Sfaturi fitoterapeutice
Fitoterapia şi bolile digestive Sindromul de intestin iritabil Sindromul de intestin iritabil (S.I.I.) reprezintă o afecţiune intestinală care determină dureri sau disconfort abdominal, crampe sau borborisme, diaree sau constipaţie. Este o boala cronică, dar care poate fi ameliorată. Cauza exactă a sindromului de intestin iritabil este necunoscută. Cu toate acestea, medicii specialişti cred că o comunicare între creier şi tractul gastrointestinal reprezintă cauza acestui sindrom. O combinaţie complexă de elemente, incluzând stresul psihic, statusul hormonal, sistemul imun şi neurotransmiţătorii, par să interfere cu mesajele dintre creier şi intestin. Această comunicare anormală determină contracţii sau spasme abdominale, care cauzează adesea crampe. Aceste spasme, fie accelerează tranzitul intestinal, determinînd diareea, fie îl încetinesc, determinînd constipaţia. Persoanele care suferă de S.I.I. au un intestin anormal de sensibil. Nu se cunoaşte motivul pentru care intestinele lor reacţionează puternic la elementele care contribuie la apariţia acestei boli.
Esofagita Esofagita este o inflamație acutã sau cronicã a esofagului. Aceastã inflamație este rãspînditã în întreaga mucoasã a tractului ce leagã gâtul de stomac. Simptomele evidente ale acestei patologii sunt senzația ascendentã de arsurã a tractului gât-stomac și revãrsãrile acide de dupã masã. Traversarea bolului alimentar, dacã nu a fost bine masticat, produce iritații ușoare și inflamații rãspîndite, cu pierderi de sânge. Se poate observa și o stare anemicã generalizatã. Cel mai frecvent este toxică, esofagitele fiind provocate de ingerarea unor substanţe caustice acide (acid clorhidric, sulfuric, azotic) sau alcaline (sodă caustică, soda de rufe). Se mai pot produce şi prin ingerarea unor lichide fierbinti sau prin inghiţirea unor corpi straini. Mai pot fi provocate de propagarea unei infecţii de vecinătate, de contactul cu acidul clorhidric gastric (regurgitări, vărsături frecvente), de masticaţie insuficientă, de abuzul de alcool şi tutun. Tabloul clinic este dominat de disfagie şi de durerea retrosternală. Disfagia poate fi uşoară sau, alteori, atît de pronunţată, încât bolnavul să nu se mai poată alimenta. Durerea retrosternală este uneori foarte intensă (esofagita caustică, esofagita flegmonoasă). Salivaţia este abundentă. În esofagitele caustice apar vărsături brune, hematemeze
10
şi vărsături. La examenul obiectiv se pot găsi leziuni bucale (când esofagita a fost provocată de substanţe corozive). În aceste esofagite, explorările intrumentale pot provoca accidente grave. În esofagitele ulceroase simptomatologia este mai intensă, are caracter continuu, iar disfagia şi durerea se instalează odată cu fibroza sau stenoza esofagiană. Esofagitele pot evolua acut sau cronic. Cu evoluţie acută sunt de obicei cele toxice şi provocate de iritaţii mecanice sau termice. Esofagitele caustice pot evolua spre o perforare în mediastin sau spre vindecare, cu cicatrici stenozante progresive. Esofagitele cronice au în general o evoluţie mai benignă, putînd duce totuşi cu timpul la stenozări.
Calculii biliari Calculii biliari reprezintă o afecţiune destul de frecventă, factorii de risc pentru apariţia lor fiind : sexul feminin, obezitatea, vârsta peste 40 de ani, dieta hipercalorică, istoricul familial pozitiv. Cauze: Colesterolul, cea mai frecventă componentă a calculilor biliari este insolubil în apă, fiind solubilizat în bilă cu ajutorul miceliilor săruri (fosfolipide) sau al veziculelor fosfolipidice. Suprasaturarea cu colesterol a bilei este o condiţie necesară, dar nu singura, pentru apariţia calculilor biliari. Factorul critic pentru iniţierea formării calculilor este apariţia cristalelor monohidrat de colesterol, nucleul viitorului calcul pe care se vor depune ulterior sărurile biliare şi calciul. O anomalie asociată a funcţiei motorii a veziculei biliare care duce la stază constituie o condiţie importantă în procesul de litogeneză (producere a calculilor).
Simptome: O mare parte dintre pacienţi rămîn asimptomatici perioade lungi de timp, uneori toată viaţa, descoperirea afecţiunii fiind absolut întîmplătoare la un examen ecografic sau radiologic abdominal. Pînă la 30% dintre indivizii cu litiază biliară ce resimt durere sau alte simptome, nu prezintă un nou episod. Totuşi, netratarea litiazei biliare se asociază cu un risc de apariţie a infecţiilor şi a icterului. Aproximativ 15% dintre persoanele cu litiază biliară simptomatică prezintă calculi biliari la nivelul canalului biliar comun. Calculii inclavaţi la nivelul canalului biliar comun pot duce la apariţia unor complicaţii ameninţătoare de viaţă, astfel încât este necesară îndepărtarea lor înainte sau în timpul operaţiei de eliminare a vezicii biliare. Colica biliară apare în condiţiile migrării unui calcul prin canalul cistic; durerea creşte progresiv în intensitate, atinge un platou şi se ameliorează gradat în câteva ore; este localizată în epigastru (zona de proiecţie a stomacului) sau hipocondrul drept (zona de proiecţie a ficatului) şi iradiază în spate spre vîrful omoplatului drept. Se asociază cu greaţă şi vărsături. Febra şi transpiraţiile apar în complicaţiile de tip infecţios (colecistita, pancreatita, colangita). Icterul asociat necesită consult chirurgical pentru că poate fi secundar obstrucţiei căilor biliare. Metode de diagnostic: Ecografia abdominală - este o metodă cu bună acurateţe ce poate vizualiza calculii; rezultatele fals pozitive sau fals negative apar în aproximativ 2-3 % din cazuri. Radiografia abdominala pe gol - poate diagnostica calculii cu conţinut de calciu. Colecistografia orala - se foloseşte numai pentru tratamentul nechirurgical al litiazei.
l HOFIGAL - Natură şi Sănătate l Aprilie / Mai 2014 l