{' '} {' '}
Limited time offer
SAVE % on your upgrade.

Page 1

R A N E T N E C

R`d`cini

Anul 7, numărul 2, ediţie de Crăciun-Anul Nou 2018-2019

L A

M U L Ț I

A N I ,

2 0 1 9 !


ANUNȚ IMPORTANT – pentru osicenii de pretutindeni și prietenii lor: Vă informăm, și pe această cale, că, oriunde vă aflați, se poate trimite pe adresa ANAF din zona dvs. de reședință Declarația 230 privind alocarea sumei de 2% din impozitul de venituri din salariu și asimilate salariilor. Contul IBAN al Asociației Pro Memoria este RO03CECEOTO230RON0801834. Cu mulțumiri, cele mai bune urări!, Pro Memoria.

Osiceni la Alba Iulia, vara 2018 (coperte 1-2)


1

Centenarul Marii Uniri

Considerații privind participarea României la prima conflagrație mondială

ION SURDU

comandor, av. rtr.

Armata română în marș

F

inele secolului al XIX-lea și începutul secolului XX au găsit România în plin proces de căutare a identității sale naționale,început cu “Proclamația-program” a lui Tudor Vladimirescu la 1821,continuat cu Revoluția de la 1848, cu Unirea de la 1859, obținerea Independenței la 1877 și incheiat firește cu UNIREA tuturor românilor în vechile lor hotare istorice. Pentru realizarea acestui ultim obiectiv politic, vital pentru evoluția ulterioară a poporului român, au acționat concomitent structurile politice și culturale atât din Regat cât și din provinciile românești aflate sub ocupație străină,care ajunseseră la maturitatea gândirii și acțiunii lor, a căror împlinire nu putea să aibă loc decât sub un singur steag unificator, recunoscut de Europa și de întreaga lume. Acțiunile desfășurate de forțele politice românești în plan european la începutul secolului XX căpătaseră forță și coerență, dar nu erau într-atât de puternice încât să modifice harta politică în această parte a Europei, însă pregăteau intens terenul în așteptarea momentului propice pentru încununarea luptei lor. Că acest moment se întrevedea o dovedește I.I.C.Brătianu în 1912 într-o discuție cu ministrul francez la București,în care afirma că «va veni vremea când edificiul Austro -Ungariei va fi distrus,de aceea trebuie să fim pregătiți să îi primim pe frații noștri din Transilvania.» Aceasta era dominanta gâdirii politice românești în preajma izbucnirii războiului în Europa. Unirea românilor în hotarelor strămoșești făcea parte din strategia lor politică, iar ce s-a întâmplat la 1914 nu a fost decât contextul politic favorabil realizării dezideratului lor național.


2 Un prim ministru pentru istorie

Ionel I.C. Brătianu

Acțiune armată sau neutralitate activă?

Consiliul de coroană de la Sinaia din 3 august 1914 a hotărât, cu o singură excepție, adoptarea stării de neutralitate. A fost soluția cea mai potrivită pentru situația României, întrucât trebuia limpezit litigiul formal cu Austro-Ungaria, cu care semnasem Tratat de alianță în 1883, trebuia pregătită armata, economia și populația pentru susținerea unui război și, foarte important, alegerea momentului din care se întrezărea victoria, pentru că România nu dispunea de resursele necesare unui război de lungă durată. Opțiunea pentru Antanta,chiar dacă nu fusese exprimată public, fusese luată, dar parcursul până la materializarea acesteia întrun tratat de alianță trebuia realizat în condiții de maximă discreție, pentru prevenirea unui atac prin surprindere din partea Germaniei și Austro-Ungariei. Partea cea mai importantă a acestuia o constituia obținerea de garanții ferme din partea Aliaților privind recuperarea teritoriilor românești: Banatul, Crișana, Transilvania, Maramureșul și Bucovina. Neutralitatea a fost atât sub presiunea celor două tabere,care combinau energic promisiunile cu amenințările, cât și a opiniei publice interne, în avangarda căreia se situa presa și intelectuali de seamă ai țării, care cereau imperativ intrarea în război contra Austro-Ungariei. Demararea contactelor diplomatice,inițial cu Italia și Rusia pentru consolidarea neutralității, iar apoi, pentru înțelegeri cu Antanta, au fluctuat permanent în funcție de situația de pe front.Primul ministru I.I.C. Brătianu a avut răbdarea și abilitatea să poarte aceste negocieri până în momentul când au fost acceptate toate cererile României.

I.I.C.Brătianu, descendent al unei ilustre familii boierești din Muntenia, lider al Partidului National Liberal, a fost omul politic providențial pentru acele vremuri în care se hotăra soarta poporului român, vremuri în care imprevizibilul amenința speranța în izbânda zilei de mâine. Își desăvârșise studiile tehnice superioare în capitala Franței, pasionat de studiul istoriei. Se prezenta ca un un politician enigmatic, distant și rezervat, adulat de liberali și atacat furibund de adversari. Lua hotărâri după îndelungată chibzuință, analizând consecințele lor până în cele mai mici detalii, rezistând cu încăpățânare presiunilor din jurul său, afirmând că: «Încerc să las pe mâine greșelile pe care oamenii îmi spun că trebuie să le fac azi.» Profitând de inabilitățile regelui Ferdinand în chestiunile politice și ajutat de majoritatea liberală și de câțiva prieteni, Brătianu a știut să concentreze în mâinile sale toate pârghiile importante ale puterii, purtând personal tratative cu miniștrii puterilor străine acreditați la București, în afara Ministerului de Externe. Era obsedat de păstrarea stictă a secretului acțiunilor sale reușind, în final, să inducă în eroare serviciile de informații ale Puterilor Centrale. A dovedit excepționale calități de negociator în tratativele cu viitorii aliați care, în primii ani de negocieri, considerau aberante și inacceptabile pretențiile teritoriale ale României, dar au sfârșit, exasperați,să i le accepte în totalitate. Aceleași calități de maestru în arta negocierilor le-a dovedit și cu ocazia armistițiului cu Puterile Centrale în 1917, iar în 1919, la Conferința de Pace de la Paris a susținut cu vehemență respectarea strictă de către Aliați a cererilor teritoriale ale României, amenințând că, în caz contrar, nu va semna Tratatul de pace. În final, România,cu excepția Banatului pe care l-a împărțit cu sârbii, a primit toate teritoriile românești precizate în Convenția Politică din 17 august 1916, de la București. Din obișnuința de a imprima evenimentelor din țară rigoarea sa cotidiană a recurs la ingerințe cu urmări extrem de grave în sfera militară, unde a eludat atributul Secției Operații din Marele Cartier General de stabilire și conducere a operatiilor militare, a numit generali,în funcții înalte, nu pe criterii de competență, ci în funcție de preferințe. Aceste derapaje nu sânt de natură să reducă din meritul ce îi revine de fi condus neamul românesc spre împlinirea celui mai important deziderat al luptei sale.Asemeni tatălui său, I.C.Brătianu,care la 1877 a condus lupta poporului român pentru cucerirea Independenței,


3

Regina Maria în mijlocul trupelor

el și-a pus amprenta pe Istoria Modernă a României, oferind-o întreagă și promițătoare generațiilor care s-au succedat. Plan de campanie șubrezit politic.

Planul de campanie al armatei române în ipoteza-Z-prevedea ofensivă în nord și apărare în sud, ceea ce corespundea cu așteptările întregii suflări românești și reflecta concepția decidenților politici de realizare a dezideratului național și ținea cont de vulnerabilitatea strategică a României. În acel moment,în nord era inamicul nr.1-Austro-Ungaria și în sud Bulgaria, care aderase din septembrie 1915 la tabăra Puterilor Centrale. Scopul aderării ei, printre altele,era și recuperarea Cadrilaterului, pe care românii îl anexaseră în 1913.Cele două fronturi erau peste posibilitățile reale ale României de a desfășura concomitent, de una singură, cele două operații prevăzute în ipoteza Z. Planul ar fi funcționat cu rezultate bune dacă acele înțelegeri politice convenite anterior și materializate în Conveția Militară din 17 august de la București,în care se prevedea că intrarea României în război va fi precedată de o puternică ofensivă a forțelor Aliate de la Salonic împotiva Bulgariei și menținerea ofensivei rusești în Galiția ar fi fost respectate, dar din toate acestea nu s-a întâmplat nimic. Apărarea celor două cetăți Silistra și Turtucaia s-a dovedit o mare eroare strategică, determinată de false considerente politice. Se aprecia în mod eronat că pierderea acestei bucăți de pământ pe care România nu ar fi trebuit să și-o anexeze în 1913 ar fi avut un efect devastator asupra populației și implicit asupra armatei. Din acest considerent,în loc să se hotărască evacuarea grabnică a celor două capete de pod, s-a cerut să fie apărate până la ultimul om. Prețul s-a văzut. Și-au pierdut viața aproape 10.000 de oameni și au căzut prizonieri la bulgari 500 ofițeri și 25.000 de soldați. La momentul

intrării în război, Marele Cartier General a evaluat realist capacitatea de reacție a inamicului din zona de operații preconizată, dar nu a avut în vedere posibilitățile acestuia de aducere a unor unități din alte zone, fapt care a schimbat rapid raportul de forțe în punctele de interes. În confruntările care au urmat, armata română,cu o instruire necorespunzătoare, slab echipată și cu o conducere incompetentă, nesusținută de aliații ei, nu a reușit să țină piept unui inamic net superior la toate capitolele. Bătălia pentru supraviețuire

Campania militară românească din toamna anului 1916 s-a încheiat cu un dezastru în toate planurile: politic, militar, umanitar și economic. Astfel România, chiar în condițiile câștigării războiului risca să piardă toate garanțiile Antantei, întrucât cei 250.000 de militari pierduți într-un timp atât de scurt reduceau în mod categoric șansele ca armata română să poată desfășura acțiuni de luptă în perioada următoare. Retragerea armatei în Moldova s-a produs în condiții inimaginabile, fiind marcată de lipsa mijloacelor de transport, a echipamentului și încălțămintei necesare. Erau aceleași de la începutul războiului,la care se adăuga și lipsa cronică a alimentelor, toate acestea conducând la o totală epuizare fizică și psihică a întregului efectiv, situație în care nu se mai putea vorbi de capacitate de luptă. Scopul retragerii în această singură parte de țară rămasă sub administrația guvernului român a fost aceea de refacere a armatei sub aspectul instruirii, echipării și dotării cu armament și tehnică de luptă corespunzătoare și compatibilă cu cea deținută de inamic și nu în ultimul rând ridicarea moralului de luptă .Fiind iarnă, refacera preconizată a fost grefată de condițiile atmosferice, cazarea în barăci improvizate, în case neîncăpătoare (35 de oameni într-o casă cu două camere), absența condițiilor de igienă și mai


4 presus de toate epidemia de tifos exantematic care a mai produs decesul a 100.000 de militari. Refacerea armatei române s-a realizat prin efortul guvernului român, dar operațiunea în sine a fost condusă de Misiunea Militară Franceză care a abordat cu exigență toate aspectele care concurau la crearea unei capacități de luptă reale, iar rezultatul acestei concepții s-a văzut cu claritate în memorabilele bătălii de la Mărășești, Mărăști și Oituz, când soldații români și comandanții lor au dovedit pricepere, curaj și vitejie în confruntarea cu un inamic superior, căruia i-au produs pierderi considerabile. România și Conferința de Pace de la Paris

Deși în prima parte a acesteia au fost voci care pledau pentru nerecunoașterea statutului de cobeligerant al țării noastre, invocând Armistițiul din decembrie 1917 și pacea din mai 1918 de la București, în final a învins rațiunea și argumentele care pledau pentru cauza românească. Dintre toate, hotărâtor a fost sacrificiul uman și material al poporului român pentru împlinirea dezideratului său național,dar și capacitatea de negociator a lui I.I.C. Brătianu care în celebra Convenție Politică din 17 august 1916 de la București a obținut angajamentul fără echivoc al Puterilor Aliate pentru recuperarea de către România a tuturor provinciilor sale istorice aflate sub stăpânirea Austro-Ungariei. De asemenea trebuie apreciat contextual politic în care s-a desfășurat Conferița de Pace de la Paris, marcat de schimbarea de opinie a președintelui american în urma protestelor comune ale reprezentanților politici ai minorităților naționale, din imperiul multietnic, de a recunoaște dreptul acestora la autodeterminare. România și-a recâștigat dreptul de a participa la negocierile de pace prin reintrarea în luptă în ultima parte a acesteia,declarând război Germaniei și forțând-o să se retragă dincolo de teritoriile românești.

Momentul hotărâtor în aceste ultime operații militare l-a avut intervenția energică a armatei române, la cererea Comitetului de Pace pentru neutralizarea Gărzilor Roșii ale lui Bela Kun, care amenințau cu instaurarea unei republici sovietice în această parte a Europei.Înfrângerea acestora a consolidat simpatia și atașamentul Aliaților pentru cauza românească. România,în lupta pentru împlinirea visului de aur, a avut alături pe tot parcursul luptei Franța, sora sa mai mare,care ne-a acordat sprijinul său uman, material și politic fără de care lucrurile s-ar fi complicat enorm.În relația cu Franța, personajul cel mai devotat cauzei noastre a fost inegalabilul general Henri Mathias Berthelot, comandant al Misiunii Militare Franceze, care a fost ca un părinte pentru armata română și chiar pentru guvernul român. Acestui mare prieten al poporului român îi datorăm reintrarea în luptă în ultima clipă, prin acea istorică scrisoare trimisă guvernului român la Iași,prin care îl soma să intre imediat în luptă și știindu-l șovăielnic, a precizat că „MAI TÂRZIU VA FI PREA TÂRZIU» . Acestea au fost cuvintele care ne-au oferit loc la masa negocierilor. Trianon 20 iunie 1920, a consfințit izbânda poporului român și a făcut-o cunoscută lumii întregi. Jertfa poporului român a fost răsplătită prin marea sa unire!

În această jertfă ne regăsim cu demnitate și noi osicenii, cu cei 226 de străbuni ai noștri, participanți la cea mai sângeroasă conflagrație mondială, dintre care peste 160 nu s-au mai întors la casele lor. Personal,trăiesc durerea dispariției ambilor bunici (Surdu Ion si Calotă Pantelimon) în acest război care le-a secerat viețile încă tinere, dar și mândria că prin sacrificiul lor s-a implinit un NEAM. Evocarea acestui sacrificiu o apreciez ca o modestă contribuție la uriașa DATORIE pe care o avem față de acești EROI.

Conferința de Pace de la Versailles


5

Sumar

ediția de Crăciun-Anul Nou/ 2018-2019 Centenatul Marii Uniri

Ion Surdu – Considerații privind participarea României la prima conflagrație mondială | 1 Laurențiu Guțică – Slatina și Marea Unire de la 1918 | 6 Și ei au spus Pe aici nu se trece ! Lista eroilor osiceni de pe monumentul din comună | 1 1

Osicata

Și eu am mers pe Linia Mare. Invitat, Ștefania Polizu (partea a II-a) | 1 5

Învățământul osicean /profesorii noștri

Cîrloganu Ana – Un om între oameni, Profesorul meu | 24 Radu Ioana – Profesori de nota 10 | 25 Marica Denisa – Dirigintă și profesoară | 27 Ștefania Polizu – Amintiri din liceu. Domnul Profesor Diriginte Teofil Vanda | 27

Istoria noastră

Ion Sîrbu – Comuna Osica de Sus în timpul ocupației germane din primul război mondial | 33 Virginia Lăpădatu – Dincolo de meserie, pasiune, dialog cu profesorul Ion Sîrbu | 35

Viața spirituală

Gabriela Ionescu – Omul și preotul Constantin Ochescu | 37

Ulița copilăriei

Tanța Secășan : Dragă Tanța | 39

Ce mai face pensionarul cumsecade ?

Elena Săftoiu Ștefania, interviu cu Romulus Coțofană | 41

In memoriam

Elena Brătescu (Pro Memoria) | 44 Dumitrașcu Ion (Marius Sebastian Dumitrașcu) | 45

Casele au amintiri

Bibiana Torcea – Acasă la Tanți Stănculescu | 46

Amintiri din copilărie și după

Marius Sebastian Dumitrașcu – Mari familii din Osica de Sus | 49

Remember

Nicolae Drăghici – Et in Arcadia ego | 50

Deschideri

Tony Tanislav – O nouă provocare la Liceul Teoretic Ion Gh. Roșca : dimensiunea europeană a educației | 51

Pagina primarului

Gheorghe Manicea – La Centenar | 53

Meridian

Geta Duică – Cultura unește | 54 www.asociatiaculturalapromemoria.ro

Colectivul de redacție:

Revista RĂDĂCINI este editată de Asociația Culturală Pro Memoria în colaborare cu Primăria și Consiliul Local Osica de Sus

Colaboratori permanenți:

Notă: Răspunderea pentru opiniile exprimate aparține autorului, nu redacției.

Mihai Duică, Gabriela Ionescu, Virginia Lăpădatu (director), Virgil Lăpădatu, Ion Surdu, Lavinia Tanislav, Bibiana Torcea (redactor-șef) Paul Aretzu, Nicolae Coande, Marian Drăghici, Nicolae Drăghici, Ștefania Polizu (Montreal, Canada) Tehnoredactare: Nicu Ilie

ISSN: 2285-0422


6 6

Centenar

Slatina și Marea Unire de la 1918

E

xistă date memorabile în viaţa naţiunilor cu valoare de simbol, cărora li se recunoaşte imediat însemnătatea şi capacitatea de a remodela existenţa istorică a unui popor prin perspective ce le deschid. 1 Decembrie 1918 este data cardinală a românilor şi momentul triumfului marelui ideal al unităţii naţionale. Miracolul Marii Uniri din anul 1918 a generat în spiritul slătinenilor solidaritate şi entuziasm, marele act istoric al făuririi României Mari fiind salutat prin însufleţitoare articole în presa locală, telegrame, conferinţe publice, adunări şi manifestaţii populare. Pentru înfăptuirea sublimului ideal naţional nici un efort, nici o jertfă nu era prea mică. Nesfârşitele sacrificii făcute şi de oamenii acestor meleaguri pe altarul ideii unităţii naţionale de-a lungul unei istorii frământate aveau să cunoască o zi în care justeţea idealului să triumfe. Un raport al Şcolii „Ionaşcu” din Slatina remis Revizoratului Şcolar al judeţului Olt la 1 decembrie 1918 învederează această stare de emulaţie şi efervescenţă naţională. Profesorii acestei prestigioase instituţii de învăţământ îşi manifestau încrederea şi adeziunea necondiţionată faţă de actul Marii Uniri. Documentul sublinia faptul că „după dezastru şi ruină ni se impun eforturi puternice şi dragoste neţărmurită de neamul martir, pentru a reclădi iarăşi ceea ce clădisem cu atâta trudă”. Oamenii şcolii erau pe deplin conştienţi că urmau timpuri noi şi îşi exprimau fericirea de a „trăi timpuri eroice şi de izbândă a visului nostru de aur, şi, că în sanctuarul gândurilor noastre de mărire, sărutăm azi icoana României Mari. Asentimentul general era că „dăscălimea română simte o legitimă mândrie că trăieşte vremuri aşa de mari”, fiind „măgulită că i se face cinstea de a fi alături de factorii cari au realizat visul nostru de veacuri, pregătind vreme îndelungată conştiinţa naţională”1. La doar o zi după consemnarea marelui eveniment, la 2 decembrie 1918, institutorul George Poboran, publica în „Democraţia Oltului”, o poezie patriotică dedicată Marii Uniri, având titlul „Cântecul Unirii tuturor Românilor”. Versurile creaţiei sale erau următoarele: „Veniţi voi fraţi Ardeleni, 1 Direcţia Judeţeană Olt a Arhivelor Naţionale, Fond Revizoratul Şcolar al Judeţului Olt, dosar 8/1918-1919, f. 96.

Bănăţeni, Basarabeni, Veniţi voi Bucovineni, Şi voi Maramureşeni. Astăzi România Mamă, Pe toţi fiii ei îi cheamă, Ca să-ntindă hora mare, De la Tisa până la mare. De-acum piere iobăgia, Piere jugul şi sclavia, Piere ura şi învrăjbirea, Ce sădise neunirea. Sculaţi eroi din mormânt, Scoală şi tu Ştefan cel Sfânt, Ieşi şi tu Mihai Viteazul, Cu vestitul Pavel Cneazul, Horea, Cloşca şi Crişan, Craiul munţilor Avram, Lăsaţi falnicul gorun, Une-aţi fugit de păgân, Şi priviţi cu măreţie, O falnică Românie. Că pământul cel scăldat, Cu sânge nevinovat, Mulţi alţi eroi a rodit, Ce visul ne-au împlinit, Tot ce-i suflet românesc, Azi cu toţii se unesc, Într-o împărăţie tare, România noastră Mare”2. Acelaşi ziar local mai publica un comunicat semnat de Bicuţa Şt. Alimăneştianu, intitulat „Apelul către Femeile Române”, în care se sublinia: „Neamul românesc azi este în toată strălucirea lui şi strigătul de bucurie al fiilor săi liberaţi şi uniţi să aibă răsunet în sufletul nostru, al femeilor martore ale zilelor fericite de azi. Să mergem alături de ei şi prin cinste şi muncă continuă să contribuim la înflorirea acestui neam şi la aşezarea pe o bază temeinică, sănătoasă a României Mari... Să ne scoborâm în rândul poporului, să ducem munca şi cunoştinţele noastre în cele mai umile căminuri, să rupem lanţul întunericului pentru ca e i să se folosească de binefacerile ştiinţei şi ale culturii. Prin reformele ce aduce partidul liberal chemând la viaţa politică şi în treburile ţării femeie, se impune ca şi noi să ne întrunim pentru a ne face un program metodic de muncă şi a începe acţiunea pentru organizarea şi ajutorarea poporului, fără preget”3. La 10 ianuarie 1919, în ziarul „Democraţia Oltului”, preotul Constantin Bălan din Vaţa-Olt, publica „Imnul României Mari”4. În luna februarie a aceluiaşi an, sub imperiul debutului lucrărilor Conferinţei de Pace de la Paris (18 ianuarie 1919 - 21 ianuarie 1920), Alexandru Alimăneştianu, preşedintele Partidului Naţional Liberal din Olt, publica în acelaşi ziar articolul intitulat „Răsplata bravurii şi suferinţelor noastre”. 2 „Democraţia Oltului”, Anul I, nr 1 din 2 decembrie 1918, p. 1. 3 Ibidem, p. 2. 4 Idem, Anul I, nr. 4 din 10 ianuarie 1919, p. 1.


7

Marea Unire de la 1 Decembrie 1918, Alba-Iulia

Articolul evidenţia faptul că în capitala Franţei se discutau „principiile după care în viitor se va conduce omenirea, străduindu-se ca onoarea, liniştea şi dreptul la viaţă al popoarelor mari şi mici să fie cât mai garantate”. Autorul afirma că „se depune o muncă uriaşă, pentru ca de binefacerile libertăţii să se bucure şi popoarele mici şi slabe, iar împărţirea dreptăţii să se facă în mod egal pentru toţi”. Se făceau ample referiri la ceea ce presa franceză şi americană consemnau relativ la contribuţia României la desfăşurarea Primului Război Mondial. Consideraţia unanimă era aceea potrivit căreia „crearea unei Românii Mari şi puternice în Orient este o necesitate absolută pentru pacea lumii”. Alexandru Alimăneştianu încheia afirmând că „opera neamului nostru nu este terminată, suntem abia la jumătate, trebuie să consolidăm ce am câştigat. Aceasta nu se poate face decât prin unire, muncă stăruitoare bine chibzuită şi metodic organizată. Facem apel la toate energiile destoinice şi sufletele curat româneşti să nu ne pierdem vremea cu instigări şi defăimări”5. Cetăţenii Slatinei şi ai judeţului Olt participă la un mare miting naţional la 1 iunie 1919. Cu acest prilej au transmis o telegrama M.S. Regelui Ferdinand, la Alba Iulia, în care se scria: „M.S. Regelui Românilor, Alba Iulia, Cetăţenii din judeţul Olt şi oraşul Slatina întruniţi azi 1 iunie într-un mare miting naţi­onal, în unanimitate îşi îndreaptă gândul către Majestăţile Voastre, emblema şi simbolul unităţei tuturor Românilor, rugându-vă respectuos să întindeţi protecţia baionetelor române şi asupra fraţilor noştri din scumpul nostru Banat. Să trăiţi Majestate! Trăiască M.S. Regina Românilor! Trăiască Scumpa noastră Dinastie! Preşedintele Adunării, C. Drăgoescu”6. 5 Idem, Anul I, nr. 8 din 24 februarie 1919, p. 1. 6 1918: Marea Unire – Împlinirea unui destin, documentar istoric

Dovada evidentă a faptului că locuitorii acestor meleaguri urmăreau cu atenţie ceea ce se petrecea în cadrul Conferinţei de Pace de la Paris o constituie telegrama expediată din cadrul „marii adunării naţionale” ce a avut loc la Slatina la 1 iunie 1919. În documentul remis reprezentanţilor Marilor Puteri se formulau următoarele rugăminţi şi declaraţii: „Excelenţelor lor, Primii delegaţi ai Angliei, Franţei, Italiei şi Statelor Unite, Congresul de la Versailles, Paris, Cetăţenii judeţului Olt, din România, întruniţi astăzi 1 iunie la Slatina într-o Mare Adu­nare Naţională, roagă stăruitor pe înalţii reprezentanţi ai Puterilor Aliate şi făuritori ai grani­ţelor viitoare să nu lase în inima tuturor Românilor rana sângerândă pe care au lăsat-o Prusienii în inima tuturor Francezilor după 1870. Banatul este Alsacia noastră şi orice bucată sfâşiată din el e sfâşiată din însuşi corpul nostru. Tisa, Nistrul şi Dunărea nu sunt pentru noi dorinţe deşarte ci necesităţi reale, adă­posturi naturale fără care România viitoare nu va avea nici o siguranţă nici liniştea necesară. Noi nu vom uita naţiunile care ne vor sprijini în legitimile noastre revendicări”7. După sfârşitul întrunirii „naţionale” ce a avut loc în sala Carpaţi, slătinenii fluturând steaguri tricolore şi însoţiţi de muzica militară, au defilat pe străzile oraşului. S-au oprit în faţa Palatului Administrativ. Aici mulţimea întâlnindu-l pe un oficial american i-a făcut manifestaţie de simpatie. Cu acest prilej au rostit alocuţiuni patriotice avocatul Scevola Zăgănescu8 şi institutorul G. Poboran. realizat cu prilejul aniversării a 80 de ani de la făurirea statului naţional unitar român, coord. Aurelia Grosu, Laurenţiu GuţicăFlorescu, Muzeul Judeţean de Istorie şi Artă Olt, Slatina, 1998, p. 18-19. 7 Ibidem, p. 19. 8 Scevola Zăgănescu s-a născut la Slatina în data de 5 mai 1877


8 Nu putem trece cu vederea contribuţia militară a Regimentului 3 Olt din Slatina la campania militară din Ungaria (1919), în condiţiile în care guvernul bolşevic al lui Bela Kun a refuzat decizia unirii de la 1 decembrie 1918. Unitatea militară a fost mobilizată la 20 iunie 1919. Îmbarcarea s-a efectuat în gara Slatina în două eşaloane. Primul a plecat pe front în data de 21 iulie 1919 fiind alcătuit din cartierul Brigăzii 4 infanterie, statul major al regimentului, batalionul I şi serviciul de aprovizionare. Al doilea corp militar a plecat pe 22 iulie, fiind compus din batalioanele 2 şi 3. În total, efectivul mobilizat însuma 52 ofiţeri, 1.680 trupă, 56 cai şi 100 trăsuri. Comanda Regimentului a fost asigurată de locotenent-colonelul Petre Bucică. Corpul de conducere era asigurat de locotenent-colonel Alexandru Cantemir, ajutor de comandant, sublocotenentul Alexandru Englinschi, căpitanul medic Alexandru Daniel, sublocotenentul Ionescu P. Constantin, ofiţer cu aprovizionarea, locotenentul Simescu Dumitru, ofiţer contabil, sublocotenentul Mihăescu Ioan, ofiţer informator, sublocotenentul Văduva Dumitru, comandant tren de luptă, Vasiliu Nicolae, şeful muzicii şi sublocotenentul Voiculescu Ştefan, ofiţer popotar. Registrul istoric al Regimentului 3 Olt consemnează starea de spirit a ostaşilor şi a locuitorilor oraşului, la plecarea din Slatina spre Ungaria, în următorii termeni: „Ziua părăsirii garnizoanei. Totul se execută conform ordinelor. Marşul de la cazarma regimentului la garnitura se execută în cele mai bune condiţiuni. Înainte de plecare, slătinenii ne-au petrecut până la gară ţinând a fi cu toţii de faţă la plecarea fiilor judeţului. Îmbărbătaţi, încrezători şi stăpâni pe puterile noastre, ofiţer şi soldat au urcat scara vagonului, purtând în suflet şi pe buze: „izbânda şi întregirea neamului”. Simbolul vitejiei ne-a fost exprimat în cuvinte de V. Georoceanu, căpitan în rezervă, iar iubirea ce ne-au arătat-o slătinenii prin flori şi lacrimi. Cuvântul militar, sufletul şi voinţa lui, datoria şi onoarea, toate au fost cuprinse în cuvântul comandantului regimentului locotenent colonel Bucică Petre care a răspuns la urarea slătinenilor. Cu lacrimi de bucurie, cu credinţă în izbândă au pornit feciorii Oltului la fraţii lor Bănăţeni şi pe deasupra acestor mii de vieţi, plutea lin şi sonor cântecul de vitejie intonat de muzica regimentului: „înainte, în familia avocatului Constantin Dimitrie şi Maria Zăgănescu (n. Burdeanu). A fost licenţiat în drept al Universităţii din Bucureşti. Intră în magistratură la începutul secolului XX şi ocupă funcţii în cadrul tribunalelor Teleorman, Tutova, Tulcea. În Slatina revine în anul 1903. Întră în Baroul Avocaţilor şi treptat îşi construieşte o carieră politică de excepţie. În 14 ianuarie 1920 devine Primar al Slatinei. La 19 decembrie 1920 a fost desemnat decan al Corpului avocaţilor slătineni, funcţie pe care o va mai dobândi în anii 1923 şi 1929. A fost căsătorit cu Maria (născută Mavrodin). A încetat din viaţă în anul 1938: Cornel MANOLESCU, Zăgăneştii slătineni, în Oltul Cultural, Anul XIV, nr. 1(47), 2012, p. 49-50.

tot înainte”. Ne trimitea ţara, ne chemau fraţii, mergeam cu bucurie. Acolo unde trenul se opreşte câteva minute, horă mândră şi mare învârtim, în zgomotul chiuiturilor de veselie. Capitala Olteniei, Craiova în puterea nopţii ora 23,30 a putut vedea şi simţi vrerea ostaşului român de a aduna toţi fraţii într-o Românie Mare şi puternică”9. În oraşul Caransebeş soldaţii Regimentului 3 Olt au primit binecuvântarea episcopului Miron Cristea. Memorabil pentru starea de spirit a momentului rămâne discursul colonelului Petre Bucică în care se subliniau următoarele idei: „Românilor ce şi-au plămădit din veac în veac cu preţul sângelui şi al vieţii pământul de care i-a legat Dumnezeu de secole nenumărate, li s-a dat răsplata mântuirii. Dacă neamuri barbare au apăsat pe limba, viaţa şi avutul nostru, românul a ştiut ca la vreme să deschidă testamentul strămoşesc care spune: mai bine stropiţi pământul nostru cu sângele vostru decât să-l scuipe duşmanii, mai bine îngropaţi limba şi viaţa în pământul nostru decât să v-o îngroape duşmanul. Bănăţeni!, voi aţi fost acei ce la vreme aţi ştiut să citiţi în acest testament şi astăzi sub ochi tuturor şi în ciuda multora, se înfăptuieşte visul dorit de veacuri. Pământul românesc al neamului rămâne astăzi Ţara Românească, România Mare. Şi dacă duşmanii mai cârtesc, fiţi siguri că fiii Oltului au baionetă şi sufletul lor ce care vor şti să răzbată până dincolo de Tisa şi până Dunăre”10. La 24 iulie 1919 unitatea militară a plecat din Caransebeş cu destinaţia Lugoj-Arad. Pe 30 iulie 1919 trenul a ajuns în gara Bekescsaba. Marşul spre Tisa a continuat prin localităţile Kisujszâlâs şi Turgony. În gara Fegyvernek regimentul a debarcat şi s-a deplasat în marş spre Tiszabo. Cantonat aici, după sosirea celui de-al doilea eşalon Regimentul 3 Olt a primit ordinul miltar să treacă Tisa pe un pod de pontoane. Acest episod este descris în amănunt în jurnalul de operaţii al unităţii: „La 5,30 regimentul se pune în marş trecând peste apa ce trebuie să despartă două popoare ce de secole luptă unul pentru dezrobire şi celălalt pentru desfiinţare. Astăzi stăvilarul s-a rupt şi robii sunt dezrobiţi iar huruitul lanţurilor a îngrozit chiar Budapesta. Robii aleargă spre capitala „pumnului nebun” şi păşeşte piciorul ostaşului român pe pământul câinelui ce ne-a muşcat, ne-a supt viaţa şi avutul agonisit de secole. Drumul se aşterne de-a lungul Tisei, iar de jur împrejur se întinde pusta ungurească. Avem încă de mers. În drum aflăm că alte regimente au intrat în Budapesta (...)”11. La 1 Decembrie 1919, cu ocazia împlinirii unui an de la Marea Unire, la Slatina, în sala Martinescu a avut 9 C. Moşincat, op. cit., p. 34-35. 10 Ibidem, p. 35. 11 Ibidem, p. 36.


9 loc o adunare publică. Profesorul Traian Biju a rostit atunci un discurs omagial. Alocuţiunea sa evoca lupta seculară a românilor pentru unitate naţională şi invita la concordie naţională: „ ...Binecuvântează clipa, de la care s-a scurs până acum, un an încheiat, un an de când în plină fericire se leagănă Transilvania, cum şi celelalte scumpe fecioare române la sâ­nul dulce şi duios al patriei mume (...). Iar voi tineri să luaţi aminte: străbunii s-au străduit să înfăptuiască un vis şi un vis fu, acum 318 ani unirea cea de-o clipă săvârşită de viteazul vitejilor; tot ei s-au străduit în aste trei veacuri scurse de atunci şi străduirea lor n-a fost fără folos. Ne-au lăsat o sfântă moştenire: iubirea de neam şi de ţară; ne-au lăsat un ideal: uni­rea tuturor românilor sub cutele acelui steag, ne-au turnat în sângele nostru tăria de bronz de a voi să împlinim visul fericirii tuturor românilor şi aţi văzut, voi care veţi fi România de mâine, că noi am ştiut să păstrăm comoara moştenită, am ştiut să înfăptuim ceea ce ei au dorit şi pregătit (...). Voi să fiţi mândri de înaintaşii voştri, ei sunt făuritorii României Mari. Pe unde veţi merge, pe unde veţi călca, de la Tisa la Nistru, din Mare şi Dunăre la obârşia cea de miazănoapte a multor ape româneşti, să ştiţi că păşiţi pe pământ plămădit cu sânge şi viaţa lor, spre fericirea voastră. Când veţi urca culmile Carpaţilor, opriţi-vă o clipă înainte de a le trece, îngenunchiaţi, descoperiţi capetele şi aplecaţile sărutând cu buzele şi atingând cu frunţile voastre ţărâna ce adăposteşte comoara de vieţi a neamului; presăraţi flori de munte peste lăcaşurile lor de veci, îngropaţi muntele cu flori şi iar flori şi nu uitaţi pe cei care v-au fericit să trăiţi laolaltă frăţeşte şi ceva mai mult. Voi să păstraţi România voastră Mare, voi să desăvârşiţi prin muncă fără preget, prin cinstirea fără de pată şi vitejie fără de seamăn fericirea, raiul şi prosperarea neamului în ţara lui, precum că voi şi noi azi slăvim pe cei care au ştiut să sufere, să moară pentru Patrie şi Tron”12. La 26 august 1920, în Sala Carpaţi din Slatina, profesorul Daniel Mirodot susţinea conferinţa cu titlul „Comemorarea lui Mihai Viteazul”. Disertaţia intelectualului slătinean nu era altceva decât un elogiu adus neamului românesc, în opinia sa, „un bloc de care în zadar pot să se lovească valurile venite de oriunde”. Era evocat martiriul lui Mihai Viteazul, considerându-se că „sufletul eroului de la Călugăreni planează asupra României întregi”. Se evidenţia faptul că la Alba Iulia, locul unde Mihai Viteazul se încoronase cu „întreită coroană”, Ferdinand I „se încorona cu coroana României Mari”13. 12 „Opinia Oltului”, Slatina, Anul V, nr. 8 din 15 decembrie 1919, p. 2; Textul integral al articolului a mai fost publicat şi în Anuarul Liceului „Radu Greceanu” din Slatina anii 1915-1923, Tip. Moştenitorii C. Constantinescu, Slatina, 1924, p. 102-104. 13 Daniel MIRODOT, Comemorarea lui Mihai Viteazul în Anuarul Liceului „Radu Greceanu” din Slatina anii 1915-1923, Tip.

Ziarul slătinean „Gazeta Oltului” publica în numărul din 1 decembrie 1922 articolul cu numele „1 decembrie 1918 - 1 decembrie 1922”. La aniversarea a 4 ani de la înfăptuirea României Mari, se nota:„ Sunt patru ani de atunci... În fruntea mult necăjiţilor săi ostaşi, Regele Ferdinand se întorcea din pribegie şi descăleca în capitala ţării. Şi încă pământul strămoşesc nu fusese cu­răţat de armatele de ocupaţie, când, la Alba Iulia se aclama unirea. Era cel din urmă act al unirei celei mari. Să reconstituim vechea „Dacie fericită”... Au trecut de atunci patru ani. Am avut până acum trei alegeri generale şi şase guverne. Multe s-au spus şi s-au făcut în acest timp: şi bune şi rele. Nu e vremea să le alegem, căci n-a sunat încă ceasul socotelilor definitive. Datori suntem însă să recunoaştem că situaţia de astăzi nu e cu nimic mai bună de­cât cum era la 1 decembrie 1918. Evident că nu se puteau dezlega într-o clipă toate proble­mele mari ce se puneau ţării întregite. Nu e mai puţin adevărat, că nu s-a făcut tot ce trebuia să se facă. Facem aceste triste constatări, în această zi aniversară, cu credinţa în înţelepciu­nea şi patriotismul bărbaţilor noştri politici care, uitând deosebirile care pot să existe între ei vor contribui cu munca şi priceperea lor la întărirea ţării, pentru a cărei întregire s-a vărsat atât sânge”14. La 1 decembrie 1923, în acelaşi ziar local, profesorul Ion G. Ţicăloiu scria un „Cuvânt pentru tineret”, cu prilejul sărbătoririi a cinci ani de la făurirea statului naţional unitar român. Autorul îşi exprima dorinţa ca „România Mare să trăiască cât Dumnezeu şi cât Soarele”15. În data de 1 octombrie 1936 peste trei mii de slătineni participau la manifestările dedicate Marii Uniri. „Vremea Nouă” din 15 decembrie 1936 relata că a fost oficiată o slujbă religioasă în Catedrala „Ionaşcu”, după care mulţimea s-a îndreptat spre piaţa oraşului, unde s-au rostit discursuri omagiale emoţionante. Locuitorii Slatinei „în frunte cu muzica militară” s-au deplasat apoi la monumentul Ecaterinei Teodoroiu. Aici au fost rostite din nou alocuţiuni, după care s-a revenit în centrul oraşului unde s-a jucat „Hora Unirei”16. În consecinţă putem afirma că toate aceste evenimente semnalate în presa locală interbelică denotă solidaritatea şi patriotismul slătinenilor care şi-au afirmat sprijinul hotărât şi necondiţionat pentru consolidarea României Mari. DR. LAURENȚIU GUȚICĂ

Muzeul Județean Olt

Moştenitorii C. Constantinescu, Slatina, 1924, p. 109-112. 14 „Gazeta Oltului”, Slatina, Anul I, nr. 2 din 1 decembrie 1922, p. 1. 15 Idem, Anul II, nr, 24 din 1 decembrie 1923, p. 2. 16 „Vremea Nouă”, Slatina, Anul X, nr din 15 decembrie 1936, p. 3.


10

Și ei au spus: Pe aici nu se trece! Lista eroilor de pe monument SERGENȚI DUMAN VASILE ȘOARECE ȘTEFAN DAN ION DAN ELEFTERIE MITRAN DUMITRU MINCĂ ANTON SULGER NICOLAE CAPORALI CALOTĂ TUDOR MUSTAȚĂ DUMITRU PROTOPOPESCU ANTON MANICEA ION SOLDAȚI ALDEA MARIN I ACHIM GHEORGHE ALEXANDRU ANTON I ALDEA DUMITRU ANCUȚA CONSTANTIN ALEXANDRU ANTON II ANDREI DUMITRU ALEXANDRU ANTON III ALDEA MARIN II BUSNĂ PĂUN BOTOFEI ION BOBOCEANU ION BOBICEANU ȘTEFAN BOBICEANU DUMITRU BĂLAȘA DUMITRU BĂLUȚĂ MARIN BUSNĂ ALEXANDRU BĂLUȚĂ M. ION BEGEAC STANCU BOANGIU ION BOBICEANU FLOREA BOANGIU DUMITRU BUSNĂ DUMITRU BOANGIU PAVEL MIONECI ILIE I MICU ILIE

MANICEA GHEORGHE MITRAN ȘTEFAN MARICA CONSTANTIN MARCU MIHAI MANOLE DUMITRU MATEI STANCU MINCĂ DUMITRU II MUSTAȚĂ ION MIHAI MARIN MACSUT DUMITRU II MITROI CONSTANTIN MIONECI ILIE II MIONECI ION MITRAN NICOLAE MIONECI DUMITRU MANICEA ION MILITARU ILIE MICU ELEFTERIE MICU GRIGORE MARICA ION II MIERLĂCIOIU DUMITRU NEACȘU ANASTASIE NEGRILĂ ION NEAGU GHEORGHE OANCEA ION OSTROPEL ILIE PETRICĂ MARIN ISICĂ ARISTIDE PETRICA GHEORGHE PUII MARIN PIERNOIU PĂUN PIU ION PISTRȚU ION RAICEA GHEORGHE


11

SOLDAȚI BUSNĂ ȘTEFAN BUSNĂ DUMIOTRU II CALOTĂ TUDOR CĂCĂREAZĂ CONSTANTIN CARAGEA ION CIOCAN ZAMFIR CHILIANU PETRE CĂCĂREAZĂ MARIN CIUREL GHEORGHE CALOTĂ PANTELIMON CONSTANTIN ANDREI CIOBANU DUMITRU CĂCĂREAZĂ GHEORGHE CONSTANTIN MARIN CĂCĂREAZĂ CONSTANTIN II ORLĂTEANU ION CALOTĂ ANTON CIOBANU MARIN CALOTĂ SMARANDACHE CĂPĂȚÎNĂ ION CHIREA ION CIOCHINĂ NICOLAE CIOROIANU DUMITRU CIOCHINĂ MARIN COȚOFANĂ GHEORGHE DINU MARIN DELCEA GHEORGHE I DUMITRAȘCU DUMITRU DRĂGHICI MARIN DELCEA MIHAI DĂSCĂLIȚA NICOLAE DELCEA ILIE RUȚĂ DĂNĂNĂU ION DELCEA ION GODEANU ȘUȚU DUMITRU DUȚĂ ILIE DAVID ION

MITROI FLOREA ILIN NICOLAE ION ȘTEFAN MINCĂ ILIE MATEI FUGARU PETRE DAN MIHAI GAIȚĂ CONSTANTIN BOTOFEI DUMITRU MANICEA ILIE DULGHERU NICOLAE CALOTĂ MARIN MIONECI ILIE RAICEA CONSTANTIN RAICEA NICOLAE RAICEA MARIN RAICEA ȘTEFAN I RAICEA ȘTEFAN II ROȘCA DUMITRU STANCA ILIE SOARE DUMITRU SPĂTARU NĂSTASE SULGER DUMITRU SĂFTOIU MARIN SOCOL FLOREA SÂRBU MARIN SULGER MATACHE SULGER ION STANCIU ION SANDU CONSTANTIN STROE CONSTANTIN STROE GHEORGHE SPĂTARU DUMITRU SURDU ION SULGER ILIE STANCIU ȘTEFAN SURDU MIHAI ȘOARECE NIȚĂ ȘOARECE MARIN ȘOARECE NICOLAE ȘOARECE GHEORGHE TUTELCĂ DUMITRU TODOSE ION TUDOSE TUDOR TĂNASE RAFAILĂ TORDEA ALEXANDRU TOMA ZAMFIR TORCEA MARIN TORCEA DUMITRU


12

FUGARU ION FIRESCU ANDREI FLOREA VOICU GUBENDREANU ILIE I GUBENDREANU ILIE II GODEANU ION GIUREA DUMITRU GAIȚĂ GHEORGHE IONIȚĂ DUMITRU IORDACHE MARIA IORDACHE ION IORGA MARIA IORDACHE DUMITRU ILIE DAN IORGA VOICU ILIE CIZMARU FUGARU DUMITRU FILIP CONSTANTIN JOIȚA ION LUNGAN ION LUNGAN GHEORGHE LUNGAN STANCU MAXUȚ DUMITRU MUȘAT GHEORGHE NICA DUMITRU NICA ION MIONECI MARCU MITEA GHEORGHE

MUSTAȚĂ DUMITRU MATEI ȘTEFAN MANDĂ GHEORGHE MANDĂ DUMITRU MANICEA CONSTANTIN MAT EI MARIN MARICA ION DELCEA GHEORGHE II FUGARU DUMITRU II TÎRCĂ ȘTEFAN TUTELCĂ DUMITRU TÎLVAN ANTON TRANCĂ ION TORCEA NIȚĂ TÎRNĂ MAN ȚOPÎRLAN ION ȚOPÎRLAN FLOREA TATU DUMITRU TATU Ș TEFAN ULEI ILIE ULEI RADU UNTURICI MARIN VĂRZARU ILIE VADUVA MARIN VĂRZARU MIHAI VLĂDUȚ CONSTANTIN VĂDUVA NICOLAE VLADU MARIN VĂDUVA GHEORGHE ZAMFIRA DUMITRESCU DELCEA NĂSTASE CIOACĂ MARIN NICOLĂESCU CONSTANTIN LUNGAN GRIGORE PÂRVU DUMITRU IONIȚĂ NICOLAE DADE DUMITRU DARE HOLENDA BOȘTINĂ GHEORGHE DOGARU ILIE ALECSANDRU PĂUN IVAȘCU ION FUGARU ANDREI ȘOLOGAN ION GHEPAȘCU NICOLAE MAGURICI NICOLAE


13

CHIPUL SUB­LOCO­ TENENTULUI AUREL ȘTEFĂNESCU (în medalion, sus)


14 14

osicata

Și eu am mers pe Linia Mare… (motivație, chestionar, notă)

Invitat, Ștefania Polizu

Motivație

O

sica noastră există, spun documentele, de peste jumătate de mileniu, dar o carte-mărturie despre memoria locului nu s-a scris. Vasăzică suntem o mare comună fără istorie scrisă. Vă propun s-o scriem acum, împreună. La drept vorbind, o piatră de temelie s-a pus cu Monografia editată în urmă cu câțiva ani. Aceea, lucrare excepțională, în parte științifică, în parte mai puțin, este un instrument de lucru util. Ce îi lipsește fatalmente oricărei lucrări de acest gen, dincolo de rigoarea unor informații, este sufletul, omenescul, memoria afectivă, povestea celor mai cu moț, de vază și bază, dintre osiceni. Reprezentativi, în sensul că le pasă de comuna lor, că, pe unde se află, la baștină sau la zeci-sute-mii de kilometri, nu și-au făcut de râs obârșia, ci dimpotrivă. Și uite, acum, sunt chemați, în fine, săși înșire povestea „proprie și personală”, cu sau fără pic de umor, despre viața lor rostogolită din satul în care văzură lumina zilei. Exact asta e Osica de Sus: suma identităților celor ce au văzut lumina zilei în ea; suma identităților noastre, suma faptelor și mărturiilor noastre – oriunde ne-am afla; nu doar casele, ulițele, instituțiile, cimitirul etc., ci memoria oamenilor, spiritul lor. Toate la un loc se numesc patrimoniu. Oriunde te-a trimis viața, la Montreal, la Reșița, la București, la Deva, la Suceava sau Craiova, la Caracal, Rm. Vâlcea sau la Paris, etc., vrei-nu vrei faci parte din memoria comunei, din patrimoniul ei. Această memorie culturală, acest patrimoniu spiritual asigură, într-un mod foarte subtil, supraviețuirea comunității din care te tragi, rădăcina ei vitală adâncită în peste cinci secole de existență. Fără această memorie activată, valorizată, comunitatea precum bolnavul de Alzeihmer diminuează, dispare. Iată de ce avem nevoie de mărturia fiecăruia, de la vlădică la opincă, de la țăran la intelectual: ca să nu dispară, să nu se șteargă de pe hartă, simbolic dar și la propriu, mai devreme sau mai târziu, locul nașterii noastre. Trebuie să recunoștem: e o datorie, nu un moft. Aceasta ar fi motivația prezentei invitații. Dacă aveți și alte argumente, vă rog să le aduceți, răspunzând la următorul Chestionar

1. Când și unde ați văzut lumina zilei, acasă sau la casa de naștere? Cine v-a fost moașă, ce medic a asistat nașterea dumneavoastră? Care sunt primele amintiri legate de sat – de familie, grădiniță, școala primară? Cu cine vă jucați în curte, pe uliță? Frații,


15 surorile, dar și câinele, pisica, cum se numeau? Unde lucrau „ăi bătrâni?” Cine v-au fost bunicii? Dar vecinii? Aveți amintiri cu ei? 2. Ce vă mai amintiți despre învățătorul dumneavoastră? Cum îl descrieți? 3. Dar despre profesori, care dintre aceștia a contat mai mult în formarea dumneavoastră? 4. Axul comunei, dintotdeauna, este Linia Mare. Ce reprezintă aceasta pentru dumneavoastră, ce emoții vă trezește când reveniți acasă pe Linia Mare ? Sau, altfel spus, care vă este drumul cel mai drag din satul natal? De ce? 5. Cum era satul în copilăria și junețea dumneavoastră, ce personaje v-au rămas în memorie, cu bune și mai puțin bune, că, de!, oameni suntem? Ce întâmplări deosebite, din Osica acelor ani, păstrați în amintire pentru totdeauna? 6. Cunoașteți cazuri de rezistență la colectivizarea forțată, oameni care au dat dovadă de demnitate în fața opresiunii ideologice comunist-atee? Dar lașități care vă dezgustă și azi? 7. Ce rețineți din tradițiile locale, dacă ați participat la ele - sau nu? Cum era munca de copil/adolescent în gospodăria familei, cum se relaxau și distrau copiii și tinerii din vremea aceea? Dar adulții și bătrânii? Ați fost dus la biserică, la horă, la bâlci? 8. Care este orașul văzut pentru prima oară? Cum a fost plecarea de acasă, ruptura de sat? Ce a urmat, mai departe? Unde v-ați stabilit, ce ați lucrat, care este familia dumneavoastră? 9. Ce oameni mai deosebiți ați cunoscut în viață? Care este cea mai importantă zi din viața dumneavoastră, cea mai de seamă realizare? 10. De-a lungul anilor, cum ați păstrat legătura cu satul, cu rudele, cu prietenii din copilărie? Cât de interesat ați mai fost de comună, de întâmplările, oamenii și locurile de acasă? 11. Ce credeți despre starea comunei, despre cum arată acum localitatea, primăria, liceul, cele două biserici, dispensarul, sediul poliției, gara, BankCEC-ul, morile, târgul duminical, farmacia, străzile/ulițele satului? 12. Ce mai face casa părintească, mai există? Ce înseamnă pentru dumneavoastră, acum, cuvântul acasă? NOTĂ Nu este obligatoriu răspunsul la toate întrebările. Relatați cât mai amănunțit întâmplările prin care ați trecut și pe care vi le amintiți, fără grijă pentru stilistica textului. Această grijă o are redacția. Importantă este mărturia în sine, ineditul informației pe care o conține, despre viața și oamenii din sat. Căutați să nu înfloriți, să nu cosmetizați ce ați trăit și auzit. Dacă rețineți expresii, denumiri din graiul local, folosiți-le, acestea sunt o comoară pentru cercetători. Adevărul să primeze, autenticitatea mai întâi de toate. Răspunsurile publicate mai întâi în revista „Rădăcini” vor fi strânse într-un volum, complementar la Monografia comunei. Vă mulțumesc. Text și chestionar de Marian DRĂGHICI


16

Al treilea copil într-o familie numeroasă cu patru fete (II)

ȘTEFANIA POLIZU Ing.dr.

(continuare din numărul trecut) Nota autoarei: Evocarea aceasta este, într-un

fel, și povestea surorilor mele : Marica Elena (Nana), profesor de filozofie; Polizu Ioana (Jana), inginer, și Polizu Alexandrina (Luxa), educatoare. Copilăria și adolescența mea alături de ele rămân o sursă inepuizabilă de inspirație și un izvor de inconfundabile amintiri. Înainte de a continua povestea mea vreau să-i mulțumesc Doamnei Profesoare Virginia Lăpădatu, directoarea Revistei Rădăcini, pentru inițiativa de a mă include în rândul colaboratorilor revistei. Mulțumiri sincere Domnului Marian Drăghici, poet și publicist, Președinte de Onoare al Asociației Culturale Pro Memoria. Marian, respectabilul meu coleg de liceu, te felicit pentru originalitatea proiectului tău OSICATA, capabil să stârnească multe amintiri, conducând la adevarate dezvăluiri emoționante despre OSICA și locuitorii ei. Iți multumesc pentru sinceritatea și măiestria cu care m-ai încurajat în această incursiune în timp. Talentul tău în arta scrisului m-a ajutat să mă întorc cu fața la trecut fără ezitare și să includ în istorisirile osicenilor o poveste cam tristă dar adevărată.

8. Orașele vizitate în copilărie – o oază de răsfăț meritat

Orașul nu ne-a fost chiar foarte străin micuțe fiind. Ca și cuvânt, el era adeseori pe buzele mamei sau ale tatei care mergeau pentru diverse motive la oraș. Mama mergea cel mai adesea la Caracal pentru cumpărături, iar toamna și iarna să vândă cartofi. Odată cu plecarea Nanei la școală la Slatina, mergea destul de des, iarna rămânând acolo chiar câteva zile. De fiecare dată când mergea la oraș, Mama ne aducea ceva frumos (hăinuțe de la magazin și rechizite pentru școală) și bun (mult doritele dulciuri). Tata a lucrat întâi la Caracal, apoi în Osica, la Uzina

care aparținea de Craiova. Așa că, el făcea des deplasări la Caracal și Craiova, dar și la Slatina la sora lui. Copii fiind ne luau adesea cu ei ca o răsplată pentru cumințenie și pentru că ajutam în gospodărie. În mintea mea de copil, două vizite rămân memorabile! Prima era la Slatina, pe când aveam 4-5 anișori, alături de Tata care era invitat să meargă la întâlnirea cu Doamna Învățătoare a Nanei. Trebuie să spun că din clasa a treia, Nana a început să învețe la școală la Slatina. Locuia la sora tatei și învăța la Școala Ionașcu având-o învățătoare pe Doamna Diaconescu. Clasa Nanei era la etaj așa că pentru prima oară urcam cu sfială scările ce se desfășurau de-a lungul unor ferestre mari și luminoase! Razele soarelui străbăteau ferestrele reflectându-se pe planșeu, împodobind și mai mult mozaicul scărilor, ca eu, abia urcându-le, să mă minunez! Așteptând pe culoar în timp ce tata era la întrunire cu Doamna Învățătoare, mi se părea că sunt într-o sală de bal. După întâlnire, Tata a ieșit din clasă împreună cu Nana ținând-o de umăr, vizibil mândru de rezultatele ei școlare. Nana era îmbrăcată în uniforma pepită cu șorțuleț negru, încălțată în pantofi maro din piele, iar în mână purta o geantă din piele maro. Cu mâna cealaltă mă ținea pe mine grijulie, poate conștientă că mi-era greu cu scările. Plecatul Nanei la școală la oraș a fost dorința mamei când încă NOI mai aveam posibilități materiale să suportăm asemenea cheltuieli. După ce suferise două intervenții chirurgicale de cataractă congenitală, Nana purta ochelari cu dioptrii mari. Copiii din școala de la Osica nu știau de suferința ei și se amuzau pe seama ochelarilor! Mama era atât de afectată de această situație încât în clasa întâi a rugat-o pe Nina lui Petre a lu’ Cotoacă, fata bunei ei prietene Ioana, să meargă la școală cu ea. Așa a pornit Nina la școală mai devreme cu un an, și de atunci, între Nana și Nina s-a legat o prietenie veșnică. La vârsta de 9-10 ani Nana a plecat la Slatina și revenea în familie numai în vacanțe. Și cum locuia la sora


17 tatei, toamna, după culesul porumbului, părinții trimiteau în fiecare an bucate (grâu, porumb, cartofi și altele). Așa se face că, într-una din aceste toamne, pe la cinci-șase ani, împreună cu Jana am urcat în căruța plină cu bucate trasă din greu de boii frumoși și mari ai lu’ Nea Gheorghe a lu’ Bărbieru, vărul mamei. Și am purces spre Slatina dis-de-dimineață, după ce Nea Gheorghe ne făcuse culcuș în mijlocul stiuleților de porumb. Pe drum ne-am întâlnit cu mocani mânând căruțele cu fructe, trase de cai. Nea Gheorghe ne-a cumpărat mere și pere pe îndestulate, dând în schimb porumb. Călătoria aceea spre oraș cu mijloace de-a dreptul rustice rămâne memorabilă. Altfel, n-aș putea să mă plâng că nu eram familiarizată cu vizitele scurte la oraș căci îi însoțeam adesea pe părinți. Cu Mama mergeam cel mai adesea la Caracal sau la Craiova să ne cumpere haine noi de Paște. Cu Tata am făcut cele mai frumoase excursii cu scuterul la Slatina sau la Balș, și-apoi cu motocicleta cu ataș. Tot cu Tata am mers de câteva ori cu trenul la București unde erau rudele din partea lui Tataie și unde ne pierdeam stinghere în interiorul unei case cu adevărat boierești. Cea mai lungă călătorie cu trenul însemna plecarea mea fizică din Osica, odată cu începerea facultății la Iași. Nici astăzi nu știu să-mi răspund dacă atunci m-am rupt de sat căci, pe trepte diferite ale vieții, fiecare revenire acasă era plină de bucurie, în ciuda tuturor neajunsurilor. Am simțit o durere profundă la părăsirea satului în primul an de facultate. Primul cules de vie când nu eram acasă, primii ghiocei ce nu-i mai căutam în pădurea noastră! Îmi lipsea tot ce însemna Osica! Cu timpul începeam să iubesc orașul cu civilizația lui, fără să uit Osica! Apoi, ca inginer m-am stabilit la București unde am și format o familie. Împreună cu soțul și fetele am căutat tot timpul căldura și lumina din Osica. Cu atât mai mult cu cât fetele noastre au trăit primii ani ai copilăriei la Osica, sub grija părinților mei și a surorii mele Luxa. Plecatul în Canada rămâne o amintire zguduitoare căci am întristat-o profund pe mama din mâinile căreia am desprins-o brusc pe Cristiana, fiica noastră cea mică, ce nu se dădea plecată. Dar și atunci, plecam din România cu mintea și nu cu sufletul, iar tristețea acelei zile m-a urmărit permanent! 9. Oamenii Luminoși din Viața Mea

Oamenii deosebiți care m-au însoțit în diverse etape ale vieții se află printre părinți, bunici, vecini, educatori și profesori, dar și în viața socială sau profesională de mai târziu. De la grădiniță și până în ultimul an de liceu am avut norocul să fiu ocrotită de părinți minunați și îndrumată

de dascăli deosebiți. Rămân vii portretele unor firi luminoase ce au marcat anii copilăriei, ai tinereții și ai maturitătii. Părinții și bunicii au fost primii ce m-au primit în lumea asta și s-au remarcat prin grija și iubirea lor de-atunci și până au plecat din lumea aceasta. Chipurile lor îmi împodobesc gândul și sufletul și astăzi! Pe o anumită treaptă au apărut mereu persoane exceptionale care m-au călăuzit pe un anumit făgaș. Și astăzi cred că absența LOR din drumul meu ar fi făcut viața mea mult prea săracă. Domnișoara Educatoare Băjenescu, Domnul Învățător Ene și Profesorii Apropiați mi-au luminat și îndrumat anii de școală. Lor se alătură ființe deosebite ce mi-au dăruit ceva aparte, căci am avut șansa să le întâlnesc dincolo de școală pentru ca viața mea să fie mai bogată, mai frumoasă. Încep evocând-o pe Domnișoara Ileana Georgescu. Dumneaei a fost prima persoană în comportamentul căreia am sesizat finețea de spirit și eleganța feminină. Bineînțeles, în măsura în care, la o vârstă foarte fragedă, eram capabilă să fac această distincție! Domnișoara Georgescu, cum era cunoscută în familia noastră, era o prietenă apropiată a părinților și bunicilor noștri. Fiică a familiei Georgescu (Domnul Ginică a lu’Boghe), venea dintr-o familie de vază din Osica, anticomuniști pedepsiți pe nedrept la fel ca și familiile Mamei și a Tatei. Atât domniei sale cât și fratelui, Domnul Nicu Georgescu, amândoi învățători de profesie, li se interzisese dreptul de a profesa pe motiv că se opuneau comunismului. Toată averea le fusese confiscată cu excepția locului de vie, a casei și a curții. În acea curte mare din Linia Mare, într-o clădire alăturată care aparținuse aceleiași familii a funcționat mult timp stația de radioficare a comunei. Prezența Domnișoarei Georgescu în casa noastră era mereu binevenită, mai ales în serile de toamnă și iarnă sau în zile de sărbătoare, când purta discuții interesante cu tata despre știrile de la Europa Liberă (EL). Cu mama avea discuții încântătoare despre școală și noi, copiii. Pedanteria și eleganța făceau parte din făptura Domnișoarei și se regăseau vizibil în tonul, gestica și faptele sale. Același rafinament caracteriza și arta ei culinară căci Domnișoara făcea cea mai bună colivă și cele mai bune și fine prăjituri pe care le-am mâncat! De la Domnișoara Ileana Georgescu am învățat să iubesc florile! Primăvara, începând cu pomenirea din Joia Mare, dumneaei mă răsfața cu buchețelele de lăcrămioare. La toarta cănii ce o primeam de împărțeală erau legate cu ață roșie florile gingașe albe culese din grădinița din fața casei. Grădina aceea discretă decorează amintirile copilariei mele ca un mic paradis: câțiva pomi fructiferi, un liliac și niște arbuști umbreau fața


18 casei. Alături se întindeau florile de lămâiță și, mai târziu, trandafirii buchetari în culori roșii, albe și roz. La umbra pomilor creșteau florile de primăvară dintre care de o prezență vizibilă erau lăcrămioarele pe care mi le dăruia adeseori. Uneori mă invita chiar să o însoțesc în grădiniță. Lua delicat foarfeca agățată în perete, își punea mănuși și începea să desprindă floare cu floare. La fel de răsfățată eram odată cu înfloritul bujorilor și al trandafirilor care țineau, de obicei, până la sfârșitul anului școlar. Se bucura atât de mult când, întrebată fiind cum o să termin anul școlar, răspunsul meu era “premiantă “. Zâmbea încrezătoare, lăsând să plece de pe fața dumneai tristețea dascălului ce nu a mai avut dreptul să practice o profesie pe care o îndrăgea! Parcă instantaneu, fața îi era inundată de încrederea învățătorului ce știa să motiveze copilul din mine și mă invita să vin în ziua serbării să-mi culeagă ceva flori din grădinița din fața casei. În culmea fericirii, dis-de-dimineață, în ziua de serbare mergeam la Domnișoara. Intram sfioasă pe portița de lângă casă și după ce o salutam cuviincios pe dumneai și pe Doamna Mița (Mamița, cum îi spunea Domnișoara, cu o voce suavă, mamei). De fiecare dată mă impresiona această relaționare plină de respect și gingășie și de fiecare dată, copilandră fiind, îmi doream ca atunci când voi fi mare să fiu ca Domnișoara. Buchetele de flori pregătite pentru serbările de sfârșit de an școlar purtau frumusețea și delicatețea Micului Paradis din grădinița Domnișoarei Georgescu. În amintirile mele, frumusețea și mireasma lor însoțesc chipul și dăruirea dânsei. La Montreal, în grădinița de lângă casă, am reușit să fac să crească o poieniță cu lăcrămioare. Nu este la fel de fermecătoare, dar trebuie să recunosc că fiecare mărgăritar îmi amintește de Domnișoara Georgescu, un pedagog desăvârșit care nu a fost lăsată să transmită valori adevărate unor copii ce aveau nevoie de asta! Pe lângă părinți și bunici, primii pași ai copilăriei mele s-au petrecut în preajma unei femei binecuvântate, căreia îi spuneam Muma Anica de la Greci. Nu-mi amintesc numele de familie, dar în sufletul meu, Ființa aceasta are o identitate cu totul aparte. Fusese în tinerețe persoana de ajutor a bunicii mele în casa Polizu de la Greci. Iar povestea spune că, în pofida tuturor schimbărilor, ea rămăsese foarte atașată familiei Polizu. O dată cu confiscarea averii, viața bunicilor s-a schimbat radical căci ei s-au mutat la Osica. Și, dacă din strânsura lor materială nu putuseră să recupereze mai nimic, avuseseră șansa să fie în continuare însoțiți de Muma Anica. Ea locuia în Greci căsătorită cu Tica Ilie și avea două fete, Sanda și Ghița. Mică fiind, îmi amintesc

că era prezentă în casa noastră aproape zilnic, ajutând-o pe mama și bunica la treburile casei și la creșterea noastră, a fetelor. Fire blajină, Muma Anica nu a supărat niciodată pe nimeni și nimeni nu se supăra pe ea. Străbătea zilnic, pe jos, drumul de la Greci la Osica și înapoi venind la noi să lucreze. Părinții și bunicii o prețuiau în mod natural și ea cunoștea tot ce era în casa noastră. Glasul ei duios și gesturile ei blânde neau legănat copilăria! Ea rămâne în copilărie ființa care nu ne-a certat niciodată, nu ne-a cerut niciodată nimic, ci doar ne-a dăruit ! Primele flori de primavară ni le aducea Muma Anica căci, în scurtarea drumului zilnic, trecea prin pădure și ne anunța când s-a zvântat pământul, așa încât să putem merge la pădure. Îmi amintesc îndeosebi de entuziasmul ei pentru Primăvara Pascală, mereu prezentă în povestioarele ei ce debutau cu o săptămână înainte de Săptămâna Mare când se începea curățenia de Paște. Fiind destulă treabă de făcut, în acea perioadă rămânea peste noapte în casa noastră, iar noi, fetele, ne certam care să doarmă cu ea. În ciuda faptului că în casă totul era în dezordine, prezența ei ne aducea o liniște sufletească aparte. Cu capul în poala Muicii, ascultam povestea care începea cu pregătirea de Paște. Ne vorbea de vopsirea și încondeierea ouălelor și apoi de sărbătorirea Paștelui. În fiecare an, culmea poveștii era așa : „Luni după Paște îl iau pe Tica Ilie și ne ducem la Guica cu panerul de răchită cu ouă roșii, mâncare și sticlă de vin. Acolo o să întindem ștergarul, o să ciocnim ouă și….’’. Noi o întrerupeam și o rugam să ne povestească despre Guica, un delușor acoperit cu iarbă și viorele care ducea într-o vale frumoasă al cărei mister răsărea din vorbele ei măiestre. Insistențele noastre de a continua povestea erau stăvilite de promisiunea că la anul viitor ne va lua și pe noi la Guica. Nu s-a întâmplat niciodată! Când Muma Anica a trecut la cele veșnice, noi, copiii, împreună cu Tata am mers s-o conducem pe ultimul drum ca pe o ființă dragă, apropiată. Pleca dintre noi luând cu ea toată candoarea și bunătatea sufletească, lăsând în urma ei amintiri de neuitat ale copilăriei mele, dar și misterul dealului de la Guica! După ’90, mergând cu tata să recunoaștem pământul l-am întrebat despre Guica, iar el mi-a răspuns că așezarea locurilor nu mai este cum a fost datorită lucrărilor de amenajament. Guica dispăruse din planul topografic, dar nu și din sufletul meu! Alături de Guica este chipul blând al Mumei Anica! Anii copilăriei mele de la grădiniță și școala primară poartă amprenta prieteniei cu Irina Mărculescu, fiica Părintelui Mărculescu Gheorghe care a slujit la Biserica din Vale. Irina era ființa


19

Fila Polizu 1973-2018: Un gand spre viitor si o privire spre trecut

cea mai alintată din casa Părintelui Mărculescu! Acolo învățam despre credință și înțelepciune, educație și respect, și, ca prin minune, atunci deveneam amândouă serioase și cuminți. Eram prea mică atunci să înțeleg înălțimea spirituală a Părintelui Mărculescu, dar astăzi realizez că cele ce-am învățat sub îndrumarea Sfinției Sale izvora din arta Părintelui de a sluji spiritul uman și de a proteja gingășia copiilor. Dacă despre Sărbătorile Pascale învățasem multe din familie, despre Înălțarea Domnului știam de la Părintele Mărculescu. În casă și în curte la Irina celebram în fiecare an Înălțarea Domnului. După școală, eram invitată în casa familiei Mărculescu. În ciuda modestiei clădirii, casa era atât de primitoare și în jurul nostru domnea atâta măreție! Tanti Liza Preoteasa, mama Irinei, ne îndestula cu multe bunătăți și ne oferea ouă frumos încondeiate. Puneam ouăle în poală și ne dădeam în leagăn. Nu-mi mai amintesc ce semnificație avea acest fapt! Într-un târziu se întorcea de la Biserică Părintele ce ne încuraja cu zâmbetul său. Ciocneam împreună ouă și dumnealui ne spunea povești cu învățătură religioasă. Prietenia mea cu Irina a continuat până la terminarea liceului, iar dacă uneori ne mai supăram, Părintele Mărculescu ne așeza împreună și reușea să ne împace. Rămâne prezent în imaginea mea de copil spiritul acela măreț, purtător de înțelepciune și blândețe, credință și bunătate! Îl rechem din

când în când mai ales când se impune să înțeleg mai mult atitudinea copilărească și îndrăzneață a tinerilor. Și atunci îmi doresc să fiu ca Părintele Mărculescu! Părintele Tîrcă Nicolae a apărut în casa noastră prin anii 67’ la ceva timp după ce ieșise din pușcărie după amnistia din ’64. A venit ca preot în satul nostru după doi sau trei ani de la amnistie. Pe părinții mei îi cunoștea demult, mai bine zis, pe mama. Părintele Tîrcă Nicolae era originar din Osica de Jos. Era mai în vârstă decât mama, dar cunoscut ei, căci în tinerețe, tânărul teolog Tîrcă ar fi vrut s-o căsătorească pe Tușica Mărioara, sora cea mare a mamei. De-o inteligență rară și înzestrat cu deosebit talent în arta sonoră, Părintele Târcă s-a născut într-o familie modestă. După terminarea școlii în comuna natală, școlarul Tîrcă Nicolae este admis cu bursă la Seminarul Teologic din Râmnicu Vâlcea unde l-a avut coleg pe viitorul profesor emerit și dirijorul Ion Dumitrescu. La finele seminariului drumurile celor doi prieteni se despart : în timp ce seminaristul Ion Dumitrescu îți continuă pregătirea la Conservatorul de Muzică din București, Tîrcă Nicolae este admis la Facultatea de Teologie din București. Pentru atitudinea lui anticomunistă tânărul preot a plătit cu șaisprezece ani de închisoare fiind închis în pușcăriile comuniste, printre care cea de la Râmnicu-Sărat. Părintele Târcă era apropiat al familiei și vizitele


20

Jana Polizu - 2018

sale în casa noastră erau lungi și pasionante, căci povestirile sale erau adevărate lecții de istorie la care noi, copiii, aveam ce învăța. În ciuda pasiunii și a sobrietății manifestate în aceste discuții încărcate de mare suferință, în viața de zi cu zi Părintele Tîrcă era un om foarte prietenos, uneori chiar jovial, fiind apropiat de copii și foarte darnic cu ei. Păstrez amintiri de neuitat din începutul adolescenței mele în preajma Părintelui Tîrcă! În serile petrecute în casa noastră Sfinția Sa mă impresiona cu cultura, memoria fenomenală cu care ne recita sau relata ceva din trecut. De la Părintele Tîrcă am primit cadou primul dicționar de aforisme după ce îi mărturisisem că-mi plac foarte mult vorbele sale de înțelepciune, pline de citate. Atunci mi-a explicat ce înseamnă aforism și la câteva zile mi-a adus în dar acel dicționar. Cred că eram în anul întâi de liceu! Apoi, în anul doi de liceu, Părintele îi mărturisea tatei că este foarte mândru de mine și-l îndemna și pe tata să fie la fel, povestind tatei ce faptă frumoasă făcusem. Eram în curtea școlii când l-am văzut pe Nicu, fiul Părintelui (un an mai mic decât mine) înconjurat de câțiva băieți gălăgioși care glumeau pe seama lui spunându-i că tatăl său fusese la pușcărie. La cele auzite, Nicu s-a răvășit rău de tot și nu știa ce să facă. Așa m-am dus eu să-i sar în ajutor îndemându-i pe acei copii răi să-l lase în pace și luându-i

partea lui Nicu. Nicu a relatat întâmplarea acasă iar Părintele venise special să-i mulțumească tatei pentru fapta mea. M-a chemat la dânsul și, îndreptându-și privirea-nlăcrimată spre ochii mei, mi-a cuprins capul în mâinile sale înclinându-l și m-a sărutat pe frunte. Era pentru mine o binecuvântare ce nu o înțelegeam pe deplin! Sau poate o simplă stare emoțională a unui tată în fața unui părinte ce-i apărase fiul! Câta durere să fi fost atunci în sufletul fraged al lui Nicu care crescuse fără să-și cunoască tatăl?! Părintele Tîrcă rămâne îndrumătorul spiritual (în afara școlii) al adolescenței mele, căruia aveam curajul să-i adresez întrebări cu privire la istorie sau religie. Răspunsul Sfinției Sale începea de fiecare dată așa : un zâmbet zgomotos, își mângâia barba și-apoi îl auzeam : „Păi măi, fata tatii, tu știi ce înseamnă asta…?!” Și explicația curgea într-o tonalitate de cântec, în timp ce el își încrunta fruntea. Când am devenit mare îmi plăcea să port discuții cu Părintele și atunci mi se adresa cu „…dumneata știi?…”. Îi mărturiseam sincer că nu-mi place când îmi zice așa și-atunci începea să râdă. Pesemene, fără să știu, preferam să rămân în fața Părintelui copilul neștiutor căutând, de fiecare dată în misterul credinței. Și astăzi când scriu, portetrul Părintelui Târcă dăinuie în timp, iar eu fac o reverență spunând : „Sărut mâna, Părinte”... Și, deodată, în șoaptă,  aud răspunsul: „Să trăiești, fata Tatei”. Evocând câteva personaje distincte din viața mea și a familiei mele înțeleg cât de norocoasă am fost încă de la o vârstă fragedă, dar și în anii de mai târziu. Am fost binecuvântată să vin pe lume într-o familie cu profunde valori moral-creștine, cu părinți minunați, iubitori de copii și bunici veniți parcă din povești. Prin grija lor rădăcinile mele s-au înfipt profund în pământul din Osica! Dar ce s-ar fi întâmplat oare dacă, dincolo de acest început minunat n-aș fi avut parte de îndrumarea unor oameni de excepție ?! Apariția lor în drumul meu mi-a marcat viața la timpuri diferite și în locuri atât de variate! Într-un moment sau altul, acești oameni buni, luminoși și puternici m-au ajutat să deslușesc cu înțelepciune rostul vieții, dar și să-mi măsor angajamentul în fața celor ce vor să se întâmple. Dăruirea lor nu a fost hazardată, ci binecuvântată și le mulțumesc c-au poposit cu grijă în calea destinului meu! 9. Dreptul la Istorie - 26 Aprilie 1992

Ca pentru orice om, de-a lungul vieții mele au existat și continuă să existe zile marcante legate de o împlinire profesională, formarea unei familii, nașterea copiiilor și împlinirile lor, cumpăna în viața unei persoane dragi, pierderea bunicilor


21

Luxa Polizu-2018

și a părinților sau a surorii. Fiecare zi are o importanță specifică și prin ea, se conturează viața noastră. Din acest punct de vedere ar fi prea delicat să disting ceva anume. Printre toate zilele gravate în memoria mea, o zi cu încărcatură istorică rămâne aparte: Ziua de 26 aprilie 1992. În Sfânta Zi de Paște avea loc la București vizita Majestății Sale, Regele Mihai I al României. De fapt, eram în Săptamâna Mare când media anunța vizita Regelui Mihai în România, în particular, la Mânăstirea Putna și la Curtea de Argeș. M-am bucurat mult că din punct de vedere istoric, dar și moral se făcea dreptate : Suveranul putea săși viziteze țara din care fusese alungat de două ori : o dată în decembrie 1947 și a doua oară în ianuarie 1990. Eram în București și voiam să fiu parte a acestui eveniment! Cu ocazia Paștelui, de obicei, mergeam împreună cu soțul meu, Viorel, și cu Sânziana la Osica, unde se afla fiica cea mică, Teodora-Cristiana. Și, deodată, în Vinerea Mare se anunță că Regele va vizita Bucureștiul în Ziua de Paște. Am realizat dintr-odată că se anunța un eveniment istoric, așa cum fusese și Piața Universității, fenomen la care am participat din plin. I-am propus soțului să rămânem în București și să amânăm mersul la Osica pentru Luni după Paște. Era greu să luăm o asemenea decizie! Deși Viorel a înclinat spre plecare la Osica, în Sâmbăta Paștelui, eu am decis să rămân în Bucuresști. Asistând la toată discuția noastră, Sânziana, pe atunci la vârsta de șapte ani și jumătate, a ales să rămână cu mine spunând : „Mami, rămân și eu cu tine, că mie îmi place dacă este istorie.” Mare lucru nu înțelegea ea, deși eu îi mai povestisem despre Regele nostru. Luasem această decizie din respect pentru istorie și din considerente profund pro-monarhiste. Toată copilaria mea am crescut în cultul și respectul pentru Rege și, ținând cont de toată istoria familei mele, nu

puteam să fiu altfel! Cum aș fi putut rata un asemenea eveniment!? Cum nu aveam nimic pregătit pentru Paște, ne-am mulțumit să mergem de Înviere la biserică, iar în Ziua de Paște, dis-de-dimineață, ne-am îndreptat spre Piața Universității, un reper important în traseul vizitei Monarhului. Cu fetița de mână și împreună cu Nana, sora mea cea mare, ne făceam loc prin mulțimea ce devenea din ce în ce mai numeroasă. În fața bisericii Sf. Gheorghe unde avea să se țină slujba religioasă așteptam cu nerăbdare sosirea Majestătilor Lor, Regele Mihai I si Regina Ana, împreună cu Prințul Nicolae, pe atunci, de aceeași vârstă cu fetița mea. Câtă frenezie, cât entuziasm! Deplina libertate, fără teamă și nici ezitare! Fiecare individ făcând parte din mulțimea de un million ce se întindea pe tot traseul încerca parcă să-și recapete dreptul la istorie așa cum o făceam și noi. La sfârșitul slujbei toată mulțimea s-a îndreptat spre Hotelul Continental și aștepta discursul Monarhului. Într-un târziu au apărut Regele Mihai ținându-l de mână pe Prințul Nicolae și având-o de cealaltă parte pe Regina Ana. Regele a început să cuvânteze și o mare de oameni îl asculta într-o pace și liniște desăvârșită. Dorința manifestată a Regelui era să-și asigure poporul de iubirea și respectul pe care îl merita, să le trimită oamenilor o rază de lumină a speranței și încrederii. În plin discurs al Regelui am simțit deodată cum mă ridicam deasupra pământului deși tălpile mele erau pe asfalt. O senzație de măreție pe care nu o mai trăisem niciodată și cu care nu mă voi mai întâlni. Plângeam și mă bucuram ca un copil uitând că țineam pe umerii mei copilul de șapte ani care privea peste mulțime minunându-se. Văzându-mi lacrimile, Sânziana mi-a spus : mami nu mai plânge, trebuie să fim bucuroase! A fost cea mai frumoasă lecție pe care am învățat-o pe viu și, în același timp, am predat-o fiicei mele! A fost clipa ce încununa toate lecțiile de istorie povestite de Tataie despre Regii noștri și despre regalitate. Eram parte a acestui eveniment istoric pe care-l trăiam alături de fiica mea. Adevărul, Iubirea, Respectul, Speranța, Demnitatea, Devotamentul, Bucuria și Recunoștința s-au împletit deopotrivă în spiritul meu! Ziua aceea, cu adevărat unică în viața mea, mi-a întărit puterea libertății depline și a mândriei de OM! Și asta chiar cu doi ani mai târziu de la evenimentul ce a declanșat Piața Universității, fenomen trăit în măreție și distrus cu cruzime de cei ce n-au înțeles și nu au respectat niciodată poporul român. Din Piața Universității s-a ridicat spiritul meu liber și acum, în fața Regelui, aveam convingerea că niciodată el nu va muri. Acolo am primit cea mai frumoasă lecție de patriotism! Am mers la Osica luni după Paște și în tot timpul călătoriei rememoram cu Sânziana momente diferite.


22 gândul meu se perindau imaginile zilei istorice de 26 Aprilie 1992, versurile Imnului Regal pe care mama îl intona uneori, așa cum ea îl invățase la școală. Mă întorceam acasă la Osica fără să pot povesti ceva. Măreția tristeții e greu de descris! Ș-apoi cine să mă mai asculte?! Părinții mei nu mai erau nici ei în această lume. I-am privit în fotografie și m-am dus cu gândul la toate câte s-au întâmplat, cu grijă și respect pentru viața plină de adevăr ce o trăisem datorită sacrificiului lor! Dacă îmi doresc să am o mare realizare în viață ar fi aceea de a putea să transmit copiilor mei tot ce părinții și bunicii mi-au lăsat moștenire în sens de valoare și tradiție! Astfel m-aș putea considera un om împinit! Altfel, viața m-a pus la multe încercări și cu tenacitate și credință am încercat să fac față destinului trăind momente de împlinire sufletească! 10. Osica, mereu cu mine

La funerariile Regelui Mihai - Decembrie 2017

Ajunsă acasă le-am povestit părinților întrega poveste. Cu lacrimi în ochi mă ascultau și-mi adresau întrebări. Vizibil emoționați erau împăcați că am participat la un asemenea eveniment, să-l primim pe Regele nostru așa cum și ei ar fi făcut-o. Erau mândri, că, la rându-mi, îmi învățam și eu copilul, așa cum ei o făcuseră altădată. Din păcate, România a continuat să-și conducă destinul în dualitate și nesiguranță! Iar eu, doi ani mai târziu, am ales, cu inima sfâșiată, drumul pribegiei și al înstrăinării! În ciuda faptului că am emigrat și am stat ani la rând fără să revin pe pământul iubit, rămân profund atașată României. Și ca un semn parcă de protecție, Dumnezeu m-a ajutat să fiu acasă în vremea când Regele Mihai I revenea în țară pentru a fi condus pe ultimul drum. Era în decembrie 15, 2017, când, alături de soțul meu, care de data asta voia să nu mai rateze lecția de istorie, am purces la drum de la Osica la București. După o așteptare plăcută și serenă ne-am rugat la catafalcul ultimului nostru Suveran, luându-ne rămas bun. Cum aș fi putut proceda altfel?! De data aceasta, cu ochii în lacrimi și tristețea în suflet mulțimea de oameni cuvioși și frumoși nu-și mai ovaționa în urale de bucurie Regele, ci își pleca capul, pentru ultima dată, în fața catafalcului voind parcă să spună, Maiestate, rămâi mereu în sufletele noastre! Așa am trăit eu ultima întâlnire cu Regele României despre care bunicii și părinții îmi povestiseră atâtea istorii adevărate! În

Osica mi-a deschis mereu brațele primindu-mă ca pe o fiică! Eu n-am părăsit Osica niciodată! M-am despărțit doar fizic în spațiu și timp, fără să spun ADIO, rămânând o mică parte din EA. Osica este în mine prin tot ce sunt și fac, în ciuda schimbărilor evolutive aduse în vreme de viață. În Iași fiind studentă, ingineră în București, la Montreal, singură sau cu familia, fără să vreau, mă confund cu Osica. Legăturile cu cei apropiați, cu prietenii sau colegii de școală au rămas ancorate în timp. Ele nu au dispărut nicicând și, în pofida faptului că nu au mai fost cultivate, sunt la fel de curate și puternice. Rămâne între noi, între mine și Osica, o trăinicie ce nu necesită explicații. Ea există! Pentru mine Osica, casa părintească, înseamnă acasă. Acolo este cuibul din care am învățat să zbor aproape sau departe, la gândul că aripile vor crește destul de puternice ca apoi, într-o zi, să pot reveni. Mă bucur să revăd de fiecare dată satul nostru, să revăd locurile dragi mie, să fiu aproape de vecinii care au mai rămas în viață, să reîntâlnesc colegi și prieteni din copilărie și adolescență. Și, în ciuda faptului că Oamenii Luminoși care m-au crescut, m-au educat și m-au învățat sunt pe alte tărâmuri, eu îi regăsesc la fiecare pas, prin amintirile frumoase care mă mângâie bucurându-mă sau întristându-mă! Noi suntem cu toții aici, nu am părăsit satul niciodată! 11. Osica de astăzi

Cât despre starea comunei sunt foarte bucuroasă de cum arată Osica ultimilor ani! Și aici trebuie să-i adresez o mulțumire lui Nelu Ciocan, primarul care a avut darul, dorința și forța de a da o nouă față comunei noastre natale! Fiecare


23 îmbunătățire sau înfrumusețare adaugă ceva nou și frumos patrimonului comunei noastre căci ele se armonizează cu ceea ce era înainte. Cred că, în continuare, dezvoltarea comunei va persista și că modificările nu vor aduce alterații și discordanțe la ceea ce s-a moștenit. Oricât de mari și vizibile ar fi noutățile aduse, ele ar trebui să ne amintească de OSICA NOASTRĂ! 12. Acasă la Osica

Gospodaria lui Costică și Constanța Polizu a rămas neclintită în calea timpului, amintind de toți înaintașii. Lipsesc multe de pe vremea lor, dar spiritul statorniciei a rămas acolo! Din acest spirit am crescut NOI, fetele lu’Polizu, Polizoaicele, așa cum ne știe satul! În ultimii ani, cel mai adesea îmi revine mie această servitute și o fac cu mare drag. În amintirea înaintașilor și în credința că dăruirea lor de-o viață va dăinui în timp, am făcut această trecere în timp cu bucurii și tristeți! O poveste în chip de prețuire și pentru prezent! Îndeosebi pentru sora mea Luxa, a cărei frumusețe feminină și iubire de oameni și viață rămân inconfundabile. Voința ei de a se lupta cu o boală cumplită rămâne de neegalat! Dragostea ei pentru viață mă îndeamnă la și mai mult optimism, iar forța ei de a se lupta mă obligă la temeritate! Și, mai ales, am evocat trecutul cu gândul la sora mea Jana, în semn de recunoaștere profundă pentru tot ceea ce am făcut și facem împreună! Alături de Jana am trăit copilăria și adolescența zi de zi! Multe din amintirile evocate de mine sunt și amintirile ei! Jana le-ar fi descris, poate, chiar mai emoțional decât mine! Fiind mai mult dedicată îngrijirii Luxei a lăsat la îndemâna mea acestă datorie. De altfel, după plecarea mea din România, Jana și-a dedicat mulți ani din viața ei familiei, și mai ales Luxei. Forța și dăruirea de

care Jana a dat mereu dovadă în îngrijirea Luxei sunt de neegalat, atingând dimensiunea dăruirii unei mame cu forță eroică. Grație devotamentului ei, departe fiind, eu am putut să mă consacru îndeosebi creșterii fiicelor mele, fără ca Luxa să fie neglijată. În lupta noastră comună sper să fi găsit răspunsuri la greutățile vieții așa cum am învățat de la Mama și Tata în familia noastră ce dăinuie în timp. Fără casa părintească eu nu aș mai fi ceea ce sunt. Niciunde nu mă simt acasă ca la Osica! Departe fiind, încerc să cred că am fost în stare să sădesc în sufletul fiicelor mele o părticică din acest ACASĂ, în memoria și amintirea ALOR NOȘTRI ! Acum înțeleg mai mult decât oricând de ce mama, în ziua când plecam în Canada, vizibil răvășită și supărată din cauza deciziei noastre, m-a privit în ochi și, printre lacrimi, mi-a adresat rugămintea: „Promite-mi că nu pleci pentru totdeauna….!” Și i-am promis! Era oare în gândul și vorba ei teama că mă voi înstrăina!? Era oare făgăduiala mea gândită sau doar o alinare către Mama!? Răspunsul meu de astăzi, pentru Mama, l-am rostit în primăvara lui 2018, fiind la Osica, în casa părintească: Cât soarele cald ne bate-n fereastră Și poarta-i deschisă spre casa noastră, Cât luna, spre seară, ne mângâie blând, Cât păsărele la streșini se strâng, Cât florile se-nalță ușor din zăpadă… Tu ești lângă mine, iubită Mamă! Când vorbele tale mă dojenesc Îndemnul de-o viață m-ajută să cresc, Iar șoaptele tale răsărind din lumină Mă păstrează aproape și mă alină. Montreal, octombrie 2018

Casa noastră - 2018


24

învățământul osicean

Profesorii noștri ( o istorie subiectivă, din frânturi și portrete)

Un om între oameni, Profesorul meu

Î

n clasa a V-a am cunoscut un om cu totul special şi un dascăl care m-a ajutat să mă cunosc. Îi mulţumesc domnului profesor de limba română, Marin Sulger, pentru acest lucru. Este un mulţumesc pe care, din păcate , nu am avut ocazia să i-l spun. Pentru că timpul nostru e prea scurt, mult prea scurt. Dar cu toate acestea, în pofida timpului, valoarea unui om este cea care dăinuie. Despre domnul profesor de limba română din generală, Marin Sulger, nici nu ştiu cum să vorbesc. Datorită dânsului am învăţat să pun preţ pe gândirea proprie. Orele de limba română erau o lungă discuţie despre romanele sau poeziile pe care le aveam de citit, ne învăţa să fim originali. Notele obţinute erau rezultatul gândirii proprii, chiar dacă ideile prezentate nu erau neapărat cele corecte. La domnul profesor am admirat atitudinea şi respectul pe care le manifesta faţă de elevi.

Câteva din calităţile sale care sunt demne de admirat, cred că sunt ţinuta impecabilă de care da dovadă la fiecare oră desfăşurată cu elevii. Felul în care se făcea părtaş al înţelepciunii din carte, cum depăna firul poveştii până te făcea să crezi că eşti unul dintre eroii din carte şi că trebuie să-ţi îndeplineşti misiunea, cum putea să te coopteze în a descifra adâncimea înţelesurilor ei, toate acestea au avut un puternic impact în devenirea mea, în îndeplinirea ţelurilor mele de astăzi, acea „piatră de hotar” în drumul meu spre succes, ajungând astăzi un dascăl. M-a învăţat că respectul se câştigă ; m-a învăţat carte mai mult decât mi-aş fi imaginat şi, pentru acest „mai mult „ va avea parte de veşnică recunoştinţă din partea mea. După cei patru ani în şcoala generală alături de domnul profesor de limba română, am ieşit de pe băncile şcolii adevăraţi Oameni. Şi am rămas aşa pentru că ne-a învăţat că asta este cel mai important în viaţă. Ne-a învăţat că respectul nu se clamează, se câştigă. Dragostea pentru meseria de dascăl am moştenit-o de la dânsul. Mi-a fost model de viaţă, m-a făcut prin darul dânsului să mă îndrept


25 spre aceeaşi profesie şi mă strădui după puterile mele s-o transmit mai departe. Încerc să-i fac pe copii să conştientizeze că în carte poţi găsi un prieten de nădejde, că ea îţi destăinuie o lume mirifică, ori găseşti sfaturi pe care le căutai demult. Domnul profesor m-a învăţat să respect profesia aleasă, bucuria de a dărui elevilor preaplinul sufletelor – dorinţa de a cunoaşte, de a şti. Pot afirma fără nici un dubiu că domnul profesor de limba română este pentru mine „ Domnul Trandafir „, aidoma lui Sadoveanu, care a scris această povestioară, aducându-şi aminte de chipul şi caracterul dascălului său, care i-a marcat copilăria.

Rezumându-mă la câteva cuvinte : eleganţă şi înalt standard al ţinutei morale, intelectuale şi fizice, trăsături care mi-au marcat atât alegerea carierei, cea de dascăl, cât şi drumul în viaţă – mă înclin cu respect şi admiraţie.

Profesori de nota 10

care m-au ajutat să mă formez ca om și a căror imagine mi-a rămas vie și astăzi, prin amintirile frumoase pe care le păstrez din acea perioadă. LIMBA ȘI LITERATURA ROMÂNĂ a fost și rămâne disciplina școlară de bază în oricare școală și, evident, și la școala din satul Greci, în care am învățat eu. Așa am avut prilejul, privilegiul și onoarea de a le cunoaște pe doamnele profesoare LĂPĂDATU Virginia și PIȚIGOI Dumitra, cărora le mulțumesc pe această cale și le-am mulțumit în sinea mea ori de câte ori m-am confruntat cu situații în care am putut să constat că, deși am învățat la o școală sătească am primit și acumulat o educație competitivă și comparabilă cu cea predată în școli “cu pretenții”. De asemenea, și pe latura extradidactică îmi amintesc una din zilele în care am fost cu mai multe colege de clasă la meditație, acasă la doamna profesoară PIȚIGOI

D

eși acordarea de note se face doar de către profesori, cu îngăduința dascălilor mei enumerați mai jos, îmi arog și eu acest drept, de a acorda o notă maximă acestor oameni, fără de care nu aș fi fost în măsură să scriu aceste rânduri astăzi. Nu știu alții cum sunt …, dar eu, când mă gândesc la perioada școlii și la satul meu natal, mă năpădesc numai amintiri frumoase. Și în aceste amintiri sunt incluse fragmente frumoase de viață, din care nu lipsesc imaginile celor mai îndrăgiți profesori pe care am avut ocazia și onoarea să-i am în școala din satul meu natal, satul Greci, din Comuna Osica de Sus. Cu speranța că nu voi nedreptăți pe cineva am să menționez în cele ce urmează pe acei profesori

Vă mulţumesc, domnule profesor !

Fosta elevă Bodin Ana,

ASTĂZI PROFESOR – CÎRLOGANU ANA


26 Profesorul Dan Lăpădatu și elevii săi

Dumitra, care pe lângă faptul că ne-a acordat din timpul și cunoștințele dânsei fără nici un cost, ne-a așteptat și cu un coș cu gogoși calde.Și acum parcă le simt aroma! MATEMATICA a fost materia mea preferată. Îmi vin în minte anumite expresii folosite de către dirigintele meu de la clasele V-VIII, dl profesor LĂPĂDATU Dan, de genul: “Facem o reuniune? … matematică..., nu dansantă!”, sau cum ne repeata anumite axiome, pentru a ne ajuta să le reținem mai bine, de genul: reuniune: “sau”, intersecție: “și”, iar numele GHEBA era nelipsit de la orele de matematică, prin culegerea de exerciții și probleme din care lucram în fiecare oră. Îmi amintesc de parcă ar fi fost ieri, cu câtă plăcere mergeam pe jos duminica, 5 km dus și 5 km întors, până în comună, acasă la d-l profesor LĂPĂDATU Dan, pentru meditații, pentru care niciodată nu a acceptat să primească bani. Justifica acest refuz prin afirmația: “Plata acestor ore va consta în rezultatele pe care le veți obtine la examenele viitoare!”.Respect și omagiu, domnule PROFESOR! Dar și FIZICA, “sora mai mică a matematicii”, după cum afirma profesorul meu, DRAGOMIR Marin, s-a numărat printre preferințele mele, pentru că se baza pe logică, și în special datorită modului de predare și atitudinii prietenoase a omului de la catedră. BIOLOGIA, deși nu s-a numărat printre disciplinele mele preferate, am reușit să o îndrăgesc datorită stilului pedagogic al domnului profesor PITIGOI Ilie, care era și directorul școlii în acea perioadă. Predarea materiei era atât de bine structurată și sintetizată, că la finalul orei lecția era pe

jumatate învățată; dar rămânea și studiul de acasă care să consolideze scheletul lecției predate la oră, fără de care învățarea nu era completă și nu era recomandat să mergi oricum la ora domnului profesor PITIGOI. Așa îmi amintesc o secvență în care un coleg de clasă, deși “mai năzdrăvan din fire”, intimidat fiind când a fost solicitat să răspundă la întrebarea: care sunt florile de primavară, a răspuns: vioreaua, ghioceaua, etc. De câte ori îl întâlnesc prin oraș, revăd cu ochii minții această secvență ce a stârnit hohote de râs în clasă, contrar atmosferei de la orele de biologie, în care aveai senzația că și respirația s-a oprit, datorită exigenței și autorității domnului profesor PIȚIGOI Ilie. Totodată, îmi amintesc cu mare plăcere cât de frumos era cabinetul de biologie în care ne desfășuram aceste ore, mulțumită doamnei profesoare VLĂDOIANU Viorica, pe care nu am avut onoarea să o am ca profesoară la clasă, dar despre pasiunea și profesionalismul căreia aflasem de la colegii din clasele mai mari, iar măreția acestui cabinet confirma spusele lor. Respect și aleasă considerație doamnelor și domnilor mei profesori amintiți mai sus, cât și celor pe care nu i-am nominalizat în această “incursiune în timp”. Cu toții au contribuit la educația mea, la formarea mea ca om. O fosta elevă a ȘCOLII GENERALE din satul GRECI, COMUNA OSICA DE SUS, JUDEȚUL OLT,

RADU (NUME ANTERIOR ȘERBAN)

IOANA,

economistă 01.11.2018


27

MARICA DENISA

Dirigintă şi profesoară

M

ă simt onorată să vorbesc despre minunatul meu dascăl, un om cu un caracter de o valoare inestimabilă în domeniul învăţământului. Datorită calităţilor excepţionale cu care a fost înzestrată a ştiut să ne facă să iubim materia pe care ne-a predat-o cu dăruire şi pricepere ani la rând. A fost pentru noi o adevărată mamă, care cu devotament ne-a călăuzit paşii spre un drum presărat cu reuşite. Vă mulţumim pentru eforturile depuse de dumneavoastră în întreaga carieră! Eu şi generaţiile pe care le-aţi călăuzit spre un drum presărat cu succese, ne înclinăm cu respect în faţa dumneavoastră, doamna dirigintă, Clara Truşcă.

Suntem mândri că am avut o profesoară care s-a dedicat trup şi suflet şcolii, un om de o onestitate deosebită, un părinte, o nelipsită şi dragă prietenă a tuturor vârstelor, persoana sub privirile căreia generaţii de şcolari au acumulat cultura necesară trecerii dincolo de porţile şcolii îndreptându-şi paşii spre o viaţă mai bună. Vă mulţumesc, doamna dirigintă !

Domnul Profesor Diriginte Teofil Vanda –

Amintiri din liceu

Am adunat câteva gânduri și amintiri din liceu pentru ca evocarea mea să fie cât mai apropiată de portretul Domnului Profesor Teofil Vanda. Mulțumiri sincere Doamnei Farmaciste Ileana Vanda a cărei colaborare o prețuiesc foarte mult. Ii mulțumesc deasemeni prietenului și colegului meu Stelian Dobre atât pentru amintirile depănate, completându-ne unul pe altul, cât și pentru fotografii.

A

bsolvent al Facultății de Istorie-Filozofie din cadrul Universității Cluj, ardeleanul Vanda Teofil a început cariera pedagogică în anul 1971 în Osica de Sus, Județul Olt, la Liceul Teoretic din comună. După aproape 20 de ani la catedră, Domnul Profesor Vanda și-a încheiat această misiune profesorală în 1990, când, prea devreme, prea pe neașteptate, părăsea nu numai Osica, ci și lumea aceasta. Venit de pe meleaguri transilvănene, odată ce a pus piciorul în comună Domnul Vanda a devenit un osicean convins, clădindu-și o întreagă gospodărie în

Osica de Sus și servind cu talent și dăruire comunitatea noastră. Era acest atașament izvorât din darul domniei sale de a descoperi naturalețea oamenilor și frumusețea faptelor lor?! Sau poate potențialul promițător al comunei Osica de Sus în care se simțea acasă?! Sau o consecință


28 a dragostei ce i-a purtat-o Doamnei Ileana Vanda…..? O poveste venind din anii lor de studenție și continuând cu o legatură strânsă între un OM și o comunitate, o dăruire de-o viață! Despre Domnul Teofil Vanda aflasem înainte de a ști că va fi profesorul meu de istorie. Și asta datorită unei bune relații ce exista între părinții domnișoarei Ileana Păun, astăzi, Doamna Farmacistă Ileana Vanda și Muma Ghița lui Tolea, ruda noastră din neamul Mariceștilor. Pe-acolo mergeam uneori cu mama seara, când în gospodărie se mai potoleau treburile și mama își permitea puțin răgaz. Muma Ghița locuia cu fiica ei, Tanti Eli (Doamna Învățătoare Elena Călinescu), vara mamei. Vecinii lor, Nea Firică al lui Pecie și soția lui, Antonica, erau în relații foarte apropiate cu rudele noastre. Așa se face că, într-una din serile acelea de toamnă târzie din ’68-69, în vizită la Muma Ghița fiind, o ascultam cu multă curiozitate pe Tanti Eli povestind despre Ileana lui Firică (Doamna Vanda) și despre Țucu (Domnul Vanda). Domnișoara Ileana era pe-atunci studentă la Facultatea de Farmacie a Universitatii Cluj, iar Domnul Vanda, numit Țucu, era student la Facultatea de Istorie și Filozofie a aceleiași Universități. Ascultam o poveste despre doi tineri studenți ce erau într-o frumoasă poveste de dragoste și hotărâseră să se căsătorească. Motiv pentru care, tânărul Teofil Vanda făcuse în vară o vizită la familia Păun, părinții Doamnei Vanda. Cu ocazia aceasta Tanti Eli si Muma Ghița îl cunoscuseră și îl apreciau foarte mult, la fel ca și relația lui cu Ileana. Pe drum, la întoarcere, cu ajutorul mamei am înteles mai bine povestea. Aflam de la Mama că Ileana lui Pecie era cunoscută în Osica ca o fată exemplu, serioasă și bună la învățătură. După ce terminase Liceul din Balș a reușit examenul de admitere la Facultatea de Farmacie din Cluj. Mama a ținut să-mi amintească că nu oricine intră la farmacie (expresia care se folosea când reușeai examenul de admitere la o facultate). Din vedere o știam foarte puțin pe Domnișoara Ileana, dar povestea laudativă a lui Tanti Eli trezea în imaginația mea de copil multă considerație. Căci, dacă Tanti Eli, care era foarte exigentă, lăuda pe cineva, nu era puțin lucru! Apoi, explicațiile mamei, pe drum la întoarcere, m-au ajutat să construiesc, în spiritul meu adolescentin, portretul unei tinere model din comuna noastră. Și-apoi, Țucu, tânărul care iubea această fată! O poveste romantică ce întrecea realitatea și care mi-a rămas în amintiri! La sfârșitul verii anului 1971, după bâlci aflam că vom avea un profesor nou la istorie, pe numele lui Teofil Vanda, soțul Doamnei Farmaciste

Ileana Vanda. M-am dus numaidecât cu gândul la povestea ce-și făcuse sălaș în amintirile mele, și, plină de încredere, mă simțeam norocoasă. Ziua de 15 septembrie 1971, deschiderea unui nou an școlar când începeam anul doi de liceu. Conform tradiției Liceului, o adunare festivă avea loc în careul din partea stângă a școlii, când Domnul Director al școlii adresa un BUN VENIT; copii, părinți și profesori erau reuniți pentru un eveniment solemn. După momentul ceremonios, fiecare diriginte, cu catalogul în mână își conducea clasa într-o sală de curs. Aflam cu mare bucurie că noul profesor de istorie va fi și dirigintele clasei noastre. Întâlnirea cu Domnul Profesor Teofil Vanda rămâne de neuitat! Odată așezați în bănci, s-a făcut o liniște asurzitoare și, zâmbind în colțul gurii, parcă săși ascundă emoția, Domnul Diriginte ne-a luat în primire: a făcut apelul cu fiecare din numele noastre din catalog și apoi ni s-a adresat întrun mod paternal : “Ei.. de-acum voi sunteți clasa mea; eu sunt Vanda Teofil și voi fi profesorul vostru de istorie și dirigintele clasei.» Și așa a fost, căci promoția 1970-1974, clasa noastră, a continuat să-l aibă profesor-diriginte pe Domnul Vanda până la sfârșitul liceului. Il vedeam atunci pe dirigintele nostru ca pe un tânăr mai mare decât noi care ne-a luat în primire să aibă grijă de noi, să ne deslușească sufletele și să ne modeleze caracterul, în coordonatele unei meniri profesorale. O misiune împlinită! În anul II de liceu fiind, am învățat cu Domnul Vanda Istoria Evului Mediu urmând ca în anul trei să învățăm Economie Politică și Științe Sociale, iar în anul patru Istoria României  și Filozofia. În plin comunism fiind, programa de istorie și științe sociale, economice, politice avea ca obiectiv principal să ne îndoctrineze mințile noastre fragede. În numele adevărului trebuie să spun că foarte puțini profesori din Liceul nostru au făcut acest joc destructiv; se salvau aparențele și se miza pe subînțelesuri. Niciodată Domnul Vanda, ca profesor de istorie, nu urmărea această linie. Acum înteleg că o persoană inteligentă și cultă ca Domnul Vanda găsea cel mai adesea mijloacele să treacă peste, fără a datora ceva, cuiva. Indiferent de materia pe care o învățam, lecțiile cu Domnul Vanda erau pline de conținut fără să insiste pe un program rigid. Cele mai interesante lecții erau orele de istorie și filozofie. Domnul Vanda avea un stil unic de profesor. Înzestrat cu un spirit creativ, ușor ironic și prietenos, reușea să transmită elevilor sensul istoriei dincolo de ceea ce prevedea programa


29

școlară. Fiecare oră de istorie era diferită prin forma deosebită de abordare, mereu abundentă și oarecum aparte față de laconicile prezentări din manual. Recunosc cu sinceritate că, spre rușinea mea, niciodată nu am fost un elev ce excela la istorie și, ca și mine, erau mulți colegi. În clasa noastră, cel mai bun la istorie era prietenul și colegul meu Florian Dumitrescu care avea o relație privilegiată cu Domnul Vanda, dat fiind interesul lui și cunoștințele sale bogate. Cu toate acestea, majoritatea elevilor din clasă se simțeau antrenați în timpul lecțiilor de istorie. Domnul Profesor ni se adresa direct, dorind parcă să ne provoace pe fiecare să avem o opinie; te privea în ochi și îți cerea parcă să-ți îndrepți privirea spre un eveniment istoric, așa cum era el prezentat în lecție. În felul acesta, pentru noi, elevii, orele de istorie erau printre puținele momente din școală când simțeam că nu ni se spune o lecție ca la alte materii; ci mai degrabă participam la o incursiune în timp, o poveste în anumite etape. Lecțiile de istorie se desfășurau într-un dinamism necontenit. Îl văd și acum pe tânărul nostru profesor plimbându-se printre bănci, făcând o prezentare atrăgătoare și interesantă. Deodată se oprea sobru în fața clasei pentru a marca însemnătatea și sobrietatea unui personaj istoric sau a unui moment marcant. Nu rareori ne transmitea sentimentul că istoria este continuă făcând mereu legătura între trecut și prezent. Adesea făcea trimitere la anii de studenție ai domniei sale, îndeosebi la proiectele de cercetare și la tematicile de arheologie la care participase. Despre

asta ne povestea cu vădită emoție și cu mult respect amintind despre profesorul său Constantin Daicoviciu. Cu mândrie ne prezenta în cuvinte elogioase și, deodată, vocea tremurândă a profesorului nostru ne făcea să percepem cât de personale erau aceste amintiri. Întelegeam astfel că ne povestea despre o somitate în materie de istorie și, dintr-o dată, în spiritul nostru adolescentin răsărea mândria că aveam în fața noastră un OM pasionat de istorie. Înțeresul nostru creștea și-l urmăream cu privirea și cu gândul în aceste incursiuni. Despre Istoria României ne vorbea cu multă pasiune și patriotism, evocând momentele mărețe ale poporului român! Interesată să spun cât mai multe amintiri din anii noștri de liceu am stat mai mult de vorbă cu prietenul și colegul meu Stelian Dobre. Și lui îi rămăseseră bine în minte lecțiile de istorie cu momentele elogioase despre proiectele și profesorii din universitate, amintindu-și și el despre profesorul universitar Constantin Daicoviciu. Cât despre lecțiile de Economie Politică și Științe Sociale, ele erau pragmatice cu mesaj direct și simplu. Ne indica definițiile importante pe care trebuia să le înțelegem și apoi să le învățăm. Era în atenția domniei sale grija vădită de a înțelege corect noțiunile, dar mai ales să putem desluși ce se întâmplă în realitate conducându-ne spre exemple simple cu rol educativ. Nu-mi amintesc să se fi profilat vreodată în expunerile Domnului Profesor Vanda un patos excesiv de propagandă comunistă.


30

Prof. Teofil Vanda, Ștefania Polizu și Stelian Dobre

În ultimul an de liceu erau lecțiile de filozofie. Familiarizarea mea cu filozofia, ca o știință aparte, își avea sursa în faptul că sora mea, Nana, era studentă la Facultatea de Filosofie din București. Determinarea ei pentru un asemena profil era mânată de dorința și capacitatea ei de reflecție față de viață… Din descrierile Nanei înțelegeam că filozofia este o încoronare a preocupărilor umaniste. În realiate, programa de liceu urmărea formarea omului nou, creat din propagandă. Manualul de filosofie era de format mic și destul de subțire și se concentra pe materialismul dialectic și istoric, confruntare între materialism și idealism. Și totuși, în lecțiile sale de filozofie Domnul Vanda lăsa manualul deoparte și ne familiariza cu această știință plină de mister. Căci ce poate fi mai frumos decât a asculta sfaturi despre cum gândea lumea, despre istoria filozofiei!? Un bun cunoscător și înțelegător al pshiologiei adolescenților, folosea lecțiile de filozofie ca formă de educație a noastră ca tineri, ieșind din tiparul orelor de curs. Din aceste lecții mi-a rămas dorința Domnului Pofesor de a ne instrui și a trezi în noi vise de libertate. Modul elegant prin care Domnul Vanda ne sugera să citim și să ne formăm propriile noastre opinii a contat enorm în formarea mea ca om. Avea un fel anume în a ne ghida în formarea de deprinderi de muncă intelectuală încurajându-ne în lectura din domenii diverse. În acest context îmi amintesc cum, în clasa a-XI-a fiind, după o oră de dirigenție în care vorbeam

despre cultura și orientarea nostră în viață, am plecat de la școală cu un semn de nemulțumire la propria-mi persoană, cu inima îndoită că nu citeam destul, în afara lecturilor suplimentare indicate la orele de Literatura Română. A doua zi am mers la bibliotecă și alegeam o carte în nouă apariție, Intrusul lui Marin Preda, un roman al incertitudinii, o poveste despre învinși și învingători. Timpul nu era așa de prielnic pentru lectură căci mama începuse curățenia de Paște. Și totuși, îmi doream să termin acea lectură așa că am apelat la un mic subterfugiu spunându-i mamei că sunt bolnavă. O dată terminată lectura mă simțeam vinovată față de mama, dar mult mai bine în raport cu propria mea exigență! Încercam să-mi depășesc limitele și aceasta, urmare a influenței sfaturilor Domnului Profesor Vanda și a dorinței mele de a cunoaște mai mult. Ca profesor, Domnul Vanda era însuflețit de bucuria comunicării și se interesa cu măiestrie inegalabilă de problemele noastre personale, atunci când se iveau. Avea calitatea de a ține cont de complexitatea noastră ca elevi la pragul adolescenței târzii. Ca Diriginte, era receptiv la toate doleanțele și sesizările noastre. Domnul Vanda nu ne vedea neapărat ca pe elevi cu note bune sau mai puțin bune, ca elevi buni și elevi răi. Ci ca pe niște amici mai tineri al căror potențial trebuia descoperit și astfel să poată fi ghidați pe un drum potrivit. Domnul Vanda ne învăța să devenim oameni adevărați! Ne învăța


31 că mult mai important decât rezultatele imediate este modul temeinic în care te pregăteşti, este seriozitatea şi devotamentul întregite prin motivaţia de a munci cu pasiune. În timp a devenit conducătorul grupului nostru, clasa, căci, prin prisma profesionalismului și a vârstei veghea la formarea noastră morală și civică lărgindu-ne astfel orizontul, încurajându-ne în creativitate și eficiență în viața noastră de grup. Ca un sculptor adevărat, s-a aplecat cu răbdare asupra fiecărui elev din clasă, luându-l pe fiecare în parte. Această muncă plină de râvnă ne-a făcut pe noi, elevii să avem multă încredere în domnia sa și să avem curajul destăinuirii atunci când eram în dificultate. Pus în fața năzdrăvăniilor și greșelilor noastre după ce se supăra făcea tot ce era posibil să ne ajute. Ca un adevărat părinte! Domnul Teofil Vanda depășea cu mult rolul de diriginte de clasă care, o dată pe saptămână se ocupa de problemele organizatorice și administrative. Apropiat și acceptat de elevi, dar nu cu orice preț, profesorul Vanda avea conștiința datoriei. Vorbea calm și făcea glume inteligente. Impunea respect și-și respecta elevii! Avea un talent special în crearea unui climat stimulativ și concurențial rămânând în același timp buni camarazi. Era preocupat de potențialul fiecărui elev în parte, ne încuraja în proiecte mari și ne sprijinea în formarea unui orizont pentru viitorul nostru. Că implicarea aceasta profundă și sistematică a dat roade stau mărturie multe din alegerile noastre, ale elevilor, în profesie și în viață. Stelică Dobre îmi mărturisea ce rol a jucat intervenția Domnului Vanda în alegerea profesiei sale. Într-una din ședințele cu părinții, Domnull Vanda făcea legătura între părinți-copil-potențial și visul fiecăruia de devenire. În discuția dumnealui cu tatăl lui Stelică, acesta i-a destăinuit că băiatul lui ar vrea să urmeze facultatea de subingineri la Craiova. Conștient fiind că Dobre era un elev cu posibilități certe l-a încurajat pe Domnul Dobre, tatăl colegului meu, să-și susțină băiatul în admiterea la facultatea de ingineri. Făcând această destăinuire Stelică era încă emoționat la gândul că la formarea drumului sau profesional Domnul Profesor Diriginte Vanda contribuise enorm, la modul constructiv, decisiv. Și sunt convinsă că așa s-a întâmplat cu mulți dintre colegele și colegii mei ale căror mărturisiri nu-mi sunt la îndemână acum. În cazul meu, decisivă a fost vizita de orientare profesională pe care Domnul Diriginte a organizat-o cu clasa noastră la Caracal unde am vizitat mai multe fabrici. Pentru mine, vizita la secția de finisaj într-o fabrică textilă, m-a făcut ca, în

convingerea mea de a urma chimia industrială, să aleg chimia textilă, la gândul că profesia mea va fi pusă direct în slujba oamenilor. Liceenilor din Osica ce vor citi aceste rânduri, aș vrea să le spun că, pe vremea aceea, fără internet și cu surse foarte limitate de informare (mai mult radio decât TV), nu-i era la îndemână unui copil de la țară să-și definească proiectul vieții lui. Foarte puțini dintre părinții noștri aveau cunoștiințe adecvate pentru a-și ajuta copilul într-o decizie atât de importantă. Și astfel, rolul jucat de profesori era capital. În cazul clasei mele chiar am beneficiat din plin de acest ajutor din partea Domnului Vanda care era cu adevărat preocupat de cum ne vom alege drumul în viață. Domnul Profesor Vanda și-a asumat nu numai formarea profesională a elevilor lui ci și formarea lor umanistică. Eram tineri si dornici de dans și distracție. Puțini din elevii de liceu aveau posibilități care să le permită organizarea de evenimente distractive. În clasa XI-a, Domnul Profesor Vanda împreună cu Domnul Profesor Vasile Mierlaciou s-au preocupat de organizarea unui Revelion al clasei noastre la care au participat mai mulți profesori și chiar și elevi din alte clase. Revelionul s-a desfășurat la cantina liceului. Multă energie s-a consumat atunci și nu voi uita niciodată Primul Revelion într-un mediu organizat. La fel și reuniunile dansante la care învățam și să dansăm, dar și să ne comportăm dincolo de orele de școală. Îmi amintesc cu emoție o întâmplare nostimă pe care am trăit-o. După o asemenea reuniune un coleg de liceu a vrut să mă conducă acasă. Era o noapte luminoasă de primavară și eu primeam în dar de la un băiat primele flori; o chită de ghiocei. Când am realizat că în spatele nostru era Domnul Vanda o rușine cumplită m-a cuprins la gândul că nu era permis asta. Am rămas împietrită pe loc salutându-l, și Domnul Vanda a mers mai departe. Muream de rușine! Și totuși, niciodată de-atunci Domnul Profesor nu m-a pus în dificultate cu privire la aceasta întâmplare. Astăzi surâd la gândul că adolescența putea să mă sperie într-atâta cu inocența ei! Și gingașii ghiocei! În ultimul an de liceu Domnul Diriginte se preocupa îndeaproape de pregătirea noastră pentru bacalaureat ajutându-ne să ne organizăm în grupuri de studiu pentru a ne completa și ajuta unii cu alții. În zilele de bacalaureat Domnul Vanda nu a părăsit școala și, dacă îmi amintesc bine, efortul domniei sale s-a încununat de rezultate frumoase : la sfârșit toti elevii din clasă promovaseră cu succes examenul de


32 bacalaureat, spre bucuria noastră, a părinților și spre mândria îndrăgitului nostru diriginte. Una din activitățile pline de fervoare a ultimului trimestru din liceu era pregătirea tabloului promoției 1970-1974, a fotografiilor cu clasa și cu toți profesorii care ne-au învățat pe parcursul liceului. Din nou, le amintesc actualilor liceeni că nu aveam telefoane mobile și, să faci o fotografie era un adevărat eveniment; venea fotograful la școală și ne organizam în consecință. Legat de această organizare am trăit o întâmplare foarte hazlie de neuitat. În ziua când era programată fotografierea, noi, fetele ne-am organizat și ne-am dus cu trenul la Caracal să ne aranjăm părul; era foarte emoționant căci era prima coafură din viața noastră. La sfârșit ne priveam una pe alta și nu ne venea să credem ce frumos arătam, căci la fiecare din noi se contura alura unei domnișoare. Pe vremea aceea eu purtam părul lung și, puțin mai romantică fiind, am ales să port o coafură cu coc în bucle care a reușit destul de bine. Întoarse în clasă, chiar și Dirigintele nostru era surprins să ne vadă! Nu știu dacă eu eram cea mai excentrică dar am fost singura care a primit de la Domnul Vanda cea mai haioasă replică : « Mă Filo, dar cine ți-a pus sarmalele acelea în cap? » Muream de rușine și de furie! Supărată cum eram, am ieșit plângând din clasă, m-am dus într-un colț și fără oglindă am desfăcut sarmalele ce mă făcuseră de râs în fața clasei! Așa se face că în fotografia de clasă coafura mea este relaxată și cred că așa era mai bine! Dupa fotografiere Domnul Vanda m-a consolat spunându-mi că nu am de ce să fiu supărată! Este cea mai hazlie întâmplare pe care am trăit-o în anii de liceu! Pe atunci părea o mare dramă, iar acum mă amuz de câte ori îmi amintesc. Astăzi, privind fotografia, înțeleg că Domnul Vanda avea multă dreptate; eram niște

Sursa foto: www.liceulosica.ro

copii, iar coafurile acelea aveau să aducă cam multă fandoseală pe chipurile noastre!! Și totuși aceștia erau anii adolescenței! Fiecare cu visele și imaginația lui! Și totuși Domnul Vanda a știut să se lupte cu atâtea închipuiri și să izbutească la modul admirabil în frumoasa sa misiune! Evocând cei trei ani de liceu sub îndrumarea Profesorului Diriginte Teofil Vanda realizez că această perioadă din viața mea a fost profund și benefic influențată de călăuza Domniei Sale. Am presărat amintiri cu momente semnificative și amuzante pentru a întregi tabloul anilor celor mai frumoși, anii de liceu. Promoția noastră a terminat în 1974, dar cariera Domnului Profesor Vanda a continuat cu succes la Liceul Teoretic din Osica. Peste câțiva ani devenea Director Adjunct și apoi Directorul Liceului. În anii aceia am convingerea că, în stilul său inconfundabil, a vegheat la trăinicia Liceului și la destinul noilor promoții de adolescenți. După terminarea liceului l-am întânlit doar întâmplător pe Domnul Vanda și îmi pare rău că nu am organizat întâlnirea de 10 ani așa cum s-ar fi cuvenit. Văzându-ne pe toți din nou, Domnul Profesor Diriginte Teofil Vanda s-ar fi bucurat! În amintirea a ceea ce a fost și a ceea ce a sădit în noi, convinsă că voi primi avizul favorabil al colegilor mei, doresc să aduc UN OMAGIU Profesorului Diriginte Teofil Vanda! Domnule Profesor Diriginte Teofil Vanda, ați investit mult în prima dumneavoastră promoție de liceeni! Și pentru toate acestea vă suntem profund recunoscători! MULȚUMIM ! Promoția de liceeni 1970-1974! FILA POLIZU, Montreal, noiembrie 2018


33

istoria noastră

Prof.

Comuna Osica de Sus în timpul ocupației militare germane din primul război mondial

ION SÂRBU

În ziua de 11/24 noiembrie 1916 divizia germană 7 Cavalerie și 14 Infanterie rupe frontul în zona Balș și înaintează spre Caracal. Se încearcă o rezistență pe linia Bârza-Leotești-Bobicești, dar ofensiva germană nu este oprită. Armata noastră fiind în imposibilitatea de a mai continua rezistența, colonelul Stavrache se consultă cu ceilalți ofițeri și se hotărăște încetarea focului. Este desemnat maiorul Protopopescu să trateze cu inamicul încetarea luptei în schimbul garantării vieții soldaților în timpul retragerii de pe poziții și peste râul Olt. Se ajunge la o înțelegere cu germanii și astfel se încheie epopeea apărării județului Romanați, dar începe pentru 2 ani de zile calvarul ocupației străine și la noi în comună. Județul este împărțit în 3 Comandaturi teritoriale (2 austro-ungare și una germană). Cea germană își avea sediul la Caracal și din ea făcea parte și Osica de Sus. În Vlăduleni se instalează un subcomandament sprijinit de o subunitate de poliție militară cu un efectiv de 7-8 soldați, numită “Post de Gardă”. Acest fel de organizare a facilitat exploatarea economică a județului, cât și o mulțime de abuzuri comise pe seama populației. In scopul unei exploatări cât mai intense, funcționa o comisie impusă de ocupant, compusă din primar, notar, preot și învățător, ce se ocupa cu întocmirea unor statistici generale economice și demografice, strângerea și transportul recoltelor, acțiuni de rechiziții. Poliția militară a constituit una din forțele principale de constrângere și siguranță folosită de germani contra populației. Își exercita rolul coercitiv, de spionaj și contraspionaj pe seama locuitorilor. Funcționa și o justiție militară pentru soluționarea cazurilor de rezistență din partea locuitorilor prin tribunalele militare de judecată. Un asemenea tribunal funcționa și la Piatra Olt. Militarii din “Postul de Gardă” patrulau pe raza comunei, obligând populația la supunere, recurgând la măsuri excesive în caz de nesupunere. În februarie 1917 s-a făcut recensământul populației și gospodăriilor, în vederea stabilirii a ceea ce urma să se ridice, s-a interzis vânzarea de cereale, animale, alimente, vinuri și furaje. Militarii germani aveau voie să expedieze acasă, în Germania, din toate bunurile de mai sus. Patrulele germane recurgeau de multe ori la forță, luând locuitorilor ultima vită sau pasăre din curte. Locuitorii au fost obligați să găzduiască în cele mai bune case pe militarii germani. Cel ce refuza să-i primească era arestat. Persoanele de la vârsta de 15 ani în sus erau obligate să poarte asupra lor biletul de identitate “Personal ausweiss” și să


34

Clădirea uscătoriei CAM. În incinta Regiei s-a aflat Corpul de Gardă german în timpul ocupației.

se prezinte lunar pentru control și viză la biroul special amenajat. Cei care nu respectau aceste ordine erau amendați cu sume de până la 3000 de mărci, sau închiși de la o lună până la 6 luni. S-a suprimat dreptul de călătorie cu trenul pentru persoanele civile. Ulterior, prin Ordonanța nr. 90 din 5 aprilie 1917, s-a permis circulația pe calea ferată între Caracal și PiatraOlt. Însă, pentru deplasarea pe calea ferată, cetățenii trebuiau să dețină un permis de circulație eliberat de autoritatea militară. În ciuda măsurilor luate, s-a creat o stare de spirit de puternică aversiune a populației față de samavolniciile săvârșite de autoritățile de ocupație. Un grăitor argument în legătură cu hotărârea locuitorilor din comuna noastră de a opune rezistență împotriva ocupantului, îl constituie eforturile depuse privind procurarea de arme și riscurile mari la care se expuneau. În astfel de cazuri, pedepsele aplicate erau grave, inclusiv condamnarea la moarte. Într-un raport al Prefecturii județului Romanați, din anul 1919, după terminarea războiului, se arăta că învățătorul Petre Băgulescu din Greci a fost arestat în timul ocupației împreună cu soția și deportați în Germania unde au stat un an și 3 luni, fiind și amendați cu 5000 de mărci pentru motivul că, în urma unui denunț și a unei perchiziții, a fost găsită o armă la dânșii. Notarul Badea Manolescu, tot din Greci, a fost arestat și închis 37 de zile, pe motiv că punea

piedici la ridicarea vitelor din curțile oamenilor și că îngăduia locuitorilor să-și taie porcii la Crăciun. S-a interzis tăierea porcilor, pentru a fi luați de ocupant, s-a interzis fabricarea săpunului în gopodării, tot în ideea de a nu se mai tăia porci. Femeile cu copii sugari erau obligate să facă muncă forțată, la fel și copiii sub 15 ani. S-a rechiziționat arama, confiscându-se căldările locuitorilor, inclusiv clopotele de la biserici, pentru nevoile de muniție ale frontului. La subcomandamentul din Vlăduleni erau aduși locuitori din satele comunelor vecine, pentru a fi interogați, bătuți sau ținuți arestați. În Osica a fost împușcat un tânăr de 18 ani, pe nume Voicu (Voinea) Ilie Ion, fără niciun motiv serios. S-au impus taxe polulației și pentru deținerea de câini. Taxa pentru un câine mascul era de 10 lei, iar pentru o femelă era de 20 lei. Pentru documentul “ausweisse» taxa era de 50 de bani. Săptămânal trebuia predat un număr fix de ouă pentru fiecare gospodărie. Cine nu preda ouă, plătea o sumă de 50 de bani pentru fiecare ou. Leul avea o valoare mai mare decât azi. În sfârșit, războiul se termină și în același timp ia sfârșit calvarul ocupației militare germane. În ziua de 10/22 noiembrie 1918, trupele de ocupație părăsesc județul Romanați în veselia generală a populației. Pentru scrierea articolului am consultat lucrarea “Județul Romanați în timpul primului război mondial” a istoricului Ion Zăuleanu.


35

interviu

Dincolo de meserie – pasiune Prof.

VIRGINIA LĂPĂDATU

Acasă la profesorul Ion Sîrbu

C

ând am intrat prima oară în casa familiei Sîrbu am rămas uimită. Nu-mi venea să cred că mâna care ținea arătătorul la geografie reușise să folosească în mod creator – artistic ciocanul, scoaba, cuțitul, dalta, cuiul, ferăstrăul… I-am propus domnului profesor să realizăm un interviu pe această temă și inițial, din modestie, a refuzat. Propunerea de atunci s-a materializat astăzi. - Domnule profesor, ați reușit într-un mod deosebit să îmbinați cele două forme ale frumosului: în natură ca profesor de geografie și în arta sculpturii în lemn ca amator, impulsionat de focul interior. Când și cum ați început să sculptați? - La mine îndemânarea prelucrării lemnului este de natură genetică, pentru că tatăl meu confecționa în gospodărie tot felul de obiecte în care materia primă era lemnul. Copil fiind observasem cum lucrează și uneori, când era ceva mai simplu, îl ajutam și eu. La rândul meu, când mi-am construit casa în care locuiesc astăzi, îmbinând plăcerea cu utilul mi-am pus singur

pardoseala. Aceasta aș considera-o prima mea lucrare în lemn. - Cum a fost debutul în sculptură? Ați reușit din prima încercare sau ați fost asemeni unui elev conștiincios și ambițios care nu și-a abandonat visul până nu i s-a îndeplinit? - Debutul în sculptura în lemn a fost în anul 1990. Am început cu oarecare scepticism nerealizând atunci că mai târziu din mâna mea vor ieși lucrări frumoase. Însă pe măsură ce lucram și insistam căpătam mai multă încredere în mine. Subliniez că nu mă pot numi sculptor, pentru mine arta lucrului în lemn a fost doar pasiune practicată în timpul liber, o îndemânare mai aparte, un vis împlinit. - Ați citit despre sculptura în lemn, ați făcut ucenicie la vreun meșter, ați folosit metoda pașilor mici, a încercărilor repetate?... Sau a fost doar chemarea, talentul, focul lăuntric? - Am citit despre sculptura în lemn, însă imboldul decisiv a venit de la domnul inginer Stelea Constantin, din mâna căruia ieșeau adevărate


36 - Sculptam numai în timpul liber. Odihna era odihnă, meseria – meserie. N-am pus pasiunea pe primul loc în detrimentul ei. Școala era școală, examenele au fost examene, iar activitățile în afara clasei n-au fost neglijate. - Cumva geografia v-a redeșteptat și stimulat talentul artistic personal pe care vi-l manifestați prin sculptură? - Nu, m-am gândit la asta, dar cred că pe undeva și geografia și-a spus cuvântul când fac legătura între frumosul în natură și în artă. - Desenele după care ați sculptat vă aparțin în totalitate sau ați avut și alte surse de inspirație? - Modelele de sculptură le-am făcut întâi pe hârtie. Unele îmi aparțin în totalitate, altele au fost copiate. De exemplu sculptura în lemn de pe holurile din casă am hașurat-o pe hârtie în timpul unei vizite la Mânăstirea Horezu. Mi-a plăcut foarte mult, mi-am dorit s-o realizez și am reușit.

obiecte de artă. Prelucra lemnul pentru sine și pentru gospodăria sa. Dânsul m-a ajutat să dau lemnului o formă artistică. Este de înțeles că primele obiecte sculptate le-am făcut sub supravegherea atentă a dânsului, după care m-am descurcat singur. Am făcut sculptură de tip “broderie”, nu macrosculptură. - În punerea în practică a acestei pasiuni ați întâlnit și obstacole? - A fost greu până mi-am procurat uneltele necesare și lemnul de tei. De la francezii din Mont Saint Aignan, localitate înfrățită cu Osica am primit un set de dălți. Cineva din Caracal mi-a făcut un alt set pe cale artizanală, din arcuri de tren. Problematică a fost găsirea lemnului de tei, cel mai bun pentru sculptură. Am mers la banzig și l-am făcut scânduri, l-am lăsat la uscat… Am apelat apoi la un meșter tâmplar pentru prelucrarea la abric, pentru dimensionare, eu neavând atelier de tâmplărie. Acestea fiind gata am început să sculptez. Lucrarea odată terminată n-a însemnat că opera era finisată. A urmat băițuirea, șlefuirea, lăcuirea și asamblarea pieselor. - Reușeați să vă odihniți noaptea sau vă prindeau zorile încercând să găsiți soluții la întrebările care vă frământau?

- Cum a fost prima dumneavoastră sculptură în lemn? Cum o vedeți astăzi? Cum ați văzut-o atunci? - Primele lucrări în lemn au fost o serie de măsuțe joase și scaune cu modele diferite. Am lucrat apoi icoane, sculpturi la ferestre, la uși, la mobila de bucătărie, însă lucrarea de amploare, complexitate și finețe au fost lambriurile de pe holurile din casă (circa 25 m²), după un model bizantin – brâncovenesc, o adevărată broderie la care am lucrat doi ani. Această operă a fost apogeul creativ al meu. În momentul în care am terminat-o am simțit o mare satisfacție, o mulțumire sufletească extraordinară. Într-adevăr, realizasem ceva deosebit. - Mai sculptați și astăzi? - Nu. Am peste 70 de ani și vederea mi-a slăbit. Am lucrat numai pentru casă, pentru câțiva prieteni și rude apropiate. - Ce alte proiecte aveți în vedere? - După cum știți am participat la editarea “Monografiei” comunei noastre, iar în articolele din revista “Rădăcini“ am abordat subiecte de geografie și istorie locală. Proiecte?... Gânduri referitoare la familia mea. Însă de câte ori în tratatele și revistele de specialitate voi găsi înformații noi despre comuna ori zona în care trăim le voi transmite osicenilor tot prin intermediul revistei. - Apreciez amabilitatea dumneavoastră și vă mulțumesc pentru sinceritatea cu care ați răspuns la întrebări. O zi bună în continuare! 12 octombrie 2018


37

viață spirituală

GABRIELA IONESCU

Omul și preotul Constantin Ochescu

S-a născut la 1 iunie 1897 în satul Doba, comuna Pleșoiu, județul Olt, într-o familie cu șase copii. A urmat școala primară în satul natal și școala gimnazială în comuna Pleșoiu, apoi cursurile Seminarului Ortodox din Râmnicu Vâlcea. Odată cu începerea Primului Razboi Mondial este trimis în Moldova, la fel ca alți tineri, pentru instrucție militară. Aici termină Școala de ofițeri cu gradul de sublocotenent. Pe toată perioada războiului este cantonat în Basarabia. După terminarea războiului se întoarce acasă și predă ca învățător la școala din sat. Își completează studiile de învățător prin cursuri și examene  până la gradația maximă. La acea vreme, un preot tânăr, dacă  nu era căsătorit, nu putea să aibă parohie și să profeseze în acest domeniu. În anul 1920 se căsătorește cu Maria Popescu, fiica preotului Andrei Popescu din Osica de Sus. Primește parohie și astfel se stabilește în comuna Osica de Sus, locuind în casa care astăzi este proprietatea doamnei farmaciste Ileana Vanda. Aici va trăi aproximativ 50 de ani. Din căsătoria lor au rezultat 3 copii, doi băieți și o fată, dar unul dintre băieți a murit la o vârstă fragedă. Cei doi copii rămași în viață, Ion și  Ileana Ochescu au avut la rândul lor copii, Ion Ochescu - un băiat și o fată, iar Ileana Ochescu ( Georgescu prin căsătorie) o fată. Era un bărbat înalt, frumos, brunet cu ochii mari și închiși la culoare, privirea blândă, părul un pic mai lung în față dat pe spate. Purta mustață și pălărie cu borurile potrivite. Figura lui impunea respect și admirație nu numai prin calitatea profesiei, dar și prin statura lui. Preotul Constantin Ochescu a fost pe rând dascăl în satul său natal și preot în comuna Osica de Sus, unde s-a dovedit a fi părinte duhovnicesc pentru multe familii, un om al rugăciunii de o cinste și modestie ireproșabilă, iubitor de fapte bune, cumpătat până la extrem. Generos din fire, a ajutat mulți oameni săraci. Cerceta bolnavii din parohie și se implica în procesul de vindecare al

lor prin colaborarea cu medici de la oraș, unde medicina se practica la standarde superioare celor de la Osica. Se spune că frumusețea preoțimii e un dar de la Dumnezeu. Frumusețea sufletului acestui om consta în faptul că știa să păstreze relații sufletești cu mulți dintre credincioșii săi. A fost un îndrumător adevărat pentru enoriași și a primit mult respect și admirație din partea lor. Avea ureche muzicală bună și o voce inconfundabilă. Mare iubitor de cultură, el a fost cel care a înființat și dirijat corul de la Regia de tutun Vlăduleni, din comuna Osica de Sus. Corul a fost


38

apreciat de oameni de cultură ai acelor vremuri, reușind să aducă câteva premii valoroase la concursuri regionale și naționale. Era vecin cu noi. Avea o casă frumoasă, o curte și grădină mare. Când intrai în curte îți atrăgeau atenția iarba îngijită și florile de toate felurile și toate culorile, de la ghioceii primăvăratici, hortensii și trandafiri până la tufănici și crizanteme. Un nuc în mijlocul curții sub care tot timpul se jucau copiii vecinilor, pentru că toți copiii aveau acces în curtea lui, cireșii și vișinii plini de floare primăvara, alături de arbuști ornamentali încărcați de flori ce înmiresmau tot locul cu parfumul lor, iar toamna târziu mirosea a gutui și mere coapte. Prin ochii copilului vedeam un decor închipuit, desprins parcă din file de poveste.

Culorile și mirosurile se întrepătrundeau cu picăturile ploilor de mai și spălau petalele florilor dându-le prospețime. Era o atmosferă de basm ce te făcea să visezi și să intri într-o altă lume. Acolo am hoinărit, împreună cu alți copii cu care ne rătăceam picioarele prin iarbă, prin pomi după fructe, prin bălțile calde lăsate de ploile de vară de la răsăritul soarelui până la apusul lui și mai târziu. Până în anul 1930 părintele a slujit la Biserica veche, cu hramul “Sfântul Nicolae” din Vlăduleni, construită în anul 1845. Din cauza cutremurelor această biserică n-a mai prezentat siguranță și a trebuit să fie închisă. Atunci, preotul Constantin Ochescu, începe construcția bisericii din deal, pe terenul donat de Regia de tutun Vlăduleni cu sprijinul Episcopiei Râmnicului Vâlcea, Ministerului Cultelor, Casei Autonome a Monopolurilor Statului și o colectă publică. Tot părintele a fost cel care a înființat Cooperativa „Olteţul” cu scopul de a strânge bani pentru această construcție. Construcția bisericii s-a finalizat în anul 1937. Pe 2 septembrie 1937 s-a făcut sfințirea ei cu hramul “Sfîntul Gheorghe”. Mai târziu, atunci când se producea electricitate pe plan local, tot părintele a fost cel care a introdus lumină electrică în biserică, cu ajutorul unui generator. Părintele Constantin Ochescu a slujit cu credință și devotament în acest lăcaș de cult aproximativ 40 de ani, până în anul 1972, când s-a pensionat. Plecarea lui a produs tristeţe în rândul celor care l-au cunosct și prețuit. Și astăzi biserica din deal, din Osica de Sus, rămâne o construcție impunătoare, mărturie a efortului împletit cu dragostea și credința pentru oameni și este înscrisă în lista monumentelor istorice. Părintele s-a stins din viață în anul 1978 la Craiova, înconjurat de familie și înmormântat în cimitirul Ungureni din oraș.


39

încercare de portret

TANȚA SECĂȘAN

P

Dragă Tanța,

entru că eşti şi ai fost prietena mea de o viaţă, la bine şi la rău, îmi permit să-ţi scriu câteva rânduri. Să ştii că stau bine cu sănătatea, dar simt din ce în ce mai des capriciile vârstei: dureri de oase, lene în mişcări, mofturi...mofturi. Aşa-i că le simţi şi tu? Că doar suntem una şi aceeaşi! Dar ca să n-o mai lungim cu povestea de bătrâneţe, vreau să-ţi spun că simt un dor nebun de vremea când eram copii la Osica noastră. Şi acum simt mirosul de pâine caldă abia scoasă din ţest. Niciunde şi nicicând n-am mai mâncat o bucată de pâine atât de bună cum o făcea mama noastră. Chiar, îţi mai aduci aminte de mama noastră, cât era de frumoasă şi de bună? Îmi pare rău că nu am talent la desen dar am în imagine un tablou superb: era primavară, mă pregăteam să plec la şcoală şi mama nu era prin preajmă, am căutat-o în gradină şi acolo am văzut o scenă superbă, mama plivea straturile de ceapă şi peste ea ningea cu flori de corcoduş. Bătea un vânticel cald şi atmosfera era încărcată cu un parfum cu esenţe tari de pământ reavăn, firicele de ceapă abia răsărite, mărar îndrăzneţ apărut printre răsaduri şi flori de corcoduş zburătăcite peste tot. Tanţa, sunt copleşită de amintirile copilăriei petrecute de noi pe linia Modorani, sper să mă înţelegi, dar vreau să-ţi aduc aminte şi de câţiva vecini de-ai noştri din Modorani. - Moş Trache – taica lui Fănică Mierlăcioiu. Moşul trebuia să aibă grijă de cei trei nepoţi: George, Fănică şi Oara la care ne asociam şi noi. Bineînţeles că nu eram cuminţi, făceam tot felul de năzdrăvănii de îl scoteam pe moşul din minţi. Răsplata o primeam seara când veneau părinţii de la munca câmpului; primeam câteva palme de ne vâjâiau urechile şi totul se termina cu promisiuni. A doua zi uitam, reluam jocul şi moşul ne pedepsea la mâncare, adică nu vroia să ne dea colţ din pâinea rotundă coaptă în ţest. Moşul ne întâmpina cu o înjurătură “încolţi-var   Dracu Taică! Mâncaţi şi restul că doar nu vă sparge burta! “ Bietul moş, într-o zi s-a dus într-o altă lume cu copii mai cuminţi.

- Moş Chioacă – înţeleptul şi atoateştiutorul de pe linia noastră. Se pricepea la toate, de la măcinat, râşnit boabe de grău pentru colivă până la oblojit bube şi vindecat animalele muşcate de şarpe. Îmi aduc aminte că într-o zi de bâlci împreună cu Fănică am plecat dimineaţa să paştem caprele , că doar numai aşa primeam bănuţul pentru halviţă, turtă dulce şi măr roşu în băţ. Ca să nu mai pierdem vremea am dus caprele într-o zonă cu multă lucernă. Bineînţeles că lucerna umedă nu le-a picat bine caprelor, s-au umflat la burtă precum cimpoaiele şi capra lui Fănică a murit. Degeaba moş Chiaocă a depus tot efortul medical cu un cuţit şi o ţevuşcă de tertecuţă pentru că finalul a fost păgubos şi pentru capre şi pentru noi. Bâlciul s-a terminat şi bănuţi n-am mai văzut! Am muncit degeaba! - Baba Morăreasa Vrăjitoarea – Deşi îmi era tare frică, curiozitatea mă împingea să îi fac vizite destul de des ca să văd cum face şi cum desface. Baba avea un ritual bine gândit şi bine justificat ca să-şi impresioneze clienţii amatori de efecte sigure: însănătoşire grabnică, despărţiri în cuplu, sau îndrăgostiri condiţionate. Cum proceda baba… mai întâi aprindea focul în vatră cu câţiva coceni şi câteva surcele apoi aducea un linguroi de metal cu coada lungă, o seceră şi un coș de nuiele plin cu multe buruieni. Punea ceva în lingură, un fel de mercur ca cel din termometrele clasice, ducea lingura deasupra flăcărilor, şi tot mesteca cu secera în lingură până ce metalul acela se topea. În timp ce mesteca tot bolborosea ceva baba. N-am reţinut decât “ datule, datute...”. Niciodată n-am ştiut ce vrea să spună. Apoi punea metalul acela într-un vas cu apă rece şi metalul devenea o figurină cu ţepi pe care o lua în căuşul palmei şi cu un deget butucănos arata spre fiecare ţeapă sau spre fiecare adâncitură şi spunea clientei că are probleme la mâini, la ficat, la plămâni, că are “ of “ la inimă. N-am înţeles cum vedea baba ficatul, plămânii şi “of-ul“ de la inimă în figurina aceea cât bobul de fasole. Nu se termina aici povestea pentru că urma faza a doua când fierbea apă într-un tuci unde arunca şi buruieni de toate felurile. Îmi plăcea mirosul


40 fierturii, semăna cu mirosul ceaiului pe care mi-l făcea mama când mă durea gâtul. Fiertura aceea era răcită şi pusă în sticle. Sticlele erau legate la gură cu fir roşu de mătase şi clienta trebuia să le ducă acasă pentru băut sau pentru spălat pe faţă. N-am aflat niciodată dacă iubirile s-au împlinit, dar ştiu că baba câştiga ceva bănuţi şi că a lăsat moştenire şi nepoatei sale Ţaica Tanţa Morăreasa care la fel ca baba a avut o meserie căutată. Mergând cu gândul mai departe pe linia Modorani îmi vine în minte o familie mai înstărită care avea o fată frumoasă şi bună la suflet. Tanţa Rădiţei îi spuneau vecinii. De fiecare dată când treceam pe la poarta ei în drum spre Tica Gorică, bunicul din partea tatei, Tanţa Rădiţei avea un cuvânt de mângâiere pentru mine şi îmi dădea ceva, de obicei o bucăţică de pâine sau de cozonac. Tatăl ei era mai zgârcit din fire, dar niciodată nu a refuzat să-şi ajute vecinii. Îmi povestea tata că atunci când un vecin îi cerea carul cu boi ca să-şi aducă ceva de la câmp omul acela nu refuza categoric, dar răspundea cu o expresie “uite boii” . Răspunsul îl punea pe solicitant în încurcătură. Cei mai îndrăzneţi se foloseau de atelaj, iar cei neîndrăzneţi pierdeau.   Mai departe de casa noastră, să nu uiţi, Tanţa, de familia lui Minie. Îţi aduci aminte de muica Anica? Sora bunicii Ioana din partea tatei? Deşi era paralizată, condamnată de ani să stea într-un scaun fix era foarte zgârcită şi cam rea cu noi copiii ( Leana, Mitică şi Vica, nepoţii ei şi noi ). Pentru că era o familie de chiaburi, muica Anica a rămas cu obiceiurile din tinereţe când avea slugi pe pământ: nu dădea prea mult de mâncare la oameni pentru că îmbuibarea duce la lene şi nici nu dădea mâncarea proaspătă pentru că făceau oamenii indigestie şi nu mai puteau munci. Tot aşa se purta şi cu noi, copiii. Când a murit, numai eu cu Vica, nepoata cea mică am jelit-o pe baba “ of, of muica mea, frumoasa mea “. Noi aveam 4-5 anişori şi baba 80 de ani. Pentru cei mari au fost momente de haz când ne vedeau pe noi două cu câtă suferinţă jeleam baba. Aşa am crezut noi că trebuie să plângem moarta. Vizavi de familia lui Minie trăiau două babe, surori cu mama celor trei fraţi după tata. Mai ştii ce urmăream împreună cu verişorul Cristi? Îți aduci aminte că babele aveau un bordei în grădină? Acolo ne închipuiam noi că trebuie să fie ascunsă comoara, salba şi împărăteştii. Câtă naivitate! După ce am scotocit câteva zile, când babele erau plecate de acasă, am găsit un amărât de bănuţ de argint pe o poliţă prăfuită. Tot ce am reţinut din toată povestea a fost că babele au locuit cândva în acel bordei şi că mai

târziu s-au mutat în casa pe pământ. Nu ştiu cine a moştenit salba şi împărăteştii, nici într-un caz eu sau Cristi. Or fi avut babele o aşa comoară?! Şi pentru că am adus aminte de tata Şică şi de fraţii lui vitregi am ajuns cu gândul şi la bunicul din partea tatălui, Tica Gorică al Oftii. Of, ce mult l-am iubit pe moşul! Era un om mic de statură, cu ochi albaştri, cu păr albit de bătrâneţe şi avea mustăţi de care îl trăgeam când ne ţinea pe genunchi. Tot timpul avea câteva bombonici-drajeuri în buzunarul de la pieptar. De câte ori mergeam la el primeam câte o bombonică din buzunarul cu surpize. Într-o iarnă, înainte de Crăciun, a venit moşul pe la noi şi a cerut voie mamei să mă scoată pe afară la zăpadă. Cred că aveam 5-6 anişori. Bineînţeles că moşul avea alt gând şi anume să-mi facă o bucurie. Şi-a dezbrăcat moşul pieptarul şi m-a îmbrăcat peste paltonaşul meu. M-a legat peste pieptar cu o sfoară de câlţi şi am luat drumul spre gară. Am urcat în tren şi am ajuns la oraş, la Caracal. Acolo mi-a cumpărat bomboane, turtă dulce şi m-a plimbat pe străzi ca să văd şi eu oraşul. Seara, ne-am întors acasă şi mama l-a certat pe moş pentru ispravă. Când i-a trecut supărarea a început să mă întrebe ce mi-a plăcut la oraş. Răspunsul meu a fost de copil dezamăgit: “Mamă, ce săraci sunt cei de la Caracal!!!! - Păi, de ce ? întreabă mama curioasă. -Păi, n-am văzut în nicio curte nici o grămadă de paie, nici o glugă de coceni, nici raţă să măcăne, nici o oaie să behăie, nici un câine să latre. Foarte, foarte săraci!!!!!.” Toată seara s-a transformat într-o atmosferă de haz şi bucurie, iar mama i-a mulţumit moşului pentru cunoştinţele şi observaţiile mele. Universul meu era universul de la sat; până atunci nu am ştiut că pe lângă Osica mai sunt şi alte localităţi, ba chiar şi oraşe unde viaţa se desfășoară altfel. Frumoasă copilărie, unde eşti, unde te-ai dus cu naivitatea ta cu tot ?! Dragă Tanţa, mai am multe să-ţi mărturisesc. Nu trebuie să plângi, bucură-te şi mulţumeşte    bunului Dumnezeu că, după tot ce ai petrecut atâția ani cu bune şi cu rele ai rămas cu mintea întreagă şi poţi să înţelegi dorul meu de Osica, de casa noastră, de părinţii noştri, de lumea copilăriei și de tot ce ne-a influenţat trecerea prin timp. Cu drag, Eu, Tanţa Secăşan, pentru tine, Tanţa Oftea!


41

ce mai face pensionarul cumsecade?

ELENA ȘTEFANIA SĂFTOIU

Interviu cu Romulus Coțofană

- Nene Romică, m-am gândit să vă iau eu acest interviu pentru că vă cunosc de când eram mică, am fost în casa dumitale de multe ori și am discutat multe amândoi. Acum am venit special să văd ce mai faceți, care mai e viața dumneavoastră, cum vă simțiți ca pensionar? - Bine ai venit și mă bucur că stau de vorbă cu tine, o fată deșteaptă și ambițioasă, studentă bună, și, pe deasupra, nepoata mea! Hai să ne așezăm și să discutăm pe îndelete. O vorbă de-a noastră, de-a ceferiștilor, spune că viața trece precum trenul accelerat printr-o gară mică. Astăzi te târăști prin țărână și începi să descoperi lumea din jurul tău, mâine duduie pământul sub tine alergând dintr-o parte în alta, iar poimâine începi să te liniștești. Inima rămâne mare, dar pasul se îngustează și puterea începe să scadă. Aceasta ar fi pe scurt viața în general, pentru că în particular fiecare are povestea vieții lui. Și eu nu fac excepție de la regulă. Abia acum, când privesc în urmă, văd că anii s-au scurs rapid. Și nu-mi pare rău. Am muncit – muncesc, am trăit – trăiesc și știu că nu mi-am irosit viața. Deși sunt pensionar din 1994 n-am spus: “Gata, îmi ajunge! Acum stau. Să mai facă și alții, că eu am făcut destul!“ Astăzi nu mai sunt maistrul Romică Coțofană din Depoul C.F.R. Craiova. Sunt pensionarul Romică Coțofană care își duce viața pe lângă casă și în mijlocul familiei.

Grădina botanică din Cluj-Napoca, 2003

- După câte înțeleg pensionarea pentru dumneavoastră n-a fost asemenea unui șoc , ci ceva firesc, la care vă gândeați adesea în ultimii ani de serviciu. - Așa este. După atâția ani de muncă aștepți pensia pe care speri s-o “mănânci” mai mult timp. Despărțirea de locul de muncă, de tovarășii și prietenii cu care ai lucrat atâta timp este dureroasă, dar necesară. Dacă ai fost corect la serviciu și cu cei din jur, altfel spus, dacă ai lăsat loc de “bună ziua“ este bine, pentru că inimile și ușile celor cu care ai lucrat îți vor fi permanent deschise și la reîntâlniri nu vor aborda un zâmbet fals, ci unul venit din inimă. Eu cred că am fost corect în relațiile de serviciu și amicale și că atunci când am putut și cum am putut i-am ajutat pe cei din jurul meu, așa că ușile nu mi-au fost trântite în nas, ci larg deschise. - Cum te-ai adaptat statutului de pensionar? - În primul rând nu m-am rupt brusc de meserie. Timp de doi ani am mai lucrat în domeniul infrastructurii la firme private. Am făcut-o din două motive: pentru că mi-a plăcut ceea ce fac și pentru că aveam nevoie de bani. Copiii nu terminaseră


42 3.08.1960, Lacul-Roșu

Depoul Craiova, 1968

facultatea, iar pe acasă erau multe de reparat. Într-o gospodărie treaba nu se termină niciodată. Alergi ziua întreagă, nu prea ai timp de odihnă. Normal, la început îmi aminteam mai des de colegi și de locul meu de muncă, apoi imaginile s-au estompat și viața și-a urmat cursul firesc. Alte gânduri, alt mediu, alte activități… Când m-am pensionat îmi era peste mână să stau acasă. Nu prea eram obișnuit cu treburile din gospădărie, mă încurcam prin casă și parcă îi încurcam și pe ceilalți însă încet, încet am descoperit farmecul noii părți a vieții: cea dedicată familiei, casei, rudelor, prietenilor, cunoștințelor și chiar televizorului. Eu, care puteam să dau cu sapa, dar nu prea știam ce înseamnă munca în agricultură am devenit în timp “specialist“. Împreună cu soția am făcut o grădină de legume frumoasă, model – cum zic cei care au văzut-o de-a lungul anilor. -Eu te cunosc mai bine ca om matur. De aceea te-aș întreba cum te împaci cu trecutul? Tânărul Romulus Coțofană cum era? Dar cel căsătorit, cu familie, copii, serviciu, griji zilnice? - Când îmbătrânești începi să te gândești mai des la anii care au trecut așa că încep cu perioada cea mai îndepărtată: copilăria. Am avut o copilărie frumoasă, deși am fost privat de multe. Eram patru băieți, în casă intra un singur salariu – al tatei, linior la C.F.R., banii erau puțini, cerințele mari, hainele și încălțările se

rupeau repede, așa că eu nu făcem parada modei, ci parada hainelor purtate și primite de la frații mai mari. Ei erau înalți, iar eu pirpiriu. Îți închipui cum curgeau pe mine. De altfel mama a vrut să mă facă “marinar“, dar n-a reușit. Și culmea, de mine a avut parte. Flăcău fiind am avut o fire veselă, glumeață; am râs, m-am distrat, am mers la baluri, la hore, bâlciuri, revelioane și alte tipuri de petreceri în diferite locuri, însă am păstrat limita bunei – cuviințe. Asemenea celorlalți tineri

2003


43 Putna, 1986

1969

din vremea mea am făcut plajă la Olteț, am fiert porumbi și cartofi pe malul lui , am spus bancuri, am dansat, m-am uitat după fete, unele s-au uitat și ele după mine,am vorbit cu fete,însă cred că n-am “sărit calul“ niciodată. La fete am renunțat pentru că am pus ochii pe Tanța și n-am mai lăsat-o până n-a zis “DA“. Dar asta se întâmpla când lucram în Depou. Absolvisem deja Școala Profesională C.F.R. Craiova - profil lăcătuș locomotive cu abur și terminasem Liceul Seral la Piatra - Olt. Am urmat apoi Școala de Maiștri la Grupul Școlar “Grivița“ București. După absolvirea ei mergând la Ministerul Învățământului pentru rezolvarea unei probleme am avut șansa unică de a-l cunoaște și a da mâna cu academicianul Grigore Moisil. Nu vă pot spune cât de emoționat și încântat am fost. Am lucrat ca maistru până la pensionare. Urmașii mei continuă activitatea în domeniul C.F.R. – ului, ambii fiind ingineri: băiatul la Depoul C.F.R. Craiova, iar fata la Infrastructură, Roșiorii de Vede. Indirect am abordat și o altă parte a întrebării tale: cum este Romică cel căsătorit și cu familie, Romică cel matur. Sunt căsătorit de 45 de ani și pot afirma cu mâna pe inimă că am o căsnicie bună și o familie frumoasă. Pentru mine familia n-a însemnat doar a sta loco, a dicta precepte și a da sfaturi. Împreună am luat hotărâri, am fost în excursii și am văzut aproape tot ce e frumos în țară. Sunt locuri pe care nu le uităm și despre care ne amintim cu plăcere.

- În ce relație ești cu cei din jur? - Eu zic că mă împac bine cu cei din jur. Îi ajut atunci când au nevoie și la rândul meu sunt ajutat de aceștia. Cât am putut i-am ajutat la carte și pe unii dintre copiii vecinilor. M-am bucurat enorm când soțul uneia dintre fetele de atunci mi-a spus că soția i-a mărturisit că dacă nu era nenea Romică nu reușea să termine liceul. - Nene Romică, cum stai cu sănătatea? - Ei, bună întrebare!... Privește-mă, cum îți par? Nu mai sunt nenea Romică pe care îl știai. Fizic, am îmbătrânit, însă mintea îmi funcționează încă. Nu eram nici înainte ditamai omul, dar acum m-am împuținat și ceea ce mă deranjază enorm este durerea de picioare care nu-mi dă pace și nu mă lasă să mă deplasez pe distanțe mai mari. Acum tovarășul meu de drum este bicicleta. Ca să-ți spun adevărul, am cam învățat drumul doctorilor și al bazelor de tratament. - Eu sunt convinsă că îți vei găsi remediul în bună parte, așa că îți urez ani liniștiți și sănătoși și ceva foarte important, păstrarea neafectată a tonusului special – tonusul Romică Coțofană. - Nepoată, la rândul meu îți urez noroc în viață, success în carieră și să transformi Dreptul în Artă a Dreptății! 22 septembrie 2018


44

in memoriam

Elisabeta Brătescu 02.09.1935-07.10.2018

D

uminică 7 octombrie, la ora 08:04, s-a înălțat spre ceruri sufletul celei care a fost medic -Elisabeta Brătescu ,“mama suferinzilor”, cum au numit-o cei cărora le-a adus mângâiere și bucurie prin dăruirea și competența cu care și-a făcut datoria. S-a născut la 2 septembrie 1935 în familia lui Constantin și a Elenei Dumitrana care aveau domiciliul în comuna Osica de Sus, pe actuala stradă Nicolae Bălcescu, la nr.4. A urmat școala primară și gimnaziul în comuna natală, apoi liceul Gheorghe Șincai din București și tot aici a urmat cursurile Facultății de Pediatrie în cadrul Institutului de Medicină și Farmacie București pe care le-a absolvit în 1960, devenind medic pediatru. A lucrat ca medic specialist parcurgând toate treptele realizării profesionale, iar din anul 1972 a fost promovată în funcția de Inspector General în Ministerul Sănătății, unde vasta experiență s-a materializat în acte normative care i-au ajutat pe cei cu diferite grade de handicap, alinându-le suferința. A fost căsătorită cu inginerul Ion Brătescu și împreună au crescut și educat cele doua fiice, Daniela Aurora și Eugenia Maria, ambele cu studii universitare, lucrând în domenii de excelență. Pentru meritele profesionale și noblețea umană cu care i-a tratat pe cei din jurul său a fost răsplătită cu dragostea sinceră și respectul autentic al acestora. Doctor Elisabeta Brătescu a fost membru fondator al Asociației Culturale “Pro Memoria” din comuna Osica de Sus, de care s-a simțit atașată sufletește până în ultimele zile de viață. Cu puțin timp înainte de a pleca la cele veșnice insista să ne acorde sprijin financiar pentru continuarea activităților culturale din comuna natală. Modelul uman și profesional pe care l-a constituit Doctor Elisabeta Brătescu rămâne mărturie și exemplu pentru generațiile viitoare de osiceni. Dumnezeu să o odihneasca în pace!

Pro Memoria


45

in memoriam

Pe drum de gloanțe la popas

C

onsider că a venit timpul să scriu câteva vorbe despre omul pe care îl divinizez, deși niciodată cu l-am cunoscut, omul care mă motivează indirect la fiecare pas făcut pe drumul meu. Este vorba de stră-străbunicul DUMITRAȘCU ION, zis al lui Pliciu. Născut în jurul anului 1880, în comuna Osica de Sus, a făcut parte dintr-o săracă familie de țărani. Toată copilăria a petrecut-o muncind pe pământurile celor mai înstăriți dintre localnici. Odată cu perioada adolescenței și mai ales după moartea tatălui său, începe să practice plugăria cu boi. În anul 1906 se căsătorește cu stră-străbunica mea, Ana, „o femeie de bună credință care trăgea la războiul mic din odaie carpete și preșuri oltenești», așa cum o descrie nepoata sa Torcea Maria, născută Dumitrașcu. Împreună vor avea trei copi: Teodora (1906), Gheorghe (1910) , străbunicul meu, și Constantin (1916). Însă totul se schimbă odată cu intrarea României în Primul Război Mondial în anul 1916.Este recrutat la fel ca alți mulți osiceni și trimis pe front. A fost încorporat la Regimentul 59 Infanterie Caracal.  Odată plecat, nu avea să se mai întoarcă niciodată, spre nefericirea celor rămași în urmă. Nu s-a știut și încă nu se știe dacă a murit efectiv pe front, în prizonierat, de boală sau în alte împrejurimi. Cert este faptul că războiul i-a curmat destinul. Timp de 100 de ani, numele său nu a fost trecut pe nicio listă oficială a eroilor și nici nu a fost pomenit vreodată, nici măcar în biserică, deși familia a insistat adesea. Am încercat în decursul acestui an, prin diverse cercetări în arhivele Bisericii Parohiale din Vale, să modific listele și AM REUȘIT. Tot în acest an s-a realizat un portret în creion al stră-străbunicului meu, de către Radu Paula Izabela. În această situație se găsesc și alți eroi osiceni, care măresc numărul cunoscut al participanților la război din comuna noastră de la 234 la aproape 270. Tot ce fac în domeniul istoriei e pentru tine, soldatul meu de toți uitat! MARIUS SEBASTIAN DUMITRAȘCU, elev


46

casele au amintiri

BIBIANA TORCEA Bibliotecar

Acasă la doamna Tanți Stănculescu

MOTTO: „Pasăre mai frumoasă ca fumul casei părinteşti nu s-a văzut „ GRIGORE VIERU

S

atul e o minune, aici locuiesc, aici timpul s-a oprit pe loc şi n-are putere să şteargă amintirea strămoşilor noştri, a tradiţiilor noastre. Satul ne reprezintă, e ceea ce suntem noi, ce simţim, ce iubim, iertăm şi suferim. Satul îl luăm cu noi în amintiri şi în simţiri, oriunde ne-am afla în lume. Şi oricine am fi, orice am face, orice am avea, îi ducem dorul. Îl revedem de sărbători când inima ne este plină de dor. Oricât de mult ne-ar durea, trebuie să recunoaştem că satul nu mai este ce a fost odată. Frumuseţea lui venea din simplitatea oamenilor, a lucrurilor şi a stilului de viaţă. Azi satul îşi deschide cu ospitalitate porţile către noi pentru a ne ajuta să-i descoperim această frumuseţe.

Frumoase case româneşti avem, cu toată simplitatea şi modestia lor ! Astăzi ele poate şi-au mai pierdut din strălucire, dar mai frumoase şi mai interesante sunt poveştile din spatele acestora. Oamenii îmbătrânesc şi odată cu ei şi casele îmbătrânesc . Să încercăm să le păstrăm parfumul amintirilor. Casa părintească este cel mai sfânt şi protector loc din lume. Aici regăsim sentimentele, emoţiile trăite în copilărie, cele mai dulci amintiri, cele mai frumoase cântece şi jocuri, cele mai minunate poveşti, cea mai gustoasă pâine, cea mai liniştitoare atmosferă părintească şi cea mai mare dragoste pentru locurile frumoase care ne-au făcut Oameni ! În această zi de toamnă am adunat din amintirile frumoase ale stimatei doamne Tanţi Stănculescu, o persoană specială, de o frumuseţe aparte atât fizică cât şi spirituală, dulci destăinuiri. Iată povestea : „Tăticul meu, Ioniţă Popescu, era originar din Găneasa şi a participat la primul război


47

mondial fiind medaliat pentru merite deosebite. A fost diriginte de Poştă în mai multe localităţi : Topoloveni, Celaru, Gărăgău, Caracal. Neavând nicio orientare politică era mutat mereu. Astfel în anul 1935 a ajuns în Osica de Sus, ca diriginte de poştă, la Oficiul Poştal ce-şi avea sediul în Linia Curţii în casa Dumitranei Torcea. Era un om deosebit de bun, deştept, care mi-a fost sprijin până în ultima clipă a vieţii sale. După un timp, părinţii mei au hotărât să-şi cumpere casă în Osica de Sus şi în urma unor discuţii îndelungate purtate cu Mierlăcioiu Paul şi Roşca Mihai, originar din Osica, cadru militar la Făgăraş şi văr primar cu Ioniţă Roşca, jandarm în funcţiune, s-au decis şi pe 25 mai 1940 au cumpărat de la Mihai actuala casă de pe strada Republicii. Era o casă mare şi frumoasă cu o arhitectură aparte, cu balcon lateral închis cu stâlpişori iar ferestrele aveau basoreliefuri. Şi spre marea mândrie a tatălui meu în curte exista prima fântână tip american din comună. La poartă patronau patru duzi falnici. Din întâmplare părinţii mei aveau o stare materială bună oferindu-mi lucruri pe care niciodată nu le ceream. Devenind cetăţean al comunei Osica de Sus tăticul meu s-a integrat foarte repede, făcânduşi prieteni noi din familiile: Pietreanu, Tudose, Mustaţă, Catană. Eu m-am născut în anul 1946 în familia Stan Constantin din Găneasa, iar la 8 luni am fost

luată de părinţii Ioniţă şi Constantina Popescu, care n-aveau copii, şi înfiată în 1953. În perioada 1949-1950 am fost victima vaccinului antipoliomielitic, experimentat de nemţi, care au construit la Sibiu un spital pentru a-şi repara greşeala. Am avut o copilărie frumoasă dar şi grea în acelaşi timp din cauza multiplelor operaţii la care am fost supusă timp de 7 ani în spitalul de la Sibiu. În timpul Insurecţiei Armate, pentru ocrotirea corespondenţei, tatăl meu a adus Oficiul Poştal în casa noastră. Şi astfel a funcţionat aici Poşta până în anul 1979 când a reuşit s-o evacueze. Copilă fiind eram prietena telefonistelor şi a factorilor poştali. Citeam revistele pentru copii de la acea vreme „Arici Pogonici”, „Luminiţa”, şi puneam în ordine bonurile telefonice. Într-o zi tata a primit ordin să nu mai ridice corespondenţa rusească. Erau foarte mulţi refugiaţi în Osica în acea perioadă şi o vecină basarabeancă, Daria, a aflat că tatăl meu urma să fie omorât. Atunci eu, tata, mama şi Daria neam ascuns o perioadă în satul Izvorul iar banii Poştei au fost îngropaţi la rădăcina unui pom. Găsind numai telefonista, Marioara Beldea, ruşii nu i-au făcut nici un rău. Clasele primare şi gimnaziale le-am făcut în comună, în vechea şcoală. Eram însoţită de tatăl meu,de la care am învăţat foarte multe lucruri


48

legate atât de şcoală cât şi de viaţă. Devenisem confidenta lui. Era un om minunat care emana o bunătate aparte fiind preocupat în permanenţă de persoana mea, ca totul să-mi fie bine. Lângă şcoală se afla stadionul unde împreună cu prietenii mei Mariana Tudor, Ţuca Voicu, Ina Vişan, Nicu Marcu şi Marian Aldea o perioadă am urmărit meciurile care se jucau aici. Apoi, din cauza unui eveniment neplăcut plimbarea la stadion am făcut-o numai cu tăticul meu. În timpul stabilizării, 1949, părinţii mei au devenit dintr-o dată săraci, au pierdut banii strânşi la C.E.C. şi de atunci n-au mai avut niciodată încredere în această instituţie. Foarte des eram vizitaţi de părinţii naturali dar eu îi ştiam de rude. Nimeni niciodată nu-mi spusese nimic. Cursurile liceale le-am făcut la Caracal, la Liceul „Ioniţă Asan”. Îmi aduc aminte că tatăl meu nu se înscrisese în C.A.P., ci-şi donase pământul, aşa că a fost nevoit ca singurul pogon de vie care-i rămăsese să-l înscrie, ca eu să pot merge la liceu. A fost o perioadă foarte grea pe care eu n-am simţit-o. Acum părinţii erau pensionari iar tatăl ţinea contabilitate la I.A.S.ca să poată să-mi cumpere cărţi şi cele necesare studiului. După terminarea studiilor liceale am lucrat ca profesor suplinitor la Roşieni, şi apoi peste 18 ani ca oficiant la Oficiul Poştal din Vlăduleni. Îmi amintesc că urma să merg la clinica Luther din Sibiu pentru ultima dată. Şi sinceră să fiu nu mai voiam să rămân acolo deşi era necesar. Am căzut de acord cu tatăl meu să merg numai să

mă vadă medicul şi apoi să plecăm împreună acasă. Dar n-a fost aşa. Deşi îmi promisese, tata m-a lăsat acolo trei săptămâni pentru o operaţie foarte grea la laba piciorului. A fost prima dată în viaţa mea când de la fereastra salonului l-am privit dezamăgită că pleca iar eu rămâneam acolo. Operaţia a fost foarte dureroasă. După, miam luat la revedere de la echipa de medici care mă operaseră, doctorul Stănescu şi doctorul Moather, şi mi-am dorit să nu mai ajung niciodată acolo. Într-adevăr dorinţa s-a îndeplinit. Dar toată viaţa mea am avut în minte : „Tanţi, fii atentă pe unde calci ! Nu te uiţi în dreapta, nu te uiţi în stânga, tu eşti atentă în faţă !” Am fost norocoasă c-am avut părinţi minunaţi care m-au iubit, educat şi îngrijit cu multă afecţiune. În familia părinţilor mei n-a existat niciodată ceartă. Mama era o gospodină foarte pricepută. Feţele albe de masă erau totdeauna impecabil de curate, în casa noastră intrau persoane importante ale vremii. Ţin minte că eram unul din puţinii copii care aveau pom de Crăciun în acea perioadă. În anul 1982 se stinge din viaţă la vârsta de 88 de ani tăticul meu. Era foarte bolnav şi atunci m-a chemat şi cu durere în glas prinzându-mi mâinile mi-a zis: „Braţul acesta nu te va mai ajuta niciodată !”şi atunci am aflat povestea înfierii mele. Apoi mă striga şi-mi zicea : „Suflet din sufletul meu, sânge din sângele meu, singura lumină a vieţii mele şi nădejdea vieţii mele” – … şi s-a stins. Viaţa şi-a urmat cursul firesc. Eram căsătorită acum, aveam două fiice minunate. Am continuat să trăiesc în această casă care cu timpul a fost renovată dar amintirile au rămas nealterate. S-a făcut confuzia că Dispensarul uman ar fi fost o perioadă în această casă, dar eu nu ştiu nimic. Într-adevăr vecină cu noi era o doctoriţă care stătea în gazdă la Luci Niculescu. Deşi mergeam deseori în vizită la Găneasa, la părinţii mei naturali care mă iubeau şi pentru care simţeam o afecţiune, n-aş fi putut să trăiesc acolo. Nu mă lega nimic. Aceasta este casa mea, cu fiinţele dragi mie şi cu amintirile mele!” Arta mărturisirilor nu stă neapărat în excelenţa vorbelor atent alese, ci în sinceritatea de a spune lucruri simple pe care le-ai trăit şi le-ai simţit. Iar dumneavoastră mi-aţi demonstrat pe deplin. Ceea ce contează este amintirea de a fi fost acolo deosebit de fericită, de a fi împărtăşit clipe intense cu persoanele dragi, spaţiul cel mai bogat în emoţii şi trăiri. Şi pentru aceasta vă mulţumesc din suflet pentru încărcătura emoţională transmisă şi pentru timpul acordat!


49

amintiri din copilărie și după

SEBASTIAN DUMITRAȘCU elev

Mari familii din Osica de Sus

D

upă o perioadă de cercetare în care munca de informare aproape s-a contopit cu noianul de sentimente, am reușit să scot la lumină trecutul uneia dintre cele mai de seamă familii care a trăit în localitatea Osica de Sus, FAMILIA GEORGESCU. Familie veche de oameni bogați, familia Georgescu (ai lui Boghe, cum li se spunea în sat), a fost cu adevărat o familie enigmatică, care a cunoscut respectul localnicilor și al administrației locale și totodată, prin aceleași persoane, teroarea Partidului Comunist. Averea familiei Georgescu era considerabilă: o gospodărie pe Linia Mare, o casă pe actuala stradă a Trandafirilor (în care a funcționat Judecătoria comunei în perioada interbelică) și multe terenuri arabile. Cel mai important membru în linie masculină al familiei a fost Gheorghe Georgescu, zis Ginică. A participat la Războiul Reîntregirii Naționale,având gradul de sergent și funcția de telefonist. A fost decorat cu medalia Bărbăție și Credință clasa a-II-a, cu spade. În anul 1928, el aduce în comună prima treierătoare de grâu cu vapor. Deși a fost proprietate personală, aceasta a fost pusă mereu în slujba localității. Între anii 1939-1940, Ginică a fost primarul comunei. Împreună cu soția Maria, a vut trei copii: Ileana Georgescu- învățătoare foarte apreciată la școala din vale între anii 1930-1950, Nicolae Georgescuveteran al celui de-Al Doilea Război Mondial și Georgescu Georgeta, casnică. Momentul crucial pentru familia Georgescu a fost anul 1950. România se afla în plin proces de colectivizare. Fiind capul unei familii de chiaburi, Gheorghe Georgescu a fost arestat în urma unei înscenări. Acesta era acuzat de neplata datoriilor către stat. Lucru total neadevărat. Este închis definitiv la Caransebeș, averea îi este pusă sub sechestru, iar domnișoara Ileana este dată afară din învățământ pentru totdeauna. Printr-o telegramă adresată doamnei Maria Georgescu, aceasta este înștiințată de moartea soțului ei, la 31 martie 1953, în penitenciarul Caransebeș, unde a fost și înmormântat. Moartea acestuia s-a datorat unor cauze necunoscute. În gospodăria de pe Linia Mare a familiei Georgescu, lângă casa micuță în care au trăit ceilalți

membri ai familiei până la sfârșitul vieții, s-a construit prima Stație Radio din comuna Osica de Sus, apoi a funcționat Magazia de vânzări cu sold redus. Astăzi, gospodăria familiei Georgescu, care nu a avut niciun urmaș, este moștenită de familia Văduva Alexandru și Olga. În semn de recunoștință , cofetăria care se găsește astăzi în incinta curții familiei Văduva poartă numele de „Cofetăria Ileana”, numele domnișoarei Ileana, iar firma se numește GENILSAN, de la Ginică Georgescu. Familia Georgescu va rămâne pentru multe generații un exemplu de demnitate, de patriotism fără margini, indiferent de împrejurări.


50

remember

Et in Arcadia ego.... NICOLAE DRĂGHICI profesor

A

cum cincizeci de ani, tatăl meu, un ţăran cu o pedagogie sumară, cultivat doar la tradiţie şi la Biblie, îmi punea în braţe un dosar, îmi dădea zece lei de tren şi mă trimitea să-mi aleg singur liceul în oraşul „marilor noastre speranţe”, Caracalul. Îi ştiam doar gara, fiindcă de trei ani veneam aici în fiecare zi de joi, coboram din tren doar ca să-mi cumpăr „ România literară” şi mă întorceam acasă cu trenul următor. Nu trăiam, totuşi, nicio spaimă, pentru că nu veneam singur, cu mine venea băiatul şefului de gară din sat, el cunoştea oraşul, ştia liceele, trebuia doar să alegem între cel de lângă spital, o clădire nouă, dar ternă ca un sanatoriu şi acela de pe bulevard, o clădire veche, dar plină de istorie, din amfiteatrul căreia răzbăteau până în stradă muzici ameţitoare. Era şi în satul nostru liceu, dar pe vremea aceea eu şi prietenul meu ne credeam prea deştepţi pentru el. Abia mai târziu, din cărţi, aveam să aflăm că nu trebuie să te crezi niciodată prea bun, pentru ca, ruşinându-te, să faci sforţări să devii şi mai bun. Am pus, aşadar, dosarele la „Ioniţă Asan” şi-am coborât într-un oraş bacovian, în care şi azi, ca şi atunci, de tristeţe şi singurătate, eşti mereu tentat să te sinucizi. Dar pentru noi atunci, asta nu conta deloc, noi aveam un vis de împlinit, voiam să fim liceeni la oraş. Peste două săptămâni visul nostru devenea realitate: eram elevi la „Ioniţă Asan” şi ni se părea că nimeni pe lume nu mai era ca noi. Nu aveam să rămân decât un an elev la „Asan”, mai mult fiind prea peste puterile băneşti ale tatălui meu, dar toţi profesorii mei de-atunci aveau să îmi rămână foarte mulţi ani proaspeţi în minte, de la nea Anton, proful de română, cu sâsâitul lui fermecător, şi până la doamna Avram, profa de istorie veşnic absentă, şi de la nea Stoicescu, care mă întreba pe fiece zi ce-mi mai face „mateoftica”, până la nea Rădulescu-Bibicu, proful de botanică, care, la tablă, de fiecare dată, lăuda în mine „ţăranul”, mereu spre exasperarea mea de adolescent ce se socotea deja urbanizat. Au trecut patruzeci de ani de atunci, dar pe toţi profesorii trecerii mele fulgurante prin „Asan” îi am încă atât de prezenţi în mine, de parcă nu unul singur, ci zeci de ani aş fi învăţat alături de ei. Poate de aceea, de câte ori mă gândesc la Liceul „Ioniţă Asan”, gândesc imediat că am fost şi eu un an in Arcadia...


51

deschideri

O nouă provocare la Liceul Teoretic „Ion Gh. Roșca” –

Profesor coordonator, director

TANISLAV TONY

Ș

dimensiunea europeană a educației

i în acest an școlar continuăm promovarea dimensiunii europene a educației prin proiectele Erasmus+. Dimensiunea europeană a educației este reflectarea unei realități care ne determină să întreprindem măsuri pentru a-i sprijini pe tineri să găsească modalități de răspuns la provocările lumii contemporane. Proiectele Erasmus+ au ca scop îmbunătățirea calității și consolidarea dimensiunii europene în educație, încurajarea învățării limbilor străine și a cooperării transnaționale între școli, promovarea conștiinței interculturale și a inovației în ceea ce privește metodele pedagogice și tehnicile informaționale. Aceste proiecte sunt promovate și susținute financiar de către Comisia Europeana prin Agenția Națională pentru Programe Comunitare în Domeniul Educației și Formării Profesionale, se derulează în învățământul preuniversitar și nu numai și implică un număr mare de persoane: elevi, părinti, toate categoriile de personal didactic, precum și comunitatea locală, asociații nonguvernamentale ș.a.  Programul Erasmus+ urmărește promovarea echității și a incluziunii prin facilitarea accesului participanților din medii defavorizate și cu posibilități mai reduse decât colegii lor, dezvoltarea spiritului de inițiativă și antreprenorial, ameliorarea competențelor lingvistice, o mai bună înțelegere și capacitate de reacție la diversitatea socială, etnică, lingvistică și culturală. De asemenea, promovează niveluri îmbunătățite de competențe în vederea inserției profesionale și a creării de noi întreprinderi, o participare mai activă în societate, o mai bună înțelegere a practicilor, politicilor și sistemelor de educație. Astfel, în perioada 2017-2019, Liceul Teoretic „Ion Gh. Roșca» este implicat în două proiecte Erasmus+ KA2, parteneriate strategice doar între școli. Proiectul „SHS: Sporty, healthy, safe”  reunește trei școli europene: Zespol Szkol Technicznych  nr. 1 din Chorzów, Polonia (țara coordonatoare), Istituto Istruzione Secondaria „Cesare Baronio”, din Sora, Italia și Liceul Teoretic „Ion Gh. Roșca” din Osica de Sus. Activitățile proiectului se axează pe transferul de cunoștințe din domeniul sportului, sănătății și siguranței prin activarea și includerea elevilor din grupurile defavorizate  într-o maniera modernă și atractivă. Prima mobilitate a proiectului, la care au participat 12 elevi de la liceul nostru însoțiți de doi profesori a avut loc în Chorzów, Polonia în perioada 11-18  aprilie 2018. Elevii au fost încântați să participe la activitățile pe teme sportive din cadrul proiectului, precum: fotbal, volei, badminton, lecții de  zumba și aerobic sau activități sportive desfășurate într-un


52 Freestyle Park. Au vizitat orașul Cracovia, fostă capitală și principală atracție turistică a Poloniei precum și Lagărul de la Auschwitz. Cea de-a doua deplasare a fost în perioada 9-16 octombrie 2018 în Italia și din partea liceului nostru au participat 14 elevi și 2 profesori. Dintre activitatile desfășurate, amintesc: prezentări despre obiceiurile culinare ale tinerilor din cele trei țări, workshop-uri despre mâncarea sănătoasă, concurs de pregătire a unui meniu sănătos pentru tineri, competiții sportive, precum și vizite culturale la Roma, Vatican, Montecassino, Gaeta, Isola del Liri, Casamari si Boville Ernica. Ultima mobilitate cu elevi va avea loc în aprilie 2019 în România. Proiectul „Good planning - better future” este un parteneriat strategic între patru şcoli europene, respectiv Zespol Szkol Technicznych nr. 1 din Chorzów, Polonia, Liceul Teoretic “Ion Gh. Roșca”, Osica de Sus, România, Istituto di Istruzione Superiore “Enrico Fermi”, Isernia, Italia și Arkas Narlidere Mesleki ve Teknik Anadolu Lisesi, Izmir, Turcia. Proiectul presupune două întâlniri transnaționale precum și trei schimburi de elevi. Principalele obiective ale proiectului sunt: asigurarea unor șanse egale pentru tineri în educație și pe piața forței de muncă, sprijinirea tinerilor antreprenori, dezvoltarea abilităților antreprenoriale ale elevilor, reducerea șomajului în rândul tinerilor prin facilitarea tranziției de la școală la locul de muncă și reducerea segmentării pieței muncii la nivel național și la nivelul UE. Prin activitățile

desfășurate ne propunem să promovăm cetățenia activă și incluziunea socială pentru toți tinerii, să asigurăm integrarea cu succes pe piața muncii și o mai mare mobilitate a tinerilor. În perioada 12-19 mai 2018 a avut loc prima mobilitate cu elevii în Isernia, Italia. Liceul nostru a fost reprezentat de 8 elevi și 2 profesori, iar activitățile desfășurate au avut ca temă crearea unei firme virtuale, realizarea planului unei afaceri, participanții au făcut vizite de studiu la firme locale: “Oleificio Cooperative» din Venafro, “Pontificia Fonderia Marinelli» din Agnone și o vizită culturală la Roma. Gazda celei de-a doua mobilități cu elevii a fost școala din Polonia în perioada 17-22 septembrie 2018, iar din partea liceului nostru a participat un grup format din 6 elevi și 4 profesori. Agenda reuniunii a cuprins crearea unui dicționar multilingvistic, workshop-uri pe teme de antreprenoriat, îmbunătățrea calităților antreprenoriale, stimularea lucrului în echipă. Ultima activitate cu elevi va avea loc în mai 2019 la Liceul din Osica de Sus. Participarea la aceste proiecte a promovat ideea că fiecare proiect este o oportunitate de învăţare pentru cei implicaţi – profesori, elevi, director de şcoală. Fiecare dintre participanţii la proiecte are de învăţat şi de câştigat în acelaşi timp. Proiectele europene aduc noi cunoştinţe, noi capacităţi, schimb de idei, transfer de practici creative, acces la noi materiale didactice, exersarea şi perfecţionarea limbilor străine în contexte reale. La Roma


53

pagina primarului

La Centenar GHEORGHE MANICEA primar

S

untem în Anul Centenar, un binecuvântat recurs la memorie, la rememorarea faptelor înaintașilor și o cuvenită reverență față de jertfele celor ce, de-a lungul tumultoasei noastre existențe ca neam, nu au contenit să lupte și să nădăjduiască în împlinirea dezideratului de secole a nației române, Unirea. Marea Unire este cel mai important reper istoric al României şi ţine de noi să păstrăm vie amintirea unui moment care a marcat destinul naţiunii noastre. Astăzi, când ne apropiem de împlinirea a 100 de ani de la Unirea Transilvaniei şi a Banatului cu România, înţelegem mai bine cât de mult au contat unitatea, independenţa şi suveranitatea câştigate cu efort, cu sacrificiu şi cu sângele eroilor noştri. Înţelegem mai bine care este destinul nostru ca naţiune şi care este obligaţia noastră faţă de generaţiile care vor veni. Înţelegem mai bine că datoria noastră este să luptăm în continuare pentru a păstra ceea ce am primit şi pentru a desăvârşi idealul la care au visat generaţii întregi de români. În această zi este important să ne gândim la cei care şi-au dat viaţa pentru ţară şi să ne rugăm pentru ei. În An Centenar, să luăm drept exemplu de la infaptuitorii Marii Uniri, să fim mai buni, mai uniți, să lăsăm de-o parte orgoliile și să ducem România pe drumul cel bun pentru ca toate eforturile depuse acum 100 de ani să nu fi fost făcute în zadar. La mulți ani Români, La mulți ani România!


54

meridian

Cultura unește

D

upă cum afirma Jean Claude Junker, Președintele Parlamentului European de la Strasbourg în ședința din 28 octombrie 2018, Centenarul României de la 1 Decembrie este și sărbătoarea Uniunii Europene pentru că Romănia este membră a UE. La început de Brumărel (1 octombrie) mă aflam împreună cu familia în cea mai vestică țară a Europei, Portugalia. Aici am participat la mai multe evenimente organizate de Institutul Cultural Român (ICR) și Ambasada României la Lisabona, cu ocazia Centenarului. Am vizitat împreună cu domnul Daniel Nicolescu, directorul ICR Lisabona și Joaquim Ruivo, directorul Mănăstirii Batalha expoziția de excepție a sculptorului Mircea Roman – SACRIFICIU. Expoziția este amplasată în cea mai frumoasă

construcție sacrală gotică din Portugalia. Este una dintre cele mai impresionante prezențe culturale românești în spațiul lusitan, atât prin amploare, cât și prin calitatea exponatelor. Cele 11 sculpturi ale lui Mircea Roman îți trezesc o profundă compasiune față de toate ființele omenești care suferă, lucrările acomodându-se impecabil în ansamblul monumental de factură gotică flamboiantă al Mănăstirii Batalha. Personajele puse la zid, frânte sau golite, cu pete de roșu care apar fie răspândite pe figura personajelor, fie ca fundal al unui trup din care sunt doar picioarele trimit persistent la chinul cristic. Contrastul aparaent al materiei lucrării (lemn versus piatră), tipul de figurație (gotic și dantelărie în piatră versus forme moderne, simplificate, aproape severe) crează o impresie copleșitoare, un dialog care permite o circulație a sacrului între spațiul mânăstirii și lucrările lui Mircea Roman. Este singurul sculptor român care a câștigat Marele


55 Premiu la Trienada de Sculptură de la Osaka, cel mai mare premiu de acest fel din lume. Expoziția SACRIFICIU a fost organizată de ICR de la Lisabona, Mănăstirea Batalha și Asociația Făuritori. O altă personalitate în lumea artelor plastice din România este Horea Paștină. Am vizitat la ICR Lisabona expoziția de pictură ASCULT ȘI PRIVESC a pictorului român. Vernisajul a avut loc în prezența criticului de artă Olive Mircea. Acesta a afirmat despre Horea Paștină că „are răbdarea și liniștea, ambiția și consecvența de a picta lumea sensibilă sau mai degrabă ceea ce este comun între lume și noi”. Expoziția a avut un concept unitar fiind alcătuită din 60 de lucrări (pictură și ceramică) ce acoperă toate etapele și ariile stilistice pe care le-a frecventat artistul. Pentru Horea „privirea” e doar începutul. Drumul artistic este de la „a asculta” spre „a auzi” și de la „a auzi” spre „a sluji”. Ascult și privesc – este o slujire cu sfințenie a ceea ce a mai rămas curat în privire și nedisimulat în auzire. Artistul român Ștefan Radu Crețu și-a expus sculptura de mari dimensiuni în parcul Marchal Carmona din centrul orașului Cascais cu acordul primăriei orașului, ICR și ambasada României din Lisabona. Sculptura intitulată ZBOR este asemuită cu Pasărea Măiastră a lui

Constantin Brâncuși prin stilizare și abstractizare. Ștefan Radu Crețu a arătat că „forma păsării este încadrată de un desen tridimensional care simulează un origami, subliniind astfel silueta prototip nedezvoltată, ca un act al reformării”. DUICĂ GETA

octombrie 2018, Lisabona


56

Crăciun fericit!

Iisus Hristos – Pomul Vieții, icoană de la Athos


Promoția 1972 a liceului

atunci și acum (de Rusalii)


Peștele în apă sau un osicean printre poeții invitați să citească la Alba Iulia

Consiliul Județean Alba Uniunea Scriitorilor din România Filiala Alba-Hunedoara a Uniunii Scriitorilor din România Biblioteca Județeană „Lucian Blaga” Alba Cu sprijinul financiar al Ministerului Culturii și Identității Naționale

Gala Poeziei Române Contemporane la Centenar Muzeul „Principia” | Alba Iulia 24 noiembrie 2018 | ora 11:00 Participă:

Vasile Dan

Nichita Danilov

Gellu Dorian

Marian Drăghici

Dinu Flămând

Ioan Moldovan

Ion Mureșan

Aurel Pantea

Ioan Es. Pop

Ion Pop

Adrian Popescu

Moderator:

Gabriel Chifu

Nicolae Prelipceanu

Liviu Ioan Stoiciu Arcadie Suceveanu

Recital muzical susținut de:

Liviu Cernat – vioară, Ovidiu Pârjol – pian, Raluca Lucia Cîmpean – soprană

Eugen Suciu

Nicolae Manolescu

Parteneri:

Universitatea „1 Decembrie 1918” din Alba Iulia Inspectoratul Școlar Județean Alba

Profile for Vizual Graficante

Revista Radacini - Osica de Sus, nr 9  

2018 - Crăciun și Anul Nou

Revista Radacini - Osica de Sus, nr 9  

2018 - Crăciun și Anul Nou

Profile for hrnicu
Advertisement