt oameni care trec prin două sau chiar trei divorţuri. Trebuie să simţi că omul pe care îl alegi, bărbat sau femeie, este, cu adevărat, jumătatea ta. Acest lucru îl poţi însă verifica doar în situaţiile-limită. În clipele cu adevărat grele. Căci la un pahar de şampanie, într-un pat plin de petale de trandafiri, dragostea este mereu surâzătoare şi dulce. În durere şi în disperare, însă, lucruri ca iertarea, înţelegerea, compasiunea şi sprijinul necondiţionat sunt cele care dau adevărata valoare dragostei. Altfel, după cum spune un vechi proverb german: „Mai bine un sfârşit dificil decât dificultăţi la nesfârşit“.


„Eşecul este condimentul care dă savoare succesului.“ (Truman Capote)

Primul Faliment. Trei greşeli care au dus la pierderea unei afaceri Aţi pierdut vreodată bani? Cred că fiecare dintre noi a ajuns, cel puţin o dată, la magazin sau acasă şi a realizat că îi lipsesc din buzunar tocmai ultimii bani pregătiţi pentru cumpărături. Vă aduceţi aminte acel sentiment de frustrare, de nervozitate accentuată când vă întrebaţi unde şi cum de aţi putut pierde bancnota? Ei bine!, încercaţi să retrăiţi acea senzaţie multiplicată de sute şi sute de ori. Faceţi apoi un exerciţiu de imaginaţie, echivalând aceşti bani pierduţi cu o metaforă pentru munca dumneavoastră de ani de zile care, din cauza unei simple erori, a dispărut, s-a evaporat ca şi cum totul nu ar fi fost decât o himeră. Încercaţi să vă imaginaţi că într-o singură zi, aţi pierdut casa în care locuiţi cu întreaga familie, maşina pe care o conduceţi. Că doar într-o singură zi, vi s-au năruit brusc toate


visurile, toate planurile prezentului şi ale viitorului. Mai mult, încercaţi să vă imaginaţi că odată cu dumneavoastră, din cauza dumneavoastră, şi alte optzeci de suflete se regăsesc în aceeaşi situaţie. Ce aţi face? Cum aţi proceda într-o astfel de situaţie-limită?

*

Eşecul, un salt mare spre succes 

80

*

*

Am avut mereu bani. M-am născut într-o familie în care iniţiativa privată era înscrisă în codul genetic. Ai mei sunt textilişti din tată-n fiu, iar acest fapt i-a ajutat pe timpul comunismului să trăiască cu totul altfel decât restul românilor. „Inventaserăm“ o pseudo-democraţie, o pseudo-economie de piaţă. Şi când spun că am avut bani, vă rog să nu vă închipuiţi un lux excesiv. Am avut poate mai mulţi bani decât cei din jurul meu. Şi ca să vă creaţi o oarecare impresie, vă voi povesti că deşi am fost născut şi crescut la Războieni, un vechi sat moldovenesc, prin anii ‘80, ai mei aveau maşină, o Dacie, pe care o schimbam o dată la doi – trei ani. Aveau gospodărie mare şi un venit lunar care, în perioadele bune, ajungea la douăzeci şi cinci de mii de lei. Şi la acea vreme, un salariu mediu lunar abia dacă ajungea la două – trei mii de lei. Sistemul care a permis o asemenea stare de fapt este şi a fost însă prea puţin cunoscut. Dorindu-mi să cunosc mai multe despre această perioadă, am căutat studii, cercetări sau relatări pe această temă prin arhi-


81 Eşecul, un salt mare spre succes 

vele şi documentele vremii, însă nu am găsit prea multe informaţii în acest sens. Şi tocmai ca să înţelegeţi mai bine de unde am plecat şi ce anume m-a format ca om de afaceri, îmi permit să vă explic, în doar câteva rânduri, principiile şi modul de funcţionare ale acestuia. Cooperativele meşteşugăreşti au fost instituite prin lege, în 1968, fiind caracterizate la acea vreme ca nişte „organizaţii socialiste obşteşti cu caracter economic, care se constituie prin asociere, din iniţiativa proprie a meşteşugarilor, a persoanelor care au făcut ucenicia în cooperativa meşteşugărească“. Practic, comuniştii au acceptat o formă de iniţiativă privată, plasată, la început, la periferia sistemului economic. Cu alte cuvinte, tata şi mama, croitori de meserie, au primit din partea statului dreptul de a-şi desfăşura activitatea şi mână liberă în organizarea afacerii. Ai mei au angajat oameni, au pus la punct dotarea cu utilajele specifice industriei textile. Pe atunci, însă, nu exista conceptul de patron. Prin urmare, atelierul din Războieni nu era, şi în acte, al părinţilor mei, ci tot al regimului comunist. În realitate, însă, ei „tăiau şi spânzurau“, ca să folosesc o expresie a managementului din capitalismul sălbatic. Ei angajau, ei alergau după comenzi, ei făceau dotarea din surse proprii etc. Relaţia cu statul era cam următoarea: primeai o comandă, să spunem, de o mie de geci şi în baza unei hârtii de la centru, aveai dreptul să iei materia primă de la marile întreprinderi de stat. Ei bine!, aici era şi cheia afacerii. Aşa cum era construită relaţia cooperativă – stat, micii întreprinzători nu puteau obţine niciun profit. Profitul nostru era însă unul ascuns. Dacă primeam o


82 Eşecul, un salt mare spre succes 

comandă de o mie de geci, noi solicitam material pentru o mie o sută de geci. Ce rămânea era câştigul nostru. Totuşi, afacerea nu se reducea doar la atât. Secretul era să fii capabil să aduni cei mai buni lucrători, să faci rost de materie primă de cea mai bună calitate, să investeşti în utilaje, să construieşti un plan viabil de afaceri. Cam tot ceea ce face, în acest moment, un patron. Sistemul era unul semideschis. Nu aveam control permanent de la stat. Eram lăsaţi în pace să ne facem treaba şi cel mult o dată pe an, eram verificaţi de cei de la Controlul Financiar Intern sau de alte organe abilitate de la acea vreme. Astfel de ateliere meşteşugăreşti s-au dezvoltat puternic în comunism. Exemplul familiei mele este unul mai puţin semnificativ. Au fost şi întreprinzători care au adunat averi impresionante din aceste pseudo-afaceri. La un moment dat, pe la începutul anilor ‘80, au apărut chiar şi adevăraţi milionari, lucru care a atras şi atenţia comuniştilor. Vă mai amintiţi celebrul film Secretul lui Bachus? Ei bine!, rolul interpretat de Ştefan Mihăilescu -Brăila este cel al unui astfel de milionar. Desigur, a fost prezentat de comunişti ca un mare delicvent, unele lucruri fiind intenţionat exagerate, însă chiar şi acest film este dovada clară că acele cooperative meşteşugăreşti deveniseră „periculoase“ pentru economia centralizată. Noi nu am ajuns niciodată la o asemenea amploare. Cred însă că dacă Revoluţia mai întârzia cu un an, aş fi dat poate şi eu marea lovitură. În primăvara lui 1989, eram „proprietarul“ unui atelier cu douăzeci şi opt de muncitori la Războieni. De preluat, am preluat secţia în 1986. Cum aveam însă doar optsprezece ani şi legea nu-mi permitea să am drept de gestiune, în acte, figurau


83 Eşecul, un salt mare spre succes 

părinţii mei. În trei ani, reuşisem să pun pe picioare mica afacere, astfel încât, la acea vreme, obţinusem un profit total de peste un milion de lei. O sumă imensă, cu care puteam să cumpăr o flotilă de Dacii. În acea primăvară, cu banii pe care îi aveam, am pus la cale marea afacere. Printr-un sistem de relaţii conjuncturale, intrasem sub pielea unui director de întreprindere din Transilvania, de la Abrud. Planul era să obţin materie primă pentru aproximativ un milion de tricouri. Cantitatea era imensă! Câteva vagoane de ţesătură! În plus, marfa era destinată integral exportului, ceea ce complica foarte mult situaţia. Nu are sens să vă explic cum am reuşit să pun o ordine în lucruri. Cert este că în octombrie 1989, reuşisem să pun pe picioare întreg sistemul. Aveam hârtiile, adică dreptul de a cumpăra materia primă, ceea ce însemna aproximativ 95% din afacere, aveam resursele umane, mai trebuia să ajungă şi marfa. Îmi reamintesc cu exactitate chiar şi calculele pe care le făcusem atunci. Dacă reuşeam să aduc materialele la Iaşi, puteam obţine un profit de cel puţin două milioane de lei. Şi acum râd când îmi aduc aminte cum îi spusesem eu tatei că fie ies milionar din afacere, fie mă arestează Securitatea. În decembrie, a venit însă Revoluţia şi totul s-a destrămat. În ianuarie 1990, am încercat să reiau legăturile cu Abrudul. Nu a mai ieşit nimic. Pentru lumea cooperativelor, Revoluţia nu a fost un şoc la fel de puternic ca pentru restul ţării. Într-un fel, noi eram pregătiţi pentru economia de piaţă. De treizeci de ani, de fapt, într-o anumită măsură, asta şi făceam. Poate de aceea, am fost unul dintre primii investitori


84 Eşecul, un salt mare spre succes 

privaţi din Iaşi. Am preluat una dintre cele mai dotate secţii ale UJCOOP-ului, care avea însă doar şaptesprezece angajaţi. În şase luni, am reuşit să aduc încă şaptezeci de oameni. Am investit în noua firmă toţi banii cu care m-a prins decembrie 1989. Primisem un spaţiu de aproape şapte sute de metri pătraţi pentru secţia de croitorie în Păcurari, în faţa CEC-ului. Acolo am vrut să investesc prima dată banii. Din nefericire, ori de câte ori încercam să cumpăr acel spaţiu, mă loveam de refuzul unor directori de la centru. Aşa că am acceptat situaţia. Din milionul de lei, am cumpărat o Dacie nouă, un Oltcit, două maşini de transport şi materia primă necesară. Şi a început alergătura. Mai bine de un an, am stat mai mult pe drumuri şi prin hoteluri. Programul de somn nu depăşea patru ore pe noapte. Am bătut toată ţara, în lung şi-n lat, de la Constanţa la Arad, din Satu Mare până la Craiova. Eram într-o alergătură continuă după materie primă şi după contracte de distribuţie. În doar zece luni, Dacia mea avea deja o sută cincizeci de mii de kilometri la bord. Primele şi cele mai mari contracte le-am încheiat cu fostul ICRTI, organizaţie care aproviziona marile magazine din ţară, gen Moldova din Iaşi sau Unirea din Bucureşti. Întreaga producţie era concentrată doar pe două produse: jachete şi pantaloni. La începutul lui 1991, mi-am înfiinţat şi propria firmă, Agricompany. Totul mergea bine, poate chiar prea bine. Anul s-a încheiat cu un profit brut de peste o sută cincizeci de mii de dolari. Şi viaţa mea intra pe un nou făgaş. Am renunţat definitiv la Războieni. Am cumpărat un apartament în Iaşi. L-am refăcut complet. Comenzile veneau într-un ritm bun şi constant şi, odată cu ele, şi banii. Totul în condiţiile în


85 Eşecul, un salt mare spre succes 

care economia românească intra în colaps. Cursul dolarului se modifica peste noapte. Preţurile creşteau într-un ritm infernal. Contabilitatea era un coşmar, însă mie îmi ieşea totul. Anul 1992 a început furtunos. Pe 15 ianuarie, îmi amintesc foarte bine data, am plecat la Timişoara. Distribuitorul din oraşul bănăţean mergea cel mai bine; avusesem de la el vreo trei comenzi care s-au apropiat de câteva zeci de milioane de lei. După discuţia din biroul directorului, parcă am zburat până la Iaşi. Bătusem palma pentru o comandă care depăşea întreaga mea cifră de afaceri din 1991 şi care trebuia onorată într-un interval de timp extrem de scurt. Prima livrare a ajuns la câteva milioane de lei. Şi asta cu plata la două – trei zile. Practic, până să ajungă maşina de marfă de la Timişoara la Iaşi, aveam şi banii în bancă. A fost momentul în care am comis prima mea mare greşeală şi poate cea mai gravă. Orbit de valoarea contractului, am renunţat la ceilalţi clienţi. Primul motiv au fost oamenii. Cu cei optzeci de angajaţi pe care îi aveam, abia puteam răsufla pentru comenzile din Timişoara. Nicio clipă, nu mi-a trecut prin minte să apelez şi la alte secţii. Îmi doream profitul doar pentru mine şi nu eram dispus să-l împart cu nimeni. Şi nici nu doream să le dau idei altora. Al doilea motiv a fost comoditatea. Am preferat să am o singură bătaie de cap, un singur client decât zece, câţi erau pe atunci. Era mai simplu. Un singur rând de acte, o singură rută pentru maşinile de transport. Aşa am comis una dintre cele mai grave greşeli de mana-


86 Eşecul, un salt mare spre succes 

gement. Pentru că în afaceri, niciodată nu trebuie să depinzi doar de un singur client. Februarie mi-a prins afacerea în plină ascensiune. O ascensiune falsă, însă, căci întreg sistemul meu se baza pe un singur contract şi, aşa cum se va dovedi peste doar puţin timp, pe un singur om. La sfârşitul lunii, am făcut o nouă livrare importantă. A venit însă luna martie şi, odată cu ea, şi cea de-a treia comandă. În mod normal, pe 25 martie, banii ar fi trebuit să ajungă în conturile Agricompany. Nu s-a întâmplat însă aşa. Pe 1 aprilie, de Ziua Păcălelilor, am plecat personal la Timişoara. Parcă simţeam ceva. Începuseră să mă urmărească cele mai negre presimţiri. Însă nu voiam să le permit să mă stăpânească. În Banat, am primit şi vestea. Nu mai erau bani! Şi trebuia să aştept. De ce? Cât? Nimeni nu mi-a dat niciun răspuns. Eram disperat. De altă comandă nici nu mai putea fi vorba atâta cât timp toate lichidităţile şi întreg profitul fuseseră reinvestite în materie primă pentru a acoperi ultimul contract. Ca să începem din nou producţia, aş fi avut nevoie de cel puţin jumătate din sumă. N-am primit însă niciun leu. Nici după o zi, nici după o săptămână, nici după o lună. Cel mai grav era că la sfârşitul lunii, trebuia achitat un împrumut de câteva milioane de lei pe care îl creditasem pentru materia primă. În acel moment, am făcut cea de-a doua greşeală. M-am blocat. Mintea mi-a fost, pur şi simplu, paralizată. Nu reuşeam să mai găsesc soluţii şi, poate cel mai grav, nu încercam nici să le caut. Întreaga energie îmi era canalizată, inutil, pe recuperarea datoriei de la Timişoara. Dacă aş fi încercat un nou împrumut, poate aş fi reluat vechile contracte sau orice altceva şi astfel, aş fi


87 Eşecul, un salt mare spre succes 

reuşit să ies din impas. Îmi lipsea însă experienţa unor asemenea situaţii critice. Am dat telefoane peste telefoane, am apelat la tot felul de intervenţii. Am ameninţat şi am ajuns să mă rog chiar cu lacrimi în ochi să-mi primesc banii înapoi. Mam oprit abia după ce am aflat ce se întâmplase. Fostul director folosise banii instituţiei pentru o afacere personală. A cumpărat peste jumătate de milion de geci de piele peticite din Turcia – dacă vă mai aduceţi aminte celebrele geci, făcute din bucăţi cusute pe exterior sau interior, care au făcut furori la începutul anilor ‘90, în România. În mod normal, ar fi avut de unde să-mi restituie banii, însă abia peste trei luni şi doar dacă gecile importate ar fi fost vândute. Dar pentru mine, atunci, chiar şi o singură lună era fatidică. În plus, la acea vreme, nu aveam la dispoziţie nicio reglementare juridică prin care să-l pot obliga să-mi plătească. Contractele erau făcute pe acelaşi vechi sistem comunist, când nu se punea problema plăţii. Deţineam doar o singură hârtie, fără prea multă valoare, prin care dovedeam că am livrat jachetele şi pantalonii la Timişoara, nimic mai mult. La mijlocul lunii iunie, am fost nevoit să dau primii oameni afară. Nu aveţi idee cât de greu este să te afli într-o asemenea situaţie. Mi-a fost poate cu mult mai greu decât atunci când a trebuit să renunţ la casă şi la maşini. Nu vreau să epatez, însă nu pot să nu mă întreb câţi sunt cei care pot rezista când zeci de oameni le adresează o astfel de întrebare: „Dar noi ce le mai dăm copiilor să mănânce?“. Nu vă ascund, de asemenea, nici faptul că am fost implicat şi în situaţii tensionate dintre cele mai neplăcute. De altfel, este aproape imposibil să


88 Eşecul, un salt mare spre succes 

nu izbucnească şi conflicte în astfel de momente. Pentru mine, şocul a fost cu atât mai puternic cu cât m-am numărat printre primii patroni din Iaşi care au fost nevoiţi să îşi concedieze angajaţii. Şi cu fiecare vorbă auzită, încrederea în mine îmi scădea şi mai mult. La sfârşitul anului 1992, mi-am vândut şi apartamentul. Tot ce adunasem după Revoluţie s-a dus, dintro dată, pe apa sâmbetei. La fel s-au dus şi maşinile. Singura pe care am păstrat-o a fost o Dacie mai veche. Cu mai bine de jumătate din banii pe care i-am luat pe casă şi pe maşini, am reuşit să-mi acopăr totuşi împrumutul de la bancă. A fost momentul în care am făcut cea de a treia greşeală şi ultima. Sub presiunea alor mei, am hotărât să mă mut, împreună cu soţia mea, la Războieni. Am ales atunci să fug de oraş, să fug de tot ce fusese până mai ieri universul meu şi să mă ascund în satul meu natal, departe de zbuciumata lume a afacerilor, departe de mirajul banilor. Şi astăzi încă mai cred că acesta a fost un gest de laşitate. Desigur, am şi circumstanţe atenuante: era primul faliment, eram la pământ. Puţini sunt cei care reuşesc, în astfel de situaţii dramatice, să se adune, să se refacă din mers şi să reziste pe baricade. În plus, în România acelor ani, nici nu exista conceptul de faliment. Ţara era în sărăcie mare şi abia apăruseră, pe ici, pe colo, câţiva afacerişti. Eu eram însă printre primii care pierdeau, peste noapte, totul! E greu de explicat ce poate simţi un om în astfel de momente. Să ajungi, în doar câteva zile, de sus, jos. Cu doar două luni înainte, mă cazam în cele mai luxoase hoteluri din Timişoara şi Bucureşti. Aveam maşini, bani


89 Eşecul, un salt mare spre succes 

la discreţie, mă bucuram de toate plăcerile vieţii. La un moment dat, făceam chiar şi planuri de export. Şi dintro dată, te trezeşti că răstorni dulapul de haine cu fundul în sus, căutând disperat câteva mii de lei. În astfel de situaţii, nu mai ştii nici cine eşti, îţi pierzi parcă identitatea, motivaţia, raţiunea de a trăi. De lipsit nu îmi lipseau banii. Îmi lipsea afacerea în întregul ei. Îmi lipseau drumurile, oamenii, viaţa frământată, plină de tensiune, dar şi de satisfacţii, a unui om activ. Îmi lipsea mirosul cernelii proaspete aşternute pe filele unui contract important şi telefonul care anunţa plata acestuia, semn al confirmării reuşitei financiare. Ultima noapte petrecută în apartamentul nostru a fost una dintre cele mai grele. Am dormit cu soţia mea printre cutiile împachetate. De fapt, e mult spus că am dormit. Am zăcut cufundaţi într-un soi de comă a şocului. Gândurile îmi erau împrăştiate în toate direcţiile, de parcă cineva intrase în mintea mea şi îmi împuşcase conştiinţa de la câţiva centimetri. Auzeam ca prin vis vocea directorului de la Timişoara care mă înştiinţa cu seninătate că nu are banii – peste doar câteva luni, a şi dispărut, şi odată cu el, şi ultima şansă de a-mi recupera pierderea –, auzeam huruitul de motor al maşinilor vândute, obsedantul ţăcănit al maşinilor de cusut, simţeam în nări mirosul textilelor proaspete şi, peste toate, vedeam optzeci de perechi de ochi acuzatori şi auzeam întrebarea care se repeta ca un ecou multiplicat la infinit: „Noi ce le mai dăm copiilor noştri să mănânce?“. A doua zi, am plecat spre Războieni, în cabina unei maşini care ne transporta mobila. Din păcate, nu plecam spre un alt început, ci spre ceea ce, pentru mine,


90 Eşecul, un salt mare spre succes 

avea să devină un infern. Am îngrămădit toate lucrurile rămase în vechea mea cameră din copilărie. Mobila am depozitat-o într-o magazie. Primul şoc l-am avut chiar la poartă, unde mă aştepta tata. — Ce-ai făcut, mă? Atât mi-a spus, însă vorbele, mimica şi tonul vocii au exprimat întreaga mâhnire şi dezamăgire pe care le adunase în el. N-am răspuns. Nici măcar nu l-am privit. Seara, pe uliţa satului, am primit a doua lovitură. L-am auzit pe un fost coleg de clasă în timp ce şuşotea cu alţii: — Ăsta e ăla care şi-a pierdut casa! Şi aşa mi-a mers vestea. Eram „ăla care şi-a pierdut casa“. Tot satul ştia de mine şi simţeam cum mă judecă toţi. Mai dureros era însă faptul că ai mei mă judecau şi mai aspru. Două săptămâni, am umblat ca un beţiv fără ţintă. Zăceam ore întregi în pat. Nu scoteam niciun cuvânt. Seara, la masă, mi se puneau zeci de întrebări, dar nu aveam puterea să răspund. Le răspundea tuturor soţia mea. Cu jumătate de gură. Într-un târziu, ai mei au venit cu ideea. Ne mai rămăseseră două milioane de lei din vânzarea apartamentului: — Cu banii ăştia, terminaţi casa de aici din sat. O să staţi cu noi şi vom lucra împreună la atelier. Altceva ce să faceţi? Unde să vă duceţi, că nu mai aveţi nimic! Nu am ripostat. A fost singura dată când am aplecat urechea la temerile şi spaimele celor din jur. Ei îmi vedeau viitorul cenuşiu şi tern. Pentru moment, am ales să îl văd şi eu aşa, chiar dacă în adâncurile fiinţei mele, simţeam că ceea ce fac este greşit.


91

Ştiam că greşisem. Ştiam şi unde am greşit. Poate că dacă aş fi avut o experienţă mai bogată cu cel puţin doi – trei ani, aş fi putut evita dezastrul! Aşa, la douăzeci şi trei de ani, fără studii economice, fără prea multe cunoştinţe despre o piaţă ce abia se forma, cu principii prin care puneam cinstea pe primul loc în relaţiile cu partenerii, a fost foarte uşor să cad în prima mare capcană ce mi-a fost întinsă. Iar căderea a fost cu atât mai dramatică cu cât, într-un interval scurt de timp, reuşisem să ajung destul de sus în lumea afacerilor. În plus, nu aveam pe nimeni din experienţa căruia să învăţ. Nu

Eşecul, un salt mare spre succes 

Chiar de a doua zi, am început să lucrez la casă. Am investit toţi banii în ea. Când aproape o terminasem, am simţit, în suflet, un cutremur. Mă şi vedeam la şaizeci de ani, locuind la ţară, cu câteva hectare de pământ, cu sapele şi furcile în grajd. Un viitor pe care nu am vrut să îl accept, dar care acum mi se părea din ce în ce mai plauzibil. Nu am terminat niciodată casa. Ştiam că nu o voi termina niciodată doar cu acei bani. Nu îmi permiteam să plătesc meseriaşii cei mai buni pentru a o finaliza aşa cum îmi doream eu. Începusem să urăsc tot Războieniul. Uram până şi aerul pe care îl respiram. Atunci, în acea stare vecină cu disperarea, am fugit, practic, la Eforie Sud, locul de unde e soţia mea. Acolo, pe malul mării albastre, revigorat, liniştit, împăcat, aveam să pun cap la cap un nou plan de succes. Mă scufundasem până peste cap în deziluzie şi atunci am ştiut că mai mult de atât nu voi avea niciodată de suferit. Am realizat că de acum înainte, depindea doar de mine să ajung din nou acolo unde deja mai fusesem.


Eşecul, un salt mare spre succes 

92

aveam niciun mentor care să îmi spună o vorbă de încurajare şi să îmi explice că ceea ce se întâmplase nu era tocmai un lucru ieşit din comun. Că au mai trecut şi alţii prin aşa ceva şi că nu venea chiar sfârşitul lumii. Dimpotrivă, în jurul meu, s-au aflat, la acel moment, doar oameni care au privit falimentul ca pe un fenomen ireversibil şi definitiv traumatizant. Aceasta era însă mentalitatea acelor ani; în fond, nu era vina nimănui. În acele timpuri, economia de piaţă abia se năştea.


„Toţi suntem în şanţ, dar unii dintre noi privesc spre stele.“ (Oscar Wilde)

Dulcele gust al succesului Majoritatea cărţilor despre succes au fost gândite şi concepute ca o afacere în sine. În lumea modernă, în care totul se desfăşoară cu o viteză ameţitoare, mulţi nu reuşesc să prindă trenul. Ne trezim dezorientaţi în gări uitate de lume, fără scopuri, fără planuri. Pe acest fundal, cărţile despre succes, cu pretenţii de reţete sigure, devin simple surse de profit pentru autori. Câţi dintre dumneavoastră nu aţi citit o asemenea carte şi nu aţi încercat, mai apoi, să puneţi în aplicare formulele matematice, psihologice sau de alt gen recomandate acolo? Recunosc că am citit şi eu astfel de cărţi, şi încă mai citesc. Trebuie însă să ştiţi că sunt foarte rare cazurile în care acele formule duc la un succes garantat.


În cartea de faţă, nu veţi găsi nicio formulă de acest gen. Nici nu aş cum să vă ofer aşa ceva. Nu sunt expert în psihologie, sociologie sau alte ştiinţe. Las aceasta în seama specialiştilor. În schimb, sunt expert în viaţa mea. Şi mai cred că puterea exemplului este, ca să folosesc un termen din afaceri, cu mult mai profitabilă pe termen lung decât o formulă aparent universal valabilă. Nu ştiu dacă experienţele mele vor ajuta pe cineva, dar dacă şi numai un singur om va reuşi să găsească ceva folositor în cuvintele mele, atunci voi fi, cu siguranţă, mulţumit.

*

Eşecul, un salt mare spre succes 

94

*

*

Cred că cele câteva luni cât am zăcut la ţară, după faliment, au fost cele mai grele din viaţa mea. Şi acum, când mă gândesc din nou la acest episod din viaţa mea, am senzaţia că s-au scurs ani întregi. Oricum, după ce cheltuisem aproape toţi banii pe casa de la Războieni, am avut curajul să mă scutur şi să o iau, din nou, de la capăt. Ce-i drept, ideea nu a fost una tocmai originală. În acea perioadă, la Iaşi, exista o firmă de succes, Casa Grig, căci aşa se numea. Patronată de Grigore Abuhnoaiei, aceasta era atunci pe val cu afaceri în legumicultură. Şi de aici am plecat şi eu. În cartierul Păcurari, deţineam un spaţiu mic, închiriat de la Primărie. Cu bruma de bani ce-mi mai rămăsese, am deschis un aprozar de cartier. Primul lucru pe care l-am făcut a fost să îl amenajez altfel decât obişnuitele aprozare cenuşii de pe vremea comu-


95 Eşecul, un salt mare spre succes 

niştilor. Am comandat rafturi mari, frumoase, albe, leam decorat şi, mai apoi, am expus, cu mare grijă, pe ele marfa. Am sortat legumele pe categorii şi le-am pus preţuri diferite. Acum, acest lucru pare o strategie elementară de marketing, însă pe atunci, era, cu adevărat, o noutate. Magazinul era foarte frumos amenajat şi atrăgea lumea. Aveam şi avantajul că în Păcurari, nu exista o piaţă în adevăratul sens al cuvântului. Am închiriat un apartament în cartierul Tătăraşi şi am pornit-o, din nou, de jos. În fiecare dimineaţă, la ora 4.00, eram în Piaţa Alexandru sau Nicolina, de unde îmi achiziţionam en-gros marfa. Prima lovitură pe care am dat-o, păstrând proporţiile, a fost cu usturoiul. Transportam cu un Oltcit vechi sute de legături de la piaţă la aprozar. A venit apoi criza de cartofi. Se mai găseau prin pieţe, dar la preţuri foarte ridicate. Prin nişte cunoştinţe, am aflat că de la Constanţa, din import, se puteau aduce TIR-uri întregi. Aşa că am adunat toate economiile şi am cumpărat trei TIR-uri de cartofi. Totul mergea bine, însă simţeam că nu eram făcut pentru un asemenea gen de afacere. Era şi foarte riscantă. Dimineaţa, luam roşiile cu o mie – două mii de lei kilogramul, iar pe la amiază, când piaţa se umplea de roşii, coborau la câteva sute de lei. Ca să nu ies în pierdere, de multe ori, eram nevoit să vând marfa sub preţul pieţei. Mai era şi pericolul să se strice pe raft, fiind marfă perisabilă. Iar muncă era cât încape. Nu ştiu dacă eu şi cu soţia mea dormeam câteva ore pe noapte. Vindeam când unul, când celălalt. Mai târziu, am angajat un băiat şi o fată, dar se pare că mai rău am făcut, pentru că, deseori, găseam casa cu bani lipsă.


96 Eşecul, un salt mare spre succes 

Fără să vreau, intrasem într-un nou cerc vicios. În primul rând, afacerea cu legume era o copie. Nu avea nimic original, iar pentru a scoate profit serios în afaceri, ai nevoie de ceva inedit. În al doilea rând, nici nu mă pricepeam foarte bine la astfel de lucruri. Învăţasem multe din mers, dar piaţa din acest domeniu era una extrem de instabilă. Nu puteam face niciun plan şi, practic, eram la mâna destinului. Am tot lungit-o aşa timp de un an şi jumătate. Ieşeau foarte puţini bani. Simţeam, din nou, în aer, mirosul greu al falimentului. Frământările şi gândurile negre au reapărut. Noaptea, visam că mă întorceam umilit la Războieni. Aveam coşmaruri cu o viaţă petrecută între cei patru pereţi ai unei case ţărăneşti, pierdut, istovit, fără un scop în viaţă, fără nicio împlinire. Aşa că în vara anului 1994, am lăsat baltă aprozarul şi am fugit cu soţia mea, din nou, la Eforie Sud, la părinţii ei. Acolo, am căutat răspunsul într-o carte de Jay Conrad. Nu ştiu dacă am receptat foarte bine mesajul şi nici dacă mi-am însuşit corect strategiile propuse de celebrul creator de reclame american. Ceea ce mi s-a întipărit în minte a fost însă conceptul de gherilă în afaceri. Economia românească şi mediul de afaceri de la mijlocul anilor ‘90 era, de fapt, un gen de capitalism sălbatic. Nimic nu era sigur, legile se schimbau de la o lună la alta, iar banii se devalorizau cu o repeziciune uluitoare. Viaţa era ca o junglă. Nu exista nici conceptul de marketing aplicabil, ce să mai vorbim de reclamă sau alte aspecte de acest gen, indispensabile într-o economie sănătoasă. Mult prea târziu, am înţeles însă ce însemna, cu adevărat, tranziţia – afaceri la negru. Pe atunci eram convins că pentru a


97 Eşecul, un salt mare spre succes 

reuşi, trebuie să gândesc rapid, eficient şi, cel mai important, să lucrez cu mijloacele altora. Totul trebuia să se desfăşoare ca un plan de atac dintr-o luptă de gherilă. Trebuia să alegi locul propice în care să-ţi lansezi atacul, să îţi calculezi mişcările şi mai apoi, cum s-ar spune, să te retragi cu prada. Într-o singură noapte, am pus cap la cap totul. Dimineaţa, i-am spus soţiei mele că am un plan care, în cel mult trei luni, ne va aduce un câştig de aproximativ o sută douăzeci de mii de euro. Cum? Simplu. Cu şaizeci de mii de geci vândute. M-a privit oarecum cu neîncredere. Avea şi toate motivele să o facă. Cum mai poţi avea încredere în cineva care îţi spune că e gata să facă o avere, în condiţiile în care ştii că nu are resursele financiare pentru a demara un astfel de proiect? Cum mai poţi oare avea încredere în cineva care astăzi te ridică, mâine te coboară, obligându-te, prin conjuncturile create, să-ţi schimbi radical viaţa? Eram conştient de toate aceste lucruri şi o iubeam şi mai mult poate pentru că reuşea, într-un final, să treacă peste toate şi să mă susţină de fiecare dată în proiectele mele. Planul meu de afaceri nu trebuia să pornească însă de la bani. Abia dacă aveam câteva zeci de mii de lei. În aceste condiţii, îmi rămâneau relaţiile pe care le aveam în lumea textilelor şi creativitatea. Primul element de care aveam însă nevoie era un model de jachetă cu care să cuceresc piaţa. Două săptămâni, am tot stat deasupra proiectelor desenând, tăind, reproiectând. În următoarea săptămână, am cumpărat câţiva metri de material şi împreună cu soţia mea, am confecţionat primele patru jachete. Aveam produsul finit. De acum, totul depindea


98 Eşecul, un salt mare spre succes 

atât de obiectivitatea analizei mele, cât şi de multe alte variabile inevitabile pe o piaţă instabilă. În septembrie, în primele zile ale lunii, m-am întors, din nou, la Iaşi. Prima oprire a fost la Mica Industrie. Aveam nevoie de muncitori, resursele umane reprezentând cea mai importantă componentă a planului de afaceri pe care tocmai îl întocmisem. Patru ore am discutat cu directorul, încercând să-l conving de valoarea şi siguranţa proiectului meu. I-am arătat cele patru jachete şi fără falsă modestie, vă spun că l-am impresionat. Am bătut palma, urmând ca plata să o fac după o lună. Pentru şaizeci de mii de geci, nu era însă destul. Mai aveam nevoie de oameni. Aşa că următoarea oprire am făcut-o la Tomiris. Aici, negocierile au durat mai puţin şi am reuşit să închei o înţelegere pentru lohn cu trei sute de confecţioneri disponibili. Ce presupunea acest lohn? Eu veneam cu modelul, plăteam salariile oamenilor şi un comision, mă ocupam de distribuţie şi de materia primă, iar firma avea doar rolul de a fabrica gecile. Cu materia primă a fost ceva mai uşor. Un fost partener de afaceri din Oradea a fost dispus să-mi dea, mai mult pe cuvânt, ţesătură pentru trei mii de geci. Nu era mult, dar nici puţin. Pe 25 septembrie, a ieşit din fabrică primul lot de o mie cinci sute de geci. S-au vândut ca pâinea caldă. Le-am dus pe toate la Bucureşti şi în doar câteva zile, au dispărut de prin standuri. Acesta era însă doar începutul. Cu banii luaţi, am acoperit cheltuielile de fabricaţie şi cu materia primă. De aici, totul a mers ca un bulgăre de zăpadă. Au fost, mai întâi, trei mii, apoi zece mii, apoi treizeci de mii. Afacerea prindea contur. Munca depusă era însă uriaşă


99 Eşecul, un salt mare spre succes 

şi epuizantă. Parcurgeam mii de kilometri. Duceam marfa, aduceam materia primă. Luam banii, duceam banii. Nopţi lungi de nesomn, emoţii, dar altfel de emoţii. Erau emoţiile succesului. Simţeam că de această dată, nu avea cum să-mi mai scape din mâini şansa şi de la o zi la alta, deveneam tot mai sigur pe mine, tot mai încrezător în steaua mea. La jumătatea lunii octombrie, am închiriat un spaţiu, tot în Păcurari. Marfa era adusă de la fabrici direct acolo, apoi o încărcam în TIR-uri. Comenzile curgeau, iar în decembrie, depăşisem cu mult limita celor şaizeci de mii de geci. De Crăciun, am tras linia. Aveam un profit de aproape o sută optzeci de mii de dolari. Regăsisem succesul după aproape doi ani de zbucium. În 1996, mă situasem pe locul al doilea în topul întreprinzătorilor mijlocii din judeţul Iaşi; aveam peste o sută de salariaţi şi trei sute de colaboratori. În casa de la Războieni, nu am locuit niciodată. De folosit, mi-a folosit mai târziu pentru garanţiile pe care băncile mi le solicitau la diverse împrumuturi. Povestea nu este una senzaţională. Recunosc că nu oricine ar fi putut dezvolta o astfel de afacere. Marele meu avantaj a fost că aveam relaţii puternice stabilite în anii grei de muncă în industria uşoară. Sunt sigur, de exemplu, că dacă directorul de la Tomiris nu m-ar fi cunoscut, nu ar fi acceptat să lucreze cu mine fără să-i dau banii înainte. Ce să mai spun despre materia primă luată pe datorie în primele săptămâni? Trebuie să ţineţi însă cont de faptul că succesul nu se rezumă doar la bani sau la afaceri. Banii sunt doar un trambulină de care te poţi servi pentru a accede la un anumit ideal. Finalitatea, adevărata mulţumire, vine


100 Eşecul, un salt mare spre succes 

însă din faptul că ai reuşit să duci la bun sfârşit un proiect. Satisfacţia este cu atât mai mare cu cât la prima tentativă, ai eşuat şi cu toate acestea, nu ai renunţat şi ţi-ai regăsit forţa de a te ridica şi de a mai încerca încă o dată. Nu vă pot oferi, prin urmare, o reţetă ideală de succes. Nu pot să îi spun unui tânăr care a ratat un examen ce anume trebuie să facă pentru a-l trece. Nu pot să îi dau lecţii nimănui despre cum ar putea câştiga primul milion de euro. Pot să vă spun însă două lucruri clare. Dacă vă doriţi cu adevărat ceva, nu renunţaţi niciodată la visul vostru. Şi dacă decideţi să vă urmaţi visul, priviţi atunci bine în jur. Alegeţi cu multă atenţie elementele sigure care vă pot garanta succesul. Nu capitulaţi niciodată. De multe ori, aparent, soarta este cea care câştigă bătăliile şi poate de mai puţine ori, veţi ieşi voi învingători. Important este ca la finalul războiului, să aveţi tot capul sus, conştienţi de propriile forţe şi capacităţi.

* *

*

Din 2004 până în 2007, mi-am dezvoltat afacerile fără a apela la credite bancare. Vă voi explica însă într-o altă povestire cum vin băncile să-ţi aducă o umbrelă atunci când este soare, dar ţi-o iau înapoi când vine ploaia.


„Daţi în mâna educatorului cât mai puţine măsuri coercitive cu putinţă, astfel încât singura sursă a respectului tinerilor faţă de el să fie calităţile lui umane şi intelectuale.“ (Albert Einstein)

Cum am trădat şcoala Renunţarea la şcoală a fost şi este cea mai mare greşeală a vieţii mele. La şaisprezece ani, când am decis că nu mai am nevoie de şcoală, aveam convingerea că lumea poate fi a mea şi fără să ştiu să rezolv o integrală sau fără să cunosc toţi autorii români din manualele de literatură. Am greşit. De acest lucru aveam să îmi dau seama însă mai târziu, mult mai târziu. Nici nu aveţi idee cât de importantă este totuşi şcoala. Cât de mult ai de suferit dacă nu-ţi termini studiile. Şi cât de greu este mai târziu să încerci să rezolvi acest neajuns. Am părăsit şcoala dintr-o eroare. Nu pentru că nu aş fi fost capabil. Eram un elev normal, fără mari pretenţii. În clasa a X-a, însă, am preferat să renunţ la


studii de frica unui profesor. Un orgoliu amestecat pe atunci cu naivitatea copilăriei.

*

Eşecul, un salt mare spre succes 

102

*

*

Renunţarea la şcoală a fost un alt eşec al vieţii mele. Un eşec care, din păcate, nu m-a dus la niciun succes. De aceea, povestea care urmează este diferită de restul întâmplărilor descrise în această carte. Poate că nu se armonizează prea bine în textura de ansamblu, însă am ţinut foarte mult să o cunoaşteţi. Poate pentru că aşa sper că vă voi convinge să nu repetaţi aceeaşi greşeală. Şi mai important, ca părinţi sau viitori părinţi, să nu-i permiteţi niciodată copilului dumneavoastră să renunţe la şcoală. Altfel, nu faceţi decât să deveniţi complici conştienţi la crearea unui handicap cu care se va confrunta toată viaţa. Şcoala veche din Războieni devenise un fel de sperietoare pentru mine. Eram doar în clasa a IV-a şi fiecare dimineaţă în care trebuia să bat drumul spre clădirea cu geamuri mari devenise un chin. Frica nu venea din cauza temelor nefăcute sau a lecţiilor neînvăţate. Venea din pofta cu care fostul învăţător ne pocnea cu un băţ lung şi subţire peste mâini. Clasa – o cameră întunecată şi rece. Focul silfidic din soba de teracotă nu reuşea să dezmorţească nici duşumeaua din scânduri putrezite. În acea zi de iarnă, am întârziat la ore. Ştiam ce pedeapsă voi primi, dar ca orice copil, speram să scap. Nu-mi amintesc ce m-a întrebat


103 Eşecul, un salt mare spre succes 

atunci învăţătorul şi nici minciunile pe care le-am născocit, în speranţa că nu voi lua bătaie. Îmi amintesc foarte bine însă durerea fiecăruia din cele zece beţe primite peste palmele îngheţate. Două ore m-a ţinut în faţa clasei, în picioare, „răsplată“ pentru „incredibila“ faptă pe care o comisesem. Sunt ferm convins că majoritatea dascălilor îşi fac meseria aşa cum trebuie, iar eu le port un cuvenit respect pentru asta. Nu pot ierta, însă, comportamentul sălbatic pe care unii dintre practicanţii acestei nobile meserii îl au faţă de copii. N-am să înţeleg niciodată de ce pentru un învăţător sau pentru un profesor, este mai important să lovească cu bestialitate un copil, să îl umilească în faţa clasei, în loc să îşi ţină, aşa cum trebuie, orele. Tocmai de la un astfel de comportament a pornit şi drama mea. În acea zi, am fugit de la şcoală. În clasa a V-a, am scăpat de loviturile la palmă. N-am scăpat însă şi de bătaie. Practica se pare că era bine împământenită printre profesori. Din fericire, nu s-au mai repetat umilinţele şi violenţele din clasele primare. La liceu, însă, aveam să mă reîntâlnesc cu teroarea. Am făcut clasa a IX-a la şcoala din Ţibăneşti. Era pe vremea când îmi pusesem pe picioare prima „afacere“, cea cu fotografiile. Pentru asta, mai lipseam de la ore, uneori învoit, alteori, pur şi simplu, chiuleam. Desigur, de aici, decurgeau şi nişte consecinţe. Primeam note mai mici, eram admonestat. Toate acestea nu au fost însă de ajuns pentru un profesor suplinitor. Ziua în care am renunţat la şcoală a coincis cu ziua în care el s-a hotărât să îşi răzbune orgoliul. Îmi amintesc perfect rânjetul de hienă de pe chipul său atunci


104 Eşecul, un salt mare spre succes 

când a intrat în clasă. A aruncat catalogul pe catedră şi i-a cerut unuia dintre colegi, cel mai mare şi mai „conştiincios“, să păzească uşa. Poate dacă aş fi ştiut ce are de gând, aş fi fugit încă de atunci. Apoi, cu un aerul unui şacal care şi-a încolţit prada, fără să privească înspre mine, mi-a cerut să fac câţiva paşi în faţă. „O, domnul Agrigoroaei! Bine aţi venit pe la noi!“ „Ieşi în faţă, ordinarule!“ şi dintr-odată, a început să tune şi să fulgere asupra mea cu cele mai îngrozitoare vorbe. Spre uluirea mea, niciun coleg din clasă nu părea să fie contrariat de tot ce se întâmpla. Dimpotrivă, cei din jur au început chiar să râdă cu o cruzime pe care nu am înţeles-o niciodată. Am ieşit în faţă. Individul a trimis pe altul afară să îi găsească şi arma umilinţei. „Să îmi cauţi o jordie. Groasă cât un stilou. Nu mai mare, că te mănânc!“ Cât a lipsit colegul plecat în căutarea „jordiei“, profesorul a ţinut să îmi reamintească cu multă ură întreaga avalanşă de invective şi reproşuri. Într-un final, a rostit şi sentinţa: o sută de lovituri la palmă. Mai ţineţi minte pedepsele pe care turcii le aplicau sclavilor sau prizonierilor? Trebuie să fi citit despre aceste practici sălbatice prin cărţile de istorie… cincizeci, o sută de bice pe spinare. Ei bine!, aveam şi eu acum turcul meu care se pregătea să-şi pedepsească, cu o plăcere aproape sadică, prizonierul! De frică, am refuzat să întind palmele. Ştiam cât de dureroase pot fi loviturile. Urmele spaimelor şi violenţelor din clasele primare nu se stinseseră încă de tot, iar în acea zi, au izbucnit cu o şi mai puternică intensitate în sufletul meu. Nici strigătele puternice, nici ameninţările individului nu au putut să mă determine să îmi


105 Eşecul, un salt mare spre succes 

întind, de bună voie, palmele. Scos din sărite, profesorul a început să mă lovească peste picioare cu băţul lung şi subţire. Nici nu mai ştiu de câte ori a dat. Îmi amintesc doar că după ce a terminat, era leoarcă de sudoare. Dincolo de durere, pe mine mă apăsa mai tare însă umilinţa. Poate pentru că la cincisprezece ani, nu poţi să înghiţi o bătaie la fel ca la zece ani. Sunt sigur că nu sunt singurul care a luat bătaie în copilărie. Sunt sigur că mulţi dintre cei care citesc aceste rânduri au avut parte şi ei de astfel de experienţe traumatizante. Eu unul însă nu am putut să suport astfel de umilinţe. Mai ales de la un străin. După bătaie, le-a cerut la doi colegi să aibă grijă să nu părăsesc cumva şcoala în acea stare. Probabil realizase şi el faptul că îi pot cauza oarece probleme dacă mergeam în halul acela acasă. Nu m-au putut ţine. Am fugit fără să mă uit înapoi şi am jurat să nu mai calc vreodată pe la şcoală. După o lună de stat acasă, dirigintele meu, Adrian Brătoi, a încercat să mă convingă să mă întorc la şcoală. A încercat, mai întâi, cu părinţii mei. Mama şi tata l-au anunţat că totul depinde doar de mine şi dacă eu am hotărât că nu mai am nevoie de şcoală, asta este! Profesorul, un dascăl adevărat căruia i-am păstrat, întotdeauna, un mare respect, nu s-a lăsat şi a ţinut să facă un fel de schimb cu mine. Mi-a promis că nu voi mai fi bătut şi că mă pot întoarce la şcoală, însă nu voi primi niciodată o notă mai mare de cinci. Şi aşa a şi fost! A IXa şi a X-a le-am trecut cu cinci pe linie la toate materiile! În clasa a XI-a, în a doua treaptă de liceu, am mers la Negreşti – Vaslui. Şi aici, s-a încheiat definitiv aven-


106 Eşecul, un salt mare spre succes 

tura mea la şcoală. După o lună, am fost nevoit să plec de la o oră. În drum spre gară, m-am întâlnit cu profesorul Corneliu Bichineţ, unul dintre puţinele cadre didactice din liceu pentru care nutream un mare sentiment de admiraţie. Cu toate acestea, ca un neghiob, nici nu l-am salutat, fără să-mi treacă prin minte că ar fi trebuit cel puţin să îl anunţ că nu voi fi prezent la ora dumnealui. La următoarea oră, profesorul s-a repezit asupra mea. Cu vorba însă. M-a ameninţat direct, aşa cum cred că o fac foarte mulţi profesori doar pentru a-şi pune la punct elevii. M-a asigurat că nu voi trece niciodată clasa. Ameninţarea mi-a readus în memorie toate bătăile şi umilinţele din anii ce trecuseră. Mi-am adus aminte de bătăile încasate la palmele îngheţate de la învăţător, de perciunii smulşi de profesorii din gimnaziu, de bătaia primită de la orgoliosul suplinitor din Ţibăneşti. Am stat ca pe jar, aşteptând să se termine cât mai repede ora. Număram secundele în gând, una câte una. Când a sunat de pauză, fără niciun cuvânt, mi-am luat ghiozdanul şi am plecat spre casă cu primul tren. Sunt sigur însă că bătaia şi teroarea nu au fost singurele motive care au stat totuşi la baza celui mai urât eşec al vieţii mele. Poate nu aş fi renunţat la şcoală dacă aş fi avut atunci pe cineva lângă mine care să îmi explice cât de importante sunt diplomele, cât de greu îmi va fi în viaţă şi ce mare handicap voi avea faţă de toţi ceilalţi din jurul meu. În anii tinereţii, nu mi-a păsat nicio clipă de faptul că nu aveam şcoala terminată. Vedeam doar banii şi eram convins că asta e de ajuns pentru a te bucura de


107 Eşecul, un salt mare spre succes 

respectul celorlalţi. Acest lucru fusese oarecum valabil într-o societate arhaică, aşa cum era satul românesc din acea vreme. Din momentul în care m-am mutat însă la Iaşi, am şi început să primesc primele lovituri. Banii mi-au creat cunoştinţe. În orice discuţie, apărea întrebarea: „Şi tu ce facultate ai terminat?“ sau „Ce studii ai?“. De câte ori eram întrebat, mă înroşeam, mă fâstâceam şi ocoleam cu grijă răspunsul. Ce să le răspund? Nici măcar nu fusesem în stare să termin liceul. Cea mai crudă umilinţă am trăit-o într-o seară de vară, când am surprins o discuţie între nişte angajaţi. De două luni, reuşisem, în sfârşit, să formez, cu multă dificultate, o echipă de creaţie şi marketing, alcătuită din tineri absolvenţi de facultate. Erau necopţi, însă eram convins că se putea construi ceva cu ştiinţa şi cunoştinţele lor susţinute de experienţa mea în acest domeniu. În acea seară, am auzit un dialog între doi dintre aceşti tineri. Şi mi-au rămas în minte cuvintele lor: „Cum naiba, ăsta fără carte, doar cu zece clase, e milionar şi noi, cu facultate, muncim ca proştii pentru el?“. Atunci am înţeles că toţi cei din jurul meu, chiar dacă nu o recunoşteau deschis, gândeau la fel. Eram Agrigoroaei-zece-clase. Cu bani în bancă, dar fără diplomă. Fără liceu şi fără facultate. Adică fără patalamaua de carton la mână. Nu conta că, între timp, reuşisem să îmi fac o autoeducaţie şi că ajunsesem să citesc poate chiar mai multe cărţi decât o persoană cu studii superioare. Fără cartonul pe perete, însă, eram considerat un nimeni.


108 Eşecul, un salt mare spre succes 

Trebuia să fac ceva în acest sens. Aveam bani, aveam o anumită stare socială, dar eram conştient că fără diplome, ascensiunea mea se va opri aici. Niciodată nu voi reuşi să urc mai sus. De aceea, la treizeci de ani, am decis să mă apuc din nou de liceu. Nu vă imaginaţi cât de greu este să faci şcoala la vârsta aceasta. Cu doi copii acasă şi cu o afacere de condus. La toate acestea, se mai adăuga şi sentimentul de umilinţă care apare odată cu mirarea şi zâmbetul ironic al celui care află că tu încă eşti la liceu. Nu mi-a mai păsat. Nici măcar nu încercam să mă ascund. Toţi prietenii ştiau că mă duc la ore. Mulţi făceau glume pe seama temelor, a tezelor. Le luam ca atare. Dorinţa de a termina şcoala a fost mult prea mare. Iar importanţa diplomei mă făcea să trec peste toate neajunsurile. Vă spun sincer că mi-ar fi fost poate mai simplu să plătesc şi să primesc diploma. Dar am vrut să învăţ. Am vrut să recuperez ceea ce pierdusem în urmă cu cincisprezece ani. Drept dovadă că nu am plătit stă şi faptul că am luat bacalaureatul abia în sesiunea din toamnă. În vară, am căzut la biologie. Însă din nou, nu mi-a păsat şi nu am simţit niciun fel de umilinţă. În prezent, sunt în ultimul an la o facultate de management. Şi sunt decis să urmez şi cursurile facultăţii de drept. Acum sunt fericit şi mulţumit. Din păcate, nu pot spune că am transformat acest eşec cu şcoala într-un succes. Şcoala este necesară şi obligatorie. Indiferent cât de mulţi bani ai, oricât de priceput eşti când trebuie să îi faci, dacă nu ai studii, vei fi considerat mereu inferior celorlalţi. Poate că nu ţi-o vor spune în faţă, fii însă


Eşecul, un salt mare spre succes 

109

convins că toţi se vor gândi la tine ca la un analfabet milionar. Dar nu acest lucru este cel mai important. Nu trebuie să faci şcoala pentru ceilalţi, ci doar pentru tine. Ai nevoie de cunoştinţe pentru a susţine o conversaţie plăcută, pentru a te putea integra social, pentru a avea demnitate în faţa copiilor tăi, pentru a putea avea acces în spaţii elitiste în care, fără carte, acest lucru nu este posibil. Vei avea întotdeauna nevoie de şcoală, dragă cititorule, în orice situaţie, de aceea, pregăteşte-te pentru viaţă, învaţă la timp şi atunci când singura ta grijă este doar învăţătura. Mai târziu, îţi va fi, cu siguranţă, mult mai greu.


„Succesul este un profesor prost. El îi împinge pe oameni să creadă că sunt infailibili.“ (Bill Gates)

Al doilea Faliment. Cum mi-am rupt dinţii în economia de piaţă Infatuarea şi credinţa că eşti infailibil. Acestea sunt păcatele care te macină atunci când întâlneşti succesul. Puţini sunt oamenii capabili să discearnă sensul evenimentului şi să privească succesul doar ca pe o treaptă pe care au atins-o şi nu ca o stare de fapt eternă. Sunt poate vorbe de la sine înţelese, dar simt nevoia să le accentuez. Trecerea de la eşec la succes este, din punct de vedere psihologic, una extrem de delicată, de dificilă şi de complexă, deopotrivă. Căderea din starea psihică pe care ţi-o conferă aura succesului în cea a meandrelor eşecului este bruscă şi, într-o oarecare măsură, traumatizantă. După ce ţi-ai revenit din primul faliment, eşti convins că stăpâneşti toate secretele şi că niciodată nu


vei mai ajunge în această situaţie. Cel puţin aşa am crezut şi eu. N-au trecut însă nici şase ani până în momentul în care aveam să mă prăbuşesc din nou. De data aceasta, a fost mult mai brutal şi am pierdut mult mai mult. Mi-am pierdut credinţa în mine. Am pierdut speranţa şi am devenit timorat. Al doilea faliment mi-a pătruns adânc în suflet, mi-a distrus nervii şi mi-a destrămat gândurile în mii de fâşii. Totul pentru că mam crezut infailibil şi am desconsiderat adevărata putere a sorţii. Şi atunci când mi-a fost lumea mai dragă, am primit lovitura. Ce a urmat...

*

Eşecul, un salt mare spre succes 

112

*

*

Sfârşitul anilor ‛90 m-a prins pe val. După ce am ridicat firma din primul faliment, cu lecţiile de acum învăţate, reuşisem să o aduc la un profit mai mult decât mulţumitor. Am investit mult în departamentul de creaţie şi am reuşit să dau câteva lovituri frumoase pe piaţă. Întreaga mea producţie se vindea în vestul ţării şi în Bucureşti. De fapt, rareori, am făcut afaceri cu distribuitorii din Moldova. Nu o făceam dintr-o anumită convingere, ci, pur şi simplu, legăturile mele cele mai puternice erau cu parteneri din Timişoara, Bucureşti, Cluj sau Constanţa. Destul de repede, a început să se observe şi profitul. Îmi reconstruisem parcul de maşini. Cumpărasem un apartament în centrul Iaşului, câteva terenuri, iar conturile în bancă se rotunjeau. Eram sus acum din nou şi de acolo, nu mai simţeam nici cea mai lină adiere a


113 Eşecul, un salt mare spre succes 

eşecului. Uşor – uşor, am început să devin prea sigur pe mine. Şi cu fiecare leu care intra în cont, creştea dorinţa de a avea şi mai mult. De a dubla, de a tripla sumele. Nu din nevoia de bani, ci, pur şi simplu, de dragul jocului. Culmea am atins-o în perioada 1995 – 1997, când firma mea a fost inclusă în topul celor mai de succes societăţi din Iaşi, realizat, la acea vreme, de Camera de Comerţ. Noul succes îmi provocase o adevărată stare de euforie. Ca o consecinţă a acestui fapt, mândria şi nestăvilitul meu apetit de afaceri au crescut proporţional. Ei bine!, în această dispoziţie, m-a găsit falimentul în toamna lui ‛98, când a venit sub forma unei delegaţii de nouă chinezi, chiar în biroul meu de la firmă. Am auzit prima dată de această delegaţie la una dintre întâlnirile de la Camera de Comerţ. Se anunţau ca investitori puternici, veniţi la Iaşi în căutare de noi parteneri de afaceri. Fără să stau prea mult pe gânduri, mi-am făcut următoarea socoteală: sunt oameni cu bani care nu prea au ce face cu ei, dar au nevoie de o idee excepţională pentru a deveni parteneri. Ei vin cu banii, eu, cu modelele şi reţeaua mea de distribuţie. Şi am început să visez! La exporturi, la cantităţi uriaşe de produse fabricate şi vândute. Visam un viitor luminos! Pe 14 septembrie 1998, cei nouă chinezi s-au îngrămădit pe holul firmei mele. Eram şi noi foarte pregătiţi, cu intenţia clară de a bate palma cu unul dintre ei. Discutam prin intermediul unui translator. De fapt, este impropriu spus discutam, pentru că în cele aproximativ treizeci de minute cât au stat la mine în birou, doar ei au fost cei care au pus întrebări. Întrebări despre modele, despre vânzări, despre stocuri, despre unde şi cum vin-


114 Eşecul, un salt mare spre succes 

deam, despre culori şi despre materialele folosite. La fiecare întrebare, răspundeam fără ezitare. Eram convins că doar aşa puteam să le demonstrez că merită săşi investească banii. Nicio clipă nu mi-a trecut prin cap altceva. La un moment dat, unul dintre ei, care purta o geantă mare şi neagră, a propus să facem un schimb de mostre. Am ales două dintre cele mai frumoase şi vândute jachete şi le-am oferit fără să clipesc. Am primit, în schimb, un braţ de produse tradiţionale. O secundă, am rămas perplex, însă nu am avut prea mult timp de gândire pentru că valul de întrebări a reînceput. După o oră, au plecat şi duşi au fost. Nicio vorbă, nicio promisiune. Doar o înclinare a capului şi un „la revedere“ stricat, în româneşte. N-am mai auzit nimic de ei până în luna decembrie a aceluiaşi an. Pe 1 decembrie, am avut primul şoc. Agenţii de vânzări mi-au transmis că toţi clienţii aveau deja marfă ca a noastră la vânzare. Mai mult, fusese achiziţionată la jumătate de preţ. Am cerut stupefiat să văd şi eu gecile. La prima vedere, erau identice cu ale mele. La o analiză mai atentă, însă, puteai observa că sunt de o calitate foarte proastă. Şi atunci am simţit că se prăbuşeşte lumea în jurul meu. În câteva secunde, mi s-a derulat în minte scena cu cei nouă chinezi: toate întrebările lor, toate răspunsurile mele şi, mai ales, momentul în care le-am predat, cu zâmbetul pe buze, modelele. Chinezii îmi cuceriseră întreaga reţea de clienţi, cu marfă mai ieftină, dar cu mult inferioară calitativ. Nu ştiu cât timp am rămas aşa blocat, cu maldărul de haine chinezeşti în braţe. Oricum, cred că s-au scurs minute bune, pentru


115 Eşecul, un salt mare spre succes 

că secretara a fost nevoită să mă scuture puternic pentru a mă trezi, din nou, la realitate. În noaptea de 5 decembrie, maşinile de transport erau la Iaşi, în faţa sediului firmei, cu marfa intactă. Şi de atunci, a început totul. Toată munca mea şi a soţiei mele din ultimii trei ani se năruia ca un castel din cărţi de joc. După trei săptămâni, am început să vând. Mai întâi, maşinile. Banii au acoperit salariile celor o sută optzeci şi cinci de angajaţi şi creditele în bancă. Am primit o nouă lovitură. De aproape un an, lucram cu un distribuitor de materie primă care îmi furniza ţesături pentru jachete. Avusesem deja nouă transporturi, ultimul intrând în cele şaisprezece mii de geci. În primăvara lui ‛99, când speram la o revenire cu un model de vară, urma să primesc al zecelea transport. Toate speranţele mele erau în această afacere. Speram să îmi iasă cărţile pentru a-mi reveni financiar şi psihic. Pe 27 martie, când marfa a ajuns la uşă, am verificat primele cutii şi am semnat de primire. Am şi plătit, aproape imediat, cincizeci de mii de dolari, ultimii mei bani din bancă. Abia când am intrat în al doilea lot de material, am constatat nenorocirea. Materialul era de o calitate cu mult inferioară, fiind bun, cel mult, pentru căptuşeli. Am sunat distribuitorul, disperat, săptămâni la rând. N-am mai dat de el. Fusesem tras pe sfoară şi nu mai aveam ce face. Banii erau daţi, marfa, luată. Totul se petrecea cu o viteză uluitoare. Practic, nici nu apucam să îmi revin dintr-o lovitură că primeam imediat alta. Şi peste toate, pe la firmă, au început să apară inspectorii de la Finanţe după plata impozitelor şi taxelor. Închipuiţi-vă că în ‛98, eram primul afacerist


116 Eşecul, un salt mare spre succes 

ieşean care îşi plătise, în fiecare an, integral, toate dările faţă de stat. În primăvara lui ‛99, nu mai aveam bani nici pentru salariile angajaţilor. Două luni, am tot încercat să-i îmbunez pe cei de la Finanţe. Am cerut clemenţă şi o reeşalonare a datoriilor. Inutil. Aceasta a fost piatra de mormânt a afacerii mele. În august, am declarat falimentul. Eram din nou la pământ şi de data aceasta, parcă nu mai aveam nicio speranţă. Umilinţa era cu atât mai covârşitoare cu cât eram conştient de faptul că totul se produsese din cauza infatuării mele. Dacă, fie doar şi pentru o secundă, i-aş fi privit cu suspiciune pe cei nouă chinezi, dacă aş fi avut inspiraţia să verific toată materia primă cumpărată sau dacă aş fi fost mai precaut, nu aş fi ajuns în această situaţie. Oricum, nu mai conta. Maşinile mele nu mai erau. Conturile în bancă dispăruseră, iar în locul lor, a rămas doar un mare gol. Pentru a doua oară în viaţă, viitorul îmi părea lipsit de sens.


„În viaţă nu ai nevoie decât de ignoranţă şi încredere; după asta, succesul e garantat.“ (Mark Twain)

Un plan de milioane de euro Poate vă întrebaţi de ce am ales citatul lui Twain. Sau, mai degrabă, ce are a face ignoranţa cu afacerile şi cu viaţa de zi cu zi. Să fii ignorant în business, să ignori oamenii? E ca şi cum ţi-ai semna propria condamnare. Şi totuşi, vin momente în viaţă când trebuie să fii ignorant. Când simţi că toţi sunt împotriva ta, când statul, cel care ar trebui să îţi ofere cât de cât sprijin şi clemenţă atunci când eşti prăbuşit, când partenerii care te urmăresc ca nişte hiene ce adulmecă mirosul prăzii, trebuie să fii ignorant. Nici felul meu de a fi, nici religia şi nici familia în mijlocul căreia am crescut nu m-au învăţat această lecţie. Dintotdeauna, am fost un om normal, cu o anumită grijă faţă de sentimentele semenilor, cu respect faţă de


cel de lângă mine. Ce să vă spun? În 1998, când afacerea mea era pe val, eram cel mai grijuliu plătitor de taxe şi impozite din Iaşi. Prima mea grijă, la începutul şi la sfârşitul anului, era să adun banii din cont şi să îi vărs în buzunarele largi ale statului. Salariaţii mei îşi primeau lefurile la timp, iar când negociam cu partenerii de afaceri, foloseam obsesiv, copilăreşte, uneori, cuvântul „mulţumesc“. Şi astăzi, când port o discuţie cu cineva şi mi se oferă un serviciu, o favoare sau un sfat, am obiceiul să mulţumesc de mai multe ori. Un gest frumos aţi zice… Însă şi foarte periculos. Pentru că de multe ori, rişti să fii subestimat. Iar în hăţişul economiei de piaţă, când eşti minimalizat şi ţi se pune această pecete, la tot pasul, există pericolul să cazi în tot felul de capcane.

Eşecul, un salt mare spre succes 

118

* *

*

În 1999, când laţul falimentului mi se încolătăcea pentru a doua oară, în jurul gâtului, am învăţat lecţia ignoranţei. Am învăţat că pentru a te ridica, ai nevoie de un dram de duritate şi de un procent de agresivitate. Totul e să ştii cum să controlezi situaţia pentru a nu ajunge de partea cealaltă, şi anume, să devii un afacerist lipsit de scrupule. Să vă spun un secret. Dacă ai trecut de primul faliment, al doilea e floare la ureche. Lecţia servită la prima experienţă de acest gen te ajută să te ridici cu mult mai uşor. Chiar dacă pare că ai pierdut totul, că nu mai ai


119 Eşecul, un salt mare spre succes 

nicio şansă, că toată lumea ta s-a prăbuşit aidoma unui castel din cărţi de joc chinezeşti, o informaţie păstrată în adâncuri declanşează click-ul atât de necesar revenirii. Cel puţin la mine aşa a fost. În luna iulie 1999, am falimentat Agricompany. Neplăcut sentiment să îţi vezi munca distrusă cu o semnătură… Cei care au o afacere mă pot înţelege mai bine. Dacă nu ai încercat însă niciodată în viaţă să construieşti ceva, e mult mai greu de înţeles. O zi de muncă din viaţa unui întreprinzător valorează poate cât zece din cea a unui simplu angajat. Stresul cotidian, deciziile pe care trebuie să le ia, problemele neprevăzute care se ivesc mereu, banii pierduţi, dar şi cei câştigaţi, toate acestea formează un câmp de luptă unde nu există niciodată compasiune. Cum să vă explic… Să vă dau un exemplu. În 1998, într-o seară, am fost sunat de unul dintre angajaţii mei care mi-a comunicat că întregul tablou de comandă de la curentul electric al atelierului de confecţii luase foc. Aveam, la acea vreme, o comandă uriaşă de onorat şi fiecare zi de întârziere ar fi însemnat pierderi şi penalităţi foarte mari. La 11.00 noaptea, îmi rugam prietenii să-mi recomande un electrician priceput şi care ar fi fost dispus la acea oră să facă intervenţia. Două ore am tot căutat până ce a catadicsit unul să vină. Apoi, alt ghinion. Unul din cabluri sa împuşcat în perete. Adu alţi oameni. Sparge betonul, caută firele. O noapte întreagă am stat lângă ei. Dimineaţa, la 7.00, am aşteptat să se deschidă primul magazin de electrice să pot cumpăra un tablou, iar la ora 8.00, când au venit oamenii la muncă, totul era în regulă. Ei bine!, aceasta este însă o întâmplare de prea mică importanţă. În viaţa unui adevărat om de afaceri,


120 Eşecul, un salt mare spre succes 

astfel de lucruri se întâmplă frecvent. Stresul, nervii consumaţi şi nopţile nedormite, pe toate ţi le aminteşti când semnezi certificatul de deces al firmei. În august 1999, am luat-o însă de la capăt. Am mers la Registrul Comerţului, am depus o nouă cerere pentru rezervare de nume şi am deschis o nouă societate: Aya Sports. Din rămăşiţe, mai reuşisem să adun douăzeci de mii de dolari. Cu banii aceştia, am întocmit un nou plan de afaceri. Şi tot în confecţii, pentru că la asta mă pricepeam. Şi mai aveam un avantaj – o reţea solidă de peste trei sute de clienţi. Aveam nevoie de un produs care nu putea fi copiat. Am colindat magazinele din Iaşi şi din întreaga ţară. Am încercat să mă documentez, să mă informez cât mai bine, să observ cu mai multă atenţie, să înţeleg cât mai multe. Am fost şocat să aflu că, practic, nu există produs care să nu aibă un „frate“ geamăn chinez. Tot ce însemna marfă putea fi tras la indigo de asiatici. Varianta de a găsi produsul-minune nu mai stătea în picioare. Inspiraţia a venit însă, la momentul oportun, dintr-o revistă. Din întâmplare, primisem de la un prieten din State celebra revistă „Forbes“. Nu ştiam şi nici acum nu ştiu prea multă engleză. Dar erau acolo câteva fraze, atât cât am reuşit eu să înţeleg, care făceau referinţă la clasa de mijloc din Europa de Vest. Un articol legat de nivelul câştigurilor şi de modul de viaţă. Am rugat o prietenă profesoară să îmi traducă întreg articolul. Cred că l-am citit şi recitit de zeci de ori. La final, ştiam ce trebuie să fac. Am înţeles că pe piaţă, există o categorie de clienţi pentru care calitatea primează în faţa preţului. Oameni care atunci când intră într-un magazin, nu merg direct


121 Eşecul, un salt mare spre succes 

la raionul de reduceri, ci caută o anumită marcă, verifică aspectele tehnologice şi coordonatele estetice ale produsului, sunt chiar interesaţi de modul de producţie. Ceea ce trebuia eu să creez era un produs unic şi de calitate superioară. Vremea TIR-urilor de geci la preţuri derizorii apusese demult. Pentru a putea intra din nou pe piaţă, aveam nevoie de o nişă încă neexploatată. Şi mai aveam nevoie de un produs care să prindă, să cucerească piaţa şi să răspundă necesităţilor de moment ale acesteia. Şi atunci, am apelat la soţia mea. I-am propus să concepem împreună un nou model. După o lună de proiecte, schiţe, desene, nopţi nedormite şi sute de cafele, realizasem două modele: o jachetă unisex cu guler dublu şi un sarafan pentru doamne. În fază de proiect, totul părea în regulă. Pentru a avea însă produse de calitate, aveam nevoie şi de materie primă de calitate. Nu trebuia să fac rabat de la nimic. Am început să caut, în Vest, un furnizor cu renume. M-am oprit în Italia, la Radici Grup. Pentru target-ul de clienţi pe care mi l-am ales nu era însă suficient. Ca să vinzi însă un produs de calitate superioară, este imperios necesar să deţii şi o imagine pe măsură. Trebuie să fii cunoscut şi să inspiri încredere. Aşa a apărut brandul Aya Sports. Am alocat mii de dolari pentru pliante, pentru un site. Am înregistrat marca la OSIM. Următorul pas a fost să îmi triez partenerii de distribuţie. Din cei trei sute, am rămas doar cu o sută, pentru că nu poţi vinde marfă de calitate superioară la orice magazin, în orice oraş. În octombrie, a ieşit pe uşa atelierului, primul lot de produse. După cum preconi-


122 Eşecul, un salt mare spre succes 

zam, s-a vândut foarte repede. Uşor – uşor, banii au început să se adune din nou în conturi. Prima investiţie a fost în transport. Şi acum zâmbesc când îmi amintesc reacţia pe care au avut-o nişte parteneri importanţi, de la un mare lanţ de supermarketuri, atunci când le-am livrat produsele într-o Dacie papuc. Nu înţelegeau cum poţi transporta produse de calitate superioară cu o astfel de maşină. Aşa că am făcut toate eforturile să cumpăr maşini de transport noi. În acest gen de afacere, fiecare amănunt contează. De la nasturele pe care îl coşi, până la felul în care este îmbrăcat şoferul care îţi transportă marfă. Nu poţi neglija nimic, iar dacă o faci, rişti să creezi o impresie proastă. De aici şi până la a-ţi pierde clienţii nu rămâne decât un singur pas. La Iaşi, în ateliere, am făcut tot posibilul să evit o nouă scurgere de informaţii. Am devenit mult mai suspicios faţă de toate delegaţiile străine interesate de schimburi economice. Modelele noi nu mai erau prezentate nimănui. Doar eu şi cei de la departamentul de creaţie aveau acces la astfel de informaţii. Mai mult, am apelat şi la firme specializate care să îmi creeze un sistem de protecţie. Era pentru prima dată când serviciile epuizau o mare parte din cheltuielile mele. De la cele de marketing şi imagine, până la cele de protecţie. Fără ele, însă, nu aş fi reuşit. În anii 2000, economia românească ieşise din zona de capitalism sălbatic caracterizat prin înşelăciune, lipsă de respect faţă de client şi afaceri de stradă în care dădeai lovitura şi dispăreai. Începeam să ne aşezăm, să preluăm modelele occidentale. Eram educaţi de marile firme intrate pe piaţa noastră, de politicile impuse de


Vest. Atunci au luat naştere şi marile mărci româneşti. Aya Sports nu a ajuns o marcă prestigioasă. Este însă una stabilă şi cunoscută, lucru important pentru mine. De un lucru sunt totuşi sigur. Nimic nu e garantat. Chiar şi fără probleme, este posibil ca în momentul în care tu, cititorule, parcurgi aceste rânduri, eu să mă aflu într-un alt faliment. Fii sigur însă că o voi lua, de fiecare dată, din nou, de la capăt. Pentru că viaţa e o luptă, iar eu nu voi ceda niciodată. La fel cum sper că vei proceda şi tu.

*

Rândurile de mai sus au fost scrise în anul 2007. La acea vreme, cartea a fost uitată, aşa cum era, într-un sertar. Nu ştiam că ultimele rânduri aveau să devină, în curând, realitate. Deşi pare aproape imposibil, m-am întâlnit, din nou, cu eşecul. De data aceasta, însă, avea să fie şi mai dur. Acum, când scriu aceste rânduri, mă bucur că am uitat atunci de carte. Pentru că în acest fel, vă mai pot spune o poveste despre eşec şi succes, o poveste trăită chiar de mine.

123

*

Eşecul, un salt mare spre succes 

*


„Dacă A reprezintă succesul în viaţă, atunci A = x + y + z. Munca reprezintă x, y înseamnă joacă, iar z să ştii să-ţi ţii gura.“ (Albert Einstein)

Ultimul Faliment Se spune că un cutremur îşi face simţită prezenţa cu câteva clipe înainte. Primele care înţeleg semnele sunt animalele. Devin agitate, dezorientate. Instinctul ancestral le induce o stare de panică ce poate fi esenţială pentru supravieţuire. La oameni, însă, acest instinct a devenit doar un apendice. Nu mai simţim pericolul. Căutăm în jurul nostru doar semnale raţionale de avertizare. Poate de aceea, bunica îmi povestea că înainte ca pământul să se mişte, se aude un vuiet prelung, venit parcă din altă lume. Alţii susţin că cerul se înroşeşte ori că apar jocuri de lumini. Şi multe alte semne, neluate însă prea mult în seamă, unele mai greu de înţeles ca altele. Oamenii sunt siguri că au


Eşecul, un salt mare spre succes 

126

auzit, văzut, simţit lucruri înainte ca iadul de sub pământ să se dezlănţuie. După cutremur, ele devin însă evidente. Şi apar părerile de rău. „Dacă aş fi reacţionat mai repede, dacă nu m-aş fi panicat, poate că...“. Acesta este cel mai tragic lucru care ni se poate întâmpla într-o situaţie de criză, de cataclism. Fie că vine din exterior, sub forma unui fenomen natural, economic sau social. Fie că vine din interiorul nostru, sub forma unei deziluzii sau a unui eşec în dragoste. Cuvântul „dacă“ blochează întreaga forţă creatoare, pentru că dă naştere unor vise despre „cum ar fi fost dacă…“ Şi nu vom mai reuşi să ieşim niciodată la mal. Vom muri înecaţi întrun ocean de himere, în timp ce ruinele din jurul nostru se vor prăbuşi sub greutatea eşecului.

La începutul anului 2008, Dinu Patriciu avertiza, pentru prima dată, public, asupra cataclismului ce avea să lovească piaţa imobiliară. Din căldura fotoliului meu, am primit însă informaţia cu un zâmbet de superioritate. Încă mai aveam pe mine fire de nisip din staţiunea egipteană de lux din care abia mă întorsesem. Fişicurile cu bani îşi găseau loc prin toate buzunarele, iar shopping-ul era una dintre plăcerile zilnice. Afacerile deveniseră o joacă, în care singura imagine plauzibilă era cea a profitului. Iar pe acesta îl calculam în zeci de procente. Imobiliarele, terenurile şi clădirile erau noile mele jucării. Străluceau, îţi furau privirile, te făceau să te simţi important şi foarte, foarte sigur pe tine. În naivitatea mea, mă consideram un antreprenor experimentat, care a înţeles perfect toate regulile pieţii.


127 Eşecul, un salt mare spre succes 

Şi eram atât de entuziasmat de „goana după aur“ iscată prin acei ani. Când terenurile şi clădirile se transformau, peste noapte, în saci grei de bani şi când, dacă nu făceai afaceri în acest domeniu, erai considerat un ratat. Şi cum să nu cred că miliardarul României bate câmpii, când tocmai reuşisem să vând un teren cu un profit de aproape 300%? De atunci însă, acea seară mi-a rămas întipărită foarte clar în memorie. Plin de infatuare, îi explicam soţiei mele că Patriciu şi-a propus să terifieze lumea, în speranţa că va scădea preţurile, pentru a putea cumpăra el mai ieftin. Nu am încercat, însă, nicio clipă să gândesc mai departe. Terenurile intrate în portofoliul meu de „mare“ om de afaceri îmi puseseră o perfectă pereche de ochelari de cal. Mirosul banilor, pe care mintea mea vrăjită de mirajul imobiliar îi vedea crescuţi precum holdele vara, pe miile de metri pătraţi trecuţi în acte, îmi ardeau nările şi îmi inflamau raţiunea. Devenisem un soi de catâr mândru de şaua pe care o poartă, uitând că acea şa era însuşi semnul sclaviei. Ţineam urechile sus, nasul în vânt şi credeam că lumea e doar ceea ce văd eu. Aşa că l-am lăsat pe Patriciu cu premoniţiile lui şi mi-am văzut, în continuare, de afacerile mele imobiliare. Cum, de altfel, au făcut aproape toţi românii. Vânam terenuri şi clădiri prin paginile de ziare, prin informaţiile primite de la prieteni sau de la necunoscuţi. Cum prindeam un pont, cum mă repezeam, într-o fugă, la prima bancă şi semnam pentru împrumuturi. Apoi la notar şi, în final, cu actul de proprietate în mână, zâmbeam satisfăcut. Nicio secundă, nu-mi puneam problema că acel teren fusese cumpărat cu banii altora, că nu era nor-


128 Eşecul, un salt mare spre succes 

mal să îmi fac speranţe cu lucruri care, în realitate, nu îmi aparţineau. Şi mai grav, când cumpăram o bucată de pământ cu doi lei, credeam cu fermitate că va ajunge să valoreze zece lei în doi – trei ani şi o consideram deja vândută. Proiectul unui bloc P+8 era aproape de final şi cei patru sute cincizeci de mii de euro, cât mi se oferise doar pe teren, îi interpretam drept o glumă. Eu mă vedeam milionar cu hardughia ridicată şi vândută puhoiului de oameni care îşi amanetau viitorul lor şi al copiilor pentru un nenorocit de apartament de cincizeci de metri pătraţi. În afacerea cu textile, euforia era cel puţin la fel de contagioasă. Contractele veneau fără să le caut. Producţia creştea de la săptămână la săptămână, încasările intrau la timp. Ajunsesem să şi refuz comenzi, neavând capacităţi de producţie mai mari. Salariaţii din industria uşoară băteau record după record la creşterea salariilor, comparativ cu anii trecuţi. Clientul meu principal, o multinaţională, se supărase că nu acceptasem creşterea comenzilor cu 40%. În plus, în fiecare săptămână, directorii de la zecile de bănci din România rupeau uşa firmei, venind cu oferte de „finanţare“ care de care mai „avantajoase“. De multe ori, dacă eu doream douăzeci de mii de euro, ei insistau, zile la rând, să-mi ofere două sute de mii şi asta pentru că demonstrasem în cei şaptesprezece ani de relaţie cu băncile că sunt foarte credibil. Banii curgeau din toate părţile, viaţa era frumoasă, iar eu stăteam cocoţat ca un cocostârc pe castelul meu de antreprenor, cu impresia că lumea este doar a mea. Şi nu vedeam, nu simţeam că jos, la baza construcţiei, cărămizile începeau, încet – încet, să se surpe.


Eşecul, un salt mare spre succes 

Acum când scriu aceste rânduri, urmăresc la „România, te iubesc“, o emisiune transmisă de ProTV, un reportaj cutremurător care îl are ca protagonist pe un om de afaceri întors, în 2006, din Italia. Şocant era faptul că acelaşi personaj fusese erou de ştire, şi în 2008, pentru ProTV. Acum e în faliment, înainte însă de a prezenta actuala poveste, postul de televiziune a dat în reluare materialul. La acea vreme, era unul dintre pionierii afacerilor imobiliare, un român plecat la muncă în Vest care a avut curajul să se întoarcă acasă şi, cu banii câştigaţi, să înceapă o afacere. Mă uitam stupefiat cât optimism deborda în urmă cu doar trei ani. Era filmat în faţa unui bloc de locuinţe pe care tocmai îl ridica. Era fericit şi plin de încredere, în timp ce transmitea diverse comenzi muncitorilor urcaţi pe schele. Povestea cât de mult şi în ce condiţii grele muncise în Italia şi că acum se întorsese la el în ţară, pentru a construi ceva de care să fie mândru. Se plângea că nu are timp de odihnă şi că

129

Primul semn şi-a făcut simţită prezenţa prin vara lui 2008. Veştile venite din America şi Europa de Vest anunţau prăpădul. Bănci intrate în faliment, pieţe prăbuşite. Le priveam ca pe un spectacol care avea loc departe de mine. Un spectacol în care eu nu voi juca niciodată nici un rol. Le judecam aşa cum judecă un om războiul ce se desfăşoară la mii de kilometri depărtare de casa lui şi nu crede nicio clipă că bombele ar putea să-i cutremure vreodată şi lumea lui. Eram convins că de data aceasta, România nu va fi prinsă în vâltoare. Nu era doar părerea mea. Toţi cei din jurul meu judecau lucrurile la fel.


130 Eşecul, un salt mare spre succes 

este asfixiat de zecile de comenzi. În reportaj, apăreau şi soţia, şi copiii, şi vila spaţioasă în care locuiau, şi maşina luxoasă. Erau fericiţi cu toţii. La un moment dat, reporterul îl întrebă dacă nu îi era teamă de criza imobiliară care tocmai izbucnise în Italia. Cu o voce sigură, a răspuns că în România, nu se pune problema de aşa ceva şi că de acum, îi aşteaptă şi el pe italieni să vină la muncă, să lucreze pentru el. Imediat, a urmat reportajul cu el, în 2010. Lângă acelaşi bloc, pe schelele căruia nu mai era niciun muncitor. Avea ochii încercănaţi şi abia mai vorbea. Au rulat imagini şi cu copiii săi care mărturiseau că le părea rău că s-au întors în România. Bărbatul îşi arăta palmele crăpate de muncă la camerele de luat vederi. Nu înţelegea ce i se întâmplase. Mai ieri, era un prosper om de afaceri, iar acum se gândea să se reîntoarcă în Italia, disperat după un loc de muncă. Imaginile erau mai expresive decât o mie de cuvinte. Şi câte mii de astfel de drame nu s-au petrecut, în ultimul an, în România… Exact ca acest român eram şi eu în 2008. La fel gândeam, la fel acţionam. Dar eu, spre deosebire de „italian“, de când mă ştiu, lucrez în lumea antreprenoriatului. Cel puţin acest om are o scuză. Dar eu, care trecusem deja prin două falimente, care aveam pretenţia de businessman, să nu fi simţit, să nu fi gândit, să numi fi imaginat nimic mai mult. De ce? Pentru că banul fură ochiul. Pentru că atunci când vezi că unii câştigă într-o lună cât alţii într-o viaţă, doar de pe o bucată de teren, te transformi şi tu, încercând să te identifici cu ei, să faci ca ei pentru a câştiga ca şi ei. Sunt sigur că unii dintre dumneavoastră, cei care au încercat acest gen de


131 Eşecul, un salt mare spre succes 

tranzacţii cu terenuri, au întâlnit situaţii în care un prieten sau poate un cunoscut v-a sfătuit să mai aşteptaţi tocmai ca să vindeţi mai scump. Să nu lăsaţi din preţ că stricaţi piaţa. Să nu daţi un pas înapoi că e în joc munca şi banii dumneavoastră. Iar acum poate că regretaţi că nu aţi procedat cu totul altfel, ca şi mine, de altfel. Oricum, aşa era în 2008. Atunci, trecuseră aproape zece ani de la ultima criză. Ultimii cinci fuseseră fulminanţi, cu câştiguri fabuloase. Unele se materializaseră în maşini scumpe. Altele, în vacanţe de lux. O parte, în casa şi grădina la care am visat de când eram mic. Afacerea cu textile prospera. Eu eram prins într-o cursă contracronometru de vânat ponturi imobiliare. Alergam ca nişte obsedaţi tot înainte, fără să realizăm o clipă că avem ochii acoperiţi şi mâinile legate. Primul a căzut în septembrie. Un prieten apropiat. M-a sunat într-o seară şi m-a anunţat că a intrat în blocaj financiar. Uitasem că există o asemenea situaţie în economie. Am spus că are ghinion. Al doilea a picat în octombrie. Mirosul de putreziciune se simţea deja în jur. Începeam să tremur, dar mi-am ignorat complet premoniţiile. Mă îmbărbătam mereu cu gândul la pământurile mele în care îmi puneam toată baza. Că doar eu fusesem deştept, nu-i aşa, şi investisem câştigurile în ceva extrem de sigur. Prima lovitura am primit-o în aceeaşi lună. Una dintre băncile cu care aveam contracte de finanţare a înjumătăţit linia de credit, de la trei sute de mii de lei la o sută cincizeci de mii de lei. Şi aceasta fără un anunţ prealabil, fără nicio negociere. Mai mult, la suma aceasta, dobânda creştea cu 160%. La 1 decembrie, o altă bancă


132 Eşecul, un salt mare spre succes 

proceda într-un mod asemănător, diminuând masiv linia de credit. Acea zi a fost momentul în care am realizat cât de gravă era situaţia. Mi-am dat seama că economia României se afla în plin cutremur. Nu eram în stare să îi apreciez gradele, nu ştiam nici cât va dura. Dar înţelesesem că-i va dărâma pe mulţi. Speram doar să nu fiu şi eu printre ruine. Vise deşarte. La firma de textile, situaţia era îngrijorătoare. Pentru prima dată, în opt ani de zile, au apărut întârzieri la încasări. Cel mai important client depăşise deja treizeci de zile. O multinaţională după care, până atunci, puteai să-ţi reglezi ceasul în privinţa promptitudinii cu care îşi onora obligaţiile financiare. Două săptămâni, am tot încercat să vorbesc cu cineva din conducere. Am dat zeci de telefoane, am mers personal la birouri. Intraseră parcă toţi în pământ. Pentru mine, începuse din nou calvarul. Toate instrumentele de plată cu care mă angajasem trebuiau achitate. Şi asta cât mai repede. Conturile nu mai erau însă alimentate, aşa că am apelat la una dintre cele mai proaste soluţii. Am început să mă împrumut de la prieteni şi cunoscuţi, cu promisiunea că, în maximum două luni, voi rezolva situaţia şi voi returna integral toate datoriile. În acest răstimp, băncile mă asfixiau cu telefoane şi cereri de închidere a liniilor de credit, cu promisiunea că dacă voi onora solicitările, voi beneficia de un punctaj excelent pentru operaţiunile viitoare. Pentru prima dată, în ultimii ani, bancherii nu îmi mai ofereau bani, ci îmi cereau bani. Venise ploaia! Atunci când este soare afară şi niciun nor nu se arată la orizont, băncile vin la tine şi îţi oferă, cu mare amabilitate, în dar, umbrele-surogat. Mari, colorate, cu


133 Eşecul, un salt mare spre succes 

mâner aurit. Te asigură că nu ai nevoie de ea imediat, dar că e mai bine să o ai la îndemână! Tu o iei bucuros, neştiind, nerealizând că nu e a ta! Când norii negri au început să se extindă asupra economiei mondiale, băncile au intrat în cursa de recuperare a umbrelelor. Nu le mai păsa de consecinţe. Aşa au lăsat în plină furtună, fără protecţie deasupra capului, mii de oameni. Aşa mau lăsat şi pe mine! Şi iată-mă prins în cercul otrăvit al sistemului financiar. Frica cea mai mare era să nu intru în Evidenţa Incidentelor Bancare. Odată înscris în această bază de date, mi se tăia accesul la liniile de credit. Iar liniile de credite erau, sau cel puţin aşa credeam eu, esenţiale. Aveam instrumente de plată eliberate anterior pe care eram obligat să le achit. Însă nu le puteam achita din linia de credit, ci din încasările pe care le făceam. Iar acestea nu mai veneau. Singura soluţie pentru a păstra linia de credit era să vin cu bani din exterior, de la prieteni, de la cunoscuţi. Intenţia şi speranţa mea era să menţin vasul pe linia de plutire până ce recuperam restanţele de la clienţi. Să achit toate instrumentele de plată şi să menţin deschisă linia de credit. Şi aşa, timp de şase luni, am reuşit prin zeci, sute de mici jonglerii, să nu intru în imposibilitate de plată. Totul până pe 28 februarie 2009, când a treia bancă, şi principala cu care lucram, mi-a aruncat cea mai otrăvită nadă. Directorul regional al băncii, unde aveam creditul principal şi majoritatea ipotecilor, mi-a promis că dacă voi reuşi să închid linia de credit la data scadentă, aceasta va fi reactivată şi chiar majorată cu 35%. Pe moment, nu am intuit ce cursă mi se întindea. Mai ales că semnalele de la


134 Eşecul, un salt mare spre succes 

celelalte bănci erau de strângere a sumelor datorate de către clienţi, şi nu de susţinere a celor aflaţi în impas. Totuşi, având o relaţie mai apropiată cu acest funcţionar, fiind oarecum prieteni, am sperat că nu va fi nimic ascuns în promisiunea lui. În plus, conform planurilor mele, dacă reuşeam să obţin această prelungire, aveam şanse reale de a mai „trăi“ cel puţin nouă luni, până la sfârşitul anului 2009. Şi am încercat atunci imposibilul, am împrumutat, iraţional, din toate părţile, pentru a acoperi acea linie de credit. Pentru ca la final, să aflu că, de fapt, totul a fost o mare păcăleală şi că nu voi mai primi nimic. De cealaltă parte, multinaţionala cu care lucrasem pe firma de textile se angajase, printr-un contract ferm, să achite, în optzeci şi opt de zile, marfa livrată către ei. Întârzierile au ajuns totuşi la o sută patruzeci de zile. Prin dispoziţiile incluse în noul contract, marfa livrată nu se putea returna decât după şase luni şi doar dacă nu era vândută şi după aplicarea unui discount de 50%. Mai mult, diferenţele urmau să fie compensate prin următoarele livrări. Cu alte cuvinte, tot riscul era la producător. Şi totuşi dacă s-ar fi respectat într-adevăr contractul, aş fi reuşit să depăşesc criza. Ca şi băncile, multinaţionalele ştiau demult că lumea intrase în criză şi profitând de naivitatea şi disperarea celor mici, şi-au asigurat spatele. Multe dintre prevederile contractului nu se mai respectau. Termenele de plată, termenele de discount, termenele de retur. Mai mult, în locul banilor, mi se oferea tot marfă. Nu se mai aplica nicio regulă, nicio ordine. Panica se instaurase în toată plenitudinea ei. Iar eu, disperat, cu gândul că aş


135 Eşecul, un salt mare spre succes 

putea primi totuşi nişte bani, la un moment dat, acceptam, tacit, toate aceste nereguli. Şi ce bine ar fi fost dacă aveam tăria să pun punct la tot încă de pe atunci… După douăzeci şi cinci de ani într-o aşa-zisă lume a afacerilor, în care am trăit destule experienţe, de la cele mai umilitoare la cele mai frumoase, nu reuşisem încă să învăţ cu temeinicie şi să înţeleg că lucrurile nu se învârt întotdeauna în jurul meu. Nu am priceput că eram doar o frunză pe o apă tumultoasă şi orice încercare de împotrivire mă trăgea în adâncuri. Nu înţelesesem că pentru a trece de vâltori, trebuia să te laşi purtat în voia curentului şi nu să te zbaţi, încercând, cu disperare, să ajungi la mal. Cel mai mare reproş pe care mi-l fac este că nu am avut inspiraţia de a-mi deschide un cont de economii de câteva zeci de mii de euro pentru zile negre. Am avut falsa impresie că pot avea oricând acces la câteva sute de mii de euro, prin terenurile şi imobilele deţinute. Ştiam că în orice criză, preţurile vor cădea, însă îmi făceam un calcul eronat, după care, chiar şi dacă ar fi fost să le vând şi la jumătate de preţ, tot ieşeam în câştig. Nu mi-a trecut, nicio secundă, prin minte că aş putea rămâne plocon cu ele, fără să le mai pot valorifica sub nicio formă. Un mare showman american, Bill Cosby, avea o teorie interesantă în privinţa eşecului. Geniul comediei spunea: „nu cunosc soluţia pentru a atinge succesul, dar ştiu că pentru a eşua, e suficient să încerci să mulţumeşti pe toată lumea“. În ultimele trei luni ale lui 2008 şi în primele trei din 2009, asta făcusem eu. Încercam să mulţumesc pe toată lumea. Băncile, Fiscul, furnizorii, salariaţii, priete-


136 Eşecul, un salt mare spre succes 

nii, clienţii. Mă trezeam de dimineaţă şi până noaptea târziu, alergam să fac rost de bani pentru alţii. Ajunsesem chiar să simt şi un soi de mândrie stupidă că reuşesc toate aceste jonglerii şi că totuşi nimeni nu e supărat pe mine. Am trăit o perioadă după legile nescrise ale unui maraton al infernului, în care nervii îmi erau întinşi la maximum, iar organismul mi se transformase într-un automat ce risca să nu mai poată fi resuscitat. Aveam zile când trebuia să fac plăţi de cincizeci – şaptezeci de mii de euro. Mă culcam în seara precedentă, fără a avea nici cea mai vagă idee de unde i-aş putea obţine. Prima mea speranţă stătea în Dumnezeu. Rămâneam singur o oră – două şi mă rugam să am inspiraţia de a rezolva lucrurile. De mic copil, am învăţat că acolo unde mie mi se pare că nu există nicio soluţie, Dumnezeu are pregătite o mie. Totul e să fiu capabil să o descopăr pe cea mai bună. Şi poate că o să credeţi că sunt un mistic. Eu nu cred însă în soartă, în coincidenţe, întâmplări sau în noroc. Singura mea certitudine a fost şi este mereu Dumnezeu. Şi mi-am păstrat aceste convingeri şi atunci când mi-a fost bine, dar şi atunci când am atins fundul prăpastiei. Iar dacă a fost să fie să ies din ea, atunci am ieşit doar cu ajutorul Lui. A doua speranţă o aveam în prieteni. În oamenii pe care, la rândul meu, i-am ajutat când au avut nevoie. Şi în acele momente, am văzut cât de important este în viaţă să ştii şi să vrei să întinzi o mână de ajutor celui care ţi-o cere. Este un citat în Biblie care m-a inspirat şi mă inspiră mereu. „Aruncă-ţi pâinea pe ape şi ea ţi se va întoarce înzecit.“ Eu aşa am făcut, iar în momentele de cumpănă din perioada 2008 – 2009, am


137 Eşecul, un salt mare spre succes 

primit ajutor de unde mă aşteptam mai puţin. Zeci de prieteni mi-au împrumutat bani cu care am reuşit să mulţumesc, un timp, pe toată lumea. Şi ia de la unul şi dă la altul. Umple stomacul băncii, care părea din ce în ce mai nesătulă, plăteşte datoriile la stat, la furnizori, la terţi. Aşa am făcut, fiind convins că voi putea acoperi toate datoriile cu o sumă mai mare pe care urma să o primesc de la multinaţionala în care îmi pusesem atâtea speranţe. Şi la sfârşitul lunii martie, tot castelul meu din cărţi de joc, lipite cu nopţi nedormite şi pachete de nervi, s-a prăbuşit. Plata mult aşteptată, banii lichizi la care visam au venit sub formă de marfă nevândută. Vedeam cum lumea mea întreagă se năruia în jurul meu. Falimentam pentru a treia oară. Cel mai greu e să accepţi că ai ajuns la capătul liniei. Cicero spunea că „nimic nu poate fi veşnic odată ce s-a născut“. Atunci când ceea ce s-a născut este creaţia ta, tu, omul, crezi cu atât mai puţin că ar putea avea un sfârşit. Firma Aya Sports, cea pe care, alături de soţia mea, o creasem şi o crescusem până la nivelul în care ajunsese pe locul al treilea în topul furnizorilor pentru două companii multinaţionale, care îşi făcuse un nume în industria textilă, trebuia deconectată de la aparatele de respiraţie artificială. Am refuzat, timp de mai bine de şase luni, să accept că suferea de cancer în faza terminală. Am îndopat-o cu pastile şi am tras de ea, sperând că este vorba doar o boală trecătoare. Când însă m-am aflat în faţa maldărelor de haine returnate de multinaţională, am înţeles că totul se sfârşise. În zece ani, Aya Sports a fost creaţia care m-a ajutat să îmi îndeplinesc visurile, să îmi susţin familia şi să îmi con-


138 Eşecul, un salt mare spre succes 

solidez un statut. Acum era momentul să o las să se ducă. Uşor de spus, aproape imposibil de făcut. Pentru că falimentul însemna declanşarea unei furtuni, la capătul căreia nu poţi şti dacă vei mai sta vreodată în picioare. Mi-am reevaluat situaţia, care arăta cam aşa. În loc să primesc o uriaşă sumă de bani, eram posesorul unei imense cantităţi de marfă care nu-şi putea găsi, deocamdată, cumpărători. Într-o perioadă de criză, hainele noi sunt printre primele lucruri la care oamenii renunţă. Orice încasare viitoare era oricum deja a băncii, neavând, prin urmare, nicio şansă de a beneficia de ea. Salariile angajaţilor ajunseseră deja restante la peste patruzeci şi cinci de zile. Pe de altă parte, banca îşi pregătea un nou asalt, încercând să mă convingă să ipotechez şi puţinul rămas. Dar cel mai dezastruos lucru era că nu mai aveam cum să-mi acopăr datoriile către prieteni. Şi atunci, oamenii care, în urmă cu doar câteva luni, mă ajutaseră cu bani au devenit, dintr-o dată, coşmarul vieţii mele. Termenul de una sau două luni, cât credeam eu că voi avea nevoie pentru acoperirea datoriilor, se întindea acum la cel puţin doi ani. Trebuia să găsesc explicaţii şi pentru aceştia. Să îi suni, să te întâlneşti cu ei şi să le spui că nu mai ai cum să te achiţi. Cel puţin nu imediat. Unii aveau obligaţii familiale, alţii, investiţii importante, iar suma pe care mi-au împrumutato le punea în pericol stabilitatea, siguranţa. Nu mai ştiam ce fel de scuze să invoc. Şi parcă după fiecare telefon, după fiecare discuţie, se mai rupea ceva în mine. Promiteam că îmi voi achita toate datoriile. Dorinţa era mare, însă puterea de a o împlini, aproape inexistentă. Luni întregi, am fost sunat încontinuu de toţi aceşti oameni


139 Eşecul, un salt mare spre succes 

care îşi cereau banii înapoi. Unii îmi vorbeau frumos, mă rugau, alţii ameninţau, ţipau, aruncau cu invective. Pentru că cei mai mulţi nu puteau sau nu voiau să creadă că eram lefter. Şi să nu credeţi că cei mai agresivi erau cei care aveau de recuperat sumele cele mai mari sau cei care se aflau într-o situaţie mai complicată. Teroarea a venit de unde mă aşteptam cel mai puţin. Din partea celor pe care îi consideram prietenii familiei mele, care au mâncat la aceeaşi masă cu mine, care fuseseră, la rândul lor, ajutaţi de nenumărate ori de către mine sau soţia mea. Una e să se revolte omul şi să-şi manifeste supărarea că nu-i restitui la timp banii. La urma urmei, are dreptate, este dreptul lui să-şi exprime nemulţumirea. Alta e însă ca cel pe care îl considerai cândva prieten să se transforme, peste noapte, într-un torţionar de criză. În astfel de momente, am văzut câtă plăcere sadică se poate ascunde în unii oameni atunci când îşi află apropiaţii la ananghie. Am avut şi eu doi astfel de „prieteni“ care au reuşit să transforme această perioadă neagră a crizei într-un adevărat infern. Au început, mai întâi, cu ironii ieftine şi exprimări josnice. Mai apoi, au trecut la jigniri şi ameninţări dintre cele mai grobiene. De fiecare dată, eu am răspuns însă cu scuze. Mi-am muşcat poate chiar buzele, pentru a nu întoarce loviturile. Pentru că ştiam: eram dator şi trebuia să le returnez banii. Au continuat cu plângeri penale, acţiuni în instanţă, presiuni prin terţi, calomnii zilnice. Unul dintre ei a încercat, sub presiune, să mă determine să semnez un document prin care debitul societăţii să fie transformat în obligaţie personală, pentru ca


140 Eşecul, un salt mare spre succes 

mai apoi, acesta să vândă creanţa cu doar 20% din valoarea ei la un recuperator profesionist. Şi atunci am înţeles că nu urmărea atât recuperarea banilor, cât, mai ales, distrugerea mea psihică. Şi toate acestea, pentru cincisprezece mii de euro. În urmă cu doi ani, acelaşi om primise din partea mea un ajutor imens pentru garantarea unor împrumuturi de peste trei sute de mii de euro. Se pare că am greşit. Şi atunci când l-am ajutat, şi atunci când i-am acceptat ajutorul. Istoria cu cel de-al doilea „prieten“ e, însă, şi mai urâtă. Acesta se oferise singur, fără nicio solicitare din partea mea, să mă ajute cu două mii cinci sute de euro. La acea vreme, credeam că e un dar de la Dumnezeu. Şi am fost foarte bucuros. Când l-am rugat să mă mai aştepte ceva timp cu returnarea datoriei, întreaga bunătate s-a transformat, brusc, într-o ură de nedescris. Omul, de la care nu auzisem până atunci niciun cuvânt urât, s-a schimbat radical, acoperindu-mă şi îngrozindu-mă cu o avalanşă de orori verbale. Şi nu s-a oprit aici. A depus plângere penală pentru înşelăciune. A urmat un proces la care nu m-am prezentat, dar pe care l-am câştigat. Dincolo de toate, recunosc dreptul omului de a-şi pierde calmul în situaţia în care nu-şi primeşte banii datoraţi. Sunt conştient de faptul că atât cei doi indivizi, ca de altfel toţi prietenii care m-au ajutat trebuie să îşi primească banii înapoi. Şi cu siguranţă, acest lucru se va întâmpla. Dar nu pot să accept mitocănia şi plăcerea de a face rău gratuit, mai ales atunci când la mijloc este o persoană care se află într-un blocaj total. De fiecare dată, după fiecare faliment, mi-am plătit datoriile cu vârf şi îndesat. Şi asta ar fi trebuit să înţeleagă unii. Că pen-


Pe data de 1 iulie 2009, societatea Aya Sports era declarată în insolvenţă generală. Nu mai aveam bani nici pentru salariile celor şapte oameni, câţi mai rămă-

141 Eşecul, un salt mare spre succes 

tru a-şi primi banii înapoi, trebuia să fiu lăsat, un timp, în pace. Trebuia să mi se ofere un moment de respiro. Un om care îţi doreşte răul şi te vrea doborât la pământ se va folosi de această împrejurare pentru a-şi vedea planurile malefice duse la îndeplinire. Pentru că nu îl interesează, neapărat, banii. Scopul lui este de a te distruge. În aprilie 2009, începea, pentru mine şi familia mea, cea mai neagră perioadă, ce avea să dureze mai bine de nouă luni. În primul rând, trebuia să îmi conving soţia că până la urmă, totul va fi bine. Trebuia, mai apoi, să le explic copiilor că va urma o perioadă de austeritate. În acele momente, am realizat că întreaga vină pentru furtuna prin care trebuiau cu toţii să treacă era doar a mea. Pentru că eu, omul care trecuse deja prin două falimente, care ştia, de acum, ce înseamnă să pierzi totul, ar fi trebuit să am un fond pentru zile negre. Încă îmi mai reproşez acest lucru şi cred că este cu atât mai grav cu cât, din cauza incapacităţii mele de a învăţa din experienţele trecutului, i-am pus în pericol pe toţi cei dragi. Când mă gândeam că în cei opt ani în care afacerile au mers ca pe roate, puteam economisi, fără vreun efort prea mare, cincizeci de mii, poate chiar o sută de mii de euro, mă cuprindea o furie vecină cu deznădejdea. Cu aceşti bani, aş fi putut asigura familiei mele un trai lipsit de griji şi, astfel, aş fi avut şi eu liniştea de a căuta cea mai bună soluţie pentru reviriment. Aşa, viaţa noastră a fost un iad.


142 Eşecul, un salt mare spre succes 

seseră în firmă. În august, ne-a părăsit şi ultimul angajat. În aceeaşi lună, am rămas şi fără maşină. Familia a asistat, pe viu, la pierderea primului lucru personal. Firma de leasing a ridicat din faţa casei maşina Mercedes E-Classe pentru neachitarea obligaţiilor restante. Soţia mea plângea disperată, iar mie îmi venea să sparg de furie toţi pereţii, copleşit de neputinţa momentului. Şi din nou, mi-am reproşat că nu am fost capabil să evit asemenea situaţii. Dar acesta era de-abia începutul. În doar câteva săptămâni, aveam să luptăm ca disperaţii pentru a nu ne pierde şi casa în care locuiam. Imediat după ce am intrat în incapacitate de plată, banca a scos dosarul cu garanţii şi ipoteci pentru a-l analiza. Se pregătea executarea silită. Casa în care locuiam avea, în 2008, o valoare de piaţă de peste opt sute de mii de euro. Amplasată în zona zero a Iaşului, a fost evaluată de unii experţi imobiliari şi la peste un milion de euro, datorită arhitecturii, a dependinţelor şi grădinii. Situaţia juridică a imobilului de patru sute de metri pătraţi, construit pe un teren de nouă sute treizeci şi cinci de metri pătraţi, era oarecum ambiguă. Pentru că valoarea, conform situaţiei reale, era de opt sute de mii de euro, în timp ce evaluarea, conform actelor de proprietate, era de doar patru sute nouăzeci de mii de euro. La momentul în care am gajat împrumutul cu locuinţa, banca nu a acceptat să ia drept garanţie decât evaluarea din actele de proprietate. Şi asta pentru ca nu cumva, mai târziu, să solicit un plafon de îndatorare mai mare, gândindu-se că oricum, şi restul corpului de clădire se află pe terenul ipotecat la bancă. În 2009, însă, când s-a reanalizat dosarul, au constatat că nu aveau cum să execute o bună bucată


Eşecul, un salt mare spre succes 

Aşa că într-o zi, sunt solicitat să vin la bancă, în maximum două ore, pentru a semna o serie de acte adiţionale la contractul de credit. Au solicitat şi prezenţa soţiei, ameninţând că, în caz contrar, a doua zi, vor declanşa procedurile de executare silită. Pentru propria siguranţă, am cerut ca, în prealabil, să pot studia, în linişte, noul contract, acasă. Am primit actele şi, după aproape o oră de lectură atentă, am ajuns la concluzia că nu era nimic suspect. Într-un final, am decis să mergem la bancă, dar sub rezerva de a fi extrem de atenţi la toate detaliile, pentru ca nu cumva, între timp, să se fi strecurat o nouă prevedere în acte. Îmi amintesc perfect acea zi de parcă totul s-ar fi întâmplat ieri. Am mers şi l-am luat pe cel mic de la şcoală. Mai apoi, urma să trecem pe la bancă, gândindune că mai mult de cincisprezece minute nu va dura semnarea noilor condiţii. La ora 17.00 fix, am intrat în biroul directorului. Aici, primul lucru care mi-a atras atenţia a fost un teanc de foi de peste douăzeci de centimetri grosime – noile acte adiţionale. Pe primele patru – cinci, le rezolvăm repede, fără a găsi în ele nicio modificare. Atenţia noastră era îndreptată, în special, asupra garanţiilor, pentru a nu fi incluse şi altele faţă de cele care erau deja gajate. La al cincilea act, însă, îmi sare în ochi un cuvânt care, poziţionat într-un anumit context, schimba com-

143

din imobil, care nu fusese prinsă în ipotecă. Şi din acel moment, s-a declanşat un război surd, a cărui strategie a fost pusă la punct de acelaşi director care, în urmă cu doar câteva luni, îmi vânduse mirajul cu linia de credit.


144 Eşecul, un salt mare spre succes 

plet sensul garanţiei principale. Într-o primă fază, am crezut că este o simplă eroare şi chiar semnez un exemplar. Atunci am înţeles brusc despre ce era vorba şi am început să verific cu înfrigurare şi restul documentelor. Cele mai negre presimţiri mi se confirmaseră. Sub diferite formulări, care de care mai subtile, mai întortocheate şi mai ascunse, eram obligat să îmi dau acceptul pentru includerea întregului imobil în ipotecă. Interiorul meu devenise o bombă atomică gata să explodeze. Mă făcusem vânăt la faţă de furie. Instantaneu, am tăiat cu pixul semnătura pe care o dădusem, moment în care directorul băncii îmi smulge contractul din mâini. La rândul meu, reacţionez şi îl recuperez instant, iar în câteva clipe, îl fac bucăţi. Directorul şi notarul se apucă să strângă resturile de hârtie de pe jos, iar de aici până la o bătaie în toată regula, nu mai era decât un singur pas. Copilul de nouă ani, prezent şi el în birou, asista speriat la schimbul de replici şi ameninţări. Între timp, soţia şi alţi reprezentanţi ai băncii fac toate eforturile pentru a mă calma, spunând că totul fusese o eroare şi că situaţia se va remedia. Încrederea mea în acei oameni dispăruse complet. Dacă aş fi făcut greşeala să semnez acele acte, a doua zi, aş fi zburat, fără drept de apel, din casă. Îmi trecuse glonţul pe lângă ureche. Nu am mai semnat nimic, chiar dacă funcţionarii au purtat muncă de convingere până aproape de ora nouă seara. După ce o parte din bănci mă jupuiseră, fără milă, se dorea ca falimentul meu să fie total, chiar din acea seară. Casa, singurul lucru ce îmi mai rămăsese, era o pradă grasă pentru recuperatori. Winston Churchill avea o vorbă: „Dacă ai ajuns în


Eşecul, un salt mare spre succes 

A doua zi, am fost sunat chiar de directorul regional. Aceleaşi ameninţări de executare silită, acelaşi sistem torţionar de constrângere pentru a semna nenorocitele acelea de acte. Şi hărţuirea a durat mai bine de două luni, până când i-am făcut să creadă că refuzul meu se datora unei încăpăţânări prosteşti. Am tăcut, am acceptat, am simulat ignoranţa. Între timp, mi-am salvat casa. Cum, vă voi povesti în următoarea carte, acolo unde vă voi explica în detaliu cum trebuie să procedezi în astfel de situaţii, şi nu numai. Aceasta a fost prima mare victorie din falimentul anului 2009. A fost momentul în care m-am refăcut energetic şi am realizat că o pot lua de la capăt. Să ies din gaura neagră în care intrasem mult mai repede decât mă aşteptasem.

145

iad, mergi mai departe“. Asta am făcut şi eu. Nu puteam să rămân pentru totdeauna cantonat în infernul în care, pe de o parte, băncile mă fierbeau la foc mărunt, iar pe de altă parte, creditorii mă prindeau în furci ori de câte ori aveau ocazia. Ca să evadez din iad, trebuia să strâng din dinţi şi să merg mai departe.


„Începuturile tuturor lucrurilor sunt mici.“ (Cicero)

Criza ca o pradă Atunci când dorim să evidenţiem trăsăturile morale, negative sau pozitive ale unui om, de cele mai multe ori, avem tendinţa de a-l include în diverse tipuri de comparaţii. Uite, ea se luptă ca o leoaică pentru familia sa, celălalt e un şacal rapace care trăieşte numai din munca prietenilor, altul e un iepure fricos care dă bir cu fugiţii la primul semn de pericol. Unul e un lup singuratic, mereu în alertă, dur, în timp ce altul e o viperă pregătită să-şi înfigă colţii când te aştepţi mai puţin. Tot regnul animal e la dispoziţia noastră. Şi abuzăm de aceste comparaţii, deşi animalele au atât de puţine în comun cu caracterul uman. Mai ales atunci când vine vorba despre dorinţa de a face rău. Pentru că nicio vieţuitoare de pe pământ nu atacă şi nu distruge doar de plăcere. O face doar pentru a supra-


vieţui, pentru a se hrăni sau pentru a se apăra. Pe când noi, oamenii, folosindu-ne de darul vorbirii, de puterea gândirii şi de atât de falsa imagine de stăpânitori ai lucrurilor ce ne înconjoară, suntem răi doar din plăcere. Şi mai avem şi o dorinţă nebună de a strivi destine chiar şi atunci când îi vedem pe cei din faţa noastră îngenuncheaţi în ţărână, în timp ce viaţa îi apasă şi ea pe ceafă aplecându-le fruntea spre pământ. De acolo de jos, e foarte greu să mai ridici capul, mai ales când te apasă o cizmă uriaşă. Este greu, dar nu imposibil. Eu am reuşit să fac din asta un mod de a trăi.

*

Eşecul, un salt mare spre succes 

148

*

*

Cele mai frumoase partide de fotbal sunt cele în care o echipă condusă cu un scor de 2, 3 la 0 reuşeşte să revină fenomenal şi când nimeni nu mai spera, să obţină victoria. Un asemenea meci a fost prin 2005. Atunci, în finala Ligii Campionilor, Liverpool a reuşit, imediat după pauză, în doar şase minute, să răstoarne scorul şi să revină de la 3 – 0, smulgând italienilor de la A.C. Milan visul de a deveni regii Europei. Ce s-a întâmplat la vestiare, ce le-a spus antrenorul Rafael Benitez jucătorilor, cum a reuşit să-i impulsioneze şi să-i facă să creadă că nimic nu e încă pierdut, nimeni nu ştie. Dar pe teren, s-au întors alţi oameni. Cred însă că dacă nu ar fi fost pauza, acel moment de respiro, cele cincisprezece minute de linişte, lucrurile nu ar fi stat, cu siguranţă, la fel. În timpul unei crize,


149 Eşecul, un salt mare spre succes 

când lumea ţi s-a răsturnat şi ai ajuns la pământ, primul lucru pe care este obligatoriu şi imperios necesar să îl faci este să te detaşezi de tot ce te înconjoară, să te desprinzi din iureşul evenimentelor, să te detaşezi şi săţi pui ordine în gânduri. Mereu, m-am străduit, mai ales în momentele de cumpănă, să fac ordine în mine, să-mi recapăt echilibrul şi forţa interioară. Să-mi aranjez, ca într-un raft de cărţi, planurile de viitor şi să-mi purific mintea de tot ce e nociv sau inutil. Nu am reuşit însă de fiecare dată. De fapt, nu am reuşit niciodată la modul perfect. Dar am încercat cel puţin şi am făcut progrese. Am luptat încontinuu să nu fiu influenţat de prejudecăţi şi să îmi asum întreaga responsabilitate asupra actelor mele, a greşelilor şi a deciziilor luate. Într-o situaţie de criză, este vital să reuşeşti să-ţi înfrângi spaimele care tind să-ţi paralizeze personalitatea, inteligenţa, creativitatea şi să încerci să te eliberezi de stresul emoţiilor negative. Şi poţi reuşi acest lucru doar dacă îţi recunoşti şi dacă îţi asumi, cu demnitate, propriile erori. Accepţi înfrângerea, dar nu o laşi să te domine. Nu faci din asta drama vieţii tale şi nu o transformi într-un coşmar pe care ţi-l impui să îl trăieşti la nesfârşit. De aici, poţi începe construcţia noului succes. O criză te depersonalizează, te sfâşie lăuntric şi te proiectează într-un spaţiu ambiguu şi distructiv. Te atrage în mlaştinile ascunse ale unei memorii pervertite de şocul evenimenţial, te pângăreşte şi te hăituieşte. Cine se împotriveşte, încercând, cu disperare, să scape nepătat, îşi va compromite, cu certitudine, şansele viitoare de reuşită. Trebuie să îţi porţi rănile cu mândrie. Să arăţi lumii că ai trecut prin război. Poate că ai rămas


Eşecul, un salt mare spre succes 

150

cu o oarecare infirmitate, însă demnitatea îţi este neştirbită. Mirosul eşecului îţi va rămâne impregnat în memoria celulelor, chiar dacă vei purta şi cele mai exotice parfumuri. Poţi scăpa de el doar printr-o baie purificatoare şi revigorantă în cea mai rece apă cu putinţă. La mijlocul anului 2009, după scandalul din sediul băncii când era să îmi pierd şi casa, am trăit cu bucurie momentul renaşterii mele. Am scuturat de pe mine zgura ultimelor luni şi am renunţat să mai lupt pentru cauze pierdute şi pentru prima dată, mi-am impus o pauză de respiraţie, de oxigenare a fiinţei mele interioare. Miam revizuit lista de priorităţi. Cel mai important lucru era să reuşesc să restitui, într-un timp cât mai scurt, banii împrumutaţi de la toţi prietenii şi cunoscuţii care m-au ajutat. Pentru a fi posibil însă acest lucru, trebuia să încep să produc, să intru din nou în joc. De aceea, aveam nevoie, în primul rând, de linişte şi stabilitate acasă. Mai exact, era esenţial să asigur traiul de zi cu zi al familiei mele. Nu poţi spera la nimic dacă la tine în casă nu e ordine. Aşa că prima decizie a fost să întrunesc consiliul de familie. Fiecare dintre noi trebuia să conştientizeze faptul că suntem, vrem, nu vrem, membrii aceluiaşi joc, că suntem o echipă şi că pentru a depăşi momentul, trebuie să fim uniţi şi să împărtăşim aceleaşi obiective, acelaşi ideal. Copiii au înţeles că pe lângă viaţa lor de zi cu zi, vor primi şi sarcini noi, unele poate specifice oamenilor maturi. Aveam nevoie însă de fiecare picătură de energie, de fiecare secundă liberă şi din acea clipă, nu ne mai permiteam să irosim absolut nimic. Strategia a fost construită doar cu patru pioni:


151 Eşecul, un salt mare spre succes 

eu, soţia mea şi cei doi copii ai noştri. Am decis să uităm, cel puţin pentru moment, de haine, jachete, terenuri, ipoteci, bănci şi datorii şi să ne concentrăm întreaga atenţie pe o nouă afacere. Ca şi data trecută, ştiam că în perioadele de criză economică, esenţial este să deţii lichidităţi. Banii se puteau obţine însă doar dintr-o activitate directă în care tu eşti producătorul şi cel care vinde clienţilor marfa. Fără intermediari. În plus, mai ştiam că în recesiune, ultimul lucru care moare este comerţul cu produse alimentare. Pentru că, pe scara necesităţilor unui om, alimentele se află pe treapta de bază, răspunzând nevoilor fiziologice. Nu aveam însă nici cea mai vagă experienţă în acest domeniu. E adevărat că în criza precedentă, am reuşit să depăşim falimentul cu un mic aprozar pe care îl gestionasem cât putusem mai bine. Dar experienţa fusese destul de traumatizantă şi nu prea mai aveam curajul să demarăm o nouă afacere cu fructe şi legume. Ideea ne-a venit, mie şi soţiei, după o întâlnire cu nişte prieteni la Târgu Mureş. Atunci, în clasicele discuţii despre efectele crizei, am aflat că afacerile cu produse de patiserie merg totuşi destul de bine. Însă doar acelea în care se respectau reţete bine gândite şi în care aditivii alimentari erau complet excluşi. Cu alte cuvinte, se cereau doar produsele sănătoase şi gustoase. Eu nu făcusem până atunci nicio prăjitură. Darămite să mai dau şi la alţii, iar oamenii să şi plătească pentru ele. Dar nu asta era important. Orice se poate învăţa. Şi am intrat în fibrilaţie. I-am rugat pe prietenii care dezvoltau o asemenea afacere să mă accepte pentru câteva săptămâni de practică. Cred că au fost cele mai dulci zile din


152 Eşecul, un salt mare spre succes 

viaţa mea. Am gustat zeci de sortimente, zeci de produse de patiserie. Am stat ore întregi lângă cofetari şi patiseri, am frământat, am turnat făină. Am amestecat nuci, brânzeturi şi migdale. Textilistul şi fostul „mare“ întreprinzător imobiliar devenise un excelent ucenic– patiser. Efectele au început să se simtă imediat. Pe lângă euforia mea, am luat şi câteva kilograme bune în plus. Însă atunci când m-am întors acasă ştiam foarte bine ce anume voi produce şi voi vinde. Acum aveam reţetele pe care, într-un fel sau altul, le-am primit prin bunăvoinţa unor prieteni cărora le mulţumesc încă o dată şi pe această cale. Dar pentru a-mi vedea proiectul pus pe picioare nu era destul. Aveam nevoie să găsesc o locaţie bine amplasată, aveam nevoie de utilaje şi, nu în ultimul rând, de oameni. Dacă până atunci mă descurcasem fără bani, acum aceştia îmi erau indispensabili. Într-adevăr, nu aveam nevoie de o sumă mare, dar la acea vreme, un milion de lei putea fi o avere, mai ales dacă nu aveai de unde să îi obţii. Aşa că am reluat, alături de soţia mea, lista de prieteni, în speranţa că voi găsi pe cineva care să mă sprijine din nou. Spaţiul l-am găsit într-unul din marile cartiere ale Iaşului. Vadul era excelent. Amplasat într-o zonă cu circulaţie intensă, pe o esplanadă unde erau deja mai multe magazine de toate profilurile, patiseria urma să se lupte direct cu nebunia covrigarilor care a bântuit România la începutul lui 2010. La acea vreme, afacerea cu covrigii calzi devenise un fel de CARITAS pentru micii întreprinzători. Întâi, au fost câteva puncte răspândite prin oraş, în jurul cărora se formau cozi interminabile. Mai apoi, au apărut zeci de covrigării. Un fenomen specific crizei pe care eu


153 Eşecul, un salt mare spre succes 

îl mai întâlnisem şi în recesiunile anterioare. Din lipsă de bani, omul îşi regândeşte bugetul. Şi dacă până atunci, îşi comanda masa de prânz, acum se mulţumea doar cu o funie de covrigi fierbinţi. Las la o parte aberaţia unui asemenea comerţ, când un covrig costă aproape cât o pâine. Dar afacerea în sine am văzut-o, din start, ca un soi de cancer care se răspândeşte cu o repeziciune uimitoare şi care se va autodistruge în cel mai scurt timp. Prin primăvară, preţurile unui utilaj de produs covrigi atingeau nişte cote inimaginabile. Meseria de cocător ajunsese să fie atât de căutată şi de bine cotată pe piaţa muncii mai ceva decât cea de inginer. Se ofereau salarii indecente şi fiecare punct avea angajate câte cinci, şase, dacă nu chiar zece persoane. La orice colţ de stradă, mirosea a covrigi calzi. Miros dulce pentru unii. Mie însă îmi stârnea amintiri neplăcute. Dacă mai iau în calcul şi fulminantul succes al reinventatului concurs de Bingo televizat, care a luat forma unor măsuţe stradale de la care se vindeau bilete la metru, aveam senzaţia că m-am întors în timp cu zece ani în urmă. Oricum, din toate aceste afaceri cu covrigi, doar câţiva au ieşit în câştig. Cu siguranţă, cel care a adus utilajele în ţară şi le-a vândut, ca să zic aşa, ca pâinea caldă. Şi doi – trei întreprinzători care au deschis covrigăriile mai devreme. Pentru ceilalţi, „marea afacere“ a devenit, mai curând, „marea păcăleală“. Pentru mine, evoluţia acestei afaceri a fost ca un barometru al crizei. Eram convins că în momentul în care nu voi mai vedea acele cozi, criza îşi va fi consumat momentul de panică. Şi puteam, la rândul meu, să demarez liniştit afacerea.


154 Eşecul, un salt mare spre succes 

La amenajarea spaţiului am muncit mai bine de două luni. Am văruit, am spălat, am modernizat, am reorganizat. După ce a fost gata, am putut trece la următoarea etapă: utilajele. Pentru ele, am plecat în Italia. Ştiam că acolo pot găsi, pe alese, lucruri bune şi foarte ieftine la mâna a doua. Desigur, nu îmi permiteam să le cumpăr pe toate odată. Dar cele esenţiale producţiei au ajuns totuşi la Iaşi. Odată instalate, puteam porni producţia. Însă nu vă închipuiţi că de a doua zi, am şi început să vând prăjituri. Mai bine de o lună, am făcut, refăcut, experimentat reţetele acasă sau la patiserie. Miam invitat prietenii, am trimis în dar platouri întregi, încercând să observ reacţia oamenilor. Într-un final, am reuşit să dau drumul la vânzări. Trecuseră mai bine de nouă luni de când nu mai reuşisem să câştig bani din munca mea. Prima prăjitură şi primii bani încasaţi au fost ca o izbăvire venită într-un moment oportun. Viaţa mea, a soţiei şi a copiilor a început să se măsoare în cornuleţe cu nucă coapte. În fiecare dimineaţă, la ora 5.00, mergeam personal în piaţa Alexandru din Iaşi, la cumpărături. Alegeam cea mai bună nucă, cele mai bune mirodenii. Mă tocmeam la fiecare leuţ şi încărcam sacoşele mari apoi în portbagajul unui taxi. La patiserie, încă de la ora 6.00, începeam procesul de fabricaţie. Am făcut şi angajări, iar lucrurile păreau că merg în direcţia bună. O parte din produse le preparam şi acasă, pentru a acoperi cererea, dar şi lipsa utilajelor de la patiserie. Mai mereu, toţi miroseam a scorţişoară, nucă sau vanilie. După o perioadă, cu ajutorul nesperat al unui alt prieten, am reuşit să ne luăm şi o maşină la mâna a doua. Cam învechită, dar atât de binevenită, mai


Pentru o nouă maşină, aveam însă nevoie de un împrumut. Nu foarte mare, aveam deja o parte din bani. Şi am luat din nou lista de prieteni şi cunoscuţi la recitit. Iar speranţele mi s-au oprit asupra unui prieten pe care îl ştiam din copilărie. Era un om pe care îl ajutasem personal să intre în lumea afacerilor, la începutul anilor ‛90. Îl ajutasem substanţial de zeci de ori, ceea ce mă făcea să cred că acum,

155 Eşecul, un salt mare spre succes 

ales că aveam mare nevoie de ea pentru transportul materiei prime sau pentru diferite deplasări. Şi când totul părea că merge bine, au început din nou să apară problemele. Prima dată, am descoperit că o parte dintre oamenii pe care îi angajasem, şi pentru care mă chinuiam de dimineaţă până noaptea târziu să le asigur front de lucru, mă furau fără nicio jenă. Încasările zilnice, pe care le calculam până la ultimul ban, scăzuseră brusc şi fără nicio explicaţie. Totul a culminat într-o zi geroasă de februarie. Un prieten apropiat mă rugase să îl ajut cu câteva platouri de prăjituri pentru un eveniment tragic petrecut în familia sa. Pentru asta, a trebuit să merg până la Vaslui. Pe drum, sistemul de încălzire al maşinii a cedat. La câteva zile, maşina s-a stricat de tot. Şi disperarea îşi făcea din nou loc în mine şi în oamenii dragi alături de care luptam. Parcă totul mergea din ce în ce mai prost şi au fost câteva momente când eram gata să renunţ. Fără maşină, îmi era aproape imposibil să continui. Nu puteam duce marfa în spate, iar închirierea sau apelarea la alţi transportatori ieşea din discuţie. Nu aveam bani de aşa ceva.


156 Eşecul, un salt mare spre succes 

când aveam nevoie, voi putea găsi în el un punct de sprijin. Aşa că mi-am luat inima în dinţi şi am mers la el. Consider că acesta a fost, cu adevărat, unul dintre momentele cruciale ale renaşterii mele din ultima criză. M-a primit în casă şi m-a invitat în living. Un set masiv de canapele roşii, amplasate strategic în faţa unei plasme nou – nouţe. Am încercat să intru direct în subiect, dar după doar câteva fraze, m-am oprit stupefiat. Pe faţa fostului meu prieten, se ivise un rânjet de hienă. Ochii îi sticleau. A luat telecomanda în mână şi s-a trântit satisfăcut pe un fotoliu. Şi a început să-şi reverse asupra mea frustrarea. M-a asigurat că se bucură nespus de mult că am ajuns în această situaţie, că merit din plin tot ce mi se întâmplă, că speră „să mă învăţ minte“, că poate aşa voi afla şi eu cum se fac afacerile... Mă rog, o întreagă pleiadă de sfaturi despre viaţă, amestecate cu aroganţe şi apostrofări dintre cele mai piperate. Şi toate turnate în timp ce îşi ţinea ochii în televizor. L-am ascultat, în linişte, mai bine de patruzeci de minute. Într-o primă fază, nu reuşeam să înţeleg de unde s-a adunat în el atâta ură şi cum de a apărut dorinţa aceasta de a mă vedea umilit. Căutam, cu febrilitate, o explicaţie. Am renunţat însă repede. Îmi consumam energia inutil. La urma urmei, mi-am spus, nu era ceva nou. Mai întâlnisem doar până atunci astfel de şacali de criză care se hrănesc cu disperarea şi umilinţa celorlalţi. Iar în relaţia cu astfel de personaje, nu poţi avea decât o singură opţiune. Să-i ignori, să le arăţi că opiniile lor nu te afectează şi nu prezintă nicio importanţă pentru tine. Şi mai mult, că poţi supravieţui chiar şi fără ajutorul lor. Am plecat de la el zâmbind. Şi acum mai zâmbesc când îmi


157 Eşecul, un salt mare spre succes 

amintesc grimasa de uluire care apăruse pe faţa „prietenului“ meu în momentul în care m-am ridicat senin şi am plecat. Nu înţelegea de ce nu mă enervasem, de ce nu ripostam. E greu să le explici însă unor asemenea oameni momentele de eliberare care apar atunci când te aştepţi cel mai puţin. Căci asta a fost ceea ce am trăit eu în cele patruzeci de minute cât asistasem la dezlănţuirea acelui spectacol al furiei. O eliberare. O revelaţie. Deznădejdea, dezamăgirea, debusolarea, mânia pe care le strânsesem în mine după ghinionul cu maşina dispăruseră ca prin farmec. Şi în locul lor, s-au instalat liniştea, calmul, curajul, încrederea. Într-adevăr, la nicio săptămână după „lecţia“ de moralitate servită pe canapeaua din piele roşie, reuşeam să îmi cumpăr altă maşină, tot second-hand, dar direct din Germania. Mai apoi, în acea vară, am pus punct şi carierei mele de cofetar–patiser. Am vândut afacerea după cinci luni, cu un profit bun, cred eu, pentru o perioadă de criză. Noi drumuri se deschideau. Începeam să întrevăd soluţii, să simt că anumite decizii vor duce, în final, la succes. Şi mi-am diversificat, pentru a câta oară!, domeniul de activitate. Şi chiar acum, când scriu aceste rânduri, la sfârşitul anului 2010, am în derulare trei proiecte importante care, în mod sigur, se vor materializa în afaceri profitabile. Iar una dintre ele a pornit doar cu o mie de lei. Dar despre toate aceste lucruri, vă voi povesti detaliat în volumul următor.


„Un om de succes este acela care poate construi o fundaţie solidă cu cărămizile pe care alţii le aruncă în el.“ (David Charles Brink)

Îndrăgostit de succes, dependent de eşec Brazii sunt frumoşi. Înalţi, drepţi, mereu cu hainele verzi, adevăraţi lorzi ai pădurilor. Pare că nimic nu le poate tulbura existenţa. Sunt şi exclusivişti. Nu prea le permit altor specii să crească lângă ei. În plus, nu simt mai deloc singurătatea. Pe lângă ei, stejarul seamănă mai mult cu un ţăran cu palmele crăpate de muncă. Deseori, vezi stejarul singur, izolat pe coama unui deal sau pe marginea unei văi. Uneori, e despicat, cu marginile înnegrite de un trăsnet care l-a lovit fără milă. Vara e falnic, cu frunzele mari şi ramurile răsfirate, furând soarele pământului şi înghiţind cantităţi uriaşe de energie. Şi dă senzaţia că e indestructibil. Vine mai apoi toamna, iar toate hainele sale mândre se îngălbenesc, se usucă. Vântul rece îl goleşte, aşa cum vorbele aspre golesc sufletul omului.


Eşecul, un salt mare spre succes 

160

Iarna îl prinde cu ramurile ca nişte degete răsfirate într-o rugă surdă spre cer. Gerul şi viscolul îi trosnesc toate încheieturile. De multe ori, aproape că stă să fie culcat la pământ. Dar rezistă. Singur, fără a cere niciun ajutor. În zare, pădurea de brazi dă petrecere în cinstea crivăţului. Şi când ai senzaţia că iarna va fi veşnică, un mugur, un singur mugur plesneşte pe una din ramurile mici. Primăvara îl prinde cu haine noi, de un verde crud. Prin toţi porii lui, emană speranţă, putere şi dragoste de viaţă. A trecut încă o iarnă, iar coaja lui e mai groasă, lemnul şi-a întărit esenţa. Iar inima sa a devenit mai puternică. În momentul în care intri într-o criză, te învârţi ca un animal prins în cuşcă, în timp ce mintea îţi este asaltată de idei ca „fără ieşire“, „sfârşit“, „e tot ce am fost“, „nimic nu mai are sens“, „nu mai merită să lupt“, „de ce am muncit atât ca până la urmă să pierd tot“... Nopţi în care te zvârcoleşti în aşternuturi, perna ţi se pare un balot de spini, iar pentru fiecare răsuflare, trebuie să faci un efort supraomenesc. Ajungi să îţi faci reproşuri nejustificate, chiar şi pentru cele mai neînsemnate lucruri. Capul ţi se transformă într-un cuib de şerpi. De câte ori îţi sună telefonul, tresari şi inima începe să îţi bată năvalnic. Pentru că ştii că nu va fi o veste bună. Pentru că la celălalt capăt al firului, fie e banca, fie firma de leasing, fie inspectorii de la Finanţe. Şi toţi vor bani, toţi au pregătite ameninţări. Ştii că nu te poate suna un prieten pentru că 90% dintre ei deja sau lepădat de tine.


161 Eşecul, un salt mare spre succes 

Copiii sunt traumatizaţi de ceea ce văd, de ceea ce simt. Au asistat la momentul în care ţi s-a ridicat maşina, au ascultat injuriile şi „promisiunile“ de răzbunare cruntă de la creditori. O stare de tensiune maximă devorează totul în jurul tău. Datoriile la gaz, apă, electricitate încep să se adune şi stai mereu sub ameninţarea că utilităţile îţi vor fi tăiate. Frigiderul devine din ce în ce mai gol, iar în casă, îşi face loc depresia. Soţul sau soţia caută vinovatul unul în celălalt. Din nimicuri, apar certuri îngrozitoare. Te copleşesc tot felul de gânduri ce te fac să analizezi posibilitatea de a-ţi lua, într-o zi, bagajele în spate şi de a fugi cât mai departe, într-un loc străin, de unde să o iei de la zero. Fără să mai ştii de nimeni şi de nimic. Unii nu mai rezistă şi văd în sinucidere, unica rezolvare a tuturor problemelor. Iată de ce, în perioadele de criză, rata sinuciderilor creşte ameninţător, iar dramele lăsate în urmă devin parcă o obişnuinţă. Nu am ajuns niciodată la aceste gânduri. Însă, la două luni după ce intrasem în blocaj, într-o dimineaţă, după mai bine de o săptămână în care am tot încercat, cu disperare, să ies din oceanul de probleme, eram hotărât să îmi urc soţia şi copiii în maşină şi să plec unde voi vedea cu ochii. Să fug din casa asta, din oraşul frumos care s-a transformat, peste noapte, într-un iad. Să îi părăsesc pe toţi, să nu mai aud telefonul. Voiam să ajung cât mai departe, în Germania sau în Spania, şi acolo, să încep o nouă viaţă. M-a liniştit şi m-a readus cu picioarele pe pământ soţia mea. Nu puteam fugi pur şi simplu. Trebuia să rămânem, trebuia să luptăm. Pentru că asta ştiam să facem cel mai bine.


162 Eşecul, un salt mare spre succes 

Şi am ieşit din cerc, din nou, afară, dincolo de uşa casei mele, în teritoriul în care acum, şacalii şi hienele erau cei care conduceau jungla. Peste tot în jurul tău, auzi şoapte, râsete ascuţite, poate chiar de satisfacţie. Eşti privit ca un paria. Oamenii se întrec într-o competiţie a umilirii. „Prietenii“ devin aşi în a lansa ironii ieftine, reci, lipsite de scrupule. Se transformă în judecători de destine şi ţin să îţi aducă aminte cu fiecare ocazie cât de mult ai greşit, că eşti un prost, că eşti un nimic. Şi cel mai des, aceste comentarii vin din partea unor persoane care, în viaţa lor, nu au fost în stare să creeze nimic. Nu au creat niciun loc de muncă, nu au plătit niciun leu pentru vreun salariu şi nu au reuşit să facă o carieră cinstită în niciun domeniu. Oameni care nu au cunoscut în viaţa lor eşecul doar pentru că nu au fost în stare să facă mai mult, să rişte. În aceste condiţii, sfatul lui Mark Twain se potriveşte de minune. „Stai departe de oamenii care îţi micşorează ambiţia. Oamenii mici întotdeauna fac asta. Cei cu adevărat mari te pot face să simţi că şi tu poţi deveni mare“. Oamenii frustraţi şi mediocri vor încerca, în permanenţă, să te umilească, să se bucure de eşecul tău. Vor fi consecvenţi în a-ţi arăta că dacă ai fi stat cuminte în banca ta şi nu ai fi încercat ceva nou, acum puteai dormi liniştit. Să îţi demonstreze cât de călduţă, comodă şi dulce e mediocritatea. De aceea, e mai bine să eviţi orice contact cu ei. Este una dintre condiţiile esenţiale pentru a depăşi o criză. Nu te lăsa învins de cei care te denigrează pe nedrept şi se bucură de căderea ta. Pentru că majoritatea celor care fac asta nu s-au ridicat


163 Eşecul, un salt mare spre succes 

niciodată nici măcar până la nivelul la care ai căzut tu. Acesta este un principiu personal care m-a ajutat să depăşesc astfel de momente. Căci, aşa cum spunea Mahatma Gandhi: „mai întâi, te ignoră, apoi, râd de tine, pe urmă te combat şi după aceea, ieşi învingător“. Astfel de indivizi se fac vinovaţi de o mare parte din depresia care, inevitabil, te cuprinde. E foarte uşor să constaţi că cineva a greşit. Din exterior, lucrurile par simple, uşoare. Să încerci să înţelegi însă din ce cauză a ajuns în acel punct, unde anume s-a rupt firul devine deja o calitate pe care o are doar un om care a râs şi a plâns, care a simţit atât gustul amar al eşecurilor, cât şi pe cel dulce al succeselor şi care acum ştie cu adevărat ce înseamnă viaţa. Am să vă spun un secret, un paradox al disperării. În acele momente de adâncă umilinţă socială, când apari dezbrăcat în faţa unor judecători orbi şi lipsiţi de compasiune, când şacalii şi hienele urlă pe margine, în aşteptarea bucăţilor din tine ce vor fi scoase la mezat, atunci apare şi primul mugur pe ramurile tale. E momentul în care iarna vrajbei începe să piardă din putere. E clipa în care trebuie să îţi aduci aminte că ai purtat cândva şi tu o coroană. Pielea îţi este mai tăbăcită, sufletul ţi s-a întărit de la atâtea lovituri. Rădăcinile ţi s-au înfipt mai adânc în pământ, în căutarea unei surse de apă, a unei energii pure, neafectate de vijelia de la suprafaţă. În acel moment, când toţi te subestimează, când toţi sunt siguri că te vei prăbuşi, e timpul „să înverzeşti“. Ştii cum se face. Nu e pentru prima dată. Ai mai trecut prin aşa ceva. Important este să crezi în tine!


164 Eşecul, un salt mare spre succes 

Sir James Matthew Barrie, părintele celebrului Peter Pan, avea o vorbă: „Crede că poţi şi atunci lucrul este pe jumătate rezolvat“. Crede că poţi zbura şi atunci e de ajuns să întinzi aripile şi să le mişti în văzduh. Crede că există şi o altă lume, o lume a succesului, şi atunci vei întrezări drumul spre ea. Foarte puţini, uneori poate chiar nimeni nu te va încuraja să începi totul din nou. Dar nu acest lucru contează. Pentru mine, de exemplu, cele mai mari reuşite au fost acelea în care nu am avut nici măcar un susţinător. Pentru că mulţi sunt incapabili să îţi înţeleagă planurile. „Fă o singură dată lucrul pe care ceilalţi spun că nu-l poţi face şi niciodată nu vei mai lua în seamă limitările lor“ (James Cook). Este exact crezul meu. Această neîncredere a semenilor poate fi un barometru al viitorului tău succes. Cu cât sunt mai mulţi cei care se îndoiesc de planul tău, cu atât şansele de reuşită sunt mai mari. Îndoiala apare mai ales în privinţa noului. Şi dacă mulţi se tem, înseamnă că planul tău e unul cât se poate de original, de surprinzător. Din start, posibilitatea de a avea concurenţi, cel puţin într-o primă etapă, este aproape inexistentă. Câte ironii, dezamăgiri, eşecuri au trebuit să îndure părinţii automobilului, ai aviaţiei sau ai electricităţii. Şi cât de mult au schimbat totuşi ei lumea cu planurile şi ideile lor inovatoare! Pentru că nu e de ajuns să crezi în planul tău. Nu îţi închipui că, peste noapte, îţi va aduce bani şi glorie. Dimpotrivă, drumul e presărat cu alte zeci de eşecuri, de încercări nereuşite. Te vei lovi de ziduri ce par de nepătruns. Pe unele le vei ocoli, peste altele, vei sări, pe altele le vei dărâma, pur şi simplu. Însă toate acestea


165 Eşecul, un salt mare spre succes 

constituie ingredientele succesului. Pentru că acesta, în final, reprezintă suma tuturor încercărilor şi nereuşitelor ce se transformă într-un aluat consistent numit experienţă. Pentru a obţine mari succese, nu e nevoie de proiecte grandioase. O idee simplă, aparent fără semnificaţie, te conduce, de cele mai multe ori, spre mari reuşite. Foarte multe dintre descoperirile marilor oameni de ştiinţă au fost făcute din întâmplare, pornind de la lucruri simple. Şi nici nu este obligatoriu să cunoşti totul. Căci „întotdeauna pare imposibil până când cineva reuşeşte“ (Nelson Mandela). Academicianul Valeriu Cotea explica această stare de creaţie, această posibilitate de a face lucruri imposibile exemplificând cu o istorioară şcolară. Un profesor de fizică preda lecţia despre aeronautică şi aerodinamică apelând la un exemplu extrem. Mai exact, dacă neam raporta la greutatea, forma aripilor şi capacităţile aerodinamice ale trupului unui bondar, conform legilor fizicii, aceste insecte nu ar trebui să zboare niciodată. Şi totuşi, se desprind de la pământ. Dascălul şi-a întrebat atunci elevii dacă găsesc vreo explicaţie pentru o astfel de situaţie. Tot el a fost cel care a dat şi răspunsul: „Bondarul nu are habar de teoriile fizicii şi de limitele impuse de aceasta. Dacă ar fi ştiut, nu ar mai fi încercat niciodată să zboare“. Asta zic şi eu. Dacă îi ascultaţi pe ceilalţi cum enunţă legile care guvernează lumea eşecului, dacă plecaţi urechea la temerile lor, nu veţi reuşi niciodată să vă luaţi zborul. Ne întâlnim atât de des cu eşecul, pentru că nu suntem în stare să realizăm cât de aproape a fost de noi succesul. Teama de umilinţă, teama de a fi jude-


Eşecul, un salt mare spre succes 

166

cat de ceilalţi ne determină să renunţăm înainte de vreme. Şi de foarte multe ori, o facem când mai suntem doar la o aruncătură de băţ de vârful muntelui. Bineînţeles, nu toate ideile se transformă în aur. Planul nostru, de neînţeles pentru ceilalţi, trebuie să fie însoţit de argumente solide, de raţionamente şi de o cercetare de piaţă ca să aibă şanse viabile de reuşită. Şi aici, atenţie! Nicio secundă nu trebuie să vă demotiveze educaţia, studiile, moştenirea genetică, cea socială sau capitalul pentru a demara un proiect şi pentru a avea succes. Toate acestea pot fi depăşite şi compensate de abilităţile noastre naturale, precum şi de aspiraţia, dorinţa arzătoare de a reuşi. O spune şi un mare om al Antichităţii, Cicero: „Abilităţile naturale fără educaţie au dus mult mai des la glorie decât educaţia fără abilităţi înnăscute“. De multe ori, greşim acordând o importanţă mult prea mare lucrurilor pe care ar trebui să le plasăm întrun plan secund, neglijându-le, în acelaşi timp, pe cele care contează cu adevărat. Acest lucru se întâmplă fie din cauza unei false transmiteri a preceptelor religioase, fie din cauza educaţiei deficitare primite în copilărie, în familie sau la şcoală. Pentru că aceste tipuri de educaţie, deşi îşi au, cu siguranţă, rolul lor benefic, de cele mai multe ori, ne transformă lăuntric, ne deformează gândirea prin aplicarea filtrului ideilor extremiste sau al prejudecăţilor inoculate care ne îndepărtează de latura esenţială, profundă a lucrurilor. Ne transformă minţile în nişte forme automate, obtuze. Ajungem aşadar în situaţia de a respinge, cu încăpăţânare, noul, de a ne îm-


167 Eşecul, un salt mare spre succes 

potrivi ineditului şi de a trata orice astfel de viziuni ca pe nişte blasfemii. Tatăl meu mă bătea mereu la cap, explicându-mi că a accepta şi alte opinii nu înseamnă să renunţi la propriile crezuri. Dimpotrivă, e cea mai bună cale de a învăţa lucruri noi. Încearcă să îţi imaginezi că luptele tale sunt asemenea unor finale de box profesionist. Confruntarea este mereu pe viaţă şi pe moarte. Mai ai câteva secunde până la final, e clar că victoria este imposibilă şi tremuri sub presiunea eşecului. Cu toate astea, trebuie să rezişti. Trebuie să apuci gongul final şi ziua de mâine, pentru a avea o nouă şansă de a urca în ring. De aceea, apelezi la tot felul de tertipuri pentru ca adversarul să nu te distrugă definitiv. Te agăţi de corzile ringului, îl iei în braţe, te sprijini de el. Dacă te pune jos, stai acolo până la limita acceptabilă a numărătorii arbitrului. Tragi de timp, de corzi, de tine. Vei termina meciul învins, dar în picioare. Şi în primul rând, vei câştiga respectul publicului. Pentru că oamenii iubesc învingătorii, dar îi adoră pe cei rezistenţi, pe cei care nu se lasă învinşi. Şi mai ales, pe cei care luptă cinstit. Şi poţi pierde aşa nu una, nici două, ci zeci de finale. Dar vei câştiga de partea ta mii de admiratori. Pentru că ai dovedit de fiecare dată că ştii să lupţi, că ştii să creezi strategii noi, că ai încredere în tine. E important să nu ratezi nicio şansă care ţi se oferă. Mai ales atunci când porneşti de la nimic. Aşa cum spunea marele hocheist Wayne Gretzky: „Vei rata toate şuturile pe care nu le tragi“. Aşa că fii mereu pregătit să şutezi, să încerci. Şi e imposibil ca din sutele de încercări, să nu-ţi iasă cel puţin una.


Eşecul, un salt mare spre succes 

168

Pentru cei care doresc să afle cum am procedat eu pentru a atinge victoria, le recomand să citească şi viitoarea mea carte. Acolo voi explica strategiile ce trebuie aplicate. Vă voi povesti, pas cu pas, ce am făcut pentru a depăşi momentele de prăbuşire şi cum mi-am transformat fiecare eşec într-un salt mare spre succes.


„Nimic nu este mai puternic decât o idee al cărei timp a sosit.“ (Victor Hugo)

Epilog Când scriu aceste rânduri, primăvara îşi face loc, timid, printre zidurile lungi de gheaţă. Şi am senzaţia de început de drum cu miros de verde crud în nări. Deşi e februarie, iar iarna se va mai întoarce cu câteva zile aspre, ştiu că de acum, nu mai are putere. Ştiu că cel mai frumos anotimp dintre toate va cuceri uşor, dar sigur, pământurile şi sufletele noastre. Căci totul se supune trecerii, schimbării, metamorfozei. Albul va fi verde, noaptea va fi zi şi pământul, mai aproape de soare. Iar criza va deveni un salt mare spre succes. Unei idei cel mai bine i se potriveşte o criză! Atunci e momentul în care trebuie să o transformi în realitate palpabilă. E clipa în care are cea mai mare putere. De aceea, este obligatoriu să scapi de toate gân-


170 Eşecul, un salt mare spre succes 

durile negre ce îţi sfârtecă nopţile. Să rămâi doar tu cu ideea ta. O criză este asemănătoare unui cataclism ce mutilează faţa lumii. Căile de comunicaţie sunt distruse, adăposturile, prăbuşite, niciun drum, practicabil. Aproape totul este paralizat. Nimic nu mai funcţionează. Imaginea apocaliptică nu trebuie să te sperie. Dimpotrivă. Să îţi dea speranţe. Nu privi în jur şi nu gândi: „Doamne, câtă distrugere, câtă disperare, oare ce mai pot face?“. Priveşte drept înainte şi rosteşte cu voce tare: „Avem mult de muncă. Trebuie să reconstruim o lume! Şi avem cu ce! Şi avem unde! Este momentul cu cele mai multe oportunităţi!“. Nu va fi însă uşor. Muntele pe care trebuie să îl urci este plin de roci colţuroase. Pericolul de avalanşe îl întâlneşti la tot pasul. Dar tu ştii că trebuie să ajungi în vârful lui. Şi pentru asta, alegi drumul cel drept, dar şi cel mai abrupt, chiar dacă ceilalţi vor alege căile mai simple, mai comode. Nu am fost niciodată pasionat de vânătoarea de animale. Sunt însă dependent de vânătoarea de idei şi de oportunităţi. Iar criza este un teren excelent pentru un asemenea sport. Este plin de exemplare frumoase, mari, dar speriate, dezorientate, obosite de alergătură, rănite în timpul cataclismului. Nici nu e nevoie să alergi prea mult pentru a prinde un asemenea vânat. Dar pentru asta, trebuie să ai mintea limpede şi să fi scăpat de temerile provocate de criză. Cu cât te vei trezi mai repede, cu atât mai uşor vei reuşi să pui stăpânire pe un teren mai mare de vânătoare. Să pui bazele propriului imperiu de idei şi acţiuni. Sau, cu alte cuvinte, să îţi construieşti piaţa de desfacere şi reţeaua de clienţi că-


171 Eşecul, un salt mare spre succes 

rora le vei vinde, mai apoi, ideea ta concretizată, materializată. Cataclismul economic ce a răvăşit lumea începând cu anul 2008 va modifica din rădăcini întregul sistem de concepte pe care era construit şi al nostru până în anul 1998. Nu cred că vor trece mai mult de cinci ani până când aceste schimbări vor deveni vizibile şi pentru noi. Topurile firmelor se vor răsturna. Vor dispărea numele grele şi în locul acestora, vor apărea nume noi. Uitaţi-vă doar la fenomenul Facebook. În 2006, ideea lui Mark Zuckerberg valora cinci milioane de dolari. În 2011, a ajuns la cincizeci de miliarde. De zece mii de ori mai mult. Şi astfel, Zuckerberg, un adolescent necunoscut în urmă cu cinci ani, este acum unul dintre cei mai bogaţi şi mediatizaţi oameni ai planetei. Cu o idee ce nu are nicio legătură cu principiile şi legile de funcţionare ale clasicului sistem economico-financiar. Cred că Zuckerberg este primul exemplar al unei noi generaţii de miliardari care va conduce destinele acestei lumi. Fixaţi-vă un target: CĂ VREŢI ŞI CĂ VEŢI DEVENI UNUL DINTRE NUMELE NOII GENERAŢII. Fixaţi-vă un obiectiv foarte înalt, pentru că doar aşa, veţi reuşi să ajungeţi acolo unde, în urmă cu ceva timp, nici nu aveaţi curajul să visaţi. Veţi spune că nu aveţi unde. Nimic mai greşit! V-am spus în cele de mai sus că loc este. După ce mulţi au fost măturaţi de criză, spaţiul a devenit acum încăpător! Veţi spune că nu aveţi bani! Din nou, aceasta este o teamă falsă. Începeţi cu paşi mărunţi. Dacă nu aţi vânat niciodată în viaţa dumneavoastră, nu vă aruncaţi, de la început, la lei şi la tigri. Începeţi cu prepeliţele.


172 Eşecul, un salt mare spre succes 

După aceea, treceţi la iepuri, fazani, mistreţi, cerbi şi, într-un final, veţi putea să vă aventuraţi şi într-o vânătoare de lei. „Să nu îţi fie teamă că mergi încet, să-ţi fie teamă că stai pe loc“, spune un vechi proverb chinezesc. Încremenirea, nonacţiunea nu îţi vor aduce niciodată satisfacţie. Fă un pas mic, pune apoi şi celălalt picior în faţă. Şi tot aşa, la infinit, vei învăţa din nou să mergi, îţi vei regăsi curajul şi vei avea puterea să accepţi orice provocare şi să îndrăzneşti orice. Cu cât faci mai repede primul pas, cu atât vei avea un ecart mai mare faţă de ceilalţi. Şi acest lucru contează foarte mult, având o importanţă uriaşă! Trebuie să crezi că urmează să ţi se întâmple lucruri minunate. Să fii pregătit pentru ele. Nimeni nu îţi poate garanta că până la ele, totul va fi ca un vânticel cald de vară. Dar nimeni nu îţi poate lua speranţa. Este cea care trebuie să te alimenteze mereu pentru viitoarele reuşite. Ai dreptul să speri pentru viitorul tău, pentru succesele tale şi pentru toate lucrurile bune ce vrei să ţi se întâmple. Eu îmi construiesc lumea plecând de la acest principiu: NU SUNT NICIODATĂ DOBORÂT. SUNT ORI SUS, ORI PE CALE SĂ MĂ RIDIC. De aici, pleacă totul şi se construieşte un sistem care m-a ajutat să respir, să trăiesc, să lupt şi să fiu mereu învingător în această lume. Sunt obişnuit deja cu răutăţile şi cruzimea oamenilor. Am fost, de multe ori, criticat, discutat, luat în derâdere. Mi s-au aruncat vorbe grele. Cele mai multe au fost rostite în absenţa mea, fără ca acei care le-au rostit să aibă vreodată curajul de a-şi denunţa identitatea. Şi


173 Eşecul, un salt mare spre succes 

da! Am falimentat trei firme. Şi da! Am dat sute de oameni afară. Da, cu certitudine, poţi privi lucrurile şi din această perspectivă. Din punctul meu de vedere, însă, lucrurile stau cu totul altfel. Am ridicat, în nouăsprezece ani, de la zero, trei firme. Am achitat, în nouăsprezece ani, peste trei milioane de dolari taxe la stat, cel puţin tot atât pe dobânzi şi comisioane plătite băncilor, am angajat aproape o mie de oameni şi am asigurat tot atâtea salarii. Sunt o persoană care nu a beneficiat niciodată de gratuităţile statului. Şi nici nu am câştigat contracte de la stat. Cineva spunea că dacă am dat trei falimente sunt, cu siguranţă, lipsit de inteligenţă. Aşa o fi?, mă întreb şi eu din nou. Dar oare în ce clasament m-aş încadra după trei reuşite? Patru – dacă o luăm în considerare şi pe cea care se înfiripă chiar în momentul în care scriu aceste rânduri. În cartea următoare, vă voi prezenta sistemul meu de treizeci şi trei de soluţii care m-au purtat către succes. Care m-au scos din trei falimente. Vă voi explica cum am reuşit să mă ridic chiar şi atunci când toţi puteau jura că sfârşitul meu este unul definitiv. Veţi vedea că niciuna nu a fost inventată de mine. Ci s-au găsit mereu în jurul nostru. Iar într-un fel sau altul, au influenţat definitiv viaţa unor oameni şi odată cu aceasta, sensul lumii în care trăim. În viitoarea carte, veţi înţelege cum un proverb negativ poate fi transformat într-o reţetă de succes. O să vedeţi cum poţi face avere cu capra vecinului plecând de la următorul principiu: „Bucură-te că vecinul tău şi-a cumpărat o capră. Roagă-te la Dumnezeu să aibă cât mai mulţi iezi. În cinci ani, învăţând din


Eşecul, un salt mare spre succes 

174

experienţa vecinului şi cumpărându-i o parte din iezi, tu vei putea avea o turmă chiar mai mare decât el“. Iar cel mai important, vă voi explica cum trebuie aplicate. Voi prezenta edificiul succesului, aşa cum îl văd eu. De la proiectarea lui pe planşă, la alegerea celei mai bune soluţii arhitecturale şi până la construcţia efectivă. Stimate cititor, nu uita un lucru. Viaţa ne va oferi multe surprize. Poate mai mult neplăcute. Le vom putea face faţă dacă ne concentrăm însă pe reuşitele noastre. Şi ne vom gândi eşecurile nu ca pe nişte înfrângeri, ci ca pe surse viabile de succes. Eu, indiferent de ce mă aşteaptă în viitor, aşa privesc viaţa. Şi vă garantez că şi dumneavoastră veţi reuşi!


Îngeri fără aripi Doresc să-i mulţumesc lui Dumnezeu şi celor prin care El a vrut să mă ajute în ultimii ani. Acelor prieteni care mi-au fost alături înainte de intrarea în insolvenţă, când nu se prevedea un eventual faliment. Al treilea. Cu gratitudine pentru Silviu APOSTOL (Iaşi), Lucian CHELARU (Iaşi), Beni ISTRATI (Matca, Galaţi), Dorin ISTRATI (Matca, Galaţi), Nicolae TOMESCU (Iaşi), Carmen TOMESCU (Iaşi), Nicolae AGRIGOROAEI (Vidra, Vrancea), Adrian IANOLE (Iaşi), Remus BENŢA (Târgu-Mureş), Cristina MAURER (Germania), „Zuck“ MAURER (Germania), Stelian BORŞ (Italia), Dumitru MORHAN (Suceava), Gruia URSU (Iaşi), Ioan GOBJILĂ (Iaşi), Marius OSTAFICIUC (Iaşi), Viorel COZMA (Iaşi), Dorian MARIN (Iaşi), Dumitru TOMORUG (Iaşi), Renata MARIN (Iaşi), Dan MARIN (Iaşi), Irina STOIAN (Iaşi), Vali BURDULOI (Piatra Neamţ), Răzvan ŢEPOI (Iaşi), Carmen CHIDOVĂŢ (Iaşi), Mihai CHIRICA (Iaşi), Ionel CRAUS (Iaşi), Gabriel SURDU (Iaşi). Le mulţumesc celor care m-au ajutat şi după ce am intrat în insolvenţă. Au avut sau poate nu încredere în mine, dar, cu toate acestea, au dorit să mă ajute. Mai ales în cele mai grele momente, chiar dacă nu se întrevedea, din partea mea, încă nicio posibilitate de returnare a sprijinului financiar. Dintre toţi, o persoană anume m-a impresionat cel mai mult. Înainte de faliment, fusese omul care îmi împrumutase cea mai mare sumă de bani pe care o


176 Eşecul, un salt mare spre succes 

folosisem în încercările disperate şi inutile de a-mi salva firma. În momentul prăbuşirii, a rămas, în continuare, alături de mine. Mi-a rămas întipărită adânc în memorie gluma pe care a făcut-o la una dintre ultimele noastre discuţii: „Ionele, în ce ai intrat tu acum vei reuşi probabil să mi te achiţi de datorie doar în Ceruri!“. O să constataţi că în rândul prietenilor şi cunoştinţelor care mi-au întins o mână de ajutor după faliment, intră şi mulţi dintre cei de pe prima listă. Persoane care aveau deja de recuperat datorii de la mine, au avut încredere şi m-au creditat în continuare. Mulţi s-au oferit din proprie iniţiativă, fără ca eu să îi deranjez, ceea ce îi face în ochii mei adevăraţi îngeri, trimişi de Dumnezeu în momentele cele mai grele, ca răspuns la rugăciunile mele. Legătura mea cu EL a fost şi va rămâne mereu de neclintit, unică şi vitală. Căci Îl înţeleg prin lucrurile certe la care am primit răspunsuri. Prin inspiraţiile de a găsi rezolvări la situaţii care păreau imposibile. Îl simt mereu, oriunde mă aflu, fie că sunt pe ţărmul mării, fie că sunt doar eu cu sufletul meu într-o cameră întunecată. Mă înconjoară mereu şi mă face să mă simt în siguranţă. Căci îmi garantează dreptul la fericire, dreptul la viaţă, dreptul de a fi om. Sunt ferm convins că totul este creat după o ordine perfectă pe care mulţi şi-au dorit să o pătrundă, să se împărtăşească cât de puţin din bogăţia şi vastitatea acesteia. Şi unii chiar au reuşit. Vi-l dau ca exemplu doar pe marele Albert Einstein, geniul care a avut o legătură specială cu Divinitatea, care a smuls un strop de înţelepciune din aceasta şi a oferit lumii un întreg uni-


177 Eşecul, un salt mare spre succes 

vers de cunoaştere. Dacă fiecare dintre noi am reuşi să cuprindem a mia parte din miimea înţeleasă de Einstein, am simţi că nu suntem singuri şi că avem garantat dreptul la reuşită. Nu pot să nu îl menţionez şi pe marele cercetător român Dumitru Constantin Dulcan, un autor ale cărui lucrări au avut o influenţă foarte mare asupra modului meu de a percepe lumea. În cărţile lui, veţi găsi zeci de dovezi despre faptul că tot ce se derulează în jurul nostru, lângă noi, prin noi şi pentru noi se datorează unui Miracol denumit „Inteligenţa Materiei“. Iar în spatele acestei inteligenţe, se află un Mare Arhitect al Universului. Un Arhitect care nu aparţine unei religii anume. Nu este nici alb, nici negru, nici galben. Nimeni nu îl poate vedea, dar prezenţa lui poate fi simţită. Eu sunt înconjurat mereu de această energie. Cei care m-au ajutat, dacă vor citi această carte sau cel puţin aceste rânduri, îşi vor aduce şi mai bine aminte în ce context au luat decizia de a fi alături de mine. Ce i-a determinat să facă acest gest. Le mulţumesc încă o dată, cu gândul că au fost, într-un fel sau altul, mesagerii speranţei. Doresc să-i mulţumesc, de asemenea, soţiei mele, pentru răbdarea, toleranţa, înţelegerea şi încrederea pe care mi-a acordat-o, constant şi necondiţionat, în toţi aceşti ani care au fost, pentru noi, şi buni, şi răi, deopotrivă, dar care poate tocmai de aceea, ne-au ajutat să ne regăsim, de fiecare dată, la fiecare capăt de drum, mai uniţi, mai apropiaţi, mai solidari în visuri şi aspiraţii, mai plini de speranţă şi mai pregătiţi pentru un nou început. Îi mulţumesc pentru inspiraţia, energia, determinarea şi profesionalismul de care a dat dovadă în coordonarea, ca un adevărat partener, a echipelor de creaţie, marketing şi


178 Eşecul, un salt mare spre succes 

vânzări de la Aya Sports, precum şi pentru sprijinul nepreţuit pe care mi l-a acordat în realizarea, cu obiectivitate şi competenţă, a studiilor de piaţă atât de necesare demarării noilor mele afaceri. Le mulţumesc din suflet copiilor mei care m-au ajutat foarte mult la două din cele trei afaceri demarate, ei fiind cei care au ales denumirea firmelor şi au gândit, alături de mine şi soţia mea, strategiile de marketing. Nu în ultimul rând, au muncit alături de mine la documentarea acestei cărţi. Mi-au demonstrat, întotdeauna, dragoste şi încredere, au fost înţelegători şi s-au adaptat, cu inteligenţă şi multă responsabilitate, atâtor situaţii neprevăzute şi de care aş fi vrut să reuşesc să îi protejez. M-au susţinut în momentele grele ca nişte oameni maturi. Mi-au dat forţa de a continua, ei fiind motivele principale ale dragostei mele de viaţă. Mamei mele, pentru că a ştiut să ne convingă mereu, chiar şi atunci când paharul era complet gol, că trebuie să privim şi să credem că există încă o parte plină, care va fi mereu doar a noastră. Tatălui meu, căruia îi datorez educaţia mea în arta succesului şi a eşecului. El este cel care m-a învăţat că eşecul nu este decât un salt mare spre succes. Sper ca, la rândul meu, să fiu la fel de inspirat pentru copiii mei. Îi mulţumesc prietenului meu, Gruia Ursu, pentru răbdarea şi încrederea pe care a avut-o mereu în mine. Le mulţumesc şi le rămân recunoscător celor care m-au ajutat după intrarea în faliment. Unii dintre ei cu bani, mulţi cu sfaturi şi aproape toţi, cu o vorbă bună. Dumnezeu să-i binecuvânteze şi le promit achitarea tuturor datoriilor în cel mai scurt timp posibil.


179 Eşecul, un salt mare spre succes 

Ioan SECARĂ (Războieni, Iaşi), Beni ISTRATI (Matca, Galaţi), Dorin ISTRATI (Matca, Galaţi), Costel SOFRONEA (Piatra Neamţ), Lucian CHELARU (Iaşi), Adrian IANOLE (Iaşi), Violeta SOFRONEA (Piatra Neamţ), Carmen TOMESCU (Iaşi), Nicolae TOMESCU (Iaşi), Nicolae AGRIGOROAEI (Vidra, Vrancea), Remus BENŢA (Târgu Mureş), Maria BENŢA (Târgu Mureş), Dumitru PALADA (Craiova), Cristian PREDA (Slatina), Cristina MAURER (Germania), Hans SÜLLER (Germania), Walter WAISS (Germania), Betina SÜLLER MAURER (Germania), Sorin DOSPINESCU (Italia), Felipe ZOIŢOIU (Italia), Stelian BORŞ (Italia), Silviu APOSTOL (Iaşi), Marina MURĂRAŞU (Iaşi), Leny JACKSON (SUA), Adela LUPAŞCU (Spania), Artenian BUTUC (Spania), Elena HRIB (Războieni, Iaşi), Mihai Hrib (Războieni, Iaşi), Gheorghe (Role) MANOLE (Iaşi), Dumitru MORHAN (Suceava), Gruia URSU (Iaşi), Ioan şi Stanca GOBJILĂ (Iaşi), Sandra TICUŞAN (Spania), Luis (Spania), Mihai CHIRICA (Iaşi), Coste ŞTEFAN (Iaşi), Constantin BÂRHALĂ (Iaşi), Maria UNGUREANU (Glodenii Gândului, Iaşi), Minuţa ISTRATI (Vama, Suceava), Isidor şi Viorica CORESCIUC (Suceava), Viorel COZMA (Iaşi), Dorian MARIN (Iaşi), Dumitru TOMORUG (Iaşi), Ioan CIOBANU (Iaşi), Vali BURDULOI (Piatra Neamţ), Radu COCEA (Ţibăneşti, Iaşi), Maria AGRIGOROAEI (Războieni, IAŞI), Virginia IORDACHE (Eforie Sud), Vasile AGRIGOROAEI (Războieni), Simina COCEA (Ţibăneşti, Iaşi), Petru MOVILĂ (Iaşi), Viorel ARMAŞU (Iaşi), Felicia CIOBANU (Spania), Iulia DĂNILĂ


(Italia), Iuliana ZAVADOSCHI (Iaşi), Gabriel SURDU (Iaşi), Alice ADOCHIŢEI PANDELEA (Iaşi), Rebecka GRENNVALL (Suedia). Şi tuturor celor pe care poate am uitat să îi trec în această listă, dar care, într-un fel sau altul, au fost alături de mine.

*

Eşecul, un salt mare spre succes 

180

*

*


Bun de tipar: iunie 2011


Esecul un salt mare spre succes, final  
Read more
Read more
Similar to
Popular now
Just for you