ORIGINI 6-7-8 2010

¸ în stare sã “Istoria exilului o pot face numai câteva personalitãti creeze într-un ritm românesc, pe care numai ele îl pot simtii ¸ şi întelege.” ¸ VINTILĂ HORIA

VOL. XIV NO. 6 - 7 - 8 (154 - 155 - 156) JUNE, JULY, AUGUST 2010 A REVIEW OF LITERATURE, IDEAS, AND THE ARTS SPONSORED BY LITERART XXI THE INTERNATIONAL ASSOCIATION OF ROMANIAN WRITERS and ARTISTS & CRITERION PUBLISHING

CULTURÃ ŞI POLITICÃ

LiterArt - XXI

THE INTERNATIONAL ASSOCIATION OF ROMANIAN WRITERS & ARTISTS - ASOCIAȚIA INTERNAȚIONALĂ A SCRIITORILOR ȘI OAMENILOR DE ARTĂ ROMÂNI Din dorinţa de a promova talentele româneşti în lume, în SUA a luat fiinţă în 1995 The Interantional Association Of Romanian Writers & Artists (Asociaţia Internaţională a Scriitorilor și Oamenilor de Artă Români). Asociația îşi propune a fi o punte de legătură între scriitorii şi oamenii de artă din emigraţie şi cei din România şi să reflecte efortul de bună înţelegere între promovarea literaturii şi artei româneşti de valoare pe plan internaţional.

Idealul nostru este de a impulsiona şi a face cunoscută lumii, creaţia românească dincolo de barierele de limbă, naţionalitate sau cultură. Urmărim înţelegerea între oameni, informarea lumii asupra culturii şi bogăţiei spirituale a poporului român, crearea de oportunităţi pentru afirmare şi comunicare. Asociaţia, care va fi în exclusivitate dedicată talentelor literare, ale criticii, artei şi culturii, se concentrează în a prezenta lumii, dincolo de situaţia politico-socială a României, reuşitele de excepţie ale creaţiei româneşti care se cer neîntârziat puse în contact cu cultura internaţională.

Poate fi membru al acestei organizaţii orice persoană care are o activitate literară, cei angajaţi în profesiuni corelate cu cartea sau jurnalistica, fie că sunt editori, artişti sau fotografi, desenatori de coperte, specialişti în computer, tipografi, etc.. Membrii acestei asociaţii pot fi în acelaşi timp membri ai altor organizaţii sau societăţi scriitoriceşti sau de artă. Este binevenit în calitate de Friend-Member (prieten) oricine doreşte să colaboreze cu noi. În programul organizaţiei LiterArt X XI, care va avea sediul în Atlanta, Georgia - USA, şi reprezentanţi în Europa, Australia şi Africa de Sud, se află: -un concurs la 2 ani deschis membrilor Asociaţiei pentru lucrări literare şi de artă, inclusiv în manuscris; -traduceri în limba engleză, publicarea de cărţi şi de albume de artă şi difuzarea lor în USA; -sprijin în publicarea de articole şi comentarii în presa din lume, cu precădere în America; -laborator de creaţie, constând în întâlniri între creatori români sau aparţinând altor culturi, puţin cunoscute în USA; - publicarea revistei Origini (Romanian Roots), a Almanahului Origini şi a Caietelor Internaţionale de Poezie.

ACEST NUMĂR STE ILUSTRAT CU REPRODUCERI DUPĂ LUCRĂRI PLASTICE DE Prof. MIRCEA PAUL GORENIUC Master of Arts in Art, Master of Fine Arts in Sculpture San Jose, California, USA.

SUMAR

PREMIILE ASOCIAŢIEI INTERNAŢIONALE A SCRIITORILOR 3 ŞI OAMENILOR DE ARTĂ ROMÂNI LITERART XXI ŞI ALE REVISTEI ORIGINI - ROMANIAN ROOTS PE ANII 2008-2009 Gabriel Stănescu Cultură sau politică?

5 Petru Ursache Exilul, zarca, schitul 6 Andrei Iustin-Hossu Cultură sau politică 10 Ancheta Revistei: Cultură sau politică?

18

Theodor Codreanu, Simona Grazia Dima, Ion Coja, Dan Dănilă, Monica Mureşan, Basarab Nicolescu Mihai Posada Ion Lazu Ion Coja Ion Murgeanu Ştefan Doru Dăncuş Pavel Chihaia George Vulcănescu

Strategia de marketing şi paradoxul cochetăriei, sau cum se cam face cultura de...politică şi viceversa Masacrul de la Katyn Hitler kaput interviu Bărbatul la 40 de ani Bio-bibliografie selectivă texte paralele

23 28 34 37 41 46 49

Supliment: Adrian Marino “Viaţa unui om singuratic” Theodor Codreanu, Magda Ursachi, Lucian Gruia Vasile Andru Ministru al inculturii pentru 24 de ore Paul Sârbu poezii Ion Murgeanu poezii Dan Brudaşcu Şi lipsa de incultură naşte monştri Alexandr Dughin interviu Radu Negrescu Şuţu “Iartă-l doamne că nu ştie ce spune” Marin Mihail Cine a întocmit harta Daciei vechiGiurgescu Dacia vetu?

Bernard cvanna Un om deosebit - compozitorul Aurel

Stroe (1982-2008) Rene Alecu De Radio Europa liberă şi exilul românesc Flers jurnal de cărţi Pr. gheorghe Naghi, Constantin Eretescu Virginia Stănescu Adrian Botez Lucian Gruia Andrei Bădin Vasile Ghica Teresia BolchişTătaru

Mircea Eliade la Divinity school Cerem un nou imn Naţional Biblioteca din Alexandria De la cioplituri în lemn la Sculptura monumentală aforisme Gânduri de lectură

51 53 55 58 59 67 68 70 74 77 81 85 89 93 95 98

NU TOATE PUNCTELE DE VEDERE EXPRIMATE ÎN ARTICOLELE COLABORATORILOR CORESPUND OPINIILOR EDITORULUI

ISSN 1094 - 5814

ORIGINI

romanian roots A Review of Literature, Ideas and The Arts Sponsored by “LiterArt XXI” & Criterion Publishing P.O. Box 930698 Norcross, GA,30043, USA Tel & Fax: (678) - 376 - 1117 EDITOR: GABRIEL STĂNESCU EDITORIAL BOARD: GEORGE ASTALOȘ, ȘTEFAN AUGUSTIN DOINAȘ, PAUL BARBĂNEAGRĂ, CONSTANTIN VIRGIL NEGOIȚĂ, MAC LINSCOTT RICKETTS, AUREL SASU, ŞTEFAN STOENESCU ASSOCIATE EDITOR: VIRGINIA STĂNESCU PRODUCTION EDITOR: Mihai Grigore

www.origini.ro e-mail: gabi_stanescu_origini@yahoo.com Pentru abonament trimiteţi personal cec sau money order pe numele: LiterArt XXI - Origini, la adresa: P.O. Box 930698 Norcross, GA,30043, USA PREŢUL UNUI EXEMPLAR USA: $ 5 Europa: 5 EU România: 5 LEI PREŢUL UNUI ABONAMENT ANUAL USA, Canada: $ 50 Europa: 50 EU România: 50 LEI de susţinere: + 50$

Manuscrisele nepublicate nu se înapoiază. Autorii vor primi răspuns la Poșta Redacției în ordinea primirii materialelor.

Rugăm colaboratorii noștri să trimită articolele, culese în formatul word 1997 sau 2003, corectate şi cu diacritice.

ORIGINI nr. 6-7-8/2010

EVENIMENT

3

PREMIILE ASOCIAŢIEI INTERNAŢIONALE A SCRIITORILOR Şl OAMENILOR DE ARTĂ ROMÂNI LITERART XXI Şl ALE REVISTEI ORIGINI - ROMANIAN ROOTS PE ANII 2008 - 2009

Joi, 3 iunie 2010, la sediul Uniunii Scriitorilor din România, au fost decernate PREMIILE ASOCIAŢIEI INTERNAŢIONALE A SCRIITORILOR ŞI OAMENILOR DE ARTĂ ROMÂNI - LITERARTXXI şi ale revistei Origini - Romanian Roots, pe anii 2008-2009.

Au fost conferite Diplome de excelenţă:

- Academicianului DIMITRIE VATAMANIUC - pentru contribuţia la ediţia academică a operei integrale a lui Mihai Eminescu;

Doamnei MĂRIUCA VULCĂNEASCU - pentru promovarea operei lui Mircea Vulcănescu;

- Scriitorului VASILE ANDRU pentru valorizarea filonului sapienţial al culturii române;

- Profesorului ION COJA - pentru promovarea cauzei românismului;

- Istoricului literar MIRCEA HANDOCA - pentru contribuţia la editarea operei lui Mircea Eliade,

- Profesorului şi scriitorului CONSTANTIN VIRGIL NEGOIŢĂ (Hunter College, New York) - pentru promovarea culturii româneşti în SUA.

Premiul pentru poezie a fost acordat scriitorilor VICTORIA MILESCU (pentru placheta "Conspiraţii celeste" Ed. Domino, 2008) şi MIHAI POSADA (pentru placheta "Acasa" Editura Limes, 2008)

Premiul pentru proză - scriitorilor LAURENŢIU ORĂŞANU („Dicţionar cu umor geto-dacic", Editura Criterion Publishing, 2008) şi GENOVEVA LOGAN ("Alergie", Editura Criterion Publishing, 2008)

Premiul pentru critică literară scriitorului LUCIAN GRUIA;

Premiul pentru publicistică prof. dr. ADRIAN BOTEZ.

Premiul pentru artă plastică pictorului JAN ALBU;

Premiul pentru traducere - lector, univ. ELENA NISTOR (pentru volumul "111 poeme"/111 poems de Gabriel Stănescu.

Asociaţia Internaţională a Scriitorilor şi Oamenilor de Artă Români - Liter- Art XXI este o organizaţie culturală non-profit care promovează cultura românească în ţară şi în străinătate. întemeiată în anul 1996 în Statele Unite ale Americii de câţiva intelectuali români din diasporă (Silvia Cincă, Sanda Golopenţia, Constantin Eretescu, Ştefan Stoenescu, Gabriel Stănescu), LiterArt XXI este susţinută prin contribuţiile anuale ale membrilor. Sub egida LiterArt XXI sunt editate Revista ORIGINI ROMANIAN ROOTS, CAIETELE INTERNAŢIONALE DE POEZIE INTERNAŢIONAL NOTE- BOOK OF POETRY şi ALMANAHUL TEMATIC ORIGINI.

4

EDITORIAL

ORIGINI nr. 6-7-8/2010

GABRIEL STĂNESCU

CULTURĂ SAU POLITICĂ ?

S-a afirmat, chiar şi în decursul unor polemici din epoca interbelică - eronat sau tendenţios - că naţionalismul nu e altceva decât un viciu fundamental, un păcat de moarte, etc. Cine citeşte publicistica lui Mircea Eliade din anii afirmării sale ca jurnalist cu vederi de dreapta va înţelege că ideea specificului naţional traversează, asemenea unui fir roşu gândirea eliadească, însă având o altă conotaţie decât cea politică, diferită de paşoptism, de gândirea lui Hasdeu, Eminescu şi Iorga. Accentul cade acum pe aspectul cultural şi creator şi nu pe cel politic, precum la înaintaşi. "Cei mai glorioşi naţionalişti sunt creatorii care cuceresc de-a dreptul eternitatea" afirmă Eliade în articolul România în eternitate1

Ieşirea la rampă o face Eliade la 20 de ani cu serialul Itinerariu spiritual2. Eliade anunţă acum naşterea unei „tinere generaţii", al cărui şef incontestabil va fi în anii care urmează, până la plecarea sa definitivă din ţară, în 1940.

Spre deosebire de înaintaşi, care avuseseră ca ideal reîntregirea neamului, generaţia sa este prima generaţie românească necondiţionată în prealabil de un obiectiv istoric de realizat3. De aici şi sentimentul responsabil al afirmării ei în lume şi căreia îi prevedea ani buni de „libertate"4

În articolele publicate în anii următori Eliade va fi preocupat în cel mai înalt grad de rosturile creaţiei: „Mă simţeam responsabil pentru întreaga generaţie tânără" generaţie căreia îi prevedea un viitor strălucit5

Care erau de fapt obiectivele pe care le propunea Mircea Eliade pentru întreaga generaţie? „În primul rând ştim că avem datoria să lărgim considerabil orizontul cultural românesc, deschizând ferestre către universuri culturale rămase până atunci inaccesibile" şi care "nu interesaseră pe înaintaşii noştri" dar şi pentru a se „împotrivi dependenţei noastre" de marile culturi europene.

Ideea eliberării de tarele provincialismului cultural care nu era altceva decât expresia „unei leni intelectuale" e şi ea demnă de menţionat în acest program ad-hoc6. Chiar dacă, în fond propensiunea, tinerei generaţii nu viza munca de echipă precum în cercetările socio-culturale grupul, colectivul ci individul, individualităţile creatoare, un astfel de program, chiar şi schiţat sumar, dă viaţă,

trezeşte o serie de impulsuri latente. În Criza românismului? tânărul Eliade adânceşte înţelesurile românismului, impregnându-i noţiunii o tentă culturală şi creativă şi aproape deloc politică. Acel „sentiment naţional" pe care îl vizează autorul exclude din capul locului declaratismul şi falsitatea sentimentelor, demagogia, toate racile ale politicianismului epocii. "Românismul nu se discută, el se afirmă pe toate planurile vieţii (...). Suntem români prin simplul fapt că suntem vii. A afirma evidenţa aceasta nu înseamnă - scrie Eliade - nici măcar a fi naţionalist", înseamnă a constata realitatea, a vedea lucrurile aşa cum sunt"7.

Pare limpede acum că imperativul generaţiei de la 1927 e unul exclusiv cultural, diferit de cel al înaintaşilor. El s-ar putea rezuma pe scurt astfel: a pătrunde înţelesurile românismului, a-i găsi elementele de universalitate, în sfârşit a crea în cadrele românităţii şi nu în tiparele străine spiritualităţii noastre8.

Naţionalismul e, în viziunea istoricului religiilor de mai târziu, unul creator. Ce înseamnă aceasta? Că el nu e altceva decât „expresia vitalităţii creatoare", ceea ce presupune a înceta "de a rămâne vii şi de a crea". Creaţia devine un obiectiv aproape obsesiv raportat la cultura naţională. Pentru a crea însă o cultură naţională ar trebui, după Eliade, îndeplinite o serie de condiţii: mesianism, nebunie, muncă, geniu şi sfinţenie9.

Iată idealuri care nu-s cu siguranţă la îndemâna oricui. Ele nu i se adresează nici omului de pe stradă, preocupat de supravieţuire, nici politicienilor, care asemeni unor „piloţi orbi" pierd controlul, ducând ţara la dezastru. Pentru a crea o cultură naţională trebuie să existe o elită intelectuală „o cultură bărbătească", opusă - în termenii lui Eliade - lichelismului şi jemenfischism-ului.

Dacă cetăţeanului de pe stradă i se cere muncă şi perseverenţă, dar şi cinste şi moralitate în familie şi apoi în societate, aceste „lucruri mici" de fiecare zi, cum spune autorul, sunt realizabile atunci cu siguranţă „că se vor găsi destui oameni mari care să creeze şi să organizeze România pe care o vor merita urmaşii noştri"10.

Cultura prevalează în raport cu politicul.

Punctul acesta de vedere spiritualist, comform căruia

ORIGINI nr. 6-7-8/2010

EDITORIAL

orice act politic nu poate fi înţeles decât ca „primat al spiritualului" nu e altceva decât o replică la adresa pozitivismului vulgar şi mai ales a gândirii marxiste care răstoarnă raportul cultură-politică, politicul predominând în toate sferele vieţii sociale. În Cultură sau politică? Mircea Eliade citează un articol din 1928 al lui Nae Ionescu11 din care vom reţine că „naţiunea nu este un instrument politic, ci unul cultural"12. Departe de a fi un rezultat al unei generaţii crescută sub înrâurirea gândirii lui Nicolae Iorga, sintagma statului cultural poate fi înţeleasă şi ca o expresie a spiritualităţii epocii. Momentul acesta de răscruce între afirmarea funcţiei spirituale a naţiunii ar putea fi relevantă în lupta pentru cultra românească împotriva celor care afirmă

primatul politic.

Ce se întâmplă însă în cazul în care politicul este acceptat ca soluţie pentru naţiunea însăşi? Ce forme de apărare ale intelectualului ar exista în acest caz? Dupa Eliade nu ar fi decât un singur răspuns: Creând. Acordăndu-i naţiunii un rol exclusiv spiritual Eliade 1111 numai că prelungeşte ideea lui Nae Ionescu ci şi "edifică" ideea de naţiune într-un context mai larg: „Naţiunea fiind un instrument cultural, rolul statului 1111 poate fi decât acela de a ajuta pe fiecare cetăţean să creeze. Lucrul acesta 1-a spus şi Eminescu şi Nicolae Iorga şi Pârvan; 1-a spus mai clar decât toţi profesorul Nae Ionescu. Despre ce fel de creaţie poate fi, însă, vorba? Evident, nu de o creaţie exprimată prin opere (de artă sau de gând). Ci de o creaţie de fapte, de rodire sufletească a fiecărui

5

cetaţean cuprins între graniţele ţării; adică într-un cuvânt de armonizare a omului cu lumea şi cu sufletul său, de creare a unui echilibru firesc şi fertil. Nu fiecare individ este dator să creeze cultură; toţi sunt datori, însă, să-şi creeze echilibrul lor interior prin faptă (...), fapta rămâne intrumentul lor de creaţie, de împăcare cu ei înşişi. Fapta - nu politica"13.

Devine limpede acum opţiunea lui Eliade pentru cultură şi creaţie în detrimentul politicului.

In locul politicianismului epocii şi al corupţiei "de sus" generaţia lui Mircea Eliade era chemată să facă cultură şi să creeze; în locul unor libertăţi care se confundă cu libertinajul, această generaţie visează la "o societate nouă, liberă şi pură exaltând omul şi respectând animalul. "Ba mai mult, generaţia aceasta ar avea şi datoria "de a aminti omului nou care va creşte din mijlocul nostru că are de realizat o morală pe care sute de generaţii au încercat în zadar să o realizeze"14.

Din păcate generaţia lui Eliade n-a avut decât 10-12 ani de libertate creatoare. în 1938 s-a instaurat "dictatura lui Carol II. după care au urmat alte evenimente care au marcat aşa-zisa "teroare a istoriei": izbucnirea celui deal doilea Război mondial, ocupaţia sovietică procesul de sovi-etivare închisorilor comuniste, etc.

1. Revista Vremea, 13 oct.

1935 2. Serialul e publicat în Vremea între 2 sept. Şi ¡6 nov. 1927, stârnind vii reacţii în rândul congenerilor 3. Vezi articolul Itinerar iu spirirual. Tânăra generaţie în revista Cuvântul în exil nr. 40-41 sept oct 1965, p. 1 şi 4 4. Contrar speranţelor nutrite de Eliade, generaţia sa n-a...avut mai mult decât 10-12 ani de libertate creatoare.

5. Cuvântul în exil nr. 40-41, sept oct. 1965 p. 4 6. Vremerea, 10 februarie 1935 7. Idem 8. Idem 9. Idem 10. Idem 11. Vremea, 21 feb 1: 1935 12 Idem 13. Idem 14. "De ce imoralitate"?, Vremea, 11 nov. 1934

6

DETENŢIE ŞI EXIL

ORIGINI nr. 6-7-8/2010

PETRU URSACHE

EXILUL, ZARCA, SCHITUL Dar am scris româneşte la Rio de Janeiro, Berna, Seattle şi Honolulu cînd „Doina” lui Eminescu nu se putea ceti între Nistru şi Tisa ( Ştefan Baciu, Poemele poetului singur. Criterion Publishing, Norcross, USA, 2002, p. 26 )

„Vorba: pasere măiastră, cu cuib în inima noastră şi- n straşini de zare – albastră, cîţi n- au vrut de jos, din stuh, s- o doboare din văzduh, să ne- ngroape o dat' cu ea, Graiule, Măria – Ta!…” ( Aron Cotruş, Peste prăpastii de provincie. Poezii.

Editura „Minerva”, Bucureşti, 1995, p. 262 )

O literatură a limitei existenţiale a luat naştere în vremea tensionată a Cortinei de Fier, în condiţiile exilului, celulei de închisoare ( „zarcă” ) şi schitului monahal, tăinuit în chip de rug aprins printre colinele carpatice. A fost aproape singura şi adevărata literatură, din cel puţin primele două decenii postbelice, după ce monstrul bolşeo- comunist, instalat la Bucureşti, a decis arderea bibliotecilor cu zecile şi sutele ( îndeosebi şcolare şi de cămine culturale, cele care conţineau carte românească de învăţătură ), radierea „definitivă” a scriitorilor reprezentativi, ca nume şi persoane, eliminarea limbii române din familia latină şi înălţarea steagului roşu peste ruinele gîndirii şi libertăţii de creaţie. Spun o literatură a limitei pentru că autorii în cauză s-au străduit, pe viaţă şi pe moarte, să nu se alinieze comenzilor ideologice şi canoanelor constrîngătoare venite „de sus”, păstrîndu-şi independenţa în mod neclintit, cu încredere în sine şi cu sacrificii eroice. Răsplata s-a arătat pe măsură, în folos propriu, dar, mai ales, spre gloria spiritualităţii româneşti şi „patriei cinstire”. Şiau zis, asemenea lui Goga, aflat şi el în mare restrişte la un moment dat: „să ne mutăm în altă ţară”. Patria i –a urmat, ca şi limba; dar fără să se strămute propriu – zis din plai mioritic.

Mă refer în acest punct la exilul din perioada combativă, acela care nu s- a desprins de cugetul matern, a continuat să se afirme în spiritul tradiţiei şi după modelele marilor înaintaşi, Eminescu, Blaga, Pârvan, oferind lumii moderne capodopere de interes general. Numele multora ( Mircea Eliade, Vintilă Horia, Emil Cioran, Al. Busuioceanu, Al. Ciorănescu, Aron Cotruş, Ştefan Baciu, Ştefan Lupaşcu, Pius Servien, etc., întemeietori de discipline ştiinţifice moderne, conducători de catedre universitare reputate) au intrat în conştiinţa umanităţii pe multe şi diferite planuri ale gîndirii artistice şi ştiinţifice, făcîndu- ne

prezenţi la nivele înalte. În schimb, nici unul dintre încartiruiţii din ţară, cu carnet de partid, nu a reuşit să depăşească linia anonimatului organizaţiei de bază. Cît despre veteranii cu faimă, din buna tradiţie interbelică, Arghezi, Sadoveanu, Călinescu au ajuns biete cutii de rezonanţă în aparatul de propagandă.

Este suficient să ne amintim de componenţa mult lăudatului Congres al Scriitorilor din 1952, pentru a ne da seama de starea jalnică a literelor româneşti la data respectivă. Iată prezidiul Congresului: Mihail Sadoveanu, Tudor Arghezi, Asztalos Istvan, Alexandru Balaci, Maria Banuş, Aurel Baranga, Mihai Beniuc, Geo Bogza, Demostene Botez, Anton Breitenhoffer, Marcel Breslaşu, Eusebiu Camilar, Vladimir Ciocov, Ovid S. Crohmălniceanu, Mihail Davidoglu, Dan Deşliu, Petru Dumitriu, Paul Georgescu, Eugen Jebeleanu, Kovacs Gyorgy, Aurel Mihale, Nagy Istvan, Ion Pas, Cezar Petrescu, Mihail Sorbul, Zaharia Stancu, Cicerone Theodorescu. Un adevărat cimitir şi nici măcar „vesel”. Ca să nu-i mai pomenesc pe cei din comisia de validare, din comisia de redactare a Hotărîrilor Congresului. Să ne imaginăm ce faună circula prin comitetele şi redacţiile din provincie!

De Iaşi răspundeau, de la „centru”, Mihai Novicov şi Traian Şelmaru, cu instrucţiuni precise din partea principalului ideolog C. C., tov. Leonte Răutu. Cărţile de bază pentru toate categoriile de cititori şi pentru toate generaţiile de uciteli, lăudate şi răspremiate, erau: Mitrea Cocor ( Mihail Sadoveanu ), Lazăr de la Rusca ( Dan Deşliu ), Negura ( Eusebiu Camilar ), În satul lui Sahia ( Eugen Jebeleanu ), Nică fără frică ( Nina Cassian ), Bărăgan ( Em. V. Galan ), Ţie îţi vorbesc, America ( Maria Banuş ), Mărul de lîngă drum ( Mihai Beniuc). Totul în duşmănie şi în eroare. În aceeaşi secvenţă de timp, exilul eroic punea în circulaţie opere destinate să dăinuie peste decenii.

Mă refer, cum spuneam, la zarcă , adică tipul

ORIGINI nr. 6-7-8/2010

DETENŢIE ŞI EXIL

cel mai fioros de celulă, unde individul este supus la încercare grea, ca să se aleagă grîul de neghină, să dispară orgoliile, ambiţiile deşarte. Am spus şi cu alte prilejuri cînd am vorbit despre literatura concentraţionară: suferinţa uneşte, nu dezbină, nu ţine cont de aşa-zisele diferenţe de clasă, de rasă, de opţiune politică; predispune fiinţa la meditaţie şi la rugăciune, prilej pentru căutare de sine, de îmbunătăţire sufletească şi de îndumnezeire. Aşa devine celula loc potrivit pentru creaţie adevărată, sub semnul inspiraţiei libere. Un exemplu: acolo s-a dezvoltat în largul ei şi în decurs de aproape două decenii poezia de închisoare a lui Radu Gyr şi a lui Nichifor Crainic. Un martor aflat în preajma lor, la Aiud, Grigore Caraza, care a pătimit 26 de ani de închisoare, a memorat, în condiţiile restrictive cunoscute, 10.000 de versuri de la ambii poeţi amintiţi, precum şi de la mulţi alţii. Majoritatea au fost strînse în volum de Zaharia – Zahu Pană şi publicate, în exil, sub titlul Poezii de închisoare.

Un volum asemănător, Ofrandă, se datorează lui Dumitru Bacu, nume şi titluri vag menţionate în istoriile literare postdecembriste. Să nu uităm nici de minunatul poem filosofic intitulat Cărţile Spiritului sau Epopeea noologică, al lui Costache Oprişan, redactat chiar în închisoare.

Şi mă mai refer la schitul monahal, locul de pelerinaj şi de taină al mulţimii cucernice, dar mai ales al fostelor victime ale detenţiei, martiri ca Sandu Tudor, preoţi şi monahi ca Tit Simedrea, Benedict Ghiuş, Sofian Boghiu, Iustin Pîrvu, Nicolae Grebenea, Dumitru Bejan, N. Steinhardt, Gheorghe Calciu, laici evlavioşi Al. Mironescu, Barbu Slătineanu, Ioan Ianolide, Virgil Maxim, Marcel Petrişor, etc. În preajma rugului aprins s- au născut cele mai frumoase poezii ale lui V. Voiculescu sau marea serie de Acatiste aparţinînd lui Sandu Tudor.

Cînd se va scrie o istorie a literaturii române pe criterii estetice şi cronologice, literaţii din cele trei compartimente ale experienţei tragice şi creatoare: exilul, zarca, schitul îşi vor găsi locul cuvenit, ca o dreaptă judecată. Deceniile '50 - '60 ale secolului trecut vor căpăta cu totul alt profil scriitoricesc faţă de cum ne- au obişnuit manualele comandate ori istoriile „recente” şi „canonice”. Este un testament al generaţiei pe care se cuvine să-l preluăm ca o angajare. Dacă moştenirea Brâncuşi a fost ratată din motive cunoscute, nu trebuie să perseverăm în eroare.

Floarea şi mîndria intelectualităţii române zăcea în închisori, ca să nu mai vorbesc de liceeni şi de studenţi, cei mai curajoşi şi gata de sacrificii.

Documentele de arhivă arată că în iulie 1950, un număr de 20 de academicieni se aflau în temniţa de la Sighet, jumătate din plenul înaltului for; printre ei

7

şi marii unionişti de la 1918: Dumitru Caracostea, Ioan Lupaş, Silviu Dragomir, Constantin C. Giurescu, George Fotino, Constantin Brătianu, Ion Nistor, Iuliu Hossu, Alexandru Lapedatu, Pan Halippa, Zenovie Pâclişanu, Ştefan Meteş, Iuliu Moldovan, Gheorghe Taşcu, Gheorghe Brătianu, Victor Stănescu, Ion Răducanu, Florin Ştefănescu-Goangă, Gheorghe Tărărăscu, Teofil Sauciuc – Săveanu, Victor Rădulescu, Emil Haţieganu, Alexandru Todea. Fostul preşedinte, C. Rădulescu – Motru, vieţuia captiv cu domiciliu forţat, iar alţi academici ( Lucian Blaga, S. Mehedinţi, D. Gusti ) erau drastic urmăriţi de securitate. În aceeaşi vreme pătimeau la Aiud scriitorii: V. Voiculescu, Radu Gyr, Mircea Vulcănescu, Ion Petrovici, Constantin Noica, Dinu Pillat, Nichifor Crainic, N. Mărgineanu, Traian Brăileanu, Petre Ţuţea, N. Steinhardt, Păstorel Teodoreanu şi alţii.

La facultăţile de istorie, litere şi filosofie de la Universitatea „Al. I. Cuza” din Iaşi, toţi titularii de discipline şi de catedre au fost radiaţi de pe statele de funcţiuni, ca să fie adusă oaste de umplutură. Locul marelui pedagog Ştefan Bârsănescu şi l-a însuşit fostul lui student, Otto Schecter, fără concurs, fără situaţie şcolară clarificată. Nu avea 30 de ani, dar deţinea, totodată, funcţia de şef al Siguranţei, stăpîn peste arhive şi pe dosare secrete. Cine putea spune că era cu adevărat liber în ţara aceea? Toate acestea nu se doreau / doresc a fi cunoscute, ca să fim induşi în eroare ( vezi „raportul” Tismăneanu ) în legătură cu starea jalnică în care au ajuns, din deceniu în deceniu, literele, artele, ştiinţele.

Dar floarea românismului se afla şi în exil.

Acolo se încerca strîngerea rîndurilor prin întemeierea de fundaţii culturale şi academice, asociaţii politice, campanii de presă, replici hotărîte împotriva acţiunilor duşmănoase de des - ţărare . La începutul lui 1948 Mircea Eliade scotea revista scriitorilor din exil, „Luceafărul”, chemînd în jurul său nume prestigioase: Vintilă Horia, Emil Cioran, Alexandru Busuioceanu, N.I. Herescu, Constantin Virgil Gheorghiu, Virgil Ierunca, Horia Stamatu, George Ciorănescu. Într- adevăr, un florilegiu. În 1951 – 1952, tot Mircea Eliade publica în „Îndreptar”, altă revistă a scriitorilor din exil, seria de articole cu titlul comun Cum se face o cultură, vizînd direct realitatea precară din ţară. Vintilă Horia, la rîndul său, punea în circulaţie Antologia poeţilor din exil, în 1950; anul următor, apărea cu volumul de versuri proprii A murit un sfînt, iar în 1956, în Spania, cu Poezia românească nouă. Se adăugau volumele de versuri ale lui Aron Cotruş, Drumuri în furtună ( 1951), Între Volga şi Missisippi ( 1956 ), ca şi volumele în serie ale neobositului Ştefan Baciu, redactor la „Tribuna da Imprensa” ( Rio de Janeiro ), una dintre cele mai însemnate publicaţii din

8

DETENŢIE ŞI EXIL

America Latină. Acestea sunt, într- adevăr, momente consemnabile în spiritualitatea românească imediat postbelică, nu manifestele în limbaj de lemn ale scriitorilor angajaţi din ţară.

S- au produs unele rectificări; mai timide în istoriile literare ( Marian Popa, Ion Rotaru ); mai consistente şi la obiect privind elaborarea de ediţii critice cu intenţia, deocamdată, de recuperare; dar şi studii monografice, îndeosebi în legătură cu Emil Cioran, unele dintre ele teze de doctorat la origine. Eliade încă rămîne, se pare, în zonă seismică, provocată de minţi prea agitate, cu morbul de a găsi nod în papură cu orice preţ. Lui Vintilă Horia i se pregăteşte o revenire bine cumpănită prin începutul de drum intreprins de editorii Mircea Popa şi Nicolae Florescu, cu referire la proza scurtă şi la eseu. În acelaşi ton încurajator se arată şi monografia revistei eliadeşti „Luceafărul”, elaborată de Mihaela Albu şi Dan Anghelescu ( Editura „Ideea Europeană”, Bucureşti, 2009, 262 p. ). Să sperăm că se deschide o serie monografică pentru „revistele literare ale exilului românesc”, aşa cum stă scris şi pe copertă şi pe pagina de titlu. De altfel, citim în Argument, ca linie de program în perspectivă: „În mod normal, recuperarea exilului cultural românesc ar fi trebuit să devină pînă astăzi una dintre urgentele şi constantele preocupări în vederea configurării unei imagini complexe şi complete a spiritualităţii noastre.

Este o datorie a fiecărei ţări să- şi cunoască cultura în integralitatea ei, să- şi întregească patrimoniul cultural cu tot ceea ce- i aparţine, indiferent de locul geografic unde a fost creat. Iar literatura ( cel puţin cea scrisă în limba română ), nu mai poate fi trecută cu vederea şi trebuie să aparţină în totalitate istoriei noastre literare. Motivaţia recuperării o aflăm nu numai în calitatea operelor create în timp dincolo de graniţele ţării, dar şi în necesitatea cunoaşterii a cît mai multor aspecte care să completeze spiritualitatea noastră. Criteriul axiologic este însă, desigur, unul principal” ( Lucr. cit., p. 7 – 8 ). Nu este vorba numai de „completare”, cum ni se spune, de altfel, pe bună dreptate, dar şi de corectare, de întărire, unde este cazul, de revenire la propria noastră identitate, de la care marii exilaţi nu s- au abătut o clipă în epoca lor eroică.

Vintilă Horia este un nume de primă rezonanţă al exilului ca exil, din prima generaţie imediat postbelică, purtînd o sensibilă nuanţă semantică faţă de ceea ce numim îndeobşte emigranţă, diaspora. Acestea din urmă tind spre înţelesul de comunitate, cu semne mai mult sau mai puţin identitare; componenţii au nostalgii, regrete, frisoane lirice, dar şi grija de acomodare la condiţiile nou create, pe cît posibil, „în rînd cu lumea”. Nici gînd de acomodare în sensul modern al înţelesului pe care îl provoc aici;

ORIGINI nr. 6-7-8/2010

pentru a nu mai face referinţă, iarăşi şi iarăşi, la modelele mito – istorice: Ulysse, Ovidiu, Dante. Exilatul – exilat, cum s- a dovedit de la Vintilă Horia şi Mircea Eliade la Paul Goma, nu se simte nici în ruptul capului în rînd cu lumea. La „exilatul modern”, tip carpatic, fiinţa este dramatic despicată, într- o parte lumească, reprezentîndu – l pe individ răspunzător doar de sine, în condiţiile existenţei organice; şi cealaltă, spirituală, care nu se lasă uşor definită în termeni comuni, nici constrînsă după reguli de azi pe mîine. Se păstrează ca o putere mistică, mereu întrebătoare în planul ideilor înalte, unde eul creator să se poată situa pe sine şi pe ai săi. Nu este vorba doar de căutare în sensul geografiei spirituale, nici de întoarcere cu intenţii fortifiante şi nici de nostalgie sub semnul sacrului, cum ne- a învăţat Mircea Eliade. Căutare intreprinde orice creator, mic sau mare, „după capacităţi”; nostalgia este o stare sentimentală bine temperată. Uneori dă bine pe chipul omului. Întoarcerea paradisiacă, fie şi spre „centru”, deschide calea sufletului spre mit şi religie; dar şi spre copilărie, sat, loc natal, cu efecte întăritoare de fiecare dată cînd imaginile se trezesc vii în conştiinţa sensibilă.

Exilul a căpătat o notă terifiantă în ultima vreme, pentru că persoana care are nefericirea să- l experimenteze şi- a pierdut punctul de sprijin, acela care are ca temei „centrul” şi „originea”, de unde decurge posibila fiinţare şi identitate. Ulysse îşi purta cu sine Ithaca lui, pe care o ştia la locul ei, neclintită şi aşteptîndu- l; Ovidiu s- a trezit fără voie printre barbarii de la miazănoapte, visînd să fie rechemat la Roma lui dragă şi eternă. Românii n- aveau cum invoca un loc de sprijin şi de odihnă deplină, decît în plînsul amintirii şi în imaginaţie. Spre deosebire, ruşii nutreau speranţe, pentru ei, nu şi pentru omenire; chiar dacă roboteau prin Apus, după decapitarea ţarului, armatei şi nobilimii, căzînd, unii, din treapta de prinţ în aceea de birjar parizian, din mare vedetă de balet leningrădean în aceea de figurină de cabaret.

Cînd îşi aruncau ochii pe hartă vedeau, totuşi, cum graniţele se lărgeau în toate zările şi se credeau cu toţii stăpîni ai lumii, cum şi- au dorit dintotdeauna, de la ţar la mujic, de la secretar de partid gubernial la stahanovist. Mutanţi cum sunt, nu se alarmau cînd vedeau secera şi ciocanul înfipte în creştetul Kremlinului; nu conta politicul, fie şi în chip de monstru: Ţara era acolo.

Pentru românii din exil ( ca şi pentru cei rămaşi „acasă” ), Ţara nu mai era „acolo” ca fiinţă vie. Tancurile, şi cele cu zvastică şi cele cu steag roşu, îi răşluiseră graniţele, pe rînd şi după fiecare diktat, oraşele îşi schimbaseră numele şi locurile; de asemenea, străzile, satele, monumentele. Regimul bolşeo- comunist pusese lanţuri mortifiante peste tot: Ministerul de Interne

ORIGINI nr. 6-7-8/2010

DETENŢIE ŞI EXIL

era condus de Teohari Georgescu, însoţit de coechipieri pe măsură; la Externe era „Ana noastră”, cum o alinta sinistrul scînteist şi politolog – profetolog Silviu Brucan; la Învăţămînt, Iosif Chişinevski, la Armată, Emil Bodnaraş ( care şi –a început cariera ca spion KGB); şeful cel mare al PCR, Gh. Gheorghiu –Dej, „fiu al clasei muncitoare”, dirijat şi el de Moscova, numai de Moscova.

Pentru noi, românii, nici o zare de lumină. Ţările din jur ( Polonia, Ungaria, Cehia, Bulgaria nu treceau, comparativ, printr- o situaţie atît de dezastruoasă. Ele nu au fost împînzite cu reţea deasă de închisori, nu au cunoscut strămutări masive de populaţie; asupra lor nu s- a aplicat politica sistematică a etnocidului. Statisticile mai noi arată că în primele două decenii închisorile din „România” produceau, cu programare şi în taină ( Ana Pauker cerea depăşirea normei, la fiecare raportare ), cifra de aproximativ 100 de morţi pe zi. Cutremurător, nu? Sunt date care mi- au sprijinit formularea „exil modern de tip carpatic”. Citim într- un interviu luat de exilatul Gabriel Stănescu altui exilat, Ştefan Baciu: „Exilul meu n- a fost «blînd», nici un exil nu este blînd. Dimpotrivă, am avut parte de un exil greu, amar, tulburat. Mi- am pierdut ţara, mi- am pierdut oraşul natal, biblioteca, familia din ţară. Şi aici, în exil, mi- am pierdut nevasta. Şi pierdusem la un moment dat tot, încît, cînd scriam acasă, la Braşov adresa era: numele familiei mele, Oraşul Stalin, fost Braşov, strada Bicaz, fostă Dr. Băiulescu, Republica Populară Română, fostă România” ( Gabriel Stănescu, Românii din Lumea Nouă. Valori native şi adaptative la românii americani. „Criterion Publishing, Norcors USA, 2003, p. 313 – 314).

Experienţa literară a exilului cunoaşte variaţii sentimentale şi de imagine, peste monolitul „acolo şezum şi plînsem”. Scindarea fiinţei ( trup / suflet, răzbunare / iertare) lărgeşte paleta cromatică a glasurilor ce se doresc a fi ascultate. Eul egoist prin natura lui găseşte resurse interne să se deschidă spre umanitate, ca reper şi înălţare a propriului verb. Înfruntînd limita care închide / deschide, Ştefan Baciu rosteşte cu toată fiinţa lui şi a semenilor: „Nu sunt eu acela al cărui nume / e citat într- o bibliografie / în reviste «Gigibori» / din Port Moresby ( Papua, Noua Guinee ) / nu sunt eu acela publicat într- un supliment literar / în Tegucigalpa ( Honduras) / nu sunt eu acela / care i- a strîns mîna lui Fidel Castro / ( un avocat necunoscut din La Habana ) / în Mexico DF, în 1956 / nu sunt eu redactorul de planton / Vineri şi Dumineca noaptea / în redacţia din rua Lavardio 98 / Rio de Janeiro ( Brasilia ) / nu sunt eu acela care mă văd în oglindă / în odaia de baie de pe Dealul Pacificului / în Honolulu ( Havaii ). / Eu sunt acela / - numai acela - / care se plimba cu tine / pe Olt în

9

sus, în satul Sticlăria / într- o zi de vară, în 1942 / la Râmnicul Vâlcea ( România )” ( Ştefan Baciu, Poemele poetului singur. Antologie şi Postfaţă de Gabriel Stănescu. Prefaţă de Constantin Eretescu. „Criterion Publishing, Norcros, USA, 2002, p. 32 ).Gloria personală singularizează într- un mod riscant, dar poetul, intrat în celebritate, doreşte să împartă bucuria cu ai săi. Aron Cotruş se vrea integrat şi el „cu neam cu tot”, cînd scrie în repetate rînduri, ca în poezia Vis, un tip de elegie – testament, între Mai am un singur dor şi Mioriţa: „… Şi să văd din adăpost / Zimbrii lumii ce au fost. / Să- mi doinească lung furtuna / Şi s- adorm pe totdeauna, // Cu- al meu neam întreg la piept, / Şi să nu mă mai deştept. / Să mor pe pămîntul lui, pe pămîntul neamului…” ( Aron Cotruş, Peste prăpastii de provincie. Poezii.

Ediţie, Prefaţă şi Tabel cronologic de Alexandru Ruja. Editura „Minerva”, Bucureşti, 1995 ). Sau: „Simte, vai, şi piatra / de ce- mi lăsai vatra, / simte crîncen glia, că io- i port solia… / că muri nu pot / doar cu neamul tot… „ ( Aron Cotruş, Idem, p. 285 ).

La Vintilă Horia, drama exilului depăşeşte dimensiunea desţărării, a spulberării punctului de sprijin. Nimic nu mai are şansa supravieţuirii, iar Dumnezeu „se naşte în exil”. O legendă apocrifă din vechile cărţi de şcoală îl evoca pe Iisus copil. În joacă, Fiul din Sfînta Treime plămădea păsărele de lut. Apare copilul cel rău şi dă cu piciorul. Atunci Domnul a rostit cu înlăcrimare: „Zburaţi păsărelele mele!”, Şi păsărelele, primind viaţă, s- au înălţat în văzduh. Sub chipul unei alegorii asemănătoare vede Vintilă Horia trista poveste a ţării sale, adică întrun transfer euharistic, subtil şi emoţional; lăsînduse stăpînit, cu împăcarea greu dobîndită, atît în viaţa de zi cu zi, cît şi în imaginarul poetic. Este o veritabilă experienţă mistică, în ton şi în accent cu cei victimizaţi prin celule, risipiţi pe la schituri, dar învăluiţi în taina salvatoare a „rugului aprins”.

Eseurile lui sunt proză poetică, proza e confesiune şoptită, rememorare elegiacă, pînă la surdinizarea epicului orgolios şi scăpărător de mînie. Este o voce care trebuie ascultată pe îndelete, o scriere care trebuie citită la lumina domoală a înserării şi în aşteptarea vecerniei; pentru că urmează să se întîmple ceva important. Mă gîndesc la Dumnezeu s- a născut în exil şi la Mai sus de miazănoapte.

O analiză atentă a acestor două capodopere, una redactată într- o limbă „străină”, alta în română ( ambele cu „acţiune” pe cuprinsul vechii Dacii şi în eonul creştinării ) ar aduce lămuriri trebuitoare; ca fiinţa să nu mai fie despicată, ci reîntregită şi re făcută în umanitatea ei aleasă şi cristică.

10

DISOCIERI

ORIGINI nr. 6-7-8/2010

ANDREI-IUSTIN HOSSU

POLITICĂ ªI CULTURĂ

Conceptele care desemnează fenomenul politic şi teoria politicului sunt de origine greacă, şi anume: polis = oraş, cetate; politiko = sociabil; zoon politikon = (definiţie dată omului de către Aristo- tel) animal sociabil, sau în expresie modernă: fiinţă sociabilă sau socială (ci nu „animal politic", cum zic - după ureche - sferto-docţii şi semidocţii, proştii!; politeia = formă de guvernământ a Cetăţii, Statului; politika = arta guvernării Cetăţii, Statului; politologos = teoria, studiul, ştiinţa politicii.

Aşadar. în în sensul ei original, accepţiunea cea mai nobilă a Politicii este arta de a conduce, de a guverna Statul. Mai aproape de zilele noastre, politica a mai dobândit două accepţiuni sau semnificaţii din partea a trei iluştri oameni de stat europeni: arta de a organiza posibilul, conjunctura istorică şi politică (Otto von Bismarck, Iuliu Maniu) şi arta de a prevedea viitorul istoric şi politic al Europei şi al lumii (Winston Churchill, Iuliu Maniu). In arta de a guverna Statul omul de stat trebuie să aibă vocaţie, vână de stăpân, indiferent că este democrat-liberal („vizirul" Ion C. Brătianu şi genialul său fiu şi continuator Ion I. C. Brătianu), sau dictator militar autoritar ( Mareşalul Ion Antonescu şi Generalissimul Francisco Franco).

In arta de a prevedea viitorul Statului, al continentului şi al lumii, omul de stat trebuie să fie înzestrat cu geniu vizionar (Iuliu Maniu, konrad Adenauer).

Dacă politica este o artă nobilă , un domeniu al culturii, la fel de pretenţioasă ca şi celelalte arte ( muzica, literatura, filosofia, plastica), ea reclamând vocaţii pe măsură ( nu întâmplător Europa a fost creată de aristocraţia de sânge, ereditară - de proprietarii de sclavi greci, de patricienii roamani, de nobilii catolici occidentali, iar România Medievală Creştină, modernă şi Mare a fost creată de boierii munteni, de boierii moldoveni şi de nobili români din ardeal); - dimpotrivă politicianismul este batjocorirea şi negarea Politicii ( ceea ce este demagogia faţă de democraţia liberală). Politica înseamnă punerea intereselor generale ale poporului tău şi punerea Neamului tău şi a Naţunii tale în serviciul lui Dumnezeu spre mai marea Lui glorie (plus majoram Gloriam Dei - cum gândeau şi acţionau cavalerii catolici occidentali). Politicianismul înseamnă lupta fără scrupule pentru putere, trădarea intereselor naţionale în favoarea celor personale, parvenitismul şi impostura politică prin cele mai abjecte mijloace (dezastrul ac-

tual al României actuale constă în aceea că nu are nici un bărbat de stat şi nici un om politic autentic, ci numai jalnici şi mizerabili politicieni, indiferent de culoarea politică pe care o arborează şi o arogă), Omul politic este servitorul umil al Naţiunii, al Umanităţii şi al lui Dumnezeu. Politicianul este profitorul, exploratorul şi un sfânt (Mahatma Gandhi, Iuliu Maniu - acest Gandhi al Românilor, în versiunea mea -), politicienii sunt caricaturile contemporane, „saltimbacii şi irozii" - vorba eternului Eminescu - regimului de la Bucureşti ( priviţi-i la TVR seară de seară şi noapte de noapte, speriaţi-vă de ei - nici nu-s după chipul şi asemănarea Domnului Christos - şi apoi rugaţi-vă Bunului Dumnezeu să ne izbăvească de ei!). Astfel încât, conchiderm sentenţios-apodictic că între Politică şi politicianism diferenţa este absolută, metafizică şi ontologică, ca între cer şi pământ.

Criteriul fundamental de apreciere a valorii unui regim politiceşte înseamnă garantarea de către el a libertăţii spiritului, a gândirii creatoare, exprimată în creaţiile culturale şi ştiinţifice. Despotismul asiatic, dictatura şi totalitarismul (comunist, fascist şi nazist) sunt duşmane spiritului, îl tiranizează sau îl asfixiază (despotismul sau dictatura), sau îl reprimă criminal prin conspiraţia tăcerii (comunismul pe Lucian Blaga) sau în puşcăriile comuniste (comunismul pe Mircea Vulcănescu). Democraţia politică este prietena spiritului, îi îngăduie şi garantează desţănnurita libertate de expresie. Fiindcă fost un desăvârşit democrat, un mare conducător politic luminat, atenianul Pericle a creat cadrul politic favorabil creaţiei spirituale a genialilor filosofi Protagoras, Gorgias, Socrate, a genialilor tragedieni Eschyl, Sofocle, Euripide, a genialului comediograf Aristofan (se spune că, la spectacolele cu comediile lui Aristofan care râdeau pe socoteala sa, cel mai tare se amuza Pericle).

Mutatis-mutandis şi respectând proporţiile între inegalabila cultură greacă şi luminoasa cultură românească modernă, la fel s-a întâmplat în România sub glorioasa Domnie a Marelui Rege Carol 1 (18661914), când - sub bagheta de Mecena a spiritului rector al culturii române moderne Titu Maiorecu - s-a creat cultura română modernă. Atunci s-a manifestat, cu desţănnurita libertate de gândire şi de expresie, spiritul torturat şi geniul senin al lui Mihai Eminescu.

Monarhistul absolut Eminescu 1-a criticat pe Rege, „Carol îngăduitorul", în publicistica sa politică, fară

ORIGINI nr. 6-7-8/2010

DISOCIERI

să i se întâmple nimic rău, - ba dimpotrivă. Poetul s-a bucurat de interesul artistic al Reginei Elisabeta (scriitoarea Carmen Sylva). Eminescu şi-a realizat geniul creator graţie lui Dumnezeu, graţie vocaţiei sale şi graţie democraţiei garantate de Regele Luminat Carol I.

Spre marea şansă a culturii şi civilizaţiei române modeme, la temelia ei stă direcţia unui mare logician aristotelian, artist al raţionamentului deductiv: Titu Maiorescu. Deducţia pleacă de la Idee înspre fapt pentru a-l modela pe acesta în sensul Adevărului.

Inducţia pleacă de la fapt înspre Idee, iară însă a o găsi pe aceasta, de aceea nu poate descoperi Adevărul cuprins în Idee. Având structură fundamentală de raţionalist deductiv, europeanul Maiorecu a plecat de la universal (Europa Occidentală) înspre particu-

lar (Româna),pentru a-l înălţa pe cel de al doilea la exigenţa superioară a celui dintâi. Maiorecu a avut o intuiţie fară greş, cristalizată într-o idee clară şi distinctă: universalul dedus îşi este suficient sieşi; particularul indus îşi este insuficient sieşi; în consecinţă teoretică: particularul se împlineşte numai sub zodia universalului; în consecinţă practică: românescul se desăvârşeşte numai prin europenizare (=occidentalizare). La 1830, Heliade Rădulescu putea fi indulgent (de vreme ce în Ţara Românească se scria grafie latină doar de câţiva ani, graţie ardeleanului Gheorghe Lazăr, şi deoarece Ţara Românească era încă provincie balcanică): „Scrieţi, băieţi, numai să scrieţi!". La 1870, Maiorecu nu putea fi decât exigent (fiindcă România devenise civilizatoric atât modern

11

european, ea trebuia să devină şi cultural europeană): nu tot ce este românesc este şi adevărat.Adevărul este universal, nu naţional. Să înălţăm naţionalul la universal, stăpâniţi de spiritul Adevărului (acesta este sensul ideii maio-resciene „naţionalul în marginile adevărului", idee împărtăşită deopotrivă de europeanul Eminescu). Sub bagheta acestui spiritus rector al culturii române moderne, s-au desfăşurat, de peste un secol încoace, toate marile performanţe ale spiritualităţii româneşti în universalitate: de la Eminescu, Creangă, Caragiale, până la Brâncuşi, Enescu, Pârvan, Blaga.

Direcţia major-europeană impusă de Titu Maiorecu culturii româneşti a fost zgândărită de trei"direcţii" minore, antieuropene şi dăunătoare: C. Dobrogeanu-Gherea - „direcţia" , socialistă, Nicolae Iorga - direcţia semănătoristă, minornaţionalistă, culturală dar antiintelectuală, provincială şi antieuropeană; Nae Ionescu - „direcţia" fară direcţie, sofistă, balcanic-ortodoxistă, ratată ab ovo. Au zgândărit ei monumentalitatea maoiresciană, dar nu i-au putut răni măreţia şi trăinicia!.

Balcanic, logicianul sofist Nae Ionescu a încercat să dizolve opera ardeleanului , logicianului clasic Titu Maiorecu.

Dar nu a reuşit. Dovada cea mai eclatantă este că înşişi iluştrii săi discipoli, cărora Nae le-a fost „director de conştiinţă" şi emul, s-au dezvoltat în spiritul direcţiei maioresciene, Emil Cioran, Mircea Eliade, Constantin Noica. Precum marele raţionalism constructiv al lui Platon şi Aristotel a înfrânt marea sofistică dizolvantă a lui Protagoras şi Gorgias, tot astfel - respectând proporţiile marele raţionalist constructiv Titu Maiorescu 1-a înfrânt pe marele sofist dizolvent Nae Ionescu.

În acest tragic ceas al destinului nostru istoric, politic şi cultural, pentru a redeveni europeni, avem nevoie vitală de doi români monumentali: pentru construcţia culturală, ardeleanul european Titu Maiorescu; pentru construcţia de stat, ardeleanul catolic Iuliu Maniu. Insă, asemenea monumente seminţia românească nu mai pot naşte a doua oară.

12

PUNCTE DE VEDERE

ORIGINI nr. 6-7-8/2010

HORIA ION GROZA

SOCIETATEA AMERICANĂ ªI CRIZA ECONOMICĂ

Brianna Karp şi-a pierdut slujba sa administrativă în vara lui 2008. Imediat şi-a vândut mobila, inclusiv pianul pe care-1 iubea atât de mult, şi a scăpat de multele ei cărţi. S-a mutat întâi înapoi în casa părintească, lucru foarte neobişnuit în societatea americanilor ultimelor trei decenii, dar neliniştea rebelă a vârstei sale de 23 ani a făcut-o să-şi caute un alt cuib. Şi 1-a găsit într-un trailer vechi tras întro parcare dosnică. Vara anului 2009 a găsit-o acolo, fără electricitate, duş, plită de gătit şi alte convenienţe elementare. A ţinut însă strâns de micul ei computer laptop pe care a navigat ore întregi uitându-se după o slujbă, beneficiind de cuplarea gratis la internet în schimbul unei ceşti de cafea de la Starbucks. Şi-a deschis în amarul ei o rubrică personală, un blog. în care descriindu-şi neajunsurile găsea tot mai multe soluţii practice. A trezit interes lumii din magicul spaţiu cibernetic şi iată că o revistă s-a oferit s-o plătească câteva ore pe zi pentru a dezvolta ideile ei într-o carte programată spre tipărire în 2011, întitulată "Ghidul unei fete pentru cei iară de adăpost". Cu banii şi-a închiriat un trailer mai echipat şi acum vânează o casă dărăpănată pe un preţ de nimic datorită bine cunoscutei pieţe falimentare de locuinţe, casă pe care, cu dinţii strânşi şi multă muncă, şi-o va amenaja încetul cu încetul, având astfel în fine şi o adresă poştală, element atât de important şi mult cerut pe orice fişă de angajare (Rick Newman, 10 Things We Can't Live Without, US News, May 18, 2010).

S.U.A. a intrat în recesiune - un fapt normal într-un ciclu economic capitalist (32 cicluri de expansiune şi contracţie în lumea americană din 1854 încoace). Recesiunea şi-a arătat colţii pe la sfârşitul anului 2007 şi s-a agravat atât de mult că, practic, nu se întrevede o ieşire reală decât prin anii 2012-2013.

De această dată o contribuţie majoră la intensificarea crizei a avut-o efortul federal de corectare a pieţei de case (care se umflase peste măsură şi iară acoperire în plata împrumuturilor) precum şi cel de ajutor dat sistemului bancar şi marilor corporaţii. încrederea consumatorilor s-a micşorat considerabil deoarece valoarea caselor lor (care constituia principala lor avere - or "proprietatea este sursa puterii economice" a unei ţări, după cum spune economistul J.C. MédaiIie) a scăzut vertiginos iar pensiile lor, care constau din investiţii în stocuri, au fost puternic lovite de nesiguranţa economiei.

Ca urmare a restrângerii consumului economia suferă şi mai mult, începând să fie afectate în primul rând locurile de muncă din sistemele de deservire şi comerciale la care se adaugă slujbele pierdute din industria de construcţii. Numărul de locuri de muncă eliminate în tot anul 2008 (2,5 milioane) a fost atins în numai primul pătrar al anului 2009 (un salt alarmant, cunoscut doar în anii '40 ai războiului); în acel pătrar rata de şomaj a ajuns la 8.5% (astăzi este de aproape 10%). Deşi majoritatea politicienilor nu vor să recunoască, recesiunea prin care trece zilele acestea America este foarte gravă este o adevărată depresiune. Preşedintele Harry S. Truman, cu simplitatea mentalităţii oamenilor oneşti, proprie clasei de mijloc, la care a rămas şi după ce n-a mai ocupat înalta funcţie de prim om al ţării, definea plastic caracteristicile economice ale unei epoci de impas economic: "Când vecinul meu îşi pierde slujba este recesiune, dar atunci când eu mi-o pierd pe a mea este depresiune".

Clasa de mijloc se micşorează treptat şi sistematic (Michael Snyder, The Middle Class in America Is Radically Shrinking - Here Are the Stats to prove it, Recession, July 15, 2010). Slujbele au fost exportate în ţări tară limită minimă pentru salarii şi cu foarte puţine restricţii de sănătate. 61% din americani (cu 12% mai mult decât în 2008) trăiau în 2009 de la o plată la alta. Pentru prima oară în istoria ţării băncile deţin mai multe case decât toţi proprietarii de case la un loc. 83% din stocurile SUA sunt deţinute de 1% din populaţie, în timp ce 50% din populaţie deţin mai puţin de 1% din avuţia naţiunii.

Pentru a găsi o slujbă azi sunt necesare în medie 35,2 săptămâni. Pentru fiecare nou loc de muncă sunt de regulă şase candidaţi.

S-a creat o "subclasă" de oameni de care societatea nu are nevoie: fără slujbă, fără casă şi fără speranţă. Această nouă categorie de oameni este în creştere. Cei mai mulţi, deşi extrem de harnici, cu o etică superioară de muncă şi gata să lucreze 14 ore pe zi şi şapte zile pe săptămână, nu au o educaţie, o profesie şi nici pregătirea necesară încadrării într-un loc de muncă. Ce se poate face pentru ei? Greu de dat un răspuns...

Un indicator al efectului actualei crize economice este scăderea consumului (Rick Newman, 10 Things We can't live without. US News, 18 mai

ORIGINI nr. 6-7-8/2010

PUNCTE DE VEDERE

2010). Lumea cumpără mai puţine case şi maşini, aparatură casnică (inclusive microunde, maşini de spălat vase, uscătoare), hârtie igienică, ţigări, articole porno. Se consumă mai puţină electricitate şi gaz, se foloseşte mult mai puţin aerul condiţionat.

Magazinele cele mai căutate sunt cele de vechituri.

"Fii atent la cheltuielile mici; o foarte mică spărtură poate scufunda un uriaş transatlantic", spunea pe vremuri Benjanim Franklin - un sfat bun oricând.

Indiferent de economii însă, majoritatea americanilor încearcă să nu precupeţească banii pentru educaţia şcolară a copiilor lor. Rămân totuşi câteva lucruri esenţiale la care ţin oamenii - între ele sunt computerele portabile şi telefoanele cu multiple întrebuinţări; prin ele lumea îşi satisface nevoile de comunicare, de a fi la zi cu ştirile, de muzică şi destindere, de târguială (on line). Lumea nu poate trăi însă fără recreere. Dacă nu mai merge la cinematograf şi nu mai doreşte cablu TV (mulţumindu-se cu canalele TV gratuite pe care le vizionează 18 ore pe săptămână), descarcă muzică de pe internet pe iPod. Dacă nu mai merge la restaurant, baruri şi cafenele, consumă băuturi alcoolice nesofisticate acasă şi bea cafea făcută în bucătăria proprie. încearcă să-şi controleze apetitul la mâncare bând mai multă apă.

Foarte interesant şi ilustrativ pentru caracteristica socială a fiinţei umane - trăsătură psihologică parcă şi mai importantă acum când ameninţă deprimarea nervoasă şi stressful, este creşterea cheltuielilor pentru animale de joacă - câini, pisici, păsări etc. Chiar şi cei fără casă, dormind prin parcuri sau pe trotoar, au câte un câine pentru conversaţie şi să le ţină de urât.

Oamenii nu mai ţin la ornamente, triază foarte bine tot ce nu este de necesitate imediată (descoperind că 30% din ce există în casă este de prisos), nu mai ţin să aibă un telefon în fiecare cameră, nu mai încearcă să epateze vecinul prin preţul maşinii sau ustensilelor, nu se mai amuză cumpărând şi vânzând, târguiesc prin internet ca ochii să nu le fugă prin magazin şi să îi tenteze să mai cumpere ceva în plus.

Chiar şi celebra preferinţă pentru intimitate (privacy) începe să pălească - copiii se întorc să locuiască cu părinţii, aducându-şi şi prietenii şi căţelul; canapeaua la televizor este plină. Lumea găteşte acasă, cumpără mult mai puţine semipreparate; fumătorii preferă să-şi răsucească ţigările acasă, cu bani puţini.

Proverbiala plăcere a americanului de a-şi încerca dexteritatea tehnică pe o nouă invenţie, cumpărând tot felul de nimicuri ingenioase, face locul unei atitudini de totală reţinere. Interesul pentru ziare şi reviste scade vertiginos; statisticile arată că copiii între 8 şi 18 ani ţin zilnic o tipăritură în mână doar 38 minute dar navighează pe internet sau se uită la TV şapte ore.

13

Grav este că economisirea, cauzată de ore puţine de lucru, de venituri mai mici sau de lipsa de serviciu, duce la a nu mai putea plăti asigurările medicale astfel că lumea amână mersul la doctor, sperând că durerile se vor stinge de la sine, fără medicamente sau intervenţia medicului. Desigur cărţile de credit sunt mai judicios folosite acum - a dispărut avântul în a trăi pe datorie; totalul datoriilor pe cărţile de credit a scăzut cu 7% faţă de anul precedent; ca reacţie băncile răspund cu ridicarea preţurilor condiţiilor dc creditare. Până şi apetitul de a întâlni un nou curtezan s-a diminuat - '"Cine se mai uită astăzi după o femeie fără salariu?", oftează una din persoanele intervievate de către Rick Newman, autorul articolului mai sus citat.

Puţine companii prosperă în ciuda recesiunii - sunt acelea care reuşesc să ajute oamenii să economisească. Când intri azi într-un magazin universal te izbesc raioanele de alimente; hainele, încălţămintea, aparatura casnică au fost mutate la etaj; majoritatea consumatorilor nu mai urcă decât foarte rar scările. Lumea nu mai ascultă la miturile federale despre revenirea economică (scăderea şomajului, creşterea valorilor pieţei, ritmul constant şi sigur de ieşire din criză, recâştigarea încrederii consumatorilor). Nu se mai visează la pensionare.

Tot mai mulţi absolvenţi de colegiu înoată în datorii căci nu mai pot să-şi achite împrumutul luat ca studenţi pentru plata educaţiei; criza economică a forţat băncile să ridice vertiginos dobânzile în caz dc întârziere a plăţii, or lipsa de locuri de muncă pune absolventul în imposibilitatea de a se achita la timp. Cel puţin 2/3 din studenţii unui program de patru ani au o datorie de peste 23 mii de dolari. Dana Soderberg şi-a călcat pe inimă şi 1-a dat pe tatăl său în judecată pentru a-1 forţa de a-şi ţine promisiunea făcută retroactiv de a-i plăti taxele de facultate la Southern Connecti-cut State University (Joe Lynch, Grad Sues Fathcr for College Tuition and Wins, NewAmericanlndepen-dent - American Worker, 2 iulie 2010). Tineretul îşi schimbă felul de a privi viaţa în condiţiile dificultăţii găsirii locurilor de muncă. HI nu mai aleargă după slujbe uşoare care aduc bani rapid şi cu un efort minim. Competivitatea crescută necesită mai multă educaţie cursuri serale sau fără frecvenţă. A lucra 16 ore pe zi nu mai este un lucru neobişnuit.

Nu se mai aşteaptă ajutor de la stat (bani de încurajare a producţiei, bani de redresare a băncilor, reduceri de taxe pentru proprietarii de case, indemnizaţii de cumpărare de maşini noi, uşurări în reţeaua de asigurări etc), creşte responsabilitatea civică, acceptarea sacrificiului. Entuziasmul aplaudării planului electoral în campania prezidenţială de a ridica

14

PUNCTE DE VEDERE

taxele celor bogaţi pentru beneficiul celor săraci a pălit. Setea de informare este mult mai puternică; proiectele de lege discutate în Congres trebuie cunoscute în detaliu şi se cere o reacţie de participare din partea marelui public. A dispărut lenea ignorării amănuntelor care privesc legiferarea în problemele de asigurare medicală, de încălzire a globului, de reforme financiare. Lumea nu mai crede în tot felul de promisiuni electorale. După cum spune Rick New-man (4 Problems That Could Sink America.

US-News, 2 sept.2009) se cere o schimbare netă de atitudine civică, altfel America riscă să se scufunde.

Oricum şomajul va modela politica, cultura şi caracterul societăţii viitorului iar generaţia în formare va fi profund marcată (Dan Peck, How a New Jobless Era Will Transform America, The Atlantic, martie 2010). 44% din familii au pierdut slujba, au suferit o reducere a numărului de ore de lucru sau au trebuit să accepte o tăiere de salariu în anul 2009. In terminologia economică se cunosc şomaje temporare, proprii dinamicii pieţei când în jocul competiţiei cad şi se ridică companii, dar şi şomaje cronice, atot-consumatoare. După cum subliniază Dan Peck. în timp ce primele funcţionează ca un lubricant necesar mecanismelor economice, celelalte mistuie oameni şi familii şi, răspândindu-se ca o plagă, mănâncă oraşe şi industria întregii societăţi. Vătămările socialc şi politice ale şomajului au nevoie de ceva timp de incubaţie pentru a deveni vizibile; de aceea le descoperim treptat, dar cu cât impasul economic este mai lung cu atât rănile sunt mai adânci şi mai greu de vindecat.

Teama este că graficul mersului economiei nu va lua forma nici a unui V, nici a unui U, nici a unui W ci, din păcate, a unui L, ba chiar, după afirmaţiile fostului secretar al Departamentului Muncii, Robert Reich. forma unui X, dacă nu se va recurge cât mai repede la un cu totul alt model de refacere şi creştere economică. Ajutoarele guvernamentale date băncilor (bailout) arată ca o picătură într-un lighean (alarmant este pentru noi românii că ţara noastră s-a împrumutat ca să plătească banii de 'kbailout,, acordaţi băncilor Vestului). Peste 140 bănci americane au căzut în 2009. Exportul american păleşte; chiar dacă ţări precum China, India şi Brazilia cresc puternic.

Europa şi SUA se şubrezesc tot mai tare. Industria de construcţii şi cea financiară au intrat într-o fundătură şi oamenii vor trebui să-şi caute alte profesii căci revirimentul mult aşteptat se va produce în alte domenii de activitate productivă.

Un efect secundar al crizelor economice este stimularea inovaţiilor, a creativităţii. Lumea trebuie să gândească la partenierate judicioase şi eficiente, folosind resursele locale. Economiştii Ed-mund

ORIGINI nr. 6-7-8/2010

Phelps (premiu Nobel pentru cercetările sale asupra şomajului) şi Leo Tilman cereau înfiinţarea unei bănci naţionale pentru inovaţii; ei acuză situaţia prezentă când sistemul de patente se asfixiază, companiile neglijează creativitatea pentru creşteri pe termen lung, băncile se cramponează în tranzacţii de proprietăţi, arbitraj regulatoriu şi inginerie financiară (Wanted: A First National Bank of Innovation, Har-vard Business Review, ianuarie-februarie 2010).

Dan Peck observă că ultimele două generaţii, în special absolvenţii de colegii, preferă să caute şi să se distreze cu slujbele în al treilea lor deceniu dc viaţă, amânând căsătoria şi angajarea într-o carieră profesională - aşa-zisa vârstă de "funemployment".

Or, aceste generaţii, încep acum să intre în confuzie şi deprimare. Criza economică triază pe cei cu seriozitate şi perseverenţă în muncă, dispuşi să accepte salarii mai mici şi o serie de neplăceri inerente poziţiei şi felului muncii, decişi a acţiona într-o viziune pe termen lung.

Reputatul economist Allan H. Meltzer analizează cauzele eşecului eforturilor economice ale guvernului Obama (Why Obamanomics Has Failed. The Wall Street Journal, 30 iunie 2010).

Măsurile luate în 1981 de către preşedintele Ronald Reagan de reducere a ratelor taxelor marginale şi de corporaţie, precum şi de încetinire a creşterii cheltuielilor de pacificare (nondefense), au dus la o revenire economică, vizibilă deja după 18 luni.

Preşedintele Barack Obama s-a adresat cu măsuri pe termen imediat problemelor costurilor pe termen lung. astfel că soluţiile economice ale administraţiei sale au sporit incertitudinea investiţiilor. Speranţa că, prin soluţiile adoptate, va creşte consumul şi, în consecinţă, se vor crea noi locuri de muncă nu s-a dovedit corectă. Puţin s-a făcut pentru a spori exportul prin încurajarea investiţiilor în mărirea productivităţii, în creativitate. Companiile sunt azi suplimentar încărcate prin programul de asigurări medicale promovat de guvern pentru ajutorarea celor săraci, ceea ce le timorează în activitatea lor pe termen lung. Deficitele statelor împiedică acoperirea pensiilor promise electoral pentru cei încă activi care îşi văd astfel incert viitorul. Prim-ministrul Margaret Tatcher a rezistat presiunii a 360 economişti de seamă în anul 1980 şi a redus cheltuielile de la buget concentrându-se pe obiective pe termen lung.

Ce impact moral va avea această situaţie economică? Va schimba ceva fundamental în atitudinea umană? După cum constata un prieten cu adâncă amărăciune, în veacul nostru nu mai există etica ci mii de legi pe care nimeni nu le ştie şi nu le respectă.

Cel puţin, lăcomia va face o pauză în anul 2010, când

ORIGINI nr. 6-7-8/2010

PUNCTE DE VEDERE

oamenii vor învăţa să se aştepte la mai puţin şi să îşi dorească maşini şi case mai mici, şi vor începe să aprecieze produsele mai ieftine locale; aşa suna prognoza din anul trecut a viitorologului britanic Richard Watson, citat de The Times, autor al extrem de popularei cărţi "Dosarele Viitorului - Cele cinci tendinţe ce vor remodela următorii 50 ani" (Future Files: The 5 Trends That Will Shape the Next 50 Years, Scribe Publications 2009). Viitorologul avertiza că oamenii vor suferi de o slăbire a memoriei datorită atenţiei foarte împărţite între pe de o parte telefonul celular şi monitorul calculatorului (atenţie parţială, constantă) şi pe de altă parte numeroasele parole şi coduri pentru internet şi credite (atenţie distributivă). O izolare se va produce între oameni, căci ei nu mai comunică direct faţă către faţă ci undeva izolaţi cu calculatorul într-un ungher al camerei, scufundaţi într-o lume digitală, de unde fac până şi cumpărăturile (on line). De aceea anii 2010-2011 vor fi dominaţi de sentimente depresive de singurătate. Dorinţa de socializare va intensifica foamea de împărtăşire a experienţei; răbufnirea, după Richard Watson, va fi în mari festivaluri şi spectacole cu audienţe de mii de oameni. Nu va mai exista bucuria comunicării într-o bibliotecă deoarece au dispărut plăcerea şi răbdarea pentru lectură dar nu va exista nici măcar comunicarea într-un magazin de închiriat filme sau în holul unui cinematograf căci filmele acum se descarcă de pe internet.

Oricum, criza economică va mai ajusta din arşiţa lăcomiei, a patimii consumului şi confortului. Lumea va trece la simplitate, va repara aparatele stricate în loc să cumpere altul nou. Cum ironic observa Richard Watson, oamenii nu se vor mai lăuda cu cât de mult au plătit pentru o maşină sau un anume lucru ci pentru cât de puţin au plătit.

Optimist, viitorologul britanic prevede fenomenul de "re-sourcing", readucerea în ţară a slujbelor ce fuseseră exportate în ţări din lumea în dezvoltare.

Oarecare neîncredere a survenit în publicul american şi din cauza tuturor falsurilor, perisabilităţii sau proastei funcţionări a produselor contractate pe preţuri scăzute în ţările sudmaericane sau asiatice; oamenii citesc cu atenţie etichetele şi, dacă nu găsesc suficientă informaţie, apelează la Google. Şi un ultim lucru pe care viitorologul îl presimte: instinctual lumea, arsă de criză, care ştie prea bine că economia globală îşi va reveni provocând un alt ciclu de inflaţie, de dobânzi galopante, de preţuri tot mai ridicate la alimente şi benzină, va gândi probabil să se organizeze la nivel local, ca să-şi mărească independenţa şi să-şi protejeze locurile de muncă.

Se pare că trebuie revenit la etica economiei; este necesară o economie în care nu primează un

15

beneficiu maxim bănesc ci păstrarea unui armonios ritm de viaţă al societăţii. Apelului pentru caritate lansat de Bill Gates şi Warren Buffet, care propunea marilor bogătaşi să doneze jumătate din averea lor uriaşă, le-a răspuns un număr de personalităţi între care şi Paul Alien, co-fondatorul lui Microsoft. De fapt caritatea constituie unul din mijloacele non-economice majore de restabilire a echilibrului, după cum observă J.Ch. Médaille, care enumeră şi alte mijloace non-economice importante cum sunt ajutoarele acordate de stat, cheltuielile guvernamentale de rebalansare conform sistemului economic keysian, precum şi creditul pentru consum (camăta).

Pe vremea lui Adam Smith (1723-1790). autorul celebrei lucrări cunoscute sub titlul ei prescurtat Averea Naţiunilor (The Wealth of Nations) şi a lui John Stuart Mili (1806-1873), economia politică era strâns legată deopotrivă de filosofía morală şi de cea politică. "Nu din bunăvoinţa măcelarului, berarului sau brutarului ne aşteptăm noi dejunul, ci din ceea ce priveşte propriul lor interes. Ne adresăm nu umanităţii lor ci dragostei lor de sine şi niciodată nu le vorbim despre nevoile noastre ci despre avantajele lor", sună un citat celebru din Adam Smith. Şi totuşi aceasta nu trebuie să împiedice funcţionarea legilor morale. Sociologul Andrew Sayer de la Lancaster University din Anglia, în articolul său de pe internet, Valuing Culture and Economy (www2.cddc. vt.edu), notează că sistemele economice, politice şi birocratice s-au detaşat în ultima vreme de lumea reală şi au ajuns să o controleze; produsele încep să domine producătorii, economia deţine o logică şi o desfăşurare proprie, independentă de nevoile reale ale societăţii. Problemele de validitate au devenit probleme de comportament. Oamenii nu mai sunt stăpâni pe aspectul economic al vieţii lor şi legile competitive ale economiei globale fac ca să nu mai existe o etică a economiei. Nu mai considerăm responsabilităţile noastre economice ci ne interesează modalitatea integrării în sistemul economic şi comportarea noastră de actori. încetăm să ne mai punem întrebările fundamentale ale economiei morale cum ar fi: care sunt responsabilităţile noastre pentru copii, pentru bătrâni, handicapaţi şi infirmi, pentru generaţiile viitoare, pentru mediu? Ce standarde ar trebui să existe între a primi, a da şi a depune? Ce standarde de viaţă sunt rezonabile, care să constituie limitele de plată şi de beneficii de pe urma capitalului? Cum se transmit responsabilităţile de la unii la alţii - prin taxe, prin muncă plătită, prin muncă voluntară? Cât de mult se pot baza oamenii pe salarii în funcţie de mersul ajustant al pielii? Ce lucruri nu pot deveni bunuri vandabile, de consum (commodities)?

16

PUNCTE DE VEDERE

Respectatul economist american John Chrys-ostom Médaille atrage atenţia că "în economiile capitaliste, majoritatea oamenilor nu sunt capitalişti". Ei "nu au destul capital ca să-şi câştige existenţa" şi trebuie "să muncească 'pe salariu' ca să poată trăi". Ca urmare, "vasta majoritate a bunurilor va trebui să lie distribuită prin intermediul salariilor". Dar se întâmplă deseori ca "profitul şi salariile să nu se normalizeze unul în funcţie de celălalt". Astfel "o parte disproporţionată din beneficiile producţiei este adjudecată de capital. Drept urmare, vasta majoritate a bărbaţilor şi femeilor nu vor avea suficientă putere de cumpărare pemtru a 'asana' pieţele, ceea ce va conduce la o stare de dezechilibru, adică la recesiune" (A Treia Forţă - Economia libertăţii - Renaşterea României profunde, ed. J.Ch.Médaille şi O. Hurduzeu. Logos, 2009).

Doi americani, teoreticianul Michael Albert şi economistul Robin Hahnel, au sugerat o viziune economică numită economie de participaţie (par-ticipatory économies), sau pe scurt parecon.

O participare a tuturor indivizilor în activitatea decizională trebuie să ghideze producţia, consumul şi alocarea de resurse într-o societate, implementându-se astfel, în viaţa economică a acelei societăţi, principii de echitate, solidaritate, diversitate, autoadministrare şi lipsă de risipă în atingerea obiectivelor. Veniturile să fie conform efortului de muncă. Rolul banului în parecon ar rămâne doar contabilistic. Autorii subliniază faptul că această modalitate de abordare economică trebuie să fie însoţită de modalităţi asemănătoare în politică şi cultură; pe această bază Stephen R. Shalom a dezvoltat viziunea sa de participare politică numită par-polity, care promovează valori de libertate, autoadministrare, justiţie, solidaritate şi toleranţă.

Sociologul şi teologul american Peter Ludwig Berger susţine că interelaţia dintre democraţie şi economia de piaţă este asimetrică: nu poate exista democraţie fară o economie de piaţă dar o economie de piaţă poate exista fară o adevărată democraţie.

"Economia este metoda prin care ne pregătim azi pentru a ne putea permite îmbunătăţirile de mâine" spunea John Calvin Coolidge, preşedinte al Americii in anii 1923-1929. chiar înainte de producerea Marii Depresiuni. Civilizaţia şi profitul trebuie să meargă mână în mână şi nu ultimul s-o submineze pe prima. Mircea Vulcănescu în 1932 susţinea întro conferinţă că Homo americanus a opus Omului "sapiens" european pe homo faber (Valorificarea culturii americane din punct de vedere european, 19 martie 1932. Fundaţia Universitară Carol I).

"Americanul sadea este un «inginer», un tehnician mecanic, ca şi social, un căutător de drumuri,

ORIGINI nr. 6-7-8/2010

o iscoadă. Tot ce-i ajută să izbutească are preţ".

Eseistul român consideră pe american ca fiind un "homo faber. omul succeselor răsunătoare în afară, omul civilizaţiei materiale, al confortului, omul stăpân al puterilor firii, omul standard". După el "asiaticii au spiritualitate, americanii au civilizaţie dar numai europenii au cultură în adevăratul înţeles al cuvântului". Şi aici Mircea Vulcănescu aduce o ideie surprinzătoare care pare să răspundă problemelor zilei de azi. "Salvarea culturii americane", spune el, vine şi din crizele economice care sunt o înfrângere a lui homo faber, producând "scăderea orgoliului, acceptarea adversităţilor soar-tei"; "contactul cu durerea adânceşte omul" şi atrage după sine "căutarea motivelor de viaţă într-un fond mai accesibil, mai uman". Gânditorul român nu s-a împăcat cu ideia că, în cadrul acelui simpozion, lui i-a revenit să vorbească despre un subiect "plicticos" precum cultura americană în timp ce, mai norocoşi, Mihail Sebastian avea să vorbească despre cultura franceză iar Paul Sterian despre cultura română; de aceea el este puţin răutăcios în observaţiile sale emise de pe piedestalul prejudecăţilor culturii europene, dar aceste observaţii nu sunt lipsite de un anume "grain de sel" şi sună destul de corect cu referinţă la rolul unei crize economice.

După cum observă economistul David C. Korten de la Harvard University - un proeminent critic al globalizării corporatiste (When Corporations Rule the World, 1995 şi 2001), primul principiu al economiei de piaţă este existenţa activă a numeroşi mici vânzători şi cumpărători, care asigură un substanţial grad de echitate. Al doilea principiu este încorporarea costului în preţul produsului. Astăzi dispare independenţa economică a celor plini de iniţiativă. Micile businessuri dau faliment în special cele de deservire iar cele creatoare sunt înăbuşite de corporaţii care sunt sprijinite întrun mod nediferenţiat de către guvern. Este greu să mai iei împrumuturi de la bănci pentru a înfiinţa un mic business. Lumea pierde libertatea de acţiune şi gândire căci nu mai poate întreprinde business-ul său propriu ci caută de lucru la marile corporaţii unde merge tot ajutorul statului. Ca atare lumea se pauperizează şi trebuie efectuată o compensare, care se realizează prin ajutoare sociale de la guvern, ceea ce îngreunează economia ţării, o ruinează şi o îndatorează.

"Libertatea înseamnă, înainte de toate, autonomie, certitudinea că eşti bine înfipt în realitate, în viaţă şi nu în spectre sau dogme", scria pe bună dreptate Mircea Eliade. Libertatea înseamnă deci şi responsabilitate - responsabilitate faţă de societate dar şi pentru unicitatea persoanei membrilor acesteia. Libertatea elimină spiritul tembel de

ORIGINI nr. 6-7-8/2010

PUNCTE DE VEDERE

turmă şi stimulează creativitatea, afirmarea deplină a capacităţilor individuale. Ea implică partenierate între oameni responsabili care înţeleg competiţia ca pe un mers al progresului şi nu ca pe un mijloc de satisfacere al lăcomiei şi al umplerii rapide a buzunarelor într-o modalitate agresivă şi egoistă, fară grija vătămării iremediabile a viitorului întregii societăţi.

Aud că preşedintele Traian Băsescu la întâlnirea cu prim-ministrul ungur Viktor Orban a remarcat că este nevoie de un nou sistem financiar care să înlocuiască pe cel vechi în efortul de a reînvigora economia. Categoric o participare activă a cetăţenilor ţării la viaţa politică a ţării şi la găsirea de soluţii economice atât de dificil de realizat este un imperativ. Unul din lucrurile de corectat este etica şi justeţea retribuţiei. Recent un grup din comunitatea orăşelului Bell din zona Los Angeles a cerut demisionarea imediată a trei funcţionari din consiliul orăşănesc (un şef administrativ, un asistent de administrator al oraşului şi şeful poliţiei), ameninţând cu o campanie de forţare a dării afară. Salariile celor trei însumează peste un milion jumătate dc dolari pe an, şeful administrativ însuşindu-şi un salariu de două ori mai mare decât al preşedintelui Barack Obama. Oraşul este mic (doar 40 mii de locuitori), cu un venit anual mediu pe familie de 30 mii de dolari, 17% din populaţia oraşului trăind în reală mizerie. Acţiunea comunităţii a avut răsunet, unul din cei trei a demisionat iar Procurorul General al Californiei a deschis o investigaţie amănunţită.

Care este impactul unei crize economice asupra culturii? Asistăm în ultimele decenii la un fenomen tot mai pronunţat care încă din 1944 filosofii Şcolii din Frankfurt Theodor Adorno şi Max Horkheimer era definit drept "industrie culturală". Aceşti autori consideră că relaţiile capitaliste au invadat sfera culturii, manipulând indivizii ca pe nişte consumatori. Deşi modelul lor suprageneralizat de la centru spre periferie nu mai este de actualitate, el rămâne valabil ca ideie despre manipularea indivizilor şi standardizarea bunurilor culturale la care aceştia trebuie să se supună. In acest sens "cultura populară" constituie un sistem răspunzând nevoii de relaxare a oamenilor, care în mod subtil prin filme, TV, jocuri video, spectacole muzicale ş.a. reuşeşte să inducă pasivitate în populaţie, lipsă de discernământ, acceptare tară rezistenţă a şabloanelor de gândire şi comportare infiltrate printr-o "cultură" care nu cere efort de receptivitate din partea publicului. Astfel se ajunge la a răpi de fapt libertatea individului de alegere a unei ideologii, de decizie şi de gândire critică, libertatea sa reducându-se la "o libertate de a fi la fel" cu restul mulţimii. Se ajunge la fabricarea de

17

produse de serie, la "industria de amuzament" (entertainment industry) care produce bunuri comerciale (commodi-ties) în domeniul atât de exigent, personal şi complex al culturii autentice a unei societăţi şi membrilor săi. Astfel se ajunge la manevrarea psihologică a mulţimii care este dirijată, prin repetare şi standardizare, spre a cumpăra produsele de amuzament care aduc un profit maxim celor puţini care sunt producătorii. Desigur există o dinamică a procesului, pentru că repetarea şi standardizarea nu pot amuza la infinit şi duc la o anume saţietate dar înoirile se efectuează controlat, având în vedere aceleaşi criterii ale profitului (Marcia Y. Lise. Univ. of London, What is Culture? 2007).

Unde mai este libertatea de creaţie în aceste condiţii industriale care, pentru realizarea unei producţii pe scară largă, cer standardizare şi repetare? Se ştie că în spatele unui fapt real se ascund multe posibilităţi de creaţie artistică. "Literatura nu s-a născut în ziua când băieţelul care striga "lupul, lupul!' venea fugind spre peştera sa de Neanderthal cu lupul pe urmele sale; literatura s-a născut în ziua când un băieţel striga 'lupul, lupul!" dar pe urmele sale nu era niciun lup", scria Vladimir Nobokov.

Dar pentru ca aceste posibilităţi să devină realitate, ca să apară o literatură de calitate dovedind forţă de creaţie, este nevoie de libertate, de detaşarea de o uniformizatoare "industrie a culturii". O criză economică este în stare să trezească dorinţa eliberării de constrângeri a adevăraţilor creatori artistici care vor şti să folosească şubrezirea sistemului impus cultural de către cei de la puterea economică a unei societăţi, pentru a restabili o echitate.

Marea depresiune economică din anii '30 a inspirat multe scrieri, autorii analizând traumele sufleteşti, gândurile, decepţiile şi aspiraţiile oamenilor ca efect al dezastrelor financiare. Puternicele romane Fructele mâniei (salutat cu premiile Pulitzer şi Nobel) şi Oameni şi şoareci ale lui John Steinbeck îşi trag seva din această epocă; la fel şi romanele Marea depresiune al lui Alon Bersharder şi Să ucizi o pasăre cântătoare al lui Harper Lee. Probabil şi actuala criză va avea ecoul ei în literature de calitate.

"O civilizaţie este construită pe ceea ce se cere de la oameni, nu pe ceea ce cer oamenii de la ea", scria undeva Antoine de Saint-Exupery. Ideia confortului, a consumului de dragul consumului, a unor slujbe uşoare şi plăcute dar bine remunerate, a setei de căpătuială, a lipsei de responsabilitate şi de efort de creativitate în folosul societăţii trebuie să dispară. La rândul ei societatea trebuie să aprecieze strădania individului, respectându-i nevoile de libertate, de manifestare a unicităţii ca persoană, ferind-o de standardizări şi fetişizări înrobitoare.

18

ANCHETA

ORIGINI nr. 6-7-8/2010

PÂINE ŞI CIRC ÎN VREME DE CRIZĂ ANCHETA REVISTEI ORIGINI - ROMANIAN ROOTS

l. În ce măsura şi în ce condiţii libertatea intelectuală câştigată de-a lungul timpului prin atâtea procese istorice, revoluţii, războaie civile, proclamaţii de principii, manifeste naţionale şi internaţionale etc. ar putea, ea însăşi, deveni susceptibilă de a abdica sau a se trezi peste noapte necostituţională, limitată sau pur şi simplu ignorată sub presiunea unei puteri politice dictatoriale?

2. Credeţi că situaţiile de criză din sfera politicului în lumea de azi ar putea afecta negativ atitu¬dinea civică a intelectualului, ce ar putea afişa o atitudine critică faţă de putere, sau dimpotrivă, aceste crize ar putea fi o dovadă a trădării intelectualilor?

3 Care credeţi că sunt cauzele care au determinat mistificările masive din domeniul politicului dupa cel de al doilea război mondial, începând cu trădarea marilor puteri în raport cu ţările din estul Europei,, cu sovietizarea culturilor naţionale din lagărul comunist şi încheând cu supraestimarea unui aşa-zis holocaust al poporului roman?

THEODOR CODREANU

1. Riscurile ca toate principiile şi drepturile câştigate în context naţional şi internaţional în epoca modernă şi. mai cu seamă, după 1989, să fie abandonate, declarate „neconstituţionale" etc. sunt minime, de jure. De facto, însă este oricând posibil.

Constituţiile naţionale, documentele internaţionale privind drepturile omului rămân consfinţite oficial, cel puţin în statele care se consideră democratice.

Dar şi în acestea se găsesc motivaţii „solide" pentru restrângerea libertăţilor, cea mai de seamă, din 2001 încoace, fiind fantoma terorismului asupra căreia cad bănuieli greu de descurcat, de la maşinaţiunile legate de Pearl Harbor încoace. Baudelaire spunea că şmecheria cea mai subtilă a diavolului este de a crea impresia că el nu există. Contemporanii noştri îmbină perfect calea indicată de Baudelaire cu maniheismul tezei că diavolul este întotdeauna celălalt.

Sunt teoreticieni care intră grăbiţi în ecuaţia aceasta cu multe necunoscute, precum Samuel P. Huntington, care induce opinia că diavolul postmodern ar fi Islamul, atrăgând, în acest mod. în cursă şi Bisericile creştine, sub pretextul luptei între civilizaţii.

Mai mult de atât, o anume zâzanie e produsă şi între ţările de religie creştin-ortodoxă şi cele catolice sau protestante, în pofida mişcării ecumenice, presiunea căzând şi aici asupra ortodoxiei, care. vrem nu vrem, este imaginea originară a creştinismului.

Pe un asemenea fond, democraţiile sunt fragile şi oricând pot apărea partide-stat conduse de lideri orgolioşi, sub stindardul populismului

şi al „naţionalismului" demagogic. Atacurile recente la adresa presei şi atentarea la unele drepturi constituţionale, în condiţiile unei crize economice care-şi are sursa prelungirii în incapacitate managerială, au devenit ameninţări reale în România.

Cu atât mai mult, cu cât noii lideri ai opoziţiei par necopţi în materie de vicleşuguri ale istoriei. În România actuală, situaţia preşedintelui Trai an Băsescu este dintre cele mai paradoxale. El a înţeles că ideea naţională are un impact deosebit asupra alegătorilor şi a folosit-o din plin în ultima campanie electorală. În acelaşi timp însă el s-a înconjurat de o intelighenţie puternic îndoctrinată political correctness, lăsând impresia penibilă că una spune şi alta „fumează", ca să-1 parafrazez pe Tudor Arghezi. Sunt destule semne că dezastrul economic actual este şi copilul din flori al dedublării ideologice a preşedintelui, încât singura lui realizare „naţională" este atitudinea ceva mai fermă faţă de acordarea cetăţeniei române basarabenilor. În rest. înrobire faţă de FMI, cultivarea clientelei politice şi culturale. într-un asemenea context, intelectualitatea lucidă nu se poate simţi liberă, când istoria şi adevărul asupra valorilor naţionale îţi sunt impuse de aiurea, când un scriitor de forţa morală a lui Paul Goma este marginalizat şi pus la stâlpul infamiei din pricină că nu e „corect politic", când Mihai Eminescu este tratat ca „nul" sub aspect intelectual de corifei, precum Cristian Preda, ajuns europarlamentar sub oblăduirea aceluiaşi preşedinte, chiar dacă acum încearcă să-şi salveze pielea politică simulând

ORIGINI nr. 6-7-8/2010

ANCHETA

„disidenţa" în PD-L; când Mircea Eliade e considerat sub prestigiul unui Ioan Petru Culianu din aceleaşi raţiuni, numele ultimului fiind preferat în botezarea unui institut naţional de profil; când judecarea comunismului este încredinţată unui fiu de kominternist, ca Vladimir Tismăneanu, de parcă ne-am afla în lumea fabulelor lui Grigore Alexandrescu. Şi această frază lungă ar putea continua. Eu, unul, nu mă simt liber în ţara mea, cum nu m-am simţit liber nici în comunism, deşi libertăţile erau garantate şi atunci, constituţional.

2. Astăzi, trădarea intelectualilor se vede în graba cu care mulţi au îmbrăţişat deja pomenita ideologie a corectitudinii politice, ideologie care descinde direct din marxismul cultural la originea căruia stau ideile unor Georg Lukâcs sau Lev Troţki, împănate apoi cu freudo-marxism, postmodernism „multicul-turalist", în favoarea minorităţilor de tot felul aţâţate împotriva comunităţilor naţionale.

Această umilinţă greu de suportat de cei care mai cred în adevăr, este la fel de devastatoare ca în anii '50, când atâţia intelectuali s-au prostituat îmbrăţişând, pentru diverse avantaje lumeşti, ideologia proletcultistă ieşită din marxism-leninism şi din stalinism. Să-1 ataci şi să-1 etichetezi de „antisemit" pe un Paul Goma spre a-ţi netezi drumul către un post de ambasador la UNESCO, de exemplu, iată oglinda consecinţelor noului „fenomen Piteşti", experimentat cu mijloace rafinate şi neviolente. Neîndoielnic, asemenea simptome culturale pot fi puse direct în corelaţie cu noile crize politice şi economice ivite după 1989.

Dar poate mai vinovaţi decât intelectualii care urmează calea regală a reuşitei, sunt cei care preferă să nu se implice în bătălie, optând pentru espectativă, în comentarii orale tară soluţii. Ei sunt, surprinzător, majoritari şi se lasă călcaţi în picioare de o minoritate politică şi culturală care a inventat, pentru Europa de azi, faimoasa „treime de aur" care nu mai are nevoie de majoritatea placidă spre a lua decizii pentru ţară şi pentru umanitate.

3. Pentru a explica gravele consecinţe ale Celui de al Doilea Război Mondial în Europa Centrală şi de Est, pot fi invocate diverse referenţiale politice şi culturale. Geopolitica vorbeşte de împărţirea cinică a sferelor de influenţă între marile puteri.

Ialta a devenit simbolul acestui cinism. Asta ar fi cauza principală: egoismul marilor puteri mistificat cu principiile democraţiei prin fel de fel de Carte şi de Declaraţii. Iraţionalul naţionalist şi imperial drapat cu splendorile raţiunii. Imperiile medievale o faceau în numele creştinismului. După Revoluţia Franceză, au prevalat ideologiile. Cineva, pen-

19

tru a combate aspectul conspiraţionist de la Ialta, a observat, pe bună dreptate, că tocmai principiile Cartei Atlanticului nu s-au respectat. Altfel spus: înapoi la Ialta! Ce-i drept, prea târziu.

Pe de altă parte, vinovăţia aparţine deopotrivă statelor care s-au lăsat înrobite de colosul sovietic. Iar faptul a avut loc deoarece într-o societate sunt cu mult mai multe persoane coruptibile decât caractere. Puţini ştiu că Mihail Sadoveanu, de exemplu, hotărâse, la un moment dat, să meargă alături de legionari, dintr-un simţământ naţionalist firesc, cum au facut-o mulţi intelectuali străluciţi interbelici. In clipa când s-a produs trădarea direcţiei naţionale prin pseudoarmistiţiul de la 23 august 1944. Sadoveanu îşi pregătise bagajele să fugă în Elveţia, dar imediat a făcut cotitura de 180 de grade, descoperind că lumina vine de la răsărit.

Fraţii masoni îl informaseră că nu mai e nimic de făcut, că tot ce se mai poate întreprinde este să-i birui pe invadatori cu propriile lor arme pentru ca naţia să supravieţuiască. Şi a supravieţuit de n-o mai recunoşti astăzi, aşa cum Ulise, din cauza cetii aruncate de zeiţă peste Ithaca, nu şi-a mai recunoscut, pe moment, patria dragă. Trebuie efort, inteligenţă şi putere pentru ca Ithaca să redevină Ithaca, România să redevină România. Aceasta este piatra de încercare a românilor care au supravieţuit comunismului.

Desigur, de ce n-am lua în calcul şi şmecheria diavolului, dând o câtime de crezare şi înfioraţilor teoreticieni ai conspiraţiei universale, brodată pe marginea unei literaturi deja apreciabile. Ea trimite la existenţa unui grup ocult al înţelepţilor, în număr de vreo 300, care deţin frâiele finanţelor internaţionale şi înadins întreţin rivalităţile mondiale, finanţând deopotrivă pe toţi. aşa cum i-au finanţat simultan pe Hitler, pe Lenin şi pe Troţki.

Marea criză economică din 1929-1933 a fost opera genială a lor, ca şi actuală criză economică mondială. Ţinta finală ar fi crearea unui guvern mondial. Poveşti, desigur. Vorba anacolutică a cronicarului: cine va crede bine va fi, iar cine nu va crede, tot bine va fi, fiecăruia cum îi va fi voia!

Holocaustul poporului român? Nu cumva şi aici suntem ultrasincronişti, imitând conceptul care a dat atâtea roade la un alt holocaust? Fiţi siguri însă că asemenea chilipiruri nu se vor lipi de istoria noastră, subminată cu mult mai drastic dinăuntru decât dinafară. Tendinţa noastră de imitatori ne-a făcut să-i imităm cu măreaţă măiestrie pe invadatorii asiatici tradiţionali, invadând şi jefuind propria moşie, tăindu-ne pădurile, vânzându-ne bogăţiile solului şi subsolului, iar acum aurul şi uraniul care mai zac în Roşia Montană.

20

ANCHETA

ORIGINI nr. 6-7-8/2010

SIMONA-GRAZIA DIMA

1. Forţa intelectualităţii rezidă în consensul pe care-1 realizează în societate. Dacă intelectualitatea a reuşit să dobândească o anume forţă, astfel încât să aibă un cuvânt de spus în situaţii de criză, cinste ei, aşa ar fi normal, dar nu se întâmplă întotdeauna aşa. Pentru asta trebuie o tradiţie şi n-aş zice că autoritatea intelectualităţii de la noi e infailibilă. Sper că în România nu va fi cazul, după atâtea lupte pentru libertate, în genere, inclusiv cea de expresie, ca vocea intelectualităţii să fie drastic îngrădită. Nici să aibă prea mare audibilitate nu mă aştept, pentru că intelectualii sunt totuşi o minoritate în stat, cu un prestigiu relativ, mai degrabă fragil, cum ziceam, de vreme ce trend-ul îl dau alte forţe şi segmente sociale. Cum să se audă vocea culturii într-o societate (în orice societate) în care preţuirea maximă se acordă banului?

De altfel, cultura nu mai este o prioritate pe plan mondial, ceea ce nu înseamnă că ea nu se dezvoltă, dimpotrivă, datoria ei firească este să existe şi în condiţii nefaste, să discute şi să arate feţele crizei. Deplâng însă descreşterea calităţii învăţământului, care, între o grevă şi alta, nu mai cultivă respectul faţă de cultură, creând astfel, pe termen lung, analfabeţi (lato sensu). Vedem ce note se iau la bacalaureat, cum se copiază la exemenele importante. Acesta este doar unul din fenomenele sociale cu largă răspândire, ce vor influenţa, indubitabil, soarta intelectualităţii. In ce măsură statul este vinovat aici şi în ce măsură chiar cadrele didactice, prin unele excese şi dezertări de principiu, ar forma obiectul unei discuţii complexe, care ar demonstra cât de legate sunt lucrurile în viaţă. E clar că fenomenele fiinţează în strânsă interdependenţă. Graniţele le trasăm noi. la o analiză, dar ele există unitar şi se dezvoltă într-o veritabilă fuziune. Ce rost are să vorbim despre intelectuali atâta timp cât însăşi formarea lor este tot mai dificilă, mai problematică?

Mi se pare că asistăm la o barbarizare a societăţii româneşti. Politicul are în mână decizia: soarta ţării, inclusiv a intelectualilor, îi aparţine, pe termen lung. Dacă politicul va lua hotărâri consecvent eronate, ne putem aştepta, fireşte, la mari probleme în viitor.

2. Actualele crize nu cred că sunt dovada trădării intelectualităţii, ci, mai degrabă, a mersului societăţii înseşi într-o anumită direcţie. Nu mă pot amăgi cu gândul că intelectualitatea ar avea o prea mare putere, nici că ea ar determina mersul într-o direcţie oarecare, al societăţii. Nici vorbă. Sunt o mulţime de alte categorii sociale, mult mai puternice. A fi intelectual este, la urma urmei, ceva in-

efabil. Dacă ar fi să definim intelectualul, nu vom fi mulţumiţi cu imaginea unui simplu licenţiat, care a dobândit o diplomă. Calitatea de intelectual se dovedeşte prin trăirea lumii, a existenţei, pe dimensiuni culturale, nu este o categorie numărabilă, cuantificabilă, statistic vorbind. Criza are o dimensiune politică, în primul rând, iar politicienii nu sunt totuna cu intelectualii. Dacă au loc crize, este vorba, în primul rând de opţiunea politicienilor. Nu sunt absolut sigură că e vorba de o trădare. Poate fi şi o simplă amăgire. In lipsa unei viziuni culturale, a unui orizont de viaţă, un om politic se poate înşela îngrozitor, tară să trădeze cu voia - pur şi simplu orbit de spectrul puterii, de ambiţie şi lăcomie.

Oamenii politici nu sunt, cel mai adesea, nişte înţelepţi, care să fi învăţat ceva din istorie, nici nu au un respect deosebit faţă de intelectuali. Ca atare, ei repetă greşeli deja făcute, clasate de istorie (dar de unde să ştie ei asta, dacă nu citesc nimic?) şi prea rar stau să asculte punctul de vedere al altuia.

Să ne bucurăm când auzim vocea unui intelectual autentic - este ceva rarisim, într-adevăr, că se poate face ascultat. Iar dacă rostirea sa se lasă şi cu vreo urmare palpabilă în societate, atunci chiar avem de-a face cu o minune.

3. Erorile istoriei dovedesc, încă o dată, că există o pluralitate de cauze, o împletire de factori ce merg până în subteranele istoriei. Pe de o parte, înapoierea de tip asiatic a popoarelor Estului, în general, a Rusiei, pe de alta, în special, faţă în faţă cu cinismul şi complexul de superioritate al Vestului faţă de Est, o gravă eroare ce se va răzbuna crunt într-o zi. Au fost (poate mai sunt) destui politicieni vestici lipsiţi de simţul alterităţii, obişnuiţi să privească la oameni ca spre obiecte clasificabile în categorii: oameni de calitatea I sau de calitatea a II-a etc. Orice am face. tot la problema lipsei de spiritualitate ajungem. Chiar şi comportamentul Vestului faţă de natură este acela al unui cuceritor-spoliator. îndărătul tuturor sloganurilor se ascunde lipsa de respect faţă de fire, precum şi cultul câştigului bănesc, cu orice preţ. inclusiv minciuna. Şi atunci să ne mai mirăm de mistificări, trădări, violenţe de orice fel? Toate vor fi considerate bune câtă vreme servesc unui interes egoist bine definit, preamărit, zeificat. Sunt concepte nefireşti, căci merg împotriva adevăratei naturi a omului, ce se îndreaptă firesc spre hieratism, spre diafan, se scutură de bunurile materiale opresive, spre a căuta libertatea spiritului, increatul. In asta stă măreţia omului. Pas de spune asta celor crescuţi în etica protestantă, maxweberiană, a cultului muncii hipertrofiat. Totuşi,

ORIGINI nr. 6-7-8/2010

ANCHETA

de ce să n-o recunoaştem, mistica Orientului este in¬finit superioară, consolatoare până la capăt.

Omenirea va învăţa, dacă mai poate, din propriile greşeli. Din fericire însă, şi în Vest nu toţi oamenii se conduc după precepte eronate. Mulţi îşi dau sea-

21

ma că omenirea se îndreaptă într-o direcţie greşiă şi se împotrivesc, după puterile lor. Vorbeam de un curent general, de o stare de spirit predominantă.

Excepţiile există şi ele, iar de acolo aşteptăm o subită învigorare.

ION COJA

1. Azi nu mai este nevoie de îngrădirea libertăţii intelectuale. Este suficientă ignorarea ei de către mass media. Academie, Universitate, adică de acele instituţii pe care o dictatură le poate controla foarte uşor. Cazul României de dinainte şi de după 1990.

2. Nu trădează decât unii intelectuali, din motive diverse, numite în general slăbiciuni omeneşti. Alţii nu trădează. Şi unii, şi alţii, ajung să regrete!

3. Ce caută cuvîntul sovietizare în întrebarea dumneavoastră? Termenul corect este altul!

La fel, cum vine supraestimarea unui aşa zis holocaust al poporului român? Abia că se vorbeşte despre acest subiect, iar dumneavoastră credeţi că

este supraestimat! Alt holocaust este supraestimat!

Iar cel românesc continuă! A început pe vremea lui Eminescu, a avut un vârf interbelic, prin prigoana legionarilor, a continuat în Basarabia, după 1940 şi 1944, alt vârf în obsedantul deceniu, iar după 1990 s-a declanşat cu puteri mai mari ca oricând şi cu o eficienţă inimaginabilă. Decăderea produsă după 1990, produsă după un plan foarte bine pus Ia punct, reia proiectul de distrugere, de aneantizare, de emasculare sau cum vreţi să-i spuneţi, a poporului român! Deci nu e vorba de supra-estimare atâta vreme cât subiectul lipseşte din dezbaterea publică, deşi efectele fenomenului sunt evidente. Nu-l găsiţi nici în presă, nici la TV sau Radio! Nici în Parlament! Doar pe Internet...

DAN DĂNILĂ

1. Voi încerca să răspund cu tot cinismul de care poate fi capabil un iubitor al lui Rilke-e vorba deci de libertatea intelectuală, adică libertatea de creaţie şi de exprimare. Cred că ambele sunt pseudolibertăţi, fiindcă orice libértate se autoîngrădeşte în mod subiectiv şi (sau) obiectiv de nişte limite care ţin de caracterul, capacitatea şi calitatea intelectualului, de ideologia lui, de (pre) dispoziţia de a face compromisuri, de regimul politic în care trăieşte, de interesele personale, de inspiraţie, de dispoziţia de moment, etc. Ideile mari şi frumoase nu sunt pentru oricine, corectitudinea politică este făcută şi pentru a fi ignorată; toţi dictatorii au avut poeţi de curte, toţi tiranii au avut nebuni care i-au distrat, toate războaiele au capturat mari savanţi. Talentul şi geniul nu rimează întotdeauna cu caracterul. Deci, o problemă de conştiinţă individuală.

2. Criza politică merge mână în mână cu criza intelectuală iar spiritul de turmă este la fel de periculos ca şi individualismul exagerat; chiar şi cei mai mari intelectuali sunt flataţi şi pot fi amăgiţi cu premii şi decoraţii. Amestecul în politică cere dovezi de curaj sau anumite compromisuri la care nu oricine este dispus. Intelectualii au fost mereu trădaţi şi vor trăda atunci când vor crede că au dreptul să

o facă. Visul lui Platou despre o lume condusă de filosofi s-a dovedit utopic.

3. Specia umană a demonstrat în repetate rânduri că nu este capabilă să înveţe din istorie pentru a evita repetarea greşelilor capitale. Istoria se repetă, iar sub pretextul că acţionează în interesul propriilor popoare, marile puteri vor pune mereu pe primul loc propriile avantaje politice şi materiale, mai mult sau mai puţin previzibile (cu o marjă de eroare considerabilă). Exemplul mai recent al războaielor din fosta Jugoslavie a demonstrat incapacitatea de dialog şi impotenţa de decizie a marilor puteri. Confruntată cu marile crize ale umanităţii, conflictele de sorginte religioasă, suprapopulaţia, criza de resurse primare şi de hrană, tulburările climatice şi migraţionismul, politica nu mai are libertatea de mişcare de altădată, vremea marilor reforme şi proiecte sau a marilor oameni politici a trecut. Toate acestea sunt de fapt crize profunde ale valorilor. Dezbinată de percepţii diferite ale inamicului public numărul 1. Europa (şi lumea întreagă) a oscilat în a-l considera a fi ba fascismul, ba comunismul. Deşi utopia comunistă este contrară egoismului şi instinctelor primare de acumulare, ea are suflul mai lung şi continuă să captiveze o parte din intelectuali. E aproape normal să oscilezi mereu

22

ANCHETA

între ideile socialiste şi cele liberale: când vezi marile inechităţi sociale şi cruzimea capitalistă eşti de stânga, iar atunci când vezi pe ce mâini au ajuns creaţiile spirituale, arta şi cultura de azi. devii liberal convins.

ORIGINI nr. 6-7-8/2010

Nu înţeleg ce vrea să însemne holocaustul poporului român?!? E bine ca anumite cuvinte să nu fie scoase din contextul şi sensul lor primar.

MONICA MUREŞAN

1. Păi, exact în măsura în care se instaurează o putere politică dictatorială, ce poate îngrădi (tocmai) prin constituţie o parte din sau toate libertăţile cîştigate. De abdicat nu abdică - noi românii suntem campioni în a spune una şi a gândi alta; e lecţia de supravieţuire ce ne-a dat-o istoria. Şi în '89 românul s-a trezit în democraţie, surprins stând cu un ochi la slănina porcului sacrificat de Ignat şi cu altul la ambalajele sclipitoare ale Occidentului. Şi în acel 23 august când a abdicat regele, când s-a trezit întro democraţie ce duhnea a vodkă!

2. Orice situaţie de criză, nu numai din sfera politicului, poate afecta şi de fapt afectează negativ atitudinea civică a intelectualului. Iar cele din sfera politicului parcă mai mult deoarece este zona cea mai vulnerabilă, care controleaza şi economicul şi are tendinţa de a nu ceda puterea sau de a face orice compromis, alianţe (secrete ori la vedere) numai şi numai pt a rămâne la putere şi a se bucura de avantajele ei. Mă refer în special la România, pentru că îi cunosc intelectualii şi din istoria literaturii, dar şi nemijlocit. Puţini au reuşit să rămână verticali - nu-mi vine în minte decât P. Goma (dar mi se pare că nu mai are nici cetăţenie română!). Nici cei din diaspora nu au reuşit (în special ca scriitori... poate, cu unele excepţii, medicii ori oamenii de ştiinţă). De ex.. Petru Popescu a făcut o figură tristă reapărând aici anul trecut. Atitudinea critică faţă de putere nu ţine de foame, iar intelectualii au fost şi sunt mai degrabă pasivi decât trădători. Pen-

tru a trăda, ar fi însemnat că măcar pe termen scurt să se fi aflat şi ei în funcţii politice importante. Nu prea este aşa la noi deoarece intelectualii n-au fost promovaţi, ci mai degrabă ignoraţi sau bătuţi (la mineriade, etc.). Or, rolul lui devine important întro societate bazată pe educaţie şi cultură... Rare au fost poate cazurile în care au fost/s-au lăsat folosiţi - dar şi repede au devenit indezirabili, ca nemanevrabili ori nesupuşi - ex. M. Dinescu. P.Roman sau A.Pleşu. Cei din diaspora s-au întors pentru un scurt interval de timp, mai mult spre a-şi lansa o carte în ţară, nu pentru a se restabili sau a ran- forsa societatea civilă şi a lua o atitudine civică. Nu cred că intelectualii sunt nişte trădători după 1990, erau mai mult înainte, unii reorientându-se din mers.

După 1989 ei au incercat să se facă utili, ascultaţi, cunoscuţi dar sfera politicului nu i-a promovat iar ei au eşuat până la urmă în feudele din mass-media unde a fost nevoie de ei pînă de curând. Acum, nici măcar acolo nu mai au ce căuta, presa şi radio-TVul fiind subordonate politic.

3. Interesele proprii, oricum nu le-a păsat de aceste ţări şi acum se vede poate chiar mai bine.

Acum suntem liberi ... să ne predăm singuri ţara F.M.I.-ului. Cât despre supraestimare.... Nu marile puteri, ci noi înşine murim de mâna noastră; eu cred că ni s-a tocit simţul apartenenţei naţionale, probabil prin supralicitarea lui de către Ceauşescu.

BASARAB NICOLESCU

Diaspora română nu este numai depozitara memoriei suferinţei. Nu trebuie uitat că, înainte de 1989, ca şi acum, opere importante s-au creat în afara graniţelor ţării. Cultura română depăşeşte cu mult frontierele teritoriale ale României. Diaspora română poate juca un rol important în valorizarea acestei memorii culturale. Pentru ca diaspora română să poată

juca acest dublu rol este de la sine înţeles că ea nu trebuie să fie aservită nici unui interes politic. Relaţia cu autorităţile din ţară trebuie să fie una de parteneriat şi nu una de supunere la necesităţile politice sau diplomatice. Orice activitate festivistă şi minoră nu înseamnă numai pierdere de timp şi bani, dar şi compromiterea acestui parteneriat.

ORIGINI nr. 6-7-8/2010

RESTITUIRI

23

MIHAI POSADA

STRATEGIA DE MARKETING Şl PARADOXUL COCHETĂRIEI, SAU CUM SE CAM FACE CULTURA DE... POLITICĂ SI VICEVERSA

Ca să vorbeşti despre „cultură şi politică" la 2010, în România, trebuie musai (vrei nu vrei), să te raportezi la „modelele" de gen existente.

Teribilă chestiunea asta cu „modelele" căutate în draci de tineretul nostru debusolat de educaţia pe care i-am dat- o de altfel tot noi, „rezistenţii prin cultură", vreme de vreo 50 de ani! Cum adică, nu avem modele? Ba avem, şi încă cu vârf şi îndesat! Asta nu face totuşi din „rezistenţii" (sic!) care am vrea acum noi să fim, mai mult decât „supravieţuitori prin cultură", cum bine remarca cineva. Cum ai putea, vorbind despre „cultură şi politică", să nu te atingi de exemplul managerului întemeietor al celei mai de succes edituri de carte şi reţele de librării particulare din ţară, în plus redactorul unui apel către populaţie în sprijinul Puterii politice a momentului istoric pe care tocmai îl trăim bine (mersi) împreună? Fireşte, este vorba despre modelul politic şi cultural reprezentat de dl. Gabriel Liiceanu.

Echivalând de bună seamă cu o crimă morală, politică şi evident contraculturală în concepţia managerului cultural vizat, „certarea" publică a prestaţiei de politică culturală şi imoralitate educaţională a unui moloh editorial de talia managerului Gabriel Liiceanu, urmată de semnătura în clar a autorului acelei acuze valorează simplu, cât „asumarea răspunderii", pentru autorul în speţă: „Eu nu mă pot bate cu D-ta. N"am nici geniul, nici vârsta, nici condeiul şi nici situaţia Dtale. N'am nimic. D-ta ai totul. Dar din adâncul unui suflet lovit şi nedreptăţit îţi strig, şi îţi voi striga din adâncul gropii, eşti un necinstit sufleteşte" (îi preciza public, în scris, Corneliu Co- dreanu, la 26 martie 1938, fostului mentor naţionalist de odinioară şi iniţiator în politică economică al Tinerei Generaţii, profesorul Nicolae lorga, ajuns prim- ministru şi perceput în mod just ca simplu trădător al acelei Generaţii, de emulul pe care-l condamnase la moarte din raţiuni mercantile „cu faţă" morală: mentorul spiritual, implicit cultural şi politic de altădată, căzut în imoralitatea iară speranţă de mântuire a politicianismului celui mai

venal şi feroce).

Mircea Eliade semnalase la rându-i grave tare de caracter ale marelui istoric român, cu care parcă n-am îndrăzni încă să-l comparăm pe filosoful- mentor al naţiunii posdecembriere româneşti şi editor de afaceri de succes Gabriel Liiceanu, în ciuda aparenţelor răuvoitoare: „Cum te-ai purtat d-ta cu tinerimea care te-a dus pe braţe? «Secături entuziaste», aşa le spuneai. Nu te-ai apropiat niciodată de sufletul lor, de greşelile tinereţii lor.

I-ai ironizat, i-ai dispreţuit şi le-ai ţinut lecţii de «omenie» şi de «românism». Au fost o masă de manevră pentru gloria d-tale. (Te stimăm prea mult pentru a spune: pentru «interesele» d-tale)" (Unde eşti, domnule lorga?, articol semnat de Mircea Eliade în revista CREDINŢA, la 23 decembrie 1933).

La 1937. împovărat de două ministere cu acuzaţia de scriitură pornografică şi excluderea din învăţământul superior (prin decizia de îndepărtare a „asistentului onorific" de la catedra lui Nae Ionescu), Eliade este apărat de întreaga sa generaţie, într-o vastă campanie devenită veritabil proces de presă şi la care, prietenul Emil Cioran se raliază cu toată fervoarea sa împotriva „dictaturii reumatismului", adică a tuturor sclerozaţi lor aflaţi la decizie în cultura & politicile patriei. De fapt e vorba acolo şi atunci de un proces politic mascat, ascendenţa lui Eliade asupra tineretului vremii nefiind pe placul politicienilor zilei. Atentatul Puterii se îndrepta împotriva întregii Tinere Generaţii de la 1927, prin atac direct la persoana reprezentantului celui mai strălucit al acesteia. Cioran desluşeşte înţelesurile ascunse ale mişeliei politice şi pseudoculturale respective, îndreptate împotriva singurului cetăţean al României „care poate circula şi în cealaltă jumătate a culturii umane": „Dispreţul muritorilor este un omagiu adus spiritului", şi caută soluţii eroice de eludare a nefastelor efecte ale procesului de politică anticulturală şi antinaţională, aflat în curs: „Lepădarea de lume este concluzia necesară a spiritului.

Există însă o lepădare în mijlocul acestei lumi.

24

RESTITUIRI

O frenezie rezultată din dezgust, entuziasm şi pasiune. Asta face să-ţi cauţi duşmani peste tot şi să nu te intereseze nici unul" (scria Emil Cioran, în articolul Crima bătrânilor, publicat la 20 iunie 1937 de revista VREMEA). în stilul său, desigur, Cioran nu va urma niciodată îndemnurile adresate retoric camarazilor de generaţie şi cititorilor săi. Poate că tânărul Cioran doar a „cochetat" cu legionarismul, dar a facut-o furibund.

Oare pentru această netă dihotomie, între patosul auctorial al predaniei şi forţa exemplului personal cu totul diferit de acestea, îl admiră şi îl citează pe Emil Cioran, la orice proces al legionarismului se grăbeşte să ia parte dl. Liiceanu?

Avem de constatat cum stau lucrurile, citind Prefaţa pe care o semnează cu toată pertinenţa de editor-lihrar român şi intelectualcetăţean angajat dl. Liiceanu, la recenta apariţie a editurii pe care o conduce: romanul Aşteptând ceasul de apoi, de Dinu Pil lat. fiul poetului Ion Pil-lat şi partener de închisoare politică comunistă al gânditorului de la Păltiniş. în celebrul „lot NoicaPillat". Dinu Pillat a primit în 1960, după arestarea sa de Securitate în 1959, condamnarea la 25 de ani muncă silnică, în principal pentru că a scris şi difuzat manuscrisul cu pricina, acuzat de culturnicii securistocomunişti pentru că ar fi un roman „mistico-legionar". Omul a executat, mulţumită împrejurărilor istorice, aproape şase din cei 25 de ani dc detenţie politică, până la eliberarea „politicilor" de la 1964, murind la vârsta de 54 de ani. Iar cartea a avut de aşteptat vreme de jumătate de secol, de bună seamă că din motive politice şi a fost aşteptată de cititori ca să iasă din ascunzătoare, adică din „arestul" în arhivele Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii (CNSAS), ne informează, pe urmele Notei introductive semnate

ORIGINI nr. 6-7-8/2010

de Monica Pillat, la pp. 23-39 ale volumului tatălui său, cotidianul românesc EVENIMENTUL ZILEI (vezi http://www.infoportal.ro/presa~info-l 570427. html?utm_medium=email&utm_source=infoportal newsletter&utm_content=newsletter). Desigur, şi pentru a intra în sfârşit în bogatele rafturi ale reţelei de librărie Humanitas, dealtfel cu totul vrednică de laudă instituţie de cultură recent-românească. Dl. Liiceanu se pronunţă asupra conţinutului cărţii, pc care o descarcă din răsputeri de acuzaţia securistocomunistă de roman „mistico-legionar", oripilat de acuzaţia comunistosecuriştilor, în faţa cărora ai impesia că încearcă să disculpe orice posibile aderenţe ale autorului Dinu Pillat la perpetuu-incriminata şi eterndiabol iza-ta organizaţie naţionalist-creştină a legionarismului românesc din miezul primei jumătăţi a veacului douăzeci.

Incriminată de comunişti cu ajutorul Securităţii şi diabolizată de atunci şi până în zilele noastre, în mod paradoxal, tocmai de aceia care se pretind opozanţi ai comunismului securis-toid...

Dl. Liiceanu ne explică aşadar în Prefaţă eroarea de judecată a regimului comunist. altminteri declarat de preşedintele republicii noastre. excelenţa sa dl. Traian Băsescu, drept un regim, între altele, criminal. După procesul reabilitării lui Dinu Pillat, la 1996, încercarea de a-1 disculpa în conştiinţa cititorilor pe autor este cât se poate de binevenită. De asemenea, cortina de fier trasă de dl. Liiceanu între „tema cărţii" şi „poziţia auctorială" (p. 11) deschide ochii lectorilor romanului Aşteptând ceasul de apoi asupra neghiobiei culturale şi artistice a celor care ne-au manipulat destinele tuturor, vreme de peste o jumătate de secol (de la 23 august 1944. până la 22 decembrie 1989). Nu înţelegem în faţa cui s-ar discupla astăzi dl. Liiceanu, ori autorul însuşi în viziunea apărătorului său. care parcă îşi cere

ORIGINI nr. 6-7-8/2010

RESTITUIRI

iertare pentru acuzaţia repetată sistematic de fapt de securiştii comunişti ai defunctului regim din România, facându-ne să ne întrebăm: care să fie, în anul 2010, la 50 de ani de la scrierea cărţii acuzatului Dinu Pillat, defunctul regim din România?

Caracterizând «greşeala de neiertat» a legionarismului, dl. Liiceanu face recurs la Cioran şi reiterează antiromâneasca acuzaţie-şlagăr că tinerii naţionalişti creştini anticomunişti ai epocii interbelice româneşti: „amestecă istoria cu mistica şi judecata morală şi religioasă cu crima" şi conchide cu exigenţă maxi-morală: „lucrul scandalos nu este că ei «concep un viitor pentru o ţară care nu avea nici unul», ci că imaginează mântuiri colective".

Exactă observaţie creştină: vai!, aşa procedează azi misticii politici ai terorismului islam-ist. Imediat apoi, ni se revelează un paradox: „confluenţa paradoxală dintre morală şi crimă e cea care îi face suspecţi" (p. 21). Iaca, se poate şi aşa daca raţiunea dominantă o cere! De-un exemplu, Mihai Fătu şi Ion Spălăţelu tipăreau la Editura Politică volumul Garda de Fier - organizaţie teroristă de tip fascist, cam în acelaşi timp în care ideologul cultural român de circulaţie internaţională Sergiu Nicolaescu pactiza muncitoreşte cu Pistruiatul regizorului Francisc Munteanu, ori lansa pe piaţa cultural-politică pelicula Atunci i-am condamnat pe toţi la moarte, iar Manole Marcus, Actorul şi sălbaticii, împreună cu celelalte montaje comu-nistoide şi anticapitaliste în cheia incriminanţei trecutului legionar românesc.

Calitatea acestui gen de gândire în contradicţie cu adevărul stă exclusiv pe adaptabilitatea gânditorului/omului de cultură la presiunile politice şi poartă numele de obedienţă, iar atunci când iese de-a dreptul în întâmpinarea puterii, spre a-i capta simpatia din calcul meschin, se cheamă lichelism.

Când acest tip de intelectual se autodeclară şi „rezistent prin cultură", aşa cum face dl. L., adaptarea e sinonimă cu slugărnicia culturalului faţă de politic, nici pe departe cu „rezistenţa". Un paradox aparent semnalează dl. Liiceanu: funcţia incantato-rie aplicată de securistocomunişti, între „tehnicile de mistificare" folosite de ei: „funcţia incantatorie, menită să creeze magia culpei ideologice, pe care o capătă, repetate la nesfârţit, formulările de tipul «roman mistico-legionar», «apologie legionară», «roman mistico-apocaliptic» [această din urmă caracterizare ni se spune că îi aparţine de fapt lui Andrei Scrima]" (p. 14). Un paradox mai subtil însă, este că „funcţia incantatorie" aplicată de comunişti asupra generaţiei lui Dinu Pillat, prin serviciile Securităţii Statului, îşi face simţit efectul deformator la nivelul raţiunii dlui. Liiceanu, la câteva generaţii distanţă în unităţi de măsură politice şi culturale: dsa. crede şi vrea să ne convingă şi pe

25

noi exact ceea ce l-au învăţat securiştii comunişti, folosind funcţia incantatorie de spălare a creierelor.

Iar dl. Liiceanu cearcă să-i încânte mai departe, pe alţii mai tineri. Definiţia dată astăzi legion-arismului de dl. Liiceanu denunţă grija acestui „boier al minţii" româneşti recente, pentru confort personal şi cuminţenie „civică", aplicabile căldicel regimurilor de viaţă cultural & politic ale conaţionalilor neluminaţi şi care aşteaptă modelul domniei sale.

Din păcate, „boieria" practicată la 2010 de corifeii gândirii civile în România nu are prea multe scrupule în faţa adevărului, respectând atât mai puţin adevărul istoric. Adică un bun patrimonial sacru şi etern, pentru că transmisibil cu acută necesitate prin misiunea culturală a gândirii asumate public, ce transgresează vămile politice. Incantaţiile pritocite de dl. Liiceanu nu ne încântă şi cu atât mai puţin ar avea putere să convingă un public cât de cât dedat cu studiul istoriei naţiunii aparţinătoare, dacă nu vă supăraţi. Ele au cel mult darul să mai întristeze publicul cititor încă o dată, ca de-atâtea ori, cum bunăoară atunci când managerul cultural naţional Gabriel Liiceanu (instalat neoficial, dar „boier al minţii" iară nicio reţinere massmediatică) şi-a permis să cenzureze prin eliminarea unor pasaje „politic nepotrivite" cartea Schimbarea la faţă a României, comisă de multcitatul Emil Eioran într-o tinereţe de vădită adeziune şi convingere legionară şi reeditată cu coerciţia gândită de editor aşa cum înţelege domnia sa că trebuie corectat, cosmetizat şi prezentat adevărul în literatura/ cultura română. Noi ştiam că cenzura se cenzurase oficial, de pe la vodă loan Alexandru I Cuza, dacă nu ne înşeală istoria alternativă. Se vede treaba, democraţia postdecembristă înseamnă şi libertatea de a pune cenzura la locul convenabil ce i se cuvine (după micile nevoi ale fiecărui operator de cultură naţională). La dreptul vorbind, n-ar mai trebui luat în serios, şi nici nu este, numai că o prefaţă la o carte cu urme de cătuşe la încheieturile mâinilor, când este distribuită la nivel naţional şi prin diaspore & exiluri româneşti şi nu numai, impune tratarea cu oarecare atenţie („Românii din străinătate sunt partea cea mai evoluată a naţiunii române!", spunea la începutul lumii mai 2010, la New York, ministrul de externe al româniei, dl. Teodor Baconschi, apud Nicholas Buda, în pag. 3 a revistei GÂNDACUL DE COLORADO pe iulie 2010). Şi nu ne îndoim că, dealtfel, are cine să montorizeze fenomenul cultural din ţările fost-satelite.

Ne amărăşte numai proasta înţelegere a sacrificiului unor înaintaşi - vrem nu vrem - ai culturii din care facem parte, ca să nu zicem interpretarea cu rea credinţă a jertfei acelora. Căci despre asta este vorba, iar dl. Liiceanu se preface a nu înţelege, în

26

RESTITUIRI

ciuda repetatelor trageri de mânecă la care numeroşi intelectuali l-au supus până azi: despre dăruirea existenţei trupeşti şi sufleteşti în numele lui Hristos a acelora care şi-au dat viaţa ca să oprească invazia comunismului internaţional ateu. ca să oprească transformarea României în „democraţie populară" dominată de ideologia „urii de clasă", aşa cum din păcate s-a întâmplat. A-ţi da viaţa pentru neamul tău, pentru credinţa aceastui neam, bunăoară pe frontul anticomunist din războiul civil spaniol de la 19361939, sponsorizat pe ascuns şi de marile ţări occidentale, este un sacrificiu creştin. A accepta din desperare să mori şi sufleteşte atunci când eşti creştin, prin asumarea de facto a vinovăţiei de a ucide un duşman de moarte al poporului tău, atunci când crima ta de dragul neamului tău te condamnă definitiv în faţa lui Dumnezeu, este un sacrificiu mai mult decât cultural, mai mult adică decât literar sau filosofic, la nivel declarativ-declamativ, în felul apoftegmelor cioran-iene pe model poate dostoievs-chian, pe care mintea incantată de şamanii siberieni ai ideologiei comintemiste nu-1 poate pricepe. Sau îl pricepe, dar amintirea gulagului ca exemplu de pericol permanent, nu permite altă poziţie culturalpolitică? Nu spunem că de vină a fost „teroarea istoriei", ca să nu-1 supărăm pe ministrul nostru de Externe, excelenţa sa dl. Baconschi, de bunătatea căruia depinde într-o măsură distribuţia de carte editată şi de megaconcernul Humanitas domiciliat în locuinţa ocupată altădată de Casa Scânteii comunismului românesc. O editură-reţea de librării cu anvergura culturală şi politică a instituţiei româneşti ce poartă numele Hu-manitas, condusă de dl. Liiceanu, este un model dintre cele mai optim-funcţionale sub care poate funcţiona în ziua de azi un veritabil şi desigur neoficial minister al propagandei.

Revenim cu o observaţie la paradoxul utilizat de dl. Liiceanu la pagina 21 a cărţii lui dinu Pillat, Aşteptând ceasul de apoi, ca argument în diabolizarea corect-politică a legionarilor: Confluenţa paradoxală dintre morală şi crimă e cea care îi face suspecţi în ochii tuturor: ai conaţionalilor, ai autorului, ai cititorilor. Drumul către paradis nu poate trece prin infernul sângelui vărsat. Lumea de „aici" şi cea a împărăţiei Cerului nu poate trăi decât în disjuncţie. Oricât de „curând" ar veni lisus. Noul Ierusalim nu poate cob-

ORIGINI nr. 6-7-8/2010

orî în timpul Istoriei. De acord, tocmai că asumarea afuriseniei şi a pierderii accesului la împărăţia Cerului, pentru creştinul care omoară spre a îşi apăra fiinţa în Istorie, este o infinit diabolizată crimă cu care i se dă legionarismului la mir, spre a face plăcerea securistocomuniştilor internaţionalişti de ieri, de azi, dintotdeauna. Biblia, la cea de a doua carte a Pentateucului, Ieşirea, Cap. 32, intitulat Viţelul de aur, versetele 25-35, precizează: „Moise, văzând că poporul acesta e neînfrînat, căci Aaron îngăduise să ajungă neînfrînat şi de rîs înaintea duşmanilor lui, a stat la intrarea taberei şi a zis : «Cine este pentru Domnul să vină la mine!» Şi s-au adunat la el toţi fiii lui Levi.

Iar Moise le-a zis : «Aşa zice Domnul Dumnezeul lui Israel : Să-şi încingă fiecare din voi sabia sa la şold şi străbătînd tabăra de la o intrare pînă la cealaltă, înainte şi înapoi, să ucidă fiecare pe fratele său, pe prietenul său şi pe aproapele său». Şi au făcut fiii lui Levi după cuvîntul lui Moise.

In ziua aceea au căzut din popor ca la trei mii de oameni. Căci Moise le zisese fiilor lui Levi : «Afierosiţi-vă astăzi mîinile voastre Domnului, fiecare prin fiul său sau prin fratele său, ca să vă trimită El astăzi binecuvîntare !» Iar a doua zi a zis Moise către popor : «Aţi făcut păcat mare ; mă voi sui acum la Domnul să văd nu cumva voi şterge păcatul vostru». Şi s-a întors Moise la Domnul şi a zis : «O, Doamne, poporul acesta a săvîrşit păcat mare, facînduşi dumnezeu de aur. Rogu-mă acum, de vrei să le ierţi păcatul acesta, iartă-i; iar de nu, ştergemă şi pe mine din cartea Ta, în care m-ai scris !» Zis-a Domnul către Moise : «Pe acela care a greşit înaintea Mea îl voi şterge din cartea Mea. Iar acum mergi şi du poporul acesta la locul unde ţi-am zis. Iată îngerul Meu va merge înaintea ta şi în ziua cercetării Mele voi pedepsi păcatul lor». Astfel a lovit Domnul poporul, pentru viţelul ce îşi făcuse, pe care-1 turnase Aaron" (textul ediţiei 1982).

Mulţi descendenţi ai coreligionarilor lui Moise - eliberatorul poporului său din robie şi restauratorul sacrificial prin crimă fratricidă al credinţei poporului ales în Dumnezeu - cunoaştem azi, care să-1 renege pe Moise? Care să-1 acuze că gestul acesta al său amestecă istoria cu mistica şi judecata morală şi religioasă cu crima? Care să-1 facă suspect în ochii tuturor? Care să nu înţeleagă sacrificiul său necesar şi umanismul său imanent, paradoxal, pentru că, prac-

ORIGINI nr. 6-7-8/2010

RESTITUIRI

tic, actul lui Moise reprezintă o purificare în sens fanatic-religios?

Oare numai din cochetărie să se fi opus dl.

Liiceanu apariţiei cărţii despre elevii lui Noica de la Păltiniş, intelectualii României de astăzi, despre care se ştie că aveau între preocupările de căpetenie comentariile la... Pentateuc, adică ia cele cinci Cărţi ale lui Moise din Vechiul Testament?

Să fim bine înţeleşi: nu facem apologia asasinatului politic-ideologic-religios sub nici o formă, şi cu atât mai puţin socotim legionarismul ca o şcoală a crimei, câtă vreme nu Vechiul, ci Noul Testament este îndreptarul său, adică exemplul cristic al asumării sacrificiului suprem, tocmai spre a spăla păcatele sangvinare ale trecutului istoric şi spre a asigura o viaţă veşnică sufletului, dincolo de moarte. Reamintim numai că singura reacţie organizată românească împotriva comunismului a fost Mişcarea Legionară, folosită de Ion Antonescu pentru a accede la conducerea statului şi la vârfurile căreia au aspirat mari personalităţi ale veacului, de la Carol al II-lea, la Nichifor Crainic şi Nae lonescu.

Tot Legiunea a fost singura forţă politică de opoziţie contra unui regim corupi, instabil, pus în slujba intereselor oligarhice şi concepţiilor individualiste şi raţionaliste proprii ideologiei democratic-liberale, cu totul străină de tradiţia românească, cum preciza într-un interviu din 2007 profesorul Claudio Mutti, specialist în istorie interbelică românească (reluat de revista PUNCTE CARDINALE, iulie 2010, pp.

4-5). Moartea voluntară a lui Ion Moţa şi Vasile Marin, la 1937, pe câmpul de bătălie de la Majadahonda - observă Mircea Eliade -„are un sens mistic: jertfa pentru creştinism". Legionarismul a fost, desigur, şcoala însuşirii unei concepţii naţionaliste care cerea intransigenţa faţă de elementul alogen, dar şi justiţie, şi asimilare integraţionistă şi conlucrare.

Pedagogia intensă pe care se baza Legiunea Arhanghelului Mihail diferă radical şi de islamism; cel care nu îşi însuşea preceptele şi normele de conduită era liber să plece. Manifestările violente ale legionarilor au fost reacţii la violenţele inimaginabile ce le-au fost administrate de aparatul represiv poliţienesc al guvernărilor carliste, indiferent cine a fost prim-ministrul şi miniştrii de interne sau apărare. Reacţii violente au fost determinate de asemenea de actele de infiltrare şi trădare făţişă a Legiunii. Dar, niciodată o Noapte a cuţitelor lungi nu a avut loc în sânul Mişcării Legionare, după cum nici vreo acţiune genocidară de cotropire şi curăţare etnică, de tipul celor veterotestamentare din Ieşirea, ori aşa cum aflăm consemnate în Cartea lui Iosua Navi.

„In cartea sa Pentru legionari, Corneliu Codreanu declara că Legiunea trebuia să fie mai mult o şcoală şi o oaste, decât un partid politic şi că din această

27

şcoală legionară trebuia să iasă un om nou, adică un om cu calităţi de erou. Iată de ce Eliade a considerat fenomenul legionar nu atât ca pe un fenomen politic, cât ca pe unul de esenţă etică, chiar religioasă. Şi Julius Evola, după faimoasa sa întâlnire cu Căpitanul, a scris că «sarcina Mişcării nu este formularea de noi programe, ci crearea, proiectarea unui om nou, a unui nou mod de a fi». Dacă acest om nou este omul capabil să lupte şi să se jertfească, putem afirma că «noul umanism» al şcolii legionare a fost un fapt real", specifica în acelaşi interviu profesorul Mutti.

După Eliade, jertfa creatoare sau sacrificiul fondator constituie „un mit central al spiritualităţii neamului românesc", iar volumul său (de) Comentarii la Legenda Meşterului Manole (1943) aduce argumentaţia ştiinţifică necesară. In opinia cercetătorului italian Claudio Mutti, cunoscuta baladă Mioriţa poate fi pusă şi ea în legătură, împreună cu Legenda Meşterului Manole, tocmai Weltanschauungul legionar. De aici, poate, încercările de „rejectare" a filosofiei mioritice de acceptare a morţii ca jertfa creatoare, în discursurile propagandei culturale recente.

Nu cere nimeni să fie iertat de oameni ceea ce nu poate ierta nici Dumnezeu. Doar să nu perseverăm în eroarea propagandistică, ideologică, politică a minciunii; să facem adică efortul cultural categoric de a înţelege şi a afirma adevărul, oricât de incorect (ni s-) ar părea la un moment dat gestul acesta politic.

O NOUĂ APARIŢIE LA CRITERION PUBLISHING

ALMANAH ORIGINI 2010

Preţ: 15$ Trimiteţi check sau money order la adresa: LiterArt XXI - Origini, P.O Box 930698 Norcross GA, 30093 USA

28

PROCESUL COMUNISMULUI

ORIGINI nr. 6-7-8/2010

ION LAZU

MASACRUL DE LA KATYN

Masacrul de la Katyn (cunoscut şi ca incidentul de la Katyn sau masacrul din pădurea Katyn; Katyn, pe ruseşte Katъihъ (Katîn), este un sat situat la 20 de km vest de oraşul Smolensk din Rusia) a fost o execuţie în masă a unor cetăţeni polonezi de către foiţele poliţiei secrete sovietice în timpul celui de-al doilea război mondial.

În timpul acestei acţiuni, aproximativ 22.500 (potrivit cercetătorului rus Victor Zaslavsky) de cetăţeni polonezi au fost executaţi în trei locuri diferite în primăvara anului 1940. Majoritatea celor ucişi erau ofiţeri capturaţi ca prizonieri de război în timpul războiului polonez de apărare din 1939, dar printre cei executaţi se aflau şi numeroşi civili. Cum sistemul polonez de recrutare cerea tuturor absolvenţilor unei universităţi să devină ofiţeri în rezervă, sovieticii au reuşit prin acele asasinate să distrugă o mare parte a intelectualităţii poloneze, ca şi a evreilor polonezi şi a bieloruşilor polonezi.

Din documentele cercetate îndeosebi în perioadele guvernărilor Gorbaciov şi Elţîn reiese că poliţia politică NKVD a selecţionat cu premeditare pentru execuţie ofiţeri şi oameni cu pregătire, ingineri, profesori, avocaţi, funcţionari înalţi, latifundiari, aristocraţi, preoţi. NKVD-ul a aplicat o epurare pe criterii de „clase sociale" (subliniază, bazat pe documente, cercetătorul Zaslavsky). Ordinul de execuţie, a fost emis de NKVD la 5 martie 1940 şi a fost semnat şi de Nikita Hruşciov, potrivit unei mărturii documentate din partea şefului NKVDului, Lavrenti Beria. Descoperirea de către nazişti în 1943 a uneia dintre gropile comune, după ce armata germană ocupase în 1941 zona respectivă a precipitat ruperea relaţiilor diplomatice dintre Uniunea Sovietică şi guvernul polonez în exil de la Londra.

Deşi, chiar înaintea prăbuşirii URSS-ului, autorităţile ruseşti au recunoscut rolul sovieticilor în masacru (procuratura militară sovietică a început ancheta în 1989), există anumite resentimente în Rusia în legătură cu aceste probleme, guvernele ruseşti succesive refuzând să numească masacrele crime de război sau acte de genocid, ceea ce ar duce la necesara urmărire în justiţie a făptaşilor aflaţi încă în viaţă. Mulţi ruşi continuă să creadă ca fiind adevărată versiunea propagandei guvernamentale sovietice de până în anul 1989, conform căreia naziştii, care invadaseră Uniunea Sovietică în 1941, ar fi fost autorii masacrelor.

Gorbaciov şi-a cerut scuze în octombrie 1990 faţă de poporul polonez, însă nu a permis publicarea ordinului de execuţie. Acel document sovietic a fost înmânat preşedintelui Poloniei, de preşedintele Elţin, abia în 1992 (v. pe larg mai jos). în 2005, autoritatea rusă de competenţă pentru anchetarea cazului (în locul fostei procuraturi militare sovietice) a dispus, fără o evaluare juridică clară, închiderea cazului şi declararea a 116 dintre 183 de dosare privind masacrul de la Katyri drept secret de stat.

Cuprins • 1 Vedere de ansamblu • 2 Preparativele sovietice • 3 Tehnica masacrelor • 4 Descoperirea gropilor comune • 5 încercările de muşamalizare a masacrului de la Katyn • 6 Evoluţii postsovietice • 7 Proiecţii artistice • 8 Vezi de asemenea: • 9 Bibliografie • 10 Legături externe

Cimitirul militar din Katyn, intrarea principală Vedere de ansamblu

La început, prin Masacrul de la Katyri se înţelegea masacrul ofiţerilor polonezi prizonieri de război deţinuţi în lagărul de la Kozielsk din pădurea Katyri, din apropierea satului Gnezdovo şi a oraşului Smolensk. în ultima vreme, acestui masacru îi sunt asociate şi uciderea a încă 22.000 de prizonieri po-

ORIGINI nr. 6-7-8/2010

29

PROCESUL COMUNISMULUI

onezi din lagărele Kozielsk, Starobielsk şi Ostaşkov şi întemniţaţi proveniţi din închisorile din vestul Belarusului şi al Ucrainei (Harkov), sau din Rusia (Kalinin), executaţi din ordinul lui Stalin în aceeaşi pădure.

Aproximativ 250.000 de soldaţi polonezi au devenit prizonieri de război după invadarea şi ocuparea Poloniei de către Germania nazistă şi Uniunea Sovietică în septembrie 1939 ca urmare a înţelegerilor Pactului Molotov-Ribbentrop şi a anexelor lui secrete. Mai multe lagăre de prizonieri au fost folosite pentru internarea captivilor polonezi, printre acestea aflânduse lagărele Ostaşkov, Kozielsk şi Starobielsk. Kozielsk şi Starobielsk au fost folosite în principal pentru ofiţeri, în vreme ce Ostaşkov era folosit în principal pentru cercetaşi, jandarmi, poliţişti şi gardieni. In pofida unei concepţii greşite foarte răspândite, numai aproximativ 8.000 din cei peste 15.000 de prizonieri de război erau ofiţeri. Distribuirea aproximativă a oamenilor în lagăre era următoarea: Kozelsk, 5.000; Ostaşkov, 6.570 şi Starobielsk, 4.000, adică un total de 15.570.

La 5 martie 1940, conform notei pregătite pentru Stalin de Lavrenti Beria, membrii Biroului politic - Stalin, Viaceslav Molotov, Lazar Kaganovici, Mihail Kalinin, Kliment Voroşilov şi Beria - au semnat un ordin de executare a activiştilor „naţionalişti şi contrarevoluţionari", „elemente sociale străine", din lagărele de prizonieri şi în închisorile din zonele de vest ale Ucrainei şi Belarusului. [1] Executarea acestui ordin a însemnat asasinarea a peste 22.000 de polonezi, între care aproximativ 15.000 prizonieri de război. Acuzaţii erau foarte cuprinzător definiţi ca „inamici înrăiţi şi neînduplecaţi ai autorităţii sovietice", printre ei aflându-se şi un mare număr de intelectuali polonezi, plus poliţişti şi ofiţeri de rezervă sau de carieră.

Între 3 aprilie şi 9 mai 1940, (cu o pauză de 1 mai!), cei aproximativ 22.000 de prizonieri de război şi alţi arestaţi au fost asasinaţi: 15.570 în cele trei lagăre menţionate mai sus şi aproximativ 7.000 de prizonieri din regiunile vestice ale Ucrainei şi Belarusului. Printre cei ucişi la Katyn s-au numărat un amiral, doi generali, 24 colonei, 79 locotent-colonei, 258 maiori, 654 căpitani, 17 căpitani de marină, 3.420 subofiţeri, câţiva preoţi militari, trei moşieri, un prinţ, 43 de oficialităţi, 85 de cetăţeni privaţi şi 131 de refugiaţi. Printre asasinaţi s-au aliat 20 de profesori universitari, 300 de doctori, sute de avocaţi, ingineri şi profesori, peste 100 de scriitori şi ziarişti şi aproximativ 200 de piloţi de aviaţie. în total, NKVDul a eliminat aproape o jumătate din corpul ofiţerilor polonezi.

Numai 395 de prizonieri au scăpat de la moarte. Ei au fost duşi în lagărele Iuhnov şi Griazoveţ.

Aceştia au fost singurii supravieţuitori.

Descoperirea victimelor masacrului a precipitat ruperea relaţiilor dintre Uniunea Sovietică şi guvernul polonez în exil din Londra, în 1943. Sovieticii au negat orice acuzaţie făcută pe tema masacrelor de la Katyn până în 1990, când URSS-ul a admis că NKVD-ul este responsabil atât pentru asasinate cât şi pentru muşamalizarea acestora.

Preparativele sovietice

Circulara din 5 martie 1940 de la Lavrenti Beria pentru Stalin, prin care era propusă executarea ofiţerilor polonezi

Încă din 19 septembrie 1939, Comisarul de rangul 1 al Securităţii Statului, Comisarul Poporului pentru Afacerile Interne, Lavrenti Pavlovici Beria, a convocat conducerea Comisariatului Poporului pentru Afacerile Interne - Departamentul pentru Prizonierii de Război în frunte cu căpitanul de securitate Piotr K. Soprunenko şi le-a ordonat înfiinţarea lagărelor pentru prizonieri polonezi. Acestea au fost: Iuhnovo (staţia de cale ferată Babinino), Iuje (Taliţî), Kozelsk, Kozelşcina, Oranki, Ostaşkov (insula Stolbnîi pe lacul Seliger, lângă Ostaşkov), Putivli (staţia de cale ferată Tetkino), Starobielsk, Vologod (staţia de cale ferată Zaenikevo) şi Griazoveţ.

PROCESUL COMUNISMULUI

30 Tehnica masacrelor

Gropile comune sunt acoperite cu pavele din calcar, pietre funerare simbolice

Prizonierii din Kozielsk au fost ucişi şi îngropaţi în pădurea Katyn din raionul Sraolensk.

Prizonierii din Starobielsk au fost executaţi în închisoarea interioară a NKVD-ului din Harkov şi au fost îngropaţi lângă Piatihatki. Ofiţerii de poliţie de la Ostaşkov au fost ucişi în închisoarea interioară a NKVD-ului din Kalinin şi au fost îngropaţi în Miednoje.

Informaţii detaliate despre execuţiile din închisoarea din Kalinin au fost date în timpul audierilor lui Dmitrii S. Tokarev, fostul comandant al districtului NKVD Kalinin. Conform celor spuse de Tokarev, execuţiile prin împuşcare au început seara şi s-au încheiat în zori. Primul transport din 4 aprilie 1940 a fost format din 390 de oameni, călăii muncind din greu să ucidă aşa de multe persoane într-o singură noapte. Următorul transport a avut numai 250 de persoane. Execuţiile erau duse la îndeplinire prin folosirea pistoalelor Walther de fabricaţie germană aduse anume de la Moscova.

Execuţiile erau făcute metodic. După ce erau verificate datele personale ale condamnatului, acesta era încătuşat şi dus într-o celulă izolată fonic cu pâslă. Pentru mascarea sunetelor execuţiilor s-au mai folosit maşini zgomotoase care au funcţionat toată noaptea. După ce era introdusă în celulă, victima era imediat împuşcată în ceafă. Cadavrul era scos printro altă uşă şi era depus într-unui dintre camioanele care aşteptau afară, în timp ce un nou condamnat la moarte era băgat în camera de execuţie

Lângă Smolensk, polonezii cu mâinile legate la spate au fost duşi la groapa comună şi au fost împuşcaţi în gât.

ORIGINI nr. 6-7-8/2010

Descoperirea gropilor comune

Soarta prizonierilor de război polonezi a fost discutată la scurtă vreme după ce naziştii au invadat Uniunea Sovietică în iunie 1941, când guvernul polonez în exil (aflat la Londra) şi guvernul sovietic au căzut de acord să coopereze în lupta împotriva germanilor, urmând să se formeze pe teritoriul sovietic o armată poloneză. Când generalul polonez Wiadysiaw Anders a început să organizeze această armată, el a cerut informaţii despre ofiţerii polonezi prizonieri în URSS. Stalin i-a asigurat într-o întrevedere personală pe generalii Wladyslaw Anders şi Wladyslaw Sikor- ski că toţi polonezii au fost eliberaţi, cu excepţia a câtorva care au evadat şi au fugit din Rusia, (de exemplu prin Manciuria).

Soarta prizonierilor dispăruţi a rămas un mister până în aprilie 1943, când Wehrmachtul a descoperit groapa comună a peste 4.000 de ofiţeri de rezervă polonezi în pădurea de pe Dealul Caprei de lângă Katyn. Dr. Joseph Goebbels, Ministrul Propagandei din guvernul nazist, a sesizat imediat potenţialul uriaş al acestui fapt în lupta pentru ruperea alianţei dintre polonezi, aliaţii occidentali şi sovietici. Pe 13 aprilie, radioul din Berlin a anunţat lumii că: „A fost găsită o groapă, 28 de metri lungime şi 16 metri lăţime, umplută cu 12 rânduri de cadavre de ofiţeri polonezi, în total peste 3.000 de victime. Acestea erau îmbrăcate complet în uniforme militare, multe victime având mâinile legate, toţii având răni provocate prin împuşcare în spatele gâtului. Identificarea decedaţilor nu se va face cu greutate datorită calităţilor mumificatoare ale solului, dar şi datorită faptului că bolşevicii au lăsat asupra victimelor toate documentele de identitate. S-a stabilit deja că printre cei ucişi se află Generalul Smorawinski din Lublin." Guvernul sovietic a respins imediat acuzaţiile germane, pretinzând în schimb că prizonierii polonezi au fost asasinaţi de germani în august 1941. Răspunsul sovietic din 15 aprilie, pregătit de Biroul Sovietic de Informaţii, afirma că: „... prizonierii polonezi de război care erau implicaţi în lucrări de construcţii la vest de Smolensk în 1941 ... au căzut în mâinile călăilor germano-fascişti...

Aliaţii erau conştienţi că naziştii au descoperit o groapă comună, informaţia ajungând în toate mediile prin intermediul transmisiunilor radio interceptate şi decriptate la Bletchley Park. Atât investigaţiile germane cât şi cele independente ale Crucii Roşii Internaţionale făcute la groapa comună de la Katyn au adus foarte rapid dovezi de netăgăduit că masacrul a avut loc la începutul anului 1940, când zona se mai afla încă sub controlul guvernului sovietic.

ORIGINI nr. 6-7-8/2010

PROCESUL COMUNISMULUI

în aprilie 1943, când guvernul polonez în exil condus de generalul Wladyslaw Sikorski a insistat să aducă această problemă la masa negocierilor cu sovieticii şi să se iniţieze o nouă investigaţie a Crucii Roşii Internaţionale [2], Stalin s-a folosit de „afirmaţiile neadevărate" despre masacrul de la Katyn ca pretext pentru retragerea pe 26 aprilie a recunoaşterii guvernului lui Sikorski din Anglia, pe care 1-a acuzat de colaborare cu naziştii [3]. In acelaşi timp, Stalin a început o campanie în sprijinul recunoaşterii de către aliaţii occidentali a guvernului marionetă polonez condus de Wanda Wasilewska. Sikorski, a cărui poziţie inflexibilă în problema masacrului începuse să creeze o ruptură între aliaţii occidentali şi sovietici a murit în mod neaşteptat două luni mai târziu. Cauza morţii sale este încă subiect de dispute.

Încercările de muşamalizare a masacrului de la Katyn Încercările de muşamalizare a masacrului de la Katyn

Masacrul de la Katyn a fost de mare folos Germaniei Naziste. Aparatul nazist de propagandă s-a folosit de eveniment pentru discreditarea Uniunii Sovietice. Dr. Joseph Goebbels scria în jurnalul său: „Comentatorii străini se minunează de extraordinara deşteptăciune de care am dat dovadă transformând incidentul de la Katyn într-o înaltă problemă politică." Germanii au reuşit să discrediteze guvernul sovietic în ochii lumii şi au fluturat pentru scurtă vreme spectrul monstrului comunist bântuind turbat teritoriile civilizaţiilor occidentale.

Pentru aliaţii occidentali, masacrul de la Katyii şi criza polono-sovietică rezultată au început să ameninţe alianţa vitală cu Uniunea Sovietică într-un moment în care importanţa polonezilor pentru aliaţi, esenţială la începutul războiului, începea să scadă din cauza intrării în război a giganţilor milita-ro-industriali, SUA şi URSS. Primul ministru britanic Winston Churchill şi preşedintele Statelor Unite ale Americii Franklin D. Roosevelt erau din ce în ce mai mult sfâşiaţi pe de-o parte între angajamentele faţă de aliatul polonez şi poziţia intransigentă a lui Sikorski, iar pe de alta de pretenţiile - de multe ori aflate la limita şantajului politic - lui Stalin şi ale diplomaţilor lui, a căror politică era evidentă în comentariile ambasadorului sovietic la Londra, Ivan Maiski, care i-a spus lui Churchill că soarta polonezilor este pecetluită ca a unei „ţări de 20 de milioane aflată în imediata vecinătate a unei ţări de 200 de milioane." In opinia lui Churchil, crima de la Katyn a fost „fară vreo importanţă politică practică", iar pentru Roosevelt

31

masacrul era doar „propagandă germană", (apud V. Zaslavsky)

Goebbels, când, în aprilie 1943, a fost informat că armata germană era nevoită a se retrage din zona pădurii Katyn, a notat cu clarviziune în jurnalul personal: „Din păcate, trebuie să cedăm Katynul. Bolşevicii vor 'afla' fară îndoială în curând că noi am împuşcat 12.000 de ofiţeri polonezi.". într-adevăr, aproape imediat după ce Armata Roşie a recucerit Katynul şi Smolenskul, NKVD-ul a început acoperirea crimelor sale, distrugând cimitirul pe care îl construise Crucea Roşie Poloneză cu permisiunea germanilor şi îndepărtând toate dovezile crimelor, în ianuarie 1944, sovieticii au trimis la faţa locului „Comisia specială pentru determinarea şi investigarea împuşcării prizonierilor polonezi de către invadatorii germano-fascişti în pădurea Katyn" pentru a investiga din nou incidentul. Comisia Burdenko, numită astfel după numele conducătorului ei, Nikolai Burdenko, preşedintele Academiei de Ştiinţe Medicale a URSS, a exhumat din nou cadavrele şi a ajuns la concluzia că execuţiile au avut loc în 1941, când zona era sub ocupaţie germană. Niciun specialist sau observator străin, nici măcar din partea comuniştilor polonezi, nu a avut permisiunea să se alăture membrilor comisiei sovietice.

În particular, primul ministru britanic Winston Churchill a admis că este aproape sigur că atrocităţile au fost comise de sovietici. Conform notelor luate de contele Raczyriski, Churchill a admis în timpul unei conversaţii cu Sikorski pe 15 aprilie: „Vai, dezvăluirile germanilor sunt probabil adevărate. Bolşevicii pot fi foarte cruzi". Totuşi, după numai 9 zile, pe 24 aprilie, Churchill îi asigura pe ruşi: „în mod sigur ne vom opune cu vigoare oricărei 'investigaţii' a Crucii Roşii Internaţionale sau a oricărei alte organizaţii din orice teritoriu aflat sub autoritatea germanilor. O asemenea investigaţie ar fi o înşelătorie, iar concluziile ei ar fi atinse de terorism". Aprecierile lui Churchill despre afacerea Katyn făcute în perioada postbelică au fost laconice, în memoriile sale el citează ancheta sovietică din 1944, „care a demonstrat în mod previzibil că germanii au făptuit crimele".

Masacrul de la Katyn a fost o problemă controversată şi pentru politicienii americani. Doi prizonieri de război americani au fost aduşi de germani la Katyn în 1943 pentru o conferinţă internaţională de presă. Unul dintre ei a fost colonelul. John H. van Vliet, care a scris un raport din care reieşea că sovieticii, nu germanii, erau responsabili de masacru.

El a dat raportul generalului-maior Clayton Bissell, adjunctul şefului contraspionajului militar american, generalul George Marshall. Generalul Bissell a

32

PROCESUL COMUNISMULUI

distrus acest raport. [4], în timpul investigaţiilor din 1951-1952, Bissell s-a apărat în faţa Congresului susţinând că nu fusese în interesul Statelor Unite să stânjenească un aliat ale cărui forţe erau încă necesare în lupta împotriva Japoniei.

Gropile comune din cimitirul militar Katyn

În 1944, Roosevelt 1-a desemnat pe căpitanul de armată George Earle, emisarul său special în Balcani să adune informaţii despre Katyn. Earle a îndeplinit ordinul folosindu-şi doar legăturile din Bulgaria şi România. Earle a ajuns de asemenea la concluzia că sovieticii au fost făptuitorii. După consultarea cu directorul Biroului pentru informaţii de război, Elmer Davis, Roosevelt a respins concluziile, afirmând că este convins de responsabilitatea germanilor şi a ordonat nepublicarea raportului Earle.

Când Earle a cerut oficial permisiunea publicării, preşedintele Statelor Unite i-a ordonat în scris să uite toată afacerea. Earle a demisionat şi şi-a petrecut restul timpului până la sfârşitul războiului în Samoa Americană.

În noiembrie 1945, şapte ofiţeri ai Wehrmach-tului: K. H. Strueffling, H. Remlinger, E. Böhm, E. Sommerfeld, H. Jannike, E. Skotki şi E. Geherer au fost judecaţi de un tribunal al aliaţilor victorioşi - americani, englezi, francezi şi sovietici.

Ei au fost condamnaţi la moarte pentru rolul pe care l-ar fi jucat în masacrul de la Katyn şi în cele din urmă au fost executaţi prin spânzurare. încă alţi trei germani au fost judecaţi pentru acelaşi capete de acuzare: E. P. Vogel, F. Wiese, A. Diere. Ei au primit sentinţe de 20 de ani de muncă grea corecţională, au fost predaţi sovieticilor şi nu s-a mai auzit nimic despre ei. [5]

În 1946, procurorul şef sovietic în timpul procesului de la Nürnberg a încercat să arunce în sarcina Germaniei vina pentru crimele de la Katyn, afirmând că „unul dintre cele mai importante acte criminale, pentru care sunt responsabili principalii criminali de

ORIGINI nr. 6-7-8/2010

război a fost execuţia în masă a prizonierilor polonezi împuşcaţi în pădurea Katyn lângă Smolensk de către invadatorii germano-fascişti, [6]", însă a renunţat la cauză după ce Statele Unite şi Anglia au refuzat să-i sprijine pe sovietici, iar avocaţii germani au pregătit o apărare stânjenitoare pentru acuzator.

Mormintele simbolice ale generalilor Bronislaw Bohatyrewicz şi Mieczyslaw Smorawinski, amândoi asasinaţi în masacrul de la Katyn

În 1951-52, pe fondul războiului din Coreea, o comisie de anchetă a Congresului SUA condusă de republicanul Ray J. Madden, cunoscută sub numele de Comitetul Madden, a investigat masacrul de la Katyn. Comisia a ajuns la concluzia că sovieticii sunt vinovaţi de moartea polonezilor şi au recomandat ca sovieticii să fie deferiţi spre judecare Curţii Internaţionale de Justiţie. Concluziile comitetului în privinţa presupusei muşamalizări americane au fost mai puţin convingătoare. [7]

Problema responsabilităţii a rămas controversată în occident şi în aceiaşi măsură în spatele Cortinei de Fier. De exemplu, în Anglia, la sfârşitul deceniului al optulea, planurile pentru ridicarea unui memorial închinat victimelor, care ar fi purtat data de 1940 în locul 1941, au fost condamnate ca provocatoare în climatul politic al războiului rece. în Republica Populară Polonia, autorităţile au muşamalizat problema în acord cu cerinţele propagandei sovietice, cenzurând în mod deliberat orice sursă care ar fi putut arunca lumină asupra crimelor NKVD-iste. Katyii a fost un subiect interzis în Polonia postbelică. Nu doar cenzura a reprimat toate referinţele la masacru, dar chiar şi menţionarea atrocităţilor era primejdioasă. Katyn a fost şters din istoria oficială poloneză, dar nu a putut fi şters din memoria istorică. în 1981, sindicatul polonez Solidaritatea a ridicat un memorial care purta o inscripţie simplă, „Katyn, 1940". Acest monument a fost confiscat de poliţie, în locul lui fiind ridicat un monument

ORIGINI nr. 6-7-8/2010

33

PROCESUL COMUNISMULUI

oficial dedicat „Soldaţilor polonezi - victime ale fascismului hitlerist - care se odihnesc în pământul Katyñului". Subiectul Katyñ a rămas un tabú politic în Polonia până la căderea comunismului din 1989.

De la sfârşitul deceniului al nouălea al secolului trecut, presiunile făcute asupra guvernului polonez, dar şi asupra celui sovietic nu au încetat să crească. Mediile academice au încercat să includă Katyñul pe agenda comisiei mixte polono-sovietice de investigare a episoadelor neclare ale istoriei comune. In 1989, cercetătorii sovietici au dat în vileag faptul că Stalin a dat într-adevăr ordinul pentru masacrarea polonezilor, iar în octombrie 1990 Mihail Gorbaciov a recunoscut oficial că NKVD-ul a fost executantul ordinului ucigaş, confirmând totodată existenţa altor două gropi comune asemănătoare celei de la Katyñ: Mednoie şi Piatihatki. După ce noi dovezi au fost descoperite de americani şi polonezi în 1991 şi 1992, în 1992 preşedintele Rusiei Boris Elţîn a scos din arhive şi a predat noului preşedinte polonez, fostul lider al sindicatului Solidaritatea Lech Walşsa, documente ultrasecrete din pachetul sigilat nr. 1. Printre acestea se aflau propunerea lui Lavrenti Beria din martie 1940 pentru împuşcarea a 25.700 de polonezi din lagărele Kozelsk, Ostaşkov şi Staro-bielsk şi din anumite închisori din vestul Ucrainei şi Belarusului, toate având semnătura de aprobare a lui Stalin; un fragment al ordinului de împuşcare dat de Biroul Politic datat 5 martie 1940; nota lui Alexandr Şelepin din 3 martie 1959 către Nikita Hruşciov, care era informat despre executarea a 21.857 polonezi şi i se cerea aprobarea pentru distrugerea dosarelor lor Investigaţiile care indicau responsabili de masacre pe germani în locul sovieticilor sunt uneori folosite pentru a pune la îndoială în întregime justeţea procesului de la Ntiremberg, deseori în sprijinul celor care neagă Holocaustul. Mai sunt persoane care neagă deopotrivă vinovăţia sovietică şi valabilitatea documentelor dezvăluite (susţinând că acestea sunt falsuri); de asemenea, mai există persoane care încearcă să demonstreze că polonezii au fost împuşcaţi de germani.

Evoluţii postsovietice

În timpul vizitei în Rusia a preşedintelui polonez Aleksander Kwasniewski din septembrie 2004, oficialii ruşi au anunţat că doresc să transfere toate informaţiile despre masacrul de la Katyñ către autorităţile poloneze de îndată ce ele vor fi declasifi-cate. In martie 2005, autorităţile ruseşti au terminat investigaţii care au durat un deceniu. Procurorul şef militar Alexandr Savenkov a socotit cifra finală a victimelor de la Katyn

ca fiind 14.540 şi a declarat că masacrul nu a fost genocid - o crimă de război - sau crimă împotriva umanităţii şi de aceea nu există nici o bază de discuţie despre aceşti termeni judiciari. In ciuda unor declaraţii făcute mai înainte, 116 din cele 183 volume de documente care s-au adunat în timpul investigaţiilor ruseşti, ca şi decizia de a-i pune capăt au fost clasificate.

Datorită acestui fapt, Institutul Naţional al Aducerii Aminte din Polonia a decis să înceapă propriile investigaţii. Echipa de procurori condusă de Leon Kieres a declarat că vor încerca să-i identifice pe cei care au fost implicaţi în darea ordinelor şi pe cei care au adus la îndeplinire execuţiile. In plus, pe 22 martie 2005, Seimul polonez a votat în mod unanim o moţiune prin care se cerea declasificarea arhivelor ruseşti precum şi clasificarea masacrului de la Katyn ca genocid.

Proiecţii artistice

În anul 2008 marele regizor de film polonez Andrei Wajda a realizat o epopee pentru marele ecran, un film cutremurător pornind dc la acest eveniment istoric.

Vezi de asemenea:

• Antipolonism • Zbigniew Brzezinski • Ştefan Kaczmarz • Jozef Mackiewicz • Jozef Marcinkiewicz • Operaţiunea poloneză a NKVD • Konstanty Plisowski

Bibliografie

• Victor Zaslavsky, Pulizia di classe: il massacro di Katyn, 2006,1SBN-10: 8815110089; ISBN13:9788815110084 (Studiul lui Zaslavsky se bazează şi pe valorificarea unor documcnte cercetatc recent în arhivele Rusiei.)

• Victor Zaslavsky, Le massacre de Katyn • Victor Zaslavsky, Klassensăuberung. Das Massakcr von Katyn (traducere din italiană), Wagenbach, Berlin, 2007, 144 p. Legături externe • Memorialul Katyn 1940 online

34

IPOTEZE

ORIGINI nr. 6-7-8/2010

ION COJA

HITLER KAPUT?

Zilele trecute m-am revăzut cu George Astaloş şi alţi vechi prieteni. Ca de obicei, a vorbit numai Georgică. Dar nici nu se putea altfel. Era păcat să mai lase cuvîntul şi altora. Este greu de imaginat un subiect la care George Astaloş să nu aibă de povestit ccva inedit şi interesant, cel mai des legat de o experienţă personală. L-am întrebat într-o doară despre Jean Pâr- vulescu, dacă cunoaşte acest nume. Il cunoaşte foarte bine, şi un ceas întreg ne-a povestit câteva din legendele care circulă pe seama domnului Jean Parvulesco în tot Heptagonul şi o bună parte din restul lumii... Dintr- o poveste în alta, Georgică ajunge şi la relatarea întâlnirii sale cu un franţuz, combatant în al doilea război mondial de partea naziştilor. Şi aflu astfel că la Berlin, în mai 1945, ultimii care au luptat împotriva Armatei Roşii au fost aceşti francezi radical nazişti, combatanţi voluntari împotriva „iudeocomunismului". Au luptat până la ultimul cartuş!, adaugă George cu admiraţie. Auzisem şi cu de aceşti vajnici urmaşi ai francilor şi rămăsesem cu o mirare: cum de au scăpat din Berlinul ocupat deja de ruşi? Ah, simplu, mi-a şi povestit, prin tunelurile de sub Berlin.

Au ieşit Ia zeci de kilometri de Berlin!...

Probabil că mai era nevoie de această ultimă picătură, accastă ultimă informaţie, pentru a se revărsa în public o nedumerire pe care o ţineam în mine de multă vreme. Adică de pc vremea când au început să se adune sub freza mea unele semne de întrebare legate de persoana lui Hitler. Ultima fiind aceasta: dacă acci combatanţi francezi au putut să părăsească Berlinul şi Germania, şi să ajungă teferi în Franţa, folosindu-se de tunelurile construite sub Berlin pe vremea lui Hitler, de ce această cale a salvării nu ar fi fost urmată şi de Hitler?!

S-o luăm metodic: mai întâi, încă din copilărie, din discuţiile cu musafirii veniţi la ai mei, am auzit accastă vorbă, cum că Hitler nu a murit, ci s-a salvat (el ştie cum!) şi a fugit în America de Sud. Oarecum în paralel se discuta şi despre originea etnică a lui Hitler, cum că ar fi evreu după unul din bunici. Repet: după unul din bunici! (Se va vedea mai jos de ce această subliniere...) Oricum, amândouă informaţiile pe o ureche mi-au intrat şi dacă n-au ieşit pe cealaltă, au rămas undeva pierdute prin cotloanle ţinerii mele de minte. N-am stat niciodată bine cu memoria... (în schimb, am fost tare la memorii... Ca tot românul!)

Le-aş fi uitat cu totul aceste vorbe ciudate despre Hitler dacă, în alte discuţii, cele două informaţii nu re-

veneau, inclusiv în presă, în cărţi: Hitler nu a murit, Hitler era evreu... Din ideea că Hitler ar fi fost evreu deducându-se că nu a fost loial germanilor, ci ar fi făcut „jocul evreilor", simplu şi vulgar spus! Fireşte, ipoteză de necrezut. Nu aveam însă niciun motiv să adâncesc subiectul. Am fost un receptacul complet pasiv pentru informaţii de acest gen. Iar când un coleg, aproape emoţionat, mi-a dat să citesc Mein Kampf, din politeţe nu l-am refuzat, dar nu am putut citi mai mult de 20-30 de pagini... Anoste. Nici vorbă să se compare cu cartea Căpitanului, Pentru legionari...

Fără să mă intereseze subiectul HITLER, am mai aflat şi altele, informaţii aflate în circulaţia cea mai curentă. Bunăoară cum că bunkerul în care Hitler şi-a pus capăt zilelor nu mai poate fi vizitat sau ccrcetat, nici măcar de istoricii care încă mai discută, ca specilişti, despre moartea lui Hitler, despre cadavrele carbonizate găsite acolo, despre ultimele vorbe şi gesturi ale personajului etc. Bunkerul, în inima Berlinului, construit la zeci de metri adâncime, a fost imediat după război acoperit cu o placă grea de beton, groasă de vreo 10 metri, mai groasă şi mai impenetrabilă decât cea de la Cernobîl, iar deasupra ei, dacă nu mă înşel, s-a ridicat şi o clădire.

Şi m-am mirat şi mă mir mai departe, iară voia mea, cu un act reflex al raţiunii, al inteligenţei melc de om, vexată de această măsură: ce explicaţic acceptabilă poate avea grija autorităţilor ca bunkerul lui Hitler să nu mai poată fi vizitat de nimeni, nici dc criminalişti, nici de istorici, nici de public, nici de ziarişti?

Deja lucrurile începeau să-şi piardă noima, sensul. Căci ce era mai firesc decât ca acel bunker să fie păstrat, introdus mai apoi în circuitul turistic educativ, alături de lagărul de la Auschwitz, camerele de gazare, crematorii etc, etc?! Acel bunker şi împrejurările jalnice în care a sfârşit cel mai dement şi mai bestial criminal din istorie nu putea să aibă, prin mediatizare, dccât un impact pozitiv asupra oricărui vizitator! Cu ce satisfacţie urmaşii victimelor regimului nazist şi orice om normal ar fi privit la decorul sinistru şi deplorabil al bârlogului în care şi-a trăit ultimele zile fiara cca mai setoasă de sânge nevinovat etc., etc.!

În plus, încă dc la bun început, istoria cu can¬istrele de benzină turnate pe cadavrele celor doi, Adolf şi Eva, căror cadavre li s-a dat apoi foc, este un punct de plecare extrem de fragil, de suspect! Care îngăduie dc la bun început orice suspiciune! Ceaţa se face şi

ORIGINI nr. 6-7-8/2010

IPOTEZE

mai densă prin gestul autorităţilor aliate de a turna un munte de beton peste locul faptei. Fără să iii obsedat de scenarii şi diversiuni, vrând-nevrând, ajungi să te întrebi dacă nu cumva s-a urmărit în felul acesta să ni se ascundă ceva! Ceva foarte important!... Ce?

Deci, întrebare capitală: de ce a fost acoperit cu beton bunkerul în care a murit Hitler?, că cxplicaţia are strădania evidentă a autorităţilor aliate de a face imposibil accesul ulterior la locul faptei?

Pare evident că ni se ascunde ceva în felul acesta!

Ghici ciupercă ce!...

Pentru mine toate acestea, aproape uitate, s-au actualizat brusc, mi-au revenit în minte, atunci când am urmărit finalul unei emisiuni pe Discovery, având ca subiect tunelurile din Berlin, de sub străzile şi clădirile oraşului, tuneluri construite, nota bene!, pe vremea lui Hitler! Din ordinul lui Hitler! M-a uimit mai întâi lungimea reţelei de tuneluri: 500 (cinci sute) de km... Mai apoi lăţimea: tuneluri cu lărgimea unor bulevarde! înălţimea aşijderi: pe alocuri, câteva etaje! Şi mi-am pus întrebarea: e posibil ca această reţea de tuneluri să nu fi avut corespondenţă cu bunkerul în care şi-a ales Hitler să fie ultimul său refugiu? Evident, este de neconceput!

Cu alte cuvinte, dacă există, aşa cum s-a afirmat pe Discovery Chanel, o reţea de tuneluri construită de Hitler în subsolul Berlinului, înseamnă că bunkerul în care ni s-a spus că a murit Hitler, sinucigându-se, era totuşi în legătură cu nişte tuneluri prin care Hitler putea să scape!!! Deci am fost minţiţi când ni s-a spus că nu mai avea, nenorocitul, nicio scăpare!... Şi că, de laş ce era, s-a sinucis!

Ba chiar e de crezut, putem fi chiar siguri că acele 500 de kilometri de tuneluri au fost construite şi cu această finalitate: să ofere celor din bunker o ieşire de refugiu într-o situaţie limită, cum este asediul sau blocada. Iar acoperirea bunkerului cu un munte de beton, spre a nu mai avea nimeni posibilitatea să-1 viziteze, devine clar că a urmărit să ascundă această legătură dintre bunker şi reţeaua de tuneluri. Să ascundă că prin aceste tuneluri Hitler se putea salva. Nu doar teoretic, ci şi practic, cum au făcut-o bunăoară combatanţi francezi!

Făcând un mic exerciţiu dc imaginaţie, ne dăm seama că oricinc ar fi cercetat bunkerul după război ar fi ajuns să vadă şi ieşirea din bunker prin tuneluri, dacă nu cumva şi prin alte locuri. O asemenea construcţie se face cu mai multe posibilităţi de acces. Aceste ieşiri, aflate la vederea vizitatorilor, ar fi făcut şi mai puţin credibilă versiunea cu cadavrele carbonizate. Altminteri, acest gen de moarte este cunoscut ca unul dintre cele mai uşor de înscenat, a fost deseori practicat pentru a declara mort pc cineva rămas totuşi în viaţă. într-un film american celebru, un gangster evreu interbelic aşa îşi salvează pielea,

35

înscenând un accident în care moare în vâlvătăile unui incendiu... După care începe o viaţă nouă, cu o identitate nouă... Evident, cadavrul carbonizat rezultat în urma incendiului aparţinea altcuiva! Aceasta să fi fost şi povestea cu Hitler şi Eva, cei doi amanţi macabri?... Idcca unei asemenea înscenări pare că era la modă în epocă!

Raţionament simplu: dacă zeci, poate chiar sute de combatanţi francezi, s-au putut salva din încercuire prin acele tuneluri, salvare pe care este probabil să o fi urmat şi mulţi nazişti germani, atunci este lucrul cel mai probabil că Hitler se putea şi el salva pe aceeaşi cale. De ce n-ar fi facut-o?!

Rămâne problema cadavrelor găsite în bunker. Au făcut parte din scenariul salvării lui Hitler sau au fost inventate de aliaţi, ca să ascundă faptul că Hitler lc scăpase? Au făcut parte cumva dintr-un scenariu comun? Repet: scenariu comun?...

Mai este vorba şi de dreptul lui Hitler (sic!) la o corectă receptare a ultimului său „mesaj", a ultimului său gest. Căci, dacă într-adevăr a murit în bunker, deşi putea să scape prin tunelurile la care bunkerul era racordat, atunci gestul său ultim capătă alte dimensiuni şi conotaţii. Nu mai este gestul unui laş!...

În fine, consemnez şi discuţia pe acest subiect pe care am avut-o cu dl Andrei Sofonic. Ştie multe domnul Andrei. Nu degeaba a locuit ani dc zile la Moscova, în medii bine informate, a citit tot ce trebuia citit în bibliotecile metropolei bolşevice pe teme dc istoric şi politică. Şi mai ales a meditat cu har asupra celor aflate. După 1990 s-a grăbit să vină la Bucureşti, unde mai dezmeticeşte năucii, atunci când prinde vreunul. Este ocupat până peste cap...

Îl întreb deci pe domnul Sofonie ce ştie de moartea lui Hitler. îmi răspunde, printre altele, că, la un moment dat, pe la mijlocul anilor 1980, la Moscova toată lumea bună şi bine informată comenta moartea lui Hitler, survenită undeva prin America de Sud, la vârsta de peste 90 de ani a împicliţatului.

Cum a reuşit să scape Hitler din Berlinul deja ocupat dc Armata Roşie? Simplu, cu ajutorul unui avion, pilotat dc o aviatoare. Mi-a spus şi numele ei. Nu l-am reţinut. Zicea că este celebră cucoana... O fi!

Mi-am adus apoi aminte că am primit cu ani de zile în urmă o carte despre Hitler, o traducere brută a unei cărţi nemţeşti. N-am putut citi mult, traducerea era extrem de proastă, dc obositoare, iar faptele hit-leristului pentru mine neinteresante. De data asta rezist supliciului şi citesc până la capăt, unde găsesc următoarea relatare despre sfârşitul lui Adolf: „La 7 mai 1945 armata Germaniei a capitulat. Hitler era în vârstă de peste 50 de ani, îmbătrânit şi otrăvit lent dc drogurile doctorului evreu Morell. Un inginer de aviaţie Josef Grciner care se afla atunci pc aeroportul Tempclhoff a publicat o carte în Elveţia imediat după

36

IPOTEZE

război în care relata că Hitlcr după ce a otrăvit-o pe Eva Braun a părăsit aeroportul cu un avion şi un pilot într-o direcţie necunoscută. Avionul fusese pregătit pentru o cursă lungă."

Cartea din care am citat pare un samizdat, este semnată Kardel, evident un pseudonim. Iar titlul cărţii Adolf Hitler - întemeietorul Israelului. ...Nici mai mult, nici mai puţin! Un titlu pe care nu puteam să dau multe parale cu ani în urmă. Azi însă asemenea titlu mă face să ciulesc urechile: deci medicul curant, personal, al lui Hitler era un evreu...

Şi încă o întrebare: există aşadar o carte, o mărturie a unui Josef Greiner, cum că Hitler a şters-o englezeşte din Reich? A fost acest Josef Greiner convocat la vreo anchetă a procuraturii, a instanţelor de judecată a crimelor naziste? L-au interogat măcar ziariştii despre acest detaliu al ultimei conflagraţii mondiale? Iar dacă nu, dacă nu a fost de nimeni deranjat acest martor senzaţional, ce să înţelegem noi, martori ai acestui bizar comportament al autorităţilor, al mass medici mondiale?...

Il pune naiba pe neadormitul domn Sofonic să-mi păstreze un ziar. Adevărul, un număr mai vechi, din 8 februarie 2010, cu interviul dat de dl Erwin Sim-sensohn, noul preşedinte al comunităţii evreilor din Bucureşti, un tînăr şi, desigur, talentat regizor.

Citisem interviul şi, conform obiceiului, îl uitasem.

Domnul Sofonic insistă să-1 recitesc şi mă ajută să mă mir de ceea ce îmi scăpase la prima lectură: comunitatea evreilor din Bucureşti şi de pretutindeni operează cu o anumită definiţie a evreului! Nu, nu e glumă, există o definiţie a evreului, publicată deci în Adevărul, iar definiţia este următoarea: orice persoană carc arc cel puţin un bunic de origine evreiască este evreu!...

Evident, este o definiţie abuzivă, inacceptabilă. Adică ceilalţi trei bunici nu au nicio valoare?!... Citez din Erwin Simsensohn: „Israelul oferă dreptul emigrării oricărui cetăţean din lume care arc cel puţin un bunic evreu. E reversul legilor de la Nuremberg, potrivit cărora cine avea un bunic evreu avea sânge evreiesc şi atunci intra sub incidenţa reglementărilor rasiale."

Aşadar, definiţia dată de nazişti le-a convenit autorităţilor evreieşti, a fost acceptată şi pusă la treabă de Israel. După asemenea definiţie efectivele evreimii crcsc substanţial, se dublează, dacă nu cumva se triplează, cresc exponenţial! Este limpede că este o definiţie pro domo sua, menită să servească interese evreieşti: se ştie că există dintotdeauna pentru liderii evrei o teamă, o grijă fundamentală: aceea a asimilării, a căsătoriilor mixte, a îndepărtării evreilor prin căsătorie de Talmud şi de autoritatea Cahalului.

Ce se întâmplă azi în asemenea cazuri? Se parc că nu mai sunt o tragedie pentru evreime, ci dimpotrivă,

ORIGINI nr. 6-7-8/2010

căsătoriile mixte devin o posibilitate de spor (sau rapt?) demografic deosebit de substanţial! Şi asta pentru că, după legile de la Nuremberg, aflate şi azi în funcţiune în Israel, este evreu, are sânge evreiesc, orice persoană carc are un bunic evreu!...

Deci este folclor povestea cu evreitatea pe care o poate da numai mama evreică! Nu mai este nevoie de mamă, este destul un bunic, fie şi din partea tatălui, chiar dacă şi la evrei, ca peste tot, pater semper incertus...

Iar ca să i se dea definiţiei o greutate care s-o facă de necontestat şi de necomentat, domnul regizor ne avertizează asupra provenienţei: legile naziste de la Nuremberg, pe baza cărora s-a pus la punct strategia „soluţiei finale"... Repet, pentru a împărtăşi stupefacţia mea cu onor cititorii accstor rânduri: această definiţie, atât de convenabilă pentru creşterea neamului evreiesc, pentru interesele evreimii, a fost dată de nazişti! De autorii Holocaustului! De asasinii celor şase milioane de evrei!... O definiţie de pe urma căreia numărul evreilor creşte cu câteva zeci de milioane, căci dispare condiţia restrictivă a măicuţei evreice!...

Ce ditamai paradoxul! Aşadar, prin definiţia evreului, definiţie ai cărei autori sunt autorii holocaustului, se poate spune că nici că le-a făcut cineva evreilor un bine mai mare decât autorii holocaustului!...

Pas de mai înţelege ceva!

Noroc cu învăţătura de minte de pe urma celor două turnuri gemene, de la World Trade Center: trăim într-o lume în care cu cât e mai mare diversiunea şi minciuna, cu atât mai crcdibilă este! Adică, în traducere liberă: de nimic nu mai poţi fi sigur! Nici de tine însuţi că nu eşti evreu!...

Căci mâine-poimâine ne putem trezi că definiţia se ajustează la noile realităţi şi se decretează apartenenţa la evreimea mondială după măcar unul dintre cei opt stră-bunici! Şi aşa mai departe, până ajungem la Adam şi Eva, carc sigur au fost evrei, c drept, numai după Tatăl!

Să fie oare acesta înţelesul de neînţeles până acum al ciudatului avertisment că în zilele noastre se produce „iudaizarca planetei"?!

Nu putem însă merge aşa de departe, căci domnul preşedinte Simsensohn este categoric: iudaismul nu lc îngăduie evreilor să facă prozelitism: „Noi, evreii, nu facem prozelitism. Judaismul ne interzice!"

Te cred şi eu! Cine n-ar vrea să urmeze religia care te facc să te numeri printre stăpânii planetei?!...

În orice caz, conform definiţiei date de nazişti evreilor, Adolf Hitler, cu un bunic evreu din partea tătâne-su, devenea evreu cu acte în regulă. Să nu fi cunoscut Hitler că la acea consfătuire nazistă a devenit evreu?! Sănu-1 fi ...durut deloc?!

ORIGINI nr. 6-7-8/2010

INTERVIU

37

ION MURGEANU: "AM FOST NESUPUS LA TOT CE Ml S-A PĂRUT SI ÎMI PARE ÎNCĂ ABSURD" ură, căci de „metodă" nu putea fi vorba la nişte bieţi analfabeţi înrăiţi şi asmuţaţi la distrugere...Am scris despre „pianul din pod" descoperit acolo sub fân şi coborât într- zi de iarnă, când i s-a şi dat foc în văzul foştilor servitori „de la curte"...

- Aţi început încă din copilărie să scrieţi versuri...

- Versurile mele „din copilărie", când nu au fost „urete", urâturi, texte satirice, făcute la comandă flăcăilor care mergeau la Anul Nou cu pluguşorul, au fost tributare lui Alecsandri sau Topârceanu, pentru că nu ajunsesem până la Eminescu...

- Stimate domnule Ion Murgeanu, anul acesta, aţi împlinit 70 de ani. V-aţi născut pe 7 iunie 1940, în satul Zorleni, judeţul Tutova. După cum spuneţi în memorii, prin satul naşterii şi copilăriei dvs., au trecut Cuza, Ferdinand, Carol I, fiind, un ţinut deosebit, chiar magic, asemeni cu imaginarul Yoknapatawpha al lui Faulkner. II consideraţi o matrice spirituală?

- Fireşte. Locul naşterii ca şi numele ni-s date de la Dumnezeu. Şi tot ce este în firea noastră are legături, cum le spuneţi Dvs., „magice" cu devenirea noastră. M-am gândit şi eu, un moment, la asemănarea cu ţinutul imaginar Yoknapatawpha, al lui Faulkner (dintre moderni, scriitorul meu preferat: un Shakespeare modern, l-am numit), dar numai imaginar, pentru că realitatea istorică în care am trăit eu, la Zorleni, a depăşit prin cruzime şi demolare orice imaginaţie; din Zorlenii de basm ai copilăriei mele incipiente, în adolescenţă deja mai rămăsese, cum am şi spus undeva, „o târlă"; muzeul istoric, în fond, a fost devastat şi batjocorit cu inconştienţă şi

- Primul scriitor pe care l-aţi văzut în carne şi oase a fost Mihail Sadoveanu. Ce impresie v-a făcut autorul Baltagului, al Neamului Şoimăreştilor etc.?

- Statura impunătoare a lui Mihail Sadoveanu la Zorleni, sub pălăria lui „galactică" mi-a rămas, într- adevăr, întipărită în memorie, însă mult prea târziu, peste mulţi ani, aveam să aflu ce căuta el în satul regal; fiica lui Profira fusese măritată cu unicul fiul al lui Haralambie Popa, „Lămbel", un boiernaş de ţară, care îşi ţinea opincile în tinda conacului, la vedere, ca să se ştie de unde plecase şi ce ajunsese...Costăchel Popa, crescut între fete, deoarece lui Lămbel îi rodise grădina mai mult cu fete şi cu un singur „băiet"; Costăchel, cum /ne-cum, ajunsese profesor de dans în Iaşi, unde o şi cunoscu pe Profiriţa, preferata „Ceahlăului literaturii", puţin mai târziu, când venise cu soţia la Bucureşti, urmând să trăiască în casa soclului; îi pregătea acestuia valiza pentru voiaj... „ca o fată"; fetele mai erau văzute, îmi spunea mama, din când în când, venind în sat. la mormintele părinţilor, cu cazmale şi stropitori,... chiar după ce casa lui „Lămbel", fiind naţionalizată fu transformată un timp în local de şcoală, „ciclul doi", am învăţat acolo şi eu; în cimitirul din spatele bisericii, aliniat lângă cele ale Bolomeylor, foştii administratori ai Casei Regale, mormântul lui Lămbel se distingea şi era distinct din cauza curăţeniei şi prospeţimii exemplare încă mulţi ani...

Cât despre autorul Baltagului şi al Neamului Şoimăreştior, ţin să mărturisesc, că, după evenimentele din 1989, când marele scriitor intrase în tăvălugul

38

INTERVIU

contestaţiilor, cu orice chip, eu m-am întors într-una din veri la Zorleni, unde mai aveam casa părintească, încă, şi i-am dedicat o vacanţă întreagă unei lecturi cvasi-integrale, descoperindu-1 de fapt pe adevăratul Sadoveanu: ce splendoare! Ce impact poate avea o operă atât de mare, originală, ca şi la Eminescu, prin mânuirea limbii române literare, fără pereche, nici nu vă puteţi închipui! Atunci mi-am dat seama ce tragice realităţi ne pasc, prin îndepărtarea tinerilor de la aceste izvoare de apă vie ale limbii române, „limbă ce vorbea în basme şi grăia în poezii1', ca să-1 cităm pe Eminescu, cel din care Sadoveanu citea sau recita ca nimeni altul...

- Despre primele poezii a scris G. Călinescu la rubrica sa ,,Cronica optimistului" din revista ,,Contemporanul ". Ce impact a avut asupra dvs. întâmpinarea entuziastă a criticului?

- Un impact ca de obicei „pe dos"; în redacţia „Contemporanului" ni se promisese că vom apărea pe o pagină (eram doi!) cu câte un ciclu de poezii şi fotografii... Eram dezamăgit. Când, în fine, m-am „dumirit", nu mai era nimic de făcut; Călinescu muri în curând şi sfatul universitarilor de la „Contemporanul", de a-i face totuşi o vizită să-i mulţumim, nu mai avea obiect. Dar acum oricine dorea să ne, şi mai ales să mă vadă, eram dintr-odată „poetul despre care a scris Călinescu", formulă folosită de critici, de-a lungul întregului meu traseu literar....

- Aţi debutat cu un volum de poezii al cărui titlu. Repaose (1969) poate părea paradoxal pentru un tânăr ce bătea la poarta de intrare a literaturii. Care este semnificaţia titlului şi cum a fost primită cartea?

- Părintele Al. Bardieru de la Botoşani, unde pe-atunci combăteam la „Clopotul", în ziarul întemeiat cândva de „prinţul roşu" Scarlat Calimachi, într-o rubrică „Arca lui Noe", iscălită apocaliptic, M. Urgea-nu (din frângerea nemiloasă a numelui propriu!) mi-a trântit o epigramă de toată frumuseţea: „Titlul cărţii tale-amice/ Nu-I pricep în nici un fel;/ Unii o sfârşesc cu-acesta,/ Dumneata începi cu el?!" „Repaose" era în fond un cuvânt eminescian, de-

ORIGINI nr. 6-7-8/2010

rivând, între altele, din „setea de repaos"...Am dilatat puţin termenul ca să iasă acest plural nemaifolosit până atunci; ori mă înşel?

- Celor 12 volume de poezii li se adaugă câteva romane cu o problematică spinoasă pentru epoca în care le-aţi scris. Cum aţi reuşit să treceţi de cenzura acelei vremi?

- Romanele mele „cu o problematică spinoasă" sunt tot atâtea ratări; nici Edenul şi cu atât mai puţin Via (construit pe parabola viei neroditoare din Isaia 5, 1-7) nu au trecut decât amputate dramatic; cel puţin Via, care era iniţial un manuscris de cca 500 de pagini, trezind la prima lectură entuziasmul romanticei editoare Dna Maria Graciov, am ajuns să-l tipăresc sub forma unui „ciot" de nici 200 de pagini...datorită Dlui Mircea Sântimbreanu... iar asta din îndărătnicie să nu se creadă ei mai „dăştepţi"! Reluând povestea, sau „fresca" de fapt, cu titlul Strugurii sălbatici, chiar după evenimente, nu am avut mai mult succes...de data aceasta, la editura Dnei Geta Dimisianu şi etc., încât am conchis că „cenzura acelei vremi" e cenzura tuturor „vremilor" iar o carte este ca o fiinţă: se naşte atât cât este necesar să se nască...şi trăieşte la fel...

- Spuneţi undeva ,,Am fost un rebel motivat". Vă referiţi la neadaptarea la socialism, la comunism, la tribulaţiile din viaţa personală?

- Mă refer la faptul de a fi fost nesupus la tot ce mi s-a părut şi îmi pare încă absurd; şi aşa cum nu i-am acordat comunismuluiu nicio şansă, cu atât mai puţin astăzi „capitalismului de cumetrie", un rudiment de comunism provenit din corupţie şi din absenţa oricărei legi morale...

- În Himera literaturii, o carte epistolară scrisă în tandem cu scriitorul Ion Lazu, rememoraţi cu multe amănunte perioada în care v-aţi format ca scriitor, cu întâmplări şi portrete de poeţi, critici, editori. Intre aceştia se disting portretele a doi poeţi în care orgoliul se lupta cu generozitatea: Cezar Ivănescu, un ,,hoplit literar", şi Nichita Stănescu, ,, marele hedonist". Ce a însemnat pentru dvs. priete-

ORIGINI nr. 6-7-8/2010

INTERVIU

nia cu aceşti doi mari poeţi?

- A însemnat mult sau totul şi aproape nimic, întrucât prietenia poeţilor e foarte lunecoasă; ori prea generoasă, cazul Nichita Stănescu, ori prea geloasă şi egoistă, cazul Cezar Ivănescu. Prietenia poeţilor nu te învaţă în fond nimic despre poezie, dar te ţin treaz într-o atmosferă de emulaţie; despre poezie am învăţat enorm dintr-o definiţie dată acesteia de Paul Valéry: „Acea energie superioară care apare uneori şi-1 revelează pe un anumit individ numit poet". De la Nichita am reţinut totuşi că „a ii poet înseamnă să ai suflet". însufleţirea, energia, entuziasmul fac poezia, mai mult decât prietenia; pentru că de fapt cei mai buni şi fideli prieteni ai poeţilor sunt înaintaşii lor, morţii cei unanim veneraţi...Şi Nichita Stănescu şi Cezar Ivănescu n-au încetat o clipă să nu-1 venereze pe Mihai Eminescu.

- Ca moldovean născut dincoace de Prut, aveţi un adevărat cult pentru Eminescu şi Labiş. Se spune că marii poeţi se nasc în Moldova şi mor în Bucureşti. De ce îi devoră capitala?

- Pentru că în mod sigur, suntem două rase diferite: moldovenii vin cu durerea şi melancolia lor, coborâtori din Maramureş, ai ultimilor „daci liberi", pre când dincoace bate un vânt asiatic, care a făcut să prolifereze cumanii, migratori, creştinaţi, un neam şi o rasă mai mult sarcastică şi crudă; talentaţi în politică şi-n comedia de moravuri a lumii; cele două extreme se exclud: şi Eminecu şi Labiş şi Cezar Ivănescu au fost „devoraţi" de capitala cumană, în timp ce Arghe- zi a fost longeviv, iar Nichita (o spun cu toată jena) „devorat" de alcool, între altele...Ce uneşte totuşi cele două rase rămâne indiscutabil cultul pentru geniile poetice coborâte de la Moldova; Tudor Arghezi 1-a divinizat pe Eminescu (în timp ce Ion Barbu îl considera „depăşit"), iar Nichita Stănescu pe Labiş, de care, cât a trăit se simţea blocat, interzis.

- Aţi avut noroc de prieteni deosebiţi dar şi de un „editor providenţial", Mircea Ciobanu, care v-a apreciat, v-a editat şi v-a îndemnat să scrieţi o carte despre Iisus. Aţi scris-o dintr-un sentiment religios?

- Mircea Ciobanu era şi el „cuman", dar unul evlavios; Iisus are o dedicaţie mai amplă, pentru doi poeţi şi doi preoţi; cartea mi-a fost dictată, indiscutabil, de Duhul Sfânt; ce mult aş vrea să mai am starea şi trăirile de atunci...

- Atitudinea dvs. în viaţă a fost una de expectativă, dorind ca oamenii, evenimentele, viaţa însăşi să vină în întâmpinarea dvs. cu braţele deschise, şi chiar aşa s-a şi întâmplat. Credeţi că

39

îngerul a lucrat pentru dvs. ?

- Nu aş numi „expectativă", mai mult o neimplicare, un dezinteres faţă de atâtea lucruri inutile în care cei mai mulţi dintre oameni se cheltuiesc inutil; cred că în felul meu am învăţat foarte de timpuriu să fiu „filosof'; chiar îngerul meu însoţitor m-a învăţat lucrul acesta...şi au fost câteva situaţii când l-am simţit pe înger lucrând pentru mine, şi umăr la umăr cu mine, dar şi câteva când s-a îndepărtat scârbit de mine...

- În 21/22 decembrie 1989, aţi fost unul dintre puţinii scriitori care au ieşit în stadă alături de manifestanţi. Aţi fost arestat şi bătut crunt. V-a marcat această experienţă?

- Atunci îngerul totuşi a fost lângă mine, cu mine. N-aş putea spune că 21/22 decembrie 1989 m-a marcat într-un mod deosebit. Mai mult sunt marcat de ce s-a petrecut după. Atunci să fi fost poate marcat şi mai mult de faptul că în acea seară, înainte de a coborî în stradă, i-am telefonat unui prieten şi l-am chemat şi pe el să vină, iar el a rămas, cum spuneţi, Dvs. în expectativă; lasă, discutăm asta mâine...

- Ecoul evenimentelor din decembrie , '89 îl regăsim în romanul Caria în decembrie. Cine este acest personaj şi de ce cartea a fost refuzată la publicare?

- Dovadă de ce fel de om sunt: că eu şi dintr-un eveniment limită am scos (sau făcut) tot literatură...Declicul romanului Caria în decembrie este povestit în carte: când, în convoiul transportat la Jilava mi-a atras atenţia la un moment dat o fiinţă divină, semănând pur şi simplu/copie fidelă aproape, cu unica femeie pe care cred că am iubit-o cândva, deşi problema asta cu iubitul e relativă... la vârsta mea, ajung să cred că nu am iubit decât aceeaşi femeie în tot atâtea ipostazuri...Dar acolo, în convoi, era „Carla", Carla mia...şi securistul a lovito cu o cruzime neruşinată peste obraz cu cravaşa; vrând să strig, să mă revolt, am observat că graiul mi se luase...

- Carla în decembrie nu a întâmpinat niciun refuz de publicare, în afară de „Humanitas", dar aceea este o editură de clică, sau gaşcă, sau cum doriţi să o numiţi...Acolo şi-a publicat „mărturiile" despre 21/22 decembrie numitul Patapievici, care nu mult după aceea, a inventat un nou scandal, de a denigra patria „revoluţiei", de care ulterior s-a lipit camarca de plic, în postura de sicofant, şi se simte bine mersi ca un client politic, cu o rentă de nabab pe post de secretar de stat; mă vede pe mine cine mă cunoaşte chiar aşa?! Vă spun eu că nu!

40

INTERVIU

- Aveţi şi o bogată activitate publicistică, dacă ar fi să mă refer doar la,,Meridianul Românesc " din America. Cum a pornit şi cât a durat această colaborare?

- Colaborarea mea la „Meridianul Românesc'VAnaheim C.A. USA s-a înfiripat dintr-o binevoitoare invitaţie şi recomandare a Dnei Silvia Cinca, strălucită prozatoare româno-americană, şi scopul a fost de a face un Supliment Cultural care să fie o oglindă a realităţilor cultural-artistice din ţară; colaborarea cu „Meridianul" a durat cca 12 ani, timp în care, de la o vreme, ajunsesem să scriu singur o revistă în miniatură, cu 7 rubrici fixe, lunare: PULS/ ISTORIA LA ZI; CLASICII NOŞTRI; SCENA ŞI CULISELE; A ŞAPTEA ARTĂ; LUMEA MUZICII; UT PICTURA POESIS; EXCELSIOR. A fost o şcoală la care mi-am exersat şi pot spune că mi-am perfecţionat scrisul pe teme şi realităţi culturale şi nu numai.

- Fireşte că au fost şi ecouri...

- Au fost ecouri care au recunoscut truda mea, iar câteva cu brio, legând chiar câteva prietenii care au şi rămas în biografia mea, şi după ce colaborarea cu MR s-a încheiat, în urma unui AVC survenit pe la sfârşitul anului 2008, după care nu am mai putut ţine ritmul, şi de acord cu redacţia, am renunţat.

- V-aţi gândit să puneţi într-o carte articolele care s-au strâns de-a lungul timpului?

- Cel puţin articolele a două rubrici: CLASICII NOŞTRI şi EXCELSIOR, adunate, fac două volume, care nu şi-au găsit deocamdată editorul serios. Deşi poeta Aura Christi fusese dispusă a le publica, drept care, încheiasem şi contracte în regulă, iar EXCELSIOR ajunsese în faza culeasă şi corectura întâi, editura Ideea Europeană nu a mai avut bani, iar solicitarea de a mă ocupa eu de sponsori s.c.l. mi s-a părut bizară...Păcat. Sunt două cărţi care ar rotunji profilul meu de scriitor şi cred că fiind scrise bine sau chiar şi cu pasiune ar face mult bine în clipa de faţă, când un critic, vestit de altfel, a lansat ignobila sintagmă „Clasicii noştri congelaţi "...iar interesul pentru marii noştri autori, care au făcut limba dar şi istorie românească timp de aproape trei veacuri este căzut, în anumite cercuri, aşa zise „elitiste", în deriziune... Se ştie: de la „Eminescu - cadavrul din debara" şi până la „clasicii noştri congelaţi" e un drum oblu „pe arătură" şi o comandă a noii cenzuri globaliste numită atât de „suav anapoda": „corectitudinea politică"..

- Meridianul Românesc a trecut şi pe la ,,Tribuna României", unde aţi prestat 20 de ani de gazetărie culturală.

ORIGINI nr. 6-7-8/2010

- E bine de ştiut că la „Tribuna României" am ajuns şi am rămas în felul şi situaţia personajului Hans Kastrop al lui Thomas Mann, din Muntele vrăjit. Invitat să suplinesc un redactor (Dumitru Radu Popa) pe timpul unei convocări militare, de câteva luni, redacţia m-a absorbit şi asimilat în structurile ei, până ce „tunurile" aşa-zisei revoluţii din 1989 au bubuit şi în ferestrele „Tribunei" , şi deci nu am mai plecat. Am transformat TR în „Curierul Românesc", preluând titlul primului jurnal cultural românesc al lui Heliade Rădulescu, dintr-o perioadă revoluţionară „asemănătoare"...Restul e istorie...

- ,,Ce mai rămâne din vechiul tabu al onoarei? " întrebaţi din Tumul onoarei (Editura Vinea).

Ce mai înseamnă astăzi onoarea?

- Din vechiul tabu al onoarei rămâne credinţa; onoarea de azi şi de mâine este credinţa în bine şi în frumos, în suflet şi în dăinuirea lui; în lisus Hristos şi în Dumnezeu. Şi în pământ, bătrânul zeu, cum îi spuneau vechii greci, care ne naşte şi tot el ne adoarme la sânul său.

- Acum, la 70 de ani, sunteţi acelaşi om timid, modest, aşteptând ca viaţa să-i vină în întâmpinare.

Credeţi că v-a avantajat această postură?

- Aş vrea să nu mai fiu considerat timid (sunt?!!), însă modest, da; aştept viaţa să-mi iasă ca de obicei, în întâmpinare cu daruri... şi iată, viaţa cu darurile ei astăzi sunteţi dvs., o poetă care m-a impresionat cu recentul ei poem „Cythera", şi nu numai; şi mai mult chiar, cu întrebările pe care mi le puneţi...

- Ce le-aţi recomanda tinerilor scriitori de azi?

- Să fie bravi şi oneşti; să-şi iubească patria şi limba ei; sa fie adevăraţi Cavaleri ai Onoarei!

- Este literatura o himeră?

- Depinde; titlul Himera literaturii a fost negociat; 1-a propus fratele Lazu iar eu am votat cu bilă albă; însă ştiu că literatura, ca orice himeră poate fi şi un monstru, ori se poate transforma din iluzie, într-o zeitate şi într-o credinţă sacră.

- Vă mulţumesc şi vă urez încă mulţi, mulţi ani cu sănatate şi spor.

- Şi eu vă mulţumesc, şi daţi-mi voie să vă consider prietena mea de suflet; şi, cum spunea Tudor Arghezi, pe la 80 de ani: Să trăiţi să ajungeţi ca mine!

Interviu realizat de VICTORIA MILESCU

ORIGINI nr. 6-7-8/2010

LITERE

41

ŞŞTEFAN DORU DÂNCUŞ

BĂRBATUL LA 40 DE ANI

70. În cea de-a 70-a zi a celor 40 de ani auzi corul pervers al tânguitorilor internaţionali - că stânga, că dreapta, comunismul, monarhia, rusia, america, război rece, petrol, justiţie, curs valutar, nu există mare personalitate mondială care să nu deplângă ceva, ba iranul, ba cecenia, ba dizidenţii, ba mortalitatea sud-africană, parlament european, ONU, Grupul celor 7, tribunalul de la Haga, NATO, integrarea euro-atlantică, nişte bocitori amărâţi cu toţii, nişte creaturi inferioare de care lui Cioran, Bocitorul-şef, îi era silă; moluşte - ăştia se-nmulţesc prin diviziune, nu prin iubire de femeie.

71. Alături de fiecare răzbunare a anilor anteriori stă indecisă memoria - eşti, oriunde te-ai afla, un trăpaş al vinovăţiei, ferice de tine, dacă ai forţa iertarea ţi-ai compromite sufletul care, nu-i aşa, este un reper tradiţional şi în general suportabil, la acesta te raportezi, primejdios, atunci când încasezi vreun bobârnac din partea unui adversar invizibil, fără îndoială, de-a lungul vieţii şi tu eşti nevoit să ucizi un înger păzitor - al tău sau al altuia, n-are importanţă.

72. Ai atins 40 de ani şi nicăieri n-ai văzut exprimate mai radical bunătatea şi înţelegerea, ca în picturile în care apare Sfânta Familie - chipul lui Isus ridică un mare semn de întrebare pentru tine, tributarul erorii şi compromisului: cum poţi pedepsi pe cineva din blândeţe?, dimineaţa, constaţi cu tristeţe că ţi s-au adâncit ridurile urii pe faţă, că brazdele egoismului se înmulţesc la coada ochilor, că rictusul blazat ce apare tot mai des pe buzele tale te îndepărtează de pozitivul uman, în faţa oglinzii, cutele de pe frunte îţi semnalizează tot mai stins faptul că părăseşti în grabă iubirea de aproapele tău, promiţi că-ţi vei reveni şi apoi o zi întreagă ai la dispoziţie pentru a distruge curata vitrină în care te-ai analizat o clipă, eşti obligat de împrejurări, îţi justifici pornirile sociale dar nu-i adevărat, nu poţi crede nici o secundă în verdictul ăsta favorabil şi egoist - cu o floare nu se face primăvară.

73. La 40 de ani. ca şi tine, fiecare este la discreţia altuia - înconjurat de societate e ca şi cum ai dormi într-un oraş necunoscut şi sute de ţânţari s-ar hrăni din somnul tău, eşti la discreţia vampirilor, eşti furat metodic, planificat, celorlalţi li se pare normal ca tu să scrii şi ei să se bucure de ceva pentru care plătesc prea puţin sau deloc dar s-ar putea să-mi placă să fiu furat, gândeşti în chiar clipa asta, altfel

de ce nu mă opreşti din scris, motivaţii ar fi destule şi prima care-ţi vine-n minte este că nu poţi lăsa baltă şi neexploatată planeta de băbuţe gălăgioase care mereu vor găsi ceva de condus pe ultimul drum - să nu vezi frumuseţe de bocete, tânguiri sofisticate pe măsura „ceva"-u-lui, jelanii înălţătoare şi ţipete îndurerate - cum să pleci de la un asemenea spectacol?

74. Abia acum, când eşti şi tu profesor doctor, te întrebi de ce „însoţirile nelegiuite" interzise de Biblie - nicăieri nu se explică originea omenirii lăsată, după uciderea lui Abel, în mâinile unui Adam discutabil, a unei Eve neputincioase şi a unui Cain ulcerat de remuşcări şi din această cauză splendidă, conferenţiezi pe rupte şi pe la tot felul de întruniri ştiinţifice internaţionale despre noile ipoteze care „vor clarifica", „vor limpezi", „vor aduce argumente solide" etc., după ziua dezbaterilor te retragi în camera unui hotel de lux, ceri şampania, gustarea şi femeia, te îmbăiezi pentru o noapte de desfrâu şi brusc, printre cearşafurile mototolite, începi să plângi - eşti bătrân, fleşcăit, miop, cu un picior în groapă. Impotent.

75. S-a întâmplat azi, ca niciodată, să-ţi aminteşti de o fată din Ardeal, de Grădina Botanică a oraşului în care aţi discutat despre inutila voastră apropiere care nici acum n-a luat sfârşit - aşteptarea ta seamănă mai degrabă cu întoarcerea fiului risipitor, împreună cu altele, femeia nu reprezintă aproape nimic dar izolată de malaxorul comun al feminităţii - ea este totul.

76. Nu se putea să nu înţelegi nici acum că Dumnezeu este o entitate naivă, îl poţi seduce în fiec¬are clipă prin liberul tău arbitru, prin jelania ta cea mai înaltă: Bach, Händel, Vivaldi, Chopin, Liszt, rămâne un mereu înşelat, un mereu pus să inspire praful halucinogen din palma ta umedă, poate pentru că-i drogat cu astfel de reprezentări nu-şi încheie socotelile cu tine decât părăsindu-te iar tu, ştiindu-L narcotizat, îţi baţi joc de viaţă - oferindu-o ca dementul clipei când, dezmeticit, treci la stadiul de mortăciune ambulantă.

77. Nu credinţa în Dumnezeu te animă la 40 de ani ci speranţa - cam aşa: Claudiu Andone şi femeia lui vor veni, îţi spui, stai până la ora două, trei din noapte, la patru auzi cocoşii vecinului, la cinci poţi vedea albastrul de Voroneţ al prietenului tău, înaintaşul, iară să observi, se face opt dimineaţa, apoi nouă, speranţa, douăsprezece, patrusprezece, speranţa, îţi închipui cum, obosiţi, coboară dintr-un

42

LITERE

tren personal, el poartă în spate o chitară, se opresc să-i cumpere ceva fiului tău de un an, apoi trece ziua, încă o zi, încă o blestemată de săptămână, ei nu apar, nu-i nimic, nu-i, cu speranţa nu te poţi juca, n-ai cum - dacă ai scris cândva că toate cărţile tale sunt fermecător de zadarnice înseamnă că ai avut un motiv serios.

78. În seara celei de-a 78-a zi, după ce-ţi bei laptele fierbinte afară, pe laviţa unei cabane dintr-un ţinut muntos, te uiţi cu ciudă la stele - de ce nu poţi controla totul?, acest orgoliu, ca o jucărie refuzată unui copil, te bosumflă, dintr-o dată vezi cât de amăgitoare sunt reîncarnările, puterile paranormale, spiritismul, deposedat de micile tale nădejdi că eşti altfel îţi deplângi condiţia, după week-end-ul pe munte revii în societate ca să te baţi, ca tot omul, cu pumnul în piept, apoi în următorul sfârşit de săptămână, neavând bani pentru altă ieşire pe munte, mergi la biserică unde, împreună cu societatea pumnului în piept timp de şase zile, te închini şi te spovedeşti - din păcate pe nimeni nu interesează cucernicia ta din cea de-a şaptea zi iar acesta-i alt motiv excepţional pentru a te enerva degeaba în următoarea duminică.

79. Nimic nu-i mai înspăimântător la 40 de ani decât abandonarea în perimetrul planetar al femeii - al unei femei, popa te cunună, rudele se-adună, faci copii, ai treburi, sunt de speriat aceste timpuri, femeia şi-a impus, inobservabil, condiţia: femei-ministru, femei-cosmonaut, femei-curve, femei-parlamentari, femei-primari, femei-preşedinţi, femei-şefi de tură ele., nu mai durează mult până la cucerirea planetei albastre care se îndreaptă, inexorabil, înspre idolatrizarea unor picioare de muiere, te supui şi tu unui "democratic" matriarhat, sari din lac în puţ, vei capota şi tu, doar eşti la mâna lor.

80. Să cauţi un prieten, el să fie ocupat exact când faci 40 de ani - să cauţi altul şi altul şi toţi să fie ba plecaţi de acasă, ba cu o femeie, ba prin străinătăţuri, să înspăimânţi lumea cu golul din ochii tăi, să-şi facă semnul crucii un taximetrist care a avut curajul unei curse pe o arteră periferică a oraşului, să rămâi fară adresă, fără salvatorul caiet de telefoane, să nu poţi contacta nici o fiinţă omenească într-o epocă a fiinţelor omeneşti, să-ţi trăieşti, în convulsii, lunatecul umblet pe străzi, nu tu spital, nu tu crucea roşie, nimic din respectabila solidaritate umană... în acest timp, unii, bazându-se pe tine, pentru ei fiind

ORIGINI nr. 6-7-8/2010

speranţa următoarei zile - revendicându-te; singur, copilul tău ce-ţi devine (odată cu pierderea sângelui) tot mai străin, să rupă într-o cameră fară lumină, un almanah recent editat.

81. Există lucruri care, atunci când treci codrii de aramă ai celor 40 de ani, te aduc la disperare, există şi altele care te pot reconforta - cel mai greu este momentul când şi unele şi altele devin neutre, un tablou pe care-1 iubeşti, de pildă, pe care l-ai cumpărat cu multe sacrificii, devine un leit-motiv al deznădejdii; astfel, presupusa civilizare cu obiecte care de care mai inutile devine, în incubatorul acestui noii tale vârste, cornul unei periculoase abundenţe, poate de aceea este Dumnezeul tău atât de nedumerit, ce nevoie aveai de mochete sau aspirator?, exagerând puţin, cum ai putea tu echivala sacrificiul Fiului Său, răstignind-o pe Eva? şi adormind cu acest gând înfipt în condiţia ta socială, scrâşneşti în somnul din a doua parte a nopţii iar unii dintre prietenii tăi ce înfulecă zilele aceluiaşi 40, mai slabi de înger, plâng - nici somnul nu le e curat, ci un triumfător şi neiertător bocet.

82. Hai să jucăm "ţări-oraşeape-munţi" a spus fata aceea pe vremuri, unde ai vrea să fii? - să mă mai gândesc, să mă mai socotesc, să mai analizez, ai spus, evident, ca să câştigi timp, au trecut 5 ani, alt oraş, altă fată deschisă propunerii tale obscene, "...să mă mai gândesc, să mă socotesc", spune ea o vei căuta pe prima, o vei întreba ce-a vrut să spună atunci, în Evul Mediu, când 40-ul era atât de departe..

83. Pentru tot felul de greşeli pe care le faci şi pentru tot felul de nenorociri care se abat peste capul tău pătrat, găseşti imediat justificări - eşti capabil să te dezvinovăţeşti cu o acurateţe pe care lisus, în clipa condamnării sau a execuţiei, n-a crezut că e necesar s-o ia în serios, de la El încoace ai dedus că toate au explicaţie, că orice crimă poate fi trecută prin filtrul circumstanţelor atenuante care, bineînţeles, se înmulţesc una din alta, până se atenuează de tot delictul şi se ajunge a crede că n-a existat nici un fel de crimă - în consecinţă, nici represaliile asupra ta nu-şi mai au locul şi se trece la etapa următoare, reabilitarea ta.

84. La 40 de ani, orice discuţie în contradictoriu ar trebui să aibă o finalitate elegantă, o pornire spre un dialog în aceeaşi limbă - acum, când tu şi femeia cu care ai stat câţiva ani nu mai puteţi reveni la un limbaj comun, îţi dau seama că într-o relaţie,

ORIGINI nr. 6-7-8/2010

LITERE

cel mai dificil este momentul în care unul - oricare - e nevoit să-1 mintă pe celălalt, legătura mai ţine o vreme, apoi, acelaşi, recidivează, mizând pe aparenţele salvatoare ale minciunii: se ajunge astfel la o necesară perseverenţă în trădare, încă n-ai pierdut din minte cuvintele prin care încerca să te convingă că înşelăciunea este un atribut al omenirii, o coordonată a normalităţii - în acest caz, eu sunt inuman, i-ai spus, mi-e peste putinţă să cred că răstignirea lui Isus a fost doar un act de bravură.

85. Cum ai plecat în noaptea aceea la gară, furând tu, om serios la 40 de ani, trandafiri pentru altă femeie, cum, venind cu voi, şi-a luat bilet până la Arad însă a coborât după trei staţii - poate supravieţui un cuplu din milă?, pentru că asta ai simţit atunci când totul s-a încheiat, pe lângă repulsia creată de dezvăluirile ei amoroase (eraţi singuri în compartiment), o milă seacă, golită de sclipirile bunătăţii, cum rămâne femeia atâtor ani ai tăi (şi ai ei?) singură, noaptea târziu, într-o staţie mică, populată de "şmecherii gării", mai târziu ţi-ai dat seama că nu acest lucru te interesa ci faptul că în acel tren realmente se întâmpla o despărţire între doi oameni care au stat împreună aproape un deceniu şi care aveau de împărţit doi prunci - nimic din toate acelea nu mai au valoare acum, s-a abătut peste tine, pe căldura asta, o sărăcie exemplară de imagini şi motivaţii.

86. Când faci 40 de ani n-ai dreptul să fii singur nici un moment - dacă te în-căpăţânezi să încerci poţi crea o singurătate-kitsch, un surogat, un paliativ artificial, ca şi cum societatea ţi-ar tolera fixurile, fluturii din capul tău diferit de pătrăţosul model comun, în prealabil însă, trebuie să depui o cerere la secretariatul societăţii, şefii ei, în mod ierarhic, trebuie să-ţi pună ştampile şi semnături şi după o vreme, când pofta de-a fi singur ţi-a dispărut, să primeşti aprobarea sigur, condiţionată: să-ţi pui şosete curate şi periuţa de dinţi, să opreşti lumina, apa şi gazul, să-ţi iei rămas bun cu buchete de flori şi felicitări amabile, să nu uiţi de aia şi ailaltă deci n-ai cum fi singur, trebuie să-ţi plăteşti impozitele la stat altfel n-ai mai fi contribuabil şi ţi s-ar retrage dreptul de cetăţean ceea ce înseamnă adio vot, adio libertate a expresiei, adio bătut cu pumnul în masă, adio „e-xercitarea drepturilor cetăţeneşti" - ce-o mai însemna şi asta, puşcărie?

87. Ai făcut 40 de ani şi nu scapi de obsesia sticlelor cu alcool, mai ales cu muzica asta înnebunitoare lângă tine şi cu încă o noapte, chinuitoare, la geamuri - îmi fumezi ultimele ţigări cu uimire şi nedumerire ca atunci când totul s-a încheiat întro explozie de sentimente şi cuvinte contradictorii, confuze, încărcate până la refuz de amărăciune, otravă, cerşetorie, milă, dispreţ, durere, patimă şi

43

ea dusă a fost de atunci, peste câţiva ani povestea asta nu va mai fi de folos nimănui, vei fi expirat, depăşit de alte evenimente, decimat de tensiunea altor despărţiri, mult mai catastrofale, drama mea nu este unică, e împânzit pământul de reflexii de acest fel - sfinţii de pe pereţi veghindu-ţi somnul, ei ţie, tu altcuiva, acela altuia şi aşa mai departe.

88. Ai vrut să-ţi sărbătoreşti cei 40 de ani pe un tren - călătorii acelei nopţi au coborât obosiţi, unii abia treziţi din somn, încruntaţi şi necomunicativi, după ce s-au uitat la panoul de sosiri-plecări au intrat în restaurantul gării, un vânzător încercănat a apăsat clapeta casetofonului cu o singură boxă, s-au aşezat fiecare la câte una din cele şapte mese, ai intrat ultimul în încăperea nezugrăvită de ani de zile, ai cerut cafea, când te-ai întors de la tejghea cu paharul de plastic în mână izolaţii m-au privit pe furiş, cu ochi răi, întrebându-se la care dintre mese mă voi aşeza după tradiţionalul: "E liber?", ai ezitat şi brusc şi-au luat cu toţii bagajele, au plecat tăcuţi, scârţâitul uşii însoţind fiecare plecare, o pală de aer rece a mişcat spre geam fumul de ţigară iar tu te-ai aşezat la ultima masă, cea din apropierea ieşirii, ţi-ai băut cafeaua ca şi cum toate s-ar fi petrecut firesc apoi uşa a fost dată la perete şi o ceată de tineri cu un casetofon dat la maximum a făcut cioburi situaţia, ai mai fumat o ţigară, ai părăsit atmosfera zgomotoasă, erai blocat pentru două ore în staţia aceea - i-ai văzut pe toţi în sala de aşteptare, grupaţi, complotând, ai rămas pe peron, cu ochii la şinele de cale ferată luminate de câteva becuri roşii.

89. Proaspăt pensionar la 40 de ani, imaginezi un guvern care ar arde public toate legile, ordonanţele, constituţia, codul juridic - tot amalgamul ăsta zăpăcitor ce-ţi face praf puţinii bănuţi, bun, de-acum nu mai au valoare parametrii judecăţii noastre, să spună, acum ne ghidăm după Cele Zece Porunci, ţi se spune să nu furi, nu fura, să nu ucizi - nu ucide, să nu pofteşti femeia aproapelui tău - nu pofti ş.a.m.d. - să nu se precizeze pedeapsa celui care va călca strâmb, să rămână în aer conceptul de justiţie.

90. La 40 de ani nu eşti nici măcar şomer, n-ai bani să încălzeşti magherniţa unde te-a aruncat soarta - e frig în cameră şi ai fuma dar aştepţi, acum ai la dispoziţie oricâtă vreme, toată viaţa, nimic mai potrivit pentru unul care nu are de administrat clipe, ore şi ani de carton, depozite de sterilitate a timpului, ce zicea Marshall McLuhan: "Tinerii astăzi nu mai vor ţinte, scopuri abstracte, ei vor roluri - ROLURI; adică o angajare totală", înţelegi abia după ai pierdut lupta cu societatea de ce, tot ceea ce realizează aceştia, durează atât de puţin, în cazul tău şapte ani; fără o motivaţie sufletească, orice investiţie se reduce

44

LITERE

la un troc simpluţ: îmi dai, îţi ofer, adică atunci când oferta unuia nu mai este pe gustul altuia, contractul se reziliază şi fiecare caută o altă piaţă mai avantajoasă, mai sigură, cu alţi parteneri, cu noi roiuri, când îşi dau seama că de-a lungul vieţii n-au făcut altceva decât să alimenteze diabolicul reactor al acelei relative "angajări totale" e prea târziu, pur şi simplu nu li se mai potriveşte nici un rol, prostiţi de ultima şi cutremurătoarea descoperire, înalţă rugi fierbinţi şi braţe tremurânde spre cer, cum faci uneori şi tu - restul demonstraţiei este la Dumnezeu.

91. Numai la 40 de ani se putea ca, în viaţa ta de pictor provincial, să apară doi tineri şterşi urâţei, discordanti: el - înalt, lung, ea - pitică şi cu nasul mare, ţinându-se de mână, au intrat în sala unde tot felul de domni şi doamne de artă asistau la deschiderea acelei expoziţii de pictură, lovită în moalele capului de neaşteptata viziune asistenţa s-a retras siderată, se simţea peste tot sindromul ocrotirii, au devenit cu toţii de o duioşie curioasă, bolnăvicioasă - ai ieşit din sală şi ai cerut, la primul local, un coniac.

92. Ai 40 de ani şi în nici o zi, când noaptea târziu te întinzi în pat lângă femeia ta, nu eşti îndeajuns de curat - e paradoxal cum într-un timp relativ neînsemnat ai reuşit să greşeşti mai mult decât ea, cea cu mărul şi păcatul ancestral, ai şi justificare: pedeapsa pe care Adam o descarcă în spatele Evei credule, un fel de întârziată revanşă, cap de familie fiind, cum ai putea suporta multiplul de cap?, doar capul familiei guvernează, întreţine relaţii cu cine e necesar, minte sau fură pentru a asigura stabilitatea materială, Eva nu poate fi egală cu ţine, care ai fost doar complicele afacerii cu mărul, nu făptaşul în formă şi fond, adamii de 40 de ani beneficiază de circumstanţe atenuante, ar trebui să fie salubrizaţi rapid, daţi cu otravă sau cu bomba atomică, să rămână în urma lor doar potopul unei planete de femei - mai poate imagina cineva o dispariţie a speciei umane la fel de frumoasă?

93. Luaţi-vă ţara înapoi, nenorociţilor!, îţi venea să strigi la 40 de ani - asta nu-i România mea, asta-i patria voastră depusă la bănci oculte, ăsta-i un ţinut ce duhneşte a "lucru slab", a tranzacţie "curat murdară", fac ceva pe orgoliile şi vicleniile voastre, pe sistemele voastre care nu vor înceta niciodată să găsească ceva de pus la zid, nu dau doi bani pe afacerea asta aşa că luaţi-vă conglomeratul de legi şi hotărâri şi bateţi la alte uşi, mai naive, n-am nevoie de toleranţa voastră, de argumentele, autoritatea şi controalele voastre, îţi venea să le arunci în faţă dai" lângă poliţai, primar şi reprezentantul guvernului s-a iţit sutana unui popă care, despărţit de proverbialul sobor avea, între vrăbiuţele ofi-

ORIGINI nr. 6-7-8/2010

ciale, aerul unui corb gras şi plictisit, nu-i chip să te pui de acord cu astfel de grupări neo-naziste, musai trebuie să intri în hora lor, să-i mituieşti, să iei mitul de coadă, să le crăpi capetele strălucind de atâta înţelepciune apoi să aştepţi liniştit o altă grupare şi mai neo-nazistă care să te înveţe cu lux de amănunte ce înseamnă să fii cetăţean roman, să nu poţi scăpa de porecla asta până la moarte, s-o porţi cum şi-a purtat Isus crucea iar ei zi de zi să-ţi urle-n urechi: Nu ţi-ai plătit taxele comunale! îţi tăiem gazul şi curentul electric! Te amendăm că n-ai bilet de tramvai! Te amendăm că n-ai viză de flotant! Te dăm afară că nu ţi-ai plătit chiria! Chemăm sectoriştii că nu vrei să plantezi fiori în faţa blocuLui! Te băgăm la puşcărie că nu dai impozit statului! şi alte astfel de lucruri sfinte înghesuite de-a valma sub chipie şi uniforme de partid şi de stat, hotărât, asta nu-i România mea, voiai să urli ca disperatul, România cu ochii încercănaţi şi trupul metodic atins de paşii celor ce n-au nici pâinea zilnică şi al căror număr creşte continuu, o pădure de părăsiţi despre care numai îngerii păzitori pot da detalii, despre care se va spune încă un secol că sunt "generaţia de sacrificiu", asta-i patria mea şi în numele ei voi da o masă festivă, un banchet la care să participe cu toţii ca la o ultimă Cină de Taină ai vrut să răcneşti, aşa să fie prins Iuda, aşa să dispară de pe hartă România voastră portabilă, transportată de ici-colo în genţi diplomat cu cifru - să rămână în urmă doar puhoiul unei superbe zburătăciri de acte caritabile cum ar fi "păstrarea identităţii naţionale".

94. Eşti bătrân ca bătrânii pe care nu i-ai remarcat înainte de-a împlini 40 de ani -în mijloacele de transport în comun îi dublezi pe tinerii ce ocupă scaunele, nu spui nimic, nu ceri locul, aştepţi ca şi ceilalţi boşorogi cu toate că nimeni nu-ţi oferă dezinteresat nimic, necum locul, locul din mijlocul de transport, bunele mele maniere par venite dintr-un trecut necivilizat, animalic, dacă ai totuşi loc şi Ie cedezi scaunul, bătrânii îngână câte-un "mulţumesc" formal, uneori nici atât - li se pare normal, sigur, tu aparţii lumii lor, acolo, aceste gesturi se fac la ordinea zilei, n-au conotaţii de evenimente majore, în metropola asta ai renunţat la dimensiunea efervescentă a timpului, nici nu te aşezi pe scaune, chiar dacă locurile sunt goale, ţi-e groază că lângă tine va apărea vreun bătrân cu buzele strânse şi tu, ruşinat, vei coborî la prima staţie, vei pierde timp iar pavatorii de la British Council vor rămâne fără materiale, Mike îţi va privi muncitorii, din nou, ca pe nişte creaturi inferioare care ştiu doar să spargă betoane şi să tragă de timp, Mike este partea engleză a contractului, face alergie la săpătorii de şanţuri şi gropi, este derutată partea engleză de întârzierea părţii Dăncuş - trăsăturile sale de tip germanic se contorsionează, el se strâmbă

ORIGINI nr. 6-7-8/2010

LITERE

nemulţumit, devine român.

95. Nici măcar la 40 de ani nu te gândeşti că-n America ţi-ar fi mai bine - pentru a te obişnui cu ideea a fost nevoie de o armată de oameni care să-ţi bage "gheara-n gât", să te pregătească, involuntar, pentru confruntarea finală, azi ţi-ai dat zi liberă, în ţara asta e voie, azi îţi vei mângâia noua amantă, îi vei duce flori, îi vei spune că iubirea pentru ea a dezmoştenit universul de uimire, că, din momentul în care a rămas cu tine, ai devenit stăpânul unei alte parcele de timp. până la urmă ce să spui unei femei îndrăgostită nebuneşte de tine, uneia care participă cu fiecare gest la idolatrizarea ta aproape ca-n vremurile când femeia era sclava bărbatului - nu egala sau, mai pretenţios spus, jumătatea lui.

96. O anumită mojicie e proprie secolului în care faci 40 de ani - în compartimentul de tren intră două dame gureşe cu trei copii şi într-o maghiară stridentă, te întrerup din cititul ziarului, populează mediul cu sticle, sticluţe, genţi, plase, telefon mobil, furios, nu tc repezi să le ajuţi la bagaje, cum ai fi făcut oricând altcândva, îl laşi pe un tânăr să le instaleze ceea ce duce imediat la o reacţie de dispreţ faţă de tine. cel mai perfect se comportă unul din puşti care, deşi are locul alăturat, se aşează înciudat lângă tânărul amabil - psihologii n-au greşit observând că în anii copilăriei senzaţiile sunt mult mai clare şi mai puternice decât la maturitate, când abandonăm căţăratul în copaci pentru a ne căţăra în cârca aproapelui.

97. Localul gării în care te-ai oprit nu mai era ca altădată, când ai vrut să faci 40 de ani pe tren - semiîntunericului cald în care te pierdeai cu plăcere îi luase locul un neon enervant, patronul a adus şi un video iar voi, călătorii, vă puteaţi holba uimiţi la luxul de prost gust al unei formaţii de muzică suburbană, în staţia aceea n-ai coborât decât noaptea iar în local n-ai intrat decât cu impresia că pătrunzi într-un alt timp, unul al oboselii şi dezamăgirii, vodca şi cearcănele consumatorilor făceau dovada celor mai elocvente refugii iar atmosfera de delăsare generală te moleşea rapid, te alătura lor, te prindea în teascul unui sforţări comune de-a amplifica motivele renunţărilor însă pentru tine venea ora plecării, doar nu dădeai atâţia bani pe bilet de dragul acelui anturaj, ai urcat în tren, în faţa şi în spatele tău alţi călători, nicidecum cei din localul gării - un bărbat relativ tânăr, fără un picior, care te-a şocat cu modul în care a depăşit obstacolul scărilor vagonului, o femeie cu pantofii desperecheaţi, un funcţionăraş spilcuit şi arrogant, conductorul, semnalul de plecare.

98. Oricât ai fi de blazat la 40 de ani, întro bună zi nu mai suporţi mutrele plângăreţe ale concetăţenilor, ţi se acreşte dc zeama bordeleză

45

a jelaniilor - vrei o expresie răspicată, un răspuns lucid la întrebările tale clare dar peste tot numai ambiguităţi, echivoc, „de la Ana la Caiafa", superba promiscuitate a umanităţii care şi-a descoperit în sfârşit vocaţia, pentru a legifera excepţia care confirmă regula ţi se oferă pe bandă supereroi care nu plâng, nu suferă, nu râd, nu iubesc, sunt neînvinşi, frumos din partea populaţiei planetei, îşi exportă unii altora imaginile despre cum ar vrea să fie deşi, dincolo de spoială, fiecare bănuieşte ce uimează că doar şi super-eroul are o familie, un cont în bancă şi visuri „de mai bine" - uite că a murit şi Michael Jackson şi la banii lui nu a sponsorizat nici o carte a vreunui poet român - sigur că nu, n-a putut fi deranjat din văitarea sa scenică.

99. Eşti mare, la 40 de ani ţi se propune să te întâlneşti cu nişte scriitori, în alt oraş - urmează trei zile în care nu mai eşti blasfemiat de banalitate, te repezi la alcool, fumezi enorm, îţi petreci nopţile dansând într-un bar mizerabil, puţinele ore rezervate odihnei le valorifici făcând sex şi brusc, după o călătorie cu un tren de noapte, ajungi de unde ai plecat, „s-o sun pe Ioana", gândeşti puţin înspăimântat, ea te calmează, vă întâlniţi la ora zece, la spital, te prezintă unui cardiolog, coleg de breaslă, „e rudă cu mine, are probleme cu inima", tânărul doctor te trimite la Camera 15 să ţi se facă un E.K.G., peste vreo douăzeci de minute stai pe hol, te uiţi ca mâţa-n calendar la graficele imprimate pe o hârtie de culoare roz, o cauţi pe Toana, „nu se vede nimic grav", spune ea, „du-te înapoi şi dă-i-o doctorului, e specialist", să-ţi vină o inspiraţie drăcească şi cu hârtia în buzunar, ca unul care şi-a isprăvit treaba, să pleci liniştit, dacă în acel moment s-ar întâmpla să cazi pe stradă ai muri cu zâmbetul pe buze - ai trişa o lume întreagă sabotând- o cu acel genialoid triumf.

100. La masa la care stăteai când ai împlinit 40 de ani s-a vorbit despre Dali, Beckett, Ungaretti, Llosa - îţi munceai creierii cum ţi-ai putea aduce familia pe str. Luminişului, unde se dădea apă caldă o dată la două zile, aşteptând troleibuzul, unul din comeseni te-a întrebat: "Ce-i aia umbertoeco? Da' zî fuga că-mi vine troleu', ui' că apare, oi muri prost", i-ai "zâs" iute: Definiţie: Umberto Eco îi ăla cu pendulu'. Dăncuş îi ăla cu spânzurătoarea. Conform lui, orice cruce supusă intemperiilor naturale poate deveni, în mijlocul unui câmp pustiu, o spânzurătoare ideală", pe mutra lui bleagă a înflorit un rânjet fericit şi a urcat mândru scările troleibuzului - de satisfacţie a uitat să-şi ia bilet şi a primit amendă.

(Fragment din volumul cu acelaşi titlu, în curs de apariţie la Editura Criterion publishing)

46

PERSONALITĂŢI ACCENTUATE

ORIGINI nr. 6-7-8/2010

PAVEL CHIHAIA

BIO-BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

Nu am trăit prea multă vreme in casa părintească din Corabia, judeţul Romanaţi, unde m-am născut la 23 aprilie 1922. deoarece mama mea, Elena, croitoreasă sărmană din cartierul Daşova, a decedat, bonlavă de tuberculoză, cînd am împlinit vîrsta de patru ani.Tatăl meu, Ion Chihaia, impiegat la ambulanţele poştale, m-a purtat cîtăva vreme în vagoanele încărcate de plicuri şi colete, potrivindu- mi culcuşul pe saci, apoi m-a încredinţat unei familii din Transilvania, în sfîrşit surorii sale din Constanţa, devenită pentru mine adevărată mamă, al cărei soţ era funcţionar la primăria oraşului.

Foarte aproape de suflet mi-a rămas petecul de ţărm, Tataia, care se afla nu departe de casa unde am copilărit. Hoinăream vara şi iarna printre crestele şi rîpele roşcate, sărind pe plaja îngustată de covorul pietrişului aruncat de valuri.

Am traversat clasele primare fară problemele care s-au ivit în liceu, explicabile nu numai prin antipatia mea faţă de ştiinţele exacte - am fost ultimul din clasă la matematică, fizică, ştiinţe naturale - dar şi prin înclinarea pentru povestirile în care prevedeam calea destăinuirilor mele. Trăind încă din copilărie, acestă deschidere a orizontului mării şi tainicei stepe dobrogene.

Tatăl meu adoptiv, cu situaţie materială modestă, a cumpărat trei hectare de pămînt lîngă satul Palazul Mare, în apropierea Constanţei, aproape de Iacul Siud Ghiol, unde trăiam, întreaga familie, mai multe luni pe an. Această viaţă în mijlocul stepei măturată adesea de vînturi aprige, mi-a făcut cunoscută singurătatea şi tristeţea dar şi conturul propriei fiinţe.Totodată, în anotimpurile în care mă aflam în liceul „Mircea cel Bătrîn" din oraş, şcolaritatea îmi era confruntată nu numai cu lipsa de vocaţie şi lecturile particulare, dar şi cu timpul pierdut lîngă petecul de pământ. De altfel, şi în Constanţa, hoinăream prin port împreună cu colegii mai puţin înzestraţi, admirînd provele vapoarele ancorate la chei, lumea multicoloră a marinarilor şi pasagerilor, mărfurile exotice, comercianţii şi vînzătorii de dulciuri.

La vîrsta de treisprezece ani, în clasa a treia (1935), profesorul Nicolae Vasiliu mi-a prezis cariera de scriitor şi a propus să fiu selecţionat pentru concursul literar „Tinerimea Română", din Bucureşti. Am fost fericit să vizitez pentru întâia oară capitala ţării, dar fară rezultatele sperate. Oricum, în clasa a şasea, la şaptesprezece ani, am publicat în revista literară a

liceului, „Revista Noastră", trei schiţe cu titluri care destăinuiesc perspectivele începutului meu de viaţă : "Cimitirul", "O moarte tragică" şi „La poarta întunericului".

În timpul studenţiei, la Facultatea de litere din Bucureşti (1941 - 1944), am frecventat în deosebi cursurile profesorului Tudor Vianu, împreună cu prietenii Virgil Ierunca,Theodor Cazaban, Alexandru Husar, scriitori cărora le-am admirat, întreaga viaţă, obiectivitatea şi expresivitatea demersului critic. Scriam cronici plastice în ziarul „Timpul", apoi „Ecoul", directorul lor fiind Grigore Gafencu, ale cărui opinii politice antinaziste le împărtăşeam.

După sfîrşitul războiului, în 1945, într-una din zile, am înmînat redactorului Stephan Roii piesa mea de teatru Viaţa ascunsă, iar acesta a transmis-o lui Petru Comarnescu, luminat cunoscător al culturii americane, director la Direcţia Generală a Teatrelor, care m-a primit cu entuziasm şi mi-a propus un post în această instituţie. A fost un interval de trei ani (1945-1948), în care am scris piesa de teatru La farmecul nopţii, tipărită în Editura Fundaţiilor Regale (1945). Romanul Blocada a apărut la editura Cultura Naţională, după o luptă prometeică cu problemele de structură, de compoziţie, de stil. în personajul Hem- cea mi-am propus să descriu reveriile romantice şi curajul celor care navighează spre orizontul propriilor iluzii. Să înfăţişez, de asemenea, trista imagine a „blocadei", a ţărmurilor deşerte, paralizate de război, Marea Neagră devenind o mare moartă, viaţa şi tradiţiile portuare decăzînd ca şi viaţa personagiilor.

Am scris romanul în patru versiuni succesive, modificîndu-1 şi amplificîndu-1 de fiecare dată, dealungul anilor 1945 -1946, în atmosfera de euforie intelectuală care a urmat războiului. Blocada a apărut de Sărbătorile Crăciunului din 1947.

Între anii 1946 şi 1948 am făcut parte din organizaţia „Mihai Eminescu", alături de scriitori care s-au opus sovietizării României : Vladimir Streinu, Şerban Cioculescu, Constant Tonegaru, Iordan Chi- met, Teohar Mihadaş, Dinu Pillat. De asemenea Ma- rie-Alype Barall, secretar al nunţiaturii catolice din Bucureşti, traducător al lui Eminescu în franţuzeşte. Au urmat arestări, condamnări la închisoare (Constant Tonegaru a murit îndată după eliberarea sa , în 1952).

ORIGINI nr. 6-7-8/2010

PERSONALITĂŢI ACCENTUATE

O dramă a fost şi dureroasa despărţire de prietenii care se înfrăţiseră cu cei care întunecau înfăptuirile civilizaţiei, printre alţii. Petru Dumitriu, cunoscutul romancier, şi Dumitru Demu, înzestratul sculptor, căruia i-am descoperit într-o zi, ceea ce nu-mi mărturisise cu toată vechea noastră prietenie, uriaşa, copleşitoarea statuie a lui Stalin.

De fapt, scriitorii din ţările Est-europene au trăit ca oameni liberi doar în intervalul 19451948, când au apărut şi în ţara noastră înfăptuirile „generaţiei pierdute"- după expresia simbolică a scriitoarei amer­icane Gertrude Stein - romanul de început, cu titluri simbolice: Frunzele nu mai sunt aceleaşi de Mihail Villara, Ferestrele zidite de Alexandru Vona, Parages a lui Theodor Cazaban şi Blocada subsemnatului, evocînd obstacolele pentru cei adânciţi în singurătate şi uitare.Titluri care evocă pustiul nazismului şi co­munismului, orizontul lipsit de speranţe din jurul insulei de trei ani a generaţiei noas­tre.

Între anii 1948 şi 1958, în timpul perioadei staliniste şi poststaliniste, în bibliografia mea se află o mare pată albă. Dacă aş fi publicat ar fi trebuit să ascult poruncile celor supuşi partidului, să ignor suferinţele lumii civilizate. Timp de şase ani am lucrat ca muncitor necalificat la întreprinderea de construcţii - Montaje, din Bucureşti, apoi am reruşit să îmi câştig existenţa ca figurant la Teat­rul Tineretului, cu mai mult timp liber dar aceleaşi veni­turi. Nu îmi vedeam pri­etenii, orice întâlnire era interpretată asociere ostilă. Cu toţii rămâneam izolaţi, în nesfârşita singurătate, scriam cu luminile stinse, într-o ascunzătoare.

În aceşti ani am tradus poeme engleze, pen­ tru o eventuală antologie, de la Edmund Spencer la Aldous Huxley (cunoscut romancier dar şi poet). In­ tre anii 1953 - 1954 am lucrat la romanul Hotarul de nisip, rămas manuscris până recent, cu personaje de­ scrise după cele reale, care trăiau drama persecuţiilor comuniste, de asemenea întâmplări din propria-mi viaţă, gândite fară a putea fi mărturisite, încercări de evadare din lumea subordonată sovietelor.

Activitatea de istoric al culturii medievale nu mi-am bănuit-o nicicând. Nu am mai avut mijloace

47

de trai şi am solicitat, în anul 1958, ajutorul profeso­ rului George Oprescu, care mă apreciase în facultate şi care mi-a propus postul de cercetător - ajutor în Secţia Medievală a Institutului de istoria artei, acti­ vitate care nu presupunea nicio implicare politică.

Dar pentru mine o ştiinţă necunoscută, în care colegii înfaptuiau studii unanim preţuite. In deosebi, Emil Lăzărescu, mare savant, victimă a regimului, mi-a în­drumat paşii pe această cale a frumuseţii artistice.

Primul articol, „Observaţii asupra portretelor lui Mircea cel Bătrân şi doamnei Mara de la Brădet", pentru revista „Studii şi cercetări de istoria artei", l-am scris în primul an al activităţii mele - ajutat cu generozitate de colega Maria Musicescu, după cum am mărturisit - publicând, de asemenea, în revistele „Biserica Ortodoxă Română", „Mitropolia Olteniei" şi „Glasul Bisericii", care adăposteau şi cercetători neînregistraţi în publicaţiile regimului.

Un eveniment fericit în viaţa mea a fost căsătoria cu Maria - Ioana Mira, în anul 1964, cu care am tra­ versat fericite evenimente, printre care, în 1973, veni­ rea pe lume a fiului nostru Matei.

În anul 1971, după publicarea mai multor stu­dii, în cadrul destinderii politice din acea epocă, am căpătat aprobarea unui doc­ torat la Universitatea din Sorbonne (Paris), Catedra de Artă şi Arheologie, pe care l-am susţinut în 1973. Profesorului Louis Gro- decki i-am propus tema (devenită a cărţii Les idées d'immortalité et décomposition dans l'art du Moy­en Age), din epoca în care Occidentul descoperise şi înfăţişările lumeşti ale morţii, trupul rămas pradă viermilor şi risipirii, după idealismul antichităţii şi neînsemnătatea hotărâtă de evul-mediu creştin, înainte ca Michelangelo să îl zugrăvească, în toată frumuseţea, pe plafonul Capelei Sixtine. Această teză, apărută în română, în 1977, la editura Eminescu, a fost tipărită în franceză, în 1988, de către Fundaţia Culturală Română din Madrid.

Prima carte din intervalul activităţii mele de cercetare în istoria culturii medievale Din cetăţile de scaun ale Ţării Româneşti a apărut în 1974 - cartea precedentă fiind Blocada, cu 26 de ani în urmă-

48

PERSONALITĂŢI ACCENTUATE

conţinând studii despre vechile monumente din Curtea de Argeş, Câmpulung - Muscel, şi Târgovişte, centre politice şi culturale ale Ţării Româneşti.

În cartea următoare, De la Negru Vodă la Neagoe Basarab. Interferenţe literar- artistice în cul­ tura românească a evului de mijloc, din 1978, miam propus să descifrez trăsăturile unei epoce mai puţin cunoscute, cu importante scrieri, în deosebi despre identitatea lui Negru Vodă şi „învăţăturile" lui Neagoe Basarab.

În acelaşi an, eu şi soţia mea, am reuşit să plecăm în Germania, pe itinerarii diferite, fiul Ma­ tei rămânând ostatic în ţară, dar în 1979 ne-am pu­ tut întâlni, datorită intervenţiei preşedintelui Franţei Valery Giscard d'Estaing. Stabiliţi la München, am primit, datorită diplomei mele, postul de consilier de educaţie la liceul francez Jean Renoir, continuând să public studii în „Limite" (Paris), „Observator" şi „Lumea liberă" din München, participând la şedinţele Institutului Românesc din Freiburg, cu comunicări apărute în buletinul acestui important centru de cultură, condus cu aleasă competenţă de domnul lan- cu Bidian.

Sînt prezent la cercul literar „Apoziţia" din München, cu mult apreciate şi vechi realizări, datorită regretatului George Ciorănescu, lui Ion Dumitru, Titu Popescu şi Radu Bărbulescu. A fost importantă pen­tru noi şi prezenţa postului de radio american „Europa Liberă", la care am colaborat cu Nicolae Stroiescu - Stînişoară, Gelu Ionescu şi Mircea Carp. In 1983 am tipărit în editura Ion Dumitru Tradiţii răsăritene şi influienţe occidentale în Ţara Românească, con­semnând, pe lângă cunoscutele influienţe bizantine şi slave, înrâuriri importante de certă provenienţă cen­tral şi apusean europeană.

După Revoluţia din 1989, revenind la Bucureşti, printre primii din colegii de la radio, am realizat interviuri, publicate la sfârşitul anului 1990 în editura Jurnalul Literar, sub titlul Fata cernită a libertăţii, cu opiniile scriitorilor care s-au opus regimului Ceauşescu, cu mărturisiri despre acel mo­ment şi perspectivele de viitor. Totodată solidaritatea cu românii din exil şi cu întreaga lume civilizată. In continuare, am publicat studii, cu statornică preţuire pentru domnul Nicolae Florescu, la „Jurnalul Lit­erar", de asemenea la „România Literară", „Vatra", „Luceafărul", „Curierul Românesc " (Elveţia) şi „Lumea Liberă" (U.S.A.).

Titlul celei de a doua cărţi care mi-a apărut, în 1993, la Editura Eminescu, în ţara eliberată de dicta­tura comunistă, Treptele nedesăvârşirii, îndeamnă să gândeşti la o năzuinţă către realizări, către culmi, iar „nedesăvârşirea" la modestia celor care au cunoscut prigoana şi marginalizarea, privind însă, fără re-

ORIGINI nr. 6-7-8/2010

grete, itinerarul vieţii lor interioare. în anul 1994, Editura Institutul European a editat Mărturisiri din exil, în care descriu importante tradiţii răsăritene şi influienţe occidentale, acestea în­sumând cele trei Renaşteri din cultura românească, iar un an mai târziu, în 1995, Ţara Românească în­ tre Bizanţ şi Occident, despre temeiul bizantin şi legăturile cu Occidentul, adăogate fondului ancestral prebizantin.

De asemenea, în 1995, am tipărit în Editu­ra Dorul, din Danemarca (condusă de domnul Dan Romaşcanu), studiile publicate în revista cu acest nume, în cărţile : Itinerarii artistice, Lecturi despre Ţările Române în evul mediu (1995) şi Orizont medi­eval (1996), cu teme din evoluţia culturii româneşti.

De mare însemnătate pentru mine şi cei apropiaţi, a fost propunerea doamnei Georgeta Dimisianu, directoarea editurii Albatros, în 1998, de a face cunoscut conţinutul articolelor şi cărţilor mele despre înfăptuirile artistice din evul mediu, în cinci volume, sub titlul : Artă medievală.

În anul 2000 a apărut, în Editura Jurnalul Lit­erar, cartea Legendele unei lumi posibile, în care mi- am propus să scriu despre instinctul mărturisirii, în primul rând faţă de noi, pentru a ne cunoaşte şi defini, apoi din dorinţa de afla peisaje din lumea zeilor, unde ne amăgim că am putea trăi şi noi, la nesfârşit.

O statornicie a mea pe ţărmul unde am dialo­gat cu lumea şi cu mine însumi şi unde, cu jumătate de secol în urmă, a apărut romanul Blocada,( tipărit a patra oară, în 2005, de editura Dacia, din Cluj), a îndemnat pe domnii Ioan Popişteanu şi Ovidiu Dunăreanu, să îmi publice în acest an, în editura Ex Ponto, înfăptuiri Pontice.

Doi ani mai târziu, în 2007, au apărut în edi­ tura Paidea, din iniţiativa domnului Dinu Zamfirescu, preşedintele Institutului Naţional pentru Memoria Exilului Românesc, Scrieri din ţară şi din exil, trei volume, însumând proză literară, fragmente de jur­nal, studii de istoria artei, mărturisiri politice.

Primul volum purtînd titlul romanului Hotarul de nisip, aflat în sumar, scris în împrejurările dramatice ale anilor 1952 - 1954, tipărit după jumătate de secol.

Un fericit eveniment, pentru mine şi întreaga familie, este iniţiativa domnului Ioan Popişteanu de a face cunoscută, prin tipărirea în Editura Ex Ponto, a întregei mele opere, literară şi ştiinţifică, Opera Om­ilia . A unui scriitor inspirat de cerurile dobrogene, de lumina limpede la care a revenit de-alungul vieţii. Mi-am depus întreaga silinţă pentru compunerea ce­lor zece volume, cu recunoştinţă pentru cei care le vor realiza.

TEXTE PARALELE

ORIGINI nr. 6-7-8/2010

49

GEORGE VULTURESCU

TENSIUNEA DETALIULUI

THE TENSION OF DETAIL

Nu poţi fi ,, vizitat" de fulger

You cannot be "visited" by lightning

doar moartea trece cu litere de foc precum cîrtiţele prin lut scurmîndu-ţi noapte de noapte prin creier

only death moves with letters of fire like moles through clay tunneling through your brain night after night

Precum focurile de pe morminte deasupra cenuşilor literei ochiul tău înteţeşte jarul poemului

Like fires on graves above the ashes of the letter your eye stirs the poem's embers

Pe oasele literelor stă poemul tremurind ca o carne

On the bones of le tters the poem lies trem b I ing I ike flesh

orice lectură este o rană

each reading a wound

Ce mai poţi vedea sus pe Munte cînd pietrele de sub picioare se rostogolesc în jurul tău ca nişte zaruri?

What more can you see high on the Mountain when beneath your feet the stones tumble like dice?

Asemenea bulbilor de plante, ochiul orb poate sta în iarna de lut a creierului; poate sta în miezul ochiului ce vede ca o l acrimă neplînsă prin care evadează îngeri

Like the bulbs of plants, the blind eye can winter over in the brain s clay; it can live on in the core of the eye that sees like an unshed tear through which angels flee

Un vers secundar ca un al doilea cuţit ascuns în tunică:

A secondary verse like a second knife hidden in the tunic:

eşti înarmai

you are armed

Era un cuvînt neştiut poate să-lft născocit poate să-lfi văzut pe vreo monedă ştearsă

It was an unknown word perhaps I invented it perhaps I saw it on a coin worn smooth

nu-i puteam da decît pămîntul de pe pagină drept mormînt

I could give it to the earth of the page for a grave

Cînd pictorul începe tabloul merele sunt roşii. Sub crusta pastei nimic nu putrezeşte: pictura e un procedeu de îmbălsămat realitatea.

When the painter begins a painting the apples are red. Beneath the crust of the impasto nothing rots: painting is a method of embalm ing reality.

Stâpînim doar privirea.

Ochiul orb ne stăpîneşte pe noi.

Cine va şti să-i însufleţească cenuşile

We master only vision.

The blind eye masters us.

Whoever knows how to breathe life into ashes

50

TEXTE PARALELE

ORIGINI nr. 6-7-8/2010

mă va găsi Dincolo de orizont nici un punct de sprijin acolo începe calmul patriarhilor

will find me Beyond the horizon, no fulcrum there the peace of the patriarchs begins

Tînăr copil, lîngă poarta lui Achim, o ţepuşă mi-a zdrobit un ochi.

Acum printr-unul îmi curge neantul iar prin celălalt iarba Nordului:

When I was a young child near Achim s door, a sharp stake stabbed my eye.

Now the void flows through the one the grass of the North through the other:

două tune/e prin care mă îndrept spre voi

two tunnels 1 go through, straight to you

Crîşma e o pădure unde stau căprioare înţepenite de spaimă:

The tavern is a forest where the deer are petrified with fear:

tăcerile celor care privesc în ei înşişi

the silence of those who gaze into themselves

Avea pielea de scoică în care se odihnea marea.

Her skin was like oyster shell where the sea took its rest.

N-am trezit-o: m-am scufundat în ea.

I did not awaken her: I plunged into her.

Oglinzile ne reţin chipul Doar ochii femeii te redau, înzecit, ţie însuţi

Mirrors keep our image Only woman s eyes give you back, tenfold, to yourself

Să adormi în literă şi să te trezeşti în literă, să nu mai termini cuvîntul care te numeşte

To sleep in the letter and awaken in the letter, do not complete the word that names you

În lemnul arborilor e o panică a unor tălăngi ce-ţi intră în piele şi se cuibăresc în inimă.

In the wood of trees is the panic of cowbells that enter your skin and nest in your heart.

Fulgerul e mai singur decît fiarele din sihle

Lightning is lonelier than the beasts in the thick copse

Fulgerul ne însoţeşte viaţa în Nord. ÎI purtăm în tăişul cuţitului precum în racle sfinte

Lightning accompanies our life in the North.

We bear it on the knife's edge as well as in holy coffins

Cuvintele din poem sunt trepte, lespezi de temple unde sufletul tău a îngenuncheat

The poem s words are steps, slabs of the temple where your soul has knelt

Rup un fir de iarbă între dinţi: îi simt seva cum limba lupului linge sîngele de pe tăişul cuţitului

I tear a grass blade between my teeth: I taste its juices as a wolf's tongue licks the blood on the knife's edge

ORIGINI nr. 6-7-8/2010

SUPLIMENT

I

ADRIAN MARINO: "VIATA UNUI OM SINGUR" Aderian Marino devine licenţiat în 1944 al Facultăţii de Litere la Iaşi şi Bucureşti. Intre 1944 şi 1947 este asistent suplinitor la catedra de Istorie a Literaturii Române, condusă de George Călinescu, cu care nu s-a „împăcat". Din aceasta perioadă datează redactarea celor doua volume despre Alexandru Macedonski, Viaţa lui Alexandru Macedonski şi Opera lui Alexandru Macedonski, pe care le va publica abia în 1965. Ele au fost inspirate ca idee, probabil, de volumele lui George Călinescu, Viaţa lui Mihai Eminescu şi Opera lui Mihai Eminescu.

A debutat în 1939 la Revista „Jurnalul Literar", avându-1 ca director pe George Călinescu. A obţinut titlul de doctor în 1946 cu teza Viaţa lui Alexandru Macedonski.

A fost arestat în 1949 pentru multiplicare şi difuzare de texte ale „Şcolii de cadre", din cadrul Tineretului Universitar Naţional Ţărănist, activităţi considerate ilegale de guvernul de atunci.

A fost închis până în anul 1957, după care a fost deportat în Bărăgan, în satul Lăteşti (azi parte a comunei Borduşani, Ialomiţa), alţi şase ani (1957 - 1963).

Nu va avea drept de semnătură până în 1965, când debutează la 44 de ani cu „Viaţa lui Alexandru Macedonski". După alţi patru ani, în 1969, a fost reabilitat politic complet şi repus în toate drepturile. A fost reabilitat juridic în 1969

THEODOR CODREANU

ADRIAN MARINO: "VIATA UNUI OM SINGUR"

1. În copilărie şi în detenţie

Reflecţiile următoare vin în prelungirea celor din Agitaţie în posteritatea lui Adrian Marino, eseu publicat în nr. din martie al revistei Însemnări ieşene. Se observă tentaţia unora de a „surdiniza” importanţa Vieţii unui om singur (Editura Polirom, Iaşi, 2010), la alţii – legitimarea propriilor idiosincrazii în raport cu unele persoane şi personalităţi „încondeiate” de Marino, pentru ca neiubitorii de români şi de românitate să poată găsi câmp gen-

eros de manifestare „antiromânească”, ceea ce denaturează profund temeliile gândirii autorului. Ca eveniment editorial, Viaţa unui om singur se înscrie în seria Din psihologia poporului român (1907), de Dumitru Drăghicescu, Din ţara măgarilor (1916), de Ştefan Zeletin, Schimbarea la faţă a României (1936), de Emil Cioran, dar nu şi în rândul unor cărţi precum Politice (1996), de Horia-Roman Patapievici sau Încotro duce istoria României (2008), de Traian Ungureanu. Primele, oricâte defecte ar găsi culturii

II

SUPLIMENT

şi civilizaţiei româneşti, o fac în credinţa disperată a schimbării la faţă a României, pe când cele din a doua serie vor o „schimbare la faţă” nonromânească a României, în contra profetismului eminescian: Sau ţara aceasta să fie în adevăr Românească, sau nici nu trebuie să fie. În raport de aceste repere trebuie evaluată şi singurătatea lui Adrian Marino.

Rădăcinile singurătăţii lui Adrian Marino rămân obscure, deşi el încearcă, în cele 526 de pagini, format academic, câte numără ediţia de la Polirom, să ne lumineze asupra ei, cu un raţionalism aşa de tensionat, încât începi să te îndoieşti de raţionalitatea lui şi să te bată gândul că ne aflăm în plină mistică a raţionalismului. În istoria Europei, mistica raţiunii a fost consacrată definitiv în secolul francez al Luminilor, fundat pe mitul Soarelui, după unii, de esenţă masonică. (Cf. Jean Starobinski, 1789. Emblemele raţiunii, trad. şi prefaţă de Ion Pop, Editura Meridiane, Bucureşti, 1990, vezi cap. Mitul solar al revoluţiei). Adrian Marino îşi recunoaşte temeiul gândirii sale ideologice tocmai în acest secol. Se vede întruparea unui liberalism radical, ireversibil, inflexibil, chiar dacă nu-l numeşte niciodată pe Robespierre în raportările sale.

Temperamental, se trezeşte astfel încă din copilărie.

Este rebelul de neîmblânzit al familiei sale ieşene, un temperament contrastând izbitor cu arheitatea firii moldoveneşti, molcomă, aşezată, cu spirit critic bătând spre echilibru şi nesfârşită înţelegere a omenescului. Ai zice că are dârzenia şi orgoliul imens al temperamentului oltenesc, dar nu se recunoaşte în el, fiindcă Adrian Marino are în sânge citadinismul a două secole, din familie, respingând „individualismul” ţărănesc, aşa cum rămâne şi cel al oltenilor sau al ardelenilor, în viziunea sa. Jean Starobinski atrage atenţia că explozia raţionalistă a Luminii se vede mereu ameninţată de Umbra tenebrelor, căreia trebuie să-i facă faţă în orice clipă. De aici o dedublare fatală a personalităţii raţionalistului, veghetor în faţa tenebrelor.

Pentru Marino, copilăria a însemnat „primele represiuni”, mai ales din partea mamei (simbol mitic al teluricului, al Umbrelor), despre care crede că nu l-a iubit, tatăl fiind, în schimb, un om slab, nedemn de tăriile raţiunii solare. Rebel, inconformist, inadaptabil, turbulent, „sălbatec”, „prost crescut”, iată doar câteva epitete pe care şi le „recunoaşte” sau cu care a fost gratulat în „viaţa de familie”, un infern, ca şi detenţia, exilul în Bărăgan sau viaţa literară din tinereţe şi de mai târziu. Pedeapsa copilăriei a culminat cu cei trei ani de la Liceul Militar din Iaşi. Unica oază de lumină a trăit-o la Botoşani, la mătuşa Elena, soră a mamei, o „persoană fină şi superioară” (p. 23). În asemenea condiţii existenţiale, singura salvare

ORIGINI nr. 6-7-8/2010

a fost luarea pe cont propriu a vieţii şi culturii, ca autodidact, fiindcă şcoala nu i-a dat nimic, inclusiv facultatea. Mai mult, România în care s-a trezit nu i-a dat nici ea nimic şi i-a luat tot: „Eram autodidactul perfect, regăsit, mai târziu, în Un uomo finito de G. Papini”. (p. 42). „Un om sfârşit”, dar niciodată un învins, căci Viaţa unui om singur este, într-un fel, cea mai înaltă împlinire spirituală a lui Adrian Marino, sub raport testamentar: „Cartea cea mai liberă, personală şi independentă a vieţii mele”. (p. 10). Nici o exegeză despre Adrian Marino nu se va putea scrie fără această carte de un rar dramatism al mărturisirii. Ar putea fi considerată mărturia unui „eşec” fundamental, dacă nu ne-ar contrazice opera integrală a scriitorului-ideocritic.

El susţine că istoria comunistă a României, pe fondul istoriei tradiţionale, l-a „deformat”, abătându-l de la vocaţia principală, aceea de ideolog liberal şi de critic de idei: „O tradiţie de acest tip nu există în cultura română”. (p. 344). Unica generaţie la care se raportează este cea paşoptistă, singura care ar fi fost integral liberală şi care voia să clădească, de la zero, ceea ce el numeşte o altă Românie, România lui, modernă, citadină, europeană, antirurală etc.: „totul trebuia luat şi construit de la început şi pus pe baze noi” (p. 133). Jean Starobinski arată că din raţionalitatea solară a revoluţiei izvorăşte „pasiunea începutului şi a reînceperii” (Op. cit., p. 42). În civilizaţia şi cultura românească, există un adevărat complex al reînceperii de la zero. Chiar şi un antipaşoptist ca Titu Maiorescu, în raţionalismul lui de inflexibil logician a mers pe aceeaşi cale, cum, de altfel, l-a surprins şi Nicolae Manolescu într-o carte cu titlu grăitor, în sensul dedublării raţionalistului: Contradicţia lui Maiorescu (1970). Demolare şi reîncepere. Nu e de mirare că raţionalistul Marino crede că el însuşi este menit să demoleze o istorie de două mii de ani şi să pună bazele ideologice ale altei Românii. Contradicţia lui vine de acolo că se vrea un început absolut, iar faptul duce, fatalmente, la constatarea imposibilităţii lui. Însingurarea finală stă mărturie a eşecului său pe care a încercat să-l explice. Există în cultura noastră o adevărată obsesie a schimbării la faţă din temelii a României, ignorându-se organicismul eminescian, cu precedente în stoici, în fiziocraţi sau în Montesquieu. O excepţie în sânul „generaţiei Criterion” a fost Mircea Vulcănescu (alături de Mircea Eliade), cel mai eminescian dintre tinerii gânditori interbelici. Interesant că şi Adrian Marino ascultă, uneori, de glasul bunului simţ al organicismului, ca „stoic” ce se descoperea. Îl şi citează pe Epictet: „Nu cere ca lucrurile să se întâmple cum vrei. Ci doar ca lucrurile să se întâmple cum se întâmplă şi vei fi fericit”. Dar pe Marino raţionalismul l-a silit să gândească şi să se

ORIGINI nr. 6-7-8/2010

SUPLIMENT

comporte cu totul altfel.

Surprinzător, deşi pariază pe ideologia liberală a paşoptiştilor, Adrian Marino îşi dedublează propria ideologie pe un fond raţionalist-purist în care paşoptiştii nu s-ar fi recunoscut. De pildă, în bătălia aculturaţiei occidentale, paşoptiştii au folosit ca armă foarte eficientă folclorul. Cu Mioriţa, Alecsandri a cucerit intelighenţia occidentală, iar în Franţa, cu precădere, pe un Jules Michelet. Or, Adrian Marino, ca şi Emil Cioran, cel din Schimbarea la faţă a României, crede că Mioriţa este simbolul nimicniciei noastre ca popor, iremediabil „rural”, piedică în calea modernizării şi occidentalizării.

Cu asemenea concepţie, ideologii români moderni nu au emis, până acum, decât teorii cu iz utopic, nedrepte şi simpliste, menite mai degrabă să oglindească măsura „emancipării lor europene” decât o realitate lucrătoare. Cu Mioriţa, deloc o imagine a „resemnării”, în pofida a ceea crede şi Adrian Marino, paşoptiştii au realizat Unirea Principatelor, dând impuls extraordinarei fervori a modernizării României sub reformele lui Alexandru I. Cuza, continuate de Carol I şi de I.C. Brătianu, pentru ca tot folclorul să fie utilizat ca una dintre armele bătăliei finale, pentru realizarea României Mari, de către Ionel I.C. Brătianu. De astă dată, nu celebra antologie a lui Alecsandri, ci o alta, cu adevărat monumentală, Proverbele românilor, uriaşul tezaur în zece masive volume realizat de Iuliu A. Zanne, la cumpăna celor două secole: XIX – XX. Puţini ştiu că Brătianu a adus pe masa negociatorilor de după Primul Război Mondial opera lui Zanne spre a demonta acuzaţia maghiarilor că Puterile Europene încredinţează Transilvania unui popor barbar, lipsit de tradiţii şi de cultură. Tezaurul realizat de Zanne intra perfect în cultura de competiţie europeană, aşa cum o concepea Adrian Marino însuşi când a dus până la capăt proiectul celor şase volume din Biografia ideii de literatură, operă pe deplin competitivă cu produse similare despre critică şi sociologia literaturii datorate lui René Wellek şi Robert Escarpit.

Or, Ionel Brătianu a prezentat opera lui Zanne la masa tratativelor de la Versailles din 1919 chiar cu acest spirit de competiţie, fără complexe de sincronism epigonic, ştiind că nici una dintre Puterile Europene nu putea contrapune ceva similar.

Ironia face că ideologia liberală a lui Adrian Marino este atât înaltă şi de pură în exigenţele ei, încât nu s-a regăsit niciodată militant într-un partid liberal, nici în tinereţe şi nici după 1989.

Pentru el, liberalism a însemnat respingerea oricărui totalitarism. Se declară, din tinereţe (în consonanţă cu familia, de astă dată: „Familia mea avea o orientare liberală”, p. 60) antihitlerist, antifascist, anticomunist (p. 61). Adică tot ceea ce

III

crede el că este umbră ameninţătoare a Luminii, deşi, la rându-i, comunismul s-a vrut tot o bătălie (mondială) a Luminii împotriva Umbrei, ca început absolut în istoria umanităţii. Condamnă orientarea prolegionară a unor viitori străluciţi intelectuali, pe care i-a cunoscut, precum Ion Negoiţescu, Eugen Coşeriu. Asasinarea lui Armand Călinescu, în 1939, în umple de oroare, ca şi represaliile împotriva legionarilor. Se simte „filoenglez”, iar ca anticomunist crede că invazia lui Hitler în Uniunea Sovietică ar fi avut cu totul altă turnură dacă neamţul ar fi avut ca scop „eliberarea” ţăranilor din colhozuri pentru a-i reîmproprietări: „soarta războiului ar fi fost probabil alta” (p. 30).

Acest iluminist rătăcit în confuzia ideologică şi politică a secolului al XX-lea, deşi liberal, s-a trezit mereu comiliton al celuilalt partid istoric: Partidul Naţional Ţărănesc, în mijlocul căruia a ieşit rău, de fiecare dată. Lui Iuliu Maniu îi reproşa că nu s-a interesat niciodată de democraţia reală, ci a rămas la rezistenţa antimaghiară şi anticarlistă, apoi anticomunistă: „PNŢCD a rămas, până azi, mereu deficitar la capitolul «ideologic»”. (p. 62). A ignorat antitotalitarismul, drepturile omului etc. În 1948-1949, Marino s-a lăsat angrenat în activitatea Tineretului Universitar Naţional-Ţărănesc, prin prietenul de tinereţe Paul Lăzărescu. Organizaţia difuza clandestin şapte texte anticomuniste. Au fost „turnaţi” de un tânăr ţărănist, „recompensat cu postul de secretar al Fundaţiei române de haltere” (p. 63). El a fost arestat şi dus, pentru anchetare, în cabinetul colonelului Mişu Dulgheru (Dulbergher), fugit, apoi, prin 1953-1955, în Israel. A urmat condamnarea la opt ani de închisoare, după care deportarea, cu domiciliu forţat, în Bărăgan, Lăteşti, alţi şase ani, în total – 14. Anii de puşcărie şi de domiciliu obligatoriu au fost altfel decât ai celorlalţi deţinuţi. În primul rând, o teribilă augmentare a singurătăţii. Nu s-a putut solidariza cu ceilalţi, legionari, ţărănişti, preoţi, ţărani. E convins că „mitizau” detenţia printr-o falsă eroizare, aşteptând, bunăoară, „venirea americanilor”. Legionarilor, majoritari, le reproşează că erau antieuropeni prin definiţie, „etici” şi fără ideologie. Ţărăniştii au visat şi vor visa şi după 1989 restitutio in integrum. Un ţăran din Maramureş se declara „autonom” faţă de societate, lăudându-se că, acasă, n-are nevoie de la stat decât de sare, petrol şi chibrituri. Iar poeţii naţionalişti şi creştini debitau poeme religioase şi patriotice, ca Radu Gyr şi Nichifor Crainic. (p. 71). Sau, desigur, un evreu ca N. Steinhardt se convertea la creştinism ortodox, prin părintele Mina Dobzeu. Puşcăria devine, pentru Adrian Marino, oglinda României. În care nu se recunoaşte. Iată de ce închisoarea

IV

SUPLIMENT

devenea „primul meu exerciţiu de singurătate absolută” (p. 70): „Credeam în puritatea, legitimitatea şi eficienţa ideilor democratice, anticomuniste şi antifasciste”. (p. 65). „O iremediabilă utopie”, recunoaşte.

Aşa-zisa „libertate” de după opt ani, n-a făcut decât să-i adâncească singurătatea, pomenindu-se cu domiciliul forţat la Lăteşti, acolo unde-i va întâlni din nou pe ţărănişti, liberali, legionari, pe Paul Goma, pe Nicolae Balotă, pe Maria Antonescu sau pe fosta soţie a Căpitanului, recăsătorită. În acest sat artificial, heteroclit, se convinge definitiv că marea cauză a răului în istoria românilor vine din matricea satului arhaic. Dar tocmai din cauza „artificialităţii” acestei aşezări comuniste ar fi trebuit să nu raţioneze pe această cale.

Găseşte însă argumente în comportamentul unor ţărani din satele vecine, vicleni, rapaci, mincinoşi.

Raţionaliştii în exces sunt gata să generalizeze după două-trei exemple. Apoi, aceşti ţărani din Bărăgan erau ei înşişi victime ale colectivizării, adică ale distrugerii satului românesc tradiţional. Autorul e convins că răutatea ţăranului român e un răspuns la ceea ce Mircea Eliade numea „teroarea istoriei”.

Acum el ignoră că a putut exista şi celălalt răspuns, cel din Mioriţa, asupra căruia au zăbovit Eliade şi N. Steinhardt: „ţăranul român a răspuns, în felul său, «terorii istoriei». I-a supravieţuit şi şi-a păstrat până azi fiinţa. Dar cu ce preţ? A devenit viclean, hrăpăreţ, duplicitar, egoist, uluitor de individualist. Nu mă regăsesc şi nu apreciez, în nici un fel, acest tip uman. Mai mult: îl detest. Şi toată ideologia sămănătoristo-poporanistă mi se pare o mistificare grosolană, de proporţii şi o imensă escrocherie morală şi socială. Iar agresivitatea sa obraznică, intolerantă”.(p. 90). Adrian Marino era convins, din atare pricină, că satul românesc trebuie să dispară prin transformarea ţăranului în fermier, ca în Occident. Desigur, în context, o altă utopie. Altfel spus, ideologul este nevoit să vieţuiască într-o perpetuă dedublare. Şi din nou ironia face ca, între ţărăniştii şi liberalii din Bărăgan, să se orienteze, totuşi, către ţărănişti, dându-i credit doctorului Bratu. A scris un text intitulat Călăuza cercurilor TUNŢ pentru a fi difuzat în rândul tinerilor din zonă. Dr. Bratu a răspândit însă zvonul că el este autorul textului. A protestat, detestând apucătura omului politic român de a privi intelectualul ca anexă, ca subaltern: „Pe scurt, am rupt orice relaţie. O dată sau de două ori ne-am certat şi public, până la un abject pugilat. A fost un moment oribil”. (p. 97). Ceea ce i-a adus un dezgust imens de politică (p. 98). Dar nu atât de mare pentru ca, după 1989, să nu se aventureze din nou, cu o exuberanţă tinerească, în politică, în condiţiile libertăţii postcomuniste.

ORIGINI nr. 6-7-8/2010

Acum crede că a încheiat definitiv cu viaţa literară, prelungind-o doar până la terminarea seriei Biografia ideii de literatură, plus ultimele apariţii în străinătate. Este convins că a sosit vremea săşi dezvolte exclusiv vocaţia de ideolog, pe care şi-a reprimat-o întreaga viaţă. O ideologie liberală, exemplară în principiile ei, pe care am semnalat-o deja. Şi totuşi viaţa îi joacă o nouă festă: orientarea lui politică este tot spre ţărănişti, care şi-au adăugat în titulatură creştin-democraţia, sub oblăduirea lui Corneliu Coposu. Adrian Marino îşi revendică deschiderea pârtiei prin înfiinţarea în 1990, 6-9 august, a FDAR (Forumul Democrat Antitotalitar din România), din care va descinde Convenţia Democrată. În For, s-a întâlnit cu ţărăniştii. Dacă ne gândim bine, titulatura PNŢCD implica o dublă incompatibilitate cu partidul lui Corneliu Coposu. Pe de o parte, el a luat iniţiativa ca partidul să renunţe la sintagma Naţional Ţărănesc, să rămână doar Creştin Democrat. Bineînţeles că a primit riposta cuvenită. „Naţionalul” şi „ţărănescul” îi trezeau repulsie, în conformitate cu liberalismul său exclusiv citadin. Dar dacă ar fi rămas, totuşi, Partidul Creştin Democrat, cuvântul din mijloc ar fi fost la fel de indezirabil, deşi acceptabil câtă vreme nu se referea la ortodoxie. Fireşte, când a apărut PD, Partidul Democrat (1993), titulatura nu putea să fie decât o formă fără fond, rămânându-i străină. Ruptura de ţărănişti (fraţii ardeleni Boilă i-au fost total dezagreabili) devenea inevitabilă.

Nici trecerea pasageră prin Grupul pentru Dialog Social n-a fost mai fructuoasă, chiar dacă şi Forumul său, ca şi GDS, a fost sprijinit financiar de Fundaţia Soros, atât în apariţia publicaţiei Tribuna Ardealului, cât şi în publicarea unor cărţi. Când însă Alin Teodorescu, pe atunci Director General al Fundaţiei Soros, a simţit că publicaţia nu e „pe linie”, i s-a refuzat finanţarea regulată. Gabriel Liiceanu l-a simţit, de asemenea, în GDS, ca pe un „corp străin”, căci n-avea nevoie de un spirit critic necruţător ca Adrian Marino. La o întrunire a Grupului, a fost, pur şi simplu, somat să părăsească sala. În cele din urmă, a putut fi „înţeles” de ideologii liberali de stânga ai „corectitudinii politice”, la Observatorul cultural al lui Ion Bogdan Lefter, iar de peste ocean de Vladimir Tismăneanu. Inevitabil s-a simţit intrat într-o înfundătură, tot mai mult umilit să apeleze la pomenile lui Soros.

Mărturiseşte: „Şi-mi venea, din ce în ce mai greu, să solicit burse, ajutoare de la Fundaţia Soros.

Cereri care mă umileau şi pe care, pe cât posibil, le evitam. Îmi deveniseră aproape insuportabile”. (p.

311).

Ingrată situaţie pentru un intelectual care doreşte să rămână, în acelaşi timp, independent!

ORIGINI nr. 6-7-8/2010

SUPLIMENT

2. În viaţa literară

În pofida vocaţiei lui de ideolog, Adrian Marino a început ca literat, în 1939, la Jurnalul literar al lui G. Călinescu. Îi plăcea, zice, mai ales rubrica „Prostologhicon”, care îl „răzbuna” şi în „defula”. (p. 47). A trimis, într-o zi, un articol despre H. Sanielevici, care, spre marea lui surpriză, a şi apărut.

Din atare pricină şi fiindcă prima carte a fost o biografie despre Al. Macedonski, devenită şi teză de doctorat, Marino a fost etichetat de critica şi istoria literară drept un „călinescian”, epitet respins cu vehemenţă, de-a lungul anilor. De ce, el explică, pas cu pas, în capitolul şase: Marele eşec: G. Călinescu. În primul rând, inconsecvenţa ideologică, devenită catastrofală. Ca să nu mai vorbim de slăbiciunile umane. Călinescu a trecut cu seninătate de la primatul esteticului, clamat în Principii de estetică (1939) şi în Istoria literaturii române de la origini până în prezent (1941) la arta propagandistică: „Mi se pare o trădare spirituală incalificabilă”. (p. 52). Dar nu e vorba numai de atât. Cu megalomania şi trufia lui, G. Călinescu a imprimat un model cultural de neiertat vieţii literare din România, model interbelic lovinesciano-călinescian perpetuat şi după război, de la proletcultism la neoestetismul neomodernist şi postmodernist, ultimul prelungit şi după 1989. Descrierea tabloului este una dintre marile contribuţii ale lui Adrian Marino la istoria mentalităţii culturale româneşti şi europene. Există şi un capitol special: Jungla „vieţii literare”, dar panorama se conturează din întregul op, ca şi din alte scrieri. În anii ’80, am fost în corespondenţă cu Adrian Marino şi confirm că la fel gândea şi atunci. Când, cu mare greutate, am reuşit să public, în 1984, Eminescu – Dialectica stilului, la Cartea Românească, el a fost unul dintre cei care mi-au luat public apărarea, în rubrica din Tribuna, împotriva „junglei literare”.

Primul reproş adus de Adrian Marino tradiţiei vieţii literare româneşti interbelice şi postbelice este desincronizarea de Europa. Desigur, pare un paradox, foarte uşor de spulberat, fiindcă doctrina sincronismului tocmai împotriva „desincronizării” se ridicase. Marino vizează, cu precădere, critica literară şi viaţa literară. Modelul impresionist lovinescianocălinescian, conservat cu obstinaţie şi după 1960, după rătăcirea sociologist-vulgară din „obsedantul deceniu”, se afla de mult în urma evoluţiei criticii literare europene. René Wellek, observă Marino, acordă o atenţie insignifiantă criticii impresioniste în marea sa istorie a criticii. Aceasta depăşise, după Primul Război Mondial, faza impresionistă şi trecuse la critica marilor sisteme, într-o matrice policentrică, fără trufia ierarhizărilor de tip paternalist. Într-adevăr, de la Maiorescu, în cultura noastră s-a instaurat „paternalismul” critic, „mentoratul”,

V

ceva de felul „gurului” asiatic. Acest critic-mentor îşi asumă consacrarea valorilor, ierarhizările, controlul revistelor, al sistemelor de premiere, al „ordinii” şi deciziilor în Uniunea Scriitorilor etc. Asemenea megalomanie inhibatoare Adrian Marino o distinge în Istoria literaturii române de la origini până în prezent: „O istorie a literaturii nu se scrie, în primul rând, pentru a impune o scară proprie de valori. De altfel, orice ierarhie, pretins definitivă, irevocabilă, este totdeauna iluzorie. Şi nu se scrie nici pentru a ne pune în valoare talentul critic”. (p. 51).

Iată cum Adrian Marino se trezeşte à rebours şi cu modul de a scrie istorie literară, întro singurătate cvasiabsolută în viaţa literară. Să ne imaginăm ce ar fi spus el despre Istoria critică a literaturii române, apărută la trei ani de la moartea ideocriticului, dar scrisă după chipul şi asemănarea celei călinesciene, epigonică în cel mai izbitor sens al cuvântului, deşi Nicolae Manolescu pretinde o noutate de viziune. Ne aflăm, de fapt, în faţa unui călinescianism dus până la ultimele consecinţe, din care dispare orice brumă de impersonalitate a actului critic, croit pe ceea ce s-a numit „lista lui Manolescu” în care n-au loc mari personalităţi ale literaturii şi criticii româneşti, în frunte cu… Adrian Marino! „Noutatea” adusă de Nicolae Manolescu este golirea istoriei literare de informaţie (biografică, istorică, sociologică, bibliografică etc.) şi reducţia la impresionism predispus a reliefa „talentul critic”. Dacă Istoria manolesciană a găsit atât de mulţi admiratori, fiind decretată „noua Biblie” postcălinesciană a literaturii române (cum observa Liviu Ioan Stoiciu), nemulţumiţii ivindu-se mai ales din rândurile celor omişi din „listă”, faptul arată că nimic nu s-a schimbat esenţial în mentalitatea vieţii literare postcomuniste, că desincronizarea de modelul cultural occidental este departe de a se fi diminuat. Adrian Marino paria pe „descentralizare” culturală. Aşa îşi explică şi gestul de a da sprijin moral şi editorial unor publicaţii din provincie (Carnet literar, Buzău, Mozaicul, Craiova, Accente, Iaşi-Suceava, Astra, Braşov ş.a.), ajungând să refuze colaborarea la cele „centrale” sau la satelitele lor din provincie. A vrut să reformeze Uniunea Scriitorilor şi, nereuşind, a aderat la ASPRO, unde a devenit preşedinte al juriilor anuale de acordare a premiilor. Estimp, Uniunea Scriitorilor a rămas aceeaşi, ba, simţul ei paternalist-ierarhizator s-a concretizat în cele două mandate pe preşedinte ale lui Nicolae Manolescu. Adrian Marino a trăit cu iluzia că se poate întâlni cu Nicolae Manolescu prin ideologie liberală, clamată şi de viitorul ambasador român la UNESCO. Făceau parte însă din lumi diferite, drumurile lor încrucişându-se, pasager, pe terenul atractivei „corectitudini politice”, nu şi pe

VI

SUPLIMENT

al liberalismului. De altfel, diferenţa dintre ei este că unul a profitat de pe urma „corectitudinii politice”, cu o remarcabilă adaptabilitate, ajungând ambasador UNESCO (peste cadavrul „antisemit” al lui Paul Goma) şi membru al Academiei Române, în vreme ce Marino s-a comportat „incorect politic”, refuzând accesul la Academie şi preferând ultima formă de însingurare: în faţa morţii.

Dar paternalismul, observă Adrian Marino, nu se limitează, la noi, doar la viaţa politică şi literară, ci şi în alte domenii culturale, cum ar fi, de pildă, filosofia. Aici, acuza o canalizează înspre Constantin Noica. Vede, în el, după 1989, „Căpitanul”, „gurul” grupului de la Păltiniş metamorfozat în GDS, o „mafie” culturală şi politică de aceeaşi speţă cu aceea conturată în jurul României literare, în vremea lui Ceauşescu şi după. Această nouă grupare şi-a arogat aceleaşi metehne paternaliste, crezând că poate inventa genii peste noapte, de felul unui H.-R- Patapievici, sau că poate hotărî, autoritar, cine face parte sau nu din elita intelectuală a ţării.

Personal, m-a intrigat aversiunea lui Adrian Marino faţă de Constantin Noica. Am încercat s-o înţeleg. Dificultatea vine de acolo că e greu să distingi, adeseori, ce este ideologie (în sensul criticii de idei) şi ce ideologism în gândirea şi în comportamentul lui Marino. E ceea ce am numit forma lui de dedublare între raţiunea-utopie şi raţiunea-adecvată la real. El însuşi se recunoaşte, în destule pagini, în situaţia ingrată şi dramatică de a se posta între cele două ipostaze. Se pare că principala delimitare de Noica vine din referenţialul filosofic: Marino se declară un stoic, pe când în Noica el vede un platonician. Convingerea lui Adrian Marino e că poporul român este, filosofic vorbind, nu platonician, ci stoic.

Se pare că are dreptate până la un punct, în măsura în care ignorăm latura creştină a spiritului românesc, iar din păcate, Marino o eludează. Altminteri, stoicismul stă bine în anticamera creştinismului, dar cele două niveluri de realitate spirituală nu se confundă. (Cf. Claudio Moreschini, Istoria filosofiei patristice, 2004, ed. rom. de Alexandra Cheşcu, Mihai Silviu Chirilă, Doina Cernica, Ed. Polirom, Iaşi, 2009, pp. 9-16). Aşa-zisa „resemnare” mioritică ar ţine, desigur, de stoicism, dacă ar fi la mijloc chiar o „împăcare cu soarta”. Criticul ar fi putut să invoce şi „stoicismul” eminescian, cristalizat cu putere într-o capodoperă ca Glossă. Dacă balada populară este respinsă frontal, privitor la Eminescu, Adrian Marino a păstrat, cu stricteţe, o tăcere uimitoare.

Oare numai din pricină că scriitorul lui preferat a fost Macedonski, rivalul lui Eminescu? Posibil.

A cântărit în balanţă şi „antiliberalismul” poetu-

ORIGINI nr. 6-7-8/2010

lui. Însă rămâne la fel de stranie alegerea: stoicul Marino se îndreaptă către Macedonski, a cărui „filosofie” de viaţă numai „stoică” nu este. Simultan, îl ocoleşte pe „stoicul” Eminescu! Acum înţeleg de ce, în 1985, când a scris despre cartea mea Eminescu – Dialectica stilului, el şi-a focalizat atenţia exclusiv asupra metodei critice a celor nouă cercuri dialectice, omiţând complet rezultatele acoperitoare la spaţiul gândirii eminesciene. Bizareria se iveşte, aşadar, în clipa când, deşi se recunoaşte un stoic, Marino condamnă, da capo, „filosofia” Mioriţei.

Interesant că şi Noica a exprimat reticenţe faţă de Mioriţa, clamând chiar o „despărţire” de filosofia acesteia, în stilul cunoscutelor sale despărţiri, între care cea mai cunoscută este cea de Goethe, apoi de Heidegger. Concluzia, cel puţin parţială, ar fi că Marino ar fi trebuit mai degrabă să se apropie de gândirea lui Noica. Un asemenea moment chiar există, fiindcă Marino recunoaşte că filosofia lui Noica (şi el fost deţinut politic precum Marino) este una de alternativă la filosofia marxistă oficială, în condiţiile a ceea ce el numeşte mitul „situaţiei ireversibile”, în sensul credinţei cvasigenerale că regimul comunist e instalat pentru totdeauna. (Nu era convins şi dictatorul, la ultimul Congres prezidat, că regimul comunist va cădea când o face plopul pere şi răchita micşunele?) O logică simplă ne spune că dacă ontologia lui Noica, ancorată, simultan, în specific naţional, putea fi considerată alternativă la marxism, atunci tocmai acest specific este un adversar redutabil al ideologiei oficiale, comuniste. Până şi Alexandra Laignel-Lavastine recunoaşte că între specificul naţional nicasian şi „naţionalismul” grosier ceauşist există diferenţe şi nuanţe. Dar nu, Adrian Marino se lasă sedus de ideologia „corectitudinii politice” că tot ce e naţional e incorect politic şi ideologic şi ajunge să creadă că discipolii lui Noica, de după 1989, perpetuează chiar specificul naţional al filosofiei acestuia. Uriaşă eroare! Între filosofia lui Noica şi pretinşii discipoli din GDS este o prăpastie de eră geologică. Ei nu pot fi consideraţi nici măcar epigoni ai lui Noica. Credinţa contrarie, întreţinută pragmatic de „boierii minţii”, este una dintre cele mai stranii mistificări din ultimele două decenii. Deşi talentaţi, înzestraţi cu spirit speculativ, gedesiştii n-au nimic din geniul gândirii lui Noica, ei postându-se, din punct de vedere ideologic, la antipod, în plină „corectitudine politică”, cea mai lucrativă ideologie postcomunistă. Desigur, se pune întrebarea de ce Gabriel Liiceanu editează consecvent opera lui Noica? Răspunsul e simplu: nu pentru că ar consona cu aceasta, deci cu geniul naţional, ci pentru că prestigiul lui Noica este atât de mare, încât sub umbrela lui oricine are de câştigat. Şi nu în ultimul rând pentru că această operă aduce profit bănesc substanţial.

ORIGINI nr. 6-7-8/2010

SUPLIMENT

Iar pragmatismul lui Liiceanu ştie prea bine asta.

Că, totuşi, e o contradicţie între „corectitudinea politică” a grupării şi a Fundaţiei Soros, care a finanţat-o copios, e observabil chiar de la mare distanţă. De aceea, dedublarea personalităţii sub comunism, prin ceea ce Paul Goma a numit „experimentul Piteşti II”, face ca Noica să fie, simultan, afirmat şi negat de către discipoli: „afirmat” prin reeditări, profitabile, şi negat prin ideologie. Cum să-ţi explici altfel graba cu care Gabriel Liiceanu a publicat o carte mizerabil-negatoare a gândirii lui Noica (prezentată, culmea, drept „prima analiză de adâncime” a gândirii filosofului!), semnată de o fanatică a „corectitudinii politice” ca Alexandra Laignel-Lavastine? (Cf. Filozofie şi naţionalism.

Paradoxul Noica, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1998, trad. din franceză de Emanoil Marcu).

Mai îndreptăţită pare ostilitatea lui Adrian Marino faţă de Noica atunci când îl pune în ecuaţie cu Mircea Eliade, în contextul apariţiei cărţii sale Hermeneutica lui Mircea Eliade (1980), o premieră în exegeza românească, pancronică, totuşi cu Introducere în opera lui Mircea Eliade, de Ion Lotreanu, apărută în acelaşi an. De ce, totuşi, în 1980 au apărut, brusc, în România, două cărţi despre Eliade, precedate de câteva editări din opera originală? Împrejurarea ne-o explică Marino însuşi. Pe de o parte, Eliade era interesat de cunoaşterea operei sale în ţară, iar pe de alta regimul comunist voia să utilizeze imensul prestigiu internaţional eliadesc pentru înlesnirea accesului lui Nicolae Ceauşescu la obţinerea Premiului Nobel pentru Pace. S-a făcut tot ce s-a putut pentru ca Eliade să vină în ţară spre a legitima, şi pe această cale, visele dictatorului. În context, a fost mobilizat şi Noica spre a susţine candidatura lui Ceauşescu, filosoful fiind auzit că pleacă la Paris tocmai în acest scop. Marino nu-i poate ierta lui Noica asemenea „colaboraţionsm”. Şi-ar fi dat seama însă că şi lucrarea sa despre Eliade era folosită de regim în acelaşi scop. Iar peste toate istoricului religiilor nu i-a prea plăcut Hermeneutica lui Mircea Eliade.

Nu cred că e cazul să susţinem că Eliade a intrat în jocul Securităţii. El a fost asaltat de Securitate în două valuri. Primul, în 1954, când, în pofida tuturor demersurilor, a fost decretat, în cele din urmă, inabordabil, adversar neîmpăcat al Republicii Populare Române şi, mai ales, al Uniunii Sovietice.

Altminteri, o atestă şi excepţionalul său eseu Destinul culturii româneşti (1953), vizionar şi inatacabil din punctul de vedere democratic şi românesc.

Al doilea val al interesului Securităţii începe din 1969-1970, derulat răbdător până la dispariţia savantului. (Pentru amănunte, vezi studiul Ioanei Diaconescu, Mircea Eliade în „obiectivul” Securităţii,

VII

în „România literară, nr. 32/2007 şi următorul). La această perioadă se referă şi Adrian Marino, la care participă prin Hermeneutica lui Mircea Eliade şi prin contactele externe cu savantul. Marino îl acuză pe Eliade că, datorită orgoliului său de a se vedea editat pretutindeni, ar fi fost tentat să se lase manipulat de Securitate, care i-a promis, într-adevăr, editarea integrală a operei în ţară. Alf Lombard era angrenat în propunerea lui Eliade la Premiul Nobel pentru activitatea ştiinţifică. Mai târziu a venit şi concurenţa cu Elie Wiesel pentru literatură, fiind şi de această dată înlăturat printr-o susţinută campanie internaţională iniţiată din Israel. Proiectul Opera omnia nu a putut fi realizat din pricina cenzurii.

Aici asistăm la un paradox al „puterii bicefale” de la Bucureşti. (Pentru acest aspect al dualismului puterii comuniste, vezi cap. Puterea bicefală din cartea mea A doua schimbare la faţă, Princeps Edit, Iaşi, 2008).

Ioana Diaconescu dezvăluie faptul că Securitatea a insistat asupra realizării proiectului Opera omnia, creionat chiar de Eliade, însă Comisia ideologică a partidului, sub oblăduirea lui Gogu Rădulescu, s-a opus cu înverşunare, având propria listă cu ce şi nu se poate edita. În plus, Eliade avea propriile condiţii: reproşa puterii comuniste că se opune circulaţiei valorilor Vest-Est, respingea influenţa corifeilor oficiali în cultură, voia înfiinţarea unui institut de cercetare a culturilor vechi, a legendelor şi miturilor, intenţiona mutarea revistei Zamolxis de la Paris la Bucureşti, avea obiecţii asupra excesului de industrializare forţată, prevăzând că procesul va duce la o falsă independenţă economică etc. În cele din urmă a refuzat sosirea în ţară. Propaganda anti-Eliade din ţară şi din exterior biruia. Aceasta are influenţă şi asupra lui Adrian Marino, odată cu apariţia zvonurilor legate de existenţa unui jurnal inedit al lui Mihail Sebastian din care rezultă „culpa legionară” a tânărului Eliade. În răscolirea acesteia, a fost angrenat cel mai apropiat discipol al lui Eliade, Ioan Petru Culianu. El i-a solicitat lui Adrian Marino să cerceteze presa legionară interbelică şi să-i copieze articolele incriminatoare. Împreună cu Lidia Bote, a trecut la investigare şi a dat de acele articole care l-au şocat şi au făcut să-şi schimbe radical atitudinea faţă de Eliade. A ajuns să-şi repudieze Hermeneutica lui Mircea Eliade („O carte pe care, aproape, vreau s-o uit”, p. 243) şi să refuze, după 1989, reeditarea, în două rânduri (1996, 1999). Şi Ioan Petru Culianu ajungea la rezultate similare, până la a nu-l mai cita pe maestru şi a-l elimina din bibliografie!

(Cf. Theodor Codreanu, Culianu, Eminescu şi patologia „corectitudinii politice”, în Polemici „incorecte politic”, Editura Rafet, Râmnicu Sărat, 2010).

Consecinţe aproape groteşti ale „corectitudinii politice”! Din aceleaşi resorturi vine catalogarea ca

VIII

SUPLIMENT

„mistici” a lui Eliade şi a lui N. Steinhardt, aspect peste care este predispus să treacă, dar nu şi peste faptul că „în interpretarea lui Noica, «fiinţa» devine, pe nesimţite, «fiinţa naţională»” (p. 339).

Din aceleaşi pricini, îi trezeşte repulsie „filosofia” „antiamericanului Hurduzeu”, cel care, alături de mai tânărul Mircea Platon, a scris despre existenţa unei „Românii profunde”. („Nu-mi place de altfel România profundă, «eternă», «istorică» cum vrem să-i spunem”, p. 412). Raţionalismul admite cu greu că se poate pătrunde în zonele subterane ale fiinţei, gestul fiind primejduit de ameninţarea „umbrelor”. În schimb, Adrian Marino redevine spiritul critic profund când observă că în jungla literară comunistă sau postcomunistă polemica de idei este aproape imposibilă „Polemici de idei nu există” (p.

17). Din cauza narcisismelor individuale şi de grup. Biruitori în „polemici” sunt cei care deţin poziţii privilegiate în redacţii, edituri, în Uniunea Scriitorilor: „Ceea ce în România actuală este esenţial”. (p. 18). De unde vine această maladie, adevărată spaimă de adevăr? Răspunsul lui Marino este cel corect: din frica de competiţie. De aceea, există o anume ostilitate şi faţă de debutanţi: „orice debutant nu este văzut de confraţii mai în vârstă ca un viitor coleg, ci doar un concurent potenţial, tratat ca atare” (p. 44). Nu poate suferi megalomania şi infatuarea scriitorului român. Aşa i-a simţit, în tinereţe, pe Camil Petrescu, pe Tudor Arghezi, pe Ion Barbu, pe G. Călinescu: „De o imensă infatuare şi aroganţă mi s-au părut, mai ales, M. Sebastian şi Vladimir Streinu”. (p. 45). Crede că aceste metehne vin din individualismul, din şmecheria şi din viclenia rapace a ţăranului român, pe care le regăseşte în zeflemeaua, în băşcălia unui individ ca Mircea Dinescu sau în „Academia Caţavencu”.

Pentru a evita confuzia punctelor de vedere şi a nivelurilor de realitate, cred că ar trebui

ORIGINI nr. 6-7-8/2010

lămurită sursa reală a „individualismului” grosier din mentalitatea publică românească. Adrian Marino greşit o identifică în ţăranul român, pe care, din urbe venind, nu l-a cunoscut niciodată cu adevărat, confundându-l cu scursura satelor şi a periferiei urbane.

Raţionalismul „corectitudinii politice” îi joacă şi aici festa. Miticismul din viaţa literară a unui Mircea Dinescu nu vine din arheitatea satului, ci din miticismul caragialesc. Care, la rându-i, este caricatura liberalismului. Satul românesc arhaic, răzeşesc se comporta ca obşte, o colectivitate armonioasă, în care dominau ordinea morală şi munca. Satul răzeşesc se comporta ca visata clasă de mijloc a lui Adrian Marino. Degradarea obştelor ţărăneşti a venit din două direcţii: odată cu degringolada instituţiei boieriei (pe care o descrie foarte bine Ion Heliade Rădulescu în ignorata lui carte Echilibrul între antiteze), aşa-zisa aristocraţie a satelor, fanariotizată ea însăşi, a contribuit la sărăcirea satelor, la „periferializarea” lui, la „ţigănizare”, ţinând seama şi de lăcomia boierilor de a avea cât mai mulţi robi ţigani. (Nu e de mirare că Petre Pandrea, în Memoriile mandarinului valah, a susţinut paradoxul că adevăratul aristocrat din lumea satelor a fost ţăranul răzeş, arareori boierul!).

Pa de altă parte, pătura superpusă, din epoca liberalismului, cum o numeşte Eminescu, s-a izolat antitetic de grosul populaţiei (ţărănească), adâncindu-i pauperizarea. Dacă ţăranul român a învăţat viclenia, individualismul, rapacitatea, el a făcut-o printr-un „sincronism” întors, de la rapacitatea şi corupţia „păturii superpuse”, a cărei sorginte n-a fost niciodată ţărănească.

Aceasta este chiar imitarea individualismului liberal, în toată degenerescenţa lui, care nu mai are a face cu democraţia liberală reală. E regretabil că o minte aşa de lucidă, ca a lui Adrian Marino, n-a putut developa corect negativul clişeului. El credea că Nicolae Ceauşescu a „ruralizat” oraşele, ca ţăran megaloman şi viclean ce era. Explicaţia poate să pară

ORIGINI nr. 6-7-8/2010

SUPLIMENT

foarte ingenioasă. Dar adolescentul Ceauşescu este de la bun început un element periferic, rebel al satului, un „revoluţionar”, un „uvrier” ciubotar care nu-şi va exercita meseria, care n-a ezitat să dea ordin de împuşcare a ţăranilor care se opuneau colectivizării. Ţinta lui a fost să creeze un homo sovieticus în variantă românească. Din acest punct de vedere, a continuat, cu fidelitate, programul bolşevic început sub Ana Pauker şi Gheorghiu-Dej. De aceea, Mircea Eliade a refuzat să dea credit regimului ceauşist şi să vină în ţară. Ceauşescu a practicat un sincronism întors, antilovinescian, de la Vest spre Est, înfundânduse într-o unilateralitate inversă, de tip strict protocronist, în cele din urmă, reuşind să compromită şi ideea emisă de Edgar Papu, în care Mircea Eliade întrevedea o portiţă de salvare a României în faţa tăvălugului sovietic.

3. Sincronie, protocronie, pancronie

În polemica de lungă durată, începută de Mihail Kogălniceanu în 1840 şi continuată, tot mai steril, până în zilele noastre, privitor la aculturaţia occidentală a românilor, Adrian Marino are cea mai bună atitudine, similară, în mare parte, cu a paşoptiştilor, cu a lui Bogdan Petriceicu Hasdeu şi Eminescu, Ion Barbu şi Mircea Eliade. Între sincronismul lovinescian şi protocronismul simplificat al lui Edgar Papu (zic „simplificat”, în măsura în care a fost redus, de unii adepţi, la mania „priorităţilor”), el credea, mai degrabă, într-un pancronism, specific spiritului european. Pancroniile sunt realizări simultane în diferite domenii, fără ca autorii să ştie, neapărat, unii de alţii, acestea explicabile prin raportare la saeculum, acel spirit al veacului despre care a vorbit întâia oară (protocronic, deci) Tacitus. Din teoria sincronismului lovinescian, Adrian Marino preia doar conceptul de saeculum. În rest, consideră că sincronismul este principala maladie a civilizaţiei şi culturii româneşti, aceea care ne ţine în starea de epigonism, de provizorat şi periferialitate în contextul modernităţii. Aceasta este o idee paradoxală, în totală contradicţie cu modul de a concepe, la noi, modernitatea.

Şi el, cum am văzut, se declară antitradiţionalist, citadin (în exclusivitate), cu gusturi moderne etc. Încă din tinereţe, respinge folclorul muzical, ca meteahnă genetică, moştenită de la tracul Orfeu: „mă regăseam, spontan, mai ales în noile ritmuri ale muzicii moderne, care corespundeau, din plin, temperamentului meu trepidant şi agitat” (p. 38). Preferă pe Mozart şi jazzul simfonic, nicicum „lălăielile ţambalagiilor naţionali”.

Aceste „lălăieli” ţărăneşti ar veni din orfism: „Şi

IX

eu sunt convins că Orfeu a fost… trac. Cântăm din frunză de două mii de ani şi istoria (lipsită de orice poezie) trece nepăsătoare peste noi sau alături de noi”.(p. 79). Suntem o cultură de poeţi, de lirici, de impresionişti, din atare pricină, în vreme ce Occidentul este raţionalist, pragmatic, constructor de civilizaţie şi de cultură de înalt progres. Adică ne aflăm într-o desincronizare radicală, deşi ne minţim că suntem „modernişti”, sincronizaţi cu Europa citadină.

Respinge, în genere, teatrul, cu atât mai mult teatrul românesc, în care proliferează comedia ieftină. Nu suporta pe Miluţă Gheorghiu în Chiriţa şi în Baba Hârca, iar vestigii ca Muzeul Satului din Bucureşti i se par umilitoare, refuzând a le trece pragul. Toate acestea îi arătau că între România tradiţională şi Occident se găseşte un uriaş decalaj de vârstă civilizaţională. Într-o literatură rămasă la stadiul de impresionism, apariţia unui critic de profil occidental devine scandaloasă sau nu trezeşte nici un interes. Când în 1968 i-a apărut Introducere în critica literară, Nicolae Manolescu, impresionistul, a reacţionat atât de violent, încât George Ivaşcu i-a refuzat cronica, pe care criticul o va publica, totuşi, în Astra, la Braşov. La fel a reacţionat critica de întâmpinare la apariţia Dicţionarului de idei literare (1973), la Hermeneutica lui Mircea Eliade şi la alte cărţi ale sale, ceea ce a împiedicat benefica lor influenţă în schimbarea mentalităţii literare. În acelaşi sens, nu a fost înţeleasă iniţiativa lui de a edita Cahiers roumains d’études littéraires. A întâmpinat piedici greu de conceput. Caietele preconizau un alt tip de comparatism decât cel tradiţional, sursieric, sincronist. Temeliile lui fuseseră puse în Etiemble ou le comparatisme militant (1982).

O noutate, competitivă, pe plan european, pe care nici Etiemble n-a receptat-o ca atare, nedesprins decisiv de viziunea occidentalocentristă. Nu e de mirare că, după 1989, Mircea Martin, înlocuind CREL cu Euresis, a dat un pas înapoi, revenind la modelul sincronist-comparatist interbelic, epigonic, de simplă imitare şi de popularizare a unor texte de circulaţie banală: „O operaţie fundamental sterilă, de simplă aliniere”. (p. 217).

Demonstrarea sterilităţii sincronismului de model lovinescian este dusă la bun sfârşit cu o arguţie care aminteşte de aceea a lui Ion Barbu. Când, bunăoară, critica a încercat să depăşească stadiul impresionist, nereuşita a venit din inerţia sincronistă, devenind freudiană, semiotică, structuralistă, barthesiană, deconstructivisă etc., adică urmând, umilă, modele din Apus, fără spiritul de competiţie, singura raţiune de a fi a sincronizării reale cu spiritul veacului. Altfel spus, intelectualul român încă nu s-a vindecat de „complexul Dinicu Golescu”, complex pe

X

SUPLIMENT

care Adrian Marino l-a relevat şi l-a analizat de multă vreme. În timp ce criticii români se extaziau în faţa lui Roland Barthes, el mărturiseşte că a rezistat tentaţiei, cunoscând bine personalitatea francezului. A fost surprins să descopere că nu cunoştea nici o limbă străină, că era plat, formalist, snob, frivol, intolerant cu Benedetto Croce, profesând ierarhii rigide, subiective, într-un cuvânt, un „terorism” cultural incompatibil cu geniul Occidentului (pp. 159160). Barthes nu este singurul intelectual din Apus supus unui asemenea tir critic.

Mai observă că intelectualii români, sincronişti sau ba, nu sunt pregătiţi de competiţie, singurul indiciu al unui altfel de sincronism, din simplul motiv că sunt „desincronizaţi” de marea cultură europeană. La un colocviu, în Italia, despre Pico della Mirandola, G. Călinescu s-a comportat ridicol. O impresie la fel de proastă a lăsat şi Noica, în Germania, când a început cu „Am venit să vă cert”. „În ce calitate?” se întreabă ironic Marino. „Când eşti, de fapt, un necunoscut?” (p. 155). De aici şi incapacitatea românilor de a se impune în străinătate. Cei mai mulţi au pretenţia să ajungă acolo (ca şi în ţară) exclusiv ca „europeni”, adică pe deplin „sincronizaţi” (Marino dă ca exemple pe Al. Călinescu şi pe Livius Ciocârlie, cei doi ilustrând specia „colonizatului cultural”, incapabil să iasă din sincronism epigonic, „o specie obscură de docili elevi şi discipoli”, p. 201); alţii, ca Noica, doar ca români, nepăsători să se impună în Occident. Exemplul emblematic pe carel dă Marino este Lucian Blaga. Acesta a fost mulţi ani diplomat în diverse ţări europene, dar nu s-a gândit niciodată să facă demersuri pentru ca opera lui filosofică să fie cunoscută europenilor. De ce se ratează astfel de situaţii? Pentru că veritabila soluţie este să fii, simultan, român şi european. Sincronistul se vrea doar „european”; protocronistul – doar „român”, iată cea mai păguboasă antiteză. Soluţia lui Marino este şi-şi. (p. 181). De fapt, acesta e şi sensul integrării noastre europene. Sincroniştii din ţară i-au tratat de Monica Lovinescu şi pe Virgil Ierunca drept modele de „europenitate”, de modernitate, însă opere de felul celor antologate în Unde scurte arată cât de „desincronizaţi” de Europa au fost cei doi, susţinători de ierarhii părtinitoare, ideologi minori, de pe urma cărora nu rămâne nimic consistent (p.

187).

În conformitate cu ecuaţia român şi european, Adrian Marino crede că o literatură română competitivă nu se poate scrie decât în ţară. Aşa îşi motivează şi refuzul de a rămâne în străinătate: „doar la noi, în ţară, se câştigă şi se pierde întradevăr partida europeană. A fi recunoscut ca «european», în primul rând ca «român»”. (p. 314). Aş vrea să remarc, în acelaşi timp, profunda contradicţie din

ORIGINI nr. 6-7-8/2010

ecuaţia român şi european, care, insist, este cea mai raţională şi mai firească problemă de aculturaţie europeană, la modul holistic. Pe de o parte, Marino nu intră în contradicţie decât cu un sincronism şi un protocronism unilaterale. Unilaterale, zic, pentru că o lectură atentă atât a textelor lui E. Lovinescu, cât şi ale celor semnate de Edgar Papu, arată că ambii nu au tranşat unilateral creaţia de cultură, deşi au privit lucrurile din unghiuri de vedere nu doar diferite, ci şi antitetice. Lovinescu nu a ignorat competitivitatea românească, autohtonă, dovadă – conceptul de diferenţiere, iar Edgar Papu este departe de a milita pentru o autarhie a specificului, el fiind un comparatist de mare cuprindere universală, exact în spiritul ecuaţiei lui Marino, fapt oglindit cu asupra de măsură în simbolul „feţelor lui Ianus”, care dă şi titlul unei cărţi din 1970. Pe de altă parte, e binevenită simultaneizarea celor două concepte, fiindcă echilibrează antitezele, în sens eminescian şi în sensul competitivităţii propuse de Marino însuşi. Însă nu se poate spune că intelectualii români n-au gândit, până la el, în spiritul simultaneizării competiţionale. O face foarte limpede Mircea Eliade, între cele două războaie mondiale, spulberând falsa polemică dintre sincronişti şi autohtonişti: „Înainte de Eminescu – la Heliade Rădulescu şi, mai ales, la Hasdeu – cultura românească se situa altfel faţă de Europa. Avea curajul să (se) aşeze faţă în faţă, în raport de egalitate. Nu copiam Europa, nici nu o respingeam – ci ne măsuram cu ea. Hasdeu, marele naţionalist, nu are nici un sentiment de inferioritate faţă de Europa. În articolele sale politice, compara adesea România cu Italia. Nu avea sentimentul că participă la o cultură mică, meschină sau modestă (aşa cum credeau, bunăoară, Maiorescu şi Caragiale). De aceea găsim la Bălcescu, Heliade Rădulescu şi Hasdeu cea mai bună atitudine spirituală şi politică faţă de Europa pe care o poate avea România modernă. De la Eminescu încoace, ne zbatem ridicol într-o luptă sterilă; ne acuzăm unii pe alţii că suntem «reacţionari» sau «occidentalizaţi», că «mirosim a opincă» sau că «maimuţărim Parisul» – ca şi când asta ar fi problema culturii româneşti. Am arătat de mai multe ori că asemenea discuţii (pro sau contra Europei) n-au nici un rost, şi că cele mai româneşti genii creatoare (un Cantemir, un Hasdeu, un Eminescu, un Iorga) s-au realizat tocmai prin asimilarea uneia sau a mai multor culturi europene. Geniul românesc – ca orice geniu etnic – se manifestă rezistând, opunându-se, alegând şi respingând”. (Mircea Eliade, Profetism românesc, II, Editura „Roza vânturilor”, Bucureşti, 1990, pp. 168-169).

Mă întreb dacă există, în acest lung citat din Eliade, ceva care să exprime mai bine poziţia lui Marino

ORIGINI nr. 6-7-8/2010

SUPLIMENT

însuşi. Spun că nu există nici la Marino, fiindcă lui îi lipseşte un element-cheie, lipsă ce-l aruncă din nou într-o contradicţie fără ieşire. Este vorba de privireaîndărăt, pe care Adrian Marino şi-o refuză din cauza raţionalismului său intransigent, care, paradoxal, îl aruncă înapoi, în rândurile sincroniştilor mimetici, ale „colonizaţilor culturali”, de care credea că s-a desprins definitiv. Protocronistul din 1977 (când a apărut controversata carte Din clasicii noştri) rezolvase, încă din 1970, când a apărut Feţele lui Ianus, în chip remarcabil, ecuaţia competiţiei culturale pe care o implică şi protocronismul, şi sincronismul.

Aminteam de simbolismul „feţelor lui Ianus”. Edgar Papu spune, dând un exemplu din atletism, că nu poţi fi performer la săritura în lungime fără să faci mulţi paşi îndărăt, spre a-ţi lua elanul necesar.

Altfel zis, a performa în cultură implică întoarcerea în trecut, în tradiţie, în arheitate. Se pune întrebarea: cum poţi fi performer, deci competitiv, în cultură, ca român, dacă ştergi cu buretele o întreagă tradiţie, pe care te grăbeşti să o cataloghezi drept „folclorică”, „rurală”, „traco-getică”, doar fiindcă tu te consideri un „citadin”, rupt de rădăcinile poporului tău de ţărani? Adrian Marino comite acest păcat sinucigaş, demonizând specificul naţional. Oare nu fiindcă s-a lăsat ispitit şi de ideologia „corectitudinii politice”?

Saltul uriaş al lui Brâncuşi în istoria sculpturii moderne de datorează întoarcerii la rădăcinile ţărăneşti afunde. George Enescu a făcut minuni în muzică valorificând „lălăiala” folclorică etc. De ce să ne lamentăm veşnic că venim dintr-o cultură minoră, „subdezvoltată”, cum din păcate o face şi Adrian Marino? Ce te împiedică, dacă eşti creator major, să faci din ceva minor, umil, o măreaţă catedrală?

Dacă românitatea ţi se pare degradată, mizeră, ai la dispoziţie exemplul arghezian: „Din bube, mucegaiuri şi noroi/ Iscat-am frumuseţi şi preţuri noi”. Superba civilizaţie europeană s-a clădit pe kenoza, pe „umilirea” lui Dumnezeu. Încât doar spiritul veacului, cel precis delimitat al modernităţii raţionaliste, nu este suficient într-o veritabilă sincronizare universală.

Marino a crezut că stăpâneşte, prin raţionalismul său liberal, saeculum-ul modernităţii. Cu siguranţă, l-a şi avut în „posesie” cu mintea lui hiperlucidă. Însă a neglijat partea trans-seculară a competitivităţii spirituale, aceea pe care o revelează Sf. Apostol Pavel: „Celor desăvârşiţi însă le grăim înţelepciunea, dar nu înţelepciunea acestui veac, nici a stăpânitorilor acestui veac, care sunt pieritori, ci grăim înţelepciunea lui Dumnezeu cea întru taină, cea ascunsă, pe care Dumnezeu mai înainte de veci a rânduit-o spre slava noastră, pe care nimeni din stăpânitorii acestui veac n’a cunoscut-o”. (1Corinteni, 6-8, trad. Bartolomeu Anania).

XI

4. Singurătatea finală

Surprinzător, singurătatea lui Adrian Marino s-a adâncit după 1989. Tocmai când, în sfârşit, s-a simţit pe deplin liber, odată cu spulberarea „mitului ireversibilităţii” regimului comunist. A fost un şoc naţional, trăit la cea mai înaltă tensiune. Abia acum el se poate dedica exclusiv vocaţiei de „ideolog”, putând zice „adio” literaturii. În primele luni de la căderea lui Ceauşescu, s-a aruncat în această fervoare „ideologică” şi politică cu aşa dăruire, încât Vladimir Tismăneanu l-a catalogat drept „nebun”.

Desigur, în sensul bun al cuvântului. Însă decepţiile finale n-au întârziat să apară. Ele sunt atât de radicale, încât, pentru prima oară, în ultimii şaizeci de ani, simte că îi este frică (p. 279). Aceasta mi se pare a fi o mărturie-cheie a memoriilor lui Adrian Marino. Tot ce a încercat să întreprindă, cu întregul optimism al „ideologului”, a eşuat. Se pune acum în cumpănă enigma voinţei de ideologizare.

Aceasta este imaginea raţionalismului dus la extrem. Iar, în ultimă instanţă, este cauza singurătăţii lui Adrian Marino, modul său de a se confrunta cu frica.

El a conceput ideologia aşa cum aceasta nu este şi nici nu poate fi. Chiar şi în momentul când modernismul a fost abandonat, postmodernii declarând intrarea în postistorie şi în postidelogie. Ideologia e oriunde şi oricând partizană, de grup, opusă altei ideologii. Marino credea însă într-o ideologie universală, dar liberală, valabilă pentru globalismul modern. De aici „dualismul” personalităţii sale, dualism care l-a urmărit, ca o erinie, întreaga viaţă.

Să recapitulez doar câteva aspecte: s-a vrut român, înainte de a fi european, dar a respins inflexibil specificul naţional; se considera, filosofic vorbind, un stoic, dar apetitul său era pentru idei, aproape în sens platonician. Din acest punct de vedere, el semăna bine cu un scriitor-filosof (detestat) de felul lui Camil Petrescu: vedea idei, cu ochi halucinaţi, însă nu lăuntric, ci exterior. Cetatea lui liberală era, de fapt, una de felul republicii lui Platon, condusă de idee, de ideologie, cum zice el, un sistem noocratic camilpetrescian, în definitiv. Concepea o ideologie liberală obiectivă, urbană, echilibrată, dar a rătăcit toată viaţa printre ţărănişti, în care n-a avut încredere, eşuând, în cele din urmă, printre ideologii proveniţi din Noua Stângă Americană, de felul Smarandei Enache sau a lui Vladimir Tismăneanu, care ne-au pricopsit cu politically correctness. Paul Goma observa că până şi puşcăriile transformate, după 1989, în muzee au fost croite pe măsura „corectitudinii politice”, denaturând şi schimonosind adevărata rezistenţă anticomunistă. Acelaşi lucru îl constată şi Adrian Marino (Memorialul de la Sighet – „o enormă mutilare şi falsificare”, arhitectul

XII

SUPLIMENT

producând „un masacru muzeografic, o adevărată profanare”, p. 83) şi totuşi el a continuat să-i admire pe cei de felul lui Vladimir Tismăneanu şi Elie Wiesel care ne-au dictat cum să coafăm şi să condamnăm comunismul şi prin imaginea-kitsch a acestor închisori. Şi, ca să mai dau un exemplu, el, ca anticomunist, a condamnat cucerirea barbară a Basarabiei şi rusificarea ei. Dar când Mihai Cimpoi l-a invitat în Basarabia a refuzat, fiindcă invitaţia n-a venit de la tinerii „corecţi politic” de la Contrafort. Şi-a imaginat că numai Vitalie Ciobanu era împotriva rusificării comuniste, nu şi Mihai Cimpoi sau Grigore Vieru, despre care „corecţii” vehiculau imagini detestabile: „Refuzam pur şi simplu capitularea în faţa acestei rusificări planificate şi agresive”. (p. 315). E de mirare că nu s-a gândit, totuşi, că prezenţa lui la Chişinău ar fi putut fi un imbold spre stoparea rusificării. Oare cine a mai refuzat Basarabia în acei ani? Silviu Brucan şi Nicolae Manolescu, alt „liberal” de viţă nouă, care nici nu s-a sinchisit să citească vreo iotă din literatura basarabeană.

Concluzia este că ideea nu trebuie confundată niciodată cu ideologia: una ţine de raţiune, cealaltă de raţionalism în exces. Ideea are consistenţă ontologică, în sens platonician, pe când ideologia este amăgitoare, utopică, nestatornică, dovadă că liberalismul lui Marino a putut fi uşor deviat în „corectitudine politică”, dat pe mâna „mecenatului” sorosian, care nu urmărea, conform propriei ideologii, decât să „reformeze” sistemul sovietic (Cf. Opening the Soviet System, Weidenfeld & Nicolson, 1990), nu să lichideze comunismul, cum atestă cartea publicată cu mult zel şi admiraţie la Editura Humanitas, la scurt timp de la apariţia în engleză. Pentru mine rămâne de neînţeles cum a putut să facă parte un anticomunist ca Adrian Marino din doua foruri ale Fundaţiei Soros din România (Consiliul Filialei Cluj-Napoca şi Comisia pentru burse de călătorie), ajungând să se simtă, totodată, jenat, dezamăgit, umilit de o asemenea postură. E chiar oglinda degradării ideii în ideologie. De aceea, trebuie să privim ca pe o dramă a însingurării hotărârea lui Marino de a părăsi ideocritica în favoarea ideologiei, sub iluzia că-şi „împlineşte” adevărata vocaţie.

Nu, adevărata vocaţie a lui Marino este critica ideilor literare, iar lucrări fundamentale vor rămâne marile cărţi concepute în anii comunismului, în condiţii atât de vitrege, iar nu cărţile de politică şi ideologie postdecembriste, interesante şi ele, scrise cu vervă, dar deja în primejdia învechirii din pricina efemerităţii ideologiei. Mai mult, prin aceste ultime cărţi, Adrian Marino contribuit la „legitimarea” şi la consolidarea a ceea ce am numit, pe urmele lui Paul Goma, „experimentul Piteşti III”, declanşat după

ORIGINI nr. 6-7-8/2010

1989, în continuarea, prin aparent contrast, a „experimentului Piteşti I” şi a „experimentului Piteşti II” descrise cu luciditate în cărţile lui Paul Goma.

Imediata consecinţă a acestui ultim experiment ideologic este neorollerismul, sofisticat şi doct, al Raportului Tismăneanu de „condamnare” a comunismului, care condamnare este, în realitate, a naţiunii române, a Bisericii Ortodoxe. Recent, o reamintesc şi aici, Vladimir Tismăneanu se mândrea cu faptul că Adrian Marino i-a scris o dedicaţie, pe o carte, prin care îl recunoaşte pe acest urmaş al lui Silviu Brucan drept „maestrul tinerilor politologi români”. Vă imaginaţi ce nenorocire pe capul neamului nostru, mereu minţit de pretinsele lui elite politice. Nu mă miră că Ovidiu Hurduzeu, unul dintre intelectualii care nu au căzut în mrejele ideologiei lui Vladimir Tismăneanu, este catalogat de Adrian Marino drept „antiamerican”. Oare America se confundă cu Noua Stângă de sorginte troţkistă? Paradoxul e că Marino simte la tot pasul că se află prizonier într-o contradicţie. A înţeles, de pildă, că faimoasa Carte neagră a comunismului a lui Stéphane Courtois e o contrafacere dogmatică a unei Franţe „fixată în obsesiile ei marxizante” (p. 306). Nu e deloc o întâmplare că acest „marxistoid” a fost unul dintre participanţii „de onoare” la manifestările de la Memorialul Sighet. În schimb, Marino nu a întrevăzut că viitorul Raport Tismăneanu va fi imitaţia fidelă a aceleiaşi viziuni marxistoide, deşi a sesizat că România postdecembristă s-a întors cu faţa către politologia americană, însă cea de stânga, de unde se arătau o Katherine Verdery şi un Vladimir Tismăneanu, preocupaţi de grija ca România să nu devieze de la political correctness. Aşadar, Marino voia să pătrundă într-o lume în care credea că liberalismul său e îmbrăţişat. Se înşela. E uimit când constată că Z. Ornea, după ce l-a felicitat pentru „demascarea” lui Hurduzeu ca „antiamerican”, se comportă ciudat şi laş, „Să nu-l vadă nimeni că stă de vorbă cu mine. Să nu se… «compromită»”. (p. 340). Acelaşi comportament la Edgar Reichmann, care i-a mărturisit că ar vrea să scrie despre Etiemble ou le comparatisme militant: „Aş scrie despre cartea d-tale, dar mă tem să nu se supere Crohmălniceanu”. (p. 309).

Rareori am simţit o mai mare suferinţă morală ca în faţa unui intelectual mult preţuit, de anvergura lui Adrian Marino, care n-a înţeles că „mafia” de la GDS, cum o numeşte, dacă există, e culpabilă nu pentru că ar urma ontologia lui Noica, ci fiindcă a trădat-o, profitând de pe urma moştenirii magistrului. „Despărţirea” de Noica a păltinişenilor îndrăgiţi de Alexandra Laignel-Lavastine are o semnificaţie similară cu despărţirea lui Adrian Marino de Mircea Eliade, după ce a încercat să-i descifreze adâncimile

ORIGINI nr. 6-7-8/2010

SUPLIMENT

hermeneutice. Iar una dintre pricini este că Eliade a fost nemulţumit de Hermeneutica lui Mircea Eliade. Oare de ce? Răspunsul ar putea fi din pricină că raţionalismul excesiv nu are aderenţă la transcendenţa religiilor. Iar de aici putem face pasul decisiv spre ultimele resorturi ale singurătăţii lui Adrian Marino.

Mărturiseşte că în familie nu a primit nici un fel de educaţie religioasă. În consecinţă, încă de la paisprezece ani începe să raţioneze „ideologic” (p.

24). Faptul a fost receptat de preotul-profesor, care le preda religia la Liceul „Gheorghe Şincai”, din Bucureşti, pe unde a trecut o vreme, drept dovadă de „ateism”, care-l punea în dezacord şi cu colegii săi legionari. Întrebaţi de preot ce a scris Sf. Augustin, numai el a ştiut să răspundă. Preotul, furios, a ţipat: „Vedeţi, ateul acesta ştie şi voi nu ştiţi”. Ceea ce l-a indignat, pe bună dreptate, dacă un monah a putut să se comporte astfel. Spiritul său rebel descoperă că nu există nici o legătură între ceremonialul religios şi emoţia religioasă. Aceasta este o observaţie adevărată, în foarte multe cazuri, verificabilă şi în fariseismul multora dintre politicieni, după 1989, grăbiţi a-şi croi o imagologie prestigioasă în rândul poporului. Numai că raţionalismul decretează ca lege generală ceea ce rămâne, totuşi, accidental.

Nu toţi cei care se roagă sunt captivi în păcatul ceremonialului steril. Omenirea n-ar fi recurs la ceremonial niciodată dacă în el nu s-ar afla o latură spirituală, o cale spre transcendenţă. Disciplina de fier a raţionalismului lui Marino însuşi este opera mileniilor de ceremonial. Că laicul şi ateul nu mai simt de unde le vine ordinea raţională, e altă poveste.

Raţionalismul european, care se descoperă ateu, deci anticreştin, este, în realitate, ceea ce eu numesc creştinism remanent al spiritului european modern şi postmodern, care se iluzionează că poate fiinţa fără religie. De unde şi aberanta nerecunoaştere actuală a rădăcinilor creştine în proiectul de constituţie a Uniunii Europene, contaminată de aceeaşi ideologie nefastă a „corectitudini politice”.

Marino confundă credinţa cu intoleranţa, cu fundamentalismul, cu alte multe rele, tratândo, uimitor, ca pe o altă ideologie. Considerânduse laic, în sânul ortodoxiei în care s-a născut, se autoportretizează astfel: „Larg tolerant, respectuos faţă de toate confesiunile posibile, dar laic, profund laic. Nu pretind că este o calitate, dar nici un defect”. (p. 24). De fapt, laică este condiţia oricărui creştin din statul contemporan, exceptând clerul.

Laicitatea echilibrată, raţională, tolerantă este opera bimilenară a creştinismului european. René Girard observa că tentaţia ateismului modern este de a-şi asuma o zestre spirituală pe care n-o mai recunoaşte ca venind de la creştinism, recurgând la uzurpare şi

XIII

acuzând creştinismul de toate relele. Fatalmente, în aceeaşi mreajă cade şi Adrian Marino.

Deşi pretinde că este tolerant cu toate religiile, se arată mai sever cu propria credinţă de creştin ortodox. Consideră cultul neoprotestant al soţiei superior, ideologic, ortodoxiei, cu o etică „absolut nerigoristă” „generoasă, liberală” (p. 101). În schimb, Biserica Ortodoxă Română i se pare intolerantă, lipsită de generozitate, fiindcă nu aplică principiul restitutio in integrum faţă de uniaţi. Cu aceeaşi severitate este tratat proiectul „absolut abuziv” al construirii Catedralei Mântuirii Neamului, ca „pagină urâtă” a unui „dosar tenebros” care este Biserica Ortodoxă, expresie a „ofensivei ortodoxiste” de o „imensă ipocrizie”. Bineînţeles că şi el aduce argumentul imbatabil că urgenţa nu o constituie construirea unei catedrale, ci spitalele, şcolile, căile de comunicaţie etc. Se poate dovadă mai riguroasă de „raţionalitate”? Dar, mai mult de atât, proiectul Catedralei ar demonstra că Biserica nu s-a debarasat de naţionalism de tip legionar, că dacă s-ar construi, ar echivala cu „omologarea dogmatică: ţară = neam = român = ortodoxie” (p. 353). Ceea ce i se mai pare că ar atesta şi „apropierea implicită de imperialismul panslavist”, ca şi agitaţia legionară a preoţilor ortodocşi păstoriţi de ierarhi „securişti” ca Bartolomeu Anania. (Ocultând porunca iisusiacă să nu judeci, Marino a putut fi el însuşi acuzat de „colaborare cu Securitatea”, la apariţia memoriilor, chiar dacă, pe de altă parte, el a înţeles bine ce mizerie publică se află în epopeea „Dosariada”!). Toate „simptome ideologice tulburătoare şi mult mai grave”, căci arată „că asistăm, din plin, la o puternică ofensivă antioccidentală”, „Iar biserica greco-catolică este percepută ca o periculoasă influenţă europeană, prin intermediul catolicismului” (Ibidem).

Biserica Ortodoxă Română a fost supusă, după 1989, unui război mediatic la fel de perfid cu acela din anii comunismului. El a fost omologat, din plin, şi de Raportul Tismăneanu. Iar ortodoxul Adrian Marino, în numele ideologiei liberale, a participat plenar la acest război, foarte eficient prin prestigiul lui intelectual. Numai că liberalismul său s-a suprapus perfect peste stângista „corectitudine politică”. Şi ofensiva, din păcate, nu se rezumă doar la relevarea unor greşeli sau compromisuri ale Bisericii Ortodoxe. Ortodoxia, ca matrice a creştinismului patristic, e confundată cu o doctrină utopică mai extremistă decât comunismul, prin „imposibilitatea” transpunerii ei în practică. N-am întâlnit o mai gravă confuzie de planuri, din partea unui „creştin”, decât această judecată… ideologică: religia creştină e „mult prea radicală, absolutistă, irealizabilă şi deci utopică. La antipodul structurii naturale umane” (p.

XIV

SUPLIMENT

102). Ai zice că raţionalistul român se revendică din nou din iluminism, de astă dată din Rousseau, cu a sa ipoteză că omul se naşte bun de la natură, dar că societatea îl strică, în frunte cu creştinismul, incapabil să iasă din radicalismul utopiei. Aşadar, să punem, împreună cu Rousseau şi cu Adrian Marino, în locul creştinismului – raţiunea contractualistliberală. Şi totuşi ideocriticul ştie că utopia se află în grădina lui Jean Jacques Rousseau, că omul nu este deloc bun de la natură: „Adevărata filozofie a istoriei – dacă există într-adevăr una – este doar istoria egoismului, imbecilităţii şi crimelor umane”. (p. 519).

Oare nu creştinismul, în spaţiul european, a îmblânzit „fiara imbecilă”, timp de două milenii?

Este adevărat că Biserica s-a lăsat, adesea, antrenată în „istoria egoismului, imbecilităţii şi crimelor umane”, îndepărtându-se de învăţătura lui Hristos, care, de aceea, a putut să apară „imposibil de urmat”, rigoristă, absolutistă, utopică. Dostoievski răspundea unor asemenea obiecţii prin „Legenda Marelui Inchizitor”, iar Tolstoi cu insolita carte din 1884, Întoarcere la învăţătura lui Hristos. În sânul Bisericii româneşti s-a născut isihasmul şi acel creştinism cosmic identificat de Eliade în Mioriţa.

Din resorturi similare s-a declanşat reacţia unui Luther, producând însă o nouă schismă în creştinism, ceea ce ortodoxia a evitat. Lev Tolstoi demonstra că, departe de a fi „imposibil” de urmat, învăţătura lui Hristos e „posibilă, uşoară şi plăcută” (Întoarcere la învăţătura lui Hristos, Princeps Edit, Iaşi, 2006, trad. din limba rusă de Ludmila Rusu şi Daniel Corbu). Cel mai uşor de împlinit, între religii, atât de către învăţat, cât şi de omul simplu, dar pare greu de urmat din pricina egoismului, teren al Satanei, care a fost, până la creştinism, stăpânul lumii oamenilor. René Girard spunea că omul cel mai realist este cel care se roagă. Rugăciunea, aşadar, este contrariul utopiei. Ea pune capăt, conform justiţiei Paracletului Iisus, istoriei victimei ispăşitoare. Dar Adrian Marino nu pare să fi aflat că apariţia lui Hristos pe pământ, ca Paraclet, a însemnat soluţionarea cea mai înaltă a istoriei victimei ispăşitoare, punând capăt răului persecuţiei. (Cf. Prăbuşirea Satanei, 1999, versiune românească de Ion Doru Brana, Editura Nemira, Bucureşti, 2006). El crede, aidoma tuturor uzurpatorilor raţionalişti, că abia doctrina modernă a „drepturilor omului” rezolvă enigma istorică a victimizării. În realitate, lipsindu-se de (sau nerecunoscând) rădăcinile creştine, raţionaliştii seculari resuscită mitologia victimei ispăşitoare în formele ei precreştine, barbarizante. Secularii nu pot înţelege profunzimea poruncilor lui Hristos să nu judeci, să nu te opui răului. O justiţie incapabilă să le pătrundă ne întoarce la barbarie. Justiţiar, pe

ORIGINI nr. 6-7-8/2010

bună dreptate, din pricina victimizării sale de către regimul comunist, care i-a răpit paisprezece ani de libertate şi de creaţie, Adrian Marino consideră făţarnic şi absurd, de „o enormă afectare”, testamentul lui Mircea Vulcănescu din ultimele clipe ale vieţii: Să nu mă răzbunaţi! (p. 75). Din aceleaşi pricini, alături de Monica Lovinescu şi de alţi „liberali” raţionalişti, nu va fi putut înţelege mesajul similar din cartea postumă a lui Noica, Iertaţi-l pe fratele Alexandru. Ca să nu mai vorbim de „lipsa de reacţie” a ciobanului mioritic, condamnabilă, în ochii ideologului, în cel mai înalt grad. Marino o judecă în termeni raţionalişti, cantitativi: „În definitiv, care este raportul real de forţe din Mioriţa? De doi la unul. Deci partida putea fi jucată. Nu-i pretind păstorului să fie nici Rambo, nici Ranger. Dar o minimă rezistenţă putea să opună”. (p. 414). Orice altă soluţie, în afară de a lui Rambo, i se prezintă ca sofistică: „Toate sunt trase de păr, pentru a salva o laşitate congenitală iremediabilă şi – după mine cel puţin – condamnabilă”.

Să-l înlocuieşti pe Iisus cu Rambo, iată măsura, de factură americană, a recăderii în mitologia precreştină a răzbunării. Dar nu cu mituri autentice, ci cu surogate infantile, uluitoare la un intelectual european. În realitate, refuzul ciobanului mioritic de a răspunde la rău cu rău atestă extraordinara forţă spirituală a sufletului creştin, cu atât mai mult, cu cât geniul popular nu reacţionează „raţionalist”, „teologic”, ci cu naturaleţea cosmică din creaţia divină. Adrian Marino a ignorat că există şi o mitologie populară croită pe modelul legii talionului, aceea a haiduciei, din balade precum Toma Alimoş. Dar acolo e vorba de o experienţă-limită, de violenţă malefică, în care celălalt (vicleanul Manea) a pierdut orice remanenţă creştină, încât Toma Alimoş răspunde cu violenţa benefică fondatoare de justiţie, în limitele unei lumi, moşia lui Manea, lipsită de instituţia laică a justiţiei, în care domnesc legile Satanei. În Mioriţa, nu ştim dacă fratricidul a avut loc. Ciobanul moldovean se află doar în stadiul transmiterii fraţilor săi bolnavi de invidie, adică de violenţă malefică, un mesaj creştin, prin mioară (mielul lui Dumnezeu), că el nu va răspunde la rău cu rău, ci cu acel „recurs la splendoare”, cum l-a numit N. Steinhardt, pe urmele teologului Hans Urs von Baltasar. (Cf. Un caz de recurs la splendoare: „Mioriţa”, în Prin alţii spre sine, Editura Eminescu, Bucureşti, 1988 ). Când, între cele două războaie mondiale, Julien Benda scria răsunătoarea lui carte Trădarea cărturarilor, el reproşa intelectualilor moderni că au abandonat tocmai raportarea la absolut, valoarea supremă care ţine în ordine umană şi divină culturile şi civilizaţiile. Altfel spus, Julien Benda decidea în favoarea ciobanului mioritic, iar nu

ORIGINI nr. 6-7-8/2010

SUPLIMENT

în a „justiţiarului”-kitsch Rambo.

Raţionalismul secular e tentat (dovadă şi uriaşa insistenţă a promovării unei culturi a răzbunării şi a violenţei în mai toate civilizaţiile contemporane) să revină la mitologiile precreştine care au culminat în religia iudaică prin lex talionis. Tocmai acest prag a provocat „revoluţia creştină” în omenire. Adrian Marino crede că adevăratul impuls către justiţie îl dă resentimentul. Pentru el, iertarea este o aberaţie logică: „oricând, orice şi pe oricine o imposibilitate şi o imensă nedreptate”. Şi: „nu pot asimila doctrina creştină a iertării. Mult mai logică şi mai justificată, moral şi chiar ontologic, mi se pare «legea talionului»” (p. 17). Numai aceasta „Reface un echilibru rupt”.

Întreaga istorie a umanităţii arată contrariul.

Răzbunarea este necurmata perpetuare a răului. Un dezechilibru insolubil. Învăţătura lui Hristos l-a curmat prin iertare şi iubire, iar în viaţa laică a trebuit să fie inventată justiţia, ca instanţă deasupra perpetuării răzbunării. Resurecţia culturii răzbunării în lumea modernă este dovada atârnării noilor mitologii populare între secularism şi o justiţie coruptă, care se află veşnic în primejdie de a pierde rădăcinile justiţiei divine hristice. Într-o asemenea lume, lex talionis (care e contrariul normei europene dura lex sed lex) poate să pară lucrativă. În realitate, nu e decât recădere în barbarie, oglindă a decreştinării şi a corupţiei justiţiei, care corupţie vine tocmai din decreştinare. O oglindă tragică a perpetuării legii talionului este rivalitatea dintre evrei şi palestinieni, în Orientul Mijlociu. Iar expresia ultimă a legii talionului este terorismul, generat şi de egoismul marilor puteri predispuse a nu urma dreptatea Paracletului, deşi se autoprezintă ca promotoare ale dreptului internaţional şi ale „drepturilor omului”.

În pofida preferinţei sale pentru lex talionis, Adrian Marino se declară solidar cu filosofia stoică,

XV

filosofie considerată a fi şi a poporului român: „Întrun sens, acest stoicism este singura filozofie adecvată dramei poporului român. Unicul răspuns înţelept pe care-l poate da terorii istoriei, catastrofalei sale eredităţi şi contextului geografic nenorocit”. (p.

19). Dar stoicismul acesta este, într-o măsură, şi al Mioriţei atât de blamate. Este însă un stoicism convertit la creştinism. Iar fiindcă această dimensiune este recuzată de raţionalistul Marino, el se vede în absolută singurătate în faţa morţii, refuzându-şi orice „recurs la splendoare”. Aduce un alt argument „stoic”: „Dacă Dumnezeu există, cu siguranţă El nu ştie de existenţa mea şi că nu reprezint pentru El nici o preocupare”. (p. 71). În semn de protest în faţa presupusei indiferenţe a Creatorului, se vrea singur, absolut singur, ca ultim gest de eroism, în faţa Secerătoarei: „Adevăratul eroism este al celui ce priveşte moartea în faţă. Fără s-o sfideze”. (p. 525). El, totuşi, o sfidează, căci în faţa ei se vrea fără Dumnezeu: „Nici o slujbă religioasă. Nici un fel de asistenţă. Doar incinerare şi cenuşa împrăştiată oriunde”. (p. 526).

Este ultimul lui gând „stoic”. De un tragism pe care şi l-a refuzat, dar care respiră din fiecare pagină a acestei cărţi cumplite, oglindă monumentală a ravagiilor produse de experimentul comunist şi al modului cum a încercat să-l biruie un intelectual de primă mână al neamului nostru. Viaţa unui om singur face mai mult decât o mie de „rapoarte” de felul celui măsluit de un Vladimir Tismăneanu. Altminteri, cartea nici nu se vrea altceva decât un „document de epocă”, dat fiind că „Viaţa mea personală şi mai ales sentimentală nu este interesantă”. (p. 11). Un document viu, ca ultimă spovedanie „papiniană”a unui om care s-a crezut hărăzit, aidoma unui Nietzsche autohton, bântuit de fantasmele raţiunii, să schimbe istoria unui neam pe care, în definitiv, l-a iubit mistuitor, cum mistuitoare este această carte, mult mai complexă decât am reuşit a o sintetiza aici.

MAGDA URSACHE

VINOVĂŢIA VICTIMEI

Cabotin, farseur, penibil, ridicol, violent, cinic, fals, ipocrit, venal, duplicitar, abject, infatuat, emfatic, megaloman, grobian, diletant, anacronic, dogmatic, carierist, iată cîteva epitete pe alese, â propos de G. Călinescu, pe care le-am cules din Viaţa unui om singur, recent polimerizată. „Sunteţi ombrageux!", se laudă Adrian Marino cu vorba aruncată

verde-n faţă „pseudomaestrului" care-i oferise postul de asistent universitar la „Al.I. Cuza". Mă tem însă că G.C. nu era bănuitor fără motiv: Marino nu-şi camufla repulsia. Iar Călinescu, ombragent mai degrabă, îşi umbrea colaboratorul. Zburînd prea sus, cum spune eminentul, sclipitorul critic despre Eminescu.

Adrian Marino nu reţine din biografia şi bibliogra-

XVI

SUPLIMENT

fia lui Călinescu nimica bun: „temperament evident ciclotimic", „amoral şi plin de laşitate", „fară nici o conştiinţă etică şi civică", de un „rar, uluitor şi in­credibil pentru mine oportunism".

Într-o scurtă perioadă ieşeană „călinescian", Adrian Marino s-a desprins repede, s-a distanţat, devenindu-i direct ostil. Iar la geniu Marino nu s-a priceput, ca şi Valéry: „are, poate, geniu, dar nu mă pricep la aşa ceva". El, unul, nu s-a vrut geniu, nici ca natură, nici ca antinatură, după cum nu s-a vrut scriitor român, ci autor român. A reuşit performanţa de a fi un eminent teoretician literar şi prestigios comparatist, cu o uriaşă acumulare culturală, un pro­fesionist al biobibliografiei. Pas plus!

Repudiatul Călinescu „o adevărată cultură teoretico-literară modernă, estetică şi filosofică nu avea" (lucr.cit. p. 53); „Cînd s-a ocupat G. Călinescu vreodată de critica ideilor literare, de teoria literaturii, de hermeneutică, de comparatistică?" (Idem, p. 53). Adică domeniile pe care şi le adjudecă Marino. Afirmaţiile, de tot nedrepte şi fară acoperire, se sprijină pe faptul că G. Călinescu nu se regăseşte în cele 8 volume din A History of Modem Criticism, 1750-1950 de René Wellek; al doilea „referent" negativ fiind... Pavel Ţugui, în Amurgul demiurgilor. Ţugui fusese şef al Secţiei de Cultură şi Ştiinţă al CC/ PMR, în perioada 56-60. Cel pe care Călinescu, într-o scrisoare din 21 iulie '59, îl saluta în batjocură: „Vă încredinţez de sentimentele mele tovărăşeşti". „«Elev» călinescian n-am fost, deci, în nici un caz niciodată şi nici nu puteam fi (indeed!, nota mea, Magda Ursache). Şi totuşi, pînă azi, unii îmi mai agaţă această tinichea (sublinierea îmi aparţine, Magda U.) de coadă" (p. 53). „II padrone sono me", îmi amintesc cu cit dezgust dublat de dispreţ i-a rep­licat lui Iosif Sava, într-una dintre poli(tico) foniile televizate:

„Luaţi tinicheaua Călinescu de pe piciorul meu că mă supăr!"

N-a sunat prea armonios. In fapt, G. Călinescu i-a girat debutul în 22 oct. '39, cu un flair indiscut­abil, Marino fiind atunci elev de liceu. Şi nu oriunde, ci pe prima pagină a „Jurnalului literar", cu un ar­ticol despre H. Sanielevici. Şi nu cu întîrziere, ci la două săptămîni după ce foarte tînărul autor i-1 expe­diase. Aceluiaşi Marino profesorul i-a făcut intrarea în Universitate: invitaţia i-a trimis-o prin G. Ivaşcu. Pînă să-i devină antielev, A.Marino a fost, totuşi, călinescian, alături de alţi doi rămaşi călinescieni, Al. Piru şi George Mărgărit.

Istoriseşte Marino că „înstrăinarea" de Călinescu s-a produs din cauza „megalomaniei" din Şun sau calea neturburată, aşadar încă din 1943. I-a

ORIGINI nr. 6-7-8/2010

displăcut „poza", mai exact masca lui Călinescu, vexat de criticile la Istoria literaturii române. De la origini pînă în prezent, dar încercînd să-şi ascundă vexaţiunile. Or, Marino luptase pentru Istorie, pub- licînd şi o recenzioară de apărare într-un obscur „Cu­rier ieşean" (1 aug.-l oct. '41), revista unui anume căpitan Bratu. După, a întors armele. In fapt, două spir­ite independente şi polemice nu încăpeau în aceeaşi teacă. Marino nu s-a lăsat „satelizat", călinescizat, cu atît mai puţin Călinescu - marinizat.

Un egocentric găsea insuportabil egocentrismul celuilalt, unui mare orgolios îi repugna orgoliul alterului. Adevăratul mo­tiv al permanentului resentiment mi se pare, însă, teza doctorală despre Al. Macedonski, pe care Călinescu o găsise proastă. Asta l-a motivat pe decepţionatul Marino să-1 deteste şi să nu mai păstreze niciodată măsura dreaptă.

Capitolul din memorii, Marele eşec: G. Călinescu, mi se pare intitulat ambiguu: al cui este eşecul? Al lui G.C. sau al relaţiei dintre doi oameni dificili şi conflictuali deopotrivă?

Marino 1-a găsit detestabil ca atitudine, ca opinie. Nu i-a iertat nimic: nici „interiorul mediocru, şters, «mic burghez». Fără exagerare spus, la noi acasă era mai multă abundenţă şi ceva mai multă mobilă de calitate" (p. 47). Un gest omenesc (i-a oferit cadou lui Şerban Cioculescu, pentru a-1 valorifica în anti­cariatul său, manuscrisul romanului Enigma Otiliei) i s-a părut reprobabil lui Marino. L-a bănuit că ar fi făcut asta „să se pună bine cu rivalul său politic, uni­versitar potenţial". Şi care, adaug eu, vindea atunci cărţi, manuscrise, scrisori, ca să poată supravieţui. Acelaşi gest omenesc l-a făcut Călinescu şi pentru Dinu Pillat: cînd, la 15 oct. 47, fusese eliminat din facultate, Călinescu îi cumpăra cărţi (din biblioteca Ion Pillat). Pentru Marino, însă, G.C. nu era decît „un profitor al spolierii boierimii decavate, ajunsă la talc­ioc". Din talciocul din Colentina „venalul" spoliator cumpărase „scrinul negru"; iar Zambaccian, director la Romarta, îi canaliza spre Călinescu pe posesorii de obiecte de artă, covoare, Luchieni etc., serviciu ca între precupeţi. Nu, Marino n-a avut nici o minimă înţelegere pentru G.C., nici un minim acord cu el: a fost în ofensivă continuă.

Relaţia profesor-asistent s-a deteriorat. Marino n-a acceptat statutul de „discipol subordo­nat". Nu putea fi „cu căciula veşnic în mînă în faţa «stăpînului» intelectual", deci era în incapacitate de a avea (accepta) modele, cu atît mai puţin un maître penseur ca G. Călinescu. „Asistă-mă!", îi striga de la catedră Călinescu, enervat că Marino se uita pe geam, în dezacord vizibil cu „teoriile abracadabrante" emise de profesor. Ii displăceau (şi i-o arăta) „definiţiile dil-

ORIGINI nr. 6-7-8/2010

SUPLIMENT

etante", „oratoria bombastică" de un „cabotinism in- suportabil", „glasul piţigăiat". Marino era pro Croce, Călinescu era anti Croce - crede Marino - deşi în „definiţia" poeziei se întemeiază, porneşte de la Croce. Se aflau în conflict deschis, în antagonism ire­ ductibil.

Oricum, nici o umbră de gratitudine din partea lui A. Marino nu se află nicăieri în cele 526 de pagini ale memoriilor. Deşi se laudă că scrie lu­cid ori depersonalizat faţă de Călinescu, o face con­ stant iritat, constant scîrbit faţă de „o mistificare de proporţii": G.Călinescu

Aversiunea e marca Marino. Şi-i atît de puternică, încît propune să i se spargă toate discurile Electrecord pînă la unul şi să se arunce la gunoi.

Asta în tradiţia... incorect politică de a tăia cărţi cu toporişca sau de a le pune pe foc. „Era o plăcere să dai foc". Aşa începe Ray Bradbury 45 lo Fahrenheit.

Memorialistul nu reţine decît oportunisme şi laşităţi, ip­ocrizii şi cinisme. Un exem­ plu de „capitulare şi laşitate totală"?

După cronica lui Al. Piru din 15 sept. 47 la o piesă de teatru a lui Ion Luca , unde se strecurase o aluzie la Ana Pauker.

Călinescu i-a concediat de la ziarul „Naţiunea" şi pe Piru, şi pe Marino, care omite să spună că pe dramaturg îl denunţase Nina Cassian (v. O piesă huliganică: Salba reginei de Ion Luca, „Rampa", 1947). Fricosul Călinescu ar fi dat înapoi, spălîndu-se pe mîini de cei doi; nu şi-a apărat, cu demnitate, redac­torii. Insă Marino ştia bine că, în vremea aceea, pu­teau fi arestaţi pe loc pentru lese-Pauker, iar revista - suspendată cu tot cu G. Călinescu, sub greaua acuză de antisemitism. Orice „intelectual vechi" (sintagma Ana) care nu muncea „adînc" (adverbul „Anei noas­tre") în pas cu Partidul şi nu cunoştea (ori nu voia să studieze) limba rusă era scos definitiv din cărţi. Din pricina asta (alt fapt incriminat de Marino), alter-ego- ul bietului Ioanide ţinea la vedere, în strada Vlădescu, o gramatică şi un dicţionar rus-român, păcălindu-şi vizitatorii că învăţa ruseşte cîntînd.

Pămîntul era foarte nesigur, foarte mişcător, în şedinţa secretariatului C.C. din martie '50, după

XVII

ce Comisia de Verificare îşi făcuse treaba, au fost scoşi una-două din rînduri 15 scriitori, printre care Z. Stancu, Eusebiu Camilar, Cicerone Theodorescu, Lu­cia Demetrius, Maria Aderca (Sanda Movilă), Ioana Postelnicu, Victor Popescu (Victor Tulbure), Mihai Dragomirescu alias Mihu Dragomir. Deşi scriau la comanda Chişinevshi-Răutu, aveau „părţile lor nega­tive", netrecute cu vederea de Pauker.

Intelighenţia, glavno după Lenin, la Ocnele Mari, la Sighet, la Aiud, pe şantierele morţii! Mag­ istratul care 1-a judecat pe N. Balotă, în '48, pentru că deţinea cărţi subversive, a fost arestat el însuşi în '49 şi avea să moară în puşcăria din Făgăraş. O ştiu din Caiet albastru, 1998, Editura Fundaţiei Culturale Române.

Călinescu devenise, nimic de contrazis, «comu­nist» de ocazie, pentru cîştig material corespunzător. In '46, a candidat pentru comunişti (Blocul Partide­lor Democratice) alături de Ralea, Sadoveanu, Stancu, Rosetti, Ion Biberi, Mihail Cruceanu, G. Enescu, Gala Galaction.

Semna abjecţii (Marino are dreptate) în „Tribuna poporului" şi în „Naţiunea" despre par­tidele istorice, lăuda „puter­ea populară" şi-i înfiera pe „ticăloşii" de moşieri. Prestaţia de jurnalist la pro­cesele lui Ion Antonescu ori ale marilor unionişti, Iuliu Maniu şi Ion Mihalache, a fost dezonorantă. Da, dec­linul moral procomunist al lui G.C. s-a produs bine răsplătit financiar. Marino a aflat, pe surse, că ar fi lăsat la CEC două milioane de lei, cheltuiţi de Vera. Numai că suprainteligentul isto­ riograf al ideilor literare nu se putea să nu intuiască o anume ambiguitate, un anume echivoc în gazetăria deputatului, care se lăsa fotografiat într-o crescătorie de porci; o politică a duplicităţii, dacă se manifesta în presă contra Partidului Brătianu, dar, în acelaşi timp, conducea teza de doctorat a lui Dinu Pillat despre Ion Pillat.

Însuşi Marino a lucrat sub directoratul lui G.C. la „Naţiunea", exact acolo unde se tipăreau articolele pentru „democraţia populară" şi contra reacţionarilor . Ba chiar recunoaşte că în pagina literară a ziarului se mai lupta pentru criteriul estetic. Atîta cît s-a mai

XVIII

SUPLIMENT

putut.

Totdeauna Călinescu a fost atacat şi de la dreapta şi de la stînga. Pentru presa legionară era „crit­ic iudaizant", „secătură venală pînă la refuz" „solis­tul ghettoului intelectual", iar „Jurnalul naţional" era supranumit „Haznalul literar". Şi ce furtună a stîrnit afirmaţia sa că „un alogen poate să ne îmbogăţească sufletul"!

I.E. Torouţiu a dus campanie în „Convorbiri literare" din 1941 (Suflete închiriate), ca să se retragă din comerţ „talmudul călinescian al permanentei ofense publice româneşti"; să i se rupă coperta şi foaia de titlu, „pe care stă imprimată coroana regală". Călinescu introdusese în sumar scriitori evrei, ceea ce era de neiertat. La proces (Torouţiu a făcut proces), cerea interzicerea volumului însemnînd „o batjo­corire dispreţuitoare a sîngelui românesc". Pe de altă parte, I. Ludo întreba retoric în „Răspîntia" (15 mai '45) de ce G. Călinescu i-a băgat în Istorie „pe toţi metecii cretinologiei române", exemplificînd cu Re- breanu, Brătescu-Voineşti, Gyr, Crainic, Nae Ionescu. între 44-47, pentru presa de dreapta, G.C. era, trădător al culturii". Atunci îl apăra stînga. După '47, n-a mai avut apărători. A fost violent contestat şi nu din cînd în cînd şi nu printre demnităţi comuniste, cum susţinea cineva.

Între 16 aprilie şi 4 iunie 48, „Contemporanul" a publicat seria de 6 episoade anti-Călinescu, sem­nate Ion Vitner. Şase cartuşe de calibru greu, sub titlul spăimos, Confuzia valorilor în critica noastră literară. Opera de critică şi istorie literară a d-lui profesor G. Călinescu, iar studenţii Vicu Mândra şi Tertulian l-au trecut, pe rînd, prin „Flacăra", ca „element nociv". După dentistul Vitner, care avea să-1 înlocuiască la catedră, Călinescu era „apologetul confuzionismului cultural", căzut în „idealism retrograd", iar o astfel de concepţie era „profund dăunătoare" studenţilor. Cît despre învăţăcelul Vicu Mândra, el lua în discuţie temele predate în anul şcolar 47/48, conchizînd că profesorul „n-are putere să se spele de rugina trecu­tului". La „Naţiunea", G.C. era supravizat de Marcel Breazu, frate (mai mare) cu Vicu.

Avea multe de spus Mândra despre un pro­ fesor aflat j,în afara ideologiei actuale", „purist" şi grozăvie! - maiorescian". Culmea, postsocialist, co­ laborarea cu comuniştii a fost trecută numai în contul intelectual al lui Călinescu şi scoasă din contul mai puţin intelectual al lui Vicu Mândra, recompensat cu postul de profesor universitar pe scurtătură, adică trecînd de la poziţia de lector la aceea de profesor, în paranteză fie spus, Petru Ursache se mira, după acel Decembrie , de ce Ion Sârbu, şeful Catedrei de literatură română de la „Cuza", alesese o carte de

ORIGINI nr. 6-7-8/2010

Mândra, pentru a fi analizată (şi elogiată) în colectiv.

Acum nu se mai miră: e în firea tranziţiei noastre ca , juştii" luptei de clasă să-1 elimine moral pe „nejustul" Călinescu.

(II)

Revenind în crunta epocă stalinistă, temutul ideolog N. Moraru îl plasa (conferinţa din 9 febr. '48) pe Călinescu la capitolul „neîmpliniri şi lipsuri". Pe­ tru (cel Mare) Dumitriu, într-o „Flacăra" de august 48, îi descoperea „confuzii ideologice".

Nu numai Ludo îl trimitea la stîlpul infamiei, ci şi Crohmălniceanu, chiar dacă „Lumea" lui Călinescu îl lansase, în '45-'46. Dacă G. Călinescu fusese taxat pudibond cînd a scris despre Gib Mihăescu, Croh avea ce avea, în perioada proletcultistă, cu erotica lui. Leonte Răutu găsea grave abateri de punct de vedere marxist-leninist în Principii de estetică, apărută cu zece ani în urmă.

O carte burgheză, cu obiectiv burghez, cînd trebuia ca arta, după lampadofor, să schimbe revoluţionar societatea. Cum putea afirma un acade­ mician, George Călinescu, una ca asta? Că din fiecare şcoală literară scoate o experienţă? se întreba indig­natul anti-cosmopolit. Indignarea era sporită de faptul că din Istoria literaturii (...) fusese omis cu desăvîrşire şi cu intenţie poetul revoluţionar A. Toma, ca lipsea Th. Neculuţă, poetul cizmar (Dejordonase: „Studiaţi pe muncitor!"), iar Ion PăunPincio - abia pomenit. Şi toate astea cînd îşi găsiseră loc I.M. Raşcu, I. Vale- rian, Crainic şi Gyr. Mai ales Gyr.

Poate că n-aş fi răscolit iarăşi presa imund- proletcultistă dacă nu s-ar fi rostit, în legătură cu G. Călinescu, vocabula prostituţie; dacă iacobina, saint- justa tovarăşă Ileana Vrancea, devenită lovinesciană convinsă, n-ar fi cerut deblocarea revizuirii lui Călinescu. Dacă în Amintiri deghizate, „exilatul" la Berlin, în '94, prin voinţă şi reprezentare proprie, Ov.S. Crohmălniceanu, nu i-ar fi reproşat că a ben­eficiat de regimul roşu, de protecţia lui Dej, el fiind protejat de Pauker. Aşa este: G. Călinescu a elogiat „democraţia populară", recte stalinizarea ca să fie lăsat să-şi exercite profesia, să iasă viu din colţii luptei de clasă, să nu fie declarat putred ori putrefact de Sorin Toma. Şi cine poate accepta ca legitime sentinţele, în cazul Călinescu, date de Croh sau de Ileana Vrancea? Nu ea, lupta de clasă, 1-a interzis/ scos de la catedră/ izolat de studenţi pe G. Călinescu?

Ce i-a oferit PCR pe plan profesional? Atacat răzbit de presa de stînga (era de nerăspuns la astfel de atacuri; polemistul a tăcut şi a înghiţit), eliminat din Universitate Ia 31 ian. '49. A urmaţ, în acelaşi an, desfiinţarea ziarului „Naţiunea". Cărţile i-au fost amînate de cenzori. Al. Piru a pregătit ediţia a II-a a

ORIGINI nr. 6-7-8/2010

SUPLIMENT

Istoriei (...), pentru tipar şi a predat-o Editurii pentru Literatură (Minerva). A zăcut în dulapurile Minervei 15 ani, pînă-n '82.

Cînd s-a îmbolnăvit, nu l-au lăsat să plece în Occident, să se trateze. A murit la spital, cu ga­ roafele trimise de Dej la cap. Chiar în ziua morţii, în 12 martie 1965, a fost chemat la judecată de Gh. Agavriloaie, la un fel de curs-necrolog. Profesorul de clasici de la „Cuza", Gh. Agavriloaie, a găsit cu cale să ne spună nouă, studenţilor (eram în amfiteatru), că G.C. nu-i decît un bastard, care şi-a ars la bec actul de naştere. L-a terfelit două ceasuri pe Călinescu, pos­tum. pentru că i-ar fi fost ruşine de originea umilă. Şi Ştefan Zeletin s-a ferit să se declare copil natural, nu numai G.C. şi nimeni nu-i reproşează asta. Slăbiciune umană, în fond. Dar pata aceea de pe certificat aco­perea, după nulul Gh. Agavriloaie, toată opera lui Călinescu. Punerile post-mortem pe rug continuă. Deturnăm atenţia dinspre durii ideologi stalinişti spre victimele lor: şi Călinescu a fost o astfel de victimă, înainte de a fi scos din Universitate, decanul Iorgu Iordan îl acuzase în şedinţă că nu se dezbară (verbul vremii) de „ideile lui vechi". Replica lui Călinescu a venit: „adevărată intrigărie bizantină". N-a zis nici bulgărească, nici grecească, nici evreiască. A zis bizantină. Pînă la ultimul contact cu studenţii, în 31 ian '49, îşi ţinea cursurile sub o escortă formată din Vitner, Crohmălniceanu, cei doi Pauli, Georgescu şi Comea, Savin Bratu, Silvian Iosifescu, Mitu Grosu, Emil Boldan. Primii „body-guards" din istoria liter­aturii române, plantaţi cu sarcină în catedra lui.

După Marino, G. Călinescu îl recenza şi-l comenta supus pe Jdanov. Cei care i-au audiat cur­surile ştiu bine că se prefăcea a uita cum îl chema sau îi pronunţa numele greşit: Zidanov.

Imprevizibi­lul Călinescu şarja pasional - maliţios, dominîndu-şi controlorii. Nara Soacra cu trei nurori, ca să ajungă la cel mai mare dintre fii, mai slăbuţ, mai prosticel la minte, tărăgăna profesorul, întors cu tîlc spre G. Ivaşcu. Histrionismul, capacitatea de a mima erau aplaudate frenetic.

Călinescu era un supraerudit, dar şi un commediante, atrăgînd auditoriul.

Mai ales în poezie se vede farsa, jocul de-a tema comandată de Iosif Chişinevschi, cu liceu neter­minat. Cum a „lucrat" Călinescu asupra Poeziilor din '37, pentru Lauda lucrurilor, din '63?

Versurile „Aşa dumnezeiască este rufaria/ în care dorm Isus şi Fecio­ara Maria" au fost preschimbate în: „Aşa fără păcat este rufaria/ Ţesută la fabrică de fruntaşa Maria". Şi trebuie accentuat că altfel deformează realitatea un om de talent, în numele tezei comuniste şi altfel un scribălău inexpre-

XIX

siv. Cel cu talent rămîne cu talent. Răspunsul la comanda socială (să-1 numim tranşant, colaboraţionism) e mai sonor. Călinescu faţă cu Vic­tor Tulbure, Petru Dumitriu cu Drum fără pulbere, considerat excrement chiar de cel care l-a scris, faţă cu D. Ignea, care scotea un ziar penibil al Canalului Dunăre-Marea Neagră. Vorba lui Cicerone Theodor- escu: „mai bine să mă înjure Călinescu decît să mă laude Gafiţa".

În '49, Călinescu a avut de ales între izo­lare să angajare. A plătit cu lozinci neologizate, dar a pus pe picioare Institutul de teorie literară şi fol­ clor. Mizantropul devenise optimist. Ridic mănuşa aruncată de Marino: văd în Cronica optimistului tra­gedia scriitorului nevoit să intre oportun în tiparul Puterii, să colaboreze cu Leonte Răutu, să accepte dogma, să-şi mutileze singur opera prin deformare. Cum a procedat: noul Institut s-a unit cu Catedra de Literatură română, pentru ca membrii catedrei să facă şi cercetare, iar cercetătorii - cursuri la Universi­tate. Sarcina numărul 1: Tratatul de Istorie Literară Română, avîndu-l coordonator pe directorul Institu­tului Marino nu şi-a găsit loc în Institut. în 63, ieşit din închisoare şi din D.O. după 14 ani. l-a vizitat pe Călinescu, vrînd să fie sprijinit să obţină un post. Nu s-a întîmplat asta. Poate că nici n-a putut să-1 ajute. Călinescu fusese rechemat „onorific" la catedră. In '63, la un curs despre Creangă, i-a ţîşnit un val de sînge pe nas. Bolnav, cu mare greutate, dăduse exam­enele cu studenţii.

Notele din carnete n-au fost luate în considerare.

Iar Securitatea îi sufla permanent în ceafă. într-o notă informativă din 1954. sta scris că G.C. „face mare agitaţie pentru reconsiderarea lui Ar- ghezi".

A. Marino s-a simţit violentat iarăşi de G.C., exact ca atunci cînd l-a demis de la „Naţiunea". S-a considerat chiar un fel de victimă a lui Călinescu. Nu-i chiar aşa. Asistentul universitar a fost „compri­mat" în 47, dar ar fi fost eliminat oricum. în senatul Universităţii „Al.I. Cuza", drept de veto avea, atun­ci, Nadia, femeia de serviciu. Scoşi fuseseră şi Şt. Bârsănescu, şi Petru Caraman, şi Th. Simenschy şi Ş. Cioculescu, unicate în istoria învăţămîntului româ­nesc.

Călinescu n-a găsit post de bibliotecar pentru Marino. Totuşi, pe Dinu Pi 1 lat l-a numit, în decembrie '56, cercetător ştiinţific la acel Institut. După ce a fost eliberat din puşcărie, în '64, Călinescu l-a avut în grijă. Şi tot el l-a reîncadrat în octombrie '64.

După moartea lui, Dinu Pi Hat a fost dat afară iarăşi din In­stitut de Zoe Dumitrescu-Buşulenga. Adrian Marino n-a putut să obţină nici loc în cercetare la filiala Cluj a Institutului de literatură al Acade­ miei RSR. După ce l-au pus în libertate, i s-a oferit un post la Fabrica de bere Ursus: să umple sticle.

XX

SUPLIMENT

Reabilitarea socială, după închisoarea politică, e o poveste comunistă. Ierarhia PCR nu permitea intruşi, nedevotaţi cauzei. Cînd Marino a vrut să participe la o comemorare Al. Macedonski, Mircea Zaciu a ameninţat că-şi dă demisia din funcţia de decan. Ori el, ori Marino! Şi cine putea să prevadă capriciile Puterii? G. Ivaşcu, închis între '49 şi '53, deşi ile­ galist şi semnatar în presa de stînga a anilor '30, a fost scos din temniţă de Dej şi trimis la ONU; în 55, i s-a încredinţat „Contemporanul", unde 1-a adus şi pc Şt.Aug. Doinaş, recent eliberat.

Numai că. revendicativ prin excelenţă, Adri­ an Marino n-a participat la nici un colocviu de la Oneşti, numindu-le „exhibiţii de acest tip oficial". A refuzat fiecare invitaţie.

Cu rea credinţă A.M. i-a contestat totul: mintea strălucită, erudiţia critică, viziunea şi gustul, mergînd pînă la calificative ca autodidact şi amatoristic. Călinescu era un „perimat", în afara sistemu­lui vestic de referinţă. Gelozie profesională? Cred că da: Marino a simţit dispreţul criticului că nu era „scriitor": „De ce nu te-ai făcut inginer?" în fond, antagonismul ireductibil între Marino-Călinescu era între un anticalofil şi un scriptofil, între un „lexicograf de idei" (cum 1-a caracterizat Matei Călinescu) şi un mare talent literar, cu darul portretisticii. Un modus scribendi total diferit. După mine, asta ar fi adevărata explicaţie, motivarea războiului „frăţesc" între cei doi, continuat postum de Marino. Ideile mariniste au dat lăstare: Monica Spiridon, la o serată Sava, susţinea că G.C. a inventat istoria literaturii române pînă la Eminescu numai pentru a-1 justifica pe Eminescu. A inventat-o. Aşadar nu există? Un observator cultural găsea carenţe ideologice în Bietul loanide: mişcarea legionară n-a fost demascată; altădată, carenţele ideo­logice proveneau din absenţa în roman a intelectu­alilor progresişti-comunişti. Tot pe linie marinistă, Călinescu a fost ocărît pentru intruziunile biografiei în operă, deşi îl traducem/ comentăm pe Levy pen­tru Ultimele zile din viaţa lui Baudelaire, care numai document nu este.

ORIGINI nr. 6-7-8/2010

În linia vrîncioaiei, mulţi l-au considerat un critic ratat, opac la teoriile moderne, în nici un caz model literar. Un astfel de miles gloriosus (nu-i mai consemnez numele, am „mizericordie de un june tînăr în primăvara existenţei sale!"), confundînd spiritul critic cu propriul spirit critic, mă apostrofa, în „Re­vista română", că aş fi văzut în Călinescu un model cultural. în fals. Altul, semnînd anonim, scria pe un blog despre „mediocritatea viziunii tribal-maniheice călinesciene".

Iar un mărunt istoric literar ieşean. Al. Andriescu, se entuziasma în k65 de Cronicile op­timistului adunate în volum, pentru ca, postdecem- brist, să-1 taxeze ca profitor al regimului comunist, altul decît el însuşi.

Oportunistul îl culpabilizează pe oportunist.

Călinescu a fost defăimat, discreditat, turnat chiar. Şi Crohmălniceanu, şi Ileana Vrancea practicaseră crit­ica militant angajantă; nu lor, ci lui G.C. i s-a aplicat ştampila de instabil moral, sintagmă creată de Vran­cea încă din '48 (v. Intre Aristarh şi Bietul loanide). Caracterizarea de clovn, saltimbanc şi-a găsit şi ea mulţi adepţi. G.C. „citea isteric, fals, grandilocvent"; pînă şi talentul de a improviza i-a fost pus la îndoială. Poate cea mai urîtă evocare am găsit-o în memoriile Luciei Demetrius. Pentru tezista dramaturgă a Trei generaţii, G.C. nu era decît „un om scund, urît, negru, cu o privire plină de furie parcă". îi ascultase, fără voie, o declaraţie de dragoste făcută într-un spaţiu public de altfel, Librăria Alcalay, lui Gemi Zamfires- cu. Lucia turbase pe şpion.

Şi, vai, la 400 de ani de la moartea lui Rabelais, vorbise la Academie după Călinescu (o oră şi jumătate, în loc de 20 de minute, cît li se trasase sarcina) şi fusese aplaudată „moderat". Din vina Iui Călinescu! El, slutul şi urîtul. „istovise publicul" cu „glasul îngrozitor, plin de stridenţe".

Pe vîrstnici şi pe junii literari pare a-i uni, în fine, ceva: denigrarea vieţii şi operei lui Ci. Călinescu. Pentru toţi aceştia, cea mai gravă maladie literară este „călinescita". Numai că maladia asta e foarte rară şi foarte greu de luat. Călinescu rămîne irepetabil!

LUCIAN GRUIA

Memoriile lui Adrian Marino au cunoscut două versiuni, prima din 1993 se opreşte la 1989. în 1999 autorul revine asupra manuscrisului şi-1 rescrie integral, adăugând şi perioada postdecembristă. Iată ce se spune în Nota asupra ediţiei: „Autobiografie îndelung aşteptată, volumul captivează prin traseul unei vieţi de excepţie , ca şi prin valoarea culturală a mărturiei pe care o aduce. Publicarea acestor memorii cu destin voit postum e totodată o datorie de

recunoştinţă pe care Editura Polirom şi-o împlineşte acum faţă de regretatul cărturar Adrian Marino."

(Redacţia)

Memoriile lui Adrian Marino au produs vii dispute. Autorul este considerat un nihilist absolut, plin de umori, inoculate încă din copilărie, din familie. Autorul recunoaşte că era izolat, dificil pentru că îşi afirma părerile totdeauna pe faţă, iară menajamente: „Mă surprind, de multe ori, iritat, irascibil,

ORIGINI nr. 6-7-8/2010

SUPLIMENT

plin de revolte refulate, de inhibiţii, de mult ascunse.

Ele frânează şi chiar usucă multe bune intenţii, porniri generoase, energii constructive. Devin ursuz, rece, antipatic, inabordabil, imposibil. Uneori chiar mie însumi."

„Când am încercat să pătrund în - verbi gra­ tia - viaţa literară şi să întreţin unele relaţii, catastro­ fa a fost totală. Sincerităţile mele profund naive, care cereau de fapt înţelegere, solidaritate şi chiar o anume consolare, se întorceau invariabil împotriva mea. Eram ironizat şi umulit. Pus, superior, în poziţii de inferioritate. Ce pradă uşoară deveneam atunci pentru orgoliile şi amorul propriu ale altora, pentru afişarea pretinsei sau realei lor superiorităţi morale şi intelectuale!" „M-ani născut şi am devenit repede un rebel, inconformist, refractar, inadaptabil, adesea turbulent...

Mi se părea că am dreptul să mă comport natural în orice împrejurare şi să-mi exprim reacţiile de neaderenţă sau critice în orice situatie."

Unii comentatori, vizaţi în carte îl privesc con­ descendent, considerându-1 un dezechilibrat psihic şi ca atare, afirmaţiile sale nu tre­buie luate în serios. Aşa să fie oare?

După părerea mea, dincolo de răutăţile evi­dente, majoritatea opiniilor sale sunt juste.

Autorului îi e teamă de confesiuni pen­tru ca să nu fie comentat maliţios. Cred că în aceasta situaţie greşeşte, întrucât se antepronunţă: "Posibilitatea ca un personaj oarecare (Dan C. Mihăilescu, de pildă, cu care nu am, foarte eufemi­ stic spus, nici o afinitate, dar nu numai: Gheorghe Grigurcu, Alexandru George, Cornel Regman etc.) să poată intra, cu agresivitate, în intimitatea vieţii mele mă umple, de pe acum, de oroare."

„O polemică, în România cel puţin, nu urmăreşte decât să te compromită şi să te terfelească, să te distrugă cu orice preţ. Polemici de idei nu există."

Platonismul lui Noica e considerat inactual, rupt de realitate.

Într-un sens, acest stoicism este singura filosofie adecvată şi dramei poporului român. Unicul răspuns înţelept pe care-1 poate da terorii istoriei, catastrofalei sale eredităţi şi contextului geografic nenorocit. A impune prioritatea platonismului, în stil C. Noica - total desprins de altfel de realităţi -, este complet greşit. Ceea ce nu înseamnă că acest filozof

XXI

extrem de important nu trebuie tradus şi studiat."

Nici Peratologia elaborată de Gabriel Liiceanu nu-1 încântă: „Experienţa limitelor am făcut-o, pe pielea mea, de mult şi din plin. Nu am aşteptat, în nici un caz, textul lui G. Liiceanu, remarcabil de so­ fisticat şi de neautentic. Mostră de afectare filosofică noicistă."

În capitolul intitulat Marele eşec: George Călinescu, Adrian Marino, care i-a fost asistent, se arată dezamăgit de faptul că profesorul a acceptat compromisul proletcultist „Descopeream, pas cu pas, imensa farsă a marelui Maestru. Singura circumstanţă atenuantă era lipsa - tot mai evidentă pentru mine a conştiinţei civice a elitei intelectuale româneşti. În plus, efectele răsturnărilor imprevizibile, violente şi totale de situaţii ale epocii, pe care eu o refuzam, iar G. Călinescu o accepta şi i se adapta. Şi nu oricum.

Cu o viteză, cu o ipocrizie şi cu un cinism, în forme atât de ului­toare şi cabotine, încât nu le pot uita nici până azi."

Iată un citat din noul Călinescu devenit deputat: „In I.V.Stalin au fost strânse laolaltă toate luminile de care au strălucit vreodată conducătorii de popoare."

Fără comentarii.

Adrian Marino a fost ares­tat în 1848 pentru difuzarea de manifeste ţărăniste, anticomu­ niste. Pentru autor închisoarea reprezintă un dezastru moral, nu a simţit nici un fel de ero­ism sau o mistică a celulei : „A cultiva o publicitate ieftină, la TV sau în diferite simpozio­ane, a specula şi a umfla o astfel de temă, îmi pare o culme a imposturii.

Din această cauză, am respins şi resping cu dezgust toate emisiunile bombastice, fals eroizate, liricoide, afectat exaltate ale Luciei Hossu- Longin, care (spre fericirea sa) n-a făcut o zi de închi­soare." „Memorialul de la Sighet, mai ales, mi se pare o enormă mutilare şi falsificare."

Deportarea la Bărăgan, timp de şase ani, la Lăteşti (1957-1963), îi dă prilejul de a se lega nemeri- tat de Andrei Pleşu şi de Patapievici: „Cum poţi de­ veni erou naţional fiindcă ai fost deportat 8 (opt) luni în localitatea urbană Teţcani, în judeţul Bacău, ca muzeograf, precum Andrei Pleşu. „ „Mai citeam, tot după 1989, că H.-R. Patapievici a devenit un alt erou naţional numai după...29 de ore, petrecute, teribil de

XXII

SUPLIMENT

incomod, este foarte adevărat, în Jilava."

La ţară s-a convins că omenia ţătănească e o gogoaşă. Toţi vecinii îl furau.

La Cluj, după revenire din deportare, a suferit multe umilinţe: „...Clujul a rămas până azi subliniez bine aceste cuvinte: până azi oraşul unde am fost cel mai umilit şi insultat în viaţa mea."

]n 1985 primeşte premiul 1 lerder, „motiv pen­tru care Dna Virgil Vătăşianu să-mi dea un telefon, profund indignată, scandalizată şi de o rară insolenţă" ea considera că soţul ei academician ar fi meritat acest trofeu.

Alţi oameni de cultură s-au arătat deosebit de orgolioşi şi invidioşi pentru premierea lui Adrian Ma­rino. „Pseudosavantul Hadrian Daicoviciu a fost, în schimb de o mârlănie incalificabilă, în modul cel mai direct posibil."

„Poetul X.Y. (= Marin Sorescu, membru al delegaţiei noastre, n.n.) nu-şi poete stăpâni invidia şi-mi declară, cu o rară insolenţă, că premiul i s-ar fi cuvenit lui..."

Alte calificative moralizatoare, atribuite de Adrian Marino unor celebrităţi literare:

„Nici azi nu ştiu bine de ce mi-am atras an­ tipatia lui N. Manolescu. cu care am încercat, la în­ceput, să am bune relaţii, facându-i chiar o vizită la Câmpina. Cred că autorul unei intrigi a fost D. Micu, o mare mediocritate." Nu iubeşte nici pe alţi critici reprezentativi: „Dar astăzi, dacă m-ar întreba cineva, cum îmi imaginez infernul critic aş răspunde: Să mi se citească, în dreapta, o cronică de Gheorghe Grig- urcu, iar în stânga, o cronică de Dan C. Mihăilescu. Sau invers."

Marin Preda e văzut ca tiran în funcţia de di­rector de editură: „Trebuie să încep cu Marin Preda, marele pontif literar al epocii, care nu publica la Edi­tura Cartea Românească (unde era director) nici un critic, nici o culegere de cronici, dacă două-trei texte nu erau despre cărţile sale."

Teribilismul unor scriitori e sever amendat: „Poate cel mai reprezentativ caz al acestei categorii rămâne un anume Cezar Ivănescu, de o agresivita­te şi vulgaritate ieşită din comun, autor frenetic de demascări de pretinsele asasinate ale lui N. Labiş şi M. Preda." Eu care l-am cunoscut pe Cezar Ivănescu pot spune că era extrem de orgolios şi chiar violent, dar nu poate fi catalogat ca un oarecare, întrucât era un mare poet.

Despre perioada comunistă. Adrian Marino afirmă: „La nivelul cvel mai de jos, acţiona croni­carul literar tânăr, foarte agresiv şi sigur pe sine, fie prin încadrarea sa la Securitate (gen Marian Popa), fie executant servil al Consiliului Culturii (gen Alex. Ştefănescu, autor - între altele - al unei cronici co­

ORIGINI nr. 6-7-8/2010

mandate, total abjecte şi mai ales incompetente, de­spre Hermeneutica lui Mircea Eliade, în cadrul cam­paniei oficiale împotriva acestei cărţi)."

„Cartea mea, a cărei iniţiativă îmi aparţine în întregime, a fost folosită ca nadă şi instrument de şantaj împotriva lui Mircea Eliade: de a veni în ţară, de a sprijini...candidatura lui N. Ceauşescu la premiul Nobel."

După 1964, survine o oarecare destindere şi autorul participă la numeroase întâlniri cu scriitorii din străinătate.

Este dezamăgit şi de scriitorii celebri străini, orgolioşi, înfumuraţi: „Roland Barthes rămâne pen­tru mine emblema modei, snobismului şi mai ales, a frivolităţii critice, specifice perioadei structuraliste." Călătoriile în străinătate l-au făcut să cunoască scri­itorii din exil. Priveşte cu un ochi lucid şi rece prob­lemele lor. Deşi trăiau drama neadaptării la literatura ţării de adopţie şi nebăgaţi în seamă în ţară, toţi se cre­deau genii. „Vagi personaje care, în ţară, nu reprezen­tau nimic, dar absolut nimic, îşi dădeau în străinătate aere cel puţin de mari glorii internaţionale, de vedete, de deţinători ai premiului Nobel etc."

Adrian Marino se întreabă în ce calitate Mon- ica Lovinescu şi Virgil Ierunca fac ordine în cultura şi literatura română. Eficacitatea lor a fost efemeră. Nu au lucrări importante de sinteză. Nici despre Eli­ade şi Cioran, cu toate că le apreciază cărţile, nu are o pîărere prea bună: „Adevărul crud, brutal, oricât de explicabil ar fi. era că drama culturii române, din perioada comunictă, nu-i interesa, nu-i durea câtuşi de puţin pe cei doi compatrioţi. Şi poate mai on­est era, de fapt, A.M. Cioran, când se dezinteresa şi dispreţzuia, pe faţă. întregul popor român şi cultura sa. în cazul lui Mircea Erlşiade, obsedantă - devenită aproape maniacală - era preocuparea exclusivă de re­editare, publicitate etc."

Pe Paul Goma îl consideră „Ciufut, turbulent, agresiv şi simpatic, era o personalitate incipientă frapantă." Este singurul dizident adevărat, în concluzie afirm că am extras o mulţime de citate din cartea lui Adrian Marino, VIAŢA UNUI OM SIN­GUR, pentru a trezi interesul cititorilor pentru a alia o altă faţă, mai puţin frumoasă asupra personalităţilor literaturii şi culturii noastre.

Cartea este în fond, o carte tristă, a unui om care nu s-a bucurat cu adevărat de nimic. A fost o mare personalitate, prin lucrările sale DICŢIONAR DE IDEI LITERARE, HERME­NEUTICA LUI MIRCEA ELIADE, HERMENEU­TICA IDEII DE LITERATURĂ şi multe altele a lup­tat pentru promovarea culturii noastre în lume. Dar şi în acest demers a fost dezamăgit.

ORIGINI nr. 6-7-8/2010

SUPLIMENT

XXIII

FĂNUŞŞ NEAGU

MIRCEA PAUL GORENIUC

Prin 1968 lucram în redacţia unei reviste literare cu sediul într-o clădire copleşită de castani uriaşi. Oraşul Bucureşti, mai cu seamă părţile sale vechi, trăieşte în umbra castanilor. Coroanele lor uriaşe, frunza lată, floarea lor alb-rozalie, umbra lor ca o ploaie binefăcătoare ocrotesc străzi şi palate aparţinând istoriei. In părţile cele mai frumoase, de altfel. România aparţine civilizaţiei lemnului....

Dar să revin. în vara lui '68 apărea în biroul meu, un tânăr înalt, brunet, frumos, parcă născut sub Poarta Sărutului lui Brâncuşi, purtând două raniţe cu sculpturi din rădăcini de lemn. Mi-a umplut masa şi scaunul cu creaţiile lui gândite de rădăcinile pădurilor, cu scene din basmele neamului românesc, cu fragmente din boieria nestrăpunsă de moarte a poveştilor şi basmelor cu zmei şi balauri . Scriam pe atunci la romanul "Frumoşii nebuni ai marilor oraşe" iar tânărul ce dădea buzna în viaţa mea şi se numea Mircea Gore- niuc sosea la o întâlnire de taină cu închipuirile mele despre lume şi oameni.Venea din tăcere de biserici voievodale, încărcat cu mărturisiri ale misterelor de sub coaja pământului, spunându-şi legenda cu glasul lemnului, cu miresmele adâncului, cu chinurile care fierb în brazda visului, pândite de frumuseţe şi nemurire. Fugea de realităţile epocii realismului socialist pe sub pleoapele tinereţii, hotărât să nu plătească tribut dogmelor. Toate râurile gândurilor sale se vărsau numai în estuarul copilăriei. Era limpede că aparţine bucuriei de a lupta şi învinge.

A dispărut în relieful vânăt al epocii. Cate- odată,

foarte rar, mi-1 aminteam: umbră risipită. II pierdusem, păstrându-1 doar ca pe un crâmpei de frază dintr-un scriitor de demult: "ce monotonă ar fi zapada dacă Dumnezeu n-ar fi creat corbii".

După evenimentele din 1989 a reapărut în România. Sosise prompt la întâlnirea cu castanii Bucureştilor, ca să se sprijine de Coloana Infinită, care- i Coloana Libertăţii a marelui Constantin Brancuşi.

Trăise departe de ţară , într-o altă dimensiune a timpului, unde muncise până la istovire, dar nu îngenunchiase, îndurase lovituri, studiase şi realizase saltul quantum de la visul în lemn la visul scris in bronz şi oţel de la cioplituri în rădăcini, măşti de capre şi draci, la sculpturi moderne, monumentale împodobind municipalităţi din California până în Beijing, încărunţit, maturizat şi închipuind într-un fel ştiut numai de cei aleşi, ideea de a învinge prin suferinţă.

Mircea Paul Goreniuc e un castan din Bucureşti, plecat din ţara lui ca să cunoasca lumea şi să-i dăruiască tot ce are mai frumos în inimă. Şi e în acelaşi timp o ramură din fluviul tutelar al României, Dunarea - acea lungă eternă şi maiestoasă curgere albastră printre maluri neîmpăcate cu declinul: Artistul.

Visătorul.

Lumea .

Desupra, norii.

Iar norii: tăceri albe, grav traversate, de păsări singure.

ORIGINI nr. 1-2-3/2010

LITERE

51

VASILE ANDRU

MINISTRU AL INCULTURII PENTRU 24 DE ORE

Neştiute merite, acumulate de-a lungul anilor, sau simpla lucrare a Providenţei, i-au adus lui Ambrozie un post de ministru.

Desigur, promovarea aceasta nu s-a petrecut din senin; totul are o istorie. Ştim că Ambrozie, din obligaţii vechi, trecea periodic pe la Palatul Primăriei, unde figurase cândva ca amploaiat, cu o funcţie pe care nu şi-o cunoscuse niciodată. Trecea periodic să întrebe ce servicii i se cereau pentru intervalul următor.

În ultimul timp, nu i se mai cerea „să contribuie la progres”, căci progresul se încheiase definitiv. Progresul ajunsese pe piscuri penibil de înalte.

Astfel că, mai nou, s-a făcut un plan cincinal pentru „regres vertiginos”.

S-au făcut grile de evaluare a retardării optime.

Oamenii erau testaţi şi erau sancţionaţi sever când nu regresau rapid, indecent, la parametri mondiali. Iar cei care regresau mulţumitor, erau promovaţi în funcţii de răspundere, sau erau trecuţi în rândul sfinţilor.

Evident, sfinţii primeau salariu de sfânt (30 de arginţi pe lună), iar datoria lor era să tragă societatea îndărăt, prin miracole.

Lui Ambrozie nu i se mai cerea să semneze diplome false de înalte studii academice, căci promovarea se făcea de-acum pe bază de analfabetism.

În acest scop, se dădeau examene de analfabet, la care cei mai mulţi eşuau, căci mai aveau unele rudimente de cultură.

Lupta pentru incultură era tot mai aprigă, iar vechii academicieni se reciclau urgent în ignoranţă lăudabilă, dând vestitul test al stupizeniei, prin care erai declarat om nou.

Pentru cei care au avut nefericirea să se nască cu un QI mai înalt de 69, se ţineau cursuri de retardare mentală şi exerciţii de mediocritate. S-au predat lecţii de tâmpire şi s-au făcut antrenamente de imbecilizare.

La urmă, absolvenţii mai norocoşi şi mai tâmpiţi primeau diplome de mediocritate clasa I, care le asigura un loc demn şi amorf în societate.

Un curier municipal îi aducea regulat lui Ambrozie un salariu bunicel tocmai pentru că nu făcea nimic şi nu stătea în calea cretinismului de stat.

Primea banii, hârtii frumos colorate, despre care nu ştia cât valorează, nici la ce servesc, căci apăruse o lege prin care se cerea vânzătorilor să ofere ei înşişi bani cumpărătorului, şi nu invers.

Adică atunci când cumpărai produsele, primeai şi o sumă de bani, echivalentă cu valoarea produselor cumpărate. Astfel că te tocmeai cu vânzătorul ca produsele să coste cât mai scump. Dar vânzătorii erau vicleni şi revoluţionari, şi declarau invariabil că produsele costă doar un „bună ziua”.

Unii ziceau: eternă recunoştinţă! Şi trimiteau telegrame la cârmuire, telegrame care, în loc de text, aveau ataşate plicuşoare cu tămâie. La fel, în petiţii personale, nu mai mergeai cu jalba în proţap, ci cu tămâia în proţap.

Mulţi vorbeau despre o fiară salvatoare. Alţii, mai visători, vorbeau despre cele şapte peceţi.

Pentru încurajarea prostiei, se instituie Premiul naţional pentru tembelism; însă, nu s-a acordat decât medalia de bronz, căci locurile unu şi doi, aur şi argint adică, nu s-au putut ocupa cu forţe din ţară, apelânduse la străinătăţuri – spre disperarea Ministrului Inculturii care, aşa stând lucrurile, a fost destituit chiar după 4 ore de la investitură. Tot aşa a păţit şi următorul. *

Atunci a venit la Ambrozie o delegaţie aducând un ciolan imens, înfăşurat în folie de plastic gălbui. Ciolanul era purtat pe umeri de un voinic cu spată lată. Acest ciolan era chiar documentul concret de investitură, prin care Ambrozie era numit în cea mai înaltă funcţie a vieţii sale: Ministru al Inculturii şi al Sărăciei Duhului.

Ambrozie se uimea că ciolanul este atât de mare şi se întreba de la ce animal a fost prevalat.

Famfara a intonat imnul „Tam-tam”.

I s-a înmânat ciolanul în cadru festiv.

Ambrozie preia „decretul” de investitură, osul, cu amândouă mâinile. Miroase „decretul”, în tot lungul lui, şi înţelege pe loc că este ciolanul cel mai mare: Ministru!

I se comunică oficial că funcţia de ministru ţine 24 de ore, din care au şi trecut 12, căci fusese numit ieri, de când precedentul ministru a fost destituit şi îngropat. Aşadar i s-a recitat protocolul de investitură; i s-a spus că mai are 12 ore de „domnie”, din care, dacă se scade impozitul pe timp, mai rămâne o singură oră.

Şeful delegaţiei oficiale zice:

- În această oră de guvernare, ai suficient timp să faci o revoluţie în domeniu, adică o „involuţie” sau o regresie fericită.

Ambrozie se uită la ei cu amuzare obosită,

52

LITERE

surâzând. Îi venea să-i mângâie pe cap şi să le dea ceva dulciuri.

Se stăpânea să nu râdă.

Dar şeful delegaţiei insistă:

- Care este prima lege pe care ne-o daţi, tovarăşe Ministru al Inculturii de Stat şi al Sărăciei Duhului? Aşteptăm repede o lege. Şi nu primim orice lege, ci obligatoriu una epocală. Puneţi-vă iute capul la treabă şi promulgaţi ceva. Altfel, vom fi nevoiţi să vă punem în lanţurile democraţiei.

Atunci Ambrozie le-a spus blând:

- Lăsaţi-mă în pace, că vreau să dorm. Este oră târzie.

- Vrei să dormi în funcţie? au întrebat oficialii.

- Da , vreau să dorm.

Atunci şeful protocolului a strigat:

- Uraa! Vivaat! Noul ministru a dat legea dormitului, legea somnului relativ şi absolut. Lozinca mandatului său este „Vreau să dorm!” Programul său ministerial este: „Arta aghioaselor”.

Aplauzele au fost chiar sincere.

Şeful protocolului continuă:

- Aşadar, Excelenţa Sa instaurează practica somnului ca singura cale de dobândire a marilor regresii care aruncă omenirea pe noi piscuri adânci de incultură, regres, performanţe de retardare lucie.

S-a aplaudat elegant, profesional – căci toţi urmaseră cursuri superioare de aplauze.

- Mergeţi şi vestiţi norodului! a strigat şeful protocolului.

Patru curieri democraţi au alergat, în patru puncte cardinale, să trâmbiţeze legea dată de noul Ministru al Inculturii.

Legea Aghioaselor fiind apreciată ca epocală, i-a adus lui Ambrozie dreptul să mai candideze din oficiu la un mandat de Ministru al Ignoranţei şi al Sărăciei Duhului, pe încă 24 de ore.

I s-a spus:

- Ciolanul ministerial mai rămâne la dumneata 24 de ore pline, cu scutire de impozit pe timp. Poţi să-l amiroşi cu veselie, sau să-l ronţăi la capete. Poţi să practici nepotismul, la înfruptarea din marele ciolan. Cheamă-ţi toate neamurile în viaţă, să înfulece din ciolanul naţiei!

Ambrozie a răspuns:

- Mă faceţi să râd, domnilor.

La care şeful protocolului a reacţionat prompt:

- Ministrul nostru a dat a doua lege istorică: Legea „Mă faceţi să râd”, legea râsului premergător somnului, ca garanţie a suspendării funcţiilor raţionale şi a instaurării funcţiilor onirice, baza viitorului de aur, adică regresul la epoca de aur.

A urmat o strângere călduroasă de mână.

Apoi delegatul puterii i-a explicat lui Ambro-

ORIGINI nr. 6-7-8/2010

zie ce alte atribuţii îi revin în timpul mandatului său dublu de ministru al Inculturii:

- Să dormi mereu pe-o ureche, ba chiar pe două urechi, cu rândul. Cu sau fără sforăituri. Să abuzezi în funcţie cât poţi, dormind chiar şi după expirarea mandatului. Vei intra în istorie dormind! Vei rămâne în analele universale culcat pe-o ureche, ba chiar pe două! Vei primi o raţie dublă de marmeladă, şi o gardă de corp, care va sta în poziţie de drepţi, fluturând steagul patriei. Orele de domnie sunt mai scurte vara şi mai lungi iarna şi mai dense în anii bisecţi. Rolul tău este să te culci pe laurii victoriei, drept care am adus un camion cu lauri.

În timp ce lucrătorii descărcau laurii în faţa casei, un cor mixt cânta, foarte încet, noul imn: „Vom intra în istorie dormind”. Apoi au plecat cu toţii, făcând temenele, dar şi autocritici vii.

După ce a plecat delegaţia oficială, a apărut un trimis al Primăriei, să-l anunţe că, după expirarea mandatului ministerial, va trebui să-i însoţească poimâine pe invitaţii vice-primarului la o vânătoare, să fie călăuză. Voiau să vâneze chiar în legendarele păduri obscure din Rarau, şi nimeni nu ştia drumul.

Ambrozie avea reputaţia că ştie munţii. În realitate, munţii erau nesfârşiţi şi nu-i cunoştea nimeni. Ambrozie îi descifra pe măsură ce-i străbătea. Deşi el le spunea aceasta, ei nu-l credeau şi i se mai încredinţau.

S-a făcut seara. S-a înoptat.

Simţea o continuitate fluidă între el şi arbori, şi oameni – oceanul uman vag cugetător, bântuit de vălurele numite gânduri. Simţea că pământul este învelit într-un câmp gânditor: o minte subţire, albăstrie, peste toate, impregnându-le pe toate, intrând mai ales în structurile suple ale viului. Iar mintea personală venea din afară, şi trecea prin el, ca un şuvoi albăstrui. Mintea personală era numai temporar despărţită de acest câmp psihic unitar, oceanul psihic exterior nouă. Numai temporar despărţită pentru un scurt interval numit viaţă, numit inconştientul personal, numit individ. Numai pentru un interval scurt se produce Eul, despărţit de oceanul uman. Simţea că psihicul nu-i lăuntric lui, nu izvorăşte din capul fizic, ci vine din marele câmp gânditor în care locuim un timp. Iar Eul despărţit este o fracţiune din acest câmp, pe care o primim la naştere, ca s-o avem ca şi cum ar fi a noastră. Acum Eul despărţit se realipeşte la totul, şi i se revelează o perfectă continuitate între el şi semeni, purtători de suflet. Parte încă distinctă din acest ocean care se revarsă, cu el cu tot, în alt veac.

Peste puţin timp, proaspătul Ministru al Inculturii şi al Sărăciei Duhului pentru 24 de ore, sau câte or fi fiind, s-a culcat pe-o ureche. S-a lăsat somnului total. El doarme dus, doarme un timp nedeterminat – lung ca un eşantion de eternitate. A dormit pe toată durata mandatului său.

LITERE

ORIGINI nr. 6-7-8/2010

53

PAUL SÂRBU

FLUTURI DE NOAPTE Fluturi de noapte atraşi şi înecaţi de luna oglindită pentru fiecare în alt loc !

Dar nimeni nu vede salba de aur de la gâtul lacului!...

HÂRTIA DE SCRIS În singurătate hârtie de scris am mâncat, hârtie de scris am sărutat, în hârtie de scris ca într-un giulgiu care va fi găsit cândva într-un mormânt gol, m-am înfăşurat...

UN VERS După ce declaram podeaua obiect de adoraţie, mă agăţam de orice , îmi aminteam de tabloul lui Van Gogh ,,La poarta eternităţii", ardeam în acele nopţi disperate şi sterpe ca un Giordano Bruno anonim, viaţa îmi pâlpâia pe foaia albă de hârtie ca o lampă pe vreme rea, şi, deodată, nesperat, după atâtea tăcute aşteptări, se năştea, ca într-o iesle, un vers!

LUMINA Dincolo de speranţă îmi era de ajuns o lopată de zăpadă pe masa de lucru, la lumina căreia să pot scrie un poem...

CORBII Simt cuvintele ca pe nişte corbi cu ciocul împlântat în inima mea, hrănindu-se noapte de noapte cu sângele meu, crescând ca într-un cuib, bine încălziţi, ocrotiţi, întărindu-şi aripile, apoi înălţându-se înspre stele cu încă o parte din viaţa mea SURSA DE ILUMINAT ...

Unica, tradiţionala noastră sursă de iluminat sângele, a fost mereu obiect de fraudă, de afaceri , de căpătuială a unora !...

Această lumânare din carne vie pâlpâie, e gata să se stingă! Şi se întunecă din în nou vieţile noastre!... Şi iar avem nevoie de donatori, căci se împuţinează unica, tradiţionala noastră sursă de iluminat!...

Iar corbii se rotesc deja pe cer în aşteptare !...

LITERE

54 OGLINDA Oglinda în care se bărbierea, în care se farda Neron a devenit deodată tulbure , agitată, refractară, ca o mare însângerată , pe vreme de furtună, înecându-l...

STATUILE...

Statuile îngenuncheate pe soclu şi-au negociat posteritatea ca pe un ropot de aplauze şi ovaţii comandate postum...

Locul cel mai potrivit în care s-ar fi putut sinucide cu demnitate era o pagină albă!...

Dar n-au făcut-o...

Au preferat să ne ţeasa pe noi ca pe nişte preşuri...

Cum nu mai putem să mai stăm vertical fericirea noastră este să fim cât mai curaţi şi să le ţinem ghetele pe spinare... Iar cârpa aceasta viaţa cu care le-am lustruit pantofii şi apoi podeaua în muzeul cu false statui o lăsăm acum moştenire, glumind, puţin jenaţi ...

VÂNĂTORII DEVENISERĂ INUTILI...

Vănătorii- trăgători de elită îmi doborau până şi gândurile cele mai ascunse !...

Singura speranţă se vedea la fereastra mineralelor, în acea pace amorfă !...

Dar urmăritorii m-au ajuns şi acolo, şi au nimicit acel refuguiu înjghebat din căteva versuri!

ORIGINI nr. 6-7-8/2010

Am început să construiesc în spaţiul secret al imaginaţiei mele credeam că-mi aparţine! o cocioabă din metafore luminată de apropierea morţii...

Dar totul se năruia de parcă era mâncat de o molimă ce in trase-n cuvinte... În zori, cu greu ieşeam de sub dărâmături... Şi, deodată am înţeles: vânătorii mă învăţaseră să folosesc cuvântul ca pe un bumerang ce se întorcea asupra mea , rănindu-mă...

Noapte de noapte înălţăm ziduri din cuvinte ca Meşterul Manole şi în zori tot eu le dărâmam!...

Nu rămânea în urmă decât cenuşa ciclică a vieţii...

Vânătorii deveniseră inutili...

CONTORUL

Chiar din ziua în care m-am născut ursitoarea mi-a spus: ,, Timpul tău a trecut !

Trăieşti deja pe credit!

Va trebui să-ti plăteşti de acum înainte zilele scadente !

Iţi voi instala în loc de inimă un contor care va înregistra cu exactitate fiecare wat-vers! care se va opri automat atunci când mt-ţi vei achita factura !

De aceea scriu uneori fără pâine, bătând cu pumnii în pământ, până cândproprietăreasa îmi deschide , mă pofteşte înăuntru cu un felinar, îmi luminează maşina de scris ...!

Mă întorc în lume , dimineaţa, cu câte o firimitură de vers echivalentul unei zile în această lume!...

LITERE

ORIGINI nr. 6-7-8/2010

55

ION MURGEANU

AL CLIPEI Mai mult decât această zi e amintirea zilei Ce şi-a turnat tiparul pentru năruire Şi din această formă n-o mai scoate nimeni.

Mai mult decât pot să-mi aduc aminte Clipe şi ceasuri dragi răsfrânte-n minte Care-au topit mentalul preţios al flintei Nu-i nimeni decât mine cel mai mult Şi nimeni nu-i nici cel mai gros sau strâmt Nici cel mai scund nu poate fi ca mine...

Cât mă detest aici atâta sunt şi umilinţei Nu-i cer răsplată sau răsfăţ; nici bir credinţei. Mai mult de-acestea sunt în cele ce nu sunt Şi niciodată n-am să fiu mai bine Puţinul din această clipă apropiindu-mă Şi-ail clipei sunt din ce în ce mult...

AL TOAMNELOR Exordiu Ce să mă fac toamnelor pe cine să întreb despre ziua pierdută ieri printre iluzii? Ştiu că nu o să-mi daţi nici un răspuns şi eu de altfel nici nu insist; de la nicăieri nu mai pot cere nimic, nu pot citi de pe hărţile lui nicăieri destinaţii rătăcite, cămile moarte în deşert.

Atunci când Când umblam amândoi braţ la braţ şi seara oricând era pregătită să ne întâmpine.

o partitură ce ne-ar fi putut nemuri; nemurirea n-a fost niciodată partea tare a iubirii aici pe pământ uncie toamnele ard şi ultima urmă de infinit zările plâng cu soarele orb dus de mână, povestaşi atipici îl pun să repete în rolul lui Oedip.

REZISTAŢI CRIZANTEMELOR Rezistaţi fetelor crizantemelor zău!

Pustiul şi cenuşa au vetre şi în inima mea.

Ciudat cum regescul mov a trecut de frunze Coroana de petale mai stăruie vie încă un timp.

Nu e deloc ciudat deloc ciudat.

Coroana poimâine poate cădea subt gerul spurcat.

Ori mâine chiar rubinele să-i fie aruncate la porci.

Când va fi să te-ntorci va fi tot de sub inefabilul ei neant TOAMNĂ ÎN ARABIA Pe sub arcadele unei toamne de-acum 2000 de ani scrişi în cifre arabe deşi moda romană era în Judeea în toiul ei şi rodiile cădeau în Arabia sub copitele cailor legiunilor lui Pontius Maximus. Îi vedeam traversând mica piaţă din faţa sinedriului cu filacteriile fluturând cu gluga trasă pe faţă să nu fie recunoscuţi de tot mai insistenţii jertfitori de la templu şi tot mai săraci mai nemulţumiţi de prestaţia ultimei toamne dinaintea sau din spatele ultimei răstigniri.

Sunt de-atunci câteva ere glaciare caprifoiul a căzut ars de brumă, înotăm

Următoarea avea să facă dintr-un nazarinean un erou transcendent ieri şi azi în aceeaşi cupă şi mâine

într-un trecut din ce în ce mai confuz vocea lui răguşită de contrabas zgârâie

va fi tot ca ieri nu s-a povestit încă nici o toamnă din vremea aceea pieţile arse de soare fuseseră

LITERE

56

părăsite şi precupeţii înfierbântaţi îşi mutaseră tarabele în faţa templului pe scări foia o lume pestriţă biciul lui dumnezeu căzu peste ei vara trecută curcubeul peste legiunile în marş prin Arabia călcând sub copitele cailor rodii coapte din care ţâşnea sânge mustos ca din căpăţânile necugetătoare.

TESTAMENTUL LUI MOISE

ORIGINI nr. 6-7-8/2010

scrisori fragede şi scrisori parfumate şi scrisorici galbene tremurate pe toate el mi le-a ars voi duce cu mine-n mormânt un qintal de cenuşă credeţi-mă că nu vă mint o stare febrilă incontinentă muntele de cenuşă.

SPRE IARNĂ Noaptea când prima frunză pică de brumă cât de clar o aud din odaia căsuţei de la Zorleni

Când Moise v-a împărţit pământul acesta era ca acum toamnă pentru el din păcate

în care înoptam singur acolo mi s-au călit singurătatea şi veacul temporalitatea

a fost ultima dar ştia încă să-şi accentueze bine discursul vocea lui imita bine vocea lui dumnezeu

încă de-acolo m-a vizitat ca entitate străină mult timp dar cu timpul m-am învăţat să tac

dintre spini ca atunci când prima oară i se puseseră-n braţe cele zece porunci călcate de voi

din ce în ce mai mult şi să aştept între prima frunză căzută din toamna aceasta

în picioare de zece mii de ori de atunci ori vândute pe mere şi pere la robi şi calici comerţul

şi prima zăpadă la iarnă se face astf el un pas tot mai mic trecătorile sunt tot mai largi

de înţelepciuni mici parfumate ca strugurii afuzali din viile Canaanului înainte de-a trece Iordanul

albul va deveni orbitor înghiţit de lumină la grămadă cu alţii voi fi împins...

de-atunci înflori şi-i nesecat până azi ca atunci când prima frunză căzu la picoarele calului roib a lui Iosua ben Navi când mulţi s-au şi întrebat de ce calul lui alb se făcu roib într-o singură noapte de ce înainte de a muri Moise ceru pentru robi şi calici şi întâii născuţi tot la al şaptelea an să se facă un an de iertare şi toamna să beţi mustul de rodii şi mustul de struguri între voi pe hotare?

FEBRIL DEGEABA Am îmbătrânii am şaizeci şi şapte de ani şi nici un prieten pentru mine via se culege degeaba mustul va ieşi acru şi toamna aceasta soarele se va prăbuşi ca de obicei într-o parte făcându-mi loc să trec ca unui ciumat am încercat să-i vorbesc toată viaţa febril i-am trimis

DEMONUL TOAMNEI Nu ştiu multe lucruri nici azi învăţ să mă umilesc prea târziu smerenia mea nu de puţine ori semăna cu o caricatură dintr-un ziar postmodem cu dracul şi râd ca dementul de toţi demenţii care populează ecranul lumii aprins ca un rug tot timpul ard fapte mici întâmplări reci pe ecranul pe care se plimbă în autodafé o muscă acolo în cazanul de zmoală fi-vom toţi muşte eu strig şi mă zbat şi înjur de mamă.

SEARĂ DE PLĂCERE Să-mi aduc aminte cu plăcere Aş dori de tot ce-a fost durere Mai curând stridenă-mperechere Stup prădat nainte să fi făcut miere...

ORIGINI nr. 6-7-8/2010

LITERE

57

Dacă asta a voit să fie inginerul De inginerii de trupuri şi de look Eu l-am auzit că-n timp ce noi făceam El ne urmărea procesul în engleză

Şi împărţite loruşi- se purtase în ultima vreme Elegant ca un mare învingător; ce era de făcut?

Peste trupul acestui om al durerii au tras sicriul aşa cum era -

Nu ştiu însă cui ce transmitea pe rând Sus şi jos de-a stânga şi de-a dreapta Peste care noi ne-mprăştiam confuzi

Desculţ: El care ne purtase în sufletul lui vehement toate Neputinţele ca însuşi domnul nostru Hristos Iisus.

Pe rachetă era scrisă pe ultima treaptă Un adagio despre noi scos ca din burtă Înnotând în beznă goi şi de fapt şi uzi.

ASTRONAUŢI REGALI La un an de la asasinarea neelucidată a lui Cezar Ivănescu Prietenul meu Cezar atât de vehement cu nedreptatea Din fragedă pruncie şi până la mărmânt.

Tineri eram la Baaad şi-n tot (inutul Canaan Fiecare dotat cu norocul şi determinarea lui.

Când am survolat primul fără antrenament spaţiul Ca să ating globul de aur al lunii şi-n tot acest timp Prietenul meu se antrena singur la trapez fără plasă Din exerciţiul meu am produs fireşte un ecou de arhivă În timp ce prietenul meu ulterior ameriză la fix fără probleme Primul din generaţia noastră fără a stârni aclamaţii Deşi erau la modă aclamaţiile: mai curând duşmănii Şi grimase; însuşi cu grimasa mâniei pe faţă.

Până la urmă s-au hotărât să-l radă din peisaj Nu fără a-l umili şi mort refuzându-i trupul Să-i fie expus după datină şi în turcitul oraş Muzeul nemaifiind în acest caz ,, capelă mortuară "...

Hăituit să fie remis din nou - acum nemuritor şi receÎn oraşul cu teiul lui Eminescu unde fu îngropat În mare triumf cu salve de tun şi famfare numai că La ultima deschidere a sicriului fu găsit desculţ Pantofii de firmă şi şostele lui trase la sorţi

VÂRSTA DE AUR Chiar nu mai este nimic de făcut. Lunec.

De fapt mă rostogolesc la vale ca o sanie Fără omăt fără tălpi fără ţintă. Şi ani vor trece Până -din nou- voi atinge apogeul vârtei de aur.

Să-i cânt iar şi din nou: Melancolie tandreţea mea Şi tu tristeţe rău înţeleasă şi deasă şi rea.

Căci între una şi alta mai e ceva: Hohotul cel sinistru de la fereastră.

Noaptea pe întuneric îi aud inervat Tuşea ta ba ci că dincolo de perete; ea doarme Ea spune a doua zi: tu visezi- nu vezi?

Ea care precis nu a visat niciodată.

Chiar nu mai este nimic de făcut. Prea multe s-au adunat; prea uşoare au devenit multe şi toate împleticite semănând cu altcineva. Cârja care nu vrea să ne mai sprijine sau ajute.

CATREN Între definiţia plăcerii de-a te împlini şi a rodi Stă neputinţa de a vrea când vrei a muri De ieri până mâine, ca într-o mică vacanţă, pe urmă la mâine şi la azi vei mai recădea înapoi la viaţă?!

FOAIE VERDE FRICA Foaie verde-a crengură de negură Când se face toamna toamnă şi abis Cântă o păsăruică tremură din vis În ea inima mea detunează o armă.

Foaie verde-n trunchi bătrân Adulmecă iarna cu botul Ca un lup după un copac dezvrăjit.

Tremură de frig în inima mea iarna.

Foaie verde vânt şi ceaţă Încă nu am murit: în colibă La etajul 5 stau lângă amintiri.

Tremură de nerăbdare netrăita mea viaţă.

58

INTEROGAŢII

ORIGINI nr. 6-7-8/2010

DAN BRUDAŞCU

ªI LIPSA DE CULTURĂ NAŞTE MONŞTRI

Este arhicunoscută sintagma: Somnul raţiunii naşte monştri! Sunt atât de multe cazurile ce confirmă cu supra de măsură adevărul, dureros, al acesteia. Iar noi românii o ştim mult mai bine decât alţii! Cu toate acestea, din păcate, mai sunt mulţi care o neglijează şi, sub forme varii, o aplică în continuare, chiar dacă ar trebui să ţină cont de răul pe care-1 fac ţării şi interesului naţional.

Un recent exemplu de acest fel sunt declaraţiile tăcute de un politician binecunoscut pentru obiceiul de a-şi da cu părerea, cu seninătate, despre orice, indiferent dacă are sau nu legătură cu politica sau cu pregătirea sa. Este vorba de dr. economist Gheorghe Funar, pensionar. dar încă secretar general al PRM. Rămas „fără colcdzi", cum ar zice nenea lancu, singura preocupare actuală a lui Gheorghe Funar parc să o reprezinte organizarea, săptămânal, de aşa zise conferinţe de presă spre a-şi face cunoscute opiniile despre te miri ce. Cu rost şi fără rost. Ziariştii locali, obişnuiţi cu declaraţiile lui şoc de pc vremea când însemna cu adevărat ceva în viaţa politică şi administraţia locală, îi fac un mare deserviciu preluând şi popularizând unele din declaraţiile lui. în marea lor majoritate atacuri la adresa adversarilor politici.

Din păcate, prin declaraţiile sale, dr. Gh. Funar aduce grave prejudicii multora din colegii lui de partid, în numele cărora pretinde a vorbi, iară a fi fost, însă, mandatat dc aceştia în mod punctual să o facă.

Trebuie să se ştie de către toată lumea, inclusiv dc cătrc presă, că, în realitate, opiniile exprimate de Gh. Funar ilustrează doar opiniile personale ale acestuia. Nicidccum afirmaţiile lui nu trebuie identificate cu punctul dc vedere al, măcar, membrilor filialei clujene a acestui partid. Tind să cred că el nu îl consultă nici măcar pe preşedintele PRM în legătură cu declaraţiile pe care le face. De aceea, multe dintre afirmaţiile lui Gheorghe Funar sunt toxice chiar şi pentru interesele propriei sale formaţiuni politicc. (Mă felicit că, în prezent, nu mai fac parte din accst partid, pentru că, personal, m-aş considera jignit de unele din afirmaţiile lui fanteziste, lipsite de o minimă susţinere documentară etc.).

Una din isprăvile relativ recente ale dr. Gh. Funar o constituie afirmaţiile lui legate de moartea Poetului Naţional Mihai Eminescu . Declaraţiile lui Gh. Funar, preluate cu grăbire, dar şi cu totală inconştienţă, de presă, a declanşat, însă, în scurtă vreme, nu doar critici dure pe plan extern, ci şi măsuri care aduc atingere

gravă intereselor noastre naţionale. Din publicaţia on line „Reţeaua literară" aflăm că un cetăţean is- raelian, originar din România, a adresat o scrisoare preşedintelui România.

Reacţia cetăţeanului israelian a fost adusă şi la cunoştinţa Administraţiei nord americane, precum şi a altor cancelarii occidentale. Este foarte posibil ca, pornind dc la nefericitele afirmaţii ale lui Gh. Funar, să reînceapă în cercurile dc peste hotare o virulentă campanie de denigrare a României prin formularea, nedreaptă şi nejustificată, a acuzaţiei de „antisemitism" la adresa poporului român în întregul lui. Oare aşa ceva a urmărit pensionarul Gh. Funar?

Din aceeaşi sursă, mai aflăm şi o parte din reacţiile , toate nefavorabile, la adresa datului cu părerea al lui Gh. Funar într-un domeniu pentru carc nu are cunoştinţele adecvate.

Gheorghe Funar şi mulţi dintre cei ce îi stau alături, politic, susţin vehement că ci - şi numai ei sunt apărătorii cauzei naţionale. Dacă acest lucru ar fi adevărat, mă întreb şi întreb: aşa înţeleg ci să slujească interesele noastre naţionale, mai ales acum când, datorită haosului creat de actuala putere. România este izolată şi marginalizată. Oare este dr. Gh. Funar, măcar acum, conştient de răul pe care 1-a făcut, prin implicarea lui într-un domeniu unde pregătirea lui este complct inadecvată?

Poate că acest nefericit incident va fi şi pentru alţi indivizi din sfera politică gata să se pronunţe oricând despre orice să se gândcascxă dc două ori înainte de a spune ceva. Pentru că, altfel, după cum vedem din reacţiilc reproduse mai sus, nu fac decât să mai dea o palmă peste obrazul ţării. Deşi nu ţara este vinovată, ci ei personal.

A fi politician, pensionar, în cazul lui Gh. Funar. nu îţi dă dreptul să îţi dai cu părerea cu seninătate despre lucruri profunde, carc fac mai mult rău decât bine.

Ar fi dc dorit, totodată, ca liderii politici să nu atragă oprobiul asupra unor mari personalităţi ale culturii şi literaturii române, pe care, din liupsă dc inspiraţie chiar şi de cultură, uneori, unii îi folosesc în scopuri propagandistice, de partid, neînţelegând cum sc cuvine nici viaţa, nici opera lor, mesajul lor generos.

În acelaşi timp, ar fi de dorit şi ca persoanele, care reacţionează faţă dc astfel dc declaraţii, să nu facă greşeala de a confunda un politician sau pensionar sau altul cu întregul partid politic.

ORIGINI nr. 6-7-8/2010

INTERVIU

59

ILIE BADESCU DESPRE ALEKSANDR DUGHIN, - MENTORUL IDEOLOGIC AL LUI VLADIMIR PUTIN - SI DESPRE RELAŢIA ROMÂNIA-RUSIA

Aleksandr Bovdunov: - Domnule Bădescu, sunteţi eel mai cunoscut geopolitician român. Ştim că în acest an trebuie să fie editată la Bucureşti cartea geopoliticianului rus Aleksandr Dughin ''Bazele geopoliticii" cu prefaţa dumneavoastră. De ce acest gânditor v-a atras atenţia? Ce înseamnă publicarea acestei cărţi pentru România?

Ilie Bădescu: - Domnul Aleksandr Dughin ilustrează, în viziunea mea, un stil geopolitic reprezentativ pentru noua identitate strategică a Rusiei de după căderea Cortinei de fier, cănd Europa şi lumea se aflau în primejdia de a intra într-o perioadă de recrudescenţă a războaielor reci, ca răspuns la presiunea globalizării, pe de o parte, şi la impasul gestionării diferenţelor, pe de altă parte. Domnul Dughin abordează noua conjunctură a lumii de după căderea Cortinei de fier, printr-un stil de gândire geopolitică pe care eu îl asimilez geopoliticii sinergi- ilor. Este drept că Domnia Sa îmbrăţişează ideea conform căreia destinul lumii depinde în mare măsură de marele dualism geopolitic - talasocraţie versus telurocraţie - dar evidenţiază şi sinergiile, adică acele tipuri de experienţe şi de subspaţii geopolitice în care şi prin care se poate afirma unitatea sub forma sin- ergiilor geopolitice (de la grecescul syn-ergos, care înseamnă „împreună-lucrare"). A gândi asupra lumii astfel înseamnă a gândi împreună cu lumea şi nu alături de lume ori şi mai rău: la marginea lumii.

Modul în care domnul Dughin gândeşte asupra Europei şi asupra lumii arată nu doar străduinţa domniei sale de a situa Rusia acolo unde este de fapt, în Heartland, în miezul lumii, ci şi de a regândi întregul dimpreună cu cele două tipuri de diferenţieri lăuntrice ale lui: diferenţele care poartă cu ele ameninţarea rupturilor şi cele care au vocaţia unităţii, contribuie la reunificările lumii. Putem fi sau nu de acord cu înclinaţia domniei sale de a asimila sinergiile geopolitice ale Eurasiei la axele geopolitice ale Rusiei în calitatea ei de pol continentalist al geopoliticii sistemului mondial, dar ideea însăşi că sinergiile geopolitice se aliniază celor două puteri majore: continentaliste şi maritime sau talasocratice, merită o examinare serioasă. Domnia sa relansează analiza

axială şi deopotrivă analiza scalară a lumii, metode care permit evidenţierea vectorilor geopolitici mici şi a celor mari, astfel că poate fi pusă în luminaă fiecare parte din întreg nu doar întregul: şi Rusia, şi America sau Japonia ori China, dar şi România, Albania. Moldova, ori Transnistria etc.

Domnul Dughin nu se sfieşte, cum spuneam, să lege procesele geopolitice ale lumii de imperativul revenirii Rusiei în centrul scenei geopolitice a lumii şi chiar dacă părerile şi concluziile mele ar aduce nuanţări şi uneori diferenţieri notabile nu putem să nu salutăm efortul unui savant rus de a regândi lumea împreună cu lumea, nu împotriva lumii, de a compune oglinda lumii aşa cum este ea, cu bune şi rele, cu mari primejdii şi cu semne încurajatoare. Traducerea cărţii dl ui Dughin face parte din ceea ce cred eu că este vocaţia culturii româneşti (ca şi a Rusiei, la alta scară, evident, cum şi subliniază domnul Dughin): aceea de punte între Orient şi Occident, dar mai ales de vocaţia României pentru promovarea sinergii lor geopolitice, adică pentru căutarea modurilor de a gândi împreună, a lucra împreună etc.

Cine-ar putea să-şi imagineze, de pildă, că Răsăritul Europei ar putea fi regândit tară Rusia? Dacă cineva crede lucrul acesta este ori idiot ori vreun prost oarecare. Românii cunosc bine Rusia spiritului, adică Rusia universală, au cunoscut bine şi Rusia care a expiat acel teribil imperiu păgân din istoria răsăriteană, este vorba despre bolşevism, şi care-a adus imense suferinţe deopotrivă poporului rus şi român (deodată cu a tuturor popoarelor din lagărul acelui imperiu păgân).

A traduce cartea celui mai reprezentativ geopolitician rus - şi deopotrivă între cei mai reprezentativi pentru Răsăritul Europei - este, cred eu. o reacţie, oricât de întârziată, de a sincroniza chiar şi numai la scara spaţiului răsăritean circulaţia creaţiei ştiinţifice a popoarelor acestui spaţiu. Persistă între culturile răsăritene un decalaj, cu efecte negative, între circulaţia cărţii teoretice şi circulaţia cărţii beletristice. Se poate crea impresia, cu totul eronată, că Răsăritul nu gândeşte profund, că nu creează teorii ştiinţifice comparabile cu cele occidentale ceea ce, pe cale de consecinţă, va aduce confirmări tezei colonialismului mental autoindus. A ceda unei tentaţii de

60

INTERVIU

indiferentism intercultural între culturile Estului nu foloseşte acestor culturi, ci eventual politicilor cinis­mului care-şi au şi ele centrele lor de putere.

Tradu­cerea cărţii domnului Dughin este deopotrivă un fapt de recunoaştere a unei cărţi de valoare şi deopotrivă un exerciţiu de dialog intercultural într-un mediu prea adeseori înecat de indiferenţă, necunoaştere, necomu- nicare şi expus primejdiei reînvierii războaielor reci multiplicate (la scara regională de data aceasta, însa nu mai puţin ameninţătoare).

Aleksandr Bovdunov: - Ce rol geopolitic joacă România acum? Există geopolitica României, ca subiect independent în politica europeană? Care este cea mai profitabilă strategie geopolitică pentru România?

Ilie Bădescu: - România joacă rolul geopolit­ic al spaţiului din care face parte, chiar dacă într-un mod nu întotdeauna răspicat. Fie că vorbim de spaţiul pontic cu centura caucaziano-caspică, fie de spaţiul Uniunii Europene, ori de spaţiul geostrategic euro- atlantic. România preia fatalmente ceva din echi­vocul spaţiului sau de apartenenţă, care este spaţiul carpato-danubiano-pontic, cu cele trei subspaţii ale sale: pontic, danubian şi carpatic.

Spaţiul pontic, de pildă, definitoriu pentru rolul geopolitic al României, are un caracter ambivalent care se transmite şi rolului geopolitic al statelor riverane: este un spaţiu de întâl­nire a unor culturi de o largă diversitate şi a celor trei religii monoteiste, ceea ce-l împinge când spre dialog şi unitate când spre ruptură. Sentimentul meu este că România este interesată să-şi asume un rol prin care este reafirmată vocaţia ci geopolitică tradiţională: aceea de a transfigura confiniile (disensiuni şi con­flicte) în confluenţe (armonie şi consens), de a căuta căi de modulaţie a tensiunilor în aşa fel încât tensiu­nea să nu ducă la ruptură, ci la sinergie (împreună- lucrare).

Este adevărat că rolul geopolitic al unui stat de mărime mijlociei este mult mai puternic influenţat de profilul grupărilor politice pe care conjuncturile electorale le aduc la guvernare. Pe fond, însă, Româ­nia are poziţia ambivalenţă a spaţiului din care face parte. Chiar atunci când nu pare a fi un subiect in­dependent în politica europeană, România acţionează ca promotoare a unei politici sensibile la imperativul păcii şi al securităţii în cele trei subspaţii din care face parte, menţionate mai sus. Fenomenul devine inteligibil şi plauzibil de îndată ce utilizăm metoda analizei scalare, aşa de savant folosită de domnul Dughin în analizele sale din cartea de care vorbim, pentru a cărei traducere am militat aşa de stăruitor. Intr-o accepţiune foarte generală, aş putea spune că cea mai profitabilă

ORIGINI nr. 6-7-8/2010

strategie geopolitică a României este strategia confluenţelor, acolo unde interese ad­ eseori agresive contribuie la reînvierea strategiei geopolitice a confiniilor, a tensiunilor şi a ciocnirilor. Cum ar arăta geopolitica confluenţelor, am încercat să prezint într-o lucrare a mea, „Noopolitica. Teoria fenomenelor asincrone", în care am ilustrat aplicarea metodei noologice în geopolitică.

Aleksandr Bovdunov: - Cum poate fi rezolvată problema transnistreană şi alte conflicte îngheţate în zona Mării Negre şi Balcani? Ce înseamnă pentru toata lumea şi pentru România independenţa Kosovo?

Ilie Bădescu: - Persistenţa unor probleme precum este şi cea transnistreană dimpreună cu al­tele în care se acumulează energiile negative proprii unor noduri ale rupturii numite „conflicte îngheţate" arată că o problemă geopolitică, odată ivită, nu mai poate fi rezolvată local ci la scara spaţiilor ori a subspaţiilor în care a survenit. Eu cred că aceste conflicte îngheţate sunt probleme vechi reluate în­tr-o haină nouă şi ele confirmă de fapt utilizarea economicoasă, deşi negativă, a aceluiaşi procedeu: gestionarea diferenţelor printr-o strategie a rupturii (conflictul îngheţat fiind el însuşi o rană nevindecată, un fenomen de ruptură perpetuată, chiar dacă rana pare a fi cicatrizată când e privită de la suprafaţă). Conflictele îngheţate sunt rămăşiţele vechii frontiere geopolitice care a fost Cortina de fier în locul căreia a rămas o uriaşă spărtură de sistem pe care marile puteri nu par să aibă nici voinţa, nici energia şi nici răgazul să o rezolve (iar unele nu au nici interesul s-o facă).

Cât priveşte birocraţia instituţiilor internaţionale, acestea tocmai se hrănesc din existenţa unor probleme, cum observă un analist rus într-o conferinţă a sa la Bucureşti. In sens mai precis, cred că acest gen de conflicte este legat evident de modul de utilizare a coridoarelor geopolitice; în cazul celor două conflicte, cel transnistrean şi cel din Kosovo este vorba despre coridorul Adriaticii şi despre cori­dorul care leagă Cameniţa de Cetatea Alba, ori, mai lămurit, Baltica de Marea Neagră.

Celelalte conflicte îngheţate par a ii legate şi ele de asemenea entităţi geopolitice asupra cărora nu s-a realizat încă un con­sens geopolitic. Este vorba inclusiv de cele două zone de crescent sau de semiluna care înconjoară spaţiul pontic, adică de centura caucaziano-caspică. Este evident că nu exista un consens în ceea ce priveşte gestionarea unor asemenea subspaţii de tipul corido­arelor geopolitice şi al zonelor de crescent. Rezolva­rea conflictelor îngheţate depinde în chip radical de concepţiile privitoare la gestionarea acestor subspaţii. Când aceste concepţii vor fi armonizate se va ivi şi

ORIGINI nr. 6-7-8/2010

INTERVIU

cadrul rezolvării unor atari conflicte îngheţate.

Aceasta e o problemă mai generală referi­ toare la regimul încă confuz al exercitării unui drept special de proprietate pe care practică şi uzanţa juridică actuală nu 1-a reglementat şi anume a dreptu­lui de proprietate identitară, căreia, în România, aca­ demicianul Tudorel Postolache i-a dedicat o analiză de mare fineţe.

Aleksandr Bovdunov: - Cum vedeţi relaţia România-Basarabia? Cum trebuie să fie rezolvată problema românilor de pretutindeni, în special din Republica Moldova şi Ucraina?

Ilie Bădescu: - Relaţia aceasta depinde în mare măsură de cele trei subspaţii geopolitice din care este privită. Pe de o parte. în viziunea Uniunii Euro­pene, spaţiul traversat de axul ponto-baltic este fâşia frontierei răsăritene a Uniunii (spaţiu de frontieră). Rusia, la rândul ei asimilează acelaşi spaţiu vecinătăţii apropiate, iar România a privit acelaşi spaţiu ca parte a unui sistem geopolitic unitar de care depinde capac­itatea unui stat de la Dunărea de jos de a-şi exercita rolul său geopolitic în cadrul spaţiului din care face parte. Este vorba despre cele cinci repere geopolitice ale respectivului spaţiu: Carpaţii, Dunărea, Marea Neagră, coridorul pontobaltic (Linia care lega Bal­tica de Marea Neagră), strâmtorile. La acestea, Gheo- rghe Brătianu, cunoscut pentru celebra sa monografie geopolitică şi geoistorică asupra Mării Negre, adaugă Crimeea ca reper geopolitic crucial al acestui spaţiu.

Probabil că România va deveni mai sensibilă la utilizarea unor pârghii ivite din logica proceselor regionale, precum sunt cele care ţin de procesele me­diilor de afaceri din acest subspaţiu şi de noile pieţe re­gionale ale forţei de muncă (chestiunea pieţelor emer­gente sau de frontieră). Rusia, în principal Moscova, rămân principalul pol de atracţie pentru fluxurile migratorii ale regiunii Eurasiei central-nordice, dar România, ca spaţiu de punte spre pieţele occidentale, devine cel puţin o zonă de atracţie intermediară, atât pentru mediul de afaceri cât şi pentru forţa de muncă, în aceste condiţii cred că politicile de cooperare rec­lamate de emergenţă unor pieţe regionale ale forţei de muncă şi de un mediu regional al afacerilor vor influenţa semnificativ atât relaţia României cu Ba­sarabia sau cu Ucraina cât şi politicile de protecţie a fiinţei identitare a românilor din afara frontierelor României. Această a doua chestiune este îndatorată însă şi capacităţii statului român de a-şi asuma funcţia sa de stat de cultură la Dunărea de jos, fără de care orice politică de protecţie identitară a românilor este doar una pe hârtie.

Aleksandr Bovdunov: - Care sunt interesele principale ale României acum? Este inamic sau

61

pri­ eten al Rusiei?

Ilie Bădescu: - Interesele României devin comprehensibile de îndată ce ţinem seama de instau­ rarea unei conjuncturi în care par să renască vechile confinii şi să apară altele noi. In atari conjuncturi românii au confirmat o continuitate interesantă: şiau legat interesele de strategia păcii şi a dialogului nu de strategia conflictului şi a războiului. Cred că ra­porturile românilor cu vecinii lor, deci şi cu marea putere a Răsăritului, care este Rusia, pot iî înţelese prin acest concept cu etimologie greacă, de care am vorbit deja mai sus, compus din adverbul modal syn care înseamnă "împreună" şi ergos care înseamnă "lucrare": "împreună-lucrare".

Românii au vocaţia sinergiilor geopolitice, vocaţie legată şi de poziţia lor la confluenţa marilor spaţii geopolitice, a puterilor mari, care tind să rupă unitatea spaţială, adică se folosesc de diferenţe în şi printr-o strategie a rupturii, mai degrabă decât printr- una a unităţii. Românii au căutat mereu, înlăuntrul spaţiului lor de existenţa istorică, să transforme confiniile, rupturile, tensiunile, induse de presiunea marilor puteri, în confluenţe, în coeziuni. Intere­sele strategice ale românilor au fost aşa de sugestiv sintetizate într-un studiu al marelui poet român (şi deopotrivă gânditor geopolitic) care leagă intere­sele perene ale românilor de ceea ce numeşte Stat de cultură la Dunărea de Jos. Cred că acest concept face comprehensibile interesele strategice ale românilor în spaţiul carpato-danubiano-pontic.

Indiferent de gradul de oligarhizare a guvernărilor de la Bucureşti, cred că la Bucureşti va triumfa mereu vocaţia de securitate regională în faţa vectorilor, uneori foarte puternici, care tind să rupă unitatea şi pacea regiunii. Nu putem, pe de altă parte, să înţelegem interesele României profunde tară de referenţialul geopolitic al Mării Negre şi al centurii caucaziano-caspice (cu pivotul Crimeii), areal în care românii şi ruşii nu pot fi gândiţi decât tot împreună, adică într-o sinergie geopolitică de adâncime, mult mai puternică decât neînţelegerile şi diferenţele de la suprafaţă. Oricât ar fi de sistematizată geopolitic o conjunctură, aceasta nu poate anihila interesele legate de apărarea proprietăţii identitare a unui popor cu un profil distinct dar cu o identitate deschisă.

Faptul acesta ar putea să explice un stil geo­ politic aşa de radical legat de zonele de crescent, cum le numeşte Mackinder. In acest stil nu găsim niciodată semnele care ne-ar îngădui să spunem că românii ar fi acţionat vreodată ca inamici ai Rusiei. Cum să uităm, de pildă, că în conjunctura de identitate deschisă devine comprehensibil un fapt curios şi anume că la începuturile literaturii ruse moderne găsim un creator

62

INTERVIU

de origine românească, pe Antioh Cantemir, fiul lui Dimitrie Cantemir, aliatul lui Petru cel Mare în lupta de la Stănileşti pe Prut. Mai apoi, la 1813, un conte care se revendică de la o triplă apartenenţă: română, rusă şi grecească, este vorba despre Alexandru Sturdza, îşi finaliza în manuscris primul tratat de sociolo­ gie creştină din lume. Este drept că lucrarea lui apare la Paris abia la 1858, deci după publicarea, în 1830. a „Cursului de filozofie pozitivă" a lui A Comte, con­siderat drept fondatorul noii ştiinţe, sociologia, dar chiar şi aşa este interesant să aflăm că sociologia s-a născut în Europa ca ştiinţă creştină graţie gândirii şi operei sociologice ale unui răsăritean.

Românii şi Ruşii au traversat împreună ul­ timii 400 de ani ai erei moderne. După victoria de pe râul Ugra, Rusia a intrat în epoca celei mai febrile afirmări istorice, care nu s-a încheiat. Războaiele Rusiei cu Turcia au fost nu numai războaiele a două imperii, de la nord şi de la sud. ci deopotrivă războaie pentru reconfigurarea zonelor de crescent ale Eurasiei şi pentru regândirea relaţiilor dintre Islam şi Ortodox­ie. Era firesc ca raportul românilor cu ruşii să fie unul de sinergie nu de inamiciţie. Unul dintre cele mai mari romane geopolitice ale literaturii române (com­parabil ca problematică şi ca intenţie cu romanul tol­stoian), este vorba despre ciclul de romane, „Zăpezile de-acum un veac", creaţie de excepţie a scriitorului Paul Angliei, are ca subiect ultima mare cruciadă a Răsăritului contra imperiului necreştin de la sud, care îi aduce din nou într-o lucrare împreună (o sinergie a istoriei) pe ruşi şi pe români.

Din nefericire. în ultimii 60-80 de ani de is­ torie politică a Răsăritului, românii şi ruşii deopotrivă au intrat sub dominaţia unui imperiu păgân, victorios întâi la Moscova şi în toată Eurasia central-nordică şi mai apoi în toată Europa centrală până la Elba. ori mai exact până la linia care leagă Stettin-ul de Triest, inaugurând în istorie cea mai teribilă frontieră geopolitică păgână a Europei, Cortina de fier, şi noul tip de război, războiul ideologiilor, cum îl numeşte Huntington, cunoscut şi ca război rece. în fapt acest război nu era nici al ruşilor nici al românilor, dar el a fost purtat cu sânge rusesc şi cu suferinţă răsăriteană comună, deopotrivă rusească, românească, poloneză etc.

Aleksandr Bovdunov: - Ce potenţial există în relaţiile dintre Rusia şi România, cum şi pe care platformă pot să fie îmbunătăţite? Rusia şi România sunt ţări creştin-ortodoxe. Este posibil să îmbunătăţim relaţiile pe baza tezaurului comun spiritual ortodox şi bizantin? Sau pe baza intereselor economice?

Ilie Bâdescu: - Relaţiile dintre România şi Rusia au un potenţial de excepţie, care decurge din

ORIGINI nr. 6-7-8/2010

sinergiile de profunzime ale celor două popoare, sinergii ilustrate pe durata celor circa 400 de ani de istorie regională comună. Aceste sinergii au rămas ascunse vederii neatente şi ne-exersate într-un atare spaţiu, între altele şi ca urmare a pseudomorfozei care-a afectat spaţiul rusesc prin efectele reformel­ or lui Petru cel Mare, cum arată un teoretician al civilizaţiilor, Spengler. Fenomenul pseudomorfozei a afectat şi spaţiul românesc încât putem vorbi mai degrabă de o pseudomorfoză răsăriteană decât de una exclusiv rusească. în cultura română, fenomenul a fost amplu cercetat prin celebra teorie a formelor tară fond şi a efectului lor catastrofal într-o cultură. Efectele pseudomorfozei răsăritene au atins pragul lor maxim prin instaurarea imperiului păgân bolşevic atât în Rusia cât şi în celelalte ţări de la est de Elba.

Dacă adoptăm modelul do ut des, "îţi dau îmi dai", nu ne putem da seama de potenţialul relaţiilor dintre România şi Rusia. Există, însă, exemple is­ torice extraordinare care dovedesc eroarea acestui model. Cel mai grăitor exemplu este acela al relaţiei dintre marile imperii ale Orientului antic şi poporul evreu. Ce erau evreii faţă de imperiul egiptean, ori faţă de imperiul asiro-babilonian al lui Nabucodonosor? Şi totuşi, ce rol extraordinar au jucat evreii în istoria universală! Sigur că nu se cuvine făcut nici un paralelism dincolo de o simplă trimitere la un astfel de caz care ne învaţă să nu dispreţuim dimensiunea mică în istorie atunci când voim să luăm în consider­are puterea spiritului. Spiritual, şi ruşii şi românii sunt creştini ortodocşi, proniaţi de Dumnezeu cu harul Său şi. în plus, cele două popoare sunt legate prin destinul unor spaţii regionale comune, de mare însemnătate geopolitică şi geoeconomică, între care spaţiul pontic cu zonele sale de crescent caucaziano-caspic. Un alt spaţiu geopolitic de interes comun este spaţiul corido­arelor geopolitice şi culturale, precum este coridorul ponto-baltic şi coridorul adriatic.

Mai apoi, politica edificării viitoarei infra­ structuri energetice poate deveni cadrul unui nou model de cooperare logistică în care. din nou, cele două popoare pot valorifica sinergii geopolitice, geoeconomice şi geoculturale potenţiale de excepţie. Is­ toria comună a celor 400 de ani. cu momente bune şi cu momente rele, este un potenţial extraordinar pentru relaţiile celor două ţări. Puţini sunt cei care-şi mai pot aduce în minte un fapt interesant de la startul primei dinastii imperiale ruseşti şi anume că ţarul Ivan al IVlea, supranumit cel Groaznic, şi-a trimis sfetnicul sau de nădejde, Perezventzov, la curtea Sfântului Voievod Ştefan cel Mare al Moldovei pentru a cerceta la faţa locului unul dintre modelele de organizare a statului, pe care sfetnicul îl recomanda ţarului ca pe un model

ORIGINI nr. 6-7-8/2010

INTERVIU

demn de toată atenţia.

Un model de eooperare regională între cele două ţări nu poate deranja nici interesele Uniunii Eu­ ropene nici ale Americii. Mai degrabă poate ieşi în întâmpinarea unei noi politici în relaţiile dintre puter­ ile continentaliste şi cele maritime. Aceste relaţii sunt întotdeauna multiplu mediate, cum ne învaţă teoria rimlandului (eu aş adera chiar la teoria unor rimlanduri multiple, care sunt un potenţial extraordinar de coop­erare regională sau interioară). Orice spaţiu regional transformă zona în una de cooperare interioară, chiar dacă cele două state fac parte din aranjamente geo- politice diferite. Teoria cooperării interioare între ţări, popoare şi state aflate în structuri geopolitice sepa­rate ne ajută să înţelegem geopolitica confluenţelor. Proiectul South Stream, de pildă, este un exemplu de cooperare interioară foarte promiţătoare. Cooperarea în spaţiul pontic din per­ spectiva zonelor de erescent caucaziano-caspice ar putea să devină şi ea un cadru de cooperare interioară între state care aparţin unor aran­ jamente geopolitice difer­ite.

În fine, al treilea rezervor al relaţiilor ruso- române este apartenenţa lor comună la spiritualitatea ortodoxiei şi Ia moştenirea Bizanţului spiritual, al celui hrisostomic şi mai puţin al celui alexandrin (probabil că acest dualism nuclear al modelului bizantin şi deci al moştenirii bizantine rămâne o mare provocare pentru toţi cei ce se revendică de la această zestre extraordinară a lumii răsăritene şi, prin această zonă, a întregii lumi). Chestiunea trimite desigur la o geopolitică a ortodoxiei, care are un model distinct de cel catolic, prin cele patru caracteristici ale ortodoxiei: patri­ arhia, sinodalitatea, sobornicitatea, autocefalia. Dacă acestea sunt încălcate apar probleme pentru geopo­ litica spaţiului ortodox. In cuprinsul unei geopolitici a ortodoxiei cred că cele două spaţii ecleziale au un potenţial de cooperare excepţional, pentru că atât moştenirea spirituală a Bizanţului cât şi ortodoxia preschimbă spaţiul de frontieră geopolitică într-unui de cooperare interioară, adică permite transformarea

63

confiniilor reale şi virtuale în confluenţe binecuvân­ tate.

Aleksandr Bovdunov: - Care vor fi efectele amplasării scutului antirachetă în România?

Este legată sau nu de aceasta problemă chestiunea participării României la South Stream?

Ilie Bădescu: - Aş face remarca, mai întâi, că problemele legate de decizia amplasării scutului sunt încă probleme de principiu şi cred că suntem încă de­parte de chestiunile concrete ale amplasării. Am sen­timentul că şi în America s-au ivit nedumeriri chiar stări de confuzie derivate din diferenţa notabilă în această chestiune între conceptul lui Bush şi concepţia lui Obama (Tipul de interceptori preconizaţi acum au o rază mai scurtă decât rachetele propuse de către administraţia Bush). Ne dăm seama că o ţară din spaţiul caucaziano-caspic, în care se localizează nod­ ul logisticii gazoductelor şi marea concentraţie de resurse comparativ cu restul spaţiului eurasiatic induce frământări speciale, poate nelinişti, la scara tuturor marilor puteri, deci inclusiv a Americii.

Oricum dezbater­ ile, deciziile, frământările, iniţiativele, tensiunile po­ sibile de azi şi de mâine în chestiuni care privesc politicile şi strategiile din spaţiul pontic şi caucazia­no-caspic au un miros preg­nant de gaze şi de petrol. De aceea, cred, în al doilea rând, că discutarea aspec­telor tehnice şi geostrate- gice ale amplasării scutu­lui poate ii încadrată mai degrabă în categoria chestiunilor multilaterale decât a celor bilaterală. încât presupun că decizia nu va fi una imediată şi nici unilaterală, chiar dacă e vorba de America. Aşadar, mie, reacţia Bucureşti ului, îmi apare mai degrabă ca una de principiu şi nu cred că va afecta interesul (deocamdată rezidual) de partici­ pare a României la un proiect precum Southstream alături de alte proiecte de acest tip din zonă. Să nu ignorăm faptul că, aşa cum spun specialiştii militari, interceptoarele găzduite în România nu se vor putea interfera cu sistemul transarctic al Rusiei. în plus, nu trebuie să uităm nici faptul că o atare chestiune este

64

INTERVIU

legată de toate celelalte, precum ar fi, de pildă, fap­ tul că America are nevoie de sprijinul Rusiei pentru a impune sancţiuni contra Iranului. Lucrurile sunt încă mai grăitoare dacă luăm în seama faptul că Rusia a declinat oferta din partea unei provincii separatiste din spaţiul pontic cu privire la găzduirea amplasării sistemului de rachete Iskander.

Aleksandr Bovdunov: Ideologia toleranţei promovată de UE este un pericol sau nu pentru in­tegrarea europeană? Cât costă societatea românească integrarea în mecanismele UE? Ca sociolog, spuneţi, în ce stare se află acum societatea românească.

Ilie Bădescu: - Eu cred că orice strategie de integrare are şanse dacă îşi menţine caracterul de­ schis. Dacă Europa va practica modelul său istoric de identitate deschisă, ceea ce i-a adus şi victoria de 600 de ani asupra altor sisteme civilizaţionale, atunci Uniunea Europeană va avea un viitor comparabil.

Cât priveşte costurile integrării, ele sunt uriaşe şi deocamdată este dificil să facem evaluări în lumina modelului cost-beneficiu. Oricine ar fi fost întrebat cândva, în România, asupra beneficiilor ar fi spus că sunt mari, la fel şi în privinţa costurilor, dar ar fi fost reticent să spună ceva în legătură cu raportul dintre costuri şi beneficii. Eu cred că acest raport depinde enorm de modul în care a fost şi este întâmpinat pro­cesul integrării de către statele membre. Dacă proce­sul a fost şi este întâmpinat cu puteri organizate atunci efectul lui va fi benefic, dacă a fost şi va fi întâmpinat cu puteri dezorganizate atunci, cel puţin pe o perioadă medie, costurile s-ar putea să fie mult mai mari decât beneficiile. România, din păcate, a întâmpinat acest proces cu puteri dezorganizate şi în loc să primească, a dat şi dă enorm Uniunii (este a 5-a ţară în ceea ce priveşte contribuţia sa la fondul comun european, alături de Germania, Franţa, Olanda, doar că acestea dau din surplusurile muncii naţionale, pe când Româ­nia dă din minusuri, din marile deficite care se adânc­esc şi accentuează riscul de a se confrunta cu un pro­gres al subdezvoltării mai degrabă decât cu un proces de decolare şi deci de dezvoltare).

Eu cred că România a greşit că nu a luat în considerare concepţia proprietăţii de muncă în cadrul politicilor de reformă şi de privatizare cerute de doc­trina integrării. Această eroare ne costă partea de pau­perizare accelerată, mai ales în spaţiul rural, care a acumulat rapid toate efectele negative ale intervalului de după 1989: sărăcire rapidă, mortalitate maternă şi infantilă în cascadă, îmbătrânirea populaţiei ru­rale, apariţia unor pungi foarte grave ale sărăciei, care capătă proporţii alarmante etc. Una dintre legile privatizării rurale, de pildă, legea 18 a fondului fun­ciar. a provocat o pauperizare rapida a

ORIGINI nr. 6-7-8/2010

ruralilor pentru că a separat ţăranul de unelte, deşi acestea, întregul echipament agricol, erau totuşi proprietatea muncii ţărăneşti şi nicidecum a statului.

Statul a împărţit pământ, nu şi echipamentele, astfel că ţăranul s-a văzut într-o situaţie fară ieşire. Singura soluţie pe care o mai avea la îndemâna a fost cea migraţionistă. Plecările din rural au atins o proporţie extraordinară tocmai pentru că reformele n-au ţinut seama nici de proprietatea muncii ţărăneşti, nici de proprietatea muncii naţionale. La toate acestea s-au supra-adăugat efectele crizei mondiale şi ale unui „capitalism de cazinou" dimpreună cu efectele unui profil spiritual îndoielnic al clasei noilor îmbogăţiţi (noua elita eco­nomica), mai aproape de idolatria consumului decât de Dumnezeu, ceea ce, desigur cântăreşte greu în balanţa neputinţelor, cred eu. ale întregului Răsărit.

Aleksandr Bovdunov: - Sunteţi un conser­ vator? Cum sunt legate aspectele geopolitice cu viaţa spirituala? Sunt posibile sau nu o geopolitica şi o so­ciologie ortodoxa, pravoslavnica?

Ilie Bădescu: - Ca formulă de gândire şi de înţelegere a lumii mă situez în rudenia gânditorilor conservatori. Cred în puterea spiritului de a modela spaţiul atât la scara mica sau medie cat şi la seara mare. Pentru spaţiul modelat de puterea politică avem geopolitica, pentru spaţiul modelat de puterea spiritului am propus perspectiva noopoliticii (de la grecescul nous care înseamnă minte, spirit,şi polis care înseamnă cetate). Cred că puterea sufleteasca influenţează destinul popoarelor şi al lumii mai mult decât orice alta specie de puteri. La cunoscuta max­ima a lui von Rathenau că economia este destinul popoarelor cred că trebuie sa ne reamintim concepţia grecilor care obişnuiau sa spună că puterea caracteru­lui este destinul omului şi deopotrivă ideea unui gân­ditor răsăritean care ne avertizează că vocaţia, adică puterea sufleteasca, este destinul popoarelor.

În fapt criza lumii actuale este în mare măsură o criza spirituala, adică este criza unei lumi masiv despiritualizata, ceea ce evident sporeşte neputinţele sistemului în raport cu provocările epo­cii. Sa nu uitam că lumea este astăzi integrata intr-un sistem unic dar popoarele planetei aparţin unui număr de 6-8 civilizaţii distincte. Acesta este motivul pentru care eu cred că problemele lumii nu pot fi soluţionate ignorându-se cadrilaterul spiritual al planetei în care se întâlnesc cele trei monoteisme şi cele patru mari componente asincrone ale spiritului universal: Pen­ tateuhul. profeţii, psalmii lui David şi Evangheliile lui Hristos. Centrul acestui cadrilatei- rămâne totuşi Ierusalimul ca în vechile hărţi medievale. însăşi inte­ grarea durabila a Europei depinde de unitatea dintre Atena şi Ierusalim. E greu sa ne imaginam că noua

ORIGINI nr. 6-7-8/2010

INTERVIU

lume se va zidi iară de aportul universal al celor doua mari mega-cicluri spirituale ale omenirii: mega-ciclul sinaitic şi megaciclul kenotic, adică cel deschis de în- omenirea lui Dumnezeu. Cred că însuşi procesul de cunoaştere traversează astăzi o teribila mutaţie ates­tata de criza conglomeratului pozitivist al cunoaşterii, aşa cum ni-1 arata ştiinţele consacrate de curentul care a instaurat deja o tradiţie în spaţiul lumii europene moderne.

De aceea cred în acel tip de geopolitică şi de sociologie prin care va triumfa convergenţa perspec­tivelor şi a interpretărilor ştiinţelor cu perspectiva şi interpretarea scripturistică, biblica. Ţinând seama de faptul că ortodoxia este biserica în care s-au conservat cu deplinătate tainele şi învăţăturile primului mileniu al ecclesiei nefracturate, putem spera că ştiinţe pre­cum sociologia sau geopolitica vor avea şanse ma­jore înlăuntrul convergenţei propriilor perspective cu cele care decurg din şi însoţesc triumful spiritualităţii ortodoxe.

Aleksandr Bovdunov: - Sunteţi autorul doctrinei "Noologiei". Ce înseamnă noologia?

Care sunt principiile fundamentale ale acestei doctrine ştiinţifice? Cum poate fi ea utilizata pentru analiza societăţilor? Cum se leagă noologia de alte teorii so­ciologice?

Ilie Bădescu: - Noologia este o perspectivă (o paradigmă) pe care o datorăm redescoperirii unui curent de gândire medievală, părăsit la startul modernităţii, ca atâtea tradiţii valoroase, şi redesco­perit cu fatalitatea cu care triumfa adevărul, oricâte piedici ar întâmpina. într-o accepţie generală şi poate vagă, noologia este un cadru de cunoaştere a ordinii spirituale a lumii, este ştiinţa acestei ordini, aşa cum economia este ştiinţa ordinii economice a lumii şi cum geopolitica este ştiinţa ordinii politice a marilor spatii geopolitice etc. Prin mijlocirea noologiei regândim fundamentele cunoaşterii omului purtător de Dum­nezeu şi deci rolul îndreptărilor divine (inclusiv al învăţăturilor revelate) din toată fapta şi cunoaşterea omenească.

Antropologia naturalistă (materialistă) a de­format imaginea omului prin impunerea viziunii omu­lui autonom, fără de Dumnezeu. Omul exterior, ca sa folosesc o categorie pauliană (a Sf. Apostol Pavel). este doar ergonom; în realitate, omul lucrează însă cu credite ontologice pe care le numim daruri şi care compun omul interior, astfel că omul este şi teonom. Acestea ne avertizează că omul interior este totodată un teofor, adică purtător de cele divine, de daruri, de dumnezeire.

La om, aşadar, toate sunt împrumutate, de la el nu este nimic. Omul însuşi, cum spune un teolog

65

grec, este fiinţă împrumutată. Energiile de­cisive cu care lucrează omul sunt de la Dumnezeu. Trupul este de la Dumnezeu, sufletul (ruah, nefesh, în ebr., psyché, pneuma, noos. în gr) şi toate darurile, care îmbracă forma latenţelor sufleteşti, sunt energii necreate (tocmai acestea compun substratul dc pură virtualitate al darurilor omeneşti); toate sunt de la Dumnezeu. De la sine, omul pune doar faptele lui. De aceea, în creştinism, unul dintre păcatele majore este lenea, păcatul delăsării.

Energiile acestea (pentru care în sistemul de noologie am propus noţiunea de latenţe sufleteşti) îmbracă forma unui expansionarism interior, pe care- 1 atestă două procese majore: iubirea şi creaţia. Mal­adia destinului creator şi bolile omului comunional sunt cele mai teribile ameninţări asupra omului. Ni­meni nu s-a aplecat mai atent asupra acestor mala­dii ontologice în epoca modernă decât Dostoievski. In vederile mele, acesta este un profet al secolului al XX-lea. Epidemia aceea de „trichine" (un fel de grefe noosice care intră în mintea omului şi preiau direcţia proceselor sale mentale şi sufleteşti) pe care o desc­ rie Dostoievski în „Demonii" este cea mai teribilă profeţie a ravagiilor pe care urma să le aducă peste omenire deflagraţia din secolul al XX-lea a celor două ideologii păgâne şi idolatre: nazismul şi bolşevismul. Am dedicat un capitol major în Noologia acestei chestiuni, când m-am ocupat de sondajul pneuma- tologic, ca metodă a noologiei, metodă inaugurată în cunoaşterea totală de către Dostoievski (literatura participă la cunoaştere uneori chiar mai eficient decât ştiinţele. De aceea, Noologia utilizează artele şi lit­eratura ori sistemele metafizice ca documente spiri­tuale extrem de utile pentru cunoaşterea omului şi a societăţii).

Maladia expansionarismului interior apare ca maladie a puterii din lume, adică a manifestării omului exterior, şi arată ce primejdii se ascund în sti­hiile puterii. Noologia oferă şansa unei teorii integra­toare a omului, a societăţii şi a culturii (manifestărilor spirituale) şi totodată una dintre modalităţile prin care ştiinţele primului strat gnoseologic - antropologia, cosmologia, sociologia, psihologia, biologia - pot reface joncţiunea cu religia profundă şi deci cu teo­ logia. Dacă ştiinţa nu devine „ştiinţă credincioasă", omul nu va avea nici o şansă pe cale unei „ştiinţe" căzută în captivitatea naturalismului metodologic, a materiei. Noologia operează cu documentul spiritual nu numai cu ceea ce în mod convenţional este cla­ sificat în categoria documentelor. Ce-ar putea fi mai edificator pentru cunoaşterea omului medieval occi­ dental decât, să zicem, catedralele gotice ori sculptu­ rile în transi?! Tot astfel, nu cred că va fi cu putinţă o ştiinţă a omului răsăritean fără de documentul dos-

66

INTERVIU

toievskian.

Noologia este importantă, între altele, şi pen­tru că recuperează pentru ştiinţa omului şi a societăţii, contribuţii uitate de ştiinţele moderne, precum este antropologia pe care o datorăm Sf. Grigorie Palama, încât, prin cele patru categorii nucleare ale Noologiei - latenţele sufleteşti, cadrele noologice, învăţăturile şi manifestările - putem rezidi edificiul sociologiei ca să poată „locui" înlăuntrul acestui „edificiu" şi omul veacului al Vl-lea şi omul veacului al XV-lea dar şi omul ciclului columbian, cu marea performanţă a hărţii heartland-ului (e curios să constaţi că omul a trebuit să cucerească distanţarea mării şi a oceanu­lui pentru a descoperi Heartland-ul), ori al celor două mari cicluri spirituale de valoare universală - ciclul sinaitic şi ciclul kenotic - pentru a dobândi astfel, pe calea ştiinţei, un tablou întregitor al dramei omeni­rii. Noologia este un avertisment că ştiinţa nu-şi mai poate permite să ignore prezenţa lucrătoare, în tot şi în toate, a energiei necreate a Duhului lui Dumne­ zeu. Am examinat chestiunea aceasta la scara unor confirmări oferite de psihologia inconştientului, de filosofia trăirii, de socio-biologie, de fiziologia proto-funcţiilor, pe care o datoram descoperitorului adevărat al insulinei, doctorul Paulescu, de sociologia fenomenologică, de antropologia de tradiţie pauliană etc., în cartea mai recentă, "Noopolitica". pe care am dedicat-o teoriei fenomenelor asincrone, adică a ace­lor fenomene care nu ascultă de legea timpului uni- vectorial sau de legea determinismului ci de legea supranaturală.

Aleksandr Bovdunov: - Care sunt tendinţele principale în geopolitica şi sociologia românească?

Cum trebuie să se dezvolte această disciplină în Româ­nia, pentru a păstra şcoala ei ştiinţifică originală?

Ilie Bădescu: - Tendinţa dominanta astăzi este, se pare, data de sociologia sondajelor, subordo­ nate sau nu marketingului politic. Alături de socio­ logia sondajelor, se distinge sociologia dintr-o parte a mediilor academice, care este puternic conectata curentelor sociologice occidentale ceea ce conferă le­gitimitate dar şi o mare slăbiciune acestei formule a sociologiei practicate azi în Romania.

În fine, în al treilea rând s-ar putea menţiona formula sociologiei de teren care este mult mai sensibilă la problemele sociale fundamentale ale României. Se disting intre acestea doua poziţii instituţionale: centrul de cercetare a calităţii vieţii, preocupat de problemele de sărăcie, de politicile so­ciale etc., şi Institutul de Sociologie al Academiei Ro­mane, care a relansat tendinţa întoarcerii la tradiţia şcolii Sociologice de la Bucureşti din perioada in­terbelica şi în cadrul acestei tendinţe au fost

ORIGINI nr. 6-7-8/2010

reluate cercetările sistematice ale lumii rurale (în Romania, circa 47% dintre români trăiesc în ruralul împins intr- o grava şi progresiva subdezvoltare), context de care se leagă şi redescoperirea unor sociologi răsăriteni, precum Alexander Chayanov şi şcoala acestuia cu celebra sa teorie a rentelor foamei şi cu alte contribuţii de mare valoare. In cadrul acestui curent se distinge întoarcerea la tradiţia atlaselor sociologice rurale şi la proiectul unei Harţi Sociale a României. In al patrulea rând, aş putea menţiona relansarea studiilor dedicate problemelor sociale (Oradea, Cluj, Iaşi), chestiunilor identitare (Sibiu şi Bucureşti) şi nu în ultimul rând studiile de încadrare noologică (Bucureşti şi laşi).

În fine, în geopolitica, cred că pot fi menţionate deopotrivă tendinţa de recuperare a do­meniului ţi deci a fundamentelor acestei ştiinţe, con­text în care s-a născut şi interesul pentru geopolitica rusă, cu exponenţi celebri, precum Gumiliov, pe care l-am tradus în limba romana şi urmează să căutam ca­lea spre editare şi, bineînţeles, cu cartea fundamentala a profesorului Dughin şi deopotrivă tendinţa de recu­ perare a tradiţiilor şcolii româneşti de geopolitica şi geoistorie. Alături de aceste preocupări am lansat stu­diile focalizate pe o problemă geopolitică pivot, pre­cum geopolitica integrării europene, sau pe anumite spaţii geopolitice regionale, precum spaţiul Mitteleu- ropei, ori spaţiul pontic şi deopotrivă pe problematica şi fenomenul frontierei. In fine, aş menţiona direcţia pe care o dorim renovatoare, de care ne-am legat noi înşine speranţa, şi anume geopolitica spiritualistă, pentru care am propus şi perspectiva disciplinara a noopoliticii. Nu în ultimul rând, Centrul de Geopo­litica al Universităţii din Bucureşti a reluat o tradiţie aceea a etno-politicii, pe care a dezvoltat-o prin doua inovaţii: enciclopedia etno-politică a subspaţiilor etno-politice şi etno-politica vizuală, ilustrate prin lucrarea „Enciclopedia etnopolitică a românilor în se­colul XX".

Aleksandr Bovdunov: - În concluzie, ce vreţi să uraţi cititorilor ruşi?

Ilie Bădescu: - Să se bucure că Rusia a dat profeţi şi sfinţi moderni, precum Sf. Serafim de Sarov, Sf. Briancianinov, Sf. Ioan de Kronstadt, un profet de talia lui Dostoievski, şi probabil cel mai mare număr de martiri în era domniei ideologiei antihristice a bolşevismului, încât aproape că nu exista sat în Rusia fără de sfinte moaşte. Eu cred că acesta este un triumf extraordinar al sufletului rusesc pentru că acest triumf se vede cu ochii Bunului Dumnezeu, adică din cerul dumnezeiesc. Cred că Dumnezeu a lucrat, prin taina iconomiei Sale, cu Rusia într-un chip încă necercetat. Cred că acesta este startul pentru o nouă ridicare a Rusiei de mâine.

ORIGINI nr. 6-7-8/2010

HIC ET NUNC

67

RADU NEGRESCU-ŞUŢU

"IARTĂ-L, DOAMNE, CĂ NU ŞTIE CE SPUNE!"

În luna iunie 2010, un scriitor-vedetă din Ţară, Pavel Coruţ, ofiţer de Securitate şi autor, după 1989, de cărţi „naţionaliste" de tipul „Cântarea României,"a căror valoare literară nu o cunosc, întrucât nu am avut ocazia de a le citi, dar o intuiesc, ţine să-şi etaleze în public ignoranţa şi confuziile regretabile pe care Ic comite atunci când abordează domeniul spiritual, total necunoscut Domniei sale. Pavel Coruţ îi atacă pe evrei, dar preia argumentele acestora întru combaterea religiei creştine, folosind un limbaj suburban, inacceptabil pentru literatul ce pretinde a fi.

Şcolit şi adăpat la izvorul doctrinei comuniste atee, Pavel Coruţ, un „Om cu O marc", precum un alt personaj malefic binecunoscut românilor, nu poate accepta şi o altfel de credinţă în afara celei în care a fost educat şi dresat de Partid, nerealizând că după momentul 1989 compatrioţii săi şi-au recâştigat, pe lângă libertatea cuvântului, şi libertatea de gândire. Influenţat de uncie lecturi eronate sau pe care poate nu le-a înţeles, accsta ignoră ideca de toleranţă şi respect faţă de cei care au o altă părere sau credinţă decât ale Domniei sale, ceea ce este pe undeva normal, întrucât regimul care 1-a format a fost unul totalitar şi nu democratic. Noi combatem această idee de intoleranţă, bineînţeles, folosind un limbaj civilizat, întrucât ea este mai periculoasă decât condeiul care o aşterne pe hârtie.

În scrisoarea adresată de acesta patriarhului B.O.R. Daniel Ciubotca, o diversiune politică cusută cu aţă „roşie", domnul Coruţ îşi exprimă indignarea, pe care nu şi-a manifestat-o însă şi înainte de 1989, faţă de religia strămoşească a poporului din care face parte, uitând că orice religie poate fi. cert, combătută, însă în limitele unei decenţe ce se impune, cu atât mai mult cu cât subiectul polemicii este divin sau tangenţial cu noţiunea de sacralitate, domeniu în carc mârlănia nu-şi poate nicidecum afla locul.

Nihil novi sub sole, aceste atacuri şi blasfemii durează de două milenii şi vor mai continua. Noi nu contestăm nicidecum dreptul unui ateu de a avea convingerile pe care le împărtăşeşte, ci dreptul unui mânuitor de condei, care ar trebui să aibă un rol educativ în societate, de a se exprima la modul în care se exprimă Pavel Coruţ în susnumita scrisoare, paradigmă a unei lumi care nu ar trebui să mai existe. Nimic nou sub soare. în hrubele închisorii dc la Piteşti, unde, de altfel, soarele nu prea intra, în cadrul unui experiment unic, de un sadism inimaginabil, mirenii şi preoţii erau

torturaţi pentru a-L renega pe Hristos şi a batjocori imaginea Maicii Domnului, în scopul de a-i face să abjure credinţa strămoşească. Astăzi, domnul Coruţ. fară a fi fost torturat, se leapădă singur şi de bunăvoie dc această credinţă, carc nu-i spune nimic. Este dreptul său, şi nimeni nu-1 poate obliga să creadă, după cum nu-i poate obliga nici pe credincioşii români să nu mai creadă.

În eseul nostru „Dialogul Teologilor", actualmente în librăriile editurii Critcrion Publishing din Ţară, dar consultabil şi pe Internet, noi am combătut, în mod civilizat, toate aceste blasfemii, aşa cum am combătut şi o piesă scandaloasă a Alinei Mungiu, deci nu vom mai relua aici toate aceste explicaţii.

„Argumentele" acestor duşmani ai creştinismului nu sunt multe, dar se aseamănă : „jido- avea Miriam", care a născut şapte prunci, preacurvând cu soldatul roman Pandera, devenit astfel Sfântul Duh (pentru Sfânta Fecioară Maria); un „individ semisălbatec" şi beţiv, care „bea cot la cot cu scursurile societăţii" şi „nu se spală pe mâini înainte de a mânca" (pentru Domnul şi Mântuitorul nostru Ii- sus Hristos); după slăbirea terorii iudeo-creştine, extratereştrii ne oferă telefonul, radioul, becul clcctric, televizorul, avionul, elicopterul, calea ferată etc. (pentru a explica invenţiile ştiinţifice din epoca modernă); preoţii impostori care-L slujesc pe Dumnezeu tară a avea o legitimaţie semnată dc Accsta; nocivitatea introducerii religiei în şcoli (disciplină care îi învaţă pe copii doar desfrâul şi prostituţia Sarei, hoţia şi minciuna Raşelei, escrocheria lui Iacov-Israel şi imoralitatea Domnului Iisus); reîntoarceea în sclavagism prin adorarea moaştelor, a icoanelor şi practicarea sfintei împărtăşanii, sursă de boli infecţioasc, şi multe alte confuzii rezultate din neînţclegcra parabolelor evanghelice, ca să nu mai vorbim de greşeli de ortografie de genul: judeu în loc de iudeu, Isus în loc de Iisus, Christos în loc de Hristos, inadmisibile pentru un scriitor cunoscător al limbii române.

Însă, căile Domnului sau ale Securităţii fiind uneori tare încâlcite, nu vom şti poate prea curând cui prodest acest josnic atac, dar, cu certitudine, în niciun caz semnatarului scrisorii mai sus amintite, carc încă nu a aflat că doar acela carc este iară de păcat are dreptul să arunce primul piatra.

Rugându-ne creştineşte pentru mântuirea sufletului său chinuit şi greu încercat de Necuratul Cel Viclean, îndrăznim a invoca pentru el bunătatea divină cea tară de margini : „lartă-1, Doamne, că nu ştie ce spune !"

68

DILEME

ORIGINI nr. 6-7-8/2010

MARIN MIHAIL-GIURESCU

CINE A ÎNTOCMIT HARTA DACIEI VECHI - DACIA VETUS ?

Ne-am obişnuit, când vorbim de harta DACIEI din Perioada Antică, să i-o atribuim lui Claudiu Ptolemeu, deoarece, din scrierile acestuia, oamenii de mai târziu au luat cunoştinţă despre Dacia din trecut. DACIA VECHE, care în unele lucrări din secolele XVI-XIX. a aparat cu numele latinizat "DACIA VETUS".

(în secolul V dupa Chr.) le-a refăcut numai (V. de Saint Martin, p. 209). Oscar Peschel susţine din contră că acesta ar fi primul autor, iar că Ptolemeu n-a lăsat după el nici o hartă (Ge- schihte der Erdkmak, p. 52). Ne pare însă că opinia lui St. Martin e mai verosimilă, căci cartea întreagă mărturiseşte existenţa hărţilor, pe care Chr. Lassen, în lucrarea

Harta Daciei dupa Marinus din Tyr şi Claudiu Ptolemeu dupa atlasul de la Ulm, 1482

Grigore Tocilescu în lucrarea "DACIA ÎNAINTE DE ROMANI" (operă premiată de Societatea Academică la 1877 din fondul Odobescu), publicată de Academie în anul 1880, referindu-se la hărţile lui Ptolemeu. la pag. 438, scrie: II Chestiunea dacă hărţile ce însoţesc obişnuitul tratat geografic al lui Ptolemeu, sînt de el făcute, sau sunt cu mult posterioare, nu e desăvârşit lămurită.

Vivien de Saint Martin crede că ele au fost desemnate încă din timpul lui Ptolemeu, după hărţile lui Marinus de la Tyr şi că un oarecare Agathodaemon

"INDISCHE ALTERTUMSKUNDE", p. 141-174, le-a ridicat la rangul chiar al unor documente istorice, rezemându-se pe ele a constatat: că nişte triburi şi caste ale Indiei de azi şi-ar fi schimbat locuinţele. Referitor la Agathodaemon din citatul anterior de Gr. Tocilescu, Ukert în Geographia sa, la p. 345, scrie că nu se poate determina timpul când a trăit Agathodaemon.

După cum rezultă din citatul anterior, Marinus din Tyr a fost cel care a cunoscut cel mai bine Dacia din perioada antică, însă scrierile lui au ajuns până

ORIGINI nr. 6-7-8/2010

DILEME

în zilele noastre numai prin scrierile urmaşilor care i- au folosit lucrările şi unul dintre aceştia a fost Claudiu Ptolemeu, fapt ce îl recunoaşte în fraza pe care o cităm în continuare "Marinus din Tyrus, cel mai nou dintre aceia care în timpul nostru au cultivat geografia, pare a se fi ocupat de dânsa cu mult zel, deoarece se vede că el a avut cunoştinţă de un mare număr de locuri, afară de cele cunoscute mai înainte şi că a studiat cu grijă mai toate aceste scrieri anterioare, aducând corectu­ rile necesare faptelor admise din greşeală ca sigure, nu numai de aceşti au­tori, dar şi de el însuşi pentru prima dată. Acestea se pot vedea din diferitele ediţii ale corecturilor făcute de dânsul TABELEI GEOGRAFICE. M-am silit să păstrez de la Marinus din Tyrus tot ce n-a avut nevoie de îndreptare şi printro aşezare mai bună a localităţilor din hartă."

(I, 11-24)

În baza aces­tei declaraţii, consider că ar trebui să-1 so­cotim şi pe Marinus din Tyrus (Marin din Tyr), alături de Ptol­ emeu, autorul acelui aşa-zis Atlas Ptol- emeus, în care a fost reprezentată şi Dacia din perioada antică.

Având acces la lucrările înaintaşilor săi în domeniu, ca şi Eratostene, a elaborat lucrări importante, dintre care două s-au impus cu precădere: luviaţic; pa9i"||. iaxixn (Compoziţie matematică) numită şi MeydAr| ouviaţic (Marea compoziţiune) şi retoypacpixn upr)yr|oi<; (în­dreptar geografic), cunoscut mai mult cu numele sim­plificat de Geographia, pe care au tradus-o şi arabii în Evul Mediu, numind-o Almagesta (Cartea cea mare).

Deşi lucrările le-a scris după cucerirea Daciei de către Imperiul Romei, deoarece în anul 106 avea doar 16 ani, el ne-a prezentat Dacia în toată măreţia ei dinainte de a fi cucerită, ceea ce ne întăreşte presupu­

69

nerea că a folosit lucrările înaintaşilor săi; acest fapt constituind o dovadă în acest sens.

În Evul mediu, când biserica a câştigat supremaţia în stat, scrierile anticilor au fost interzise pe motiv ca nu sunt conforme cu dogmele religioase şi timp de un mileniu, societatea europeană le-a dat uitării, Evul mediu fiind considerat mai târziu, perioa­da întunecată a omenirii.

Prin intermediul arabilor, în secolele XIIIXIV, europenii au redescoperit scrierile anticilor prin­ tre care şi lucrările lui Ptolemeu şi au în­ceput să le traducă şi să le multiplice.

Descoperirea scri­ erilor din perioada antică a constituit, pe lângă marile de­ scoperiri geografice şi inventarea tiparu­lui, unul din factorii care au contribuit la renaşterea mentalităţii societăţii europene, de aceea, desprinderea societăţii europene de mentalitatea Evu­ lui mediu a căpătat în Istorie denumirea de Renaştere.

Miron Constantinescu, Constantin Daicoviciu, Hadrian Daicoviciu, Traian Lungu, Ion Oprea, Ştefan Pascu, Aron Petric, Alexandru Porţeanu şi Gheorghe Smarandache, autorii Istoriei României- Compen­ diu. apărută în 1969, la Editura Didactică şi Pedagogică din Bucureşti, pentru ilustrarea Compendiului au întocmit şi 16 hărţi anexe printre care harta nr.

5-Dacia (sec. I-1I e.n), după geo­graful Ptolemeu. care reprezintă prelucrarea hărţii Nona Evrope Tabvla.

La fel au făcut şi Constantin C. Giurescu şi Dinu C. Giurescu în Istoria Românilor din cele mai vechi timpuri până astăzi, ed. Albatros 1971, care în harta nr.2, Dacia înainte de cucerirea romană, au pre­ lucrat harta lui Ptolemeu fără să menţioneze.

OMAGIU

70

ORIGINI nr. 6-7-8/2010

BERNARD CAVANNA

UN OM DEOSEBIT COMPOZITORUL AUREL STROE (1932-2008)

Portret de Bernard Cavanna

Aurel Stroe a murit vineri 3 octombrie la Mannheim, la vârsta de 76 ani. Pentru mulţi dintre cititorii revistei muzicale din Paris, Resmusica, muzicieni şi compozitori, acest nume rămâne necunoscut iar pentru câţiva dintre ei, el este un neînteles… Şi totuşi ! (omagiu adus de prietenul său Bernard Cavanna)

Şi totuşi, muzica sa, având o mare forţă, o muzică deosebită, este comparabilă cu cea a lui Ligeti, Xenakis, Stockhausen ; şi nu de puţine ori îşi devansează contemporanii : astfel Muzica sa pentru alămuri, pian şi percuţie are înrudiri puternice cu piesa Eonta a lui Xenakis, fiind însă scrisă înaintea piesei compozitorul grec. Alte opere precum Monumentum I (1967), par să anunţe mişcarea muzicală spectrală atât de îndrăgită în Franţa. Stroe aseme-

nea lui Stockhausen şi Ligeti, a manifestat o voinţă puternic afirmată de a abadona ceea ce fusese deja « descoperit » pentru a cerceta alte teritorii încă neexplorare ; distingem astfel în opera sa care se întinde din 1955 până în 2007, perioade bine delimitate şi adesea derutante pentru cel ce crede ai cunoaşte muzica ;de pildă dacă te raportezi la o partitură scrisă cu zece ani înainte. A fost de altfel cazul meu …

Aveam doar 21 de ani când, am ascultat pentru prima oară, în 1972, la Festivalul de la Royan, muzica lui Aurel Stroe. Era vorba de Canto II ,concert pentru orchestră. Am ajuns greu acolo, drumul pe vremea aceea dura cu mult mai mult decât astăzi, aşa că am sosit cu întârziere chiar în momentul în care Alain Louvier a luat bagheta de şef de orchestră şi a marcat începutul concertului cu un gest expresiv şi precis. Eram în picioare, în fundul sălii, şi am ascultat primele zece minute ale acestei muzici care au fost pentru mine un adevărat şoc muzical. Iar această muzică răsună de-apururi în mine. Niciodată nu mai auzisem o astfel de muzică. Ea se rezuma, am înţeles asta mai târziu, la o melodie alcătuită din 1024 sunete, scrisă însă într-un fel simplu şi unic în acelaşi timp (de la grav la ascuţit), cu o singură nuanţă, PPP, într-o textură heterofonică ( adică, într-o polifonie liberă, cu puţine constrângeri, păstrând în linii mari aceleaşi contururi melodice), şi, mai ales, într-un colorit nemaiauzit. De fapt, însăşi orchestra nu era deloc tradiţională : ea apărea ca o cumulare de mici efective alese în funcţie de registrul lor şi plasate pe scenă în mod judicios. Astfel un fluieraş stătea laolaltă cu trei viori într-un colţ al scenei învecinându-se cu un alt grup compus de exemplu din două clarinete, două violoncele şi un trombon … cu această orchestră compusă dintr-o multitudine de formaţii de cameră heteroclite, proiecţia sunetului nu era deloc aceeaşi, iar efectul era emoţionant, transparent şi magic.

Această operă, deşi plasată chiar la începutul concertului (nu este niciodată locul de invidiat) a fost foarte aplaudată. Apoi, nu i-am mai putut asculta muzica timp de şapte ani !

În 1979, Aurel Stroe a fost invitat la Festivalul de la Avignon (mulţumită muzicologului Guy Erismann, pe aceea vreme director la France Culture) pentru reluarea operei sale Coeforele.

L-am putut mai apoi întâlni la un recital dat

ORIGINI nr. 6-7-8/2010

OMAGIU

de mezzo-soprana Anne Bartelloni cu care lucram pe atunci. Am ştiut că Festivalul de la Avignon nu-i oferea suportarea cheltuielilor (un român în deplasare pe vremea aceea nu putea veni asupra lui cu mai mult de 50 franci ) ; am propus prin urmare să fie ajutat şi găzduit şi astfel avându-l prin preajmă de-alungul timpului am putut să măsor, grandoarea acestui personaj. Prima scena din Coeforele, rugăciunea fiului la mormântul lui Agamemnon, era scrisă din trei note ! De la cele 1024 sunete auzite la Royan, aveam acum să ascult o « melodie » compusă din trei note : do, sol, si bemol…

Acest fragment este introdus în filmul pe care i l-am consacrat împreună cu prietena mea Laurence Pietrzak. Poţi asculta la coarde acordul do, sol, si bemol, liscio (lin) fără atac, ca pe un bondar al unei Raga imaginare, cântăreţul (bariton/bas) cântă această rugăciune dublând uneori nota sol a octavei superioare, cu glas de falset, pe valori ritmice care împiedică orice senzaţie de pulsaţie. Efectul este magic !

În ciuda simplităţii aparente a acestei introduceri, aceasta operă este complexă. Ar trebui o întreagă carte pentru a studia şi decripta savantele combinaţii, în special întretăierea scărilor utilizate (împărţirea proporţională, pitagoreică, pentatonică, temperată, non octavică, modală – într-un fel foarte subtil – în care microtonia este aleasă în mod savant ). Aceste întâlniri se constituiau în ciocniri de universuri pe care el le califica drept incomensurabile.

Critica (doar cea pariziană ) s-a dezlănţuit împotriva lui, în special Maurice Fleuret, viitor director al secţiei Muzica. Şi aceasta a fost pentru el începutul infernului, cu atât mai mult cu cât acest compozitor, considerat şeful şcolii româneşti de componistică (împreună cu Niculescu şi Olah), începuse să fie supus unor grave amenintări în ţara sa, condusă de sinistrul Ceauşescu şi de soţia sa Elena - mai periculoasă încă decât el - iar această operă urma să atragă numeroase hărţuieli ( e adevărat mai puţin dramatice decât cele pentru Lady Macbeth din districtul Mtsensk de Şostakovitch, dar oricum destul de periculoase).

Moartea tiranului Egist din drama lui Eschyl era considerată din momentul apariţiei Coeforelor la Bucureşti ca un apel la moartea « tiranului din Carpati »,Ceauşescu. Această scenă din opera lui Stroe era intitulată : moartea tiranului (magnifică scenă, de o dramaturgie exemplară în care Corifeul, interpretat de un trombonist (teatru muzical), comentează clipele de aşteptare premergătoare morţii lui Egist şi sfârşitul acestuia). Autorităţiile române, care nu puteau lăsa să apară un asemenea titlu în programul concertului, l-au retras. În mod curios, fără a şti nimic legat de această cenzură,

71

publicul a aplaudat frenetic minute întregi, la sfârşitul scenei.

După acest episod al Coeforelor, autorităţiile au început să-i asculte telefonul. Securitatea (un fel de KGB local) făcu chiar câteva percheziţii ; i-au deprogramat lucrările, l-au urmărit peste tot. În 1980, când i-am făcut pentru prima oară o vizită la Bucuresti, era de-a dreptul imposibil să discuţi politică, chiar şi pe stradă, de frica microfoanelor ultra direcţionate, adevărate arme sofisticate !

Stroe era suspect, cu atât mai suspect cu cât refuzase de 7 ori onoarea supremă de a deveni membru al Partidului Comunist. Era aproape singurul în această situaţie, cel puţin în rândul compozitorilor din generaţia sa şi de o asemenea notorietate.

La Avignon, critica ignora toate acestea , nu cunoştea nimic legat de curajul său şi din angajarea sa politică, ignora în mod egal parcursul său de compozitor, operele sale mai vechi precum Arcade (1960), concert pentru orchestră, profund inovator, nici Concertul pentru clarinet, de asemenea o lucrare progresistă. Stroe uimea de la o operă la alta, precum de exemplu Stockhausen cu Stimmung, da, uimea în adevăratul sens al cuvântului. Dar Stockhausen făcea parte din « serai », era celebru şi acceptat, îl « cunoşteau » dinainte ! Culorile « modale » din Coeforele, opera necunoscutului Stroe n-au avut dreptul la aceeaşi dreaptă judecată ; vedeau în ele o regresie în raport cu mişcările muzicale din epocă (spectrală, post-serială, sfârşit de serie cum îi plăcea să spună lui Dusapin) ; această aparentă regresie trebuia pusă, în mod evident, în contul obscurantismului cultural din ţările din est (excepţie făcând Polonia).

Această atitudine însemna ignorarea formării şi a studiilor întreprinse de compozitorii generaţiei sale, a lui în particular, dar şi a altora.

Aceştia cunoşteau adesea înaintea « Occidentalilor », punându-se astfel în pericol, operele fundamentale ale secolului XX (privilegiul curiozităţii, a acelora pentru care totul este interzis).

Unul dintre cei mai importanţi profesori de compoziţie ai lui Aurel Stroe, Mihail Andricu (1894-1974), a fost condamnat la moarte în 1953 sau 1954, într-o Romanie stalinistă, pentru motivul de a fi oferit spre ascultare şi de a fi analizat operele lui Schönberg, Messiaen, Webern, Varèse ! (Mai târziu curajosului profesor Andricu i s-a comutat pedeapsa în închisoare pe viaţă, iar după încă nişte ani în reşedinţă forţată ). Cine în Franţa şi-ar fi riscat viaţa pentru a-i aduce în atenţia studenţilor pe Webern sau Varèse ? De fapt, care compozitor studia Varèse, în 1954, la Conservatorul din Paris ?

Toate acestea erau ignorate de critica « pariziană » de la Avignon. De altfel, cu aceşti critici se

72

OMAGIU

întâmplă ceva foarte curios ; de îndată ce simt că ceva se apropie de armonizarea « perfectă » consideră că e neapărat suspect ! Muzica lui Stroe a fost denunţată ca fiind operă reacţionară (de fapt, drept « formalistă » sau « muzică degenerată »).

Crearea la Paris a Concertului pentru pian de Ligeti la începutul anilor 80 a cunoscut aceleaşi critici şi sarcasme, iar una din ultimele opere ale lui Aurel Stroe, Concertul pentru acordeon, a fost la rândul său taxat de kitch într-un mare cotidian naţional în 2004. Nu exista totuşi nimic regresiv, şi cu atât mai puţin reacţionar în această operă cântată în 1979 la Avignon. Ba din contra, o nouă cale se deschidea cu această operă care era punerea în practică a uneia din marile teorii ale lui Aurel Stroe : Morfogenetica – ar fi din păcate o expunere mult prea lungă pentru a explica această teorie, dacă nu chiar imposibil de rezumat în acest articol.

Stroe a dorit să exprime o corespondenţă strânsă între drama cetăţii Micene, oraş-cetate închis (care urma să dea naştere tuturor exceselor şi totalitarismului) şi « Cetatea închisă » care era România lui Ceauşescu. Iată de altfel ce a scris în 1980, la Bucuresti :

« Tiraniile apar mereu, ici şi colo pe planetă. Ele prind forme atât de variate, de la cele mai primitive la cele mai modernizate, dar esenţial e că – brutalitatea, dispreţul pentru om şi megalomania – rămân. Este o realitate teribilă pentru toţi cei care au trăit aşa ceva. « Paradigma tiranilor » se adevereşte a fi de o longevitate de necrezut.

Reflectând continuu asupra unei asemenea situaţii de criză politică şi morală, m-am decis să compun « Trilogia Oraşului Închis » sau « Orestia » şi să o prezint în oraşul meu natal Bucureşti, între anii 1978 şi 1985 »(Aurel Stroe, noiembrie 1987) .

Prima parte a acestei trilogii (Agamemnon) şi ultima ( Eumenidele) au fost scrise după Coeforele. În acest triptic, ca de altfel în întreaga sa operă, instrumentaţia ( materia sonoră) este judicios definită. Nu veţi găsi niciodată o partitură de Aurel Stroe scrisă pentru o formaţie « tradiţională ». Nici o operă de a sa nu foloseşte formaţia atât de des întâlnită astăzi alcătuită din : flaut, clarinet, vioară, violoncel, pian. Paginile orchestrale pun în scenă adevărate confruntări de grupuri instrumentale, eclipsând pe unele dintre ele sau, din contra accentuându-le.

Tot astfel în ultimele sale trei opere orchestrale, opere magistrale (o altă trilogie : Ciaccona, Prairie Prières, Mandala), prima pune în prim plan un percuţionist solist înconjurat de cinci alţi percuţionişti, apoi apar patru cornuri, două clarinete în mi bemol, două tromboane, instrumentele de coarde se prezintă în toata varietatea lor şi un

ORIGINI nr. 6-7-8/2010

sintetizator. Concertul pentru vioară, comandă a Statului francez, cu violonistul Ami Flammer şi orchestra conservatorului din Gennevilliers (1989) a fost scris pentru formaţia următoare : flaut, două clarinete, un contrafagot, două tromboane, patru percuţii, patru alto, două contrabasuri.

Această materie sonoră, heterogenă, reprezintă deja un gest compoziţional puternic, căci, din absenţele create, de la aceste pupitre lipsă, din golurile asumate, compozitorul va fi constrâns să-şi conducă scrierea spre alte teritorii, alte peripeţii, alte întâlniri. Grupurile instrumentale sunt supuse unui gest instrumental adesea unic.

Aşa cum lui Messiaen îi plăcea să vorbească de personaje ritmice în analiza sa referitoare la Sacre du printemps de Stravinsky, se poate vorbi de « personaje instrumentale » la Stroe. Aceste « personaje instrumentale » ascultă de propriile lor reguli, de propria lor gramatică, de legile lor proprii şi, din diversele lor suprapuneri, se vor naşte confruntări complexe, confruntări de « situaţii », confruntări de masive blocuri, generând uneori haosul.

Prima parte din Concertul pentru vioară, purtând în subtitlu Paganiana I, face auzită dintro dată, o suprapunere de « lumi sonore ». Vioara evoluează după o variaţiune din Capriciul lui Paganini. Nu este vorba de citarea propriuzisă a aşa numitului Capriciu de Paganini, ci de un fel de « sugestie apocrifă » a acestei figuri emblematice a virtuozului violonist din secolul XIX. Odată dată această variaţiune, ea se repetă « în buclă », lucru care este reprezentat în partitură printr-o linie continuă după bara de reluare. Pe dedesubt, flautul şi două clarinete evoluează după două armonii (consonante în vechia accepţie a termenului) dar fără să existe o legătură tonală nici politonală cu vioara. Este vorba de un simplu obiect sonor, micuţă cutie muzicală ale căror două acorduri se învârt în buclă cu propia lor durată, cu propria lor metrică. Pe dedesubt cornul, cele două tromboane în surdină care se asociază mai târziu cu două contrabasuri, evoluează prin glisando-uri întrerupte uneori de scandări care te pot duce cu gândul la acel instrument tibetan care este strămoşul trompetei sau cel puţin un sunet care nu are nici o corelare cu restul. Această porţiune este scrisă liniar, neevoluând sub formă de bucle. Această primă pagină a partiturii, suprapune trei identităţi muzicale, trei scrieri radical diferite, trei « lumi » sau trei « porţiuni de natură », cum îi plăcea lui Stroe să spună. ’’ Încerc să-mi creez muzica ca pe un colţ de natură care evoluează şi care primeşte la un moment dat legile cu care o investesc eu ; astfel muzica devine încetul cu încetul un contra-model (ca un contra-subiect la un subiect dintr-o fugă). Ceea ce

ORIGINI nr. 6-7-8/2010

OMAGIU

mă interesează este acest gen de muzică care ţine mai curând de « cosmic » decât de obiceiurile omeneşti.’’

(Cuvinte rostite în filmul intitulat Aurel Stroe)

Alt exemplu, Ciaccona con alcune lizence pune în scenă alte tipuri de confruntări. Această piesă este scrisă pentru o mare orchestră, dar o orchestră simfonică atipică, caligrafiată cum ştie să inventeze doar Stroe . Dintr-o dată, orchestra face să se audă sunetul de oboi, este vorba de patru astfel de instrumente într-o lungă procesiune, foarte hieratică, de acorduri sau mai degrabă de obiecte sonore nearmonice provocate prin adăugarea de sunete multifonice. Oboiul, poate emite mai multe sunete dintr-o dată, dacă se foloseşte o digitaţie specială şi o modificare a presiunii aerului, unele sunete apărând destul de clar identificabile, dar în general, rezultă suprapuneri de frecvenţe, parţial în difracţie, adesea stridente, care nu pot decât arareori evoca un acord recognoscibil ca atare :este vorba în mod real de acorduri sau obiecte muzicale nearmonice.

Orchestra este aici compusă, în afară de cele patru oboiuri, de două clarinete în mi bemol, două tromboane, şase instrumente de percuţie, un sintetizator şi instrumentele cu coarde. Dar fiecare instrumentist care cântă la coarde devine pentru o vreme solist, astfel 16 părţi pentru prima vioară, 14 părţi pentru a doua vioară, până la 8 părţi pentru contrabaşi. Aceştia din urmă intervin încă de la începutul concertului şi crează o agitaţie tumultoasă, fiecărui instrumentist revenindu-i sarcini de o mare dificultate tehnică dar remarcabil scrise. Această agitaţie a contrabaşilor câştigă încetul cu încetul cele 60 de instrumente cu coarde ale orchestrei întrun sunet nemaiauzit, impresionând prin virtuozitate şi energie, contrastând cu acordurile hieratice şi imuabile ale oboiului.

Ultima suprapunere, percuţia : arcuşuri care ating cimbaluri garnisite cu cuie sau sunete « în cascadă » la xilofon.

Pentru a încheia, aş dori să prezint aici mesajul pe care l-am adresat publicului în momentul transmiterii piesei mele Messe un jour ordinaire, pe 11 octombrie 2008 la Radio France, sperând ca cele câteva cuvinte rostite, să aprindă dorinţa de a cunoaşte acest mare artist, unul dintre cei mai mari compozitori şi muzicieni ai secolului XX, un spirit cu totul remarcabil.

Regret profund de a nu putea fi alături de dumneavoastră în această seară, dar a trebuit să fiu prezent la funerariile de sâmbătă 11 octombrie ale prietenului meu, compozitorul Aurel Stroe, dispărut pe 3 octombrie la Mannheim la vârsta de 76 ani. Nu suntem din păcate decât unii dintre noi, cei care, în Franţa i-am apărat muzica, una totuşi dintre cele mai viguroase, originale şi vizionare : este vorba de

73

ansamblurile Aleph, Ars Nova, şi ansamblul 2e2m sau unele mari Case cum ar fi Radio France.

Cu toată strădania noastră, acest compozitor rămâne încă prea puţin cunoscut în Franţa.

Ce curios, cum s-a potrivit, muzica sa a fost mereu în « disonanţă » cu maniera noastră de a concepe creaţia muzicală în Europa occidentală.

Mă face să mă gândesc adesea, prin analogie, la dificultăţiile întâmpinate de un Schuman sau de un Wagner într-o Franţă în care numele vehiculate erau Auber, Meyerbeer, Lesueur, Hérold, Spontini… sau de un Schubert la Viena, care nu s-a putut impune în faţa lui Cramer, Czerny, Hummel, şi a altor câţiva compozitori italieni în vogă şi care astăzi sunt complet uitaţi.

Analogia este uşor de stabilit ! dar ea ar fi putut să ne conducă la mai multă modestie, la discernământ, la generozitate, la o mai mare deschidere atunci când eşti confruntat cu un compozitor de asemenea talie, cu un altfel decât noi, un « străin », un geniu ale cărui opere, cu multiple particularităţi, sunt de fiecare dată evenimente ale « lumii sonore ».

Compozitor, filozof, matematician, lingvist, muzicolog, autor al unei opere considerabile, Aurel Stroe a fost în ţara sa, sub regimul lui Ceauşescu persecutat, criticat, cenzurat, hărţuit, şi condamnat în final la expatriere, mai întâi în Franţa şi în SUA mai apoi în Germania, unde a cunoscut o altfel de cenzură, mai moale dar şi ea eficace : indiferenţa.

Absenţa mea în această seară are cel puţin o parte bună ;aceea de a vorbi despre el şi de a avea onoarea de a pronunţa încă odată numele său, în faţa dumneavoastră, în mod oficial.

Pentru moment, din păcate, urmează să ascultaţi nu muzica lui Aurel Stroe ci pe a mea !

Bernard Cavanna este compozitor. Născut în 1951, el recunoaşte influenţa lui Henri Dutilleux, Georges Aperghis, Paul Méfano şi Aurel Stroe asupra muzicii sale. Compozitor legat de Orchestra naţională din Lille, are în pregătire două concerte : Dublu concert pentru vioară şi violoncel cântat de Noëmi Schindler şi Emmanuelle Bertrand, şi un Concert pentru acordeon avându-l ca solist pe Pascal Contet. El conduce Scoala naţională de muzică din Gennevilliers şi animă ansamblul 2e2m precum şi teatrul aferent acestuia. Pe de altă parte a realizat împreună cu Laurence Pietrzak un film documentar despre Aurel Stroe care a primit mai multe distincţii, printre care Premiul special al juriului la concursul internaţional în imagini ’’ Classique ’’ organizat de Muzeul Luvru.

Traducere din franceză de Ana Trestieni

74

SERIAL

ORIGINI nr. 6-7-8/2010

RENE ALECU DE FLERS

RADIO EUROPA LIBERĂ ŞI EXILUL ROMÂNESC „Afacerea Popper" readusă pe scenă (continuare din numărul anterior)

Afacerea Popper încă nu fusese scoasă din circulaţie şi lua dimensiuni din ce în ce mai mari, mai neplăcute, mai neaşteptate. Bernard nu putea să ierte, căuta cu tot dinadinsul o modalitate să-1 lovească cum trebuie. N-avea linişte, lucra cu intensitate în această direcţie şi. dacă i se ivea ceva în cale, orice metodă era bine venită. In primăvara anului 1972 angajase temporar pe Nadia Constantin. In realitate o chema Ştefania Iupceanu şi fusese prima soţie a lui Popper. Venise la Miinchen cu paşaport în regulă, dar cu numele de mai sus. Nu ştiu cum se face, dar de fie care dată când Bernard căuta să se răzbune, ieşea la suprafaţă întotdeauna ceva bizar. De data asta era de vină prenumele doamnei Constantin. Numele de familie poate fi schimbat printr-o nouă căsătorie, dar de unde venea prenumele de Nadia ? Curios lucru.

Ceva nu era nici aici cuşer.

Angajând pe Nadia Constantin, Bernard fusese convins că Popper, în momentul când îşi va vedea în carne şi oase fosta soţie, îşi va pierde cumpătul, va face o mare gafă sau o imprudenţă.

Cu asta, el era încredinţat că va câştiga bătălia. S-a dovedit că n-avea talent de psiholog şi nu înţeleg ce îl făcea să creadă că va reuşi. Popper, cu instinctul lui ancestral, în sfârşit, mirosise capcana, s-a ferit să nu calce în străchini. Nu s-a lăsat intimidat, n-a reacţionat nici atunci când fosta Iui soţie a vrut să ia contact cu el. Doamna Constantin, noua redactoare, încercase să-i facă un mic cadou, dar degeaba, Popper nu s-a lăsat ademenit. Cu aducerea fostei soţii a lui Popper. Bernard făcuse un calcul machiavelic, dar copilăros. Planurile nu i s-au realizat. După trei luni, Nadia Constantin a fost nevoită să-şi ia catrafusele, tară să fi adus Europei Libere un cât de mic folos. Navea talent. Bernard turba, iar de data asta, cel care se umfla în pene era Popper. Se simţea tare pe piciore.

Nici el nu era lipsit de machiavelism. La aşa-zisele conferinţe de briefing. unde se discutau temele pentru ziua în curs, lua şi Popper parte. Nu era obligat.

Insă, de când se ivise afacerea Popper, avea o plăcere diabolică să-şi scoată directorul din sărite. Se aşeza în faţa lui şi. zâmbind machiavellic, îl fixa fără întrerupere. Nu scotea un cuvânt, dar nici nu-şi lua ochii de la el, străduindu-se să-1 enerveze. Prezenţa lui Popper la şedinţe îi cădea lui Bernard pe nervi, nu-1 feri-

cea, îi era greu să se stăpânească. Dar nu-şi putea permite luxul să-1 dea afară. Cu câtva timp mai înainte, conducerea americană, împreună cu Guild-ul, organizase o şedinţă de împăcare. Bernard nu reuşise nici de data asta să demonstreze vina lui Popper, fusese chiar nevoit să-şi ceară scuze. Promisese atunci că îl va accepta la conferinţe şi acum trebuia să-1 îndure.

L-a suportat câteva săptămâni, dar conştient că nu-şi putea stăpâni nervii, hotărâse să nu mai ia parte la şedinţe. Cu conducerea şedinţelor însărcinase pe Preda Bunescu, iar el rămânea închis în biroul lui unde îşi făcea programele. Prostia cu Impresiile unei turiste americane în România îi răpise liniştea, trebuia să se domolească. Numai că el, îndărădnic cum era. nu putea da înapoi. Căuta cu tot dinadinsul un motiv să se debaraseze de Popper. să trăiască însfarşit momentul când acesta nu mai exista la radio.

De când se declanşase conflictul cu Popper, trecuseră patru ani. Bernard uitase că pe timpul când Popper fusese în graţiile lui îi lăudase genialitatea peste tot. Făcuse o depoziţie sub jurământ chiar la consulatul american din Miinchen, în care glorifica tocmai calităţile lui Popper. Dar acum îşi schimbase părerea, Popper nu mai era favoritul lui.

Obsedat, se învârtea în stânga şi în dreapta, căuta o cât de mică posibilitate să-1 loveas-că dureros. Şi-a adus fulgerător aminte că Popper, imediat după ce comuniştii preluaseră puterea în ţară. publicase articole pline de venin împotriva puterilor vestice.

Convins că noi. la Secţia Română de Documentare aveam presa de atunci, îmi trimetea zilnic un emisar după altul. Cerea să-i pun la dispoziţie tot ce se publicase în România înainte de 1950. Nu ţinea cont că postul de radio fusese înfiinţat abia pe la mijlocul anului 1950, iar ce se găsea în arhivă era sporadic, nu ce căuta el. îşi mai adusese aminte că pe timpul când Popper fusese favoritul lui, între Popper şi Eugen Barbu avusese loc o polemică usturătoare.

Cu ani de zile în urmă, Popper, cu aprobarea lui Bernard, începuse să-1 atace pe Eugen Barbu. Pe atunci, combativitatea lui Popper mergea exact pe aceaşi linie cu aspiraţiile lui Bernard, cu atât mai mult cu cât el avea nevoie de reclamă. Dăduse mână liberă lui Popper, ba chiar îl încuraja. Popper şi Barbu se cunoşteau din ţară şi singura diferenţă care exista între ei era numai faptul că Popper părăsise ţara, iar Eu-

ORIGINI nr. 6-7-8/2010

SERIAL

gen Barbu rămăsese în România şi îşi făcea datoria pe baricada criticii contra capitaliştilor. Popper, angajat la Europa Liberă, începuse să răspundă la atacurile lui Barbu. încât un adevărat război polemic se declanşase între cei doi. Numai că Eugen Barbu. spre deosebire de Popper, care se baza numai pe memorie, avea la dispoziţie toată presa din perioada când Popper scrise­se articolele căutate cu atâta înverşunare de Bernard. Le citise pe toate, şi Eugen Barbu răspundea la atacu­rile lui Popper cu floricelele de rigoare, făcând aluzie la ce scrisese el pe atunci.

Pentru Bernard. ripostele lui Barbu ar fi fost o indicaţie preţioasă.

Mi-a cerut să scot tot ce pub­licase Barbu în revista Flacăra, dar nu le aveam pe toate.

Pe urmă. a făcut ce a făcut şi, din România, îi fusese adus un articol scris de Pop­per prin 1948. Cert că pe timpurile acelea Popper fusese de stânga, cum s-ar zice comunist, dar nu o ţinuse secret. Arti­ colul primit de Bernard era plin de injurii. Pop­ per condamna pe ameri­ cani şi îi înjura într-un hal fără de hal. Bernard abia pusese mâna pe articol că s-a şi dus cu el la şedinţa Departa­ mentului să-1 arăte. Cu asta. căuta să motiveze nu numai antipatia lui faţă de Popper, ci şi lupta pe care o ducea cu înverşunare împotriva lui. L-a tradus în engleză şi, cu obişnuitele lui co­ mentarii, l-a arătat celor care conduceau postul de radio. Articolul publicat de Popper în 1948 era cu­ noscut acum de toată lumea la radio. Nu s-a mulţumit numai cu atât. Ceruse o întâlnire tripartită, formată din conducerea postu-lui de radio. Departamentul Administrativ şi NWC. Bernard încredinţat că de data asta pusese mâna pc cel mai mare secret; căuta să facă imposibilă menţinerea lui Popper în Departa­ ment. N-a fost o discuţie cu întrebări şi răspunsuri, ci Bernard singur tăcuse o declaraţie: cu informaţiile pe care le am, mă văd nevoit să-l scot pe Popper din

75

poziţia de redactor cultural. Spunea sus şi tare că materialul pe care îl are în mână dovedea că Popper fusese stalinist înveterat şi adusese multe pagube lit­ eraturii române. Bătea apa în piuă. Articolul publicat în 1948 putea impresiona numai pe americani, chiar dacă ei erau la curent cu ce s-a publicat şi se publica împotriva puterilor vestice dincolo de Cortina de Fier. Nu era ceva nou, iar pentru perioada războiului rece ceva normal. In afară de asta, Popper nu făcuse secret din fosta lui activitate. Se ştia că fusese marxist. în schimb, toţi se întrebau cum de reuşise Bernard să procure un astfel de doc­ ument.

Articolele publi­cate în presa română din perioada aceea fuseseră clasate, iar fotocopii se puteau procura numai prin securitate. Ca să le ai, trebuia să ai relaţii. Un lucru care întărea presimţirile celor din Departament că Bernard avea legături directe cu securitatea română. Şedinţa tripartită fusese iniţiată de el, dar n-a avut succesul pe care şi-1 dorea. Bernard însă nu se dădea bătut. îşi continua mai departe propaganda de ponegri­re. La început, arătase articolul la una din şedinţele de dimineaţă cu redactorii români; numai că, aşa cum gân­dea el, nu era de ajuns. L-a chemat la el în birou pe Toma Kavanian, i-a dat arti-colul spunân- du-i să-1 ducă la colegi să-1 citească.

Kavanian aflându-se în cuşca leu­lui, n-avea curaj să se opună. L-a luat, s-a dus cu el la colegi, arătându-1 într-un fel atât de caraghios, că toţi pufniseră în râs.

Dar cea mai mare prostie pe care a facut-o Bernard a fost de altă natură. îşi adusese aminte că Popper înaintase de mult timp hârtiile pen­tru emigrare în Statele Unite ale Americii. Mai ştia că primise şi viză de emigrant. Pe atunci fuseseră priete­ni şi Bernard se bucurase sincer de succesul lui Pop­ per. Numai că aceste amintiri nostalgice aparţineau trecutului şi în perioada actuală ei erau duşmani de

76

SERIAL

neîmpăcat. Nu s-a gândit prea mult la urmări şi con­vins că ce punea el pe hârtie ca director al postului nostru de radio avea greutate, trimisese la Immigra­tion and Natu-ralisation Office (Oficiul de Imigraţie şi Naturalizare) din New York. o scrisoare de dela­ţiune împotriva lui Popper. Căuta să-i facă greutăţi să nu fie încetăţenit. Dar şi Bemard îşi înaintase hârtiile pentru încetăţenire. Soarta a făcut ca şi el să fie invitat pentru ultimile formalităţi, exact în aceeaşi perioadă când pleca şi Popper în America. Amândoi fuseseră chemaţi la Immigration and Naturalisation Office în acelaşi timp. Nu am idee dacă a fost făcut intenţionat, dar ce este însă mai nostim, cei doi s-au întâlnit ac­olo; numai că din biroul de naturalizare, Popper şi familia lui ieşiseră cetăţeni americani, pe când el, ca director al postului nostru de radio, nu. Popper fusese încetăţenit, iar Bemard refuzat. Ironia soartei. întors cătrănit de tot la München, ca să salveze aparenţele, Bernard declarase că din cauza impozitelor prea mari care se puneau pe salariu el singur renun-ţase la cetăţenie. Cine a crezut-o, trebuie să fi fost un sfânt. Loviturile îi cădeau pe cap una după alta. dar nu se liniştea.

Lăsase să mai treacă câteva luni şi pusese la cale o nouă afacere. Făcuse, sau încerca să facă un pas înainte. Se dusese cam des la Paris şi proba­ bil că acolo discutase cu Monica Lovinescu despre planurile lui literare, precum şi ce avea de gând să facă la München. Sunt convins că Monica îşi dăduse seama de posibilităţile care i se prezentau şi că plan­urile lui Bernard erau în interesul ei personal. Monica era angajată la biroul Europei Libere din Paris, unde se ocupa cu emisiunile de critică literară. Un pretext pentru Bernard să pună la cale planurile cu Popper, care trebuia scos din circulaţie odată cu desfiinţarea Tribunei Libere, „opera" de valoare a acestuia.

Ferm hotărât să reuşească, Bemard nu gândise nici de data asta la urmări. Ce era mai important pentru el, toată chestiunea trebuia bine regizată.

Bernard reîntors la München, organizase la Europa Liberă o masă rotundă la care invitase şi pe Monica Lovinescu. Era numai un pretext. El îşi făcuse un plan diabolic: prezentând ofi­cial pe Monica Lovinescu direcţiei americane, avea şi posibilitatea să dovedească că ea era mult superioară, mult mai bine pregătită intelectual decât Popper. Jackson Room, sala de conferinţe unde mă găseam şi eu, era plină. Stăteam cu spatele spre uşa de intrare. Când am auzit-o deschizându-se, din curiozitate mi- am întors capul. La ce a urmat, rămăsesem realmente uluit; Monica îşi făcuse apariţia şi văzându-mă, ve­ nise zâmbind direct la mine, de parcă numai pe mine mă vedea. Sala de conferinţe era plină şi nu crezusem că mă va recunoaşte. Trecuseră decenii de la ultima noastră întâlnire şi eram convins că praful uitării se aşternuse peste trecut. Nu mă

ORIGINI nr. 6-7-8/2010

aşteptasem la gestul ei. In ori ce caz, nu puteam sta pe scaun ca un nepoliti­cos, m-am ridicat să o întâmpin:

- Ce mai faci, Monica ? Nu te-am văzut de un car de vreme.

Faţa îmi era luminată de un zâmbet întrebător.

- Bine şi tare mă bucur că te revăd. Când treci pe la Paris ?

Nimic mai mult. Despărţindu-se de mine, Monica făcuse înconjurul meselor pe stânga, s-a dus la Ber­nard, care o aştepta cu nerăbdare. Nici n-a lăsat-o să se aşeze bine pe scaun, că a şi întrebat-o:

- Da de unde îl cunoşti ?

- Nu-mi aduc aminte pe unde l-am întâlnit, dar îl cunosc.

Era a treia surpriză. După câte citeam pe faţa lui stupefiată, era neliniştit. Prima surpriză fusese Paul Bemard Henze. a doua Constantin Vişoianu şi acum Monica Lovinescu. Se uita fără întrerupere la mine, vedeam că ceva îl frământa.

Făcând din nou o săritură cu mintea la timpuri de mult trecute, era în perioa­da războiului, o căldură plăcută îmi încălzea inima. Trecuseră decenii, dar memoria vizuală a Monicăi mă uimise.

Cu aducerea Monicăi Lovinescu la Miinchen, Ber­nard reuşise să bage victoria în buzunar. Aşteptase ani de zile. La masa rotundă, Monica vorbise în limba franceză, iar conducerea americană fusese impresionată, acceptând transferul programului lit­erar la Paris. In momentul în care hotărârea fus­ese luată, creaţia lui Popper, Tribuna Liberă, fusese condamnată la moarte. N-a durat mult şi programul a fost desfiinţat. O lovitură dureroasă pentru Popper, dar nu mortală. Trebuia numai să stea la cheremul lui Bemard. directorul postului nostru de radio. Ca să-şi bată joc de el, Bernard începuse să-i dea articole din presa internaţională să facă traduceri banale. Ce era şi mai dureros pentru Popper, articolele erau tehnice, n-aveau nimic de a face cu literatura.

Bemard se bucura ca un copil, era îmbătat de victorie. In sfârşit, Popper primise lovitura de graţie şi el jubi­la. Trecea pe culoare cu nasul şi mai ridicat, iar ochii îi râdeau. Totuşi ceva îl mai gâdila: nu era mulţumit numai cu desfiinţarea Tribunei Libere. Trebuia să mai facă ceva. dar în aşa fel ca Popper să simtă lovitura şi mai mult.

L-a mutat de la etaj, trimiţându-1 la subsol, exact în camera unde cu câteva luni mai înainte avus­ esem întâlnirea cu Galatea Lemonidis şi Pinţi Burile- anu. Popper fusese alungat din paradis, se găsea în... Siberia. Ne fiind departe de mine, îl vizitam destul de des. (continuare în numerele viitor)

ORIGINI nr. 6-7-8/2010

JURNAL DE CĂRŢI

77

PR. GHEORGHE NAGHI

ISTORIA CREŞTINĂ GENERALĂ Istoricul Părinte Prof.

Univ. Dr. Vasile V. Muntean este deja binecunoscut atât cititorilor din România cât şi celor din America. Urmărindu-i activitatea de-a lungul anilor putem afirma cu uşurinţă ca avem ae-a race cu un om ae o serioasă probitate ştiinţifică căruia îi stau mărturie numeroasele lucrări care i-au adus recunoaşterea lumii ştiinţifice naţionale şi internaţionale.

Cercetările autorului au fost diverse şi se înşiruie pe parcursul unor zeci de ani premergători, ani de muncă nepregetată şi jertfe care astăzi cu greu se mai pot imagina, fiind găsibile în mai multe volume. Câteva din cărţile autorului se cicumscriu Bizantinologiei: 1. Organizarea mănăstirilor româneşti în comparaţie cu cele bizantine până la 1600, Extras din Studii Teologicei 1984); reeditat sub titlul: 2.

Bizanţul şi românii. Cercetare comparativă privind organizarea mănăstirilor; Trinitas, Iaşi, 20051 (versiunea engleză spre finalizare); 3. Bizantinologie, Ed. Mitropoliei Banatului. Voi. I, Timişoara, 1999; Voi. II, Timişoara, 2000; 4. Spiritualitate bizantină şi românească, Ed. Marineasa, Timişoara, 2004; 5. Exegeze istorice şi teologice, Ed. Marineasa, Timişoara, 2005;2Istoria Banatului: 6. Monumente istoricebisericeşti din Lugoj (în colaborare)., Ed. Mitropoliei Banatului, Timişoara, 1981; 7. Contribuţii la istoria Banatului, Ed. Mitropoliei Banatului, Timişoara, 1990; 8. Artă şi cultură (1996); 9. Artă şi cultură, ediţia a ll-a(2009)3; Istoria Bisericii Române: 10.

Istoria Bisericii româneşti (de la începuturi până în 1716), Ed. Marineasa, Timişoara. 2009; Istoria Bisericii Universale: 11. Istoria creştinătăţii (de la Hristos până la Reformă 1517), Ed. Sophia, Bucureşti, 2004; 12. Istoria creştină generală, Voi. 1 (ab ini-

tio-1054), tipărită cu binecuvântarea Prea Fericitului Părinte, DANIEL. Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2008, 360 p.; Voi. II, (1054-până azi), Bucureşti, 2008, 484 p4; Sub îngrijirea lui au apărut: 13. Al. Elian, Bizanţul, Biserica şi cultura românească, Ed. Trinitas, Iaşi, 2003; 14. In memoria Iui Alexandru Elian, Ed. Mitropoliei Banatului, Timişoara, 20085;

Volumul întâi se deschide cu un Cuvânt înainte al Prea Fericitului Părinte Patriarh DANIEL care precizează că aceste două volume apar ca "urmare şi completare a celorlalte lucrări publicate până acum în domeniul Istoriei Bisericeşti Universale", destule ca număr până în acest moment.

Primul volum începe cu o Notă lămuritoare a autorului privitoare la diferenţa care trebuie făcută atunci când punem această lucrare faţă în faţă cu Istoria creştinătăţii de la Hristos până la Reformă (Editura Sophia, Bucureşti, 2004), cu subiect aproape similar, diferenţa dintre ele se referă la revizuirea şi îmbogăţirea textului, înzestraea lui cu ilustraţii şi hărţi, diverse tabele finale şi cu indici care să uşureze munca celui care o parcurge. Apoi faţă de lucrările fundamentale din 1956 şi 1987/1993 autorul aduce informaţia şi bibliografia la zi, face unele comprimări sau aduce detalii suplimentare în funcţie de stadiul cercetărilor istorice şi teologice din planul naţional ori internaţional. In Introducere autorul cuprinde noţiuni preliminare, disciplinele ajutătoare (Studiul Noului Testament, Patristica, Dogmatica, Simbolica, Liturgica. Dreptul canonic, Arheologia creştină, Istoria Bisericii Ortodoxe Române), lămurind şi ficţiunea lui Dan Brown, surse diacronice şi istoriografie (izvoare directe şi indirecte, izvoare scrise şi nescrise), practic un eseu bibliografic, prescurtările folosite în lucrare, abrevierile uzuale urmate de o bibliografie generală temeinică (formată din trei părţi I. Instrumente de lecru: erminii introductive, enciclopedii, dicţionare, bibliografii, reviste, atlase, II. Izvoare: ediţii, repertorii, colecţii, III. Lucrări cu caracter general sau mai special, tratate, studii şi articole), cu explicarea metodologiei aplicate în cazul de faţă (logică şi cronologică, utilizate împreună).

Partea 1 prezintă 1. Originile şi extinderea creştinismului în contextul socio-politic şi cultural religios în care s-a născut Mântuitorul, cine a fost

78

JURNAL DE CĂRŢI

Mesia şi învăţătura Sa, apariţia Bisericii Univer­ sale prin propovăduirea ucenicilor lui lisus şi a co­laboratorilor lor, Sf. Apostol Pavel şi călătoriile lui misionare, cultul şi trăirea „ întru Hristos" cât şi instituţionalizarea creştinismului primar. 2.

Tratează Biserica luptătoare în prigoane, polemici şi erezii cu persecuţiile anticreştine şi implicit venerarea mar­tirilor, tulburările din Biserica primară şi cele mai importante erezii. 3. Mistagogie, noi evanghelizări cu debutul vieţii monahale sau cum îşi trăiau primii creştini (care, să nu uităm, erau într-o mare măsură evrei) viaţa după învăţătura lui lisus Hristos care se vădeau prin catehizările care se făceau, prin Taine. Sf. Liturghie, stabilirea sărbătorilor şi semnele unei arte creştine primare, cum evolua învăţământul, înstăpânirea moralei creştine cu reversul ei penitenţa şi cum apare cinul monahal, toate până la edictul de la Mediolan-Milanul de astăzi, din anul 313.

Partea a II-a cuprinde evenimentele desfăşurate între anii 313 - 787, perioada Sinoade­lor ecumenice când au fost combătute nenumărate erezii arianusmul, macedonianismul, apolinarismul, nestorianismul, monofizitismul, monotelismul, icon­oclasmul. Un subcapitol semnificativ este dedicat inovaţiilor cultice în Biserica occidentală, filioque, sporirea autorităţii pontificale şi naşterea statului pa­pal, evoluţia cultului şi a artei religioase, apariţia pa­triarhatului.

Partea a IlI-a cuprinde evenimentele dintre anii 787-1054, de la ultimul Sinod ecumenic din 787 până la Marea Schismă din anul 1054 cu descrierea situaţiei politico-bisericeşti din răsăritul şi apusul Europei, încreştinarea popoarelor din nordul, centrul şi răsăritul Europei precum şi din Balkani, spirituali­tatea bisericească, arta şi cultura. Un subcapitol este închinat Schismei celei Mari din 1054 cu explicarea acestei mari rupturi dintre Biserica Răsăritului şi Bi­serica Apusului.

Autorul după consideraţiile finale întocmeşte minuţioase tabele cronologice despre episcopii şi patriarhii din Ierusalim, episcopii şi papii Romei, episcopii şi patriarhii constantinopolitani, episcopii şi patriarhii din Antiohia, episcopii şi patriarhii din Alexandria, imperatori romani până la Constantin I. împăraţi romani peste Apus (337476), împăraţii de la Constantinopol, franci şi francezi, regi şi împăraţi germani şi conducători islamici. Volumul se încheie, ca orice lucrare academică, cu provenienţa şi lista ilustraţiilor urmat de un indice tematic, onomastic şi toponimic.

Volumul al II - lea începe cu partea a IV- a cuprinzând evenimentele dintre anii 1054-1517, de la Marea Schismă Ia Reformă, unde sunt tratate în amănunt cruciadele, isihasmul, inchiziţia

ORIGINI nr. 6-7-8/2010

reliefând cadrul creştin după Marea Schismă, încercările de reunire confesională în secolele XIXIV, cruciadele, evoluţia Bisericii romano-catolice, ordine monastice catolice, inchiziţia, exilul papei la Avignon (1309- 1377). 2. Antereformatori. Post-Bizanţ. Scolastica; Renaşterea cuprinde precursorii Reformei protes­tante John Wycliffe, Jan şi Girolamo Savonarola, apoi este prezentat conciliul unionist florentin, marea dramă a căderii Constantinopolului. trăirea creştinilor în cadrul imperiului otoman, Scolastica şi cultura renanscentistă.

Partea a V-a sunt prezentate eveniment­ele dintre anii 1517-1789, o vreme a sciziunilor din perioada de Reformă protestantă, propagarea lutera- nismului, versiunea calvinească a Reformei (Zwing- li). Biserica Anglicană, Reforma şi Contrareforma, o epocă de controverse şi războaie îndelungi. 2. De la război spre o revoluţie. Raporturile Bisericii cu statul unde este prezentat războiul de 30 de ani, noile direcţii protestante în raport cu disensiunile din Biserica romano-catolică în care îşi fiice simţită prezenţa molinismul, jansenismul şi quietismul su­prapus cu misionarismul romano-catolic efectualt în special prin iezuiţi şi diferite ordine călugăreşti, prezenţa în Occident a febroniaismului, terezianis- mul şi iosefinismul, frămânrări care au culminat cu Revoluţia franceză din 1789. 3. Pc partea cealaltă, a Răsăritului sunt discutate patriarhiile ortodoxe, ve­chi şi mai noi, în special creştinismul răsăritean din veacurile XVI-XVIII, modul de vieţuire a ortodoxiei postbizantine cu Poarta otomană, dezvoltarea patri­ arhatului rus alături de situaţia creştinismului în Pen­insula Balcanică, în Ungaria. Austria şi la români. 4. După ce este prezentată situaţia din Apus şi Răsărit este analizată convieţuirea dintre cele două, adică prozelitismul catolic prin uniaţie, relaţiile dintre pa­triarhiile apostolice răsăritene cu protestanţii, scri­erile ortodoxe din secolul al XVII -lea, istoriografia bisericească în Răsărit, monahismul cu rolul primor­dial al Athosului cât şi dezvoltarea ritualului şi a artei bisericeşti.

Partea a Vl-a este ultima parte a volumului al II-lea care tratează evenimentele de le Revoluţia franceză din 1789 până în zilele noastre plecând 1. De la evoluţia confesiunii catolice pe glob prin Conci- liile Vatian I (1869-1870 controversata infailibilitate papală şi Vatican II( 1962-1965) cu acel cunoscut „ag- iornamento" (care înseamnă aducerea la zi a structu­rilor, orientărilor, a limbajului şi a formelor de acţiune ale catolicismului). Mai sunt luate în vedere de au­tor propaganda romano-catolică, filantropia, cultul şi arta în catolicism, gândirea teologică catolică. 2. Se

ORIGINI nr. 6-7-8/2010

JURNAL DE CĂRŢI

trece la orientările protestantismului, evoluţia anglicanismului, apariţia unor noi culte şi denominaţiuuni în spaţiul anglo-saxon. 3. Este tratată situaţia Biseri­ cilor răsăritene în lume, viaţa bisericească în vechea tetrarhie patriarhală şi la ceilalţi drept-credincioşi şi eterodocşi, relaţiile interbisericeşti şi viaţa creştină în diasporă, comunităţile vechi- orientale, cultul orien­ tal, viaţa monahală, activităţi caritabile, arta. şcolile teologioce şi presa bisericească. Ultimul subcapitol vorbeşte despre tendinţele actuale, 4. Spre "homodoxie" (consens doctrinar), mişcarea ecumenică, unanimitate creştină şi irenologie, conferinţele pan­ ortodoxe, dificultăţile dialogului cu creştinii vechiorientali, romano şi vetero catolici, anglicani, lutera­ ni. calvini (reformaţi), precizări cu privire la situaţia actuală a ecumenismului. încheierea volumului aduce aprecieri finale, tabele cronologice, provenienţa şi lis­ ta ilustraţiilor. Indicele tematic, onomastic şi topon­ imic încheie această valoroasă incursiune doctă în is­ toria creştinismului de la origini până astăzi. Lucrare monumentală care în afară de importanţa ei în sine se distinge printre multele calităţi, sintetice şi de anal­ ize detailate şi cu o bibliografie tematică, la sfârşitul fiecărei teme tratate.

Cartea de faţă s-a bucurat de atenţia specialiştilor6 care o consideră - afirmă părintele profesor Sorin Cosma - cele două volume de isto­ rie bisericească universală, ne prezintă o viziune analitică şi sintetică asupra istoriei creştinismului, redată cu claritate şi distingere, împlinind anticul şi veşnic actualul principiu didactic: „Bene docet qui bene distinguit...".

79

În încheiere putem afirma cu toată convin­ gerea că aceaste două volume ale Părintelui Profesor Dr. Vasile V. Muntean reuşesc o excelentă sinteză a creştinismului care completează fericit lucrarea iluş­trilor înaintaşi Ioan Rămureanu, Milan Şesan şi Teodor Bodogae la care putem adăuga stilul uşor curgător, fraza plină de verv care nu jigneşte ci construieşte, eleganţa cu care trece peste divergenţe, se simte că autorul nu este pătimaş ci mai mult împăciuitor (char dacă greşelile altora sunt vizibile) ceea ce face uşor de parcurs şi eventual, asimilat respectivele volume. Carţea este - după cum afirmă Prea Fericitul Părinte DANIEL, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române - „un instrument de lucru folositor pentru cei ce se ocupă cu studiul Istoriei Bisericii, pentru studenţii în teologie, pentru cler şi mireni, şi pentru informarea tu­turor celor ce vor să cunoască istoria creştinismului".

1. Recenzie a apărut în Origini (Alianţa), 2006, Voi. XI, Nr. 11-12, Noi.- Dec., p. 84-85.

2. Alternativa (Canada), 2006, IV, Nr. August; Origini (At­lanta), 2007. Voi. XI, Nr. 1-3, p. 79-80.

3. În curs de apariţie

4. În curs c!e apariţie

5. A apărui în Meridianul Românesc (Anaheim), 2009, XXXVI, Voi 13, Nr. 604, 28 Martie, p. 13.

6. Pr. prof. univ. dr. Sorin Cosma, "Un instrument de lucru folositor" în cunoaşterea istoriei bisericeşti universale, în Foaia Diecezană (Caransebeş), 2008, XIV, Serie Nouă, Nr. 7, Iulie, p. 8

CONSTANTIN ERETESCU

O LUME CU OBSESII ŞI CU AMINTIRI Îmi amintesc timpul când visam să fiu în povestea pe care o citeam.

Personajele erau pe atunci nobile, aventurile lor eroice, iar răul era mereu biruit.

La capătul lecturii te culcai cu conștiința că ai luat tu însuți

parte la reinstaurarea dreptății. Timpul acesta a trecut de bună seamă. Cărțile de care avem parte în vremea din urmă sunt pline de răni care rămân deschise. Nu le vindecă timpul, încă mai puțin personajele.

Ultimul roman al Alexandrei Târziu, Lista lucrurilor care obsedează, Editura Semne, București, 2009, este o asemenea carte. Frida (Tereza) 042 este o fostă securistă care-și trăiește ultimele zile în perioada post-revoluționară, frământată în continuare de dosare, de delațiuni, de note informative, de obiecte confiscate de la cei la perchezițiile cărora a luat parte. Prin intermediul televizorului, ea și toți ceilalți se află în compania vechii generații de supraviețuitori ai fostului regim, dar și de noii înfometați de glorie și de putere. Printre ei se află colonelul Dinumbră,

80

JURNAL DE CĂRŢI

doamna Creața, domnul Banditu, frații Gâșcari, Traficantu, mulțime de alți domni și doamne. Autoritatea supremă a democrației dezorganizate prin care trece țara, noua divinitate, este domnu’ Desculțu de la televizor, un bucureștean intravilan, cum spune Tina, sluga Fridei. Lui i se închină lumea. El este cel care știe totul, în toate domeniile. Învățăturile lui sunt reținute și reproduse cu fidelitate:

Și Domnu’ Desculțu’ zice la fel, că suntem un popor cultural!; Altfel, domnul Desculțu’ zice că noi, generația expirată, ar trebui să ne gândim la moarte cel puțin o dată pe zi …; “Nevoia de adevăr nu-i același lucru cu nevoia de certitudine”, îl aude ea acum pe Desculțu’ profetizând la emisiunea lui “În Dialog”; …domnu’ Desculțu’ ne explică despre importanța bordurilor din orașul nostru …; După domnu’ Desculțu’, doamna Torționara ar fi victima, și doamna Victima ar fi Torționara: … regretele, a spus pe Cultural domnu’ Desculțu’, îmbolnăvesc creierul …; … are dreptate Desculțu’ când spune pe Cultural că suntem un neam de cerșetori. Și tot de la el află Tina că suntem un neam care se vinde ușor, un neam care uită ușor, o nație fără memorie.

Preceptele societății de tranziție, combinate cu experiența de viață, dar și cu vârsta, face ca viața de zi cu zi a celor două protagoniste să se desfășoare sub semnul haosului. Frida întocmește la nesfârșit liste care conțin delațiuni și informații, dar acestea fie nu pot fi descifrate, fie n-au vreo noimă. Tina, servitoarea, are nevoie doar de o listă de cumpărături cu care să se ducă la piață. Dialogul femeilor nu se leagă sau e lipsit de logică, replicile sunt dezaxate, Frida își urmărește propriile gânduri și obsesii, ea spune și nu spune, mimează senilitatea chiar și atunci când ar putea vorbi fără teamă, iar asta face comunicarea cu neputință.

Într-un fel, toată viața acestei femei a fost trăită sub semnul minciunii. Fiică de boier, ea își bagă la închisoare propria familie și se dă, trup și suflet, securității. O face fără să ezite, fiindcă nu concepe să trăiască altfel decât în confort. În existența lipsită de perspectivă care urmează cedării, bate din aripă amintirea unei întâmplări din copilărie. Atunci când noul regim politic a trimis poliția să-i aresteze familia, un băiat al nimănui a îmbrăcat-o în haine de

ORIGINI nr. 6-7-8/2010

argat și a salvat-o de la deportarea în Bărăgan și de la umilințele asociate cu ea. Cornel, acesta este numele băiatului de atunci, copil din flori al unui boier care nu și-a bătut capul cu probleme de morală, se află în America, împreună cu un alt suflet de pripas, Mura.

Aceasta din urmă, un fel de sălbăticiune a locului, copil îmbrăcat într-o fustă din frunze de tutun, trăitoare într-un castan, dar martor de acolo al unor scene care își vor căpăta sensul și dezlegarea la maturitate. Cornel, salvatorul, rămâne până a bătrânețe amintirea de preț a Fridei. Pe el îl respinge la maturitate, pe el îl caută la bătrânețe.

În debandada evenimentelor care au adus la putere comunismul, un om neînsemnat își dovedește luciditatea: este Cati, bucătăreasa boierilor de la Ciulinești. Ea e cea care știe totul despre toți și decide să-i dea o șansă lui Cornel, bastardul boierului.

Datorită ei ajunge în America băiatul, a cărui singură avuție a fost multă vreme un acordeon roșu. Tot Cati este aceea care o aduce în casă și o hrănește pe Mura, copilul din flori al unui alt boier. Cei de departe nu vor schimba în bine viața Fridei rămase acasă. Nici a semenilor lor.

Destinele, odată separate, nu se vor mai intersecta. Cei din România rămân cu noile vedete ale epocii, mai mare peste toți, același înțelept, domnu’ Desculțu’, important și atotștiutor.

Noul roman al Alexandrei Târziu nu este o operă care oferă soluții. Nici o deschidere, așa cum neam obișnuit să întâlnim în filmele americane. Este o frescă a timpurilor noastre, imaginea unei societăți debusolate, cu profitori, scotocitori de dosare, pungași și naivi. Oamenii sunt bombardați fără oprire de același nestăvilit puhoi de vorbe goale. Aș fi vrut să mă pot substitui eroului, să iau parte la aventurile lui, să schimb în bine lumea de acolo. Dar descopăr că sunt și eu un outsider, în bună măsură asemeni lui Cornel, acela cu acordeonul.

Nici unul din noi nu ne dovedim de folos semenilor de acasă. Care nu se pot descurca singuri. Mai deprimant încă, este faptul că nici nu-și dau seama că le lipsește orizontul.

O carte pe o temă care trebuia abordată: romanul politic al societății post-comuniste. E meritul și riscul asumat de scriitoare, un om cu antenele bine orientate spre realitățile din România.

ORIGINI nr. 6-7-8/2010

ESEU

81

VIRGINIA STĂNESCU

MIRCEA ELIADE LA DIVINITY SCHOOL

La Divinity School Mircea Eliade a trebuit să se confrunte cu îndatoririle ce-i reveneau ca dascăl. Mediul universitar american, cu totul diferit de cel European i se pare surprinzător prin toleranţa religioasă a colegilor săi care aveau denominaţii diferite: doi unitarieni, doi everei, un agnostic, un buddhist, catolici. Găseşte singur explicaţia în faptul că Statele Unite, notează el, îşi au rădăcinile în teologie.

Pluralismul religios întâlnit aici, la Divinity School a rezultat pe parcursul întregii sale activităţi la Divinity School într-o intensă colaborare şi în discuţii fructuoase, într-un mediu intelectual care era o reproducere la scară micro a atmosferei de la congresele internaţionale care îi plăcea atât de mult.

În Autobiografie, el arată că ceea ce-1 deranja la sistemul universitar american spre deosebire de cel european era numărul de ore pentru cursuri şi seminarii la care se adăugau discuţiile cu studenţii şi lucrările scrise de 15 -20 de pagini, pe care studenţii trebuiau să le prezinte a sfârşit de quarter. Faptul că pentru propria lor pregătire profesorii aveau doar perioada vacanţei de vară era unul din aspectele care îl tulburau pe Eliade pentru că aceasta îi lăsa prea puţin timp pentru scris în vederea publicării de lucrări ştiinţifice. „"Considerând că formula faimoasă ,publică sau pieri' este încă valabilă, numărul mare de ore pentru activităţile pur didactice mi se părea dacă nu o calal- mitate, cel puţino mare povară," spune Eliade.

În ciuda acestei nemulţumiri, el a ţinut cursuri şi a condus seminarii, după cum am arătat mai sus şi a orientat activitatea studenţilor înscrişi la mas- terat şi a celor doctoranzi.

„De la prânz până la ora cinci după masă mă întâlnesc cu studenţii în oficiul meu din Meadville şi îmi petrec cam o jumătate de oră cu fiecare din ei. Ii întreb pe cei nou veniţi să-mi spună despre studiile lor, despre profesorii pe care i-au avut înaintea mea şi mai ales despre motivele personale care i-au făcut să studieze istoria religiilor cât şi depsre zona în care vor să se specializeze. Ii mai întreb şi ce limbă orientală vor să studieze. Nu îndrăznesc să le spun că Giusseppe Tucci cerea ca fiecare student care pregătea o teză de doctorat despre buddhism să promită că va învăţa cinci limbi pe care el le considera indispensabile: Sanskrita, Pali. Tibetana, Chineza şi Japoneza.""9 (Jurnal III, p. 130)

Îşi exprimă surprinderea când unii din studenţii săi dotaţi decid să părăsească programul: „Trebuie să scriu într-o zi un articol despre aceşti studenţi americani care, deşi extraordinari de talentaţi, abandonează studiile dintr-o dată, uneori în mod definitiv, din motive „existenţiale". Cred că am amintit cazul acelei studente care excela în antropologie dar care a lăsa totul baltă ca să se ducă să trăiască în mijlocul unei păduri din British Columbia. In Departamentul de Istoria Religiilor am întâlnit chiar şi mai remarcabile cazuri: După ce a luat cursuri timp de doi ani una din studentele mele cele mai bune, tânăra P.R. a lăsta universitatea din Chicago ca să trăiască cu iubitul ei care găsise de lucru în California Şi ce să mai spun despre neuitata Dorothy P? Christinel şi eu am întâlnito când era în anul doi de colegiu. A venit o vreme la cursurile mele. Era o fată extraordinară. Reuşise să înveţe persana atât de repede şi de bine încât fusese selectată din zece- cincisprezece candidaţi în urma unei competiţii pentru studii orientale care i-ar fi permis să meargă în Iran pentru câteva luni. Era interesată şi în Bengali, pe care începuse să o studieze, şi în arta şi literatura medievală. Cânta la ghitară, picta, desena, etc...Când a terminat colegiul a decis să renunţa la tot, deşi i s-au oferit burse numeroase, şi s-a mutat la New York ca să aibă grijă de copii de la trei la şase ani."10 (Jurnal III, p. 95).

Îşi adunase în jur un grup de studenţi excelenţi care îl admirau şi care au devenit mai târziu profesori sau şefi de catedre în Statele Unite. Printre aceştia se numărau: Mac Linscott Ricketts, Normau Girardot, Douglass Allen, Dennis Doeing, Zwi Verblovski, etc... Mulţi dintre studenţii săi iaceau parte din audienţa din cadrul colocviilor şi simpozioanelor pe tema Eliade. Cât de serios se răspândise influenţa scrierilor sale prin aceşti studenţi ne este relatat de Noel King din Uganda care într-o întâlnire cu Eliade spunea că lucrările sale sunt citite în colegiile din Africa şi ideile sale sunt folosite împotriva asimilării tradiţiei cultelor locale de către bisericile creştine.

O parte a perioadei americane a lui Eliade a coincis cu perioada generaţiei nonconformismului american marcată de beat generation şi de mişcarea hippie. Era o mişcare cu totul diferită de cea pe care o trăise Eliade ca şef al tinerei generaţii. Tineretul american înţelegea să se opună „establishment"-ului prin aderarea la ideile revoluţiei sexuale, nuditate,

82

ESEU

droguri dar şi prin interes faţă de culturile exotice ale Orientului. Deşi uneori iritat de comportamentul acestor tineri, Eliade îi caută semnificaţia.

Gesturile sexuale, cu scopul precis de a scandaliza trecătorii ale unor tineri care s-au întâmplat să-i apară în cale. este analogat cu comportamentul cinicilor care „în­cercau să redescopere spontaneitatea naturală şi înţelepciunea' pe care civilizaţia a suprimat-o", sau cu secta Sivaistă, Pasupata care, „prin reîntoarcerea la animalitate , ...ajung în final să atingă condiţia divină a lui Siva: totul devine permisibil." Eliade vede în aceste comportamente o încercare a tinerei generaţii de a pătrunde la origini, la starea dinainte de păcatul originar.

Inspirat de lectura cărţii lui R.W.B. Lewis, Adamul American, Eliade notează că acest pământ naşte speranţa că umanitatea „are şansa de a începe istoria de la capăt". Tendinţa de a se lepăda de trecut spune Eliade, apare în lucrările marilor personalităţi americane de la Jefferson, la Thoreau, la Withman, ca o inconştientă chemare spre „regenerarea periodică a cosmosului, societăţii, individului". După perioadele de iniţiere prin care trecuse, America a fost pen­tru Eliade locul unde destinul i-a oferit posibilitatea renaşterii prin exilul început cu anul 1945. Robert Ellwood vede în noua sa viaţă în America o diferenţă marcată de lipsa de orice implicare politică. „Ameri­canismul ultimilor ani ai lui Eliade, spre deosebire de românismul de mai înainte nu a fost şovin şi a rezervat loc pentru toate minorităţile ţării"! 1 (p.

122) Eliade nu s-a angajat politic în America, nu a vorbit de resurecţie naţională, spune autorul citat ca şi când „paradisul era deja aici iar eschatologia era realizată atât cât s-a putut..."

Eliade nu a vorbit de resurecţie naţională în America dar era tulburat de ce se întâmpla în Româ­nia aflată sub comunism. In timpul verilor de la Paris, se întâlnea cu diferite personalităţi din ţară sau sta­bilite în Franţa: Paul Goma, Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca, Marin Sorescu, Cioculescu, Cella Delavrancea, Al. Rosetti, D. Ţepeneag, M. Handoca. C. Noica, Cioran, E. lonescu, Camilian Demetrescu, V. Tănase, etc., care îl informează despre situaţia din România. Nu ezită să se ducă la spital în ultimele clipe de viaţă ale lui Vasile Posteucă sau să se im­plice în cazul Calciu printr-o semnătură Ştirile venite din ţară îl depresează. Lectura romanului lui Marin Preda, Cel mai iubit dintre Pământeni îi oferă un scurt prilej de reflecţie, din care Norman Manea a exploatat tendenţios înţelesul cuvântului „culpa" traducându-1 prin „vinovăţie", în articolul "Happy Guilt. Mircea Eliade. Fascism, and the Unhappy Fate of Romania": „Mă tot gândesc ce aş fi suferit

ORIGINI nr. 6-7-8/2010

dacă aş ii rămas în ţară ca profesor şi scriitor. Dacă nu ar fi fost pentru acea felix culpa: adoraţia pentru Nae lonescu şi toate acele consecinţe vătămătoare (în 1935-1960) ale acestei relaţii."

Mac Linscott Ricketts a subliniat că tradu­cerea corectă a termenului „felix culpa" în contex­tul oferit de Eliade este „lucky mistake", „greşeală norocoasă" şi se referă la devoţiunea sa pentru Nae lonescu.

Atacuri furibunde la adresa sa în Italia ve­ neau, în 1979, din partea lui Furio Jesi prin cartea intitulată Cultura de dreapta. Eliade notează: „Aflu că Jesi mă consideră anti-semit, fascist, gardist, etc.. Probabil că mă acuză şi de Buchenwald. Şi totuşi vrea să traducă Istoria mea pentru Rizzoli...." Atacurile se repetă şi în Franţa unde, notează Eliade „din Israel au primit instrucţiuni prescise să fiu criticat şi atacat ca fascist, etc..."

Nostalgia pentru ţara pe care nu o va mai vedea niciodată transpare în notele de jurnal.

Iernile din Chicago îi oferă totdeauna prilej de întoarcere la zăpezile de mai an. „A nins din nou noaptea trecută. Zăpada e înaltă ca în iarna lui 1917 din Bucureşti." însemnările devin mici bijuterii literare. „Ninge de noaptea trecută. Dimineaţa troienele ca în iarna din Bucureşti. Dintr-o dată, se aude liniştea—gravă, misterioasă, inimitabilă.

Ca şi când toate sunetele ar fi fost strivite sub un caldarâm imens ca cerul." 12 (No Souvenirs, p.

120)

„De ieri ninge Iară încetare. S-a strâns în troiene cum era pe vreme în Bucureşti iarna. Mă năpădesc amintirile: mă gândesc la copilărie , la man­sarda din Strada Melodiei, la ferestrele mici care uneori dispăreau sub zăpadă şi gheaţă. Mi-ar place să mă cufund în unul din „materialele pe care le citesc iarna", Gosta Berling, spre exemplu sau Le probleme des Centaures de Georges Dumezil.

Din fericire un molar mă tulbură iar. Mă întorc la lucru şi încetul cu încetul durerea trece iar cu ea amintirile şi melanco­lia"! 3 Jurnal III.p. 136)

Jurnal IV, care consemnează perioada anilor 1979 până în 1985 adică opt ani înainte de a trece în veşnicie este mai sucint. însemnările despre starea sănătăţii sunt din ce în ce mai numeroase. Artrita, cat­aracta, indigestia, pericardita sunt tratate una câte una Ia Billings Hospital de Dr. Cohén şi Dr. Sorensen. în cele din urmă se recurge la tratamentul cu aur. Scrie din ce în ce mai greu din cauza durerilor de la mâinile deformate şi pentru care nu mai există decât un re­mediu recomandat de medic: odihna şi băile calde. Eliade pare disperat când nu poate scrie. Scrisul este pentru el viaţa. Lucrările pe care le are de terminat îl presează. La aproape fiecare an nou împlinit, şaizeci

ORIGINI nr. 6-7-8/2010

ESEU

şi nouă, apoi şaptezeci şi doi de ani de ani notează cu disperare că trebuie să termine Istoria partea a IV şi Autobiografia. In ultimii doi ani începe să se lase totuşi din când în când în voia sorţii. Ceva similar cu ceea ce Dumezil îi împărtăşise despre starea prin care a trecut la aflarea despre boala incurabilă a soţiei sale Nu am lucrat în ultimele săptămâni şi mi-e teamă să realizez că acest lucru mă lasă indiferent..." În 1984, la 5 mai Eliade notază faptul că este îngrozit realizând că în ultimele luni nu a scris decât câte o pagină, două pe zi.

Câtă diferenţă faţă de nota pe care o scrie la 3 ianuarie 1961, la cincizeci şi nouă de ani când se simte îm­plinit: „Dintr-o dată am experienţa duratei vieţii mele. ..Dintr- o dată nu mă simt bătrân dar extraordi­ nar de bogat şi împlin­ it; extins—aducând în mine concomitent atât ,timpul' din India, din Portugalia şi din Paris cât şi memoriile din Bucureştii copilăriei şi tinereţii mele. Ca şi când aş fi atins noi dimensiuni de pro­ funzime. Eram „mai mare", mai „împlinit".

Un domeniu interiorunde, nu demult, mai pătrundeam încă doar fragmentar încercând să retrăiesc un oarec­ are eveniment -mi s-a revelat în totalitatea lui. Un sentiment viguros, puternic. Viaţa umană istorică capătă dintr-o dată sens şi semnificaţie.

Opti­ mism." 14 (No Souvenirs, p. 120) .

Spre sfârşitul vieţii, Eliade simte că tim­pul care i s-a dat se apropie de încheiere şi începe cu rearanjarea bibliotecii sale, cu reorganizarea ei. Parte din dosarele netrebuincioase sunt aruncate la gunoi, parte din cărţi sunt donate Bibliotecii Regen- stein, Medville, cât şi Bibliotecii Academiei Române.

Parcă simte sfârşitul. Adriana Berger, invitată pe pro­ pria lor cheltuială „să stea aici", adică la Chicago, din ianuarie până în aprilie 1984 va orândui biblioteca.

Se gândeşte să dea o parte din preţioasele sale cărţi unora din prieteni. Paginile din jurnal despre dăruirea

83

cărţilor sale descriu aproape un ritual. Eliade alege persoanele şi bibliotecile care le vor primi cu, mare grijă. Se fac pachete cu cărţi. O parte din note şi manu­scrise sunt selectate pentru a fi duse la gunoi.

Despre acestea el vorbeşte în termenii „condamnării la distru­gere". Unele manuscrise constituie propria sa muncă pentru patru capitole: megaliţii. Grecia 1 şi 2, Egip­tul şi Mesopotamia. Dispensarea de ele chiar după ce s-a asigurat că a corectat textul şi introdus corectu­rile în textul ediţiei rămase în raftul bibliotecii sale, o face cu reţinere. „Unele din ele au fost scrise acum douăzeci şi cinci de ani, pe când eram pe strada de la Tour sau Val d'Or". Apoi, simte tristeşea la gândul despărţirii de aceste dosare care conţin pasaje scrise cu devoţiune din au­ torii săi preferaţi cât şi reflecţii personale. Se convinge că la această dată toate notaţiile nuşi mai au rostul şi că ar trebui lăsate să se ducă.

Iar la urmă Eliade pare hotărât după atâtea ezitări şi îşi identifică starea: „...realizez că această distrugere prin foc a mai mult de trei « mii de pagini doar în cursul ultimelor cinci luni se face cu un sen­ timent de pierdere tară a şti prea bine de ce" Din grija cu care Eliade se preocupă în ultimii săi ani de viaţă de problema bibliote­ cii transpare parcă o presimţire.

Eliade păstra o se­rie de copii adnotate ale cărţilor sale. După tipărirea lor făcea reveniri la text, corecta erori sau adăuga informaţii noi la textul tipărit deja, îmbogăţind în acest fel bibliografia. Aşa se explică de ce incen­diul din 1985, presimţit probabil înainte, pe când se despărţea de manuscrise, 1-a demoralizat complet. Wendy Doniger interpretează starea lui sufletească după incendiu în modul următor: „când acele căiţi au ars, el a simţit că toţi anii de creştere continuă au fost şterşi.

Cărţile pe care le cărase cu el spre viitor erau, peste noapte trecute înapoi în timp spre momentul în care au fost publicâte. Cărţile se întorseseră la origine, la momnetul naşterii lor." Să fi văzut oare Eliade în

84

ESEU

acel incendiu semnul sfârşitului său propriu anunţat de dispariţia cărţilor?

Undeva, în jurnal Eliade descrie un vis.

Un şoarece roade la unul din manuscrisele sale.

Me­sajul visului îi rîmâne necunoscut. Există o parabolă indiană, spune Wendy Doniger care ne poate aju­ta la interpretarea lui: cea a omului care atârnă de un fir subţire (descendenţii) la care roade un şoarece(timpul). Se ştie că Eliade nu a avut copii. „Ce simplu ar fi dacă am fi avut moştenitori, dacă Sybille ar fi trăit, sau loan Guşa..." Manuscrisul la care rodea şoarecele era simbolul copiilor pe care el nu i-a avut, spune Doeniger. Copii săi au fosi cărţile.

Încetul cu încetul cei dragi şi prieteni trec în eternitate: tatăl, mama, Sybille, P. Tillich, Evola, Tucci. Notele din ultima parte a jurnalului sunt tot mai scurte iar Eliade şi Cristinel simt singurătatea bătrâneţii. Se gândesc să sărbătorească cea de a treizeci şi cincea aniversare a căsătoriei lor singuri."Ar trebui să sărbătorim singuri, doar noi doi".

Nu poate trăi fară să scrie dar lucrul nu avansează. „Lucrez puţin - doar câteva pagini." Şi totuşi mai are de terminat Autobiografía şi Histoire IV. Duce la bun sfârşit din cele propuse în ultimi ani doar articolele şi prefaţa pentru Enciclopedie.

Însemnările lui Eliade din jurnal se termină la 2 octombrie 1985.

Convins că fiecare exilat este un Ulise ce caută nu drumul spre Ithaca dar spre propriul său centru, Eliade ştia că şi lui i s-a dat şansă de a imita căutările eroului. Ca şi când Ulise ar fi un erou fonda­tor de arhetip; arhetipul drumului spre propriul său centru. Dar dacă şansa i s-a dat fiecărui exilat, spune Eliade, acesta nu poate să profite de ea decât dacă ştie să citească semnele.

Drumul spre centru este unul la­birintic, plin de încercări iniţiatice şi nu poate fi dus până la capăt decât căutând semnele în camuflaj, in- terpetând semnificaţiile în momentele de suferinţă, depresie; „a le vedea şi a le citi chiar dacă nu sunt acolo".

Aceasta se aplică nu doar vieţii sale perso­nale dar şi repetatelor incursiuni intelectuale înainte şi înapoi pe care le-a făcut pentru a-şi construi opera. „Aceşti mai mult de treizeci de ani", spune Eliade la 10 noiembrie . 1959 „ pe care i-am petrecut printre zeii şi zeiţele exotice, barbare, sălbatice hrănite din mituri, obsedate de simboluri, îngrijite şi fermecate de atât de multe imagini care au venit la mine din acele lumi din adâncuri, mi se par astăzi stadii ale unei lungi iniţieri. ...De câte ori nu m-am pierdut, depănat în acest labirint în care am riscat să fiu omorât, să rămân steril, lipsit de vlagă (de una din terifiantele zeiţe mame, spre exemplu) ..Ace-

ORIGINI nr. 6-7-8/2010

stea nu au fost doar părţi de cunoaştere, obţinute încet şi uşor din cărţi dar au fost multe întâlniri, confruntări, şi tentaţii. Real­izez acum perect de bine toate pericolele prin care am trecut în această lungă căutare, şi. în primul rând riscul de a uita că aveam un scop, că mergeam spre ceva. că voiam să ajung la „centru" 15.(No Souvenirs, p. 74-75)

Aceasta vrea să spună titlul căiţii care cu­ prinde interviul luat lui Eliade de Claude Henri Roquet, intitulată Ordeal by Labyrinth, tradusă în româneşte prin Proba Labirintului. Opera sa a fost rezultatul unei călătorii pline de aventuri spirituale. Esenţail a fost că Eliade nu a uitat niciodată că trebuia să ajungă la centru, care era opera sa.

Viaţa lui Eliade este expresia căutării sensu­ lui, opera este dovada că 1-a găsit. Notele sale de jur­nal ne denotă un Eliade care caută semnificaţii „chiar şi acolo unde nu sunt". Prilejul este dat uneori de apariţia aparent banală a unei veveriţe sau a unui car­dinal, ceea ce-1 face pe Norman Girardot să vorbescă de „fondness for squirrels". în căutarea sa pentru sens, Eliade forţează profanul prin căutări hermeneu- tice să-şi dezvăluie sacrul. îndrăzneala unei veveriţe de a-i mânca din mână este interpretată ca o abolire a barierei dintre om şi vietăţi. „Ca şi când", spune el, „condiţia actuală a omului şi a lumii ar fi anulată iar epoca paradisiacă glorificată de mitul primitiv a fost restabilită. Atunci, in illo tempore, înainte de „Cădere", înainte de „păcat" oamenii trăiau în pace cu dobitoacele; le înţelegeau limbajul şi le vorbea ca prieteni. Prietenia cu animalele şi înţelegerea lim­bajului lor sunt ambele sindroame paradisiace şi es­catologice. în ziua în care nou născutul se va juca cu vipera iar copiluil va zburda alături de leopard, istoria va fi la sfârşitul ei iar era mesianică va fi în floare." 16 No Souvenirs pg. 6)

În 1986 Eliade răspunde într-un interviu con­semnat de Mac Linscott Ricketts în Prefaţa la Auto­biografie la întrebarea dacă crede în destin ."Da, în sensul pe care il dau cred că e ceva care nu poate fi explicat - nu o pot numi Providenţă-dar în mod cert e ceva care nu poate fi explicat... în viaţa mea am lucrat în aşa fel încât să nu mă ţină prizonierul unei cariere la Universitatea din Bucureşti, care ar fi sfârşit după ocupaţia rusească a României.

Destinul a aranjat ca eu să fiu la Londra apoi în Portugalia în timpul celui de al Doilea Război Mondial şi apoi la Paris ţinându- mă liber tot timpul să fac ce am vrut să fac. Nu am acceptat o poziţie într-o universitate europeană pentru că ştiam că a fi profesor acolo eşti legat. Dar am ac­ceptat o poziţie într-o universitate americană pentru că, cel puţin în cazul meu mi-au dat libertatea de a face ce am vrut să fac".

ORIGINI nr. 6-7-8/2010

QUI PRODEST

85

ADRIAN BOTEZ

CEREM UN NOU IMN NATIONAL ROMÂNESC

Ne-am săturat să tot ironizăm, să râdem, să facem „haz de necaz" - când asistăm la agonia României!

Şi, în plus, tâlharii şi trădătorii puţin se sinchisesc de ironiile noastre - şi, chiar dacă ar vrea să se sinchisească, nu pricep ce spunem noi, printre gratiile ironiei! Hoţii şi trădătorii sunt fie proşti şi violenţi, de cei orbiţi de orgolii nemăsurate, fie sunt străini de limba şi de cultura românească!

Avem un imn naţional inutilizabil, în condiţiile tragice şi disperate, pe care le trăim, zi de zi şi tot mai fără de ieşire spre cer: Deşteaptă-te, române! Şi ce dacă se deşteaptă românul, în acest pustiu al Duhului, în mijlocul acestui ocean de egoism feroce, în această junglă de indiferentism şi iresponsabilitate, în care şcoala românească actuală de stat ni-i creşte şi „educă" pe ai noştri copii?! Şi ce dacă se trezeşte, DACÀ se trezeşte?! Se culcă românul la loc. văzând că e. mereu, întuneric şi se află într-o asasină/ sinucigaşă, exasperantă şi demoniacă singurătate!

Avem, nevoie de SOLIDARITATE, iar nu de o simplă „trezire/deşteptare"! ...Când vezi pe hienele astea rânjitoare, din Guvern, Parlament, Preşedinţie - când vezi şacalii care ne podidesc, dinspre U.E. (priviţi, priviţi, vă rugăm frumos, mutra, rânjind sinistră, de pitbull fomăitor, pitbull întărâtat de sânge, a vechilului/şefului Misiunii F.M.I. în România, Jeffrey Franks!), sub măşti de „komisari" bolşevico-Jiberali", îţi dai seama că grecii de săptămâna trecută nu degeaba s-au strâns, cu sutele de mii, pe străzi, nemaiaşteptând niciun semnal sindical (care, oricum, nu ar fi venit niciodată, din partea acestor lupi îmbrăcaţi în piei de oi!) - şi au început să dea foc neghinei din holdele Duhului lor: BĂNCILE CĂMĂTARILOR - zarafii iudei, pe care i-a biciuit Hristos, în Templu!!! Iată ce spunea, pe 4 aprilie 2010, genialul muzician grec şi fost ministru, Mikis Theodorâkis (cf. Réseau Voltaire):

„Avec le sens commun dont je dispose, je ne peux pas expliquer et encore moins justifier la vitesse à laquelle notre pays a dégringolé à partir de 2009, au point de faire appel au FMI. perdant ainsi une partie de sa souveraineté nationale et passant à un régime de tutelle. Et il est curieux que personne jusqu'à présent ne soit occupé du plus simple, c'està-dire de notre parcours économique avec chiffres

et documents, de manière à ce que, nous ignorants, comprenions les causes réelles de cette évolution vertigineuse et sans précédent, qui a comme résultat la perte de notre identité nationale accompagnée de l'humiliation internationale (s.n.).

J'entends parler d'une dette de 360 milliards, alors qu'en même temps je vois les mêmes dettes, voire de plus grandes, dans de nombreux autres pays.

Par conséquent, celle-là ne peut pas être la cause essentielle du malheur. Ce qui me pose problème également, c'est l'exagération des coups internationaux dont notre pays est la cible, d'une telle coordination quasi-parfaite contre un pays d'une économie insignifiante, ce qui finit par être suspect. Ainsi suis-je conduit à la conclusion que quelques uns nous ont culpabilisé et nous ont fait peur, de manière à nous conduire au FMI. qui constitue un facteur essentiel dans la politique expansionniste des Etats-Unis et tout le reste concernant la solidarité européenne est de la poudre aux yeux, pour cacher qu'il s'agit d'une initiative purement états-unienne, pour nous jeter dans une crise économique artificielle, de manière à ce que notre peuple ait peur, qu'il s'apprivoise, qu'il perde des conquêtes précieuses et enfin qu'il se mette à genoux, une fois acceptée la domination étrangère (s.n.). Mais pourquoi ? Pour servir quels plans et quels objectifs ?

Bien que j'aie été et reste partisan de l'amitié gréco-turque, néanmoins je dois dire que je crains ce renforcement soudain des relations gouvernementales, et les contacts précipités entre ministres et autres acteurs, les déplacements récents à Chypre et la prochaine visite d'Erdogan. Je soupçonne que derrière tout ça se cache la politique états-unienne avec ses projets suspects, qui concernent notre espace géographique, l'existence de gisements sous-marins, le régime de Chypre, la mer Egée, nos voisins du nord et l'attitude arrogante de la Turquie, le seul obstacle étant la méfiance et l'opposition du peuple grec (s.n.).

Tous, autour de nous, peu ou prou, sont attachés au char des Etats-Unis. La seule différence c'est nous, qui depuis la dictature de la Junte et la perte de 40% de Chypre jusqu'aux embarrassantes polémiques avec Skopje (Ancienne République Yougoslave de Macédoine) et les ultra nationalistes Albanais, nous recevons des coups sans prendre conscience.

Il faudrait qinsi que nous soyons éliminés en tant que peuple et c'est ce qui arrive exactement

86

QUI PRODEST

aujourd'hui. J'appelle les économistes, les politiciens, les analystes, à me démentir. Je crois qu'il n'existe pas d'autre explication logique en dépit du complot international, auquel ont participé les européens proUS du type Merkel, la Banque Européenne, la presse réactionnaire internationale, tous ensemble ont par­ ticipé au "grand coup " de la dévalorisation d'un peu­ ple libre à un peuple soumis (s.n.). Tout au moins, je ne peux donner aucune autre explication. Je reconnais que je n'ai pas de connaissances spécifiques mais ce que je dis, je le dis avec mon sens commun.

Peut-être beaucoup d'autres pensent comme moi et nous le ver­rons peut-être les jours à venir.

En tout cas, je voudrais pré­parer l'opinion publique et souligner que si mon analyse est juste, alors la crise économique (laquelle, comme je le dis, nous a été imposée) n'est que le premier verre amer d'un repas de Lucullus qui suivra et que cette fois-ci viendront aussi des questions nationales cruciales, dont je ne veux pas imaginer où elles nous conduiront (s.n.) .

Je souhaite avoir tort."

Deci, această conştiinţă majoră a poporului grec, Mikis The- odorâkis, n-are teamă să declare, public, că orice popor care nu stă în genunchi în faţa foiţelor oculte ale umanităţii terestre contemporane (orice nume vor fi purtând aceste "organisme" ale CRIMEI MONDI­ALE ORGANIZATE ŞI OFICIAL­IZATE, LA NIVEL GLOBAL: U.E./ STATELE UNITE ALE EUROPEI H MASONICE, BĂNCILE MARII FINANŢE MONDIALE, STATELE UNITE ALE AMERICII MASONICE!), trebuie redus la tăcere, prin "crize" artificiale (cumplite, care reduc un popor demn şi înţelept, la o populaţie de oi înfricoşate de foame!), supus şi umilit, trântit în genunchi. în faţa "stăpânilor Lumii" - alungat din ORTODOXIE/Calea Cea Dreaptă/Adevărul/Viaţa Sfinţită, fie direct, fie indirect, fie şi direct, şi indirect: în cazul Greciei, se speculează rivalitatea multiseculară cu Turcia... dar în cazul României, se speculează ceva mult mai grav: LIPSA DE SOLIDARITATE ÎNTRU DUH! Ignorarea reciprocă, iresponsabila invidie şi zâzanie imbecilă: "să moară şi capra vecinului!"

În Grecia au mărit, direct, deci VIZIBIL, TVA-ul - în România au amânat (doar! ) mărirea TVA- l11lii (tăind. întâi, "milos", din salarii, pen-

ORIGINI nr. 6-7-8/2010

sii, alocaţii pentru copii etc.) - ca să n-aibă lupte de stradă, ca în Grecia! S-au "orientat" rapid, bandiţii cei laşi! Nu e fiinţă mai grijulie cu viaţa sa. decât cel ce-o ia, senin, pe a altora!!!

Cine se ridică, mândru (întru apărarea onoarei de Neam), cu Duh de om, ca Fiu al Lui Dumne­ zeu, dar. mai presus de toate, ca DUH DE NEAM!!!

- trebuie, degrabă, izolat total şi prăbuşit în abisul disperării, aneantizării personalităţii, demnităţii sale de Om-al Neamului! Cât de degrabă, până nu se dezmeticeşte!!!

Uitaţi-vă, cu mult mai multă atenţie, la cel mai evident laborator al depersonalizării Neamuri­ lor - sportul, şi, în special, SPOR­TURILE DE ECHIPĂ: pentru a dispărea simţământul apartenenţei la un Neam anume, echipele au cea mai pestriţă componenţă, amestecân- du-se popoare şi rase, mercenar peste mercenar (care şi-ar sugruma şi părinţii, pentru un salariu mai mare!), în numele Competiţiei pen­tru BANI!!! Cazul fraţilor Milito. din BernalArgentina (pe lângă alte sute de mii şi milioane de cazuri de mercenariat ticălos!), Diego (la In­ternationale Milano) şi Gabriel (la F.C. Barcelona) - este cel mai cu­noscut: au fost puşi să se bată, unul contra celuilalt, cu sălbăticie, fără niciun drept la gândire/reflecţie asu­pra sângelui şi mamei comune şi a Neamului comun...! Chiar dacă so­cotelile Francmasoneriei Mondiale, care vrea ca fratele să înfigă senin, la comanda ""venerabilului", cuţitul în frate, nu se dovedesc a fi fost, mereu, desăvârşite:

Diego Milito a fost în centrul atenţiei întrun meci sustinut împotriva lui Gabi Milito prin anul 2002. când actualul jucător al celor de la FC Bar­ celona l-a faultat foarte dur pe coechipierul lui Di­ ego Milito de atunci. Juan Manuel Torres, iar cen­ tralul, respectatul Horacio Elizondo, l-a eliminat fără ca faultul să fie foarte dur. Ei bine, Diego a sărit la gâtul lui Horacio Elizondo şi astfel temperamentul arbitru argentinian l-a eliminat, pentru ca cei doi să se ducă la duşuri mult mai repede decât se aşteptau fanii celor două mari echipe din Avellaneda. Asta ce înseamnă, oameni buni? Vorba aceea, «sângele apă nu se face»" - ...totuşi, per total, aranjamentele Sa­ tanei merg binişor: "9 martie 2(Î03. Nici nu începuse bine derbyul că Diego era deja cu o gheată în mână,

ORIGINI nr. 6-7-8/2010

QUI PRODEST

cerîndu-i furios arbitrului să-i dea «roşu» lui Gabi. ce-1 faultase în postură de ultimul apărător. Mezinul s-a aprins imediat şi cei doi s-au încăierat şi s-au înju­rat zgomotos, chiar de mamă. Iar Mirta Milito (n.n.: mama fraţilor...) era în tribună: «Eram cu viitoarele mele nurori şi mi-a fost o ruşine teribilă»".

Să ne întoarcem la durerile Neamului nostru, însă (cel puţin deocamdată...): după ce Băsescu a ieşit, joi, cu anunţul tăierii salariilor bugetarilor şi a pensiilor, şi a ajutoarelor de şomaj (n.n.: azi, 10 mai 2010, şi a pampers-ilor şi a protezelor celor cu handi­cap locomotor...: se pregătesc pentru tăierea alocaţilor copiilor şi a indemnizaţiilor infirmilor!), dar noi înţelegând, dacă nu ne-am tâmpit de tot, că bietele noastre salarii n-au cum umple "groapa" de peste 280 de miliarde de euro (vorbim de cele douăzeci mili­arde de euro împrumutaţi de noi, cu tot cu dobânzile aleatorii!!! de la şnapanii de zarafi ai Marii Finanţe Mondiale. în speţă, F.M.I...

- dar cu complicitatea "mongoloidului/khazarului băsesc"...! - cam cum s-a procedat pe timpul lui Ceauşescu, de a fost acela. Dumnezeu să-1 ierte, nevoit să vândă, repede-repede, mâncarea - pentru a nu lăsa România pradă corbilor hoituri...!), şi, deci, vor mări, cu cca 25%. TVA-ul, pentru fiecare obiect! - s-au produs falii, crevase so­ciale grave: angajaţii de la patroni/'privaţii" au în­ceput să urle de bucurie, şi să-i huiduie pe bugetari ("Bine v-au făcut!", uitând complet că bugetarii erau majoritari la cumpărarea obiectelor produse de "par­ticulari"...) şi pe pensionari ("Huooo! Milogilor! uitând complet că orice pensionar a muncit o viaţă întreagă, uneori câte 50-60 de ani, contribuind, ex­trem de activ, la FONDUL DE PENSII!). Şi că fiece familie de muncitor "la firmă" (privată...) are, în componenţa ei, cel puţin câte un bugetar şi/sau pen­sionar!

Neamul nu este obiectul dejoacă al bandiţilor care-şi închipuie că vor moşteni pământul şi că Dum­nezeu îi va lăsa să-şi facă de cap cum şi cât vor ei... - ci este o entitate dumnezeiască: "Când zicem neamul românesc, înţelegem: toţi românii vii şi morţi, care au trăit de la începutul istoriei pe acest pământ şi care vor mai trăi şi în viitor.Neamul cuprinde:

Toţi românii aflători, în prezent, în viaţă.

Toate sufletele morţilor şi mormintele strămoşilor.

Toţi cei ce se vor naşte români.

Un popor ajunge la conştiinţa de sine când ajunge la conştiinţa acestui întreg, nu numai la aceea a intereselor sale."

Iată ce spune, despre Neamuri, Sfântul loan din Patmos/al Apocalipsei: "NEAMURILE vor um­bla în lumina ei şi împăraţii pământului îşi vor aduce

87

slava şi cinstea lor în ea".(Apocalipsa, 21, 2334)". „Cine nu se va teme, Doamne, şi cine nu va slăvi nu­mele tău? Căci numai Tu eşti sfânt şi toate NEAMU­RILE vor veni şi se vor închina înaintea Ta. pentru că judecăţii Tale au fost arătate (Apocalipsa, 15, 4)".

Având în vedere că bandiţii noştri autohtoni şi bandiţii internaţionali s-au coalizat pentru învrăjbirea oamenilor din cadrul entităţilor dumnezeieşti ale Neamului/Neamurilor - trebuie, în numele Lui Dum­nezeu ("La Tronul Lui Dumnezeu se vor înfăţişa toate NEAMURILE, cu regii şi împăraţii lor"), să ne solidarizăm, dincolo de ORICE egoisme individuale, întru Neam!!! - să nu lăsăm loc (prin narcisismul nos­tru demoniac şi egotist), pentru pătrunderea demonu­lui zâzaniei, prin care este risipit şi ucis spiritual un Neam, întru uitarea Misiunii sale Cosmice!

"Cultura este internaţională ca strălucire, dar naţională ca origine." Un Neam care-şi diminuează efortul cultural - îşi pierde forţa de a dărui strălucire culturii mondiale, de a dărui lumină - drumului spre ţinta divină. Locul luminii lui va fi luat de alte lumini, ale culturii-efort spiritual de înălţare - afir­ mare al altor Neamuri. Rezultatul: cel fără lumină se va rătăci pe sine însuşi şi va dispărea. Va dispărea înghiţit în strălucirea altor Neamuri, cărora n-a avut forţa generozităţii să le dăruiască EL lumină - sau va dispărea în beznă, în neantul spiritual, în care dispar toţi cei care nu vor să asculte cuvântul hristic despre cel care şi-a pierdut sufletul - în munca zadarnică de a agonisi materie.(Evanghelia după Luca, cap. 6. vss. 20-25, p. 1169): "Ferice de voi săracilor, că a voastră este împărăţia lui Dumnezeu.

Ferice de voi, cei ce flămânziţi acum, că vă veţi sătura. Ferice de voi cei ce plângeţi, căci veţi râde.

Ferice de voi de vă vor omorî oamenii, de vă vor despărţi, de vă vor ocărî şi vor socoti numele vostru ca un rău pentru Fiul Omului.

(...)Insă vai vouă. bogaţilor, că v-aţi luat mângâierea voastră.

Vai vouă celor ce sunteţi sătui acum, că veţi flămânzi. Vai vouă celor ce râdeţi acum, că veţi plânge şi vă veţi tângui..."

În numele Misiunii Dumnezeieşti a Neamu­ lui Românesc, cerem ca Imnul Naţional Românesc să fie unul al solidarităţii de Neam, împotriva satanelor care ne vor dezbinaţi, pentru a ne asasina Duhul şi a ne spulbera fiinţa, în cele patru vânturi, prin uitarea faptului că Misiunea Sfântă a unui Neam presupune FRĂŢIE, iar nu zâzanie, dezbinare, orgolii de doi bani şi trădarea Familiei Româneşti. Deci: să ne fie, ca Imn Naţional Românesc, aâică al celor cărora hienele vor să le sfâşie şi împrăştie vlaga şi să le facă uitată Misi-

88

QUI PRODEST

unea şi să le întunece Duhul de Lumină - cântul sfânt al martirului Bucovinei, Ciprian Porumbescu - PE- AL NOSTRU STEAG E SCRIS UNIRE!

Cine refuză această urgentă, imperioasă unire, întru Duh şi Faptă, întru Fiinţă şi Decizia de a-şi asculta/urma Misiunea Supremă, aceea pe care Eminescu o declară ca fiind de a deveni CANDELĂ HRISTICĂ. PENTRU NEAMURILE CELELALTE ALE PĂMÂNTULUI, CĂZUTE ÎN BEZNA NECREDINŢE] - înseamnă că vrea să-şi înjung­hie, pe la spate, fraţii, să-şi aneantizeze Neamul şi să-i prăpădească pe fraţii-oameni tereştri - şi. fireşte, înseamnă, cumplit, să-1 nege, cu maximă violenţă, precum Satana, pe Dumnezeul Cel Viu. care s-a au- tomartirizat, pentru a mântui omenirea din toate tim­purile planetei Terra!

PE-AL NOSTRU STEAG E SCRIS UNIRE (este un cântec patriotic, dedicat unirii Principatelor Române, Moldova şi Ţara Românească, de la 1859. Muzica îi aparţine lui Ciprian Porumbescu, iar ver­surile -lui Andrei Bârseanu. Melodia este, în present, imnul naţional al Albaniei) Pe-al nostru steag e scris unire, Unire-n cuget .şi simţiri Şi sub măreaţa lui umbrire Vom înfrunta orice loviri.

Acel ce-n luptă grea se teme Ce singur e rătăcitor, Iar noi uniţi în orice vreme Vom fi, vom fi învingători.

Am înarmat a noastră mînă Ca să păzim un scump pămînt, Dreptatea e a lui stăpînă, Iar domn e adevărul sfînt. Şi-n cartea veşniciei scrie Că ţări şi neamuri vor pieri, Dar mîndra noastră Românie Etern, etern va înflori, Învingători cu verde laur Noi fruntea nu ne-o-mpodobim Nici scumpele grămezi de aur Drept răsplătire nu dorim. Ştiind că-n viaţa trecătoare Eterne fapte-am împlinit. Şi chinul morţii-ngrozitoare Bogat, bogat e răsplătit. ***

Chiar dacă melodia acestui cântec, compus de unul dintre marii martiri ai Bucovinei, CIPRIAN PORUMBESCU (a se vedea, la Muzeul Ciprian Po­ rumbescu, din Stupca/Ciprian Porumbescu, alături de chipul tânărului martir, pe cel al bătrânului martir, Grigorie Ghika al 111-lea, voievodul Moldovei de

ORIGINI nr. 6-7-8/2010

două ori: 18 martie 1764 - 23 ianuarie 1767 şi septembrie 1774 - 1 octombrie 1777 şi al Munteniei: 17 octomb­rie 1768 - 5 noiembrie 1769 - asasinat mişeleşte, la 1 octombrie 1777, pentru că protestase contra raptu­lui Bucovinei, de către Austria Habsburgilor...), este, acum, "proprietate" a Albaniei, noi nu ştim să fi ex­istând vreun contract de "predare-primire", "vânzare- cumpărare", a acestei muzici. Aşa că propunem să facem schimb: noi să le dăm albanezilor imnul "deşteptării", pentru că ei au învăţat, deja, abecedarul solidarităţii, dar le lipseşte conştiinţa..."proprietăţii" (a se vedea "statul" Kossovo "albanizat", cu spri­jin SUA ...pentru a băga zâzania între europenii creştini şi "proaspeţii" musulmani albanezi... - care Kossovo, de fapt, este "inima" şi leagănul de formare al Serbiei Ortodoxe!), iar nouă să ne luăm înapoi acel cântec care îndeamnă la imperioasa solidaritate, ca să învăţăm "a păzi un sfânt pământ" (dăruit, cu tot cu Misiune, de Dumnezeu), "întru stăpânia Dreptăţii" şi întru "domnia Adevărului Sfanţ"!!!

Deci. pentru Re- Sfinţirea Neamului nostru Martiric!

Şi, evident, pentru a înceta rătăcirea Duhului nostru, întru căutarea pustiului satanic, şi a începe, sub semnul "unirii în cuget şi-n simţiri".

Victoria/Biruinţa asupra celui rău şi pierzător de suflete, risipitor de Neamuri, de vreme şi de identitate dumnezeiască: Steag /Flamură sub umbra misterioasă/mistică a căruia să înceapă lupta de replămădire a aluatu­lui nostru de Neam, după pilda şi forma de Duh a strămoşilor noştri, cei împliniţi întru Credinţă - egal!: ZALMOXIENII DACI. CÂT ŞI CREŞTINII MAR- TIRI-VOIEVOZI ŞI "CRĂIŞORI"!

Să înceteze să ne mai fie ruşine de moşii noştri (...acum, uitaţi sau huliţi!) - şi să-i pomenim/ prăznuim, pe strămoşii noştri dreptcredincioşi, spre dreaptă şi folositoare pilduire, în fiece zi de Lumină a Vieţii noastre!

Pentru că, altfel, fiece zi ne va fi spre întuner­ic, beznă şi pierzanie definitivă! Şi numai duşmanii Duhului, cei de pe Ecranul Satanic al televizoarelor, pitbull-ii şi zarafii, vor rânji a "biruinţă"...! ...Pen­tru că, nu ştim cum se face, dar solidaritatea Elitelor Negre se face mult mai repede, decât cea a Elitelor Albe...

Probabil, totuşi, legătura dintre „cei negri" nu este cine ştie ce puternică sau, cum cred unii, „de nezdruncinat": pentru că răii sunt legaţi de rele (câştigurile din/întru materie!), pe când cei buni/ ORTODOCŞI sunt legaţi (atunci când, în sfârşit, se decid să iasă din coaşca egoismului şi să se unească!) de legătura cea veşnică: luferările Duhului/întru Duh...!

ORIGINI nr. 6-7-8/2010

BIBLIOTECA DIN ALEXANDRIA

89

LUCIAN GRUIA

ACASĂ *) LA MIHAI POSADA M i h a i Posada este un poet eminamente civic. La prefaţa, cu tendinţe exhaustive a profesorului Ştefan Stoenescu, stabilit în Statele Unite, greu se mai poate adăuga ceva.

Poate sentinţa poetului sibian: „mi- e ruşine de gândul că / România poate înceta să mai fie / până şi locul frumos / în care se poate muri".

Numai un poet care îşi iubeşte ţara şi suferă nespus la situaţia în care acesta a fost adusă de regimul comunist, apoi de cel postdecembrist, poate afirma asta. Pentru că: „pe lumea asta există ca mama / o singură patrie / (...) patria / este limba populară cu amintiri (ea) pentru a fi / cere viaţă limba ta ţara bătrânilor tăi / îţi cheltuie (arde tară să / mistuie?) viaţa şi visele copiilor / care îţi stau pe limbă că nu poţi / emigra din limba ta şi

să rămâi / viu: imigranţi în propria neputinţă / în nerostirea ţara în care visezi să ajungi / fără să o fi găsit vreodată / patria la care te- ntorci limba în care / dintotdeauna exişti ca în laptele mamei / îţi ia totul" (Imposibilul exil).

Patria şi limba ei nu le alegi, ele îţi sunt date de la naştere şi numai în acest cadru de poţi realiza. Din cauza stării actuale a ţării, poetul suferă cumplit. II alină melosul.

Poetul este atent şi la întreaga suferinţă a lumii. Parcă îl văd. aşa cum spune într-una din poeziile sale, cum tresare citind într-un ziar rostogolit de vânt, prin Piaţa Revoluţiei din Sibiu, la 1999, despre bombardarea Belgradului de trupele NATO şi statuia Maicii Domnului, privind, o clipă speriată, viitorul incert al unei mame şi al copilului ei, traversând aceeaşi piaţă. Viitor apocaliptic, pe care omenirea inconştientă îl pregăteşte.

Volumul cuprinde şi unele poezii traduse în limbile engleză, germană şi franceză. Asfel, suferinţa poetului se universalizează. *) Mihai Posada: ACASA (Ed. I.imes. 2007)

ARTA POETICA A VICTORIEI MILESCU

Citind volumul de versuri CONSPIRAŢII CELESTE (Editura Domino, 2008), am avut impresia că poeta Victoria Milescu ne arată doar faţa aridă, lucidă şi rece a liricii sale. Drama existenţei noastre, de fiinţe muritoare, pare o Conspiraţie celestă: „Dar inelul se subţiază / şiragul perlelor s-a tocit / diamantul cerceilor nu mai sună / la trecerea îngerului / iarna şi-a pus pecetea definitiv / pe sânul tău drept / pe gura cianozată / dimineaţa te trezesc chemări / la nesupunere / spargi ca din greşeală / cupa cu vinul nobil şi vechi al sângelui / izbucnind / din venele crepusculare /

întinse ca ramurile unui copac / aproape uscat / în el au cântat păsări scumpe şi rare / cerului mut şi surd..." Din faţa morţii inexorabile nu există nici o cale de mântuire: „Dintre atâtea păsări / nici una nu te ia în zbor / dintre atâtea flori / nici una nu-ţi spune secretul / reînfloririi / dintre atâţia sori / nici unul nu redevine / lut cu chip de om / dintre atâţia oameni / nici unul nu îţi va da ajutor / când te atacă haita cuvintelor / dintre atâtea cuvinte / nici unul / nu se va sinucide / să te-nţeleagă deplin / dintre atâtea zile / nici una nu va rămâne cu tine..."

Revolta poetei în faţa condiţiei umane izvorăşte dintr-o prea mare dragoste de viaţă.

Extazul clipei implică resuscitarea unei stări mistice purificatoare: „Voiam să merg pe strada / pe care odată / a mers Dufnnezeu..."

Poezia de dragoste, a Victoriei Milescu, se

90

BIBLIOTECA DIN ALEXANDRIA

înalţă într-un spaţiu sacru care transcende profanul.

Măreţia iubirii tragice din lirica Victoriei Milescu se datorează apropierii lui Eros de Thanatos. Alte poezii de dragoste, prin spiritualizare profundă, apropie fru­mosul. binele şi adevărul în sens platonic: „Nu ştiu ce e frumuseţea / dar chipul tău / îmi aminteşte de ea / sub cerul / suspendat de un fir de păianjen ".

Iluzia majoră care acaparează existenţa autoa­rei, este poemul care reprezintă Partea nevăzută a glo­riei: „Poemul / ca un cal de rasă / trece prin paradisuri pierdute / sau recuperate instantaneu / abandonându- şi autorul /(...) are parte de partea nevăzută a gloriei / uneori vântul / îl buzunăreşte furându-i / nimicurile care-i alcătuiesc măreţia." Poeta este conştientă de confratemitatea noastră, deşi fiecare îşi

ORIGINI nr. 6-7-8/2010

duce crucea singur: „în fiecare dintre voi / sunt şi eu / cu frica mea / cu durerea mea / cu lacrima mea căutând / altă lacrimă / în mine / e puţin din fiecare dintre voi / şi totuşi, acum la amiază / pe pragul filei de ceară / ard singur..." (Poemul)

Versurile Victoriei Milescu sunt alcătuite din cuvinte simple, alăturarea lor elevată produce sintag­ me aspre, masculine, deşi uneori, în poezia iubirilor trecute, întâlnim şi delicate trăiri feminine, camuflate în haloul amintirilor. Lirica nemetaforizată a autoarei sacrifică pitorescul în favoarea mesajului exprimat direct, lapidar. Este o poezie de idei, în linia practicată de unele poete importante din literatura noastră, cum sunt Constanţa Buzea. Ileana Mălăncioiu, Smaranda Cosmin, Grete Tartler şi altele.

ION FILIPCIUC: CINE L-A UCIS PE EMINESCU? După 1989. unii autori cercetează din alt punct de vedere boala şi moartea lui Eminescu (N. Georgescu, Teodor Codreanu, Ovidiu Vuia, Călin Cemăianu, Radu Mihai Crişan, Constantin Barbu etc.). Ideea susţinută de această grupare este că Eminescu nu a fost bolnav dc sifilis, nu a fost nici măcar nebun şi a fost ucis prin acţiunea concertată a serviciilor secrete austro-ungare şi cele româneşti. Cea mai radicală carte din această nouă direcţie de cercetare, a fost elaborată de I. Filipciuc: SIMPTOM- URI POLITICE ÎN BOALA LUI EMINESCU.(Ed. Criterion Publishing, Buc. 2009) Autorul susţine că toate informaţiile scrise pentru posteritate, referitoare la nebunia lui Eminescu, sunt minciuni inventate pentru compromiterea analizelor politice ale ziaristului de la „Timpul", şi ele au indus în eroare cercetătorii şi opinia publică timp de 150 de ani. Publicistica lui Eminescu a deranjat şi continuă să deranjeze pe conducătorii ţării, întrucât ziaristul de la „Timpul" rostea adevărul, scoţând la iveală cu simţ critic, logic, limpede, premonitoriu - subterfugiile tainice ale politicului.

În linia deschisă de scriitorii enumeraţi, dar cu alte argumente şi în stil specific, I. Filipciuc încearcă să releveze motivele pentru care M. Eminescu a fost surgiunit din gazetărie şi exilat o vreme

la sanatoriul psihiatric de la Ober-Dobling (Austria).

Motivul este, după părerea sa, că Eminescu facea parte din falanga celor şapte carpatini pe care guvernul român a fost obligat de negociatorii îmărăteşti, de la Viena şi Berlin, să-i surghiunească din ţară spre a nu-şi putea pune în fapt proiectul pregătit de Societatea „Carpaţi" pentru dezrobirea Transilvaniei printr-o acţiune paramilitară de anvergură. E vorba despre "Planul strategic pentru cucerirea Transilvaniei dc către România" programul militar fiind elaborat de paşoptistul Axente Sever, frate de luptă cu Avram Iancu.

Societatea „Carpaţi" a fost înfiinţată în 10 mai 1881 sub numele iniţial „Iredenta română", nume neacceptat de guvernul liberal şi ca urmare a fost rebotezată. Membrii activi trebuiau să fie născuţi în Transilvania, Banat, Bucovina, Maramureş şi Crişana. Eminescu întrunea toate condiţiile de membru activ (I. Filipciuc afirmă că va demonstra că data şi locul naşterii poetului naţional sunt altele decât cele pe care le cunoaştem).

Din aceste motive, pe 28 iunie 1883, Eminescu (alarma fiind trasă de doamna Slavici, în casa căreia locuia poetul) este declarat nebun şi internat intempestiv la Sanatoriul doctorului Şuţu din Bucureşti, cu toate că în zilele precedente nu manifestase nici un semn de boală. Şi acum încep avatariile care vor duce la moartea poetului.

Că lucrurile au fost cusute cu aţă albă stau mărturie, după părerea autorului, următoarele:

- s-a dat vina pe epuizarea nervoasă în munca titanică de la „Timpul", darliimeni nu a înnebunit din cauza muncii într-o redacţie;

ORIGINI nr. 6-7-8/2010

BIBLIOTECA DIN ALEXANDRIA

- diagnosticul bolii a pendulat mulţi ani între: sifilis evolutiv paralizant, meningită acută devenită cronică, depresie etc. şi a fost tratat inadecvat, cu injecţii cu mercur;

- internarea s-a făcut după un bilet al doamnei Slavici, labilă psichic, nu în urma consultului unor medici.

Poetul s-a îmbolnăvit mai rău după injecţiile cu mercur, starea sa de sănătate ameliorându-se după ce acesta a fost internat la sanatoriul Ober-Döbling, unde i s-a schimbat tratamentul.

Autorul crede că Titu Maiorescu, unul din artizanii tratatului secret dintre România - Austroungaria li Germania (parafat de I.C.Brătianu şi regele Carol) a avut grijă să inducă posteritatea în eroare pentru multă vreme, cu noutăţile sale din jurnal,

91

privind starea de sănătate a poetului. Asupra acestei acuzaţii aduse lui Titu Maiorescu, păstrez numeroase reticenţe.

cartea lui I.Filipciuc ne întristează mai ales că nu întrevedem nici astăzi o asanare a mocirlei vieţii politice. Puternicii zilei l-au ostracizat nu numai pe Eminescu ci pe toţi titanii spiritualităţii noastre, cei mai mulţii au trebuit să se afirme în străinătate şi nu în ţara lor de baţtină: Brâncuşi, Blaga, Bioran, Eliade, Enescu etc. SIMPTOMURI POLITICE ÎN BOALA LUI MIHAI EMINESCU se constituie întrun rechizitoriu al societăţii româneşti din perioada vieţii poetului nostru naţional, cu trimitere în zilele noastre. Subiectul îl constituie discreditarea lui Eminescu, devenit incomod pentru politicienii corupţi, venali pe care îi întâlnim şi azi.

DIALOGUL TEOLOGILOR S c r i t o r u 1 Radu Negrescu- Şuţu, descendentul unei familii fanari­ote care a dat nu mai puţin de trei domnitori în Ţările Române, are o idee ingenioasă, acea de a prezenta un dia­log imaginar între trei Doctori în Te­ologie: un Rabin, un Preot creştin şi un Imam, despre Iisus Cristos. Pen­ tru elaborarea lucrării, autorul s-a documentat foarte mult, ajungând să cunoască în amănunţime cărţile sfinte ale acestor trei mari religii ale omenirii: Tal­mudul, Biblia şi Coranul şi să extragă tot ce afirmă ele despre Mântuitor. Dialogul imaginar se petrece într- un amfiteatru din Paris (oraşul raţional, al luminilor, nu a fost ales întâmplător), prin anii 90 şi nu ocoleşte problemele de dispută ale religiior convocate: natura divină sau omenească a lui Iisus, adevărul asupra minunilor pe care le-a înfăptuit, cu putere divină sau magie, dacă el este cel aşteptat şi prevestit în prorociri etc. Nu lipsesc nici blasfemii le mozaice din Toledoth Yesuh (versiunile Viena şi Strasbourg). Să fi dorit au­torul să provoace astfel o reacţie polemică? Mai mult ca sigur urmărea să arate că nimeni nu doreşte să-şi recunoască vina.

Prefaţa cărţii este semnată de Paul Goma.

Radu Negrescu-Şuţu a făcut parte din aderenţii la

Apelul lui Paul Goma care a generat Mişcarea pen­ tru Drepturile Omului din 1977 şi ca atare arestat de securitate şi trimis la canal, împreună cu ceilalţi aderenţi la protest: Dan Niţă, Raymond Păunescu, Ioan Marinescu şi Nicolae Windisch.

Cităm din această prefaţă, pasajul reprodus pe postcoperta cărţii: „Radu Negrescu-Şuţu este şi autorul Dialogului Teologilor, lucrare inedită în litera­tura română, în care trei teologi imaginari, dar care ar putea exista, dezbat un subiect spinos, recunoaşterea Mesiei. Iată comentariul său: În eseul meu, cei trei teologi discută cu multă curtoazie şi deferentă, în realitate însă, după cinci minute s ar lua de păr şi de bărbi şi bănuim noi cine ar fi cel care ar începe!

In Talmud există o sumă de porcării inacceptabile referitoare la Domnul Iisus şi la Sfânta Fecioară, de blasfemii, lucruri nedemne de o lucrare a înţelepţilor iudaismului, cum este Talmudul, ori, credincios sau ateu, nu contează, dar aceste lucruri nu se spun. Po­ sibil că de aici s a inspirat şi Alina Mungiu. Nere­ spectând celelalte religii, este evident că evreii t rează ei înşişi antisemitismul, sacralitatea fiind un subiect extrem de spinos şi de sensibil... Subiectele delicate nu m-au speriat, ba chiar m-au atras întotdeauna, abordându-le la maniera mea. Mă bucur ca totdeauna când un prieten, un coleg scoate o carte.

De parcă ar fi şi a mea."

La sfârşitul ficţiunii, autorul afirmă că a în­ cercat să-i contacteze pe cei trei teologi pentru a se pune de acord în problema toleranţei şi respectului mutual, dar niciunuhiu a răspuns.

Concluzia este precizată de autor: "Nici un om nu

92

BIBLIOTECA DIN ALEXANDRIA

poate fi exclus pentru convingerile sale religioase, atâta timp cât ele nu devin un pericol public. Orice re­ ligie poate fi combătută, însă în limitele unei decenţe ce se impune, cu atât mai mult cu cât subiectul po­

ORIGINI nr. 6-7-8/2010

lemicii este divin sau tangenţial cu noţiunea de di­ vinitate."

DIALOGUL TEOLOGILOR (Ed. Criterion publishing, 2009) este o carte provocatoare.

DIN TAINELE ICONARILOR

D I N TAINELE ICO NARILOR ROMÂNI DE ALTĂDATĂ este o carte academică, prefaţată desigur de un academician, Paul Stahl. În ţara noastră, studiul tehnicilor iconarilor a fost deschis de regretatul Mihail Mihalcu. Ca în cazul artiştilor iconari, preocuparea s-a transmis în familie, cartea pe care o comentăm fiind scrisă de tatăl şi fiica sa, Mihaela D. Leonida.

Cuprinsul lucrării este sintetizat de prefaţator, sub forma unor întrebării postate pe postcoperta cărţii: „Cum se pictează? Cu ce materiale, cu ce unelte?

Cum se face olăria? Pe ce suport se aşează picturile şi cum se prepară suportul? în ce măsură tradiţiile tehnice aflate la nivelul popular al meşterilor de sat sau de oraş contribuie la conturarea diferitelor curente ale artei româneşti?"

Dincolo de ariditatea meşteşugului, lucrarea se ocupă şi de probleme care pot trezi şi interesul cititorilor obişnuiţi, nu numai al specialiştilor, cum sunt: funcţionalitatea icoanei,şi iniţierea ucenicului iconar.

Icoana reprezintă un mijloc de comunicare tip releu, care oferă adoratorului, posibilitatea intrării directe în comunicare cu Transcendentul (una din căile de obţinere a mântuirii).

Conform tradiţiei Bisericii Răsăritului Ortodox, prima imagine a chipului lui Iisus Christos a apărut miraculos, în timpul vieţii acestuia, imprimat pe o năframă cu care s-a şters de transpiraţie. Conform aceleaşi tradiţii, evanghelistul Luca a pictat primele icoane făcute de o mână omenească.

Iniţierea ucenicului se făcea direct, de la maestu la viitorul iconar. Simbolic, harul divin era adus de maestru, într-o slujbă religioasă. Această stare de graţie creatoare trebuia menţinută de ucenic prin exerciţii psihice şi acte sociale de-a lungul întregii vieţi a iconarului. Tehnicile de lucru trebuiau comunicate între iconari. Ucenicul, închis în cercul

iconarilor, trebuia să obţină consacrarea.

Icoana aparţine artei sacre. In Antichitate şi Evul Mediu nu erau mulţi cititori de carte. Biserica trebuia să transmită mesajul religios şi prin imagine.

Transmiterea se facea de la maestru la ucenic şi constituia o taină.

Primele manuscrise despre tehnica iconarilor, în vestul european, au apărut încă din antichitate. în ţara noastră primele manuscrise apar în Evul Mediu, de tip miscelaneu (erminiile greceşti), apoi compilările autohtone. Prima erminie a fost tipărită în limba română, în 1891. prefaţată de cărturarul episcop Ghenadie al Râmnicului şi Noului Severin.

Toate erminiile româneşti cuprind două părţi: prima comunică informaţii şi recomandări tehnice, a doua, recomandări iconografice (cum să se realizeze portretele proroocilor, martirilor, sfinţilor din sfintele scripturi ca să nu cadă în erezie).

Cartea scrisă de Mihail Mihalcu şi Mihaela D. Leonida, reprezintă o cercetare plină de informaţii istorice şi tehnice, de nivel academic şi se adresează tuturor categoriilor de cititori.

O NOUĂ APARIŢIE LA CRITERION PUBLISHING Gabriel Stănescu

Aventura culturii româneşti în America

Preţ: 20$ Trimiteţi check sau money order la adresa: LiterArt XXI - Origini, P.O Box 930698 Norcross GA, 30093 USA

ORIGINI nr. 6-7-8/2010

ARTE

93

ANDREI BĂDIN

DE LA CIOPLITURI ÎN LEMN LA SCULPTURA MONUMENTALĂ

Expoziţia deschisă pe 3 iulie a.c., în saloanele Ambasadei Române din Beijing a prezentat invitaţilor chinezi, o combinaţie unica a doua culturi. Prima parte a expoziţiei a prezentat fotografii de cioplituri în rădăcini inspirate de personaje din basmele şi poveştile româneşti (ca Baba Cloanţa, Zmeul Zmeilor, Setilă, Ochilă şi Flămânzilă), cioplite de artist, în rădăcini de copaci, împreună cu măşti inspirate din folclorul Maramureşului, măşti de capre şi draci, care aparţin comorii folclorice a ţârii de naştere a artistului, împreună cu sculpturi turnate în bronz exprimând sentimentele legate de moartea sutelor de oameni nevinovaţi în timpul aşa-numitei Revoluţii din 1989.

A doua parte a expoziţiei a prezentat fotografii de sculpturi abstracte m o n u m e n - tale, pline de mişcare, de viaţă şi optimism cu combinaţiile de spaţii pozitive şi negative - lucrări care aparţin culturii ţârii adoptive a artistului, Statele Unite ale Americii.

"19 6 6 -2006. O viaţă întreagă dedicată artei" - Mircea Paul Goreniuc.

Maestrul Goreniuc a trăit mai mult de jumătate din viaţa sa în Statele Unite ale Americii, mai precis în statul California. In 1961, când a terminat liceul la Spiru Haret, nu a fost admis la Facultate din cauza "originii nesănătoase" a părinţilor, dar a reuţit să plece din ţară în 1970, în Germania Federală, ţi a studiat arta pe cont propriu, spărgând beton cu ciocanul cu aer comprimat, muncind 10

ore pe zi la un şantier pentru construirea metroului în vederea Jocurilor Olimpice din Munchen din 1974. apoi ca student la Academia de Artă. studiind Sculptura Monumentală cu faimosul profesor Georg Brenninger, cioplind monumente funerare abstracte în blocuri de doi metri de granit pentru cimitirele catolice din Nordul Munchenului, restaurând biserici si alte monumente ca să poata sa trimeata ajutoare familiei în ţară...

A lucrat ca tâmplar pentru a ajunge artist Ajuns în Statele Unite, a lucrat în vacanţele anilor de facultate ca tâmplar în Uniunea Carpenteril- or ca sâ-şi plătească întreţinerea şi taxele de studii la San Francisco State University şi San Jose State University, de unde a primit diplomele de Maşter of Art si Maşter of Fine Art, în sculptură, with Great Distinction, şi unde a fost invitat şi a devenit Membru pe Viaţă, la Societatea Naţională Americană de Onoare pentru înalte realizări academice, "Phi Kappa Phi".

Expoziţia de la Beijing va deveni una in- tinerantâ care, timp de doi ani, va fi expusă în alte 21 de ambasade ale României din străinătate.

La Beijing, maestrul Goreniuc ne-a acordat un interviu în exclusivitate.

- Sculpturile dvs. reprezintă o gamă întreagă de idei şi tehnici de creaţie, de la cioplitură în lemn şi piatră, la modelajul în lut, turnat în bronz şi sudură elctricâ pentru sculpturile monumentale. Spuneţi-ne câteva vorbe despre acest subiect...

94

ARTE

Este adevărat câ fiecare material are anu­ mite caracteristici şi reguli care trebuie respectate şi învâtate, reguli care se folosesc ca limbaj în expri­ marea gândurilor şi ideilor estetice în sculptura. Fârâ înţelegerea şi stăpânirea în întregime ale acestor car­ acteristici ale materialelor, proceselor de construcţie, logistică de construcţie, nu se poate crea o sculptură acceptabilă, din punct de vedere rezistenţă structur­ ală. care să existe pentru sute dacă nu mii de ani.

- În luna mai a acestui an. când aţi fost în România, aţi lucrat la finisarea unei sculpturi pe care aţi turnat- o în bronz anul trecut, la Combinatele Fon­dului Plastic din Bucureşti...

- Pe 25 mai am predat la Palatul Elisabeta portretul-bust modelat şi turnat în bronz cu un an înainte, al Majestâtii Sale Regina Ana. Majestatea Sa Regele Mihai, al cărui portret-bust l-am executat în bronz acum trei ani. cât si Majestatea Sa Regina Ana, şi-au exprimat mulţumirea şi au apreciat reuşita por­ tretului.

- Numai după o lună după ce ati plecat din ţară, vă aliaţi acum la Beijing. O expoziţie la Amba­ sada României dar nu numai...

- În primul rând am avut trei din lucrările pro­ puse pentru Parcul Olimpic expuse în Beijing Planning Exhibition Hali, dar am fost şi invitat de amba­ sadorul Viorel Isticioaia să prezint o expoziţie de 43 fotografii ale sculpturilor mele din ultimii patruzeci de ani.

- Cum a primit publicul chinez sculpturile dvs.?

- Publicul chinez era format din ambasadori de la ambasadele celorlalte ţâri acreditate la Beijing, şi soţiile lor. demnitari de la Ministerul de Externe chinez. Ministerul Culturii, de la Municipalitatea ora­şului Beijing, persoane din conducerea redacţiei de limba română a statiei Radio "China International", jurnalişti de la Beijing Daily, China Today şi Art Magazine, cateva statii de televiziune şi bineînţeles toţi studenţii chinezi care studiază limba română la Institutul de limbi străine din Beijing. în total au fost invitaţi două sute de persoane. Mulţi dintre oaspeţii chinezi vorbeau perfect româneşte şi şi-au exprimat plăcerea de a vedea sculpturile inspirate din basmele româneşti cu care, spre surprinderea mea, erau fa­ miliari. Am prezentat fotografiile modelelor propuse pentru Parcul Olimpic, dar în special le-a plăcut lu­ crarea "Simfonie pentru Pace - O Singură Planetă, un Singur Vis: Pace".

- Unde ar trebui să ajungă această lucrare în capitala Chinei?

Sculptura este propusă să fie ridicată la intra­ rea în Stadionul Naţional Olimpic din Beijng, clădire care va avea o înălţime de 80 de metri. Dacă va fi acceptată - va măsura 10 metri înălţime. Va fi execu­

ORIGINI nr. 6-7-8/2010

tată din plăci de otel de un centimetru grosime, tăi­ ate cu laserul şi îndoite la nişte valtzuri uriaşe, şi va cântări înjur de 15 tone. Elementele sculpturale vor fi pregătite la atelierele de sculptură de la marginea Beijingului, tot acolo unde a fost construită si cealaltă sculptură a mea, "Dans în Spaţiu pentru Pace No 4", care este deja în colecţia permanentă de sculptură în aer liber a oraşului Beijing, în Parcul International de Sculptură, încă de acum trei ani.

- Cum "arată" forma propusă pentru Sta­ dionul Olimpic?

- Sculptura cu liniile curbe şi sfera reprezentând globul pământesc vor complementa de­senul genial al arhitectului Elveţian , bazat pe inter­secţii de unghiuri ascuţite drepte şi obtuze, iar culoar­ea exterioară albă şi cea interioară roşie a Stadionului Naţional vor apare şi în sculptura propusă, dar în or­dine inversă, roşie pe dinafară şi cu sfera reprezentând globul pământesc de culoare albă încadrându-se total şi armonios cu clădirea.

- Ce reprezintă această sculptură?

- Sculptura reprezintă rugăciunea tuturor mamelor de pe globul pământesc pentru pace, rugăci­une care se uneşte şi înconjoară pământul ca o simfo­nie pentru pace. pacea de fapt fiind la baza concepţiei Jocurilor Olimpice.

O NOUĂ APARIŢIE LA CRITERION PUBLISHING

Vintilă Horia

Contra Naturam

Preţ: 15$ Trimiteţi check sau money order la adresa: LiterArt XXI - Origini, P.O Box 930698 Norcross GA, 30093 USA

ORIGINI nr. 6-7-8/2010

AFORISME

95

VASILE GHICA

CRISTALE DE FUM Rugăciunile sărmanilor sunt, probabil, coloanele care sprijină cerul. * Tăria oricărei religii trebuie să conste în îndemnul la bunătate. * Mare înghesuială trebuie să mai fie şi în poala lui Dumnezeu. * Nu e greu să-1 lauzi pe Dumnezeu. Ci să-ţi intre sub piele câteva din învăţăturile lui. * Vin unii la slujbele religioase ca la nişte reuniuni mondene. * Avem nevoie şi de ruga altora. A noastră poate e prea egoistă. * Se pare că Dumnezeu a tăcut lumea şi a dat-o apoi pe mâna selecţiei naturale. * Setea de absolut 1-a determinat pe om , încă de la început, să-şi transforme peştera în chilie. * Adam şi Eva au dat Raiul etern pe un război perpetuu cu viaţa. * Raiul- acest tulburător miros de mere coapte. * Greu trebuie să-i fie sufletului într-un trup tară vocaţie de templu. * Pentru tot mai mulţi creştini, calendarul religios este un prilej de ospeţe, nu de metafizică. * Ruşii s-au despărţit forţat de religie, apoi de comunism. De votcă nu s-au deslipit nicicând. * Pământul a devenit o coridă de... divinităţi. * Sub îngăduitoarea streaşină a bisericii s-a adăpostit şcoala, genomul culturii şi al civilizaţiei de astăzi. * Ca şi Iisus, Don Quijote a cucerit lumea prin blândeţe. *

Filozofii nu au cum să ajungă la puritatea mistică a babei Rada. * Chiar şi după ce preotul îi dă ultima împărtăşanie, optimistul tot mai speră că va fî nemuritor. * Facem noi ce facem şi tot cu oiştea în gardul iadului o dăm. * II zăresc pe Dumnezeu cuibărit în sufletul de copil al marilor poeţi. * Ura creşte exponenţial, deşi toate religiile propovăduiesc iubirea. * Nu am nevoie de luntrea lui Caron. Aştept un buştean ca să trec pe blat Styxul. * Tot religia ne-a învăţat să asortăm tragediile cu sarmale , pilaf, ţuică şi vin. * Dumnezeu a creat pe om ca leac împotriva singurătăţii. Nu şi-a putut imagina totuşi că va fi un ingredient atât de toxic. * Mulţi călugări visează probabil, că chilia de aici se va metamorfoza măcar Dincolo în cabaret. * Da, omul a descoperit legile naturii. Dar cine le-a gândit şi le-a aprobat? * Uneori, este mai uşor să intri în relaţii metafizice cu un câine, decât cu un om. * Mă îngrozeşte Raiul. Pentru că acolo, se pare, nu mai e nimic de făcut. * Deasupra babei Safta străluceşte un cer netulburat de întrebări. * Doamne, ce electorat numeros au întemeietorii de religii! * Iisus a murit pentru fiecare celulă din noi. * Moise a propovăduit o stomatologie echilibrată.

Metoda lui fundamentală era dinte pentru dinte.

96

AFORISME

Iisus a înnobilat condiţia umană pentru câteva mile­nii. * Ferocitatea descalifică orice religie. * Religiile se pot revigora fertilizând morala, nu po­ lemizând cu ştiinţa. * Pe Golgota orice cruce pare de plumb. * Nu poţi să-1 iubeşti pe Dumnezeu şi să-i urăşti pe oameni. * Fundamentaliştii se tem de dialog, nu de moarte. * Cărarea spre sacru rămâne principala noastră geană de speranţă. * Cea mai mare popularitate o au întemeietorii şi de­ molatorii de religii * Omul leagă de credinţă sublimul. Dar şi frica. * Cât încă mai pot greşi, mai lasă-mă, Doamne, pe Pământ! * Raiul ar fi minunat. Dar prea multă prohibiţie s-a îngrămădit în el. * Religia i-a lăsat omului o rană deschisă : nevoia de sacru. * Dacă a creat o lume, înseamnă că şi Dumnezeu este poet. * Chiar compromis de Iuda, sărutul rămâne o punte. * Cei care nu cred în nimic sunt imbecili, nu atei. * E foarte greu să fii ateu pe patul morţii. * Burţile preoţilor de la sate sunt adevărate cimitire de găini. * Prea altruişti 1111 suntem nici când e vorba de formu­larea rugăciunilor. * Religiile - aceste antene de decodare a sensului metafizic al existenţei noastre. * Creştinismul a eradicat, în primul rând, desfrâul din Olimp. * Ereticii grăbesc primenirea religiilor.

ORIGINI nr. 6-7-8/2010

* Prima icoană cu chipul lui Iisus a fost bobul de grâu. * Nu pot lega mirosul de rai decât cu cel al fânului proaspăt cosit. * Dacă te are trecut pe listă. Diavolul te pescuieşte şi din mănăstire. * Iisus ne-a promis iubire, nu belşug. * Să fie relaţia om - divinitate sintaxă sau mister? * Doar două lucruri mă apasă : cerul şi pământul. * Şi cel mai amărât suflet tot templu e. * Nu toţi cei care au fost urcaţi pe cruce au nimerit într-o legendă. * Se cuvine ca rugăciunea să fie omagiu, nu negociere. * Devenim evlavioşi când simţim că se apropie do­ goarea iadului. * O religie dispare, când oamenii nu-şi mai pot pri­ meni idolii. * Ca orice suveran. Dumnezeu ne-a dat pe mâna sub­ alternilor. * Speranţele noastre continuă să fie pilonii de susţinere a cerului. * Pe dealul Golgota nu s-a instalat teleferic decât pentru turişti. * Nu toate ideologiile sunt sortite prin definiţie efemerului. Cunoaştem pe Unul care s-a născut în iesle şi a edificat o ideologie pentru milenii. * Doamne, mai apasă-te şi pe cei bogaţi, că pe noi ne dărâmi. * Dumnezeu a creat lumea. Şi după aceea a uitat-o, probabil, la soare. * În biserică te aşteaptă aproapele, în bibliotecă - de­ pártele tău drag. * Clopotele rup felii de Absolut. *

ORIGINI nr. 6-7-8/2010

AFORISME

Şi cei care au transformat pământul în rug speră să cucerească cerul. * în umbra oricărui întemeietor de religii, creşte un Prometeu. * Unii nu-1 roagă, ci îi ordonă lui Dumnezeu cum să-i ajute. * Omul contemporan a dat transcendenţa pe pragma­tism. * Fără transcendenţă, ne-am fi pierdut regnul. * în zgomotul contemporan, se nasc doar secte, nu religii. * Exacerbarea sexualităţii poate fi un semn, că în curând, toţi vom fi mahomedani. * Credinţa netezeşte drumul speranţei. * Creştinismul a reuşit să logodească cea mai accesibilă exprimare cu cel mai profund conţinut. * Deşi sursele luminoase s-au perfecţionat la maximum, numai bătrâna lumânare îşi păstrează conotaţiile metafizice. * Sacrul poate fi cărarea vieţii spre sens.

Religiile se străduiesc să transforme iluziile nemărginirii în speranţe. * Mi-I imaginez pe Dumnezeu hohotind de râs. pre­ cum Zorba, la toate năstruşniciile noastre. * Atât în viaţă cât şi în artă. Diavolul are din ce în ce mai multă roşeaţă în obraji. * Freud şi Jung nu au cercetat mănăstirile. Le consid­erau asexuate. * învinge talentul fecundat de o credinţă. * Ţăranii - aceşti salahori ai sacrului. * Important e ce faci tu cu ce ţi-a dat Domnul. * Setea omului de miracole a zămislit religii. * În fiecare Rai pândeşte o reptilă. * Adevărul propriu e ca o religie. Fiecare îl crede

97

autentic numai pe al lui. * Metafizica este coloana de rezistenţă a multor ca­ podopere. * De ce să ne obsedeze Paradisul celest, când amputea transforma Pământul într-o rezervaţie de îngeri. * Credinţa poate însemna certitudinea căutării şi sub­limul negăsirii. * Absenţa credinţei poate legitima orice demenţă umană. * Argumentul suprem al tuturor religiilor este frica de moarte. * La Sărbătorile de Crăciun simt cum Pământul devine Cer. * Important e ca în fiecare suflet să pâlpâie o candelă. * Când vor să surpe o religie, cotropitorii îi distrug idolii şi preoţii. * Căinţa poate fi marele pas spre mântuire. * Numai credinţa îi mai dă omului anvergură cosmică. * În marile războaie mor oamenii de-a valma. Apoi, fiecare Dumnezeu şi-i caută pe ai lui. * Dumnezeu nu poate poposi într-un suflet insalubru. * Misiunea religiilor e să îmblânzească neantul. * Pilonul fundamental al tuturor religiilor este speranţa. * La Judecata de Apoi. împăratul şi soldatul se prezintă goi. Ca la recrutare. * Ortodocşii se luptă din greu cu praznicele. * Nu toţi diavolii au putut evita călimara lui Luther. * Creştinismul este admirabil esenţializat în colinde. * Dumnezeu îţi pune piâna în cap şi când vrea să-ţi dea un bobârnac.

98

SCRISOARE DESCHISĂ

ORIGINI nr. 6-7-8/2010

TERESIA BOLCHIŞ-TĂTARU

GÂNDURI DE LECTURĂ

Excelent nr.4-5 din "Origini", Aprilic-Mai, 2010. dcdicat în întregime acestui "aristocrat al spiritului" (Georgeta Orian), Vintilă Horia. Mulţumim şi felicitări pentru ideea de-a ni-1 reda pe acest titan al culturii româneşti ale zilelor noastre şi pentru realizare.

Noi, cei sosiţi în Occident relativ târziu, anii 70-80 raportat la anul rămânerii (autoexilării) în Italia a scriitorului Viltilă Horia, 1945, îl cunoaşteam desigur, din scrieri şi discuţii, de la întâlnirile româneşti ale exilului, ca şi pc încă câţiva reprezentanţi de elită ai generaţiei "vechi" de exilaţi români, înafara celor de la "Europa Liberă" dar prea multe nu ştiam despre el, despre ei. Eram totuşi mândri că'i avem şi mai ales că sunt anticomunişti convinşi, nu doar numai din vârful limbii, care prin personalitatea şi activitatea lor, făceau ceva remarcabil, pentru România, se impuneau Occidentului ca români de valoare în domeniul culturii, căci după cum spunea cineva, ţările mici se pot impune doar prin cultură. Pe Vintilă Horia l-am văzut la întâlnirea noastră, românească de la Paris, din Iunie 1989. Centenarul morţii lui Eminescu, când nc-a spus, că de mână cu Eminescu ne vom reîntoarce acasă! Apoi l-am văzut mai de aproape , în biserica noastră ortodoxă românească din Paris, unde m'a impresionat atitudinea lui plină de evlavie cu care asculta sfânta liturghie. Acum însă, prin lectura acestui număr de revistă dedicat în întregime lui Vintilă Horia, ni l-am apropiat aşa după cum era necesar a-1 avea la suflet pc "un român excepţional, un spirit profund creştin şi o valoare culturală şi artistică de amplitudine universală."( Dna Marilena Rotaru). Am ajuns a-i înţelege durerile şi mai ales suferinţa.

Hotărît, exilul nu este o fericire, de întotdeauna a fost o pedeapsă. Nu ne este cunoscută, până la comunism o societate în care cetăţenii unei ţări să se auto- exileze şi încă în masă, să fie distruşi când nu o puteau face şi să se simtă fericiţi când le-a reuşit autocxilul. şi eu mă număram printre aceştia, mă încadram în această categorie. In acest context nu prea înţelegeam suferinţa unora, chiar dacă trăiam "drama intelectualului român în lumea liberă"(Th.Cazaban) dramă prin care eşti aruncat în braţele unor oameni care te înţeleg şi nu prea, sau nu vor să te înţeleagă, expunându-tc la tragedii sufleteşti mai grele decât ai îndurat sub presiunea comunisto- sovietică a Patriei părăsite. Auzeam despre oameni pe care i-am cunoscut acasă sau în lagărul dc refugiaţi, prin ce sacrificii au ajuns să se autoexileze, după care ieşiţi din lagăr s'au realizat material binişor, ca după un timp să aud că şi-au pierdut minţile reîntorcându-se în România comunistă unde sccu. s'a răzbunat cumplit închizându'i în satanicele'i "pensioane" şi maltratându'i până la extrem, ca

"trădători!" Nu'mi puteam explica fenomenul, până într'o zi când m'a năpădit şi pe mine dorul de "acasă" sub influenţa unor melodii româneşti. Am început să mă perpelesc ca pe jăratec iar dorul acela după care, cum zice Vintilă Horea: "Viaţa între ai noştri, în mijlocul unui spaţiu geografic şi animic pregătit să ne ocrotească, să ne consoleze sau să ne facă să uităm, este mai suportabilă, mai maternă, dccât viaţa în afara acestui spaţiu" să'mi facă zilele imposibile. Acest "acasă", acolo, la Baia Mare sub poalele Gutâiului şi sub Dealul Florilor sub cerul "albastrului băimărean" al coloniei pictorilor lui Hollosi-Corbul, lipsa acestora începeam să o simt ca pe o durere vie ce mă măcina. Lipsa acestui spaţiu, a accstui cadru, a oamenilor dragi şi a vieţii dc acolo, mă dărâma total, uitând că viaţa aceasta nu mai este aşa ca şi în sufletul meu, ca şi înainte de tovarăşi, dar parcă asta trecea pe plan secund, importantă era durerea vie dc-a nu mai fi acolo. Dar cum zice Vintilă Horia: "Exilul c un sentiment incomunicabil. o tragedie intransmisibilă" iar cu o simţeam din plin. Aşa după cum mulţi din deţinuţii noştri politici s'au salvat din iadul "pcnsioanelor" tovărăşeşti prin rugăciune, nu doar numai sufleteşte ci chiar şi trupeşte, aşa am căzut şi cu în genunchi implorând: "Doamne, ajută-mă! Nu'mi lua te rog, minţile!". în acest zbucium mi-a căzut o rază salvatoare: "Te-ai autoexilat. Ai reuşit. Ai fost foarte fericită dc reuşită, acuma să ştii. întoarcere pentru tine nu există." "Atunci?" "la'ţi gândul de la "acolo" dc "acasă" pc care poate n'o s'o mai revezi niciodată. Iar ca să nu tc mai macine dorul după acel "acasă" părăsit, apără-te" "Cum?" " Fă ca şi la credinţa creştină care te învaţă să tc fereşti de păcat, cu gândul, cu vorba şi cu fapta. Apără-te dc gând! Inconjoară-te cu un zid nevăzut de interdicţie şi respinge gândul, imaginea locurilor şi-a oamenilor dragi, nu te ocupa prea mult de ei, respinge gândul dc cum simţi că se apropie de tine. încă de la distanţă alungă gândul acela de la tine să nici nu tc atingă şi tc vei salva!" Da, dar costă! Căci: "Libertatea se plăteşte scump, dar îşi merită totdeauna preţul"(Constantin Eretescu, citat din V.H. "Dumnezeu s'a născut în exil") Toate ne-au costat, dar nc-am salvat, cu acest "zid dc interdicţie" 14 ani, eu şi ai mei, ani în care doar un slab licăr dc speranţă mai pâlpâia din când în când în nişte cute adânci ale sufeltului nostru: "poate, în bunătatea Proniei, vom mai ajunge să ne mai revedem odată Patria"!

Ridicându-mă din acest zbucium al dorului, am ajuns să înţeleg ceva, ceva, din suferinţa exilaţilor, iar acum după această lectură, ceva mai mult din suferinţa şi exilul inegalabilului nostru "aristocrat al spiritului" Vintilă Horia.

Apariții editoriale la CRITERION PUBLISHING - selectiv ÎN LIMBA ENGLEZĂ: • YOUTH WITHOUT OLD AGE AND LIFE WITHOUT DEATH. A Romanian Fairy-tale. Preţ: 10 $ • THE MAN WHO TRIED TO CHEAT DEA-TH. Scary stories from Romania Preţ: 10 $ • DAY AFTER NIGHT. Twenty Romanian poets for the twenty-first century. Preţ: 12$ • GABRIEL STĂNESCU: An Essay About the Romanian Being. Preţ: 7$ • MAC L. RICKETTS. Former friends and forgotten facts. Preţ: 25$.

EDIŢII BILINGVE: • GEORGE BACOVIA:Plumb / Lead Preţ:10$ • GABRIEL STĂNESCU: Peisaj cu memorie / Landscape with Memory. Haiku poems. Preţ: 5$ • GABRIEL STĂNESCU: Memorie clandestină / Illicit Memory. Preţ: 10$ • GABRIEL STĂNESCU: Dincolo de niciunde / Back of Beyond. Poeme/Poems. Preţ: 5$ • FRANCISC ION DWORSCHAK: Epoca monarhiei în România. O scurtă istorie / The Monarchy in Romania. A brief history. Preţ: 15$ ÎN LIMBA ROMÂNĂ: • MIHAIL STURDZA: România şi sfârşitul Europei. Preţ: 16$ • MAC L. RICKETTS: Rădăcinile româneşti ale lui Mircea Eliade (vol. 1 şi 2). Preţ: 50$ • NAE IONESCU ÎN CONŞTIINŢA CONTEMPORANILOR SĂI. Crestomație. Preţ: 15$ • BRYAN RENNIE: Reconsiderându-l pe Mircea Eliade. Preţ: 15$ • RADU NEGRESCU-ŞUŢU: Dialogul Teologilor. Nuvele, Eseuri, Articole. Preţ: 12$ • EUGEN GOLDIS: Viaţa lui Iisus Christos. Activitatea apostolilor după înviere. Preţ: 5$ • VASILE POSTEUCĂ: Poeme fără ţară. Preţ: 7$ • GABRIEL STĂNESCU: Ţara şi exilul. Eseuri.

Preţ: 12$ • GABRIEL STĂNESCU: Eseu despre fiinţa românească. Preţ: 7$ • GABRIEL STĂNESCU: Ultimele dialoguri cu Petre Ţuţea. Preţ: 7$ • VASILE POSTEUCĂ: Destinul imperial al românilor. Eseuri. Preţ: 7$ • MIHAI EMINESCU: Poesii. Ediţie de pribegie îngrijită de MIRCEA ELIADE Preţ: 7$ • GABRIEL STĂNESCU: Când acasă nu mai este acasă. Versuri. Preţ: 10$ • TERESIA BOLCHIŞ-TĂTARU: Restituiri. Roman. Preţ: 15$ • GABRIEL STĂNESCU: Jurnalul în căutarea poeziei. Preţ: 8$ • MIHAI EMINESCU: Scrieri politice. Ediţie îngrijită de D. Murărasu. Preţ: 15$ • ERNEST BERNEA: Crist şi condiţia umană.

Timpul la ţăranul român. Eseu. Preţ: 8$ • HORIA ION GROZA: Sfârşit de veac românesc în America. Eseuri. Preţ: 10$ • ANDREI IUSTIN HOSSU: Cuvinte despre Bacovia sau revelaţiile unui veac. Eseu. Preţ: 7$ • CORNELIU ZELEA CODREANU şi EPOCA SA. Crestomaţie. Preţ: 25$ • GABRIEL STĂNESCU: Unde am fugit de acasă. Eseuri. Preţ: 11$ • NAE IONESCU: Îndreptar Ortodox. Publicistică. Preţ: 10$ • EMIL CIORAN: Shimbarea la faţă a Ro-mâniei, ediţie bibliofilă, Preţ: 20$ • RUTH BENEDICT: Cultura şi comportamentul

la români. Eseu. Preţ:10$ • ANDREI JUSTIN HOSSU: Tăinuind cu Petre Ţuţea. Memorialistică. Preţ: 11$ • MIRCEA VULCĂNESCU: Războiul de reîntregire. Dimensiunea românească a existenţei.

Eseuri. Preţ: 11$ • ŞTEFAN BACIU: Poemele poetului singur.

Preţ: 9$ • PETRE HOSSU: Memorialul Lucian Blaga.

Preţ: 15$ • MIHAIL STURDZA: Trădarea Cârmuitorilor.

Eseu politic. Preţ: 25$ • FRANCISC ION DWORSHAK: În apărarea lui Mircea Eliade. Eseuri. Preţ: 12$ • CAIETE INTERNATIONALE DE POESIE/ INTERNATIONAL NOTEBOOK OF POE-TRY nr 1(2000), 2(2001), 3(2002), 4(2003). 5(2004), 6(2005),7(2006), 8(2007),9(2008) Preţ: 10$/exemplar • ALMANAHUL ORIGINI 2000, 2001, 2002, 2003, 2004, 2005, 2006, 2007, 2008, 2009, 2010 Preţ: 15 $/exemplar • GABRIEL STĂNESCU: Românii din Lumea Nouă. Eseu. Preţ: 12$ • ANDREI ZANCA: După ani, după noi... Preţ: 14$ • PAUL GOMA: Săptămâna Roşie. Basara-bia şi evreii. Eseu. Preţ: 10$ • NIC. SĂCEANU: Hanul blestemat din răscrucea drumurilor. Povestiri. Preţ 6$ • PAUL GOMA: Săptămâna Roşie. Basarabia şi evreii. Eseu. Preţ 10$ • PAUL GOMA: Jurnal VII, VIII Preţ: 35$ • RENÉ AL. DE FLERS: Europa liberă şi exilul românesc. O istorie încă nescrisă. Preţ: 20$ • MIRCEA HANDOCA: Convorbiri cu şi despre Mircea Eliade. Preţ: 20$ • ANDREI IUSTIN HOSSU: Memorial D.D.Rosca. Preţ: 10$ • HORIA ION GROZA: Treptele de văzduh ale sufletului şi setea de Dumnezeu. Eseuri. Preţ: 20$ • Pr. GHEORGHE NAGHI: Studii de istoria Bisericii Româneşti în Transilvania şi Banat în epoca modernă. Preţ: 25$ • GABRIEL STĂNESCU: Pentru o definiţie a specificului românesc: Crestomaţie. Preţ: 20$ • MIRON KIROPOL: Când noaptea e mai lungă în om decât noaptea. Poeme. Preţ: 8$ • TITUS POPESCU: Colonia compatrioţilor.

Preţ: 7$ • EMIL CIORAN ÎN CONŞTIINŢA CONTEMPORANILOR SĂI DIN EXIL. Crestomaţie. Preţ: 20$ • TITU POPESCU: Horia Stamatu. Monografie.

Preţ: 8$ • ILEANA MINCULESCU: Iisus din Nazaret.

Preţ: 15$ • NIC. SĂCEANU: În bătaia vântului pe Câmpia Bărăganului. Povestiri. Preţ 10$ • AUGUSTIN MACARIE: Maeştri ai artelor plastice române contemporane. Preţ: 30$ • IOSIF TOMA POPESCU: Memorial Iuliu Maniu. Preţ: 12$ • MIRCEA HANDOCA: Mircea Eliade şi corespondenţii săi vol 4 şi 5. Preţ: 25$/ex.

• MIHAI POSADA: Opera publicistică a lui Mircea Eliade. Preţ: 20$ • CONSTANTIN VIRGIL NEGOIŢĂ: Origini: eseuri. Preţ: 10$ • PETRE BAICU: Rezistenţa anticomunistă în Munţii Braşovului. Preţ: 5$ • MIHAIL STURZA: România şi sfârşitul Eu-

ropei: Amintiri din ţara pierdută. Preţ: 20$ • TIMPUL RANĂ SÂNGERÂNDĂ. Poeţi români în Lumea Nouă: antologie. Preţ: 20$ • ŞTEFAN ROMANO: Aquaforte. Tablouri de epoca comunistă. Preţ: 11$ • ŞTEFAN ROMANO: Aquaforte. Tablori din epoca comunistă. Preţ: 11$ • GABRIEL STANESCU: Curajul de a sfida moartea. Convorbiri cu Mircea Nicolau. Preţ: 12$ • LIVIU ANTONESEI: Nautilius. Structuri momente şi modele în cultura interbelică.

Preţ:10$ • NICOLAE GEORGESCU: Boala şi moar-tea lui Eminescu. Preţ: 10$ • NICOLAE GEORGESCU: Boala şi moartea lui Eminescu. Preţ: 10$ • VALERIA MOCANAŞU: Satul de dincolo de cer Preţ: 10$ • NICHOLAS CATANOY: Orfeu şi maşina Preţ: 12$ • MIRCEA ELIADE: File despre Nae Iones-cu Preţ: 9$ • Bio-bibliografia operei lui Mircea Eliade vol.

4 Preţ: 15$ • NICOLAE LUPAN: Din coasta Daciei şi-a Romei Preţ: 15$ • PAUL COSTIN DELEANU: Fiinţa Românească Preţ: 15$ • LAURENŢIU ORĂŞANU: Dicţionar cu umor Geto-Dac Preţ:12$ • GABRIEL STĂNESCU: Dumnezeu m-a salvat din Iad. Convorbiri cu Traian Popes-cu Preţ: 15$ • HORIA ION GROZA: Reveriile şi orgoliile condeiului Preţ: 25$ • FRANCISC ION DWORSCHAK: N. C. Paulescu şi insulina Triumf şi agonie Preţ: 20$ • GABRIEL STĂNESCU: Mircea Eliade. Odiseea omului modern în drum spre Itaca. Preţ 15$ • BRYAN RENNIE: Mircea Eliade finalitate şi sens. Crestomaţie. Preţ: 20$ • IONEL NECULA: Aurel Cioran, fratele din leprozerie. Preţ: 13$ • OVIDIU VUIA Despre boala şi moartea lui Eminescu. Preţ: 10$ • ION FILIPCIUC Simptomuri politice în boala lui Eminescu. Preţ: 10$ • PAUL GIRAUD C. Z. Codreanu şi Garda de Fier. Preţ: 10$ • GABRIEL STĂNESCU: Aventura culturii româneşti în America: eseuri Preţ: 20$ • MIRCEA VULVĂNESCU: DESPRE SPIRITUALITATEA ROMÂNEASCĂ. EMINESCU 15$ • RADU NEGRESCU-ŞUŢU: Dialogul Teologilor. Nuvele, Eseuri, Articole. Preţ: 12$ • MONICA MUREŞAN: Exerciţii de normalitate Preţ: 7$

ÎN PREGĂTIRE: • MAC L. RICKETTS: Mirce Eliade şi Mihail Sebastian • GABRIEL STĂNESCU: Petre Ţuţea în conştiinţa contemporanilor săi. Preţ: 25$ • CONSTANTIN ERETESCU: Dragă Maria.

Preţ: 12$ • MIRCEA VULCĂNESCU: despre spiritul românesc. Preţ: 18$ • MIRCEA HANDOCA: Jurnalul inedit al lui Mircea Eliade. Preţ: 10$

Trimiteți cec sau money order la adresa: CRITERION PUBLISHING, P.O. Box 930698 Norcross, GA,30043, USA. Pentru mai multe informații telefonați la 678-376-1117 Vizitați-ne pe internet la: www.origini.uv.ro

Tematica numerelor viitoare: 9-10

Publicatii ¸ româneşti din America

11-12

Sãrbãtorile de iarnã la români

1-2-3/2011

Viciile românului contemporan

www.origini.uv.ro