Issuu on Google+

¸ în stare sã “Istoria exilului o pot face numai câteva personalitãti creeze într-un ritm românesc, pe care numai ele îl pot simtii ¸ şi întelege.” ¸ VINTILĂ HORIA

VOL. XIV NO. 11 - 12 (157 - 158) NOVEMBER, DECEMBER 2009 A REVIEW OF LITERATURE, IDEAS, AND THE ARTS SPONSORED BY LITERART XXI THE INTERNATIONAL ASSOCIATION OF ROMANIAN WRITERS and ARTISTS & CRITERION PUBLISHING

De ce nu canonizãm martirii anticomunşti?


LiterArt - XXI THE INTERNATIONAL ASSOCIATION OF ROMANIAN WRITERS & ARTISTS - ASOCIAȚIA INTERNAȚIONALĂ A SCRIITORILOR ȘI OAMENILOR DE ARTĂ ROMÂNI Din dorinţa de a promova talentele româneşti în lume, în SUA a luat fiinţă în 1995 The Interantional Association Of Romanian Writers & Artists (Asociaţia Internaţională a Scriitorilor și Oamenilor de Artă Români). Asociația îşi propune a fi o punte de legătură între scriitorii şi oamenii de artă din emigraţie şi cei din România şi să reflecte efortul de bună înţelegere între promovarea literaturii şi artei româneşti de valoare pe plan internaţional. Idealul nostru este de a impulsiona şi a face cunoscută lumii, creaţia românească dincolo de barierele de limbă, naţionalitate sau cultură. Urmărim înţelegerea între oameni, informarea lumii asupra culturii şi bogăţiei spirituale a poporului român, crearea de oportunităţi pentru afirmare şi comunicare. Asociaţia, care va fi în exclusivitate dedicată talentelor literare, ale criticii, artei şi culturii, se concentrează în a prezenta lumii, dincolo de situaţia politico-socială a României, reuşitele de excepţie ale creaţiei româneşti care se cer neîntârziat puse în contact cu cultura internaţională. Poate fi membru al acestei organizaţii orice persoană care are o activitate literară, cei angajaţi în profesiuni corelate cu cartea sau jurnalistica, fie că sunt editori, artişti sau fotografi, desenatori de coperte, specialişti în computer, tipografi, etc.. Membrii acestei asociaţii pot fi în acelaşi timp membri ai altor organizaţii sau societăţi scriitoriceşti sau de artă. Este binevenit în calitate de Friend-Member (prieten) oricine doreşte să colaboreze cu noi. În programul organizaţiei LiterArt X XI, care va avea sediul în Atlanta, Georgia - USA, şi reprezentanţi în Europa, Australia şi Africa de Sud, se află: -un concurs la 2 ani deschis membrilor Asociaţiei pentru lucrări literare şi de artă, inclusiv în manuscris; -traduceri în limba engleză, publicarea de cărţi şi de albume de artă şi difuzarea lor în USA; -sprijin în publicarea de articole şi comentarii în presa din lume, cu precădere în America; -laborator de creaţie, constând în întâlniri între creatori români sau aparţinând altor culturi, puţin cunoscute în USA; - publicarea revistei Origini (Romanian Roots), a Almanahului Origini şi a Caietelor Internaţionale de Poezie.

SUMAR Gabriel Stănescu Radu Mareș Claude G. Matasa

Când adevărul te face liber Condiția postmodernității George Emil Palade Un om Complex Ancheta Revistei De ce nu sanctificăm eroii anticomuniști? Mihai Posada, Radu Negrescu Șuțu, Ileana Minculescu, Mihai Neagu Basarab, Petru Ursache, Adrian Botez, Constantin Hrehor Isabela Vasiliu Aiud: hidra cripto-comunistă contra Scraba vetrei monahale de la Râpa Robilor Loredana Pușa Pâslaru: “Am început să pictez Donceanu pe acoperișul casei” Teresia B. Tătaru Strigăt în pustiu pentru un cimitir național la Sighet Anghel Gâdea Memoria unui îndărătnic Gheorge BoldurFenomenul Pitești Lătescu Dan Botezatu România - Țară fără români? Ion Coja “Încrederea în români” Alexandru Tomescu Prințesa Ileana (Maica Alexandra) și aspectul soteriologic în exil Camelia Suruianu Cele din urmă “încercări” ale Păr. ieroschimonah Daniil Sandu Tudor Dan Culcer Jurnalul unui vulcanolog Supliment: Sărbătorile de iarnă la Români! Șerban Chelariu Olimpiade spirituale Laurențiu Orășanu Povestea dinastiei Hățiș Victoria Milescu Lucian Blaga Nicolae Dima A ști să privești Bogdan Ulmu Teatrul unui scriitor care nu știu cât iartă, dar sigur nu uită! Ion Dură Panaghiotis I. Bumi, Dreptul canonic Horia Ion Groza Memoriile parisului (III) Lucian Gruia Restituiri: colonia muncitorească Brazi, mutată în cer Un dramaturg și publicist dejan Aurel Cioran, fratele din leprozie O carte necesară despre Constantin Noica Rene Alecu de Radio europa liberă și exilul Flers românesc Adrian Botez “Patriotismul” Românesc... Al Măcăitorilor! Pr. Gh. Naghi “Basarabeanul care a învins comunismul” Ion Coja Nici 400.000 de evrei și nici 500.000 de români! Horia Ion Groza Premiul Nobel 2009: Herta Müler Ion Z. Bardă Revista Revistelor

3 7 13 16

24 25 26 28 30 35 37 42 47 50 51 53 61 64 65 66 67 72 73 74 75 76 79 84 86 89 95

ACEST NUMĂR ESTE ILUSTRAT CU REPRODUCERI DUPĂ LUCRĂRI PLASTICE DE PUȘA PÂSLARU

NU TOATE PUNCTELE DE VEDERE EXPRIMATE ÎN ARTICOLELE COLABORATORILOR CORESPUND OPINIILOR EDITORULUI

ISSN 1094 - 5814

ORIGINI

romanian roots A Review of Literature, Ideas and The Arts Sponsored by “LiterArt XXI” & Criterion Publishing P.O. Box 930698 Norcross, GA,30043, USA Tel & Fax: (678) - 376 - 1117 EDITOR: GABRIEL STĂNESCU EDITORIAL BOARD: GEORGE ASTALOȘ, ȘTEFAN AUGUSTIN DOINAȘ, PAUL BARBĂNEAGRĂ, CONSTANTIN VIRGIL NEGOIȚĂ, MAC LINSCOTT RICKETTS, AUREL SASU, ŞTEFAN STOENESCU ASSOCIATE EDITOR: VIRGINIA STĂNESCU PRODUCTION EDITOR: Mihai Grigore

www.origini.ro e-mail: gabi_stanescu_origini@yahoo.com Pentru abonament trimiteţi personal cec sau money order pe numele: LiterArt XXI - Origini, la adresa: P.O. Box 930698 Norcross, GA,30043, USA PREŢUL UNUI EXEMPLAR USA: $ 5 Europa: 5 EU România: 5 LEI PREŢUL UNUI ABONAMENT ANUAL USA, Canada: $ 50 Europa: 50 EU România: 50 LEI de susţinere: + 50$

Manuscrisele nepublicate nu se înapoiază. Autorii vor primi răspuns la Poșta Redacției în ordinea primirii materialelor. Rugăm colaboratorii noștri să trimită articolele, culese în formatul word 1997 sau 2003, corectate şi cu diacritice.


ORIGINI nr. 11-12/2009

EDITORIAL

3

GABRIEL STĂNESCU

CÂND ADEVÃRUL TE FACE LIBER Plătim, se pare, un preţ prea mare pentru actele noastre nonconformiste, in răspâr cu rutina care macină pe dedesubt desfăşurarea cursivă, lineară a existenţei zilnice. Cuvintele devin, la mai bine de două decenii de la eveniment, neputincioase, golite de conţinut. Le chem în ajutor, le vorbesc ca unor fiinţe vii. Îmi simt identitatea periclitată. Treptat devin propriul meu personaj. Ca şi cum aş citi la infinit un text străin, plin de corecturi, care demult nu-mi mai aparţine. Totul a început la câteva zile după ce luasem decizia de a depune actele de plecare definitivă din ţară. Decizie dură, responsabilă, cântărind greu şi care m-ar fi putut costa viaţa. Am luat-o exact în momentul naşterii copilului, ştiind că nu-i voi putea oferi ceea ce noi nu am avut: libertatea. Un astfel de “tinereţe fără bătrâneţe” pe care Făt-Frumos i-o ceruse tatălui său şi pe care acesta, nu numai că nu i-ar fi putut-o făgădui (pentru că ea, tinereţea fără bătrâneţe era alceva decât bogăţia şi traiul tihnit al unei vieţi searbăde, în care ar fi urmat fatidic principiile înaintaşilor săi), ci nici n-ar fi creyut că aşa ceva există cu adevărat. Aşadar ce s-ar fi întâmplat şi în celălalt caz: al neştiinţei fiului, al indolenţei de a folosi, presupunând că ea, libertatea, îi va fi - mai devreme sau mai târziu - dăruită şi nu dobândită pe propriul său risc? Va înţelege el că plecând în lumea largă în căutarea “tinereţii fără bătrâneţe” din basmul românesc, sacrificiul acesta va trebui cândva plătit întrun fel? Va înţelege el să folosească această libertate aşa cum se cuvine sau o va ignora cu desăvârşire, în felul în care mulţi tineri de azi înţeleg greşit sa o ilustreze? Uşor ţi-ar fi ţie să vorbeşti printre străini de tot ceea ce ai pierdut, luând în stăpânire această libertate care s-ar putea dovedi şi ea, asemeni altor fenomene ale lumii de azi, iluzorie? Cum să laşi în urmă limba maternă, familia, prietenii de-o viaţă, locul şi cărţi dragi, fără să sângerezi la gândul că odată ce treci hotarul dintre Viaţă şi Moarte devi amnezic? Sau îţi exersezi memoria pentru alte performanţe, întreprinderi sau scopuri, altele decât cele spirituale? * O dimineaţă de sfârşit de august a anului 1987. Mă aşez ca tot omul la coadă. Devenise un automatism al acelor zile aşezatul la coadă. Ce se “dădea”? Nimic altceva decât un postpay de libertate. Una asumată. Şi pe propriul risc. Cer formularele “mici”, le completez, scriu şi semnez în dreptul rubricii “pentru plecare

definitivă din ţară”. Motivul?... Sau motivele? Nu am nici o certitudine că vor înţelege. Ştiu cât de tare au fost hărţuiţi de securitate nişte prieteni, câte percheziţii li s-au făcut acasă, câte audienţe la paşapoarte, câte mizerii la serviciu etc, etc, şi astea toate în condiţiile în care avuseseră ideea de a obţine, înainte de toate, viza americană. În spatele meu câţiva smecheraşi aşezaţi la coadă pentru acelaşi motiv îşi povestesc unii altora aventurile unor terţe persoane care, cum-necum, ajunseseră prin locuri pe care românul nostru nu călcase şi poate nu va călca niciodată. Totul se limita la câştig material, la confort. Treptat (era programat?). Aşa se ştergeau o parte din datele identitare; aceşti oameni intrând într-un aşa-zis meliting-pot american, într-un fel de furnal imaginar care “topeşte” zestrea nativă, elementele specifice ale culturii din care vi. Un mod (ingenios, nu-i aşa?) de a te integra într-o altă cultură, având alte valori, alte mentalităşţi, un mod nou de viaţă, diferit de cel dinainte, dar care pentru mulţi dintre imigranţi trece drept confort, bunăstare etc. În sfârşit, coada avansând, ajung din stradă în localul secţiei de miliţie. La ghişeu, un subofiţer îmi bagă beţe în roate. Depun formularele, dar insistă să fim toţi trei prezenţi la “ceremonie”, inclusiv copilul de două luni, aşa înfăşat cum se afla şi probabil ud, pentru că plângea ca Făt-Frumos că nu i se dă ceea ce vrea: tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte. Tot în faşă se afla şi celălalt copil al nostru: America. O Americă pe cât de incertă, pe atât de prezentă de acum în existenţa noastră prin structurile mereu schimbătoare ale imaginarului. Pe drum realizăm că, odată ce zarurile au fost aruncate, nu e exclus să declanşăm, prin decizia pe care am luat-o o dramă existenţială. Toţi ne vor ocoli, cunoştinţe, neamuri, colegii de serviciu,vecinii, nu vom mai avea prieteni, părinţii, care ar fi avut nevoie de noi la bătrâneţe, ne vor desmoşteni, Securitatea, prin uneltele sale, ne va da afară din învăţământ, ca oameni care sunt “certaţi” cu morala socialistă. Convorbirile şi corespondenţa vor fi strict controlate. Suntem, de fapt, în mâna lor. Ei vor decide, practic, dacă vom pleca sau nu. Si dacă da, când? Mă întreb de ce nu au încercat să mă racoleze ca informator. Aici sau acolo. În multe cazuri aşa fac, mai ales sub presiune psihică sau şantaj. Mă agasau în schimb cu cererile lor repetate de a semna declaraţii cum că nu voi face propagandă anticomunistă în Occident. Poate şi pentru faptul că numele meu putea


4

EDITORIAL

fi auzit din când în când la emisiunile culturale ale Europei libere. Nu trebuia să facem nimic care să ne îngreuneze plecarea. Asta ni se repeta mereu. Cât trebuia să aşteptăm până vom primi paşapoartele? “Noi-spuneau ei-vi le dăm, dar încurcătura vine din altă parte: nu aveţi viză de la Ambasada americană”. Era mai mult ca sigur că între Serviciul de emigrare al ambasadei şi Securitate exista o înţelegere în acest sens. Neavând rude de gradul I în Lumea Nouă ţi nici contract de muncă încheiat cu o firmă, cum cerea jurisdicţia americană, intram într-o altă categorie, însă numărull acestor emigranţi din România depăşea cifra anuală pe care o pregoniza statul american. Nu aveam de ales. Singur statutul de refugiat politic ar fi schimbat lucrurile. Trebuia doar - în această situaţie limită - să găsim resursele psihice de a rezista acestui experiment, în noi înşine. Şi mai ales să căutăm alte modalităţi de supravieţuire, odata ejectaţi din sistemul comunist. * În 16 septembrie 1989 am fost anchetat în jur de 8 ore la Securitate. Semnasem cu două-trei săptămâni înainte o adeziune, la catva ore după ce am ascultat, la Europa liberă Scrisoarea deschisă a lui Dan Petrescu. Cum să nu o semnez când găsisem în ea elementele unei logici (bine articulate) a bunului simţ? Dan Petrescu atrăgea atenţia asupra unei anomalii perpetuatede propagandă: identitatea nemotivată, în condiţii politice dictatoriale, dintre noţiunile de Ţară, Partid (unic) şi Conducător, contrazisă nu doar de istoria acestui neam, dar şi de principiile logicii aristotelice, ca să zic aşa. Scrisoarea mea de adeziune n-a ajuns niciodată la destinatar. Cum nici zecile de scrisori trimise în regim recomandat şi cu confirmare de primire, Ambasadei Americane. Martor îmi este Liviu Antonesei, care semnase, alături de Doina Cornea, şi alţi doi-trei, scrisoarea şi căruia i-am dat un telefon de solidarizare. Abia am apucat să zic aceste două cuvinte “Scrisoarea mea e pe drum”, şi telefonul s-a întrerupt. Probabil că centralele telefonice erau dotate cu nişte mecanisme care se declanşau la rostirea unor cuvinte tabu, precum acesta. Sau, pur şi simplu, ascultat 24 de ore din 24 de ore telefoanele. Puteam să reacţionez în vreun fel împotriva acestei agresiuni? Şi chiar dacă aş fi reacţionat, la ce îmi folosea lupta aceasta împotriva unui întreg sistem? Securitatea era omniprezentă. Tot ea a fost aceea care m-a anchetat în legătură cu Mişcarea drepturilor omului iniţiată de Paul Goma, în vara lui 1977, despre care ştiam de la Europa liberă şi din ziarele comuniste franceze şi italiene care se mai găseau în unele chioşcuri italiene. Tot ea, Securitatea, mă sfătuia întruna, prin ofiţerii ei de la Paşapoarte să nu fac nimic care să-mi agraveze situaţia. Devenisem pentru această instituţie o persona nongrata,

ORIGINI nr. 11-12/2009

căzuta din orice drepturi, oricând la dispoziţia lor. Mă consolam cu faptul că, în cazul în care aş fi dispărut, Europa liberă ar fi reacţionat ca şi în alte cazuri. Ceea ce i-ar fi pus în dificultate. La un moment dat chiar mi s-a propus, la Paşapoarte, în septembrie 1989, după ancheta de la Securitate, un târg: un paşaport turistic în schimbul tăcerii Europei Libere în cazul meu. Sau poate, urmăritorii mei ar fi vrut astfel să afle prin ce intermediar comunicam eu cu acest post de radio. Nici ei nu erau atât de naivi să creadă că l-aş fi putut suna pe Virgil Ierunca la Paris ca să îl rog să înceteze orice comentariu la microfonul Europei Libere privind revistele literare în care nici nu mai puteam publica din 1987, anul în care am cerut să plec legal din România. Intuiam că Securitatea se va spăla pe mâini, spunându-mi din nou că nu ei sunt aceia care nu-mi dau drumul să plec din ţară, ci serviciile consulare americane. Aici, se ştie, lucrau o mulţime de informatori ai securităţii, dacă nu cumva zidurile aveau, după ultimele cuceriri ale ştiinţei, urechi. * Credeam că pentru multă vreme libertatea românilor fusese pierdută şi că, spre deosebire de celelalte ţări din “lagărul” socialist care au recurs prin forţa demonstraţiilor populare paşnice la schimbarea guvernelor comuniste, în România mai toţi trăiam, cu sentimentul că N.C. e nemurirea în persoană şi că socialismul dâmboviţean ne va “călăuzi” până la sfârşitul lumii. Europa Liberă informase la timp despre înţelegerea secretă de la Malta, de la începutul lui decembrie dintre Bush şi Gorbaciov, care a prevăzut răsturnarea dictaturii comuniste din România. Să mai notăm şi furtunoasa întâlnire dintre liderul român si cel sovietic la Moscova, pe 4 decembrie, în care Ceauşescu îi ţine piept liderului de la Kremlin folosind eterna grilă a învăţăturii marxiste aplicată orbeşte. Reformatorului sovietic i-au mai trebuit 18 zile ca să-l înfunde pe Ceauşescu. De data asta fără replică. Cum structurile din Armată, Securitate şi Miliţie nu s-au implicat în înlăturarea lui Nicolae Ceauşescu, nu a existat decât o singură soluţie în faţa serviciilor secrete sovietice: declanşarea unei lovituri de stat pe fondul unei revolte populare.Implicarea agenţilor sovietici în căderea lui Ceauşescu a devenit evidentă după audierea persoanelor cu funcţii de conducere în Securitate şi Armată. Astfel, la 9 decembrie un număr neaşteptat de oameni de aşa-zişi turişti sovietici au intrat în România cu autoturisme lada. Tudor Postelnicu, ministrul de interne de la aceea dată, a confirmat creşterea fără precedent a intrărilor în ţară a turiştilor din URSS, dar şi din Ungaria, Iugoslavia. Alarmat de serviciile sale secrete Ceauşescu a ordonat limitarea staţionării acestora în România în 48 de ore, termen însă nerespectat de aceştia. Faptul a fost sesizat şi de gen. Vasile Milea, Ministrul Apărarii, dar şi de Ştefan Guşă, şeful Marelui Stat


ORIGINI nr. 11-12/2009

EDITORIAL

Major. Gen. Iulian Vlad, Şeful Securităţii din anul 1989, a relatat, ulterior, despre o informare primită din Caransebeş. Unul din sovieticii care intrase în ţară, care lovise un autoturism lada şi în care se aflau alte două persoane; a cerut de la Miliţie autorizaţia de a-şi continua drumul, motivând că sunt şi ei militari şi că se grăbesc să ajungă cât mai repede la Timişoara. Amănuntul acesta nu a dat de gândit atunci, dar a fost consemnat în procesul-verbal şi interpretat după ce evenimentele fuseseră consumate. Altceva: în săptămâna premergătoare Revoluţiei, foarte mulţi diplomaţi străini acreditaţi la Bucureşti s-au deplasat la Timişoara. Ştiu sigur că funcţionari ai Ambasadei SUA au făcut “de permananţă” şi filmând luptele de stradă dintre manifestanţi şi armată, Europa Liberă a difuzat în 18 sau 19 decembrie o secvenţă sonoră, repetată din oră în oră, în care se puteau distinge voci din mulţime care îi implorau pe soldaţi să nu-i împuşte pe fraţii lor. Cu toate acestea s-au auzit împuşcături una după alta, şi rafale de arme automate şi vaietele disperate ale mulţimii în care se trăgea din ce în ce mai des. Nu mi-a venit să cred că aceşti militari reprezentau “omul nostru”, pe care îl formase comunismul pentru a-şi omorî co-naţionalii, fraţii, surorile, părinţii, rudele. După cum se ştie, Revoluţia de la Timişoara a început în faţa reşedinţei pastorului reformat Laszlo Tökes în ziua de 15 decembrie. Numărul timişorenilor creştea de la o oră la alta. Din dispoziţia lui Ceauşescu, Tökes a primit ordinul de evaluare, dar el nu părăseşte biserica în semn de solidarizare cu cei din parohia sa. În jurul orei 7 p.m. în faţa reşedinţei sale, se aflau circa 200 de oameni. După această oră mulţimea începe asaltul asupra instituţiilor statului. Timişoara va deveni primul oraş din România liber de comunism. A doua zi, a existat la Iaşi o tentativă de revoltă populară. Tot în 16 dec. la ora 3 p.m. în zona străzii Timotei Cipariu cu Piaţa Maria a început manifestaţia populară, la care au participat circa 300 de persoane. Se atacă sediul Consililiului Judeţean de Partid Timiş. Au loc lupte violente de stradă între armată şi manifestanţi. La 17 decembrie, la ora 5 p.m. se deschide focul asupra mulţimii. Cad primele victime. Elena Ceauşescu hotărăşte aducerea cu “trenul morţii” a cadavrelor de la Timişoara la Bucureşti pentru a şterge urmele revoluţiei. În consecinţă declararea stării de necesitate în judeţul Timiş devenise iminentă. Agenţiile de presă transmit declaraţii ale unor personalităţi politice internaţionale privind criza politică din România. În 20 decembrie scriitorul de origine română Eugen Ionescu, membru al Academiei Franceze transmite următorul mesaj către români: “Sunt alături de voi, vă doresc libertate!”. În aceeaşi zi are loc un miting în piaţa Odeon din München îm-

5

potriva dictaturii lui Ceauşescu, condus de Doru Braia. În 18 decembrie N. Ceauşescu revine în ţară din Iran. Hotărăşte (singur sau sfătuit de unii din anturaj) să convoace o mare adunare populară în Bucureşti (21 dec. 1989) în care să condamne acţiunile “huliganice” de la Timişoara. O zi neobişnuit de caldă pentru ultima lună a anului. Discursul său este întrerupt chiar la început de câteva strigăte din mulţime. Securitatea intră în panică. Elena Ceauşescu îi şopteşte să le promită tinerilor burse, iar “clasei muncitoare” măriri de slarii. E huiduit. Se aud ţipete din mulţime. Carele de reportaje ale televiziunii nu mai transmit nici o imagine. Bănuim cu toţii ce s-a întâmplat. A fost ultimul discurs. Televiziunea nepregătită, anunţă la infinit “defecţiune tehnică”, pe fondul muzical al unor cântece patriotice. E clar că Ceauşescu a căzut în plasa propriului său orgoliu dement. Câţiva tineri agită steagurile în piaţa devenită goală după retragerea mulţimii. Par să spună: “Noi am început-o, să vedem cum o veţi sfârşi voi!”. Plecăm spre universitate, la câteva ore, să vedem ce s-a întâmplat. Radiodifuziunea şi Televiziunea Română nu mai sunt capabile să informeze populaţia despre eşecul mitingului. Se transmit cântece patriotice la nesfârşit. Treptat-treptat, corabia se scufundă. Plecăm spre universitate pe jos. Pe zidurile caselor e scrisa cu vopsea “Jos Ceauşescu!”. Cu toate avertismentele unor necunoscuţi, cum că la universitate se trage, ajungem la Teatrul Naţional şi intrăm în mulţimea tinerilor care cântă Hora Unirii şi cântece de la Cenaclul Flacăra. Un student îmi arată două gloanţe trase printr-o ascunzătoare de la etaj. Se trage şi la Piaţa Romană, şi la Dalles. În zona universităţii mulţimea ţine piept taburilor şi securiştilor la datorie care, alarmaţi de numărul mare de demonstranţi care a ocupat piaţa, urcă tinerii în dube ducându-i spre o destinaţie necunoscută. Din când în când mulţimea intră în panică din cauza a câte unui tab militar care face destule victime sub ochii noştri. Ne întoarcem acasă noaptea târziu. La scurt timp soneria târâie prelung. Găsesc puterea să nu deschid. Încep bătăi puternice în uşă. Rezist cu stoicism. După 10 minute după umbre se îndepărtează şi aud liftul coborând. Mă furişez pe balcon. În dreptul scării unul dintre ei, în pufoaică kaki, dă un telefon din ghereta aflată în faţa scării. Privesc încă o data spre etajul 9, unde locuiam, să fie convinşi ca nu e nici o lumină aprinsă. Pleacă, în sfârşit, şi la colţul din stânga al blocului se întâlnesc cu alţii. Apoi urcă într-o maşină militară. Veniseră să mă aresteze. Se pare că aveau ordine precise să aresteze toţi opozanţii regimului. Dacă Ceauşescu ar mai fi deţinut puterea câteva ore, ar fi executat mii, sute de mii de oameni. Dimineaţa foarte devreme mă alătur mulţimii care mărşăluia dinspre Mihai Bravu spre Piaţa Palatului.


6

EDITORIAL

La Circa de Miliţie din Vatra Luminoasă se filmează. În sfârşit, la Radio se aud primele ştiri. Generalul Milea s-a sinucis. Ajungem încolonaţi la Universitate, unde cu o zi înainte avusese loc revolta împotriva lui Ceauşescu. Dictatorul în persoană reapare cu o portavoce îndemnând mulţimea să nu creadă în promisiunile agenturilor străine care vor să submineze „cuceririle socialismului”. E întâmpinat cu huiduieli. Pleacă la scurt timp cu elicopterul, trădat de cei apropiaţi, care găsesc tot felul de tertipuri ca să nu-i urmeze pe Ceauşeşti în elicopter. De sus se lansează manifeste ceauşiste „de adio”. Acelaşi limbaj de lemn, aceleaşi lozinci care neau otrăvit viaţa. De la etajul CC-ului, Gen. Militaru ne face semne disperate să mergem la Televiziune. Urma o altă etapă: revoluţia în direct. La distanţă de câţiva ani buni, când totul s-a sedimentat în memorie şi toate speranţele de libertate de atunci s-au prăbuşit, am înţeles, în sfârşit, că numai Adevărul e cel care te face liber. Am aşternut pe hârtie rândurile de faţă, pentru cei tineri, care doar au citit în manuale sau în presă despre cădere. Iată şi un poem al meu care consemnează metaforic ceea ce s-a întâmplat cu societatea românească în tot acest timp. MUNTELE DE GUNOAIE

Când am ajuns dimineaţa în piaţă, după o noapte nedormită se cânta Hora Unirii – morţii tineri îşi începuseră drumul definitiv spre un loc luminat, loc cu verdeaţă.

„Ardeţi toate cărţile roşii! Spargeţi tablourile dictatorului, Rupeţile în bucăţi şi daţi-le foc!” strigau ca ieşiţi din minţi nişte necunoscuţi.

Cineva din mulţime care ştia aceste amănunte şoptea o rugăciune. Mintea mea nu putea accepta atâta libertate fără vărsare de sânge.

Şi ne-am apucat să dăm foc cărţilor roşii şi să călcăm în picioare tablourile, convinşi că istoria începe şi se sfârşeşte cu noi.

(În iureşul evenimentelor n-am înţeles că ceea ce trebuia distrus erau pasiunile aberant crescute înlăuntrul nostru, minciuna, perversiunea, făţărnicia, falsa umilinţă.)

În sfârşit, cu vorbe mieroase, bine mesteşugite

ORIGINI nr. 11-12/2009

ne-au minţit de la o zi la alta că vor strânge cenuşa, şi cioburile, şi ramele carbonizate.

În piaţă a rămas un munte de gunoaie pe care societatea de gospodărire a oraşului a refuzat să le ridice, fiind mereu în grevă. Şi tot noi am fost aceia care am strâns cu vârf şi îndesat cioburile sparte, cenuşa mutându-le dintr-un loc întraltul

Nimeni nu îndrăzneşte să pună vreo întrebare. Sub ultimele relatări ale reporterilor, au crescut noi straturi cu lumânări.

Înşfăcând câte o ciosvârtă mai mare decât puteau să ducăoamenii noştri din piaţă, cei care ţipau de mama focului să ardem cărţile şi tablourile, au ajuns departe, au dat legi noi care interzic arderea unor cărţi şi a tablourilor în locuri publice.

Nu mai ardeţi cărţile roşii? Nu mai călcaţi în picioare tablourile dictatorului?

O NOUĂ APARIŢIE LA CRITERION PUBLISHING Ion Conea Anton Golopenţia M. Popa-Vereş

Geopolitica

Preţ: 8$ Trimiteţi check sau money order la adresa: LiterArt XXI - Origini, P.O Box 930698 Norcross GA, 30093 USA


ORIGINI nr. 11-12/2009

CONTROVERSE CONTEMPORANE

7

RADU MAREŞ

CONDIŢIA POSTMODERNITĂŢII ŞI NOUL REALISM SOCIALIST Trag cu ochiul când am timp spre cea mai mare, mai „imperialistă” piaţ de carte a lumii, care e cea americană şi obsrv două lucruri foarte interesante şi pentru noi, cei din „estul sălbatic”. Unul e foarte slabul interes, dacă nu de-a dreptul interesul americănesc faţă de ceea ce se scrie de ceastălaltă parte a Atlanticului, în îmbătrânita, însclerozata noastră Europă. Verificarea se poate face uşor prin consultarea buletinului săptămânal de cărţi noi al New York Times-ului, editat şi în româneşte într-o broşură elegantă,cu multe informaţii utile. Am citit, ca să mi satisfac nişte curiozităţi (şi vicii, de fapt) de fost editor un semnificativ număr din aceste broşuri, unde e consemnată mişcare de pe piaţă, adică apariţia şi vânzarea cărţilor, cu un pragmatism negustoresc pe care noi încă nu l-am deprins, dar am urmărit captivat şi critica lor de întâmpinare, totalmente deosebită de a noastră. Am recitit, am făcut fel de fel de socoteli marginale.Specialiştii, americaniştii cu care m-am consultat între timp, resping, deşi cu jumătate de gură, constatările mele. Asta nu mă descurajează să cred în continuare că e vorba de lucruri care sar în ochi de la prima privire. Dacă luăm, aşadar, în serios ce spune un ziar prestigios ca NYT-ul, producţia americană de carte, care, cantitativ vorbind, e colosală, ca şi cea de film, de televiziune ş.c.l., îşi este sieşi suficientă. În acest domeniu, americanii sunt perfect autonomi. Aşa cum visează să fie secui noştrii, risc eu comparaţia, americanii îşi răsucesc mustaţa în oglinzi americane şi numai americane. Mai traduc şi editează, e drept, şi câte un autor din altă parte a lumi, un indian sau un chinez, un japonez (surprinzător de puţini autori japonezi??), unul sau doi englezi, preluaţi cum grano salis. Africanii sau arabii sunt traduşi şi editaţi în America, după câte am putut să-mi dau seama, doar pentru a servi la ilustrarea uneia sau alteia din tezele la modă: noua ordine, feminismul (mare vogă au musulmanele şcolite care se revoltă împotriva tradiţiei), ecologia, variile discriminări etc. Se observă cu uşurinţă, pe partea cealaltă, că nu se re-editează (nu se vând, pare-se că nu e cerere) absolut deloc în marile nume ale literaturii europene. Un Shakespeare? Nu. Un Dante, un Homer? Ei nu apar nici în listele de titluri noi, unde reeditările fac rubrică separată, şi nici în textele critice de pro-

motion, ca referinţă cerută de mai ştiu eu ce context. Dar nu apar ca traduse, editate şi date în librării nici un titlu din ceea ce considerăm noi succese curente ale marilor literaturii europene, din 2000 încoace, dacă nu şi dinainte: franceză, germană, rusă etc. Mărturisesc că am căutat cu lupa, zadarnic, după măcar un titlu. Ca să fiu mai clar: e o situaţie absolut identică cu cea semnalată de Ion Simuţ, fără cititori, adică fără vânzare, fără relevanţă pe piaţă ca produs artistic comercializabil, îşi micşorează suprafaţa de impact şi finalmente dispare fără urmă, ca firul de apă în nisipul deşertului. Ca şi căutare volum românesc de vresuri probabil bune, scrise cu simţire, dar care n-are o existenţă verificabilă, nu se vede în librării, nu se caută spre cumpărare, vor fi fiind tipărite în vastele spaţii americane vreun Tolstoi stingher şi marginal, vreun Grass, care a luat Nobelul, vreun Celine „incorect politic” etc., numai că toate aceste variante prezumabile sunt neînregistrate în calculatoarele care fac bilanţurile deci nu există. Cam aşa – reconstitui eu cu oarecare aproximaţie – stau lucrurile cu literatura europenă, în ansamblul ei, pe continentul american. Canalele de comunicare, schimbul de substanţe şi energie dintre un mal şi altul al oceanului sunt, măcar într-un sens, opturate. E vorba, cred, de o schimbare radicală. Această schimbare e uşor observabilă nu doar în prospecţiuni şi analize savante. Autorii americani importanţi ai sec. al XX-lea pe care îi ştim toţi îşi aveau modele declarate în literaturile europei. Romancierii, îndeosebi, pentru că aici ne interesează romanul, începeau obligatoriu cu mari ruşi şi mergeau apoi până la Proust şi Joyhe, de la care deprindeau az-buchea literaturii. Faulkner îl păstra pe Don Quijote printe cele 10 cărţi recitite şi la bătrâneţe când ştia aproape tot ce e important pentru un scriitor. Figurile americane de proră ale generaţiei primului război făceau chiar mai mult: treceau oceanul dincoace şi se aşezau aici pentru ce era fecund, hrănitor în librării, cafenele, muzee sau pur şi simplu ca să se impregneze de spiritul locului. Veneau într-un pelerinaj didactic, să se „europenizeze”, condiţie scolastică de etapă aproepe de neevitat. Azi, ca şi în domeniile cercetării de vârf, America merge în literatură, pe o potecă numai a sa şi pe care nu pare să-i fie nimeni în faţă, nici măcar alături. Am căutat mult după o evaluare americănească actuală a


8

CONTROVERSE CONTEMPORANE

bătrânului nostru continent, pentru că ştiu că există câteva foarte spirituale. O formulare care să conţină şi schimbarea devenită banală de la al doilea război încoace. Parese că despre asta dă semne pardon dă seama cel mai bine ex-concetăţeanul nostru de la Sighet, Wiesel, şi nu numai el: Europa este în principal teritoriul unde se află Auschwitz-ul...! A doua observaţie, derivată a primeia, şi care vine după lectura câtorva romane americane e la fel de stranie: pe o cale ocolitoare, cu tot felul de deturnări nu uşor de reconstituit, prin pâcla înşelătoare, în America ultimelor decenii pare să se re-inventeze ceea ce noi ştiam că se numea în anii 50 ai secolului trecut realism socialit. Ceea ce generaţia mea, a copiilor răbboiului rece, avea ca lectură unică – Timur, Pavlik, Morozov, Aşa s-a călit oţelul, Povestea unui om adevărat, Pământ de desţelenit, Tânăra gardă ş.a.m.d. – şi, la fel, în anii liceului şi adolescenţei, faţă de bibliotecile epurate cu vagoanele de cărţi vechi arse sau date la topit şi, oricum, interzise, apoi ca obiect de studiu şi de examen în facultate...fiind, pe scurt, în perfectă cuneştinţă de cauză cu subiectul..., apare americanilor, azi, ca gura necesară de oxigen realistic dup dezmăţurile sterile şi nebunia toxică a avangardelor. Lectura acestor proze mă umple de melancolie ca o melodie de fanfară fredonate insistent, agasant, cu jumătate de secol în urmă: nu se pierde nimic, chiar şi coşmarurile, totul se reciclează...! Simplific. Mai mult decât orice exegeză savantă sau speculaţie conceptuală, edificator îmi pare recursul la text, la roman şi la romancieri, elemente da analiză cu o anume materialitate şi concreteţe verificanile şi cu care nu se poate truca. Tocmai asta propun: două succinte studii de caz şi de romancieri americani reputaţi, fiecare cu câte un titlu, cu precizarea că sunt cărţi traduse în româneşte, dar şi în alte zeci de limbi, pe toată planeta. 1.Prima mea opţiune în care un rol a jucat şi întâmplarea, e pentru E.L.Doctorow cu Cartea lui Daniel (citatele şi câteva referinţe sunt din ediţia de la „Univers”, 2000, cu traducere, postfaţă şi note ale

ORIGINI nr. 11-12/2009

lui Virgil Stanciu, unul dintre cei mai buni traducători pe care îi avem la ora de faţă şi încă a unor cărţi foarte grele, cu probleme extrem de dificile de stil.) Romanul lui E.L.D. a apărut în 1971, când încă stăruiau în aer efectele violenţei din 1968 şi erau în mare vogă rockul, Fidel, sexul la liber, Che Guevara şi încă alte anarhii de salon sau de club studenţesc. Autorul a pus cărţii sale 3 motto-uri, între care, după Biblie şi Whitman, vine Ginsberg cu patru versuri, ultimul fiind: „America (...) du-te în pizda mă-tii cu bomba ta atomică cu tot!” (la care celor care nu mai suntem tineri ne sună precis Maria Bănuş cu versurile ei de neuitat: „Imperialistule american, pica-ţi-ar bomba în ocean!”). Pe 20 mai 1967, aşadar, menţine făcută şi ea cu un anume skepsis, căci mai e fix un an şi vor izbucni ciocnirile sângeroase amintite mai sus, în conştiinţa lui Daniel, personajul care dă şi titlul romanului, începe mişcarea foarte agitată, pe alocuri delirantă, de recuperare a memoriei, a traumelor din copilărie şi pubertate. Epoca la care se face referire e şi ea faimoasă: „Epocă McCarthy” Din anii 40-50, inspiratoare a nenumărate alte cărţii, filme, studii, piese de teatru, nesfârşite glose şi comentarii ca produd – dacă însumăm – al unei campanii magistral ţintit şi dirijate. Iar punctul fierbinte, la fel de cunoscut şi de întors pe toate feţele, nu doar în epocă, este episodul trădării către sovietici a secretului bombei atomice, altfel zis al „cazului soţilor Rosenberg”. În pofida nesfârşitelor recursuri contestatare, un fapt e clar: secretul bombei atomice pentru care, în America, a lucrat o întreagă armată de savanţi, adunaţi din toată lumea, cu un efort financiar colosal, a ajuns la sovietici printr-o trădare pregătită din timp pe canalele obişnuite în furtul de tehnologie. La dovezile trădării din epocă sau adunat, în anii 90 ai secolului trecut, documente din arhive sovietice intangibile până atunci dar şi mărturii ale celor implicaţi, cum e cazul cărţii lui Pavel Sudoplatov, general K.G.B Virgil Stanciu, în postfaţa amintită, formulează altfel. El spune că în jumătatea de secol trecută nu a apărut nici o dovadă serioasă a nevinovăţiei celor doi soţi, pe seama cărora s-au scris mii de paginii. Într-un context, aşadar, fără


ORIGINI nr. 11-12/2009

CONTROVERSE CONTEMPORANE

penumbre, inculpaţii pentru trădare Ethel şi Julius Rosenberg ambii evrei şi cetăţeni americani, au fost puşi sub acuzarwe şi judecaţi în 1951. Preşedintele completului de judecată a fost Irving Kauhman, evreu şi el. Unul dintre martorii acuzări a fost fratele lui Ethel. Cei doi au fost condamnaţi la moarte si au fost executaţi pe scaunul electric în 1953. Reconstituirea acestui „caz”, cu toate efectele şi implicaţiile sale o văd ca o ispită extraordinară pentru orice romancier care s-ar încumeta să o atace. Prima bombă atomică sovietică a fost detonată în 1949, cu un efect politic devastator. Istoricii afirmă că, prin asta, Stallin a câştigat un avans de 20-30 de ani faţă de ce i-ar fi fost necesar ca să ia pe cont propriu toată cercetarea, de la a. Soarta lumii întregi şi a războiului rece, a Europei noastre de până la Elba, s-a decis între câteva persoane, având în centru pe cei doi soţi, amândoi personaje de o atroce banalitate, fără nimic măreţ sau demonic. Nesfârşita biografie adunată în timp e ispititoare şi ea, căci se leagă aici în nod o infinitate de fire de descifrat ca o problemă complicată de şah: materia primă, filonul epic de exploatat. Ispita, în sens artistic, e însă contrastul înfricoşător dintre miza uriaşă, de-o anvergură planetară şi, pe partea cealaltă, precaritatea mijloacelor şi derizoriul burghez al personajelor. Se va spune şi se va repeta că a fost momentul crucial al unei înfruntări urieşeşti, cel al primului – şi, pare-se, ultimului – „război” anticomunist pe sol american. A fost, adică, momentul implicării decisive a Partidului Comunist din America într-o etapă specială a „revoluţiei mondiale” şi într-o colosală, fascinantă operaţiune de infiltrare şi preluare a controlului în sindicate dar şi în presă, în universităţi, arte şi industriile culturale, cinematografie etc., etc., totodată, a mai fost şi ultima presărire yanchee de orgoliu, un spasm de frică, un reflex sub mers de apărare, eboşa unei împotriviri ratate... În Cartea lui Daniel, Doctorow reia aproape ad litteram schema subiectlui: trădare – proces – condamnare, execuţie. Schimbările sunt neimportante, soţii Rosenberg devin roman soţii Isacsson, cu un copil în plus: băiatul Daniel şi fetiţa Susana. Inserturi masive din presa vremii, din documente, trebuie să întărească deracitatea reconstituirii, care ar fi fost mai fluuă într-o proză de ficţiune. Răsturnarea constă în scoaterea de sub acuzare a celor doi, în – practic – inocentarea lor. În viziunea lui Doctorow, adevăraţii vinovaţi sunt capii industriei de război şi ai politicii americane, tot vinovate sunt justiţia, societatea coruptă, poliţia secretă, presa mercenară... Deasupra tuturor, vinovatul vinovaţilor este senatorul McCharty care iniţiase imediat după război celebra Comisie de cercetare a activităţilor antiamericane şi prin asta o „vânătoare de vrăjitoare” ca-n Evul mediu (un căpcăun, un balaur, o caricatură de tipul celor care, în ziarele de la noi, îl reprezentau pe „Unchiul Sam”, cu trabuc, facies de maimuţă şi burtă monstruoasă...). În roman, vocea impersonală care articulează

9

propoziţiile primului paragraf sunt ale autorului omniscient şi tot el anunţă momentul 0 al naraţiunii (1967, Memorial Day) şi e de crezut că tot ea îşi asumă judecata istorică. Însă în mijlocul celei de-a treia fraze se insinuează persoana I-îi a „vocii lui Daniel”. În două paragrafe succesive ale aceluiaşi început sunt şi două planuri ale acţiunii. Într-unul, Daniel (împreună cu soţia şi copilul, dar şi părinţii vitregi, Lewinii) vine să-şi scoată sora iubită dintr-un spital de boli nervoase unde a fost dusă de poliţie după ce a încercat să se sinucidă. În celălalt, naraţiunea revine la persoana a III-a. Acelaşi Daniel se află de data asta în bibliotecă unde privirea impersonală se aproprie de obiect, într-o descripţie minimalistă. Nu e o punere în situaţie confortabilă! „Vocea lui Daniel” îşi joacă o anumită incoerenţă febrilă, la limita delirului, dar extrem de tăioasă în judecăţi. Această persoană I-îi e cea care va face, pe tot parcursul sinuosului discurs epic, racordul la trecutul rememorat. Travestită puţin, confundabilă cu cea a naratorului, rătăceşte simultan şi printre obiecte, privite prin lupă, revede şi fragmente de trecut cu aceeaşi acuritate pe care – ca într-un palimpsest – le aşează în compoziţia unică împreună cu citate din cărţile biblioteci, citate reale sau imaginare, din doctrinarii marxism-leninismului şi ai „revoluţiei mondiale” (dar şi altele, din istorie, presă, memorii ş.a.m.d.). Trepat, asupra faptelor conţinute în trecutul lui Daniel care e un tânăr la 30 de ani se instituie astfel foarte subtil perspectiva copilului care e şi subiectul rememorării. Acesta, mai mult decât sora sa ceva mai mică, a fost martor nemijlocit şi, în roman va deveni până la urmă cel care formulează judecata finală. Îi dă acest drept calitatea de martor-cheie, perspectiva cea mai apropriată de miezul faptelor care duc spre moartea părinţilor săi. Autorul a mizat pe această privire oblică, cu care, eventual, cititorul se poate identifica. Daniel a fost Isacsson, devenit prin adopţia hotărâtă tot de judecători Lewin, nu poate nici să uite şi nici să ierte, trauma sa din copilărie e nevindecabilă. Din perspectiva naratorului, dar şi din exigenta internă a textului o altă „dreptate” nu există. Reconstituirea se face sub acest semn de exclusivitate, pas cu pas, haotică şi sub febră, şi oarecum în pulsiunile incandescente ale delirului. Astfel se prepară şi se validează un subterfugiu: a pune sub culpă lumea (America în întregime, sistemul) e cu putinţă doar în logica luptei de clasă. Soluţia artistică e de a atribui toate acestea minţii îmbolnăvite a lui Daniel. Boala lui nu e una strict sufletească. Vechile traume au stricat ceva din subiectele mecanisme mentale care nu mai funcţionează normal. Acesta e subterfugiul. Nu e însă sigur deloc că vocea naratorului e disociabilă de vocea lui Daniel care îşi spune povestea, probabil, asumânduşi „bolnăvicios” persoana a III-a singular pe alocuri. Din toate aceste cauze însumate şi producătoare de ambiguitate aproape fiecare pagină pretinde o


10

CONTROVERSE CONTEMPORANE

tălmăcire specială. De ce, spre exemplu, după o scenă cu gesturi afectuoase între Daniel şi tatăl vitreg Lewin, alineatul imediat următor face trimitere la discursul lui Hrusciov „de la Congersul al XX-lea al Partidului”? E un capriciu, un joc contextual? Sau există un cifru secret, ca în cărţile vechi, la care nu oricine are acces? Ambiguităţile se construiesc astfel pas cu pas, în absenţa reperelor morale ferme, care au fost şi ele anterior spulberate. „Trădarea”, supra-tema cărţii de fapt, la care se revine mereu, insistent, e şi ea supusă aceluiaşi artificiu retoric: „Iată numele câtorva trădători. Benedict Arnold, Fireşte, cu soţia, Peggy; generalul Charles Lee, aghiotant de încredere a lui Washington; Burr, nevasta lui Burr şi ginerele lui, dublul trădător Wilkerson. Deasemenea, numele unor federalişti preacunoscuţi ca să fie pomeniţi, care le ofereau britanicilor, în taină, ajutor moral şi material şi au început vizând cu o lovitură de palat federalistă după o presupusă victorie a englezilor. (...) Exemplele sunt nenumărate. Dar istoricii Americii timpurii au uitat să-l pomenească pe trădătorul arhietipal, pe maestrul în subversiune Poe, cel care a făcut o gaură în pergament, lăsând bezna să se strecoare prin ea. Uite cum a lucrat Poe: mai întâi, a vărsat câteva picături de whisky puţin mai jos de Preambul. Lor le-a adăguat sangele verişoarei sale de 13 ani, Virginia, cu care s-a căsătorit (...) De vină e Poe, nu ceilalţi indivizi. El şi numai el. Poe ne-a adus la sapă de lemn, el, tipătul hidos de pe faţa zâmbitoare a Americii.” Nimic nu indică a cui „voce” debitează această pledoarie. Poate fi una dintre numeroasele alunecări delirante ale minţii lui Daniel. Dar poate fi şi vocea actolială care nici o clipă nu sugerează că nu-şi ia în serios dreptul de al judeca, in nume proporiu şi în răspăr cu justiţia statului american, vinovăţia de trădare a soţiilor Isaacson. „Crima” (trădării) şi „pedeapsa” au devenit termeni ai unei opoziţii care nu mai funcţionează aici. Cu ei şi autorul şi noi ne putem juca după logica poetică a arbitraliului. Sau, peste câteva pagini, un alt paragraf distinct: „VERDICT, isaacsonii sunt condamnaţi pentru a fi conspirat să dezvăluie secretul bombei atomice Uniunii Sovietice. Ba nu – secretul bombei cu hidrogen. Sau este vorba de bomba cu cobalt? Bomba cu neutroni? Cu napalm? Ceva de felul ăsta.” Între Cartea lui Daniel şi romanele vechiului realism socialist (Tânăra Gardă de faadev, Pământul deselenit de şolohov şi încă alte o mie de titluri) deosebirile ţin de mijloace şi de subtilitate, datorită artei romanului care a suferit şi ea tot felul de traume. În ultima jumătate de secol, conceptul de realistm socialist buchisit în facultate de „şaizeciştii” de azi, a fost abandonat şi scos practic din uz. Sau însumat, în acelaşi interval, ultimele picături de energie vitală ale modernismului, totodată cu pare-se ultimele bătălii doctrinare ale neoavangardelor. De la revoluţia bolşevică şi până acum pe la începutul anilor 60 ai secolului trecut, vechiul realism socialist s-a manifestat cuminte, chiar ser-

ORIGINI nr. 11-12/2009

vil faţă de canonul romanului pre-modern din secolul al XIX-lea. Mai greoi, adică mai inert, mai supus constrângerilor şi setului foarte strict de reguli canonice în vigoare, vechiul realism socialist era şi temător în raporturile cu orice purta eticheta explozivă de „formalism” sau „de cadentism”, adică faţă de inovaţia formală, sancţionată prompt şi neruţător, de crohmălnicenii de veghe, ca abatere politică. Postmodernismul, ca un acid, a corodat însă şi finalmente distrus toate barierele, şi cele formale dar şi cele care ţin ethos. În codurile noului realism socialst, tezele politice clasice ale lui Lenin şi cele economice ale lui Marcs par lăsate la distanţă, în rezervă, dar fără a fi nici o clipă uitate. Esenţa e însă aceeaşi: „Binele” şi „Răul” nu mai reprezintă valori ale transcendenţei, ele au coborât pe sol s-au încorporat în cotidian. La fel cum „crima şi pedeapsa” sunt definibile în funcţie de conjunctură şi de comandamentele propagandei politice. Romanul lui Doctorow e nu se poate mai instructiv în această privinţă, aproape ca Mama lui Gorki: o mostră exemplară de ilustrare a unei formule, de oferit spre studiu în manualele de literatură. Am citit pe coperta a patra a ediţiei de la „Univers” următorul text promoţional luat din Guardia: „E.L. Doctorow este, alături de Soljeniţîn, cel mai important scriitor politic.” Alăturarea m-a umplut de melancolie! 2.Romanul M-am măritat cu un comunist de Philip Roth e construit pe aceeaşi schemă narativă ca şi Cartea lui Daniel şi ambele ies din mantaua acelui mai solid roman al lui Bellow care e Herzog. Toţi trei sunt evrei americanizaţi şi scriu dinăuntru – aş zice că aproape exclusiv – despre o comunitate cu un coeficient foarte înalt de reprezentativitate pe scena pestriţă a Americii zilelor noastre, cea a etniei lor. Scriu şi cam la fel, adică trecându-şi de la unul la altul obiectele (şi subiectele) rituale ale ficţiunii epice, dar faptul că un cititor aude aceeaşi melodie, cu variaţiuni, nu e neapărat un defect. Oricum, toţi trei sunt premiaţi, celebri, traduşi imediat peste tot (şi la noi) cu absolut tot ce scriu, chiar şi cu cărţi submediocre... Şi romanul lui Roth e unul al rememorării-judecării. Într-o vară, în unul din anii 90, se întâlnesc, după ce nu s-au mai văzut multă vreme, şi stau împreună 6 zile fostul elev cu fostul său profesor de engleză de la gimnaziu, profesor care i-a fost şi mentor şi idol spiritual. Fostul elev este Nathan Zukerman, scriitor, care-i şi vocea personei întâi singular a autorului-narator. Fostul profesor, Murray Ringold, are peste 90 de ani dar se ţine foarte bine pe picioare iar locul întâlnirii e un paşnic oraş de provincie, lângă care retras ca un sihastru, într-o casă izolată, trăieşte Zukerman. Sunt cele mai bune condiţii pentru aducerea aminte între doi bărbaţi cu o bogată experienţă, darşi cu o lucidă conştiinţă de sine. Cei doi purced aşadar la recuperarea trecutului şi o fac alternativ, completându-se. Ce exporează ei sunt traumele acestui trecut şi e vorba, desigur, tot de anii mccarthysmului


ORIGINI nr. 11-12/2009

CONTROVERSE CONTEMPORANE

şi de Comisia senatorială pentru cercetarea activităţii antiamericană. Scriitorul, adolescent în epocă a fost o victimă colaterală a acestei comisii. Profesorul, în schimb, cu simpatii şi solidarităţi comuniste pe care nu şi le-a ascuns ca pe ceva delictuos, a avut de suferit şi şi-a ratat cariera didactică. Sunt invocate numeroase personaje şi situaţii reale, date de istorie, tensiunile epocii sunt reconstituite, pentru fiecare cap de acuzare sunt date la iveală probe ale aprobării şi ş.a.m.d. „Comunistul” din titlul romanului e însă fratele mai mic al profesorului, Ira Rinbold, cu pseudonimul „de scenă” Iron Rinn, celebritatea teatrului radiofonic american din anii 50 (marele lui succes e recitarea unor texte ale preşedintelui Lincoln, cu care finalmente ajunge să şi semene fizic). El e ceea ce se cheamă un intelectual angajat, membru al partidului comunist. Povestea acestui Ira, refăcută în cele 6 zile dedicate trecutului, e emblematică pentru categoria postbelică a revoltatului american împotriva sistemului în care se includ comuniştii şi simpatizanţii URSS. Represiunea anticomunistă numită şi „vânătoarea de vrăjitoare” la transformat în martir – într-un loc se şi notează că cei din familia Ringold au fost „ca soţii Rosenberg”. Tema cea mare a cărţii e, evident, antianticomunismul. Da, convin un personaj sau altul, Stallin e un criminal. A trimus la moarte zeci de milioane de fiinţe umane, fără judecată, în urma lui au rămas munţii de cadavre. Dar dincolo de Stallin şi de crimele lui, îndepărtata Rusie reprezintă ceva magnetic şi grandios. De la periferia marilor oraşe americane postbelice, cu multă sărăcime pestriţă etnic, îngesuită şi fără iluzii, Rusi comunistă e un tablou vivant cu mulţimi imense, steaguri roşii, canale tăiate prin deşert şi şantiere uriaşe. Sunt, desigur, o Rusie şi un comunism din cărţile de propagandă, poate chiar din literatura vechiului realism socialist. Dar asemenea proiecţii imaginative hollywoodiene dau un fior năvalnic şi fac inima să bată mai repede. În anii 50 ai semiclandestinităţii, profesorul şi cu elevul său dar şi cu fratele actor ascultă înfioraţi, de pe o placă veche, Dubinuşka, un „cântec popular rusesc, interpetrat şi înregistrat în limba rusă, de corul şi orchestra Armatei Sovietice” iar versurile cântecului figurează şi ca motto al romanului: „...Hai, puneţi mâna pe topoare,Hei-rup!...” La peste 90 de ani, profesorul nu reneagă nimic

11

din aspiraţiile tinereţii şi se consideră victimă inocentă. Naratorul îl confirmă, cu o solidaritate infisurabilă. Pe scurt, profesorul a fost un om integru şi, totodată, cu multă sensibilitate, de asta-l iubesc elevii. Ca intelectual, are instrucşia superioară şi ştiinţa aplicării ei didactice. Are o inteligenţă tăioasă, dar şi simţul umorului. Simplul fapt că, aproape la vârsta patriarhilor, se poate însufleţi pentru idei e o calitate umană care şi ea îl face simpatic. Ca în iubire (relaţia profesor - elev are în roman o vagă notă erotică), ca în marile, ilicitele iubiri, firul roşu din covor, adesea inaparent, ducea – şi duce, chiar şi în anii 90! – spre marea ţară a sovietelor. Cu ea se situează în opoziţie America opresivă şi coruptă, distrugătoare pentru spiritul liber. Cartea e foarte interesantă şi ca document de mentalitate. Memoria istorică a emigranţilor din Europa Centrală dar şi din Rusia, veniţi dincoace în valuri succesive nu vibrează deloc pentru pământul de adopţiune, care nu-i patrie, n-are muzica de fond a iubirii sincere şi dăruitoare. Fratele mai mic e un actor fără studii, care vine de jos, de la munca brută. În el însă e vocaţia nativă de tribun de vocea căruia mulţimile se ataşează spontan. Are o predispoziţie nevrotică pentru conflict şi violenţe fizice care, spre sfârşitu romanului, îl va duce, cu diagnostic de schizofrenie, la spital şi la azil. El era însă, notează în contrapunct Zukerman, un „uriaş cu ochelari”, un „bărbat cu mâini uriaşe care ştiau să mangâie”, „omul cel mai mare pe care-l văzusem vreodată”. În ciuda defectelor sale, a impulsivităţii sale maladive, Ira e admirat şi de fratele său mai mare şi de fostul elev al acestuia, şi de numeroase femei, şi de ascultătorii radioului, şi de cei care vin să-l vadă la miting. De partea baricadei unde se află cei buni este şi Johnny O’Day, un docher (apoi oţelar) comunist pe care Ira îl va cunoaşte în armată. Portretul său, pentru cei din generaţia mea, are multe trăsături familiare. El e necăsătorit (în codurile vechiului realism socialust căsătoria pentru comunist era un obstacol), fără şcoală, „vânjos”, un „tip cărunt, cu zece ani mai în vârstă decât Ira”. „Ducea cu el peste tot un sac uşor de box pe care-l folosea pentru coordonarea mişcărilor”. (Sper să nu fie o traducere proastă!) „era atât de rapid şi atât de puternic încât, dacă era silit, putea să aranjeze doi sau trei tipi deodată.” „Vorbea despre oamenii muncii


12

CONTROVERSE CONTEMPORANE

(...) Despre răul pe care guvernul nostru îl făcea muncitorilor.” De la el învăţă Ira să-şi structureze lecturile, dar şi câteva reguli elementare ale retoricii. „M-a ajutat sămi consolidez primele idei”, măruriseşte viitoarea celebritate a radioului. „Să păstrez cu sfinţenie amintirea luptei celor de pe metereze”. Comentariul fratelui mai mare spune mai clar: sub această influenţă, „Ira s-a angajat pentru prima dată în mod conştient în lupta de clasă.” De partea cealaltă, a răilor simetrici, în romanul lui Roth se găsesc anticomuniştii. Congresmanul Grand e „rău ca un câine”. E „bogătaş găunos” şi „peronificarea privilegiatului cocoloşit”. E „scriitoraş la comandă cu sânge albastru”, face parte „din banda lui Nixon” dar şi dă dovadă de o „meschinărie şi-o platitudine de proporţii uriaşe”. Soţia congresmanului e, în ton cu soţul, o caraghioasă care scrie romane proaste, comerciale. Anticomunistele principale sunt însă soţia lui Ira şi fiica ei din altă căsătorie. Celebră şi frumoasă, vedetă a filmului mut şi marea iubire a comunistului ce-şi ţine într-un sertar neprotejat hârtii care-l incriminează, ea o evreică, se numeşte Shava Fomkin, dar are „numele de scenă” Ava Frame, îi cultivă pe anticomunişti şi e şi un pic antisemită. Soţia lui Ira face parte din categoria intelectualilor care ezită şi se lasă duşi de curent, categorie exploatată intensiv de vechiul realism socialist. Unii din aceştia „se dumiresc” şi se vor angaja pentru cauza bună. Eva Frame face parte din categoria slabilor, sortiţi să fie victime. Ea îşi va trăda soţul şi va şi scrie, manipulată de presă şi de F.B.I., cartea-document „Mam măritat cu un comunist”, care-l va distruge pe Ira. Sylphid, fiica , e şi ea un cumul de defecte, începând cu numele, pe care apropiaţii îl consideră caraghios. Vrea să devină harpistă, însă n-are talent, ca şi nevasta congresmanului e o veleitară. Dintre defectele ei, unul e că mănâncă urât cu ostentaţie. „Sylphid obişnuia să-şi strângă marginea degetului arătător (n.m cred că e rău tradus) uite aşa şi apoi s-o rotească pe suprafaţa farfuriei goale, ca să adune tot sosul şi resturile. Lingea totul de pe deget şi repeta operaţiunea până când degetul îi scârţâia pe farfurie”. Celălalt defect e antisemitismul maladiv, ambii ei părinţi fiind evrei, iar tatăl ei vitreg e tot evreu. „Brusc, Sylphid se ridică de la masă, luânduse după maică-sa şi tăbărând cu pumnii în (!) capul ei. Ira sare în picioare şi atunci Sylphid începe să urle la Eva „Jidancă afurisită!” şi Ira se prăbuşeşte înapoi pe scaun...”etc. În roman scena e lungită, reluată cu modificări de două trei ori. Ea are o funcţie foarte precisă: să figureze, pe toată gama de tonuri şi semitonuri, abjecţia grotească a cărui personaj care se declară anticomunist. TREI FINALURI 1. De mult nu mai am timp de sacrificat pentru lecturi din această categorie. Philip Roth nu e însă

ORIGINI nr. 11-12/2009

oricine, nu e un marginal extravagant. Norman Manea, căruia îi este maestru spiritual îl consideră unul dintre cei mai mai mari romancieri americani de azi şi de altfel a şi fost nominalizat (ca şi Manea) la Nobel. Predă la universităţi cursuri de literatură, cred că tocmai despre roman. E tradus peste tot, a primit cele mai mari premii americane de literatură, e membru al Academiei Americane. De ce fac această înşiruire? Pentru că Philpip Roth – Doctorow, la fel – ilustrează o tendinţă care îmbracă în haine noi, postmoderne, vechiul realism socialist, cel care, între 1950şi 1964, la noi, cel puţin, era subiect de examen la teoria literaturii. Cuvântul lui, exemplul lui pot deveni, dacă nu cumva au şi devenit un model, cu colosala forţă de impact a tot ce vine din America. Şi mai e un motiv: atunci când e pusă pe tapet experienţa istorică a comunismului consider că trbuie să ne simţim implicaţi cu aceeaşi determinare ca a evreilor în tot ce priveşte holocaustul. Asta, chiar dacă e zadarnic. 2. Îmi place grozav să-mi imaginez că în puşcăriile noastre din anii ‘50, pline de băieţi culeşi de prin munţi cu nebuneasca lor speranţă că vin americanii, ar fi fost paraşutaţi romancierii Doctorow şi Roth ca să le explice eroarea în care se află. 3. Cel mai bogat filon epic de exploatat din secolul al XXI-lea rămâne experienţa umană a comunismului. Pronosticul meu e că aici va prevala paradigma impusă de Fratele cel Mare. Aşa că, în curând, grăbiţi pentru sincronizări cum suntem, va reînflori şi în romanul românesc noul realism socialist.

O NOUĂ APARIŢIE LA CRITERION PUBLISHING Constantin Schifirneţ

Sociologie românească modernă

Preţ: 15$ Trimiteţi check sau money order la adresa: LiterArt XXI - Origini, P.O Box 930698 Norcross GA, 30093 USA


ORIGINI nr. 11-12/2009

PERSONALITĂŢI ACCENTUATE

13

CLAUDE G. MATASA

GEORGE EMIL PALADE UN OM COMPLEX SI APROPIAT Nu mi-a fost prieten coleg sau profesor, dar nici doar o simplă cunoştinţă. Nu mi-a fost însă apropiat mie personal, pentru că sunt convins că la fel de apropiat a fost cu oricine care l-ar fi căutat cu adevărat. L-am vizitat de mai multe ori şi l-am ţinut la curent cu unele din cercetările mele. Mai mult, am făcut parte din „George Emil Palade Fellowship”, University of California, San Diego (UCST). În această calitate mi s-a cerut transferul unor fonduri pentru creearea şi înzestrarea catedrei George Emil Palade, consimţământ care l-am dat cu plăcere. Îmi dădea sfaturi prieteneşti fie în română, fie în engleză. O mare parte a corespondenţei noastre a fost legată de Academia Româno-Americană (ARA), din care l-am convins să facă parte încă de pe când locuia în New Haven, CT. O altă linie comună a fost singura sa biografie. După o şedere de săptămâni lângă San Diego, unde au avut discuţii prelungite, prietenul meu, profesorul universitar Dr. Radu Iftimovici a scris în Florida cartea „George Emil Palade, primul român laureat al Premiului Nobel”, pe care a dedicato „Prietenului de-o viaţă, Prof. Dr. Claude G. Matasa, Mecena acestei scrieri.” Omul: Nu era ceea ce se numeşte un om sociabil: era tăcut, dar îi plăcea să glumească. Aşa cum relatează profesorul Radu Iftimovici, singurul său biograf, George Emil Palade, primul român laureat al Premiului Nobel [1] şi totodată autorul impozantului volum, Istoria Medicinei şi Farmaciei [2], i-a cerut în timp ce-l conducea în automobil, să-şi pună centura de siguranţă: “altfel îi trimit sponsorului tău, Claude Matasa, chitanţa amenzii”. Pe când era invitat să ţină conferinţe la Halifax, Canada, a venit vestea că a luat Premiul Nobel, şi că trebuie să se reîntoarcă urgent la Yale University. Deoarece oraşul gazdă avea relativ puţine legături cu SUA, a ameninţat gazdele că nu va vorbi decât dacă I se va face rost de un bilet de întoarcere corespunzător. În ambele cazuri, ameninţarea a avut effect… Faţă de mine a fost întotdeauna gata să-mi dea opărere sau sfat, probabil şi pentru că mi-a cunoscut atât detenţia la Canal, cât şi vărul, inginerul Ion Matasa, contra-candidat la mâna Irinei Malaxa, prima sa soţie. Aceasta nu m-a scutit să trebuiască să argu-

mentez intens în favoarea viitorului său biograf: cu ce l-am convins a fost nu premiul Kalinga (UNESCO), sau Medalia Niels Bohl (Universitatea din Koln, Germania) pe care Radu le primise , ci modul corect în care acesta publicase biografiile altor medici de renume. Nu-mi aduc aminte să-l fi întrebat ceva prin Internet şi să nu-mi răspundă. Astfel, înainte de a scrie articolul critic “ARA şi politica, amintiri” în Universul (27 august 1998), l-am informat că cele ce doream să le scriu puteau fi considerate neprielnice instituţiei. Ca şi în alte dăţi, mi-a răspuns prompt: “Concerning your idea of writing a historical essay concerning the beginning of the activities of ARA, I believe that you should follow your own feeling sand say what you believe you have to say about this topic, with the idea that these events deserve to be put on record”. Ţinând seama şi de dezlegarea dată de Friedrich Nietzsche “am ales exilul ca să pot spune adevărul”, m-am conformat. O întâmplare arată bine stăpânirea sa de sine. Cu ocazia congresului Romfest din 1994, Los Angeles l-am rugat să vină într-o zi nelucrătoare de la Del Mar, unde stătea, la USCD în la Jolla, ca să stea de vorbă cu invitatul meu, publicistul Octavian Paler. Această vizită era necesară deoarece d-sa scrisese în ţară un articol fulminant intitulat “Nunta şi Contranunta”, împotriva organizatorilor şi participanţilor la congresul “Românii şi România în Ştiinţa Contemporană”, printre care şi G.E. Palade, organizat la Sinaia. Acest prim congres, preluat mai târziu sub Emil Constantinescu, aduna în ţară pe cei care încercau să ducă făclia ştiinţei româneşti mai departe. Sponsorizat de UNESCO, această adunare fusese planificată cu ani în urmă, deci fără a putea fi, cel puţin după ştirea noastră, o contrapondere la un alt congres ţinut aproape simultan la Paris de politicienii diasporei. Ca să lămurească problema, Profesorul Palade a pregătit din vreme primirea noastră în care urma să vizităm un număr mare de laboratoare din clădirea cu câteva etaje a Departamentului e Medicină Celulară şi Moleculară. Acest deranj, care se extindea şi asupra unor colaboratori, era determinat de faptul că vizita putea fi făcută de noi numai în cazul că ne-am fi putut încadra într-o


14

EDITORIAL

fereastră în programul Romfest-ului. Sfătuit probabil de oameni cu vederi înguste, dl. Paler a refuzat să mai vină, probabil de frica unei eventuale dezminţiri… Reacţia profesorului Palade a fost simplă: “era privilegiul său să se răzgândească dar era normal să mă anunţe în prealabil.” După ce i-am reproşat atitudinea, O.Paler nici măcar nu şi-a cerut scuze… Am descris detaliat episodul în Universul din octombrie 1994, sub titlul “Indelicateţe, sau… ochelari de cal?” Patriotul: atitudinea sa faţă de ţară şi cei pe care îi lăsase acolo este uşor de explicat ţinând seama de cele prin care a trecut ca să-şi poată revedea familia pe care o lăsase in 1945 la Instambul, şi modul în care a fost tratat după plecarea se definitivă. În ceea ce mă priveşte, nici Radu Iftimovici şi nici eu nu am auzit de la el vreun cuvânt împotriva ţării şi a celor ce o conduceau. Mărturii pot sta doar amărăciunea şi necazurile pe care le-a arătat în biografia sa pe care şi le-a împărtăşit cu Aleksandr Isaevici Soljeniţân, venit şi el la Stockholm pentru a-şi lua Premiul Nobel. În vizitele sale în ţară, a consimţit să dea mâna cu Nicolae Ceauşescu, care îi propusese să-I devină “Consilier pentru dezvoltarea ştiinţifică”. Deşi mulţi dintre românii din Diaspora l-au blamat pentru aceasta, vizitele lui s-au soldat cu înfinţarea Institutului de Bilolgie şi Patologie Celulară din Bucureşti, care astăzi poartă numele colaboratorului său, N. Simionescu. Aşa cum a arătat în cadrul Academiei Româno-Americane (ARA) cât şi la prima întâlnire, “România şi Românii în Ştiinţa Contemporană”, 1994, Sinaia, G.E. Palade a fost un avocet al întâlnirilor şi evitării a tot ceea ce nu se poate despărţi de ţară: “Guvernele se schimbă, politicienii la fel, dar legăturile stabilite rămân şi ajută ambele părţi. Dacă am aştepta până ar veni la putere guvernul preferat, am aştepta mult şi bine, pierderile pricinuite de această aşteptare poate nemaiputând fi recuperate”. [6] În August 1995, el a arătat la ARA că aceasta

ORIGINI nr. 11-12/2009

este datoare să depăşească astăzi mai departe decât i-a fost la început scopul. Vorbitorul a arătat că a fost înfiinţată în 1975, în Los Angeles ca un protest la adresa încătuşerii spiritualităţii româneşti aplicată de către regimul comunist din România şi că ARA a dus o importantă contribuţie la cunoaşterea aportului românilor de pretutindeni, şi îndeosebi a celor declaraţi “non-grata”. După enumerarea unei seriii de contribuţii majore ale românilor de peste hotare, Geoge E, Palade a susţinut însă că, după douăzeci de ani, având în vedere, schimbările petrecute atât în lume cât şi în România, ARA trebuia să-şi modifice poziţia, pentru a costitui o punte de legătură între Diasporă şi ţară. “O bună parte din piedicile care nu se mai pun în calea instaurării democraţiei ar putea fi învinse prin solidaritatea românilor de oriunde ar fi. România face faţă astăzi unei lipse de personal adecvat: timp de decade, regimul totalitar a împiedicat formarea de cadre capabile să transforme structurile existene, înlocuindu-le cu oameni care aşteptau “oridinele de sus”. După părerea vorbitorului, “în România avea loc un sindrom de decompresiune, o libertate a initiativei care, în loc să ducă la progres, duce la dezorientare şi confuzie. Ca urmare, procesul, deşi vizibil, este mai încet decât cel scontat, iar Diaspora trebuie să arate răbadre şi înţelegere. Prin reintegrarea de bună-credinţă îm structurile europene şi prin abandonarea naţionalismului radical, România va putea ieşi din impas: în această privinţă, atât ARA cât şi Diaspora în general ar trebui să găsească şi să propună noi căi de urmat”. Deşi I s-a cerut insistent atât de o parte, cât şi de alta, să i-a o poziţie militant, ca om politic a fost circumspect şi echilibrat. Aceasta nu l-a împiedicat ca, în preajma alegerilor, să semneze în Adevărul din 1 decembrie 2004, o “Scrisoare deschisă adresată candidaţilor la Preşedinţia României şi şefilor partidelor poltice” din ţară, în care cerea ca “ştiinţa şi cercetarea să fie tratate şi de către statul roman aşa cum sunt tratate de marile state ale lumii”. Patriotismul său reiese şi din altă scrisoare


ORIGINI nr. 11-12/2009

EDITORIAL

care mi-a fpst adresată şi în care mi-a arătat că “ARA ar trebui să-şi definească o nouă orientare, o directive cu precădere fiind informarea Diasporei româneşti despre activităţile creatoare din România. Aceasta ar trebui să fie şi o misiune atrăgătoare pentru românii din ţările vecine. Sesiunile de comunicări ştiinţifice ar trebui astfel organizate încât să fie mai atrăgătoare unui domeniu, în care să fie incluse contribuţiile personale. Ar merita o deosebită consideraţie acelea subiecte în care colaborările cu investigatorii străini au dus la success”. (Curierul Românesc, noiembrie 1995). Ataşamentul său faţă de România şi români nu s-a dezminţit vreodată: când i-am propus la Yale Universiti, New Haven, să devină membru ARA, şi-a dat cu placere consimţământul, devenind Membru de Onoare al acesteia, al Academiei Oamenilor de Ştiinţă din România (AOSR), iar mai târziu devenind Consilier al Academiei Române şi Membru al Fundaţiei Naţionale pentru Ştiinţă şi Artă din România. După ce a colaborat la Yale cu soţii N. şi M. Simionescu, l-am găsit colaborând cu L.Saucan şi cu soţii S.A. şi D.N.Predescu, R.V.Stan şi L.Ghiţescu în cadrul Division of Cellural and Moleculare Medicine, UCSD. Savantul: Astăzi, deviza lui Pico della Mirandola (1463 – 1494), “de omne re scibili”, adică să ştii despre tot ce se poate şti, a devenit un exemplu de dorinţă ridicolă. Cu toate acestea, curiozitatea este o trăsătură care nu poate lipsi cercetătorului: doar conştiinţa capacităţii reastrânse de înţelegere şi timpul limitat îl împiedică să se avânte în domenii depărtate de cele în care activează. În afara lucrărilor ştiinţifice, G.E. Palade a fost şi un bun organizator al cercetărilor şi un priceput în relaţiile cu publicul, ceea ce a determinat UCSD să-l numească Decan pentru Afacerile Externe, clădirilor în care I se aflau laboratoarele dându-li-se numele de “George Palade Laboratories for Cellular and Molecular Medicine”, Atrbuindu-se titlul de “Tată al biologiei mderne a celulei”. G.E. Palade era interesat nu doar în domeniul său, ci şi, mai ales, în ceea ce se poate realiza aplicând noi tehnici de lucru. Să nu uităm că la baza descoperirilor sale se află utilizarea microscopului electronic… În timp, i-am trimis diverse articole publicate în diverse ţări. De fiecare data mi-a răspuns nu doar politicos, ci, atunci când era tratat un dmeniu în care era interest, îşi oferea părerea, scuzându-se în acelaşi timp pentru…”insuficiente pricepere”- Un exemplu îl constă scrisoarea anexată. Ulterior, alături de academicianul A.T. Balaban, fost vicepreşedinte al acestei Academii, m-a propusca membru Membru de Onoare al Academiei Române, folosind termini peste aşteptările mele: “Deşi are diplămă de inginer chemist (Facultatea de Chimie Industrială din Institutul Politehnic Bucureşti, absolvită în 1954) şi

15

două doctorate în chimie, Dr. H. Matasa a activat mai mult în ultimele decade în domeniul ştiinţelor medicale, devenind o autoritate recunoscută pe plan mondial în domeniul biomaterialelor folosite în ortodontie, împletind experienţa sa din chimie şi fizică, cu necesităţile clinice. Ca urmare, cercetările sale, sunt de un real folos clinicilor, aşa cum atestă prezentarea acestora făcută de Profesorul T. M. Graber, personalitatea cea mai recunoscută din acest domeniu. Ataşăm o prezentare a activităţii domnului Matasa, precum şi o listă a lucrărilor publicate”. În cazul profesorului George Benga (căruia i-a fost refuzat în anul 2003 Premiul Nobel pe care îl merit ape deplin pentru descoperirea a quaporinei), aprecierile profesorului G.E. Palade atârnă cu atât mai mult cu cât acestea se refereau la un domeniu în care a lucrat personal. După o argumentare limpede, în scrisoarea pe care i-a adresat-o, George Emil Palade încheiea cu fraza “cu toate că este foarte îndoielnic că acest comitet îşi va schimba hotărârea, este foarte important ca să-I înregistrezi nemulţumirea. În orice caz, am semnat petiţia pe care mi-ai înaintat-o şi îţi urez destul curaj şi tărie să duci mai departe această bătălie. Al d-tale cu sinceritate, George E. Palade”. Un om adevărat, patriot şi savant George Emil Palade va rămâne pentru cei de astăzi ca şi cei pentru generaţiile viitoare un exemplu din aceste calităţi. Putea să se izoleze în turnul de fildeş pe care il cereau preocupările, dar nu a făcut-o. A fost calificat drept transfug şi reactionar, dar a făcut, la înalt nivel, mai mult decât unii care şi-au jertfit viaţa. Ca savant, a dat mai departe atât cunoştiinţele sale, cât şi încrederea în valoarea muncii ştiinţifice, încurajând pe cei ce i-au cerut ajutorul.

1. Iftimovici, Radu. 2009. Istoria universal a medicine şi farma-

ciei. Bucureşti: Editura Academiei Române

2. Iftimovici, Radu, 1993. George Emil Palade primul roman lau-

reat al Premiului Nobel. Bucureşti: Editura Viitoru Românesc.

3. Palade, George Emil. 2009. Spovedania unui învingător.

Bucureşti: Editura Academiei Române.

4. Nicolau, Şt. S., Iftimovici, Radu. 1968. Constantin Inevaditi.

Bucureşti: Editura Ştiinţifică.

5. Iftimovici, Radu. 1975. Fraţii Mihai şi Alexandru Ciucă, Iaşi:

Editura Junimea.

6. Calistru P, Iftimovici R, Europeanul Victor Babes, Ed. Amantea,

Bucureşti, 1969.

7. Matasa, C.G., “ARA şi politica: Amintiri, Jubileul de argint”, pag.

5-6 în ARA Journal 200-2002, Nr. 25-26, Sibiu: Editura Alma Mater.

8. Matasa, C.V., “ARA la a douăzecea aniversare,” în Curierul

Românesc, noiembrie 1995


16

ANCHETA REVISTEI

ORIGINI nr. 11-12/2009

DE CE NU SANCTIFICĂM EROII ANTICOMUNIŞTI? ANCHETA REVISTEI ORIGINI ROMANIAN ROOTS 1. Ce ar trebui să ştie tineretul de azi despre rezistenţa fizică şi morală a martirilor anticomunişti, ucişi prin exterminare, deportaţi fiind în lagăreşi supuşi unui regi barbar în închisori, arşi de vii, împuşcaţi fără apărare sau strangulaţi din ordine oculte, luptând prin munţi cu arma în mână în apărarea valorilor democratice şi împotriva unui regim politic diabolic de inspiraţie bolşevică ce şi-a propus supunerea oarbă a omului în numele unei doctrine, cu instrumentele fioroase ale unei dictaturi satanice, anticreştine şi antinaţionale? 2. Credeţi că, după 20 de ani de la revoluţia anticomunistă din decembrie 1989 există în societatea românească tendinţa de ai da uitării pe aderaţii martiri anticomunişti, printr-un proces de ocultare şi falsificare a istoriei naţionale, sau, dimpotrivă, se simte dorinţa de ai mediatiza, dincolo de interesele politice ale partidelor care sau perindat la putere? 3. Enumeraţi câţiva dintre acei martiri anticomunişti care ar trebui sanctificaţi de Biserica Ortodoxă Română în numele transparenţei şi adevărului printr-un moratoriu popular care să exprime voinţa naţiunii.

MIHAI POSADA 1. Exact cele înşirate mai sus, bine structurate într-un plan de învăţământ alcătuit de persoane competente şi, neapărat, de bună credinţă, în raport cu realitatea despre esenţa, natura şi ravagiile comunismului, în România, din 1945 şi până în prezent. Altfel, cele „predate” despre comunism generaţiilor care nu au cunoscut comunismul şi învaţă despre comunism de la noi, cei trecuţi prin comunism, rămân elemente de manipulare a conştiinţelor prin mistificarea istoriei, în diverse scopuri din cele mai necurate. De observat câte unităţi de învăţământ românesc prevăd în continuare ori au renunţat –în prezent- la cursurile de specialitate despre perioada interbelică şi apoi comunistă, ce i-a urmat prin jocul istoriei. Politica – inclusiv a educaţiei şi, dacă vreţi, a inovării educaţiei – s-a îndepărtat tot mai mult, în cei douăzeci de ani „postdecembrişti”, de prezumţie de moralitate.

2. Cum deja am insinuat mai sus, tendinţa necinstită sufleteşte de a-i face uitaţi pe martirii anticomunişti denotă lipsa grav-acută a vectorului epic într-o societate condusă cu precădere de elemente declasate moral prin descreţtinarea impusă de comunismul ateu în perioada lor de creştere şi formare, în fapt o deformare morală profundă şi, din păcate, dovedită prin fapte repetate, ca ireversibilă. Ideea însăşi a jertfei martirice deranjează. Cum să

recunoască prin învăţătura către copii lor, că ceea ce au făcut părinţii şi bunicii celor care administrează informaţia predată la grădiniţă, la şcoală, la universitate, difuzată prin presa de stat sau impusă politic şi celei particulare, a fost prigoană şi exterminare anticreştină la nivelul unei naţii întregi? Din fericire, unii s-au salvat pe sine de efectele aceleiaşi educaţii comuniste primite în aceeaşi epocă, revenind pe drumul reîncreştinării personale în urma dobândirii conştiinţei ca am fost cu toţii manipulaţi antispiritual, în perioada când educaţia populară se făcea în regim comunist. Cazul fostului disc-jokey satanist devenit călugărul şi scriitorul creştin ortodox Savatie Baştovoi nu mai are nevoie de comentarii. Răzvan Codrescu, membru fondator, în toamna lui 2007, al AZEC – Asociaţia ziariştilor şi editorilor creştini din România, redactor-şef al revistelor LUMEA CREDINŢEI – Bucureşti şi PUNCTE CARDINALE – Sibiu, face public fenomenul, într-o mărturisire recentă (vezi dialogul realizat de Claudiu Târziu, în revista Formula AS, Bucureşti, Nr. 871, mai 2009 şi reluat la Sibiu, în Puncte Cardinale, iulie 2009, pp. 8-9). Fenomenul apare ca unul extrem de necesar la nivelul întregii populaţii, sau măcar ar poporului românesc actual. Toţi redactorii de televiziune, radio, presă scrisă, editorii de carte şi revistă membrii ai AZEC şi colaboratorii lor – care nu sunt puţini şi nici neimportanţi la nivelul societăţii noastre – dovedesc prin munca lor că dorinţa există, iar producţiile tipărite


ORIGINI nr. 11-12/2009

ANCHETA REVISTEI

sunt difuzate în media românească, beneficiind la cel mai înalt nivel şi de sprijinul Patriarhiei Române, sunt o bună dovadă. Numeroasele cărţi de memorii sau cărţile-dialog publicate după 1989 de luptătorii anticomunişti supravieţuitori şi până la unele mai recent alcătuite de comunităţi mănăstireşti, în amintirea unor creştini civili, nu neapărat preoţi sau călugări, deveniţi martiri ai luptei cu comunismul, pregătesc mental publicul românesc elector, pentru abolirea şi oficială şi reală a sinistrei mentalităţi comuniste materialiste şi anticreştine şi pentru asumarea de facto a crimelor contramartirilor lui Cristos asasinaţi în puşcăriile politice comuniste. Următorul pas posibil va fi acceptarea oficială a menţionării numelor lor în sinaxar şi în calendarul creştin, în rândul sfinţiilor. 3 . Câteva nume: Părintele Arsenie Boca şi Valeriu Gafencu – „sfântul închisorilor” şi cei împreună cu el, creştini care conform precizării făcute de Părintele Gheorghe Calciu Dumitrescu, în prefaţa la cartea lui Ioan Ianolide, Întoarcerea la Hristos, Editura Christiana, 2006 „nu au ezitat între opţiunea spirituală şi cea politică a Mişcării Legionare”. Aşadar, mai întâi şi mai întâi, din bătălia de concepţii comunisto-securistice ��nrădăcinate în mentalul comunist, se cuvin smulse din

17

rădăcini clişeele din gândire prin care martirii creştini ai unui neam, legionarii româbi veritabili, au fost diabolizaţi şi continuă să fie diabolizaţi, de cele mai multe ori de călăii lor şi de urmaşii acestora, deghizaţi prea de multe ori în cercetători şi administratori ai adevărului istoric. Până la calendare şi sinaxare sfinţii sunt sărbătoriţi aşa cum au fost şi vor fi sărbătoriţi creştineşte, mereu, de cei care au cunoştiinţă de jertfa şi puterea lor, ambele suprafireşti. Aceşti înălţaţi la cerurile României profunde, aceşti sfinţi sanctificaţi prin purtarea de grijă a Bisericii Ortodoxe Române, cum şi cei ce mai au, poate, de aşteptat, cu alte cuvinte toţi sfinţii aceia ascunşi de putarea politică şi pe care oamenii au credinţă în neamul lor şi în Dumnezeu îi pomeneau cu fereală de ochii şi urechile comuniştilorsecurişti, toţi sfinţii românilor anticomunişti - au fost şi vor fi mereu onoraţi cu lumina unui gând pios şi cu faptele noastre bune. Sfinţii nu au nevoie de acceptulnostru condiţionat politic, dar noi avem întotdeauna de ajutorul lor. Sanctificarea martirilor anticomunişti ar fi un bine făcut nouă de noi înşine, astăzi. De ce am oculta mai departe ajutorul pe care sfinţii pot şi aşteaptă să ni-l dea, între atâtea neajunsuri ale vieţilor noastre, fie că suntem mai săraci sau mai bogaţi în bunuri materiale ori daruri duhovniceşti?

RADU NEGRESCU ŞUŢU 1. - În primul rând, tineretul de azi nu va fi veşnic tânăr, ca să spunem aşa, precum nici noi nu mai suntem şi nu mai gândim astăzi aşa cum gândeam 40 de ani. Omul se formează în tinereţe, e drept, dar se poate forma şi mai târziu în viaţă. Dacă mulţi tineri nu sunt interesaţi astăzi de aspectele esenţiale enumerate mai sus, aceasta nu înseamnă că nu ar putea fi mai târziu. Ei nu mai sunt confruntaţi cu aceleaşi probleme cu care am fost noi, aşa că nu pot avea aceeaşi percepţie. Eu însumi nu înţelegeam ce înseamnă să fi deţinut politic până nu am fost închis şi condamnat la un an de muncă forţată la Canal. Îmi puteam închipui, dar doar în mod vag. Mi-a trebuit această experienţă ca să apreciez la justa valoare sacrificiul celor care şiau pierdut tinereţea sănătatea şi viaţa prin puşcării şi nu au vrut să cedeze. Se putea ieşi din infernul penitenciar comunist cu fruntea sus, nu chiar toată lumea, dar se putea totuşi. Bineînţeles că lupta era inegală, dar credinţa îţi dă puteri nebănuite. Nicoleta-Valeria Grosso spunea, referitor la perioada detenţiei: ce pot să-mi facă nişte oameni, dacă Dumnezeu este cu mine? Deci, ca să revenim la tineretul nostru, el este lipsit de repere morale în societatea actuală. Becali şi fotbalistul Mutu nu sunt repere morale, dar în lipsă de alte repere, ei devin singurele repere. Găsiţi că este normal?

2. - Societatea noastră fiind încă bolnavă, nu este rău ca să-I iei din când în când pulsul, ca oricărui suferind, aşa că, ceea ce faceţi Dvs. aici la 20 de ani de la aşazisa Revoluţie, este o excelentă idee. Dar ce constatăm luându-I pulsul şi temperatura? Că mediatuzarea martirilor anticomunişti, atunci când aceasta se face la nuvel guvernamental, este mai degrabă din motive electorale, neexistând o reală intenţie justiţiară. Noi putem prezenta soluţii sociale dar nu le putem pune în aplicare, neavând nici competenţa, nici mijloacele şi nici controlul mijloacelor. Putem doar trage semnalul de alarmă, dar i se va spune că există prescripţie şi observăm că nu există nici o voinţă de a modifica legea în aşa fel încât prescripţia să nu mai existe. La adăpostul legii, asasini îşi râd în barbă cu tot Raportul Tismăneanu această diversiune de care astăzi nu mai vorbeşte nimeni. Condamnăm comunismul, dar nu îi condamnăm pe comunişti şi pe securişti. Ce este aceasta decât o diversiune? Nu credeţi că trebuie să învăţăm de la evreii care, după 60 de ani, nu 20 ca la noi încă îi mai vânează pe nazişti fără nici o prescripţie? 3. - Eu nu pot vorbi în numele ierarhiei Bisericii Ortodoxe Române, avem un patriarch care i-a acest gen de decizii, însă care provine de unde ştim cu toţii că


18

ANCHETA REVISTEI

ORIGINI nr. 11-12/2009

provine de unde ştim cu toţii că provine, aşa că acesta va sanctifica poate vreun alt voievod, precum au făcut Iliescu şi Teoctist, în nici un caz un martir anticomunist. Sanctificarea se face însă după anumite reguli, care trebuie respectate, dar dacă se dă dispensă de la onor Presedintia, nu mai este nevoie, şi-i putem canoniza şi pe Mihai Viteazu, Mircea cel Bătrân sau Vlad Ţepeş. Un caz aparte îl constituie persoana lui Zelea Codreanu. Căpitanul nu a fost martir anticomunist, dar a fost totuşi un martir, Mota şi Marin la fel, şi can-

onizarea lor a fost solicitată în mai multe rânduri de leghionari sau de Noua Dreaptă. Un muratoriu naţional în acest sens ar fi însă o imensă cacofonie, întrucât „voinţa naţiunii” este un concept foarte vag, influenţabil şi schimbător. Cât despre transparenţă şi adevăr, încă ne mai luptăm pentru acestea, altfel ne-am lupta pentru altceva. Având la cârma Ţării şi a Bisericii nişte căftăniţi care provin din vechile structuri, cred că actualmente conceptul de transparenţă şi adevăr este doar o dulce utopie a societăţii noastre...

Dacă titlul acestui număr ar fi fost o afirmaţie, de exemplu: „Ar trebui să-i canonizăm pe martirii anticomunişti” şi nu o întrebare, n-aş fi schimbat prea mult stilul şi conţinutul articolului meu. Totuşi, întrebarea îmi deschide o cale concisă şi prielnică pentru a mă exprima. Încep, deci, printr-o părere simplă: „Pentru că nu se poate”. Această părere voi încerca să o explic în cursul articolului meu. De când a început să existe Biserica creştină, prin secolele II şi III ale erei noastre, nu s-au făcut canonizări în masă. Şi nu putem spune că n-a fost cazul. Începând cu sacrificarea creştinilor, daţi fiarelor în circuri şi până în ziua de azi, sacrificiile şi asasinatele n-au încetat. Simultan s-a dezvoltat şi Biserica Creştină, ajungând acum prezentă pe tot pământul, pe toate continentele şi în cele mai multe ţări ale lumii; dar acest fenomen al canonizării în massă, nu s-a dezvoltat. Oare de ce? Pentru că legile Bisericii sunt foarte drastice. Ultimul caz de care am luat cunoştiinţă a fost Canonizarea Sfintei Tereza (zisă Maica Tereza) şi a fost un exemplu şi o ilustrare a complicatelor procedee pe care le pretinde declararea drept sfânt a unui creştin. La catolici există un dosar întreg cu condiţii drastice care trebuie îndeplinite de candidatul la canonizare. E suficient ca o singură condiţie să nu se îndeplinească şi canonizarea se suspendă. Probabil că la noi, la ortodocşi e la fel, fără a mai vorbi de protestanţi, care nici nu vor să audă de sfinţenie. În consecinţă, presupunând că s-ar concepe o sanctificare în masă a martirilor anticomunişti, Biserica ortodoxă ar fi pusă într-o situaţie din care abia dacă ar ieşi după zeci de ani. Luaţi câte unul şi cercetaţi, martirii ar crea probleme enorme, pe care cadrele bisericii ar încerca să le rezolve, dar, probabil, fără vreun rezultat pozitiv. Nici renunţarea completă la această idee nu e recomandată, dar ea trebuie redusă şa forme variabile şi posibile. Să considerăm, prin absurd, că s-ar ajunge la un rezultat, în sensul canonizării în massă. Atunci near trebui mai multe calendare pentru a încăpea numărul sfinţilor, iar în biserici n-ar mai putea înceta slujbele de pomenire a lor. Ce-ar fi de făcut? Bineînţeles, o pomenire colectivă, care s-ar instau-

ra şi nu s-ar mai opri în decursul anilor ce vor urma. Eu trăiesc într-o ţară protestantă, care nu are zile de pomenire a unor sfinţi (nici nu prea are sfinţi, după cum am spus); totuşi are o zi de pomenire colectivă, sărbătorită foarte frumos şi de biserică şi de popor, intitulată: „Ziua tuturor sfinţilor”. Presupunând că am putea ajunge la o canonizare colectivă a martirilor comunismului, am putea institui şi noi o zi de sărbătoare colectivă, dar – repeetăm – e foarte puţin probabil acest lucru. Însă nu e obligatoriu ca o sărbătorire colectivă să fie religioasă. Deci, nu ne opreşte nimeni să stabilim o „zi a memoriei” în care să-i evocăm şi să-i omagiem pe eroii noştri, martiri anticomunişti şi luptători pentru dreptate şi adevăr. Există „Biserica de Aiud”, făcută de marele arhitect Anghel Marcu, în amintirea martirilor acelei închisori. Forma ei simbolică: o cruce mare purtată de şapte perechi de cruci e o amintire şi un omagiu adus martirilor de la Aiud. Cred că s-ar putea înfinţa un comitet de credincioşi, de preoţi şi de patrioţi benevoli care să alcătuiască un document cu numele martirilor români ai comunismului. El ar fi predat bisericilor ca să-l aibă la îndemână, rugându-se pentru toţi cei înscrişi, dar rugându-se şi de ei, adică acceptând, subliminal, sfinţenia lor. Acest document al miilor de martiri ar sta şi la dispoziţia cetăţenilor. Oricine doreşte să-şi poată procura unul, cu nume, detalii şi eventual, fotografii care s-ar pune pe perete ca nişte icoane. Comitetul ar stabili o dată pe an, o sărbătoare de pomenire cu consecinţe, discuţii publice şi evocări, mai mult sau mai puţin hierofanice. S-ar afla în lume că avem şi noi un holocaust, cuvânt confiscat şi devenit propietate internaţională; nu a ruşilor, cu milioanele de victime ale lui Stallin, nici a polonezilor, cehilor, ungurilor, germanilor sau a oraşului Brezda, ci a alt cuiva. Odată ce bisericile şi mănăstirile s-ar ruga, mulţi cetăţeni, i-ar veni în casele lor, nimeni nu i-ar împiedica pe artişti să-i evoce, în scris, în expoziţii de pictură sau sculptură, şi în piese muzicale. Toată această activitate ar avea un caracter aproape religios de adorare şi sfinţenie în sufletele celor care le merită. Cel puţin aşa mi se pare mie.

IILEANA MINCULESCU


ORIGINI nr. 11-12/2009

ANCHETA REVISTEI

19

PETRU URSACHE 1. Tineretul român ar trebui să cunoască, în primul şi în primul rând, propria - i istorie, netrucată, nefalsificată, cum se obişnuia în şcoala comunistă de toate gradele, în presă şi în organizaţiile ideologizante, şi cum încă se practică, la fel de agresiv şi sistematic, în deceniile postdecembriste, aflate sub comanda totală a unor forţe oculte şi duşmănoase. I s-ar dezvălui cauzele războiului care s-a năpustit asupra noastră, îndeosebi de la al Doilea Război Mondial încoace, prin instaurarea comunismului la putere; după cum ar putea recunoaşte agenţii purtători de vină, cei care au introdus minciuna, dezbinarea şi jaful în viaţa de stat şi privată a românilor. Acestor păcate morale li s-au zis „principii” de ordine şi de integrare socio-umană! Condiţia este ca tineretul să pună mâna pe carte, nu să se informeze prin intermediarii aserviţi puterii: şcoala, presa. Aspectele dramatice semnalate de dumneavoastră în prima frază, începând cu „... rezistenţa fizică şi morală a martirilor anticomunişti, ucişi prin exterminare, deportaţi fiind în lagăre şi supuşi unui regim barbar în închisori, arşi de vii, împuşcaţi fără apărare” s-au petrecut întocmai, documentele le confirmă, se păstrează în memoria istorică. Grozăviile din Infernul lui Dante ţin de domeniul ficţiuniii. Ele au fost cu mult întrecute de cele din detenţiile comuniste, de martiriul, cum bine spuneţi, celor de la Jilava, Piteşti, Sighet, Canal, ale zecilor de mii de nefericiţi din coloniile de muncă forţată, sutelor de mii deportaţi în siberii şi bărăgane, după program şi cu intenţii diabolice de exterminare. Spre deosebire de alte ţări din spatele Cortinei de Fier, la noi s-au produs (şi continuă) cea mai cumplită crimă antiumană, anume etnocidul depăşind de la distanţă progromul şi genocidul. Tineretul este vital interesat să cunoască toate acestea, pentru salvarea propriei existenţe. Din păcate, răul continuă şi – l amaninţă şi pe el cu distrugerea. În deceniile paukeristo-dejiste, comanda bolşevică viza eliminarea elitelor ţării, clasa politică, vârfurile militare, universitare, scriitoriceşti şi tehnocratice; în anii ceauşişti s-a continuat acelaşi regim criminal la nivel de grupuri profesionale şi chiar de massă. Astăzi a intrat în malaxor tânăra generaţie pentru a fi periclitat viitorul statului şi al ţării. Noua putere, cu „elitişti” şi „recenţi” în frunte, a fabricat arme subtile şi eficiente în acţiunea de amortizare a corpului etnic, marginalizare, eliminare. Celebra cobră Brucan dădea de la sine douăzeci de ani pentru „implementarea” politicii odioase „de tranziţie”. Spera ca, între timp, românimea să devină o masă amorfă, după dorinţa Ocultei, incapabilă de judecată normală, creatoare şi de acţiuni responsabile. De aceea, din primele zile ale balco-

niadei, politica de atac a neocomuniştilor a fost axată pe Articolul I din Constituţia României. Cuvântarea lui Iliescu din balconul acelui decembrie a început cu propoziţia, astăzi „uitată”: „Ţara noastră nu mai are graniţe”.Ideea a devenit un slogan politic. Se repetă tot mai des în ultima vreme în presa aservită şi, faptului îngrijorător, se aude în Parlamentul ţării. Parcă se arată zorii transformării României în colonie, sub ochii Europei civilizate şi la dispoziţia nu ştim cui. 2. O precizare necesară: în decembrie 1989 (ca şi în Estul kremlinian), nu a fost revoluţie, ci o simplă secvenţă jucată dintr-un scenariu montat şi condus de la distanţă, de către atotprezenţa Ocultă. Seria „revoluţiilor de catifea” a însemnat începutul globalizării stângii sub patronajul unui ciclop de poveste care-şi trage denumirea şi năravul de la occdio – occidere. Nici vorbă de triumf al libertăţii şi dreptului, ceea ce visam cu nesaţ şi patimă. Au ieşit la iveală, în schimb, o mulţime de făpturi prefabricate şi pregătite să se lanseze aprig în aventuri malefice. Nu are interes puterea neocomunistă de la noi şi de pretutindeni, de altfel, să-ncurajeze vreo acţiune de simpatie pentru martirii şi victimele din închisori, lagăre de muncă de pe tot cuprinsul ţării. Dacă după decembrie 1989 a fost îngăduită Asociaţia Deţinuţilor Politici, cu facilităţi minime, de ochii lumii, asta a fost o şmecherie iliescistă. Dar s-au depus eforturi să nu mai rămână în curând nici o sămânţă de vorbă, prin reveniri tacite, aşa cum criminalul de profesie are grijă să şteargă urmele faptei sale. Ultima ispravă a fost să taie subvenţiile pentru revista „Memoria”. Tot împotriva păstrării memoriei corecte a funcţionat şi Comisia Tismăneanu. Nici nu ne puteam aştepta la altceva. Acţiunea în cauză a fost croită strâmb din capul locului. Cum să dai credit unui fiu de nomenclaturist celebru, ca să nu spun mai mult, profitor şi apologet al regimului comunist, varianta Ceauşescu, fost propagandist la „Ştefan Gheorghiu”? Ce fel de „comisie” poate fi aceea formată din foşti utecei şi turnători la securitate? Să nu uităm: se aflau la dispoziţie exact oamenii de care era nevoie şi singurii îndreptăţiţi să-şi spună cuvântul hotărât şi fără greş; mai precis, victime al închisorilor comuniste, încă în viaţă, personalităţi culturale de valoare şi de încredere desăvârşită: preoţii Gheorghe Calciu-Dumitreasa şi Iustin Pârvu, Grigore Caraza, Paul Goma, Mihai Buracu, Marcel Petrişor şi mulţi alţii. Pe de altă parte, marele public arată un interes plin de respect faţă de victimele din detenţiile comuniste, mai ales că fenomenul concentraţionar ne-a afectat pe fiecare şi în totalitate, într-o formă mai mult sau mai puţin directă, oricum semnificativă. Să dau doar


20

ANCHETA REVISTEI

ORIGINI nr. 11-12/2009

un singur exemplu: au apărut în ultima vreme multe cărţi semnate de foşti deţinuţi politici, consemnând viaţa grea de închisoare, în toate chipurile de suferinţe dramatice şi suprafireşti. Depun mărturie: sunt cele mai citite scrieri în momentul de faţă. Dşi tirajele sunt mici, din motive pe care nu le mai comentez, dar se subînţeleg, deşi şcoala şi presa le trec sub tăcere, rămân cele mai căutate, răspândite cu râvnă şi păstrate cu grijă ân biblioteci particulare. 3. Sunt mulţi. S-ar putea alcătui un calendar întreg, poate preiau Ana Blandiana şi Romus Rusan această idee. Ei fac lucruri minunate la Sighet. S-ar vedea iarăşi şi iarăşi cine „a ucis”, „a ucis”, „a ucis”! Şi, mai ales, pe cine. Dar, vorba lui Paul Goma aici este o problemă care ar merita transferată şi în sarcina Tribunalului de la Nurenberg. Cât despre martiri, în înţelesul pur creştinesc al cuvântului, mă gândesc înainte de toate la Sandu Tudor, Mircea Vulcănescu şi

Valeriu Gafencu, supranumit în anii detenţiei, cum depunem mărturie şi Părintele Gheorghe Calciu, „sfântul închisorilor”. În legătură cu Sandu Tudor vă rog să reţineţi: la 25-26 septembrie 2009 s-a desfăşurat în schitul CărbunaNeamţ un colocviu cu tema Din temniţe spre sinaxare: Daniil Sandu Tudor – modelul jertfei pentru neam şi credinţă. Au participat clerici, călugări, oamenii de cultură, scriitori din ţară şi din străinătate. Printre invitaţi s-a aflat şi Grigore Caraza, fost deţinut politic îndelungă vreme şi reputat luptător pentru drepturile omului, iarăşi câteva decenii după ieşirea din temniţă. Organizarea întrunirii s-a datorat egumenului Cărbunei, călugărul Elefterie Pădurarul, Fost ucenic al lui Daniil Sandu Tudor, în anii când iniţiatorul Rugului aprins era stareţ la Rarău. La une dintre consfătuirile noastre din 25-26 septembrie părintele Eleftirie Pădurarul şi-a exprimat dorinţa ca Daniil Sandu Tudor să primească recunoaşterea oficială în calendarul bisericesc. Am înţeles că urmează să facă demersuri în acest sens.

1. Tineretul ar trebui să afle mult mai mult decât ştie despre martirii anticomunişti, luptători contra oricărei dictaturi anticreştine şi antinaţionale. Din păcate, s-a urmărit consecvent şi sistematic compromiterea faptelor şi memoriei acestor martiri, „din toate poziţiile”, de către falsificatori a istoriei care ilustrau cu toţii o variantă a proverbului: „Hoţul fuge mai repede decât păgubaşul”. Există o presiune uriaşă din partea massmediei şi a sistemului de învăţământ pentru a falsifica realitatea, a minimaliza eroismul şi al socoti boală psihică sau, mai rău, fanatism păgubos. Până şi cel mai obiectiv oficial – l-am numit pe Nicolae Gheran – referindu-se la colegii lui de şcoală legionari, consideră că nu trebuiau ucişi sau ţinuţi zeci de ani în temniţă, numai pentru că „s-au pişat contra vântului”. Există atâta ură înverşunată contra creştinismului şi a iubirii de neam încât, din fericire nu s-a realizat un stas, un standard al mincinoasei descrieri a acestor martiri. Unii îi socotesc „golani”, alţii „criminali”, alţii „trădători”, în mod foarte variat, după putinţele urii fiecărui de tractor; s-a realizat astfel o imagine extrem de negativă, dar, slavă Domnului, nu unitară. Din păcate, imaginea unor martiri ai neamului este estompată de imaginile sumedeniei de oportunişti, trădători şi impostori îmbrăcaţi în cămaşă verde de brigăzile antilegionare ale prefecturilor de poliţie, tocmai pentru compromiterea mişcării. Se poate încă scrie, de

acum înainte, o bibliotecă despre ce ar trebui să ştie tineretul. Nu putem nega, că o parte cel puţin din farmecul tinereţii este asigurat de inocenţă, noţiune în care ignoranţa e ca năutul în cafea (sau în loc de cafea, când regimurile politice dispreţuiesc corpul didactic). Pot doar să punctez câteva idei, departe de a fi inventariat măcar ceea ce n-ar trebui uitat şi fără a explica aceste informaţii. a. Regimul comunist a fost totalitar, criminal, anticreştin şi antinaţional. (Printre scopuri: uciderea celor mai buni.) b. Contra comunismului au luptat elitele: bisericii, armatei, partidelor, profesorilor ş.a.m.d... c. Valorile democratice se apără singure, în măsura în care sunt autentice, ca în Finlanda, de pildă. Dacă sunt oportuniste, demagogice, golite de conţinut, deci – dacă nu mai sunt, apărarea unor principii doar afirmatedemagogic se poate face şi prin crime, cum s-a întâmplat chiar şi în timpul dictaturii regelui Carol al II lea şi al dictaturii mareşalului Antonescu, nu numai sub comunişti. Şi cum ar fi ajuns să se întâmple şi sub Horia Sima, dacă acesta l-ar fi convins pe Hitler că ar fi fost mai avantajos decât Antonescu. d. În mod normal, omul îl iubeşte mai întâi pe Dumnezeu, apoi – neamul lui, apoi – familia, meseria, agoniseala sa şi în cele din urmă – chiar duşmanii. Din oamenii normali se formează elitele, dar, din păcate, oamenii normali, sursa elitelor, nu prea mai există.

MIHAI NEAGU BASARAB


ORIGINI nr. 11-12/2009

ANCHETA REVISTEI

21

Oamenii normali, majoritatea celor care trăiesc astăzi, sunt foarte interesaţi doar de eroii de romane. Pentru transfigurarea lor artistică este nevoie însă de scriitori normali, cum au fost, de pildă, Dostoievski, Gogol, Tolstoi, Cehov, Andreev. Cand componenţii unui popor sunt cât de cât normali, simpla lor existenţă ia pâinea de la gura prozatorilor şi dramaturgilor normali. 2. Cele două ipoteze prezentate ca alternative, în realitate nu se exclud reciproc. Există o ideologie postcomunistă, în continuarea celei comuniste, astăzi răscoaptă, care minimalizează tot ceea ce s-a manifestat anticomunist în istoria României, tot aşa cum, în anii socialismului victorios, justiţia epocii umfla importanţa unor banale şi normale reacţii de respingere, pe care le considera, dacă nu comploturi bine structurate, cel puţin uneltiri, sancţionate cu condamnări frecvent criminale şi chiar cu execuţii doar parţial iresponsabile. Personal, consider că toţi martirii nemului trebuiesc cunoscuţi şi memoria lor trebuie respectată. Martiri neamului sunt elita elitelor, modele pe care urmându-le pe timp de pace socială ar trebui să ne meargă foarte bine. În condiţiile absenţei terorismului de stat, martiri neamului sunt personalităţile cele mai admirate ale naţiunii, modele de cinste, hărnicie, competenţă şi modestie a căror recunoaştere unanimă ar asigura o competiţie cinstită între diferite formaţiuni politice. Din păcate, toate partidele sunt pătate, având lideri foşti comunişti şi nu rareori – dintre cei mai criminali. Se pare că aceia care ar dori să-i mediatizeze pe martiri anticomunişti ai neamului sunt ameninţaţi şi chiar bruscaţi de către foşti comunişti şi urmaşi ai lor. Aceasta, desigur că răreşte râdurile celor pentru care adevărul are o valoare deosebită. Întotdeauna

însă se vor găsi mărturisitori; când aceştia vor dispare, neamul nu va mai avea nici o naţiune divină de a mai exista. Să ne amintim de ispitirea lui Isus de către diavol, când Mântuitorul a afirmat, că pentru un singur credincios cinstit o întreagă populaţie va fi cruţată. Slavă Domnului, pentru misiunea de salvator al neamului, cu modestie, este în permanenţă iscată o anume înghesuială, măcar în posteritatea lui Eminescu. 3. Mulţi martiri anticomunişti sunt cunoscuţi: studentul Gafencu, supranumit „sfântul închisorilor”, Mircea Vulcănescu, o sumedenie de preoţi şi călugări ortodocşi, uniţi, catolici precum şi de alte confesiuni ucişi în închisorile comuniste, Moţa şi Marin, Corneliu Zenea Codreanu, martirii ucişi în noaptea de 21-22 septembrie 1939... desigur, nu toţi au fost impecabili moral. Dar cei mai mulţi au fost în realitate oameni aşa cum noi astăzi, nu ne putem imagina că ar fi putut exista, pentru că supravieţuitorii zilelor noastre sunt pur şi simplu ameantizaţi moral de legea entropiei. Chiar cei care cred că ar mai putea realiza ceva dintr-o luptă în cadrul căreia instinctul de conservare individualnu mai funcţionează aşa cum îi stăpâneşte pe majoritatea celor care luptă contra memoriei martirilor, deşi această majoritate este formată dintr-o sumă de minorităţi: sexuale, religioase, naţionale s.a.m.d., sunt mult mai încărcaţi negativ decât, bunăoară, părinţii martirilor, care nu s-au afirmat direct, în mod deosebit, fiind de regulă învăţători sau preoţi de ţară, chiar simpli ţărani, de o frumuseţe morală astăzi imposibil de descris şi imposibil de înţeles, pe care o mai putem doar admira mistic, intuindui vag măreţia incomprehensibilă pentru mintea noastră mutilată de realisme, lucidităţi, ambiţii şi fantasme.

1. Cât mai mult – şi ADEVĂRUL! Dacă se va tot ascunde sub preş martiriul celor mai antibolşevici luptători, tineretul legionar, asta însemna să-i lipsim pe tinerii de azi de cel puţin 50 % din Adevăr...!!! 2. Da, sigur! Nu doar tendinţa, ci chiar premeditarea sistematică şi perfidă! Societatea actuală (şi nu doar românească, ci terestră!) a intrat în epoca celui mai feroce neo-bolşevism (numit în aşa fel şi chip: „politică correctness”, globalizare etc.). 3. Toată generaţia adpţilor fideli ai lui Corneli Zenea Codreanu, plus ţăranii simpli, dar fără

frică decât de Dumnezeu... – plus preoţii cu misiune împlinită fierbinte, întru Hristos-Adevărul, plus intelectualii (cei mulţi şi ne-„colaboraţionişti” cu sovietici şi pro-sovieticii!... – mulţi dar nu prea numiţi, cam anonimizaţi, azi... – ori numiţi doar „cu jenă”, „scuzaţi”, şoptiţi „pe la colţuri”!), cei „cu obraz”... – plus ofiţerii care au preferat să-şi pună pieptul în faţa gloanţelor decât să-şi vândă ţara, începând din acea noapte fatidică, de 23 august 1944... Ce mai, UN POPOR ÎNTREG, O GENERAŢIE ÎNTREAGĂ, DE ÎNGERI ŞI ARHANGHELI NEPRIHĂNIŢI, AR TREBUI SUIT/Ă ÎN CALENDAR, DE CĂTRE B.O.R.!!! Dar nu cred că B.O.R.-ul de azi, cam prea secularizat, se va prea grăbi...

ADRIAN BOTEZ


22

ANCHETA REVISTEI

ORIGINI nr. 11-12/2009

CONSTANTIN HREHOR 1. Nu au cum şti! Atâta vreme cât Istoria naţională e aproape absentă în şcoli, de unde dimensiunea eroică-patriotică în formarea lor? Atâta vreme cât Limba şi Literatura naţională nu ocupă locul dintâi în programele şcolare şi Şcoala însăşi e între cenuţăresele instituţiilor în această epocă debusolată, reprezentată de arhitecţi ai confuziei şi inculturi pierzania râdeşte în pragul acestui popor. Nu ajunge o puşcărie odioasă, transformată în muzeu, să sensibilizeze în aşa măsură încât generaţiile june să-şi reaşeze conştiinţa pe un drum luminat de adevăr şi cenzurat de ştiinţă responsabilităţii? Cine mai citeşte despre „eroi şi morminte”, despre „morminte fără cruci”, despre „casa morţilor”? Nu vedeţi ce penibile monumente avem? Câte tone de ciment măsluite de primarii tonţi cutremurător de jenant tămâiate de popinegustori, duplicitari şi libidinoşi-slugarnici stau la răspântii, îngrămădite sub inscripţii fade-ceremonioase! Şi steaguri, şi steme, şi cărţi de... aur fără nici o semnificaţie! Şi tricolorul, aşezat oblic pe burdihanele liderilor cârmaci, care ar trebui să-şi strângă rândurile sub deviza < nulităţi de pretudindeni uniţivă! >...şi pentru ce, atâtea miliarde, în criză (!!!) să intre în atâtea sute de nimicuri? Oare „minima moralia” nu înseamnă, mai întâi – în acest caz – şi „minima scola?” A conduce, a fi lider, a reprezenta, sinonimia aceasta a interesat pe cineva? Eu, aici, în Bucovina, la nici 20 de kilometri de o graniţă care e întotdeauna halucinantă când la anumite ore îşi fac shimbul vameşii, într-o localitate pur românească, de sorginte maramureşană, am gravat în marmură sobră 100 de nume, tineri care nu s-au mai întors acasă din cele două războaie mondiale. Că tot e în modă – şi nu e nimic vulgar în asta – în laturile monumentelor au fost instalate tunuri provenite de la Ministerul Apărării...sunt pline satele şi târgurile de asemenea relicve simbolice. Am făcut două demersuri, la intervale largi, pentru că răspunsurile vin geru, „cazonii”, colonei şi generali fără nici o faptă de arme, decretaţi ostentativ, au alte probleme pe... front. În amintirea celor 100 de eroi, am primit un răspuns recunoscător: se vor plăti tunurile cu câte 35 milioanebucata! Asta, probabil ca să se recupereze câte ceva din preţul lor „istoric”, când tot dispar din parcurile amenajate special, prin mâna negustorilor de... fiare. E „o lecţie de patriotism?” Din păcate, e... Repet, tineretul de azi nu are de unde şti. E atâta diversiune în „istoria sinceră”, în „istoria profundă” încât sunt estompate reperele. Şi mai e ceva – deloc înobilator, în opinia mea – mai toţi voievizii (opulenţi, despoţi, ucigaşi chiar, cu o moralitate discutabilă oameni şi nu altceva) devin sfinţi, în Calendar! Ar trebui lăsaţi în pace

ctitoriilor şi mormintelor lor. Le este destul „cel bun”, „cel mare”, „cel viteaz”. Mare şi sfânt, drept credincios şi sfânt, sunt anomalii lingvistice, tautologii vulgare. Şi, apoi, după 200, 300, 400, 500 de ani de la întoarcerea în pământ se fac... rugători. În acele sute de ani ce au trecut, dolce folinente? Dar nu e nou nimic sub soare, după Solomon, dacă e să vedem cât de... creştine şi-a dobândit tronul Constantin cel Mare şi când a primit legea creştinească... Apoi, tinerii, nu au de unde şti pentru ce valori au luptata martiri. Cine le spune? Este un Martirologiu undeva? Se predă în vreo universitate din cele ieftine, penibile şi inutile? Ajunge anvonul, azi? Câţi tineri se lipsesc de parcuri, discoteci, cliburi etc., când aula aşteaptă un honoris causa, un cercetător sau scriitor? Nu vedeţi cum se fac conferinţele, (inclusiv cele internaţionale care prin internaţionalitate înţeleg 1,2 reprezentanţi de la Cernăuţi sau Chişinău)? Ne expunem referentele unul altuia, lucruri pe care le ştim înainte de a le redacta, dacă nu cumva le-am făcut împreună! Audienţa? Aceeaşi bibliotecari plictisiţi, dascăli pesimişti şi bătrâni nostalgici. Tinerii – pe stadion, scoşi pe targă extaziaţi de super-mega-staruri isterizate, de-aceeaşi cultură cu bătăuşii căpăţânelor de cauciuc! Ce ştiu cei tineri de azi despre cei ce „nu au avut tinereţe”? Ce modele le aţin calea? O statuie, oricât de impunătoare şi glorioasă s-ar desfăşura de pe soclu, nu-i nici cât umbra unui om viu! 2. Eroismul nu se mediatizează. Devine parodic sau paradă. Ca şi rugăciunea la microfon, în sticla indiscretă a camerelor de filmat, în faraonice soboare prea fericite – operetă megaliptică cu miros păgân. Scriitorul B.V.Anania scrie: „câtă uitare, atâta mormânt.” Se vrea uitarea, se vede asta. E mai uşor de înfăptuit decât cultul memoriei/neuitării. Şi din acest motiv, că „memoria e putere” (parcă Vasile Andru). „Tendinţa de ai da uitării pe adevăraţi anticomunişti” (decupez din întrebările interviului) e explicabilă. Cine să-i venereze pe anticomunişti, comuniştii, neocomuniştii, cameleonii care vin din părinţi, bunici, etc. Însemnaţi cu „steaua” Fiarei? Gândiţivă câţi torţionari, procurori, avocaţi, temniceri, turnători etc. bat strada liberi şi de câţi ani se bucură de pensii pentru teroare şi privilegii pentru înjosirea speciei umane! Emisiunile evocate de martiri, tot mai marginalizate, difuzate rar, la ore... porno, chiamă amintiri şi lacrimi doar dinspre cei ce au încă semnele cătuşelor pe mâini şi picioare ori crucile grafiilor în priviri şi inimi. Se editează mult, memorialistica are azi un flux apreciabil, dar enorm de multe mărturii vor rămâne în veci îngropate.


ORIGINI nr. 11-12/2009

ANCHETA REVISTEI

Când încă sunt în orizontul terestru aceşti mărturisitori „cadavre vi”, ar trebui un Institut (care?) să-şi trimită cercetaşii (ca pe culegătorii de datini şi folclor) în teren, să înregistreze, să scrie, să studieze. E un labirint extraordinar, fascinant, cu imprevizibile feţe. Dcaă te adânceşti în asemenea lucruri, dai de-oparte multe cărţi de proză şi accesorii de teatru absurd, îţi trebuie o viaţă pentru aceste hăţişuri cu psihologii şi înâmplări. Eu am făcut câţiva paşi buni într-o epocă şi întro biografie din vol. „Muntele mărturisirilor”, ed. Timpul, Iaşi, 2000. Ceea ce aş vrea să se reţină, dincolo de epica acestor mărturisiri, e luminozitatea caracterului, puterea iertării şi cristalizarea unui creştinism/umanism care a făcut din închisori mănăstiri autentice, nu cum cei fără „canonul” surghiunului fac, din păcate, din mănăstiri pensiuni... 3. Ei trebuie cinstiţi, pomeniţi, recunoscuţi, atât. Neuitaţi, adică. Jertfa, foamea, setea, frigul, izolarea, rugăciunea, comuniunea prin ieruharistia zidurilor, i-a sanctificat. E nevoie de o oficializare a durerii, a sacrificiului suprem? Pot oamenii face sfinţi când ei sunt chemaţi să se sfinşească/desăvârşească prin lepădare de sine? Eu cred că nu Voievodul e... sfânt, ci oştenii anonimi rămaşi pe câmp. Nu că e Ctitorul sfânt ci robii şi roabele anonimi care au suferit zidind şi nu i-a întrebat nimeni ce şi când au mâncat, dacă le-a fost sete ori boala îi măcina şi moartea îi culca sub impozantele/ orgolioasele fortăreţe. Domnul (despotul), mai marele, cel dintâi, omul cu tron, cu sceptru, cu coroană, cu pungi de bani, în „porfiră şi vison”, înconjurat de slugi şi protocol, sta în balcon/ arhon daric şi privea cum creşte ctitoria, dar nu şi pe ce creşte – căci nu creşte o mănastire numai pe un plan ingineresc, ci, mai ales, pe osânda, plânsul, lacrima şi blestemul celor de care nimeni nu ştie – căci, „proşti dar mulţi” nu au inscripţii şi morminte, nu au încăput nici în cronici – robi ai Domnului şi jos şi sus... Se va oficializa cândva desigur, şi pomenirea martirilor prin anticamerele Raiului, sfintele noastre închisori. E în întârziere, după cum vedem, şi acest demers. Poate că şi sfinţii se aşează în ierarhii pe criterii politice: ceata antistalinistă, ceata antibolşevică, ceata legionarilor, ceata anticolectivizare, ceata reeducaţilor etc. Cred că aici e dificultatea – despărţirea oilor de capre. Se uită (iar recurs la memorie!) că Durerea, Singurătatea, Dorul, Iubirea, Speranţa, Foamea, Frigul, Moartea, Dumnezeu, nu au culoare, nu au naţionalitae,nu ţin nici de geografie nici de politică – sunt ominprezenţe, şi în omul de aici şi în cel al cărui faţă nu au văzut-o niciodată. Pentru reaşezarea Martirilor în Recunoştiinţă nu-i nevoie de „un moratoriu

23

popular care să exprime voinţa naţiunii”. Mai întâi, în Dumnezeul cel Sfânt stă atributul prin care este proclamată sfinţenia, pentru că numai în braţele sale stă „cartea vieţii”, şi nu altcineva înscri numele aleşilor decât El şi, orice lume, oricât de împăunat se prezintă, păleşte înaintea Celui al cărui nume „ este mai presus decât orice nume” (Filip.2.9.), în linia axiomeni pauline: „Cum puteţi voi să credeţi, când primiţi slavă unii de la alţii, şi slava care vine de la Dumnezeu nu o căutaţi?” (Ioan 5.44) Apoi, „voinţa naţiunii” nu trebuie să tulbure morţii, ci să limpezească sensul jertfei, să ia aminte că martirii nu au primit supliciul pentru a-şi satisface orgoliul, ci că în „crucea” lor e parte din povara suferinţelor mulţimii, după modelul christianic. Nu-i sat, oraş, comunitate care, privind în trecut, să nu aibă la rădăcină un exponent civilizator/ martir/întemeietor. Am zis, fiecare grup are undeva un „sfânt” al său. Nu mă hazardesc să întocmesc o listă cu... priorităţi. Ştiţi bine că marele cardiognost e Dumnezeu. Noi gerşim socotelile... cu selectorul nostru. Şi, apoi, nu s-a zis că şi cei din urmă, printr-o răsturnare de paradigmă eschatologică, pot fi cei dintâi? Noi, în afară de un verbalism nestăvilit şi ineficient, avem şi neodihna de a face ierarhii (vedeţi anomaliile dintre termeni superlativi prin care se definesc unele personaje care nu au învăţat nimic din smerenia/simplitatea/ bunăvoinţa lui Christos). Martirii nu se împart, nici nu se despart, ei sunt împreună ca miile de boabe de grâu într-o singură pâine. Între ei este o uniune mistică şi ieuharistică. Sunt împreună în jertfa unică şi irepetabilă a Mileului lui Dumnezeu. Aşa cum au fost împreună în Durere, Foame, Sete, Întuneric,Umilinţă... Mai văd o întrebare o sintagmă: „în numele transparenţei şi adevărului”. Există această instanţă? Sunt vile impozante, edificii cu autoritate ridicate pe morminte, pe vestigii amintitoare de viaţă, de oameni, sunt dosare aruncate la gunoi, arse, mutilate, contrafăcute, sunt cripte profante în fiecare săptămână, vandalizate, scoşi morţii vechi şi înlocuiţi cu alţii noi (vedeţi cutremurătoarea realitate din cimitirul din Cernăuţi – panteonul culturii de odinioară de care nu se îngrijesc nici Preşedinţia nici Ministerul Culturii, nici Academia, nici Biserica naţională românească!!!) Care transparenţă? Cine face insomnii pentru Adevăr în patria aceasta când Adevărul e o Alice în Ţara Minciunilor? Păcat de atâtea oseminte, de atâtea gemete şi durere şi rugăciuni care s-au scurs din ziduri. Păcat de atâţia mucenici, martiri şi mărturisitori, de atâta minte şi inimă, tinereţe şi curăţie peste care răpăie, absurd, bocancii noroioşi ai impostorilor elitişti şi amnezici azi ca şi ieri, ieri ca şi azi...


24

DEGETUL PE RANĂ

ORIGINI nr. 11-12/2009

ISABELA VASILIU-SCRABA

AIUD: HIDRA CRIPTO-COMUNISTĂ CONTA VETREI MONAHALE DE LA RÂPA ROBILOR Dintr-un interviu luat de R. Udrişte părintelui Papaciuc (fost deţinut politic la închisoarea din Aiud) aflăm că Osuarul de la Aiud s-a făcut în pofida unor serioase opoziţii. “Cu foarte amre greutate” s-ar fi ridicat şi corpul de chilii al celor care şi-ar dori acolo o biserică adevărată pentru vatra Mânăstirii care să–i cinstească pe martirii închisorilor comuniste. Nu numai pe cei de la Aiud, şi pe martirii nenumăratelor alte locuri de tortură după gratii în care devotaţii spionajului sovietic au omorât în chinuri cca. două sute de mii de români din cei aprox. două milioane de întemniţaţi pe diferite termene în două decenii (v. Harta gulagului comunist, CheneBourg, Elveţia). Cei care luptă pentru cinstirea Râpei Robilor drept „cel mai sfânt loc din România” (Păr. Justin Pârvu) consideră construirea unei Mănăstiri (modeste) în stil curat românesc de sringentă actualitate. Într-o înregistrare video de la Aiud o măicuţă amintea timid de o amânare de şase ani a construcţiei bisericii. Ceea ce a fost imediat sancţionat prin reproşul că nu stă la mânăstire [şi vine la Aiud să încurce lucrătura oficială]. În cele ce urmează vom arăta câteva din tertipurile hidrei cripto-comuniste pentru împiedicarea şi deturnarea cinstirii celor 200.000 (douăsutedemii) de martiri ai temniţelor comuniste printr-o vatră monahală la Râpa Robilor. Fie se exagerează considerându-se improvizaţia de desubtul Monumentului se figurează o cruce orizontală drept biserică în toată regula, fie se pune în rând cu o biserică parohială viitoarea Biserică a Mânăstirii Sfinţilor Neamului, unică prin situarea ei pe „cel mai sfânt loc al României post-comuniste”. Se încearcă desfinţarea vieţii monahale de la

Râpa Robilor prin falsa „europenizare” a „obiectivului”. Modesta (şi fireasca) iniţiativă de a se construi o biserică trece în planul al doilea (al III-lea, al IV-lea etc.). În prim plan este împins cu surle şi tobe proiectul impunător (costisitor şi de dubioasă utilitate) al unui „Centru de martirologie”. Dar până la construirea Centrului de martirologie, urmaşii torţionarilor au dispus să se ascundă vechea înfăţişare a temniţei de la Aiud, camerele late de 2 m şi lungi de 3 m în care locuiesc 8-10 deţinuţi fiind azi lărgite prin dărâmarea pereţilor. Închisoarea de la Aiud, unde a fost asasinat Mircea Vulcănescu, Sandu Tudor, şi atâţia alţii aruncaţi o grămadă în Râpa robilor fără cruce la căpătâi, nu peste mult timp va arăta şi ea ca închisoarea de la Sighet, „modernizată” şi pregătită să-i înveţe pe tineri în conferinţele şcolilor de vară că Gulagul trebuie studiat împreună cu minciuni antiromâneşti. Să nu se împrăştie prea tare adevărul (consemnat de figuri luminoase ale maramureşului în cărţi tipărite la edituri modeste şi distribuite mai mult local) şi că la Sighet la închisoare ajunsese în 1950 datorită ocupantului sovietic al României aproape întreaga secţie de istorie a desfinţatei Academii române. Lăsând deoparte falsa închipuire că martiriul sfinţilor ar putea vreodată fi cercetat „ştiinţific”, fapt neluat în considerare de feţele bisericeşti implicate în susţinerea diversiuni studierii martiriului celor întemniţaţi, se pare că la ora actuală nu se lucrează decât spre edificarea Martiriologiei de la Aiud, „operă” cu multe şi nebănuite faţete posibil a fi folosite împotriva românilor, mai ales dacă se expune în vitrina Centrului de martiriologie minciuna de la Muzeul Holocaustului din SUA prin care au fost trecuţi în contul românilor evreii martirizaţi de Statul ungar ce deţinea jumătate din Ardeal oferită de Hitler lui Horty prin diktatul de la Viena. Ghidaţi după şablonul globalizării prin combaterea „provincialismului”, cripto-comuniştii preferă orcăror


ORIGINI nr. 11-12/2009

DEGETUL PE RANĂ

proiecte onorante în realităţi exclusiv româneşti construirea unor obiective de aşazis „interes general”. Muzeu şi Centru de studii martiriologice la Râpa Robilor din Aiud. Cei două zeci de ani de post-comunist n-ar fi încă destui pentru trecerea în rândul sfinţilor a „sutelor şi miilor” (Păr. Sebastian, Episcopul Slatinei şi Romanaţilor) de schingiuiţi pentru că erau „preoţi sau credincioşi”. Cum vedem numărul celor care „au murit în temniţele comunismului, care au fost prigoniţi, închişi, bătuţi, ţinuţi în frig şi foame” (păr. Sebastian, Epscopul Slatinei şi Romanaţilor) ar fi fost, vezi Doamne, de „sute de mii”. De mult se ştie că hidra cripto-comunistă iubeşte minciuna statistică. În ce priveşte numărul victimelor de după gratii, preferă numerele cât mai mici, mai micuţe. La Colocviul Noica de la Alexandria, Ana Blandiana vorbea pe 25 iunie 2009 de „fişele” celor 93000 de întemniţaţi care ar reprezenta cam o cincime din deţinuţii politici. Aceeaşi poetă l-ar fi invitat în 2006 la Memorialul de la Sighet pe Andrei Oisteanu (nepotul lui Leonte Răutu/Oigienstein) la Şcoala de vară (10-17 iunie) să idioţească tinerii cursanţi cu incoerenţele sale pe tema minciunii antiromaneşti privitoarea la evreii din Marmureş, pusă în

25

circulaţie internaţională de Elie Wiesel şi perpetuată prin Muzeul Holocaustului din Washington (v. Andrei Oişteanu/Oigenstein în Cuvântul, Nr. 8/2006). După opinia păr. Sebastian, Episcopul Slatinei şi Romanaţilor, „canonizâmdu-i pe martiri ar trebui să-i arătăm cu degetul pe călăii lor”, iar biserica nu condamnă pe nimeni, căci de la toţi păcătoşii speră îndreptare. Centrul de martiriologie ce urmează a fi constuir la Râpa Robilor din Aiud ar înlesni depăşirea opreliştei care a împiedicat să fie sanctificaţi sfinţii închisorilor, pentru că „martiriologia” ar „dezvălui şi cine au fost călăii” (apud. Claudiu Târziu). Acel secret care a încetat de mult să fie secet fiind ştiut de toată lumea, ar urma să fie etalat în vitrinele centrului european, care, uite, trece vara, şi încă n-a început să fie construit (Claudiu Târziu). De construirea unei Biserici pentru Sfânta Mânăstire de la Aiud, fostul redactor de la Radio Europa Liberă nu suflă o vorbă! În schimb ţine să noteze că „deja la Aiud există un schit iar ca biserică e folosit chiar Monumentul”. Radio Europa Liberă l-a „lansat” şi pe Michael Shafir care într-o carte scoasă în 2002 de Editura Polirom propaga de zor ideea că, spre a nu fi negat Holocaustul în România, acesta trebuie să fie asociat Gulagului (sic!).

LOREDANA DONCEANU

PUŞA PÎSLARU: „AM ÎNCEPUT SĂ PICTEZ PE ACOPERIŞUL CASEI”. Artista susţine că are darul de a picta de la Dumnezeu şi că a pornit pe acest drum din copilărie. „Am început să pictez la vârsta de doi ani. Furam foi din casă şi mă duceam pe acoperiş ca să pictez păsările de pe cer. Un rol hotărâtor în cariera ei l-a avut pictorul Ioan Gânjan, pe care l-a cunoscut la Iaşi, acolo unde a făcut liceul.Dumnezeu mi-a trimis un înger care m-a îndrumat spre muza artei. El e singurul care mi-a dezvăluit din tainele artei”, a spus profesoara. În 1977 a intrat la Facultatea de Arte din Iaşi, unde i-a avut ca profesori pe maeştrii dan Hatmanu, Adrian Podoleanu şi Francisc Bartok. A ţinut însă permanent legătura cu Ioan Gâjanu, care a supravegheat-o atent. După absolvirea facultăţii, i s-a oferit un post de designer la fabrica Zimbru şi o casă în Suceava. În continuare a fost profesoară de desen timp de doi ani la Şcoala Populară „Ion Irimescu”, Suceava.

În 1992, susţinută de profesorul Ion Carp Fluierici, care era director la Liceul de Artă din Suceava, a început să predea la această instituţie. Puşa Pîslaru susţine că este o diferenţă de la cer la pământ între generaţiile de copii din `92 şi cele din prezent. Ea mai consideră că tinerii din generaţia nouă nu mai sunt interesaţi de nimic. Este o consecinţă a faptului că ei nu mai trăiesc în spiritul familiei, aşa cum se obişnuia în trecut”, a completat artista. Cu toate acestea, a participat cu elevii ei la olimpiade naţionale şi la diferite manifestări artistice. În prezent, profesoara are un atelier unde-şi desfăşoară activitatea extraşcolară. Aici învaţă tainele picturii copii foarte talentaţi din tot judeţul Suceava. „Am copii cu vârste cuprinse între 3 şi 12 ani, pe carei numesc «îngerii de lumină». Mă pregătesc să dau ştafeta mai departe”, a spus aceasta, adăugând că „ora de pictură este un echilibru între minte, trup şi suflet”.


26

ACCENTE

ORIGINI nr. 11-12/2009

TERESIA B. TĂTARU

STIGĂT ÎN PUSTIU PENTRU UN CIMITIR NATIONAL LA SIGHET Supravieţuitorii închisorii din Sighet ajunşi în Occident în timpul „erei lumină” informau că deţinuţii morţi erau îngropaţi „în cimitirul evreiesc de pe Iza”. Ei aşa ştiau, din închisoare iar apoi din afară. După 1989, a devenit „cimitirul săracilor” Unde`i adevărul? Din declaraţiile sinistrului personaj, Ciolpan, directorului închisorii, reiese că nu este nici una, nici alta. Deţinuţii erau îngropaţi în cimitirul spitalului, pentru că: „aşa mi se cerea. Cred ca să derutăm lumea... Să creadă că a murit cineva din spital, care nu avea pe nimeni...”(Închisoarea din Sighet acuză 1950-1955, Ed.”Gutinul”, Baia Mare, 1991,p.27) iar localnicii din Sighet afirmă că locul acela dintotdeauna s-a numit „Cimitirul săracilor” poate tocmai pentru că acolo cu adevărat erau îngropaţi şi cei din spitalul de nebuni, care nu aveau pe nimeni. Altă întrebare care se pune este: a existat acolo o groapă comună sau nu? Nu, n-a existat! (Vezi, „Maramureş-mândria şi durerea noastră” vol. I, p.206235, Ed. Gutinul, Baia Mare, 2201 şi vol. III, p.341-343, 2007). Dacă în exilul românesc s-au scris rânduri despre „cimitirul evreiesc” în timpul cât în ţară domnea „era lumină” iar Cortina de Fier împărţea Europa în două, azi se fac „cercetări” zice-se şi se ţin simpozioane, dar tot la fel vorbim: „mormântul lui nu se cunoaşte” şi asta pentru că nimeni n-a venit să cerceteze în mod serios, responsabil şi interesat de ADEVĂRUL adevărat, pentru că, încă „nu se poate!” De ce oare? Ajunge vestea la noi, că este în discuţie a se construi în cimitir, un altar. Nu ştim ce vrea să fie, căci un altar stă într-o biserică nu într-o capelă. Dacă despre asta e vorba, atunci spunem: NU! Nu avem nevoie de încă o măsură paleativă, ca să mai sustragem atenţia de la ce trebuie să fie la Sighet: un cimitir naţional, ecumenic. Cu adevărat ecumenic, aşa după cum ecumenic au murit toţi cei trecuţi la cele veşnice în închisoarea din Sighet. Cimitirul trebuie să fie în egală măsură a Bisericii catolice, greco- şi romano-catolice şi ortodoxe, pentru că deşi majoritatea decedaţiilor, politicienii au fost ortodocşi, în închisoarea din Sighet a fost jertfită Biserica catolică, de ambele rituri din România, cea greco-catolică distrusă total aici şi-a adus jertfa cea mai mare aici: 6 feţe bisericeşti, 4 episcopi, de inestimabilă valoare şi doi canonici, morţi la Sighet. Listele arată un nr. De 77 sacerdoţi catolici şi un preot ortodox, dar care n-a murit la Sighet, deci 78 de feţe

bisericeşti şi 144 laici, politicieni, oameni de cultură, miniştri, ortodocşi şi catolici. Chiar dacă numărul laicilor a fost mai ridicat, atât a celor întemniţaţi cât şi a celor morţi în închisoare, la Sighet a fost distrusă o instituţie, Bisericacatolică de rit bizantin din România, ceea ce n-a fost cazul cu lumea laică întemniţată acolo. Prin ei n-a fost distrusă nici o instituţie politică, acestea au sfârşit aftfel. De ce şi cum au murit toţi aceştia, la Sighet? PSS Anton Durcovici (1888-1951) episcop romanocatolic de Iaşi, primul martir al Bisericii romano-catolice din România, a murit de foame, sete şi frig, la 10 decembrie 1951. Zăcea gol pe pardoseala de piatră, în sânge şi murdărie, în celula morţii nr. 13. Iată cuvintele lui: „orate pro me ut non deficiare... Episcopus Antonius sum, fame et siti morior, da mihi absolutionem. Rugaţivă pentru mine să nu mă defectez... Sunr episcopul Antonius, mor de foame şi sete, daţi-mi dezlegarea”. După listele noastre, întocmite după cele oficiale, în închisoarea din Sighet au murit între anii 1950-1955, 51 de persoane, dintre care: 4 episcopi, (trei greco-catolici şi unul romano-catolic) şi 2 canonici, în total 6 feţe bisericeşti şi 45 laici. Fundaţia Academia Civilă dă 54 de morţi, dar fără nominalizare. Noi, după listele oficiale nominalizate, avem 52 de morţi, (vezi vol. I, p.214-220, listele nominalizate). În aceste liste apar la decedaţi: Sabău, Ioan, călugăr bazilitan, greco-catolic, dar fără anum morţii. Interesându-ne am aflat că a existat uncălugăr-preot bazilitan greco-catoilc, născut la 21 martie 1927 în Ariniş pe Şomeş, care a fost arestat chiar de trei ori, dar n-a fost în închisoarea din Sighet şi nici n-a murit în anii 50, ci a murit la Cluj în 9 Dec. 1998. Asta face ca în listele noastre nominale, de acum, să nu apară decât 51 de morţi în închisoarea din Sighet. Securitatea a lăsat să se înţeleagă, că nu se păstra o evidenţă strictă a morţilor, ceea ce nu poate fi adevărat aşa încât dacă Fundaţia Academia Civică dispune de alte date, este rugată să le faccă publice, respectiv listele nominale cu morţii închisorii din Sighet. Trebuie să înceapă identificarea scheletelor pentru a fi îngropaţi creştineşte şi româneşte aşa după cum toţi aceşti martiri ai Naţiunii Române merită. Se va argumenta că: „nu se mai poate, pentru că, nu sunt bani, nu se cunoaşte teritoriul, groapa comună” şi o mulţime de motive false, tocmai spre a ocoli, comunisr şi vinovat, ADEVĂRUL,


ORIGINI nr. 11-12/2009

ACCENTE

adevărata stare de lucruri. Există suficiente foruri naţionale dispuse să sponsorizeze acest real proces al comunismului! Apoi însuşi familiile acestor martiri avem convingerea că vor susţine, după puteri, acţiunea. Teritoriul, groapa comună? Vezi paginile citate mai sus, unde la pag. 233 dăm şi-o schiţă orientativă. A citit cineva dintre cei ce ar fi trebuit să citească aceste scrise, politicieni, chiar Biserica? Ne îndoim. Boicotarea este pe teren: „Nu se mai pot identifica scheletele după atâţia ani...!” Descurajarea securistă. Azi, când prin ADN-ul unuii fir de păr se poate identifica un organism, nu mai este o problemă. Există încă familiile celor morţi la Sighet, care desigur că mai deţin obiecte ale celor dispăruţi, poate chiar şi un fir de păr, care să ducă la identificarea scheletului. Desigur, este o muncă uriaşă şi tot la fel de uriaş de costisitoare, dar care odată trebuie începută sau poate că nu, pentru că într-adevăr, secu să-şi vadă planul împlinit, acoperirea totală a crimelor, „de aceea încă nu se poate!” Ca să se poată, acolo va trebui instalat un şantier special, cu o pază specială. Cimitirul va avea o capelă creştin-românească şi o cruce înaltă, de piatră albă, ca şi crucile mormintelor, care dacă nu va fi cu Corpus Christi, pentru că e catolică, atunci cel puţin un artist creştin să picteze un Christ, cu spini şi rănile care să-ţi insprie evlavie şi rugăciune, un Christ şi Titian şi nu şabloane pe tablă de jenă şi ruşine, ca şi pe crucea de marmură neagră de sub Dura/Baia Mare, de unde s-a luat Corpusul, răstignirea fiind ridicată de o familie greco-catolică. Noi sugerăm ca martiri să fie grupaţi împreună, ecumenic, după anul morţii lor, în ordine alfabetică sau dacă se va cerceta şi se va afla, în ordine cronologică după luna şi ziua morţii. Aici, de Ziua Eroilor, la sărbătoarea Ispasului = Înălţarea Domnului, se va organiza pelerinaj din toată ţara, cu adevărat ecumenic, căci sângele martirilor generează pace şi unitate creştină şi naţională. Până atunci mai este drum lung, întâi cu şantierul, apoi cu restul, dar poate că de acest drum mai are nevoie şi ecumenismul românesc. Dăm în continuare listele nominale ale celor trecuţi la Domnul în închisoarea din Sighet. Se observă că 1953 a fost anul de culme al exterminării prin înfometare. Necesarul de calorii pentru un adult, pe zi, fără să facă efort este de 1800-2000. În închisoarea din Sighet deţinuţii puşi la efort, tăiat lemne, cărat apă etc. primeau 700-750 calorii/zi, ceea ce a dus la inaniţie şi distrofie din care mulţi nu şi-au mai revenit. Moartea episcopului angelic, Ioan Suciu a dus o schimbare, o îmbunătăţire a regimului alimentar.

+ 1950 - Cihoschi, Henrich (1871-1950), ministru. - Ciugureanu, Daniel (1885-1950), ministru - Lapetatu, Alexandru (1878-1950), preşed. Acad-

27

emiei, ministru. - Macovei, Ion (1885-1950), ministru - Manoilescu, Mihail (1891-1950), ministru - Samsonovici, Nicolae (1877-1950), ministru TOTAL, 8 morţi, 1950 1951 - Bocu Sever (1875-1951), ministrul Banatului - Constantinescu, Tancred (1878-1951), ministru - Durcovici, Anton (1888-1951), episcop rom. – catolic de Iaşi. - Maghiar, Augustin (1880-1951), canonic, ficar general episcopia gr.- cat, Oradea - Manoilescu-Strunga, Ion (1889-1951) - Măgireanu, Mihail (1888-1951), secretat de stat. - Popovici, Ion (1861-1951) - Popovici-Taşca, Albert (1881-1951), ministru - Roşculeţ, Radu (1895-1951), ministru, academician - Taşca, Gheorghe (1875-1951), academician, ministru - Tătărescu, Alexandru (1888-1951), general TOTAL, 11 morţi, 1951 1952 - Brătianu, I.C.Dinu (1887-1952), preşed. PNL - Frenţiu, Valeriu, Traian (1875-1952), episcop, gr.cat. de Oradea - Georgescu, Grigore (1886-1952) - Chiţescu, Stan (1881-1952), ministru -Medevsczki, Ştefan (1905-1952) - Paiş, Nicolae (1888-1952), ministru - Portocală, Radu (1888-1952? 50?), ministru - Răşcanu, Ioan (1878-1952), ministru - Tătăranu, C-tin (1893-1952), guvernator Banca Naţională. TOTAL, 9 morţi, 1952 1953 – 1954 - Baciu Aurel (1886-1953) - Boga Aloisiu (1886-1954), canonic,rom. - Bădulescu Victor (1892-1953), subsec. stat cat. de Alba Iulia. - Bornenisa, Sebast. (1890-1953), scriitor - Burileaniu D-tru (1878-1954), guvernant. Banc. N - Brătianu, I.I.C.Gh. (1898-1953), istoric -Moldovan, Valeriu (1878-1954), subsecr. Stat - Cămărăşescu Ion (1882-1953), ministru - Pelivan, Ioan (1876-1954), ministru - Cristu, Ion (1895-1953), ministru - Potârcă, Virgil (1888-1954), ministru - Glatz, Alexandru (1882-1953), general - Racoviţă, Mihail (1888-1954), general - Ionescu, Gruia, Nic. (1902-1953) - Vasiliu, Gheorghe (1902-1954), general - Maniu, Iuliu (1873-1953), preşed. PNŢ TOTAL, 7 morţi 1954 - Mareş, Nicolae (1875-1953), ministru - Pop, Ion (1902-1953) -Argetoianu C-tin (1871-1955), preşed. cons. miniştri - Suciu, Ioan (1907-1953) - Chinezu, Liviu, Tit (1904-1955), episcop gr.- cat. de Blaj clandestin de Bucureşti - Vlad, Aurel (1875-1953), ministru - Dumitru, Dorel (....-1955) TOTAL, 13 morţi, 1953 TOTAL, 3 morţi, 1955


28

PROCESUL COMUNISMULUI

ORIGINI nr. 11-12/2009

ANGHEL GÂDEA

MEMORIA UNUI ÎNDĂRĂTNIC La 21 aprilie 1999 împlineam 64 de ani. Până la această, respectabilă vârstă trecusem doar de trei ori graniţa ţării mele: prima dată în Bulgaria, întro excursie „colectivă”, cu un autocar care pleca din Bucureşti la începutul lui martie 1965 chiar în zilele când, o parte dintre români se înghesuiau veseli la o coadă kilometrică spre a-şi lua adio cu o înjurătură nerostită pe buze şi fără semnul crucii pe piept, de la primul dictator comunist al României, Gheorghe Gheorghiu Dej; apoi tot în Bulgaria, dar de această dată cu paşaport şi o viză simplă, valabilă până la 30.08.1983. Am făcut excursia împreună cu soţia mea. În sfârşit, cea de-a treia „ieşire” s-a produs după Revoluţie, dar de data aceasta în U.R.S.S., Cu o trecere prin Basarabia (Chişinău), punct terminus Odesa (29.07.1991 – 3.08.1991). Excursia a fost tot una „colectivă”, cu un mini autobuz cam rablagit. Nu ştiu dacă mai teebuie să trec la socoteală, că fiind a patra ieşire din ţară, tot o excursie pe care am făcut-o doar până la Chişinău, În vara anului 1993, prin august, când mă aflam întro tabără şcolară la Soveja (Vrancea). Aceasta a fost pur întâmplătoare şi a durat doar două zile, fiind organizată pentru elevi, transportul făcţndu-se cu autocarul. Şansa de a face o călătorie în aşa zisa „lume liberă” mi-a surâs doar o singură dată, în 1974, când sora mea Florica Laufer, stabilită în Israel, mi-a făcut „o chemare” printr-o simplă scrisoare cu care trebuia să mă prezint la sediul Miliţiei judeţului Teleorman, Biroul Paşapoarte. În naivitetea mea credeam că totul va fi o simplă formalitete birocratică şi am început demersurile necesare: cerere, taxe, fotografii, drumuri la Alexandria, la biroul cu pricina. După ce am cheltuit o frumuşică sumă de bani, m-am ales doar cu un refuz politicos şi rece. „La cererea dv. De a vi se elibera un paşaport în vederea efectuării unei călători în Israel, vă comunicăm prin prezenta că nu vi s-a aprobat”. Nici un fel de motivaţie, nici un fel de explicaţie în plus. Neîmpăcându-mă cu acest neaşteptat răspuns („chemarea” era o garanţie) şi sfătuit de un căpitan de miliţie al cărui fiu îmi era elev („Domnule profesor, mi-a spus căpitanul, nu cei de la paşapoarte aprobă plecările în străinătate, ci securitatea, ea decide. Merge-ti la tovarăşul Olteanu, comandantul securităţii şi discutaţi cu dânsul!”). Sediul securităţii judeţene se afla în aceeaşi clădire cu sediul miliţiei. La intrare m-a întâmpinat un subofiţer căruia i-am spus cine sunt şi că doresc o audienţă la comandantul securităţii tovarăşul colonel Olteanu. Foarte politicos subofiţerul m-a invitat să aştept într-un fel de cameră în care se afla o canapea, motivând că nu pot

intra singur în instituţie şi că va veni cineva să mă ia şi să mă conducă în biroul comandantului. Având un ziar la mine m-am apucat să citesc fără să mă uit la ceas. Trecuse aproape o jumătate de oră cât subofiţerul a deschis uşa camerei de aşteptare şi văzându-mă aşezat pe canapea m-a întrebat, oarecum surprins: „Tovarăşe profesor, tot aici sunteţi?! N-a venit nimeni să vă ia?”. „Precum vedeţi”, i-am răspuns. „Aşteptaţi numai puţin” a mai adăugat el şi a ridicat receptorul. La capătul firului ia răspuns chiar colonelul Olteanu. Cei va fi spus nu ştiu, dar ce a urmat a fost o infernală derulare de trupri care coborau in fugă, apoi urcau bociferând. Unii erau îmbrăcaţi în haina militară a instituţiei alţii în civil, ofiţeri şi subofiţeri care se precipitau pe scări lovinduse unii de alţii şi înjurând mai abitir ca la uşa cortului. Elev fiind am locuit în gazdă pe o stradă în care majoritatea familiilor erau compuse din ţigani lăutari sau căruţaşi. Strada pe care locuiesc, Gh. Doja, formează litera T. cu strada Teodor, care, mai mult de o treime este locuită de ţigani, total urbanizaţi, mdeşti şi politicoşi, pe care nu i-am auzit înjurând nicioadată. Înjurăturile pe care le-am auzit în sediul Securităţii Judeţului Teleorman, în aceea dimineaţă de vară a anului 1974 m-au oripilat. N-a existat parte a corpului uman care să nu intre într-o înjurătură, prioritate fiind gura şi orificiul care-i corespunde între fese, dar şi mama, supusă supliciului suprem; de prisos să mai adaug că falusul acestor siniştri funcţionari devenise un fel de unealtă, de instrument de lucru. Furtuna a durat cam jumătate de oră, timp în care eu fusesem total abandonat. Ce se întâmplase, de fapt? Când subofiţerul de la poartă dăduse primul telefon ca să anunţe prezenţa mea acolo, îi răspunsese, din biroul comandantului, care, probabil, momentan, nu se aflase acolo, un coleg, care se dăduse drept persoana supremă în instituţie. La al doilea apel al subofiţerului de la poartă răspunsese chiar comandantul Olteanu, care, contrariat, i-a comunicat subalternului său că nu el se aflase la capătul firului, ci altcineva. De aici tot seismul care a zguduit instituţia preţ de o jumătate de oră: cine a fost falsul comandant, cine a fost intrusul, spionul, impostorul, bibicul? „Căutaţi-l!!!” a ordonat comandantul, tov. Colonel Olteanu. Şi l-au găsit până la urmă. El se numea Răducu, era tot ofiţer de securitate şi nu spion, şi avea gradul de maior, paremi-se. După acest sinistru incident, am fost condus în biroul comandantului care m-a primit foarte afabil, dar fără să-şi ceară scuze în vre-un fel, ca şi când eu nici nu aş fi fost de faţă la faptele relatate mai înainte. Ardeam de nerăbdare să-l întreb unde au învăţat subalternii săi aceea colecţie infernală de înjurături, care contrasta puternic cu ţinuta lor vestimentară, dar şi cu eleganţa


ORIGINI nr. 11-12/2009

PROCESUL COMUNISMULUI

mobilierului instituţie pe care o dregătoare. N-am făcut-o fiindcă am intrat direct în chestiune, nu înainte de a fi fost suficient de abil ca să nu cad în prima capcană pe care mi-a întins-o. Motivându-i prezenţa mea în acel birou, colonelul cu o naivitate prost simulată, m-a întrebat: „Şi de ce aţi venit aici? Ce trebă avem noi cu paşapoartele şi cu plecarea dv.?” „Tovarăşe colonel am replicat eu, v-am spus cum mă numesc, dar trebuie să mai ştiţi că eu sunt nepotul de văr al poetului Badea I. Gâdea, zis Bigică, una din marile căpetenii ale Partidului Legionar. A făcut parte dintre cei 60 de membri ai partidului său, care, prin tragere la sorţi au fost desemnaţi să-l asasineze pe primul ministru Armnad Călinescu. Norocul său şi poate şi al rudelor sale i-a surâs: nu a scos din urnă sau din pălărie bileţelul cu cifra care să-l includă în comandoul ucigaş. Altminteri ar fi murit executat, după cum ştiţi, şi ar fi zăcut până la intrarea putrefacţie, pe pietrele cubice de la ieşireqa de pe Podul Sf. Elefterie din Bucureşti. Sunt şi eu, întâmplător, unul dintre purtătorii numelui unui participant la acel blestemat şi iresponsabil act terorisst, care cântăreşte în biogrefia mea cât o piatră de moară. Sunt ferm convins că această rudă care trăieşte la Paris, îmi poartă ghinion. Din cauza ei, cred, mi se refuză paşaportul. Francheteţea mea l-a descumpănit pe colonel. „Aşa este, tovarăşe profesor, şi ne bucurăm că aţi fost sincer. Cazul rudei dv., legionarul Bigică, a fost deja clasat, fiindcă individul a decedat de curând în urma uni cancer hepatic, iar rudele sale, mai apropiate sau mai îndepărtate nu mai au de tras nici un fel de consecinţe. Nu acesta a fost motivul pentru care nu vi s-a aprobat plecarea şi deci eliberarea paşaportului”. Discuţia cu colonelul Olteanu, asistat în permanenţă de adjuntul său locotenent-colonelul Sălceanu s-a întins pe o durată de trei ore. Practic am fost întors pe toate feţele, răsucit şi descusut, cu incursiuni în activitatea mea literară (destul de modestă la acea dată, dar foarte bine cunoscută de colonel). A insistat pe relaţiile mele cu poetul Ilie Constantin, care se autoexilase la Paris şi pe care eu nu-l cunoscusem decât în calitate de coleg de cenaclu, el fiind mai mic decât mine, dar şi prietenia care mă lega de profesorul meu Florea Costache, socotit de instituţia societăţii ca un individ foarte periculos fiindcă fusese legionar. Discuţia a fost lejeră şi câtuşi de puţin încordată, colonelul lăsându-mi o bună impresie ca intelectual care se mişca lejer în problemele de literatură contemporană. Punctul culminant s-a produs în momentul când tov. Olteanu, destul de voalat, mi-a propus să-i ... „ajut”. Nu condiţiona plecarea mea de acest act, deci nu mă şantaja, dar insista pe ideea că securitatea ar avea nevoie de oameni ca mine, bine pregătiţi profesional şi oneşti, că aşa şi pe dincolo... Refuzul meu a fost categoric, motivând că nu am stofă de turnător, că i-aşi încurca şi pe ei şi pe mine. „În principiu, a mai spus colonelul, suntem de acord să vă aprobăm plecarea,

29

dar să mai treceţi pe la noi”. Adjunctul său, Sălceanu l-a contrazis însă: „Tovarăşe comandant, eu am impresia că tovarăşul Gâdea ne-ar cam ascunde ceva!”. L-am privit fix în ochii şi l-am întrebat: „Ce anume aş avea să vă ascund?”. A intervenit însă şeful său împăciuitor: „Mie nu mi-a lăsat această impresie!”. Discuţia s-a terminat în coadă de peşte cu invitaţia repetată de a mai trece totuşi pe la dumnealor. N-am mai trecut fiindcă am înţeles care ar fi fost preţul plecării mele: acela de a admite să devi informator al odioasei instituţii. Nu ştiu dacă, în eventualitatea că aş mai fi trecut pe la ei, mi s-ar mai fi făcut din nou această propunere. Am părăsit clădirea cenuşie a securităţii cu o senzaţie de total dezgust, hotărât să nu mai am de-a face cu nici unul din slujitorii ei, care, am simţit, preţ de trei ore că am stat în acel birou, că mă priveau ca pe un potenţial infaractor, gata la primul pas să-şi trădeze neamul şi Patria. Simpla mea încercare de a solicita un paşaport îi pusese în alertă, eu nu mai eram de acum un român curat ca ei, eram deja un apatrit, demn de tot dispreţul şi scârba lor. Ei se socoteau deja nişte supraoameni şi îi priveau pe cei din jur ca pe nişte deşeuri. Şi, totuşi, mai aveam o speranţă... Partidul! Ca membru de partid voi merge la primul secretar al partidului, Corneliu Onescu şi îi voi semnala nedreptatea. „Partidu-e-n toate”, mai credeam eu ca un prost. M-a primit, desigur, şi tov. secretar Onescu, dar s-a dovedit mai ticălos decît securistul Olteanu. „Tovarăşe profesor, altul e adevărul, să ştiţi! Celor de la securitate poate le-a fost jenă să vă spună. Nu avem valută, stăm rău de tot din acest punct de vedere.” „Dar nu este nevoie, tovarăşe secretar, am intervenit eu. Cheltuielile pentru toată această călătorie le va suporta sora mea. În sarcina mea nu intră decât procurarea actelor necesare călătoriei. Atât! Sora mea mă va aştepta la scara avionului şi îmi va da banii de buzunar necesari”. „Da, tovarăşe profesor, dar noi, noi români de aici, cum ne vom simţi să vă dăm drumul într-o călătorie printre străini, fără să vă punem în buzunar măcar doi dolari?! La asta nu v-aţi gândit, la jena noastră valutară? Să mai treacă un timp, să ne mai întremăm şi noi, să mai scăpăm de datorii şi veţi călători. Veţi merge la sora dv. şi nu numai. Sunteţi încă tânăr, şi mai e timp. Trebuie să înţelegeţi! Asta este situaţia şi nu trebuie să vă supăraţi!”. L-am părăsit pe ipocritul din faţa mea cu acelaşi sentiment de lehalite, convins fiind că din „cazarma lui Nicolae Ceauşescu” nu voi mai putea ieşi niciodată, decât prin moarte, dacă nu cumva şi pe celălalt tărâm nu se va cere valută... A venit însă Revoluţia. Cu libertate, cu graniţe deschise, dar şi cu o sărăcie cruntă. Alt handicap, dar nu de netrecut ca inespugnabila securitate românească. Ceea ce nici în mai frumos vis nu mai îndrăzneam, s-a realizat în vara anului 1999. Cu paşaport nou în buzunar, cu valută în geantă, nu multă, dar atât cât să călătoresc şi să trăiesc decent într-o altă lume, am pornit la drum. Ce am văzut şi ce am simţit relatez într-un jurnal, care, sper să vadă şi el lumina tiparului cât mai curând.


30

PROCESUL COMUNISMULUI

ORIGINI nr. 11-12/2009

GHEORGHE BOLDUR-LATESCU

FENOMENUL PITEŞTI „Fericiţi cei prigoniţi pentru dreptate că a lor este împărăţia cerurilor.” (Matei.5;4)

Unul dintre cele mai tragice episoade ale genocidului comunist din România – „reeducarea” prin tortură, denumit şi „Fenomenul Piteşti” – a devenit în ultimi ani, subiect pentru cărţi cu caracter memorialistic, dar şi de studii şi manifestări ştiinţifice orientate spre descifrarea aspectelor istorice, politice şi psihologice ale dramelor petrecute în închisorile comuniste. Ca unul care am trecut prin cumplitele încercări ale „reeducări” dar şi ca om de ştiinţă, îmi propun în cele ce urmează să fac unele precizări asupra cauzelor şi responsabilităţilor aferente fenomenului Piteşti precum şi a consecinţelor acestuia pentru actualitatea românească de azi. Reeducarea prin tortură – succinta rememorare a faptelor În vara anului 1948, la penitenciarul Suceava Securitatea şi conducerea închisorii iniţiază o acţiune de „reeducare” a deţinuţilor politici, majoritatea acestora fiind studenţi cu condamnări „pentru activitate legionară” desfăşurată în perioada 1940-1948. Aceştia înfinţează o organizaţie cu scop de „reeducare” denumită „Organizaţia deţinuţilo cu convingeri comuniste (ODCC)”. În partea a doua a anului 1948, Eugen Turcanu, şi el student condamnat pentru activitate legionară şi participant la „reeducarea” condusă de Bogdanovici, se declară nemulţumit de modul „nesincer” în care îşi desfăşoară acesta din urmă activitatea şi propune radicalizarea acţiunii. În primăvara anului 1949, sunt transeraţi, de la Suceava la penitenciarul Piteşti, 80 de deţinuţi printre care li majoritatea celor care participaseră la „reeducare”. Ajuns la Piteşti, Turcanu ia imediat legătura cu Securitatea şi cu directorul închisorii, Alexandru Dumitrescu, în vederea continuării reeducării. Conform instrucţiunilor primite de la generalul Alexandru Nicolski, adjunct al ministerului de Interne acţiunea intră într-o nouă fază. Momentul care marchează începerea torturilor bestiale şi generalizate coincide cu noaptea de Crăciun a anului a anului 1949 şi are loc în camera „4 Spital”, o celulă foarte mare, cu aproximativ 100 de locuri unde vreo 50 de „reeducaţi”, după o invitaţie la „reeducare” adresată celor din tabăra rezistenţilor şi refuzată de aceştia din urmă trec la atac înarmaţi cu bâte şi scânduri de la priciuri. Are loc o confruntare disperată, în care, la un moment dat, balanţa înclină de partea „rezistenţilor”. În acel moment, intervin gardienii penitenciarului care, timp de vâteva ore, îi masacrează literarmente pe cei care se opun reeducării, trans-

formându-i pe toţi într-o masă de carne sângerândă, având însă grijă să nu omoare pe nici unul dintre ei. „Operaţiunea 4 Spital” – seria I (vor urma şi alte serii) reprezintă începutul unui coşmar care va dura 3 ani. Devine clar pentru victime că nu mai poate fi vorba de rezistenţa făţişă împotriva torţionarilor, ci de încercarea de a suprevieţui în faţa tăvălugului distrugător declanşat de Securitate cu ajutorul uneltelor acestuia – studenţii „reeducaţi”. Suprevieţuirea, cu orice preţ? Cu preţul denunţării în scris a unor fapte nedeclarate la Securitate (demascarea exterioară) şi a dezvăluiri de către fiecare victimă a gîndurilor cele mai intime privind valorile supreme (Credinţa în Dumnezeu, Patria, Familia, Prietenia) în scopul terfelirii acestora (demascarea interioară). La 25 ianuarie 1950, urmează seria a II a la Camera 4 Spital, în care a fost „tratat” şi subsemnatul, ce port şi acum, după 58 de ani, amintiri de la loviturile lui Turcanu (fractura de stern cu dureri iradiind în tot toracele). A urmat apoi alte şi alte serii, în mai toate celulele închisorii Piteşti. Pe parcursul tregic al „reeducării” prin tortură, cărei i-au fost supuşi mii de tineri patrioţi, zeci dintre ei au fost ucişi, iar mai multe sute au fost schilodiţi. Sinistra ironie a sorţii, unul dintre primi ucişi a fost Alexandru Bogdanovici, primul conducător al „reeducării” de la Suceava. „Reeducarea” de la Piteşti, sub conducerea lui Turcanu, a durat 20 pană la transferarea acestuia la penitenciarul Gherla, în septembrie 1951. Între timp, primele metastaze ale fenomenului Piteşti aveu să să apară la Canal, odată cu trimiterea la muncă zilnică a unui grup de studenţi trecuţi prin „reeducare”, în iunie 1950. Apoi la Gherla, tot în anul 1950, unde, până la venirea lui Turcanu, „operaţiile” de reeducare erau conduse de adjunctul acestuia – Tanu Popa. La Gherla, reeducarea a luat forme demenţiale. Pe lângă bătăi sălbatice aplicate în timpul demascărilor, extinse şi la deţinuţii netrecuţi prin Piteşti, s-au organizat veritabile ritualuri satanice pentru distrugerea morală a vicitmelor. În această perioadă, mulţi tineri s-au prăbuşit moralmente şi au trecut în tabăra


ORIGINI nr. 11-12/2009

PROCESUL COMUNISMULUI

torţionarilor. Fenomenul Piteşti s-a extins, în forme specifice, şi în alte închisori, cum ar fi Târgu Ocna , Ocnele Mari, Târguşor, Baia Sprie, Aiud, dar, datorită numărului mai mic de „ reeducaţi” trimişi să aplice tehnicile de tortură precum şi curajul deţinuţilor, care, în unele închisori (Tîrgu Ocna) s-au opus pe faţă nu au luat formele apocaliptice de la Piteeşti şi Gherla. E greu de stabilit cu exactitate când şi de ce conducerea partidului comunist, care a organizat şi supervizat „experimentul” Piteşti, a luat hotărârea de al opri. Cert este faptul că, în primăvara anului 1952, Securitatea declanşează primele anchete privind ororile petrecute în penitenciarele şi lagărele de muncă amintite mai sus. La data de 20 septembrie 1954, la Tribunalul Militar Bucureşti începe procesul lotului Turcau, care cuprinde 22 de acuzaţi, împotriva cărora se reţin, în principal, învinuirile de „acte de teroare în grup”, „crima de uneltire contra securităţii interne” şi „înalta trădare”. Toţi cei juecaţi sunt foşti legionari care „îşi recunosc” la anchetă faptele pentru care sunt incriminaţi. Nu există încă elemente certe privind atitudinea acuzaţilor din timpul procesului, în special ultimul lor cuvânt. Trebuie precizat că, alături de Turcanu, Popa Tanu şi alte căpetenii ale ODCC, care n-au fost niciodată torturaţi în timpul „reeducării” în celaşi lot se află studenţii care au devenit torţionari numai după ce au fost supuşi unor îndelunfate chinuri (Voinea Octavian, Pop Cornel, Popovici Cornel, s.a.). Şedinţele Tribunalului Militar, prezentate de faimosul general Alexandru Petrescu, sunt secrete, iar şedinţa din 10 noiembrie 1954 îi condamna la moarte. La data de 17 decembrie 1954 sunt executaţi, la Jilava, prin împuşcare, Eugen Turcanu şi alţi 15 condamnaţi din acelaşi lot. La data de 22 iunie este executat, tot la Jilava Puşcaşu Vasile, din acelaşi lot, în timp ce sentinţele de condamnare la moarte ale lui Popa Tanu şi ale alto 4 condamnaţi sunt comutate în „muncă zilnică pe viaţă”. Printr-un alt proces, încheiat printr-o anunţare a sentinţei din 16 aprilie 1957, sunt condamnaţi 5 ofiţeri de Securitate şi directori sau funcţionari ai penitenciarelor unde a avut loc „reeducarea”, pentru „favorizarea actelor de teroare şi pregătire de acte uneltitoare” (de fapt, ei conduseseră concret acţiunile criminale la Piteşti şi Gherla).

31

Niciunul din cei 5 ofiţeri condamnaţi nu şi-a ispaşit pedepsele. Este demn de remarcat că dintre deţinuţii care au fost căpetenii ale reeducării, Fuchs şi Steier nu au fost judecaţi niciodată pentru crimele la care au fost părtaşi şi nici Alexandru Nicolski, Marin Jianu şi Nemes, general de Securitate – trei dintre cei mai importanţi organizatori a experimentului Piteşti. În anul 1957, Securitatea organizează un al doilea proces al „reeducării” (procesul Vica Neguleascu) cu scopul de arunca vina ororilor petrecute în închisorile româneşti, în anii 1949-1952, aspura Mişcării Legionare care ar fi organizat întrega acţiune în scopuri de spionaj (?) precum li spre a sabota „opera de reeducare a deţinuţilor”. Înscenarea eşuează datorită curajului şi inteligenţei celor acuzaţi pe nedrept, ei arătând, în cursul procesului, că totul a fost organizat din ordinul Securităţii. Cu toate acestea, întregul lot, de 8 acuzaţi, a fost condamnat la pedepse între 15-25 de ani muncă zilnică. Cei condamnaţi, împerună cu alţi 6 deţinuţi consideraţi de Securitate ca foarte periculoşi sunt apoi transferaţi la Jilava, unde sunt literalmente zidiţi în celle de exterminare special amenajate, unde îşi vor găsi sfârşitul 6 dintre ei, datorită tuberculozei li diareei deshidratate. Trebuie făcută precizarea că acţiunile criminale ale „reeducării” au fost îndreptate în principal împotriva studenţilor români angajaţi în eroica luptă de rezistenţă anticomunistă. Prăbuşirea multora dintre aceştia, în urma torturilor fizice şi psihice inimaginabile, la care au fost supuşi, a fost temporară, aproape fără excepţie ei revenindu-şi la condiţia de luptători curajoşi împotriva tiraniei comniste. Contextul istoric şi politic al apariţiei fenomenului Piteşti:

Manifestul Partidului Comunist, elaborat de Marx şi Engels şi publicat în anul 1848 la Londra, deschide drumul unui lung şir de scrieri care, de-a lunguul deceniilor ce au urmat, au propovăduit lupta proletariatului împotriva burgheziei, ca „motor al evoluţiei societăţii umane”. În manifest se spune că „pentru a smulge burgheziei, pas cu pas, întrg capitalul” se vor folosi metode „despotice”. Îndemnul la violenţă este fără echivoc şi el revine ca un leit-motiv în majoritatea


32

PROCESUL COMUNISMULUI

lucrărilor „clasicilor marxismului”. Continuatorii, din secolul al XX-lea, ai autorilor „manifestului”, în principal Lenin, Stalin şi Mao au reluat în „operele” lor ideea necesităţii fofosirii metodelor violente în desfăşurarea revoluţiilor sociale. Activitatea căpeteniilor comunismului mondial a trecut de la teorie la practică în timpul şi după sângeroasa revoluţie bolşevică din Rusia anului 1917, iar apoi, după cel de-al doilea Război Mondial, în China, ţările Europei de Est şi alte ţări de pe cele cinci continente. Practica partidelor comuniste poate fi rezumată astfel: încrâncenarea urii şi conflictelor între oameni, categorii sociale şi naţiuni, creşterea dezordinii sociale şi a sărăciei, proliferarea regimurilor de dictatură şi teroare, făptuirea unor crime sângeroase, cu caracter de genocid, afectând sute de milioane de oameni. Se ştie acum, dar nu se vorbeşte şi nu se scrie îndeajuns, ce înspăimântătoare asasinate au comis regimurile comuniste în URSS, în ţările est-europene, în China, în Coreea, Vietnam, Cambogia, Cuba şi în unele ţări africane. Numărul celor ucişi în numele „concepţiei marxistleniniste despre lume şi societate” nu se va cunoaşte probabil niciodată cu exactitate iar estimările „prudente” indică aproximativ 150 de milioane de victime ale comunismului între 1917 şi 1989 (vezi Stephane Courtois: „Cartea neagră a comunismului”, Humanitas 1999). Aşadar, violenţa în formele ei cele mai sângeroase şi aplicată la nivel de masă a fost şi este o trăsătură definitorie a ideologiei şi politicii comuniste de la care s-au inspirant organizatorii şi execitanţii exxperimentului „reeducării” prin tortură permanentă. Putem deci spune că violenţa comunistă reprezintă una din rădăcinile „fenomenului Piteşti”. Ambiţia de a fundamenta „ştiinţific” doctrina lo violentă şi distructivă i-a determinat pe teoreticienii marxişti să âmprumute idei din concepţia materialistă a filozofului antic Heraclit din Efes supranumit „obscurul”, din dialectica idealistă a lui Hegel precum şi din alţi filozofi şu comunişti ai secolelor XVI-XIX. Ideologia marxistă are o structură conceptuală caracterizată prin neacceptarea principiilor fundamentale ale logicii clasice aristotelice. Principiul terţiului exclus, fundamental în logica aristotelică, afirmă că o propoziţie, o teză, o concepţie trebuie să fie sau adevărată sau falsă, a treia posibilitate nu există („tretium non datul”). „Logica” dialectică nu

ORIGINI nr. 11-12/2009

recunoaşte acest principiu, ceea ce deschide drum confuziei şi arbitraliului în discursul politic. Sesizând rolul profund nefast al acestei orientări din ideologia marxistă, marele scriitor englez George Orwell, în celebrul său roman „1984”.apărut în 1949, descrie fenomenul „dublei gândiri” ca fiind esenţa comportamentului comuniştilor. Propoziţii precum: „Războiul este pacea”, „Ignoranţa este forţă”, „Libertatea este sclavie”, imaginată de Orwell ca lozinci definitorii pentru „gândirea” comunistă, ne amintesc de sloganele aberante ale anilor `50: „Stallin şi poporul rus libertatea ne-au adus” precum şi „Luptăm pentru ace”, sau de demenţialele osanale ridicate după 1970 lui Ceauşescu şi agramatei sale consoarte. „Dubla gândire” a apărut ca suport ideologic pentru căpeteniile comuniste implicate în organizarea „fenomenului Piteşti” care, în ultimă instanţă, a reprezentat un sinistru amestec între frazeologia aparent generoasă despre „reeducare” şi aplicarea unor torturi fizice şi psihologice de o bestialitate nemaiîntâlnită în istorie. „Teoreticienii” comunismului au fost, de la bun început, duşmanii înverşunaţi ai religiei în general şi ai creştinismului în special. Calificând drept „opium pentru popor” credinţele religioase, ei au încercat să fundamenteze filozofic concepţia lor ateistă. Invităm pe cititori să (re)citească „Materialism şi empiriocriticism”, opera lui Lenin în care el se străduieşte să demonstreze inconsistenţa concepţiilor religioase şi să arate că totul în univers este numai materie. Demonstraţia este penibilă, trasă de păr, plină de sofisme şi lasă cititorului atent impresia că nici Lenin nu credea în „teoria” pe care o susţinea. Organizatorii „reeducării” prin tortură permanentă precum şi terţionarii recrutaţi printe deţinuţi au preluat ideologia ateistă şi anticreştină a comuniştilor, aplicând-o cu zel şi cu o cruzime nemaiîntâlnită. La Piteşti şi la Gherla, S-a urmărit cu furie ca victimele „reeducării” să-şi declare lepădarea de credinţa strămoşească, să denigreze dogmele, morala şi obiceiurile creştineşti şi să participe la veritabile ritualuri satanice antireligioase. Cei care au trecut prin tragicul „experiment Piteşti” au observat, fără îndoială, că Eugen Turcanu, Tanu Popa, Steier şi celilalţi şefi ai ODCC, pe lângă cruzimea bestială cu care îşi torturau victimele, aveau un comportament nemăsurat de orgolios. Setea de putere a participanţilor torţionari, concretizată prin comportamentul lor bestial şi orgolios, are rădăcini în trăsătura specifică a conducătorilor comunişti, obsedaţi


ORIGINI nr. 11-12/2009

PROCESUL COMUNISMULUI

33

DAN BOTEZATU

ROMÂNIA – ŢARĂ FĂRĂ ROMÂNI? de putere până la manifestări paranoice. „Puterea de dragul puterii” – astfel caracterizează George Orwell în romanul său „1984”, esenţa acţiunilor scelerate ale liderilor comunişti. Această explicaţie, remarcabil de pertinentă, a comportamentului şefilor comunilti, ne îndeamnă să reflectăm asupra săsnătăţii mintale a acestora. Obesia de a conduce lumea apre foarte clar în documentele programatice ale comunismului, începând chiar cu „Manifestul Partidului Comunist”. Mutatis mutandis, tot o obsesie demenţială de a conduce lumea îi anima şi pe torţionarii de la Piteşti, Canal, Gherla şi celelalte locuri unde s-a experimentat „reeducarea” prin tortură, doar că lumea lor se afla între zidurile închisorilor. Între două şedinţe de tortură colectivă sau individuală, „reeducatorii”, cu aroganţa de care am amintit mai sus, se aventurau uneori şi în susţinerea unor „prelegeri” cu caracter ideologic. Fiind probabil obligat să spună ceva şi despre pedagogia sovietică „cea mai înaintată din lume”, Steier – unul dintre principalii propagandişti – a vorbit despre Makarenko. S-au prezentat atunci „principiile” pe care Makarenko le susţinea în lucrările sale: 1.reeducarea infractorilor prin muncă şi 2.utilizarea viloenţei. „Pedagogia” makarenkoiană era, ca şi alte idei din ideologia marxistă-leninistă, o imensă impostură, menită să împingă la violenţă criminală pe activiştii comunişti şi, în cazul „reeducării” din închisorile româneşti, pe torţionarii – unelte ale Securităţii. În anii 1948-1952, când au avut experimentele înspăimântătoare de la Piteşti, Gherla şi alte închisori din România, ţara era practic condusă de consilieri sovietici infiltraţi în conducerea ministerelor şi a tuturor domeniilor de activitate. Nu încape nici o îndoială că aceşti consilieri au transmis conducerii Partidului Comunist şi Securităţii indicaţii privind aplicarea metodelor lui Makarenko în închisorile din România. Mulţi oameni se întrebă: de ce Polonia, Cehoslovacia, Bulgaria, Ungaria şi Germania de Est au fost exceptate de la aplicarea experimentelor Makarenko? O explicaţie fundamentală o găsim reamintindu-ne că politica expansionistă rusă, conform testamentului lui Petru cel Mare, a vizat, în ultimele trei secole, înaintarea spre Balcani şi Marea Adriatică, România găsindu-se, ca spaţiu obligatoriu de trecere, pe acest traseu. În partea finală a cărţii „Drumul Damascului”, scrisă de doamna Doina Jela, sunt reproduse două documente de arhivă reprezentând stenogramele declaraţiilor date, în faţa unei comisii de partid, la data de 18 martie 1968, de către Pavel Ştefan, fost ministru de Interne în perioada sptembrie 1952-octombrie 1953şi de Ilie Bădică, colonel de securitate din Direcţia Penitenciarelor, între anii 1950-1955. Cele două documente de arhivă au o importanţă excepţionlă fiindcă în ele se vorbeşte explicit despre atrocităţile comise în închisorile şi lagărele de muncă zilnică din România în perioada 1948-1955.

În declaraţiile lor, Pavel Ştefan şi Ilie Bădică îi învinuiesc în mod direct pe Gheorghe Gheorghiu-Dej, Teohari Georgescu, Alexandru Drăghici, Marin Jianu, Alexandru Nicolski, Alexandru Voitinovici, Gheorghe Pintilie (Pantiuşa), Gheorghe Apostol, colonelul Dulgheru (Dülberger), colonelul Albon, locotenentul maior Liviu Borcea şi alţii, ca direct răspunzători sau complici la crimele împotriva umanităţii din România guvernată de comunişti. Putem deci afirma, că ideea generală a „reeducării” prin tortură a fost concepută în URSS. Pe de altă parte, detaliile diabolicului proiect au fost probabil puse la punct în România, la nivelul cel mai înalt al conducerii Partidului Comunist, iar executarea proiectului a fost făcută de Securitate având drept instrument gardieni ai penitenciarilor, precum şi deţinuţi special „şcolarizaţi”. Comunismul a generat nenumărate nenorociri şi suferinţe printre oamenii de pretutindeni, şi din România, printre acestea aflându-se şi „reeducarea” prin tortură şi cumplitele sale consecinţe. Înţelepciunea stămoşilor noştri romani a descoperit o geniaă lege a logicii practice: „SUBLATA CAUSA, TOLLIDUR EFFECTUS”, ceea ce înseamnă: „Dacă înlăturăm cauza dispre şi efectul”. Stă în puterea noastră să luptăm pentru dispariţia definitivă a cauzei majore care a determinat înspăimântătorul „experiment” Piteşti. Dar să nu uităm niciodată că această cauză se numeşte comunism. Conceperea şi punerea în practică a „reeducării” prin tortură poate fi privită şi ca un experiment pentru formarea „omului nou” cel mult dorit de ideologii comunişti. Experimentul a eşuat dar caracteristicile sale se regăsesc în modul cum, timp de 45 de ani, întreaga naţiune a fost supusă unei terifiante „spălări a creierului” cu efect devastator şi de lungă durată asupra mentalului colectiv. Lucrări despre fenomenul Piteşti, apărute înainte şi după Revoluţie

Înainte de 1990, puţinele lucrări despre „reeducare” prin tortură au apărut în străinătate: „Piteşti, centru de reeducare studenţească” (Dumitru Bacu, Madrid,1963), „Gherla” (Paul Goma, Paris, 1972), „Demascarea” (Grigore Dumitrescu, München, 1978), „Les chiens de la mort on le Passion selon Piteşti” (Paul Goma, Paris,1981), „Fenomenul Piteşti” (Virgil Ierunca, Paris,1981). După revoluţie au apărut numeroase cărţi despre fenomenul Piteşti cele mai multe fiind scrise de supravieţuitorii „experimentului” (Petre Grigore Anastasis (Puiu Năstase) 1997, Dumitru Bordeianu, 2001, Nicolae Călinescu, 1994, Gheorghe Andreica, 2007, Gheorghe Bagu , 1993, Ion C. Bogu, 2003, Ion Corjea, 1994, Radu Cuceanu, 1991, Aristide Ionescu, 1992, Virgil Maxim, 1997, Eugen Magerescu, 1994, Costin


34

PROCESUL COMUNISMULUI

Marişca, 1997, Justin Paven, 1996, Marcel Petrişor 1991, 1994, Neculai Popa, 1989, Traian Popescu, 2000, 2005, Mihai Rădulescu, 1993, Aurel State, 1993, Mihai Timaru, 1993, Aurel Vişoran, 2000, Octavian Voinea, 1996, Clapsa Lucian, 1996, 2004, Popa Ilie (Coordonator) 2003, 2004, 2005).Deasemenea au apărut numeroase articole, studii şi comunicări consacrate aceleiaşi teme. Tpate lucrările enunţate mai sus precum şi altele oferă informaţii nepreţuite despre ce a însemnat „reeducarea” prin tortură. Cerându-mi iertare pentru că menţionez mai pe larg propriile-mi lucrări despre acest fenomen, voi arăta că în volumele intitulate „Genocidul comunist în România” apărute la Editura Albatros (vol. I 1992, vol.II 1994, vol. III 1998, şi vol. IV (în colaborarea cu Filip Iorga) 2003), din cele peste 900 de pagini pe care le conţine aceste cărţi, mai mult de 250 de pagini sunt consacrate fenomenului Piteşti iar volumul IV este orientat preponderent spre această temă având ca subtitlu „Reeducarea prin tortură”. Subliniez că în cele 4 volume, la fel ca în numeroasele articole publicate pe aceeaşi temă, am propus înţelegerea fenomenului Piteşti în contextul genocidului comunist care a avut loc în ţara noastră în anii 1945-1989. Recent a apărut la Editura Polirom o lucrare scrisă de tânărul publicist Alin Mureşan intitulată „Piteşti-Cronica unei sinucideri asistate”. Orice nouă lucrare scrisă, cu competenţă şi bună credinţă despre tragicele evenimente din închisorile comuniste, este bine-venită, cu condiţia de a nu induce posibile confuzii printre cititori, în special cei tineri, care i-au pentru prima oară contact cu acest subiect. Ori, cartea lui Alin Mureşan, oferind în general informaţii corecte despre „reeducare” prin tortură, generează câteva confuzii, începând chiar cu titlul care sugerează că victimele „reeducării” ar fi dorit să se sinucidă şi că torţionarii doar i-ar fi „asistat” în acţiunile lor sinucigaşe. O eroare, datorată probabil dorinţei autorului de a da un lucrării un titlu jurnalistic cât mai şocant. Adevărul a fost că deţinuţii asupra cărora s-a abătut cumplita „reeducare” nu erau de fel sinucigaşi ci luptători curajoşi pentru libertatea ţării. Pe de altă parte „reeducatorii” nu „asistau” la supliciul acestora, ci îl provocau deliberat. În prefaţa cărţii, Ruxandra Ceşereanu, releva, ca o calitate fundamentală a cărţii, caracterul ei „rece”, „raţional”, „matematic”, ceea ce ar deosebi-o de alte lucrări, scrise până acum. Doamna Ceşereanu sugerează că lucrarea lui A. M., reprezintă o „lecţie de anatomie”, tocmai datorită caracterului ei rece şi lucid. Distinsă jurnalistă nu are în vedere că lecţiile de anatomie se fac în principal asupra cadavrelor, ceea ce determina răceala medicilor profesori, ori tema cărţii lui A. M. Este organizmul plin de viaţă al tineretului român care au opus rezistenţă în anii terorii comuniste, organism care trăieşte şi azi prin supravieţuitorii „reeducării”. Operând asupra unui astfel de organism viu e necesar din partea „medicilor”, ca alături de răceală / luciditate să aibă şi milă/

ORIGINI nr. 11-12/2009

dragoste pentru pacient. Iată de ce cred că, un subiect atât de cutremurător ca „Fenomenul Piteşti” nu poate fi abordat fără o participare afectivă care nu implică defel lipsa de obiectivitate. Printre posibilele confuzii ce le-ar genera cartea lui Alin Mureşan tebuie notată inserarea într-o aceeaşi parte a lucrării intitulată „Personaje”, a celor mai odioşi torţionari, alături de victimele acestora şi chiar de veritabili eroi, fără ca în textul de prezentare să se facă suficiente precizări care să-i diferenşieze. Despre Ion Steier, A. M. Scrie doar 6 rânduri, pe un ton cvasi-neutru. Dacă ar fi citit cărţile mele ar fi aflat, de la un martor direct că la Peninsula Valea Neagră, adevărarul şef al acţiuniii de „reeducare” a fost Steier şi nu Bogdănescu. La fel de scurtă şi neutră este prezentarea monseniorului Justin Pavel, unii dintre eroii rezistenţei creştine din ţara noastră. Şi despre Justin, Alin Mureşan ar fi putut să afle mult mai mult dacă ar fi citit cărţile mele. Niţă Cornel este prezentat ca o victimă nefericită a lui Turcanu şi complicilor săi. Niţă a fost un veritabil erou, care a murit martirizat, refuzând să-şi denunţe camarazii cu care a participat la pedepsirea unor militari sovietici care ucideau, furau şi violau în Moldova anilor 45-48, (am fost de faţă, la „4 Spital” unde, din tabăra „izolaţiilor” am asistat la supliciul şi asasinarea lui Cornel). Alin Mureşan arată în mod corect că întreaga acţiune a reeducării a fost condusă de activişti cu funcţii foarte înalte în partidul comunist şi în Securitate, care primea ordine de la Moscova. Autorul lucrării nu spune însă în mod clar şi explicit că răspunderea fundamentală a crimelor „reeducării” – ca şi a celorlalte orori din perioada 1945-1989 – revine sistemului comunist generator de violenţă, cumplite suferinţe, nedreptăţi şi aberaţii, pretutindeni unde s-a aplicat în lume. O astfel de precizare era absolut necesară iar lipsa ei poate fi generatoare de confuzii pentru cititorii neavizaţi.

Concluzii

Fenomenul Piteşti reprezintă un subiect extraordinar de important pentru istoria recentă a României şi pentru clarificarea a unor fapte rămase în misterul întunecat al perioadei comuniste. Cei ce se încumetă să scrie despre tragedia „reeducării” prin tortură trebuie desigur felicitaţi, dar şi îndemnaţi să înţeleagă faptul că o carte, oricât de menitorie ar fi ea, nu poate epuiza nici pe departe tema imenselor suferinţe care s-au abătut asupra celor care au trecut pe la Suceava, Piteşti, Gherla, Peninsula Valea Neagră, Jilava şi alte locuri ale groazei din anii 1948-1957. Efortul trebuie continuat, cu lărgirea spectrului informaţiilor dar şi cu matură refleţie, înţelegere şi integrare în profunzimea subiectului. Şi fără aces de „răceală” fiindcă aceasta poate îngheţa sensibilitatea cercetătorului care se apleacă asupra problemei...


ORIGINI nr. 11-12/2009

INTEROGAȚII

35

DAN BOTEZATU

ROMÂNIA – ŢARĂ FĂRĂ ROMÂNI? În ziua de 5 sptembrie 2009, la Odorheiul Secuiesc, popa-iudă pentru România (... din 1989 el este iudă, dar „poporul român l-a trimis, de un an, să-l reprezinte în Parlamentul UE ...), Laszlo Tökes, dimpreună cu preşedintele interimar al Consiliul Naţional Secuiesc, Imre Fodor, au proclamat autonomia teritorială a Ţinutului Secuiesc (Ţara Secuilor – „Szeklerland/ Seklerfold”... cum deja se autointitulau, pe plăcuţele bilingve, de câţiva ani...), autonomie pe care au marcat-o definitiv, prin imn, steag, stemă secuieşti. Despre Imre Fodor, ştiri.rol.ro, prin pana lui Sebastian Dan, spun: „cel care ar trebui să se ocupe de destinele secuilor se pare că are probleme psihice, care au necesitat internarea la Clinica de Endocrinologie din TârguMureş, cu diagnosticul sindrom X metabolic, sindrom nevrotic reactiv. Decizia de a fi internat a survenit după ce actualul preşedinte interimar al Consiliului Naţional al Secuilor a fost consultat de medicul primar psihiatru dr. Szatmari Maria, care a stabilit diagnosticul: „episod maniacal reactiv, agitaţie psihomotorie”, chestiune precizată şi în fişa de observaţie clinică. Astfel, în perioada 4-14 iulie 2003, Fodor Imre a urmat un tratament pe bază de sedative, neuroleptice şi săruri de litiu pentru a depăşi episodul maniacal reactiv cu care a fost diagnosticat. Mai mult, conform documentelor pe care le deţinem, la externarea din spital, fostul primar şi, apoi, viceprimar al municipiului Tg. Mureş a fost tratat, pentru mai multe luni, cu medicamente precum Romparkin şi Carbamazepin, recomandate pentru tratarea stărilor depresive şi psihozelor maniacal-depresive.” Deci, destinul Ţării Românilor, dat pe mâna tuturor iudelor şi nebunilor!!! ...Unde este „înţeleapta” Uniune Europeană şi glasul ei, mereu morocănos la adresa românilor, dar niciodată altfel decât linguşitori, la adresa „hunilor” Hungariei?! Dar chiar ne trebuie Jandarm European în propria noastră gospodărie, când este vorba de MOŞTENIREA DE LA MARTIRI

NOŞTRII, VOIEVOZI SFINŢI, CIOBANI SFINŢI ŞI ŢĂRANI SFINŢI, DE PRIN CALENDARE?! …Care a fost şi este reacţia românilor, faţă de această acţiune, care nu egalează în tembelism şi anomalie decât... guvernul liberalo-maghiar „made în Romania” (nicăieri în lume nu există vreo ţară care să accepte să fie guvernată de reprezentanţii etnici care primesc porunci de la ţara vecină şi, mai mult, OSTILĂ!!! - ...să lăsăm naibii ipocrizia de doi bani deoparte, şi să recunoaştem că Ungaria nu acceptă şi nu accepta, în veci vecilor, Trianonul!!!) a lui Călin Popescu-Tăriceanu de anul trecut? REACŢIE ZERO! În afară de câteva declaraţii de campanie, ale liderului PRM, Corneliu Vadim Tudor, la OTV, „românii” dorm şi sforăie în papuci!!! Nu ajunge să-ţi zici „român” ca să şi fi român... ci trebuie să demonstrezi, FIE ŞI CU PREŢUL VIEŢII TALE, că eşti ceea ce spui/pretinzi că ai fi...! ...Într-o ţară normală cu conducători normali, la ora la care scriem, subsemnatul, acest articol – poliţia i-ar fi săltat, de mult, pe toţi instigatorii de încălcare şi încălcătorii EFECTIVI ai Constituţiei României!!! (Poliţia Română însă, se ocupă de...Elodia...!). Dar România nu are conducători normali... Dacă am citi numele lor adevărate, am rămâne surprinşi neplăcut de adevărata lor etnie şi de adevăratele lor jurăminte de credinţe/ fidelitate (în nici un caz către România şi poporul român!). Deci, ÎN MOD CLAR, România nu aparţine politicienilor ei... Ba, dimpotrivă, politicienii ei sunt duşmanii ei cei mai înverşunaţi şi mai cruzi!!! ...Şi atunci, cui rămâne ţara asta? În mod normal, NOUĂ, celor care din gură ca şi politicenii, zicem că suntem „români”... Dar apartenenţa la un neam şi la o ţară SE PROBEAZĂ PRIN ACTE/ACŢIUNI EFECTIVE, la fel ca şi apartenenţa la o religie... – iar nu se „declară” doar...!!! Deci, din moment ce foarte vitaliştii secui (care deja pun pe maşinile lor şi pe Internet literele etniei lor, căci după o formulare latinească a numelui etniei secuieşti... – SIC... de


36

INTEROGAȚII

la „siculitas”...:”Preşedintele Consiliului Naţional Secuiesc, Izsk Balasz a anunţat, vineri că Ţinutul Secuiesc a obţinut codul „.sic” pentru un domeniu de Internet. Balasz a adăugat ca atribuirea subdomeniilor, respectiv a numelor de domenii, va începe după primul trimestru al anului 2010, iar organele administraţiei publice locale, instituţiile, societăţile comerciale şi persoanele private din Ţinutul Secuiesc vor avea posibilitatea să aibă începând de atunci, site-uri pe Internet în domeniul „.sic” – cf. Vlad Barza HotNews.ro Vineri, 22 ai 2009, 15:45) – îşi crează statul lor în statul nostru fără nici o reacţie din partea românilor (adică, A NOASTRĂ, că doar nu l-om pune pe Traian Băsescu – „românul” cu mutră mongoloidă... – să ne apere Ţara şi Neamul!!!), ce se poate deduce din acest fapt?! Logic, se poate deduce că „românilor” nu le mai pasă dacă mai sunt români sau...patagonezi ori marţieni!!! Că „românilor” nu le mai pasă dacă mai au sau nu o ţară – sau doar o... cocină sau staul, unde să aibă tihnă de a-şi rumega, alene, nutreţul...!!! ...Ştim bine că este campanie politică prezidenţială... că s-ar putea ca chiar Traian Băsescu să fi „negociat” cu secuii din „Scaune” această acţiune (după opinia noastră, opinie formată în aceste zile – toată strategia asta a lui Băsescu este ABSOLUT INUTILĂ, dată fiind situaţia „de pe teren”...!!!), pentru a se putea, apoi, printrun discurs, să se împăuneze drept „salvator al patriei”... Dar, încă o dată, ASTA NU ESTE ŢARA LUI TRAIAN BĂSESCU SAU A LUI EMIL BOC! ROMÂNIA AR TREBUI SA FIE ŢARA ROMÂNILOR!!! ŢARA SÂNGELUI VÂRSAT, DE-O ISTORIE ÎNTREAGĂ, PENTRU CA EA SĂ EXISTE – IAR NU ŢARA SFORĂITULUI ÎN FOTOLIILE ŞI-N PAPUCII TEMBELISMULUI!!! ...Unde naiba mai există, pe glob, o ţară al cărei popor, în vreme ce „şoarecii joacă pe masă”, stabilind autonomii şi steaguri, steme şi imnuri şi LEGI CU TOTUL NOI!!! (în raport cu Mama Legiilor, CONSTITUŢIA!) – el, poporul cu pricina, să... sforăie?! ...Nu vrem război, noi, subsemnatul, nu vrem ABSOLUT nici o violenţă (decât cea a ORDINII/ORDONĂRII-GOSPODĂRITULUI!) – DAR NU ACCEPTĂM, PROPRIA NOASTRĂ ŢARĂ, CU PRIVIRE LA STATUTUL DE FIINŢARE AL ŢĂRII NOASTRE – INSOLENŢĂ! Insolenţă, în cel mai înalt grad, din partea etnicilor „con-locuitori” (?!)... - ... şi reacţie ZERO, faţă de sus-zisa insolenţă, din partea celor care se pretind „stăpâni la ei acasă”! Nu poţi fi stăpân decât pe NEANT, dacă nu eşti GOSPODARUL CEL VIGILENT ŞI EXTREM DE ACTIV, PENTRU ORDONAREA, ÎNTRU FIINŢAREA, A GOSPODĂRIEI, DATĂ ŢIE SPRE „ADMINISTRARE”, DE UNU-DUMNEZEU!

ORIGINI nr. 11-12/2009

Dar, din moment ce reacţia de apărare, instinctul de conservare (firească/firesc şi pentru cele mai simplu create de Dumnezeu animale ori plante...), nu există, înseamnă că acel popor nu-şi merită ţara! Cine nu-şi citeşte VECHII APĂRĂTORI ŞI CTITORI DE ŢARĂ ŞI NEAM şi nu-şi apără ţara, ÎNTRU LEGEA EI DE FIINŢARE, CONSTITUŢIA (... românii se duc să rezolve problemele Afganistanului şi Iraqului, când ei au probleme majore, de ontologie etnico-statală, la ei în bătătură!), ei bine, NU ŞI LE MERITĂ – NICI ŢARA, NICI APARTENENŢA LA VREUN NEAMUMANO-DIVIN!!! România este ţara fără români! ROMÂNIA – ŢARA CARE-ŞI IA „VACANTAT” TOATE POSTURILE DE...LOCUITORI DE ETNIE ROMÂNĂ (... aşa cum Republica Moldova şi-a vacantat, zilele astea, postul de ... preşedinte...)!!! Cine şi-a pierdut instintul de fiinţare, cine şi-a pierdut ambiţia de a fiinţa şi a se afirma ca fiinţă etnică între celelalte fiinţe etnice – n-are alt lucru de făcut decât să asiste („decent”...) la proclamarea OFICIALĂ a decesului său! ... Eminescu-Aminul Românilor (...NEAMUL CEL MAI VECHI DIN EUROPA, PRIN STRĂMOŞII CTITORI, TRACII...) spunea (cu vehemenţă vaticinară, dar şi cu durerea profetuluicare ştie că moare, el dimpreună cu prorocia sa asupra neamului său... – neam care poate că va degenera şi va deveni...autist!), în poemul dramatic Andrei Mureşanu: „Decât o viaţă moartă, un negru vis de jele, Mai bine stinge, Doamne, viaţa ginţii mele (s.n.), Decât o soartă aspră din chin în chin s-o poarte, Mai bine-atingă-i fruntea mării moarte!”

O NOUĂ APARIŢIE LA CRITERION PUBLISHING Mircea Vulcănescu

Despre Spiritul Românesc

Preţ: 15$ Trimiteţi check sau money order la adresa: LiterArt XXI - Origini, P.O Box 930698 Norcross GA, 30093 USA


ORIGINI nr. 11-12/2009

37

INTERVIU

ION COJA: „PUNCTUL MEU DE PLECARE ESTE ÎNCREDEREA ÎN ROMÂNI, ÎN ENERGIILE NAŢIONALE” Domnule profesor, v-am trimis pe internet articolul Persostenţă, publicat de dl Teodor Baconski în revista „22”. L-aţi citit probabil. Ce părere aveţi? Textul circulă şi pe Internet, cu titlul dat de internauţi Un portret corect al românilor, sau aşa ceva. Da, este un text bine scris, bine articulat, dl Bakonschi ştie să fie şi convingător, şi fermecător. Tocmai de aceea devine periculos pentru societate atunci când susţine idei false, căci face multe victime, sunt mulţi cei ce şi le înşusesc.

Care sunt aceste idei false?

Este vorba de o atitudine, în primul rând. Dl Bakonschi ne pune în faţă oglinda ca să vedem cât suntem de urâţi, de hidoşi, românii de noi! Ori, oglinda sa nu este prea netedă, drept care deformează imaginea noastră. Îmi vine greu să cred că domnul Bakonschi nu-şi dă seama că ne judecă strâmb. Iar dacă într-adevăr nu-şi dă seama m-aş bucura. Ar însemna că este recuperabil. Ceea ce nu este cazul lui Andrei Pleşu, şi el autor al unor texte impecabil scrise, sub raport stilistic, literar, dar chitite şi ele în aceeaşi direcţie: denigrarea componentei româneşti a lumii în care trăim. Putem vorbi despre amândoi aceşti fii intelectuali din elita intelighenţiei româneşti? E mai mult decât speram! Mai ales că sunt tare mulţi cei care în mass-media românească se pronunţă foarte des şi foarte critic la adresa istoriei, a comportamentului, a weltanscauundului românesc, dacă pot spune aşa. Mereu apar „dovezile” că suntem ba un popor fără istorie, ba un popor fără viitor! Pot fi luate în serios aceste critici?

Le iei în serios numai dacă rezistă la un examen critic! În textul dlui Bakonschi, m-am poticnit aproape la fiecare frază în afirmaţii lipsite de acoperire, aruncate fără nici o justificare, ca şi când ar fi lucruri mult prea bine dovedite. Încă de la început aflăm că noi, românii, „persistăm în propriul stat, slab statalizat”, frază care sună aproape ca un reproş că încă nu am dispărut de pe faţa pământului! Iar despre statul român că ar fi „slab statalizat”, ce vrea să ne spună dl

Bakonschi? Încerc să-i dau dreptate, dar nu găsesc argumente decât vorbele uşuratece spuse la adresa statului în general, după 1990, paravan pentru spolierea statului român de ceea ce noi ştim că este „averea poprului”. Aşa zişi liberali – răspândiţi prin toate paridele s-au întrecut în a deplânge neputinţa statului de a gestiona şi de a gospodări, de a „manageria”, argument pentru a i se lua tot ce avea statul în posesie sau administrare: imobile, fabrici, ogoare, obiecte de patrimoniu etc. Tot jaful postdecembrist s-a făcut sub această acoperire... Dar poate că dl Bakonschi are în vedere istoria când spune că suntem un stat „slab statslizat”. Din această perspectivă este la îndemâna oricui care cunoaşte puţină istorie săţl tragă de mânecă pe autor: noi, românii, avem o statalitate proprie dintre cele mai vechi din Europa. O statalitate neîntreruptă, care durează din secolul al XIV-lea. La câte popoare din Europa şi din vecinătatea noastră o mai întâlnim?

La unguri?

De la Mahaci, 1526, statul maghiar a dispărut, şi a mai apărut după 1919, la Trianon. Dar să nu insităm prea mult şi să ajungem la subiect, adică la afirmaţiile care m-au supărat cel mai tare. Anume comentariul făcut de autor în legătură cu „faimoasa teroare a istoriei”. Citez: „Generaţia lui Eliade, care a consacrat această nefericită expresie, poartă vina de a fi propus, altfel, cea mai perfidă schemă de autosabotare. Nu există vreo scuză mai laşă pentru neîmplinirile unui popor decât această stupidă „teroare a istoriei”. Ea răsfaţă toate viciile, ambalează indulgent eşecurile, caută, iresponsabil, să justifice retroactiv toate nemerniciile.” Repet, este bine scris întreg articolul, aşa cum se vede şi din citatul propus. Bine scris, dar nu la obiect. Conceptul amintit a fost propus de Mircea Eliade pe la 1960, 60 şi ceva, într-un comentariu la Mioriţa, şi în niciun caz nu a fost „consacrat de generaţia lui Mircea Eliade”. Adică de legionari! Dacă l-a consacrat cineva, asta a făcut-o Miron Costin!... Aşadar pe legionati îi acuză de a fi inventat „cea mai perfidă schemă de autosabotare, cea mai laşă scuză”!

Aş face o paranteză: cine se autosabotează numai


INTERVIU

38

perfid nu este!... Aici s-a cam lăsat dl Bakonschi furat de propria sa retorică şi a uitat de logică!...Cât priveşte consacrarea sintagmei amintite, această s-a produs târziu, după anii `70. Dar pentru că dl Bakonschi a introdus în argumentaţia sa Mişcarea legionară, aş vrea să ne oprim puţin la aceasta şi să raportăm la Mişcarea legionară chiar întrega pledoarie a dlui T.B. Domnul Bakonschi o acuză de laşitate şi perfidie, acuzaţie răsfrântă asupra tuturor românilor în fapt. Nu m-ar deranja această identificare, legionar=român. Mă onorează şi pe mine, ca român. Numai că referonţa la legionari, dacă-i corect făcută, este de natură să-l contrazică total pe dl Bakonschi, ba chiar este capabilă, dacă dl Bakonschi este „cinstit sufleteşte”, să-l vindece de tot scepticismul său cu privire la valoarea şi consistenţa românescului din lume.

V-aş ruga să fiţi mai explicit.

Păi, domnule Marinescu, într-o discuţie cât de cât serioasă pe acest subiect, subiectul fiind „Ce fel de oameni sunt români? Cu ce merite şi cu eşecuri îi înregistrează isoria?”, referinţa la legionari este obligatorie. Obligatorie şi mântuitoare, dacă e făcută corect. Mişcarea legionară este una dintre marile isprăvi ale Neamului românesc. Sunt voci autorizate care consideră ca Mişcarea legionară este cea mai grozavă înfăptuire a poporului român! În orice caz, ea poate fi numită „a poporului român”, căci a fost creaţia unor tineri români, la care a aderat practic întreg tineretul României, aproape că nu exista familie de români care să nu fi avut pe cineva în Mişcare. Da, a fost neîntrerupt calomniată în modul cel mai sistematic, cu mare tenacitate şi mare desfăşurare de forţe, dar un individ ca Teodor Bakonschi a avut toate posibilităţile de a afla adevărul despre legionari. Numindu-i pe legionari „generaţia lui Mircea Eliade, foarte mulţi autori recurg la această stratagemă ca să poată vorbi mai liberi şi ca să omagieze această generaţie fantastică, de mari oameni, printre care cei mai mulţi au fost de dreapta sau chiar legionari declaraţi ori măcar cu simpatii legionare. Iată însă că despre „generaţia lui Mircea Eliade” dl Bakonschi se pronunţă cu o asprime nemaiîntâlnită în publicistica românească: perfidie, laşitate, prostie. Deci, românilor care, ca şi dl Bakonschi, sunt cuprinşi de sentimentul că aparţin unui popor care nu a făcut mare brânză în istoria sa, le recomand să se informeze corect asupra legionarilor. Le recomand să înceapă prin a citi cartea Pentru legionari a lui Corneliu Zelea Codreanu. Este tămăduitoare pentru morbul disperării şi al lamentării în grup. Iar eu le recomand cartea Legionarii noştri, a domnului Ion Coja. N-am nimic împotrivă, nu-i rea, dar mai sunt câteva mult mai bune.

ORIGINI nr. 11-12/2009

Aţi spus că voci autorizate afirmă că Mişcarea Legionară este cea mai grozavă ispravă a românilor. Numiţi o asemenea „voce”. Aş cita o voce autorizată şi neaşteptată, vocea lui Joseph Goebbels, ministrul nazist. Ştiu că unii vor crede că le fac un deserviciu legionarilor dacă voi susţine că Goebbels i-a preţuit. Acestora le amintesc de Hitler care nu i-a iubit deloc pe legionari, de la Hitler a obţinut Carol, în 1938, acordul decisiv pentru asasinarea Căpitanului...Goebbels, la Paris, de faţă cu ziariştii străini acreditaţi în capitala Franţei ocupate, a declarat că „Garda de fier este lucrul cel mai important care s-a petrecut în secolul nostru”. Am mai publicat o dată această declaraţie şi sursa ei. Nu insist asupra acestei chestiuni. Problema mea nu este Goebbels, ci dl Bakonschi, şi Pleşu şi alţii ca ei, care nu cunosc adevărul despre legionari, sau nu vor să-l recunoască, ignorând astfel capitolul, după unii cel mai glorios, din istoria noastră. Ceea ce nu-i împiedică pe aceşti domni atât de exigenţi să ne facă inventarul făcutelor şi, mai ales, al nefăcutelor din istoria noastră. Ceea ce nu-i împiedică pe aceşti domni atât de exigenţi să ne facă inventarul făcutelorşi, mai ales, al nefăcutelor din istoria noastră. Raportarea la Mişcarea legionară este însă obligatorie pentru cei care caută cu lumânarea defectele şi păcatele românilor. Vor fi contrazişi de prestaţia legionarilor, atţt de eroică. Andrei Pleşu cu ce greşeşte? O clipă numai, aş vrea să propun un principiu: în secolul trecut, al XX-lea, românii au avut câteva momente importante, prin care au participat la istoria planetei. Pe lângă legionari... Dar legionarii ce au cu istoria planetei?! Chiar dumneavoastră aţi spus, de mai multe ori, că legionarismul este un fenomen românesc, care s-a declanşat şi desfăşurat fără niciun amestec din afară nici măcar unul german, nazist. Fenomenul legionar începe să fie tot mai cunoscut pe planeta noastră, în ciuda embargoului mediatic total. Acest interes este azi în creştere. Am întâlnit tineri ruşi sau polonezi ori spanioli, irlandezi, carre ştiau foarte multe despre legionari, despre Căpitan, şi se străduiau să-şi însuşească corect viziunea legionară asupra lumii politice. Şi postulez: intelectualul român, publicist şi ideolog, care nu a fost capabil să-şo facă o părere exactă, corectă, despre legionari, care are lacune grave de informaţie în ceea ce priveşte lumea legionară, nu are voie să exprime un punct de vedere defetist cu privire la români. Este acesta un principiu, l-aş numi al cumsecădeniei: poţi să lauzi pe cineva chiar şi dacă nu-l cunoşti prea bine! Dar când te apuci să critici pe cineva, trebuie să te asiguri că şti totul despre acel ins, mai ales dacă este vorba despre un grup uman, de un popor! Ori, este evident că dlui Bakonschi îi lipseşte una


ORIGINI nr. 11-12/2009

dintre cele două sau trei informaţii capitale pentru cine se apucă să ne judece pe noi, românii, ce ne poate capul! Dacă nu s-a învrednicit să afle ce este de aflat despre aceşti bravi români, despre „românii cei mai români”, adică despre legionari, individul cade din dreptul de a ne judeca cu asprime, de a ne condamna ca pe nişte repetenţi ai istoriei. Când nu eşti informat asupra subiectului pus chiar de tine în discuţie este foarte grav. Mai bine tăceai! Care ar fi celelalte două „informaţii capitale” despre români? Una priveşte contenciosul româno-evreiesc, acuzaţia de holocaust, de genocid, de pogrom, cu care suntem gratulaţi de unii evrei. Repet, unii evrei, nu toţi. Pentru mine, românul care nu s-a interesat în mod special despre ne-vinovăţia românilor în această materie şi nu a cercetat acest subiect, ci şi-a însuşit fără să clipească „dilematic” teza lui Wiesel şi a altor haimanale de evrei şi români, teză care susţine că suntem un popor de criminali, acel român, oricât ar fi el de şcolit, de academic, decade din dreptul de a rosti judecăţi de valoare asupra poporului român! Asemenea judecăţi nu se pot formula fără a lua în seamă faptul că românii, puşi la încercare de istorie sau de Dumnezeu, supuşi testului de omenie alături de celelalte popoare din Europa, au dovedit un comportament mult mai mult decât onorabil, oferindu-le evreilor năpăstuiţi un sprijin pe care alte popoare nu au fost în stare să-l arate şi să-l ofere evreilor. Or, acest adevăr multora nu le convine azi, aşa că au scornit basna cu holocaustul, cum că a fost holocaust în România, ba chiar „holocaustul a început în România”. Eu nu le cer intelectualilor români să protesteze faţă de această minciună netrebnică, dar îi pretind românului care se crede îndreptăţit să-şi judece părinţii cu asprime, chipurile cu luciditate, îi cer aceluiaşi român să se pronunţe mai întâi asupra acestui subiect: a fost sau nu holocaust în România? Sau purtat sau nu românii într-un mod în care ar fi fost normal să le atragă recunoştinţa evreilor? Repet, eu nu pretind că de la dl Bakonschi să intrevină în problema holocaustului. Îi înţeleg pe toţi cei care se abţin şi tac: au familie, au o carieră în faţă, au cine ştie ce păcate pentru care se simt vulnerabili sau şantajabili etc. Dar dacă, nesilit de nimeni, te încumeţi să abordezi subiectul gingaş al unei evaluări totale, generale, a prestaţiei istorice de care s-au învrednicit românii de pretutindeni şi dintotdeauna, emiţând astfel judecăţi critice aspre şi categorice, deloc dubitative, pe un ton sentenţios, ca şi când tu ai fi pedagogul neamului, eu nu te iau în serios decât dacă ai trecut „proba Holocaustului” şi nu te-ai ferit să spui adevărul. Dacă te-ai arătat gata să suferi pentru adevăr!

39

INTERVIU

Despre ce suferinţă poate fi vorba?

Să zicem suferinţa de a bu fi publicat,de a nu ţi se oferi un microfon sau câţiva centimetri pătraţi

de „sticlă”. De alte suferinţe nu mai vorbesc...

A treia informaţie?

Ajungem iar la Ceauşescu?

Cred că sunt mai multe, dar dacă e să ne rezumăm la trei, aş adăuga corecta receptare a epocii comuniste, 1944-1989. A invoca aceşti ani pentru a deduce numai defecte şi abandonuri româneşti, dezertări şi trădări etc., mi se pare neserios. Penibil. Nu e cazul dlui Bakonschi, vorbesc acum în general, cu gîndul la alţi „ochi neîndurători” care scrutează fenomenul românesc ţinând batista la nas cât mai ostentativ. Cine nu suflă o vorbă despre partizanii din munţi, despre ardoarea unor minoritari de a susţine partidul comunist şi prezenţa armatei Roşii în România, cine nu înţelege marea operă săvârşită în acei ani de Biserica Ortodoxă Română, cine nu recunoaşte performanţele economice atinse în anii „dictaturii de dezvoltare”, cine nu este capabil să separe epoca în care românii erau minoritari printre comunişti, de epoca în care partdiul comunist „de românizează la vârf” şi cine nu vede deosebirea ca de la cer la pământ între cele două epoci, acela să se abţină să facă judecăţi publice asupra chestiunii. Numai atâta spun: cei care l-au condamnat la moarte pe Ceauşescu, care propriu-zis l-au asasinat, nu au făcut-o în numele nostru şi cu asentimentul nostru, ca să ne răzbune pe noi, ca să pedepsească greşelile şi păcatele lui Ceauşescu, ci ca să-l pedepsească pentru tot ce a făcut în folosul neamului şi al ţării. Dovada: felul cum acei indivizi au guvernat după aceea, felul cum au distrus ţara. Cine nu pricepe că am fost intoxicaţi cu informaţii şi aprecieri incorecte asupra a ceea ce se întâmpla în România „lui Ceauşescu”, acela nu ştie pe ce lume trăieşte. Dacă lucrurile ar fi evoluat după 1990 aşa cum am sperat noi, atunci da, se adeverea că Ceauşescu ne-a fost duşmanul cel mai mare. Dezastrul însă pe care îl înregistrăm azi, dovedeşte că nemernicilor le-a fost frică de Ceauţescu, cu Ceauşescu în viaţă nu le-ar fi fost uşor să instaureze politica de subminare a tot ce este românesc şi în primul rând a intereselor noastre naţionale cele mai fireşti. L-au ucis pe Ceauşescu pentru că le-ar fi fost duşmanuk cel mai informat asupra intenţiilor lor criminale. Trebuie să aplicăm regula les amis de mes amis sont mes amis, cu varianta duşmanii duşmanilor mei îmi sunt prieteni!

Adică? Adică cei care ne guvernează de douăzeci de ani sunt în mod evident nişte duşmani ai neamului românesc, ai românilor, ai noştri. În decembrie 1989, ei s-au dovedit duşmanii de moarte ai lui Ceauşescu. Deci, dacă ne sunt duşmani şi nouă, şi lui Ceauşescu, noi nu mai putem vedea în Ceauşescu un duşman! Logic?


40

INTERVIU

Cum apreciaţi afirmaţia dlui Bakonschi, cum că „cantitatea de teroare istoric este matematic egală pentru toate grupurile umane constituite sau nu în stat”? Este tipic comunistă în esenţa ei, căci proclamă un soi de egaalitate între popoare!... Aşadar nu a existat nici teroarea ţaristă, nici cea sovietică pentru popoarele din Rusia, dintre care multe au dispărut in ultimii 200 de ani. Spun acest termen cu gândul la Basarabia. Au suferit egal românii din Rusia şi ruşii din Rusia?...Au suferit spaniloii la fel de mult ca popoarele amerindiene, la fel germanii şi evreii, evreii şi palestinienii...Ce să mai zic de englezi?! Nimeni nu crede „că numai ai lui au suferit, dar pun o întrbare dlui Bakonschi şi altora ca dânsul... „...oligrofeni sau ignoranţi”, am citat din articolul dlui Bakonschi.

Pun întrebarea: oare chiar pretutindeni, la toate „grupurile umane” poţi înregistra un masacru similar celui de care au avut parte legionarii? Carol omoară peste 300 de legionari, decapitând Mişcarea de cei mai importanţi lideri, vine apoi a doua decapitare, efectuată de Ion Antonescu, victimele fiind de data aceasta şi mai numeroase, apoi vine răzbunarea cominterlistă pentru refuzul legionarilor de a colabora la bolşevizarea României, cu alte sute de morţi, cu zeci de mii de încarcerări. Unde în Europa secolului 20 s-a mai petrecut asemenea măcel?! În China comunistă, însuşi regele, trădător de ţară căci oferise pe tavă japonezilor Manciuria, va fi condamnat la numai 10 ani de temniţă! Un adevărat mizilic, faţă de desmăţul din tribunalele bolşevice ale anilor `50, unde practic nicio condamnare nu a fost sub 10 ani chiar ;I a unor minori de tot nevinovaţi... Cunoaşte multe ţări dl Bakonschi unde într-o singură noapte au fost arestaţi 10000 de studenţi, de tineri naţionalişti? Am dreptul să mă întreb şi de ce numai în România căderea comunismului a făcut mii de victime? Mă întreb şi tare aş fi curios să aflu răspunsul dlui Bakonschi. Iar dl Pleşu, Andrei Pleşu, ce ar fi de spus despre dânsul? Domnul Pleşu al dumitale – eu nu-i pot spune domn! Are o întregă operă pe acest subiect: precaritatea a cam tot ce este românesc. Scrisă această operă cu şi mai mult talent, cu virtuţi literare şi stilistice deosebite. Dar nici lui Andrei Pleşu, pentru aceleaşi motive, nu-i pot recunoaşte dreptul de a aborda acest subiect, căci acesta este un subiect pe care atunci când îl tratezi, volens nolens te erijezi în postura de justiţiar, de judecător moral al poporului tău. Această postură, de instanţă morală naţională nu i se potriveşte oricui. O accepţi la persoane care au făcut lucruri deose-

ORIGINI nr. 11-12/2009

bite pentru neamul lor, care au suferit, care şi-au pus pielea la bătaie pentru „grupul uman” din care fac parte. Avea acest drept bunăoară Petre Ţuţea, care făcuse ani grei de temniţă pentru că vorbise slobod despre drepturile poporului său, împotiva acelor care încălcau aceste drepturi. Şi deseori nea Petrache rostea vorbe aspre despre neamul românesc, dar imediat lua aminte că nu se cade să facă aşa ceva şi retracta cu umilinţă, căinduse. În cazul lui Pleşu însă sunt şi mai multe motivele care îi impun să stea decent în banca sa şi să încerce să treacă cât mai mult neobsrvat. Instinctul de apărare ar trebui să impună acest comportament. Dar se pare că insolenţa şi vedetismul îl fac să uite de orice precauţie. Nu sunt eu singurul care, când pronunţă sau aude numele lui Andrei Pleşu, nu poate să nu se gândească la acel ministru al culturii care a abrogad în ianuarie 1990 legea patrimoniului cultural, ceea ce a declanşat hemoragia de valori artistice inestimabile care au dispărut din instituţiile publice şi au luat calea străinătăţii cele mai multe...Aşadar un Andrei Pleşu mai mult decât infractor, căci s-a făcut astfel complice la toate furturile din patrimoniul naţional. Un hoţ oarecare fură şi el un tablou, două, câteva cărţi rare. Andrei Pleşu poate fi considerat că a fost şi este în continuare complice la toate actele de jaf din muzee, din colecţii etc., deja consumate sau viitoare. Nota bene, acea lege a patrimoniului abrogată de Pleşu nu era o lege comunistă, ci traducea întocmai legea franceză a patrimoniului. Acuzat pentru această măsură absolut nemernică, nici până azi acest individ subţire, cu mainere elegante şi plin de umor, nu a catadicsit să dea explicaţie pentru gestul său de trădare a unui interes naţional foarte important, elementar...Mai are curajul Andrei Pleşu să bată obrazul cuiva?! Uite, domne, că are. Are curajul să ne ţină lecţii de morală sau de eleganţă compotamentală. Nu mai zic şi de celelalte păcate, de dinainte de 1990 sau tot de după 1990, nu-i fac eu inventarul complet, mi-e destul să ştiu că dezastrul făcut în materie de patrimoniu artistic naţional i se datorează aproape exclusiv numitului Andrei Pleşu. Circulă pe Internet un text al dlui Pleşu, despre un brancardier...

L-am citit, este grozav. Pezevenchiul ştie să scrie, i-a dat Dumnezeu multe daruri, dar nu a fost în stare să-şi dobândească el singur acel dar ales pe care nu-l ai din naştere, ci ţi-l edifici singur, luptând şi confruntându-te cu tine însuţi ceas de ceas: caracterul. Obrezul...Nema!

Principiul pe care l-aţi formulat se aplică şi la oameni mai de rând? Mă gândesc că deseori aud, fel de fel de oameni, unii mai de soi, alţii mai de duzină, zicând că au un total dispreţ „Aşa-i la noi, la români” sau „treabă românească!”...


ORIGINI nr. 11-12/2009

INTERVIU

În general noi, românii, suntem mai autocritici. Vezi mulţimea de bancuri cu trei personaje, un rus, un american şi un român, să zicem, în care românul iese mai de ocară, mai...

Dar numai aparent, la o interpretare mai atentă este pe invers. Oricum, românul ştie să facă haz de el însuşi! Păi asta este o mare calitate! Numai oamenii foarte deştepţi sunt capabili de auto-ironie! Deseori, la Andrei Pleşu este mai degrabă auto-ironie, recunosc.

În concluzie?

Postulez aşadar: există cele trei momente de istorie românească recentă, momente de excelenţă românească, dar pe care nişte netrebnici vor să le înregistreze ca momente de ruşine naţională: Legionarii, Salvarea evreilor şi Rezistenţa la bolşevizarea ţării. Noi, ca români, avem de ce să fim mândri şi pentru că dintre români s-a născut Mişcarea legionară, şi pentru felul cum ne-am purtat cu evreii, ba chiar şi pentru felul cum am trecut prin perioada de dictatură comunistă. Intelectualul sau individul care a acceptat minciunile din raportul Wiesel şi din raportul Tismăneanu, se descalifică în faţa instanţelor morale. El nu mai are dreptul să judece poporul român, să-l acuze de una sau de alta, atâta vreme cât s-a arătat incapabil să apere adevărul despre poporul român, adevăr ultragiat grav în cele două documente! Partidul Anti-Românesc instalat la guvernare în 22 decembrie 1989, prin serviciile sale de propagandă prezinta deformat până la calomnie cele trei reuşite româneşti. O bună parte dintre intelectualii noştri consideraţi de elită au pus botul şi pentru diverse avantaje şi stipendii colaborează la această diversiune, nu comit niciun gest de revoltă sau protest ori de zicere faţă de minciuna instituţionalizată, faţă de politica anti-românească a guvernanţilor, a cercurilor internaţionale interesate de compromiterea sau ocultarea momentelor de excelenţă românească (cele amintite mai sus sau altele). Nici pe Pleşu, nici pe Bakonschi, nici pe mulţi alţii nu-i aud dezavuând comisia Wiesel sau raportul Tismăneanu, ori intervenind în apărarea lui Mircea Eliade cu precizarea: „Da, Mircea Eliade a fost şi a rămas legionar! Dar asta nu îl dezonorează defel ci dimpotrivă! Căci faptul de a fi fost legionar ridică şi creşte valoarea operei şi personalităţii lui Mircea Eliade!” Nu mă interesează ce obţin aceşti fini intelectuali prin acest comportament jalnic, ruşinos pentru un creştin, pentru un bărbat, pentru un om cu carte etc. Fiecare ins are dreptul să se compromită şi să se prostitueze după voia inimii sale! Dar un astfel de rătăcit, de plaisirist, de fripturist, oportunist, etc., trebuie să ştie, să aibă minimum de bun simţ şi să priceapă că dacă nu este capabil să facă nici cel mai mic sacrificiu în apărarea „grupului uman” din

41

care face parte - în cazul de faţă poporul român, îşi pierde dreptul de a da lecţii de conduită sau de a critica prestaţia grupului respectiv, cu aerul că el se află deasupra păcatelor şi gerşelilor identificate la nivelul acelui grup – în cazul de faţă Neamul românesc! Sunt mulţi intelectuali români care se ţin departe de cele trei subiecte „fierbinţi” şi atât de primejdioase. Îşi văd însă cu onestitate de subiectele în care excelează şi se fac astfel utili, şi au bunul simţ de a nu se apuca să-i certe şi să-i judece pe români ca grup uman. Le strâng mâna cu prietenie. Sunt oameni care îşi cunosc limitele îşi văd lungul nasului... În plus, domnule Marinescu, noi, România, suntem de aproape 20 de ani o ţară ocupată. Cei care ne-au ocupat au fost atât de dibaci, au fost aşa de mari scamatori, încât publicul românesc nici nu şi-a dat seama. Constatăm doar efectele: sărăcia care s-a instalat, nesiguranţa tot mai mare, minciuna tot mai acaparatoare la toate nivelurile societăţii, inechităţile stidente. Sunt tot mai mulţi cei care înţeleg sau ştiu că ţara se află în această situaţie extremă, extrem de periculoasă, cu o economie pusă la pământ şi cu o datorie externă de 120 miliarde de euro! Un Bakonschi sau Pleşu ştiu mai bine decât mine că suntem într-o situaţie disperată. Or, în această situaţie nu ai voie să vi mereu cu acelaşi mesaj defetist, descurajând pentru toţi românii, semănând sau strecurând în sufletele românilor neîncredere în ei înşişi, lehaimtea de tot şi de tine însuţi mai ales. Nu este acum momentul să arăţi cât eşti tu de deştept! Dispare individul ca reper cauza este generală, căci corabia se scufundă dacă nu punem mâna cu toţii să tragem la vâsle sau să scoate apa din cala corabiei...Este atât de neportivit acest balet al cuvintelor când lumea are nevoie, de la deştepţii naţiei, de cuvinte clare care să le dezvăluie prăpastia în care am fost aduşi! Şi mai ales să ne arate direcţia salvatore, s-o identifice şi s-o indice! Prestaţia acestor flăcăi răscopţi în ifose şi fiţe, a acestor Savonarola de doi bani perechea, devine aproape comică, de n-ar fi atât de tragic contextul general, naţional. Dumneavoastră vă considreaţi îndreptăţit să faceţi examenul critic şi lucid al poporului român? Oricine are dreptul să facă acest examen, dar problema este că, în situaţia în care ne aflăm, un asemenea examen trebuie să se facă parte dintr-o viziune asupra viitorului, a drumului de urmat ca să ne salvăm. Eu am făcut acest examen, îl fac şi-l răs-fac de ani de zile, şi m-am ales din acest exerciţiu cu o mare încredre în potenţialul românesc, în energiile neamului nostru. Se înşeală cei care cred că vom capota. Românii au capacitatea de a trensforma loviturile soartei în şanse de redresare şi reînoire. Eu de aici pornesc, de la credinţa din acest potenţial românesc. Acest potenţial, în care includ şi zestrea noastră genetică, poate fi pus la lucru numai de noi înşine! A consemnat Marius Marinescu


42

CONDIȚIA EXILULUI

ORIGINI nr. 11-12/2009

ALEXANDRU TOMESCU

PRINŢESA ILEANA (MAICA ALEXANDRA) ŞI ASPECTUL SOTERILOGIC ÎN EXIL „Tânjesc să fiu copilul Tău în simţire şi cuvânt şi faptă, să Te iubesc cu toată inima cu tot sufletul, cu toată mintea. Tată, Tu care eşti peste tot şi totuşi nimic nu te cuprinde, fără nume, căci nici un nume nu Ţi-este pe măsură, Tu, cel fără de sfârşit, care măreţia Ta cerească poţi înţelege nevoia mărginită şi dorul meu nemărginit, auzi-mi ruga: fă ca această zi să mă aducă aproape de Tine. Amin.” Aşa îşi încheia Alteţa Sa Prinţesa Ileana prima rugăciune din ciclul de meditaţii „Tatăl Nostru” publicat pentru prima dată în 1960, în Marea Britanie. În cuvântul introductiv Prinţesa mărturisea: „Atât de multe s-au scris despre Rugăciunea Domnului, încât pare inutil să mai adaug ceva; cu toate acestea, am simţit imboldul să aştern pe hârtie câteva rugăciuni personale ce-şi găsesc izvorul în aceste cuvinte nemuritoare...Întâi îl recunoaştem pe Dumnezeu drept Tatăl nostru, pentru că ne-a iubit când ne-a creat. Apoi ne recunoaştem dependenţa de El şi preamărim Numele. Ne dăm seama că avem nevoie de Împărăţia Dumnezeiască la care putem ajunge doar supunându-ne voinţei Lui. Domnul ne împlineşte trebuinţele zilnice, nu trebuie să cerem mai mult; doar îndurare. Pentru aceasta, trebuie să plătim un preţ: să dăm altora iertarea pe care o cerem pentru noi înşine.” Printe aceste cuvinte se întrezăreşte o promisiune şi chiar o schimbare, o metamorfoză, o deschidere spre aceia care sunt drepţi şi sfinţi, dobânditorii vieţii şi fericirii veşnice în împărăţia Cerurilor. Apare însă o mare întrebare: este vorba de o raţionalizare intelectuală, de citirea cărţilor despre credinţa ortodoxă, de memorare a unor citate şi de concepte teoretice sau despre punerea în practică a conţinutului lor prin atitudini şi fapte, care constituie adevărata cale spre mântuire? Vom căuta să găsim răspunsul la această întrebare însoţiind-o pe Prinţesă pe drumul vieţii lumeşti, dar mai ales al celei monahale. Vom reda pe scurt datele biografice. Naşterea Alteţei Sale la Curtea Regală în Bucureşti la 9 ianuarie 1909, drept cea mai mică fiică a regelui Ferdinand I şi al Reginei Maria, a fost anunţată de 21 de salve de tun. Până la vârsta de 5 ani s-a bucurat de toate privilegiile unei vieţi la palat. Declanşarea primului Război mondial a obli-

gat familia regală să se refugieze din calea trupelor germane. Educaţia a primit-o cu precădere în familie – de la pregătitori, de la ărinţi şi de la ersonalul curţii. De la mama sa a învăţat engleza şi franceza iar de la tatăl său germana. A frecventat Colegiul din Heathfield-Ascot din Marea Britanie. A studiat sculptura cu Ion Jalea şi pictura cu Jean Al. Steriadi. În anii de după război a călătorit împreună cu familia regală în România Mare, întrgită sun regenţa tatălui său. A crescut cu dragostea faţă de România, poporul, tradiţiile şi limba română. În 1926 călătoreşte împreună cu Regina Maria în America şi apoi în Spania. Se căsătoreşte în 1931, ceremonia având loc la Castelul Pelişor, cu Anton de Habsburg, Arhiduce de Austria, pe care l-a cunoscut cu ocazia călătoriei în Spania. Conjucturile politice ale timpurilor, revoluţia din Spania şi decizia lui Carol al II-lea ca descendenţii din familia Habsburg să nu fie născuţi pe pământ românesc au pus pe tinerii căsătoriţi în mare dificultate. Unii din ce şase copii ai prinţesei Ileana au fost declaraţi la naştere fără naţionalitate. S-au stabilit în Sonnberg, Austria, care dvine de-acum locuinţa lor permanentă. Izbucnirea celui de-al II-lea război mondial a surprins-o deci în străinătate. A petrecut o perioadă de timp în Viena. Aici, prin organizaţia Crucea Roşie, a îngrijit pe răniţii români aduşi de pe diferite câmpuri de luptă. Anul 1943 şi evenimentul de la 23 august 1944 găseşte întreaga familie la Castelul Bran. Înfiinţează, prin donaţia unui teren de lângă Castelul Bran, „Spitalul Inima Reginei”, în onoarea Reginei Maria care avea inima depusă într-o stâncă din Capelă. Munca în acest spital devine o pasiune. Crăciunul anului 1947, bogat în zăpezi, este urmat de veştile triste ale ultimatului primit de Regele Mihai. În câteva zile a trebuit să părăsească România, plecând în Elveţia şi apoi în Argentina. În 1950, împreună cu cei şase copii, se întoarce în S.U.A., stabilindu-se în Newton, Massachusetts. Arhiducele Anton de Habsburg pleacă în Austria. După un timp se despart. Se recăsătoreşte (cu Dr. Ştefan Issărescu), în fapt o căsătorie convenţională. Scrie cele douî cărţi „I live again” şi „hospital of the Queen’s Heart”. Pierderea celei mai mari fice Minola, în anul


ORIGINI nr. 11-12/2009

CONDIȚIA EXILULUI

1959, ca urmare a unui accident de avion, precum şi boala lui Ştefan, cu urmări neplăcute, au afectat-o foarte mult. Socotind că, într-un fel, copiii erau capabili de a se descurca singuri, a început să se orinteze spre o activitate în slujba comunităţii. Astfel, în 1961, îmbracă haina monahală ca novice de la mânăstirea de maici „Monastery of the Veil” din Bussy-en-Othe, Franţa. După ce a fost tunsă monahie în 1967, revine în S.U.A. unde înfinţează Mânăstirea „Schimbarea la faţă” în Ellwood City, Pennsylvania. Aici a reprezentat pentru toţi o netulburată oglindă a vieţii duhovniceşti şi o pildă smerită de înţelepciune, până în ultima zi de 21 ianuarie 1991, când ne-a părăsit întru Domnul. Dar să urmărim îndeaproape aspectul soteriologic, în condiţiile exilului, având ca personaj, ca erou şi ca pătimitor pe Alteţa Sa, Prinţesa Ileana. Exilul Prinţesei şi al familiei sale a început de fapt la scurt timp de la căsătorie, la începutul anilor `30, când dorinţa de a avea copii, a intrat în conflict cu decizia lui Carol al II-lea ca descendenţii din familia Habsburg să nu fie născuţi pe pământ românesc. A poposit mai întâi la Munchen în Germania, apoi cu chirie într-o casă la Molding în Austria, unde s-au născut primii doi copii şi, în final, la castelul din Sonnberg aflat la 50 km de Viena. Aici, ca un alt început, Prinţesa a ţinut să sfinţească casa, afirmând că: „a cere binecuvântarea lui Dumnezeu la fiecare început este considerat important de către Biserica noastră”. Prinţesa Ileana, pe lângă activităţile gospodăreşti, grădinărit, tunsul oilor şi torsul lânii, împletitul cu andrelele, cusutul, creşterea şi îngrijirea celor şase copii, a deschis un dispensar pentru micii locuitori ai satului. Iată cum povesteşte Prinţesa despre perioada cât a locuit la castelul din Sonnberg: „Împreună cu doica ce avea grijă de copii mei, am organizat un dispensar pentru copiii din sat care era deschis o zi pe săptămână. Multe din tratamentele, începute acolo, trebuiau să fie contiuate acasă, şi acestea erau tot în sarcina mea. Când a fost nevoie de o infirmieră pentru cazurile care necesitau o îngrijire specială mi-am împărţit lucrurile în aşa fel încât să mă pot achita şi de această îndatorire. În timpul celor şase

43

luni de iarnă am organizat şi o cantină, la care gătea o bătrână din sat, pentru 30 dintre şcolarii cei mai săraci.” În primii ani ai războiului Prinţesa aflată în Austria, contribuie efectiv la îngrijirea răniţilor, în primul rând a răniţilor români, cutreierând spitalele, vorbind cu doctorii, luând legătura cu reprezentenţele diplomatice sau stând la capul celor ce îşi trăiau ultimemle clipe. „Am învăţat că există un drum către inima tuturor oamenilor, fie ei duşmani ori prieteni, indiferent de opiniile lor politice sau convingerile naţionale. Înaintea morţii şi a durerii toţi oamenii sunt egali, iar cei mai mulţi dintre ei îşi dau seama de acest lucru şi sunt gata să se ajute unul pe altul. Am învăţat că acolo unde există credinţa în Dumnezeu, lucrarea Sa poate fi dusă la îndeplinire.” Putem afirma că, acum când Prinţesa avea numai 33 de ani, deci cu mult înainte de vârsta la care va intra în viaţa monastică, activitatea şi preocupările Alteţei Sale îmbrăcase forma sacrificiului pentru binele celorlalţi, din propria voinţă, nesilită de nimeni. Avea loc o metamorfoză a personalităţii sale, convinsă deja că se poate elibera de orice teamă în legătură cu propria-i fiinţă şi că sensul existenţei se regăsea în dăruirea în întregime celorlalţi, pentru ca şi ei să devină la rândul lor exponenţi ai fericirii în înţelesul cel mai înalt şi nobil. Îşi oferea astfel cele mai alese calităţi, semenilor şi societăţii, fără să aştepte o recompensă, pentru că sacrificiu înseamnă să dăruieşti fără a dori să ţi se întoarcă ceva. Evoluţia războiului precum şi dorul de ţară unde s-a născut şi pentru poporul român pentru care a nutrit un sentiment de respect şi devoţiune o determină pe Prinţesă să revină în ţară în anul 1943. După mai multe încercări se stabileşte la Castelul Bran, cu toate că el nu era amenajat pentru locuit pe timpul iernii. Castelul Bran fusese făcut cadou Reginei Maria, după primul război mondial, de către oficialităţile oraşului Braşov. Prinţesa Ileana ţinea foarte mult la castel, acordându-i o importanţă deosebită, fiind o amintire de la mama sa Regina Maria care la timpul potrivit i la lăsat moştenire prin testament. Îl locuiseră


44

CONDIȚIA EXILULUI

numai vara dar „a trebuit să vină ocupaţia rusească să ne dăm seama că de fapt putem locui acolo în tot timpul anului – mai ales dacă viaţa ne este în pericol altundeva”. Stabilită aici, Domniţa Ileana, aşa cum îi spuneau toţi din împrejurimi, şi-a continuat aceeaşi muncă de ajutorare a celor bolnavi, a răniţilor de pe front şi a tinerilor mame care îşi năşteau pruncii în singurătate, fără asistenţă medicală. Prinţesa lucra în acelaşi timp ca voluntară la Cantina Crucii Roşii din Braşov. Împreună cu prietenele domniei sale distribuiau la gara din oraş alimente şi ceai cald pentru trenurile de refugiaţi şi ajuta cu ce se putea în condiţiile de tranzit. Dorinţa sa, pusă în rugăciune, de a înfiinţa un spital lângă castel, a fost auzită de Dumnezeu. Un spital s-a amenajat peste drum de clădirile vămii în 1944. La început spitalul a avut numai o secţie militară dar, după un an, s-a înfiinţat şi o secţie civilă, pentru bărbaţi, în care erau trataţi sătenii din cele 13 sate ce aparţineau de Bran. Cu banii donaţi de Malaxa în 1946 s-a adăugat şi secţia pentru femei şi copii. Dăruirea Prinţesei pentru acest spital a generat un entuziasm general în rândul celor bogaţi dar şi a celor săraci. Colonelul Şerbu a proiectat o microhidrocentrală electrică şi o fabrică de textile şi a donat pânza pentru lenjerie. Oraşul Mediaş a donat vasele pentru spital iar ţăranii, din Poartă aprovizionau spitalul cu alimente, legume şi fructe. Deschiderea Spitalului la Bran i-a dat şansa să facă o adevărată pasiune pentru ajutorarea celor bolnavi şi a celor în nevoi. Prin relaţiile sale din Austria şi Elveţia, Prinţesa a adus, pentru prima dată Penicilina în Spital, salvând multe vieţi. Nu rare au fost cazurile când în miez de noapte, prin troiene, Domniţa a călătorit la casele celor în suferinţă, internându-i în „Spitalul Inima Reginei”, deja cunoscut ca un lăcaş al binefacerii. Fără intenţia de a acuza sau judeca vreo instituţie sau persoană, trebuie menţionat că la toate aceste mari greutăţi se mai adaugă şi distrugerile, jafurile şi violurile, săvârşite de armatele ruseşti în trecere peste Carpaţi. Se lucra într-o tensiune de nedescris în spital, mai ales că nu era nici o posibilitate

ORIGINI nr. 11-12/2009

de al ascunde sau proteja. Se ajungea, din drumul principal, prin trecerea unui pod, chiar în curtea spitalului. „Mulţi sau puţini, soldaţii sovietici, înarmaţi cu arme moderne, cu o simplitate înspăimântătoare şi inumană îşi luau ceea ce doreau ameninţând cu pistolul şi împuşcând oameni cu aceea lipsă totală de sentiment pe care un om normal o poate avea numai când trage într-o ţintă de carton... Am fost salvaţi aproape printr-un miracol; ruşii pur şi simplu nu au traversat niciodată podul.” În acele vremuri de mari încercări, Domniţa Ileana îşi rezerva ore de peste zi sau ale nopţii, pentru rugăciuni la Bisericuţa de lemn sau la Capelă, ambele situate lângă castel. Îngropată în stâncă se afla cutiuţa cu inima regineii Maria adusă din capela „Stella Maria” de la reşedinţa din Balcic în toamna anului 1940. Mai mult, la Capelă, Domniţa depusese în mai 1941 rămăşiţele trupeşti ale Prinţului Mircea, fratele ei care murise la vârsta de 4 ani, de febră tifoidă, în timpul primului război mondial, împlinind astfel dorinţa mamei sale. Dar să-i dăm cuvântul Domiţei: „Când aveam nevoie să găsesc puţină mângâiere, stăteam în uşa Capelii şi mă uitam în jos, spre Biserica din Bran, sau înspre munţii ce se ridicau în spatele castelului, şi de cele mai multe ori mă cuprindea o mare pace: „Linişteşte-te şi adu-ţi aminte că eu sunt Dumnezeu”. Nedreptăţile şi frustrările se ţineau lanţ. În iulie 1945, Prinţesei i s-a interzis dreptul de participare la parastasul de şapte ani, al mamei sale Regina Maria, care avea loc la Curtea de Argeş. „Aşa că m-am refugiat iar în capelă, căutând puterea să suport nedreptatea ce mi se făcuse...” Şi Domniţa continuă: „Mila Domnului vine către noi pe ocolite. Trecem prin încrecări amare, suferim cu toţii, dar dacă nu ne pierdem speranţa, chiar dacă ne-am pierdut încrederea în noi, dacă încă ne agăţăm de ceea ce este Dumnezeu, de ceea ce înseamnă pentru fiecare moarte şi învierea Mântuitorului atunci, toate aceste lucrări îţi vor fi dăruite. Dar în primul rând terbuie să ne dăm seama că există doar o singură Putere care trece peste toate; o singură Dragoste care durează pe vecie; un singur Prieten care niciodată nu ne părăseşte, indiferent cât de imperfecţi sau necăjiţi suntem: Dumnezeu.”


ORIGINI nr. 11-12/2009

CONDIȚIA EXILULUI

Era evident că Domniţa înţelegea că omul simplu care are frică de Dumnezeu este superior omului care se poartă deosebit şi umblă elegant, dar care nu are printre ţintele şi dorinţele lui arzătoare pe aceea de a fi plăcut lui Dumnezeu. Potrivit scopului natural, omul trebuie să trăiască în duh, să-şi subordoneze totul duhului, să fie pătruns de duh în tot ceea ce este al sufletului şi al trupului, precum şi în lucrurile exterioare. De aici se pare că nu mai este prea mult până la desăvârşita armonie a tuturor mişcărilor şi a tuturor atitudinilor, a gândurilor, a sentimentelor, a dorinţelor, a intenţiilor, a impresiilor, a plăcerilor. Precipitarea evenimentelor social-politice ale României, sub ocupaţia sovietică recent instaurată, atunge punctul culminant la sfârşitul de an 1947, când Regele Mihai abdică şi Prinţesa cu familia sa i-a drumul exilului. Îngenunghează cu soţul şi copii pentru ultima dată la altarul unde era inima Reginei mamă Maria, rigţndu-se adânc în tăcere. Au luat cu ei o cutiuţă veche şi frumoasă de metal de pe una din mesele din castel şi, dând la o parte zăpada cu mâinile, au umplut-o cu pământ românesc. Despărţirea de spital a fost dureroasă. A avut loc pe înserate, ca o taină. Dar să-i dăm cuvântul Prinţesei care îşi aminteşte, după 5 ani de pribegie, de momentul în care a fost obligată să părăsească ţara luându-şi unele mici comori aruncate în grabă sub presiunea fricii şi a durerii, printre care şi Icoana Mântuitorulu: „Şi totuşi aceste comori, din altă lume, din altă viaţă, arată împăcate aici. Pe peretele din bucătărie este o fotografie cu mama în costum naţional românesc, printre florile ei, în fundalul fotografiei se vede Branul, castelul nostru ca din poveşti, cocoţat pe o stâncă, în care locuiam odată. Pe alt perete am o icoană veche a Mântuitorului simbolul acelei credinţe care ma purtat prin toate necazurile şi ma ajutat să ajung aici, în Noua Anglie, stăpână pe puterile mele şi să am forţa morală să trăiesc din nou”. Stabilirea Prinţesei cu familia la Newton, Massachusetts, în 1950 deschide o nouă etapă în viaţa, activitatea şi trăirea spirituală. Prinţesa iubea prezentul şi în acelaşi timp trecutul. Întâlnea în pereglinările ei români minunaţi, care cu mâinile lor nu tocmai instruite, foloseau unelte moderne pentru a cuceri „pământul nou” („Pentru a trăi din nou”). Deasupra patului ei atârna crucifixul spaniol care fusese aruncat prin geam afară din castelul de la Sonnberg de un soldat rus în timpul ocupaţiei. Ca prin minune, un copilaş din prejurimi l-a găsit şi pe ascuns, i l-a dăruit Prinţesei la plecare. La piept purta cu ea icoana pe care mama sa i-o dăruise la moartea fratelui mai mic. De pază zilelor uneori triste şi al nopţilor uneori albe era statuia Sfântului Benedict, aplecat în

45

cucernică rugăciune. Dar cel mai de preţ obiect era cutia rotundă, plată, suflată în aur, cu pumnul de pământ românesc. Stătea în mijlocul acelor mărturii şi ruga: „Doamne dă-mi linişte sufletului meu”. Tot în această perioadă se deapănă povestea tiarei, a diademei regale cu safire şi diamante, comandată de ţarul Nicolae I al Rusiei soţiei sale Prinţesa Harlotte a Prusiei în 1825. Prin nepoata sa mama Reginei Maria, tiara a ajuns în final la Prinţesa Ileana. Transportată din Buenos Aires la Miami, de aici la Boston, a fost vândută sub valoarea sa pentru a-şi întreţine familia şi acoperi unele datorii. Iată ce spune Prinţesa în aceste momente: „Dar adevărata putere să-mi continui viaţa, să fac faţă dezamăgirilor, străinilor şi singurătăţii precum şi hotărârea de a „trîi din nou”, vine de undeva din străfundurile fiinţei mele, din forţa interioară pe care o dă oricui credinţa. Credinţa m-a susţinut în trecut şi sunt ferm convinsă că mă va susţine şi în viitor.” Activitatatea Prinţesei se regăsea în conferinţe pe teme culturale, istorice, religioase, întâlniri cu diferite asociaţii şi societăţi, parohii şi misiuni. Clare, pline de esenţăşi de curaj erau prelegerile sale. Cu o deosebită putere de analiză arăta că schimbările care au intervenit atunci nu erau simple schimbări de conducători, guverne şi ocupaţii. Aceste schimbări urmăreau mult mai mult. Ele erau îndreptate către spiritul unui popor, despindu-l nu numai de libertate ci şi de cele mai elementare nevoi; această forţă de împilare nu era orientată îmotriva unei clase ci împotriva unei tradiţii şi a unei mantalităţi. „Ştiu – spune Prinţesa – cu cât curaj s-a opus poporul meu acestor orori, cum s-a răzvrătit spiritul românesc şi încă se mai împotriveşte. Puterea românilor de a îndura este de necrezut; suferinţele lor sunt strigătoare la cer – care încă nu le-a dat nici un răspuns. Ei se apleacă pe timp de furtună dar convingerea mea este că nu vor ceda niciodată. Atâta timp cât vor rămâne pe pământul unde s-au născut vor fi demni de ei.” Vie şi de neuitat a rămas vizita Prinţesei Ileana, în anul 1960 la biserica „Sfântul Gheorghe” din Toronto, cu ocazia sărbătoririi zilei de 10 Mai. Conferinţa ţinută de Alteţa Sa, ca invitată a Coroanei Regale de către „Asociaţia Clerului Ortodox din Toronto”, la „Manifestaţia Ortodoxiei” din Massey Hall, şi nu în cele din urmă, cea dedicată credincioşilor parohiei, s-au situat la un nivel academic – lecţii de istorie adevărată, de mărturisire a credinţei şi tradiţiei româneşti. La numai un an, în 1961, Prinţesa Ileana lăsa în urmă cele lumeşti şi trece pragul Mănăstirii Bussy-En-Othe din Franţa, ca novice, îmbrăcând haina monahală în tot restul vieţii. Pentru cei care cunosc exilul, voit sau nevoit, viaţa Prinţesei Ileana este un expemlu edificator a ceea ce înseamă să păşeşti pe drumul mânturii.


46

CONDIȚIA EXILULUI

. Suferinţele prin care trecuse, începând cu plecarea forţată de două ori din ţara în care se născuse, despărţirea de primul soţ, Anton, cu care avea copiii, căsătoria convenţională, de protecţie, de scurtă durată, cu doctorul Ştefan Issărescu, pierderea cele mai mari fiice Minola într-un accident de avion, sănătatea ei fregilă, durerile continui de spate, au determinat-o într-un fel să se deciă la trecerea în faptă, a trăirii în veşnica iubire aceea arzând de Dumnezeiască dragoste, mai ales că copii ei erau de-acum mari şi pe picioarele lor. Avusese o familie, o viaţă lumească, iar acum alegea mânăstirea ca pe o familie duhovnicească, având scop desăvârşirea sufletului prin rugăciune, port, ascultare şi fapte bune. Era mulţumită şi împcată cu propriul său suflet, că acum avea marea şi unica şansă să crească fiice duhovniceşti şi că viaţa poate continua în totală curăţenie, smerenie şi fapte bune. Gândul trăirii, însingurat de cele lumeşti, pentru a vorbii numai cu Dumnezeu şi cu îngerii, devenise o prezenţă, singurul mod de a exista. Alteţa Sa se conforma versetului din Evanghelia Sfântului Apostol Matei (19, 21): „Dacă vrei să fii desăvârşit, i-a zis Iisus, du-te de vinde ce ai, dă la săraci şi vei avea o comoară în cer. Apoi vino şi urmează-Mă”. Prinţesa care se născuse cu servanţi şi ajutoare, răsfăţată în castelele de la Balcic, Peleş, Bran sau Sonnberg, cu zile fericite sau triste, lăsa totul, răspunzând unei chemări irezistibile. Amintirile, care încă mai dăinuiau în memoria ei, dispăreau, treptat, estompându-se, lăsând loc îndrumărilor măicuţei stareţă Eudocsia şi ale duhovnicilor. Făgăduilelile principale sau voturile: ascultarea, sărăcia de bună voie şi, în cazul ei, renunţarea la viaţa trupească, nu mai constituiau frustrări, ci bucurii. Ele se instalaseră într-un mod tăinuit, fără martori, fără manifestări vizibile. În Sâmbăta lui Lazăr, a anului 1967, Domniţa Ileana este tunsă monahă cu numele Alexandra. Acesta a fost marele dar din mila lui Dumnezeu. A urcat din treptă în treaptă, cu stăruinţă şi smerenie, dobândind rugăciune curată de gânduri şi imaginaţii, uneori şi la timp în nădejdea mântuirii. La numai câteva luni a plecat apoi în Statele Unite punând prima piatră la fundaţia Mânăstirii „Schimbarea la Faţă” din Ellwood City. Era condusă de necisitatea unei comunităţi fraterene pan-ortodoxe pe pământ american. A început cu adăpostirea într-un trailer. Mânăstirea se ridica sub ochii tuturor care o sprijineau şi era fericită că-şi putea sacrifica totul fără a cere nimic. Primea ajutor şi Dumnezeu ştia, purtându-i în permanenţă de grijă, deoarece ea îi mărturisea că în aceasta constă fericirea ei. Nu erau mulţi care puneau umărul, dar păreau numeroşi şi puternici. Şi nu se temeau de nimic. Începuse viaţa monastică într-un alt loc bi-

ORIGINI nr. 11-12/2009

necuvântat de Dumnezeu, cu măicuţe şi surori întru Hristos. Era locul ideal de rugăciuni, după cum spune Psalmul 83, 11: „Că mai bună este o zi în curţile Tale decât mii.Ales-am a fi lepădat în casa lui Dumnezeu, mai bine, decât a locui în lăcaşurile păcătoşilor.” Serviciile religioase zilnice hrăneau sufleteşte pe măicuţele şi surorile abia sosite şi le îmbogăţea vocabularul rugăciunilor. Ridicarea glasurilor spre lauda Atotputernicului le înălţa şi inimile. Trăiau experienţa unică atunci când prin grija Domnului, le erau împlinite nevoile fizice. Hrana sosea de la credincioşii în pelerinaj la locul deja cunoscut ca sfinţit; vecinii îşi împărţeau cu mânăstirea roadele din grădini şi livezi; iar taxele şi plăţile erau acoperite în timp din donaţii. Ridicarea şi extinderea sfântului aşezământ nu au fost subvenţionate de organizaţii guvernamentale ci s-au bazat pe donaţiile credincioşilor, care ofereau înapoi lui Dumnezeu o parte din bogăţia pe care El prin Mila Sa, le-o dăruise. Totul creştea şi înflorea. Părea un miracol, dar cât de clar rosteşte versetul 33, Cap.6, din Evanghelia Sfântului Apostol Matei: „Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi neprihănirea Lui şi toate aceste lucruri vi se vor da pe deasupra.” Nu se neagă că viaţa monastică nu ar fi câteodată atinsă de lipsuri şi de greutăţi sau chiar de rele pasiuni, ca mândria sau lenea. Maica Alexandra le ştia prea bine. Nu toate zilele sunt senine. Dar totdeauna există un suport şi un ajutor; în orice moment şi în orice circumstanţă mila Domnului se revarsă peste cei care o cer. Trăind o viaţă de mânăstire, an după an, sezon după sezon, în sufletul monahiilor – măicuţelor cum le numim noi cu respect şi evlavie – se dăltuieşte marmura nemuririi recunoaşterea că Dumnezeu cu adevărat se îngrijeşte de aceia care mai întâi caută împărăţia Sa. Maica Alexandra a dovedit-o prin faptul că întradevăr nepreţuită şi mai presus de orice stăruinţă sauîncercare este grija neîntreruptă pentru salvarea sufletului, căci de acest lucru depinde viitorul nostru cel veşnic şi fericirea noastră cea fără de sfârşit. Ea conştientiza că dimensiunea procesului de mântuire a sufletului se regăseşte în faptul că pentru aceasta a trebuit ca Unul Dumnezeu să se facă om şi, pentru noi, oamenii, şi pentru a noastră mântuire, să se aducă pe Sine de bună voie, jertfă şi ispăşire, încât să se hărăzească slobozirea şi îndumnezeirea. Maica Alexandra şi-a însuşit călugăria ca al doilea botez, cu credinţa că toate păcatele vor fi iertate. În mănăstire a găsit liniştea, acea aşezare sufletească de care mulţi duc lipsă, chiar când par a fi fericiţi. O linişte unită cu frica de Dumnezeu, liniştea trupului prin domolirea simţurilor şi a deprinderilor. O tăcere strălucitoare a inimii, o filozofie a liniştii spre mântuire. O linişte ca ţarina lui Hristos, cea mult roditoare a mântuirii.


ORIGINI nr. 11-12/2009

ARHIVĂ

47

CAMELIA SURUIANU

CELE DIN URMĂ “ÎNCERCĂRI” ALE PĂRINTELUI IEROSCIMONAH DANIIL SANDU TUDOR Dosarul Rugului Aprins reprezintă cel mai concludent exemplu de persecuţie religioasă. Deşi, Constituţia garanta libertatea religioasă, acest privilegiu era socotit „o mască pntru promovarea diverselor obiective politice antidemocratice de către elemente democratice.”1 Unul dintre cele mai interante dosare pe care Securitatea le-a fabricat a fost „Alexandru Teodorescu şi alţii”, într-un cuvânt Rugul Aprins. Astăzi, acest dosar, conform specificaţiilor, reprezintă un model de reprimare la adresa creştinismului ortodox. Dosarul Penal/202, „Alexandru Teodorescu şi alţii”, aflat astăzi la Arhiva Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii (A.C.N.S.A.S.), provenit de la Arhivele Ministerului de Justiţie secţia Instanţe Militare, este format din zece volume cuprinzând: anchetele,recursul şi actele de penitenciar ale întregului lot. George Enache, în Ortodoxie şi putere politică în România contemporană, pe baza documentelor de la A.C.N.S.A.S., reface luptele de culise duse de către cele mai prestigioase feţe bisericeşti din perioada ateisă, acordând, cu această ocazie un spaţiu amplu, dosarului amintit. Deşi asociaţia Rugul Aprins fusese legal înfiinţată, intelectualii, adunaţi la mânăstirea Antim, au fost catalogaţi drept „inamicii poporului”. Astfel, potrivit opiniei de atunci, „a adera la doctrina Bisericii şi a practica în mod sistematic cultul înseamnă o deprindere, cel puţin spirituală, de comunism.”2 Cu toate acestea, Sandu Tudor, în ciuda vicisitudinilor, s-a ridicat împotriva materialismului dialectic ateist în numele spiritualităţii ortodoxe. Iar pentru această culpă securitatea i-a fabricat, ca de altfel şi în alte situaţii, un vast dosar de anchetă. George Enache, în capitolul Daniil Sandu Tudor, pagini din dosarul de anchetă 1136683 , ce face parte din studiul CNSAS, Arhivele Securităţii, publică dosarul de anchetă al învinuitului. Din acest document aflăm că iniţial părintele Daniil Sandu Tudor a fost acuzat de infracţiunea de „uneltire contra ordinii sociale”, (articolul 209 din Codul Penal al R.P.R.)4 ca apoi, să i se aducă noi învinuiri. Inculpatul este acuzat că în perioada 19331938, pe când era directorul ziarului Credinţa ar fi semnat articole în care ar fi susţinut „pătrunderea fascis

1 George Enache, Ortodoxie şi putere politică în România contemporană, Editura Nemira, Bucureşti, 2005, 386. 2 Ibidem., p. 396. 3 Vezi, George Enache, Daniil Sandu Tudor, pagini din dosarul de anchetă 113668, în „CNSAS, Arhivele Securităţii”, volumul I, Editura Pro Historia, 2002, pp. 169-202. 4 ACNSAS, Fond Penal, dosar 202, vol. 1, f. 12.

mului în România.” Apoi, este învinuit că ar fi defăimat Uniunea Sovietică şi „ordinea socială existentă în stat.” Cu privire la manifestările culturale organizate la mânăstire Antim, în viziunea securităţii, conferinţele au fost „îndreptate împotriva regimului instaurat în România”. Desigur, această acuzaţie era cel mai uşor de adus dar, în acelaşi timp cel mai greu de probat. Marius Oprea, în studiul Adevărata călătorie a lui Zahei5 , formulează o gravă acuzaţie la adresa scriitorului Zaharia Stancu. Exegetul onsideră că sub numele conspirativ „Zamfir Pană” , întâlnit în trei declaraţii în dosarul lui Sandu Tudor, se ascunde Zaharia Stancu, prieten şi colaborator al revistelor Floarea de foc şi Credinţa. Marius Oprea comentând acest aspect susţine că „nu este imposibil ca Zaharia Stancu (...) să-l fi trădat de-a binelea a doua oară”. Securitatea, căutând noi capete de acuzare, i-a introdus în celulă timp de o lună de zile, un informator. Noul „camarad”, periodic, era scos, pentru a da declaraţii cu privire la comportamentul inculpatului. „Spune că este acuzat mereu, că şi el desfăşoară activitate legionară sub masca duhovnicească. Neagă acest lucru spunând că, deşi caută să arate celor ce vin la el calea adevărului şi pericolul cel reprezintă aceşti anticreştini, atei adevăraţi ce sunt comunişti, nu se poate numi activitate legionară.”6 Prin urmare, dârzenia, tăria de caracter, nu l-au părăsit de-a lungul dificilei anchete. Pentru a strânge noi dovezi, securitatea foloseşte şi bine cunoscuta metodă de confruntare cu alţi membri ai grupului, dar fără succes. Părintele Daniil Sandu Tudor recunoscu doar declaraţiile pe care ceilalţi membri le făcuseră anterior. În căutarea de noi dovezi, anchetatorii, răscolind bibliotecile, găsesc zece articole publicate în Credinţa cu un puternic caracter anticomunist, pe baza cărora, este învinuit „de activitate intensă contra clasei muncitoare”. Sentinţa numărul 125, din 8 noiembrie 1958, cuprinde următoarea precizare: „De-asemenea prin articolele scrise în ziarul Credinţa în perioada 19331938 inculpatul Teodorescu Alexandru a dus o intensă propagandă anticomunistă calomniind şi defăimând Uniunea Sovietică şi elogiind orânduirea capitalistă. Astfel, în cuprisul articolelor Bestialitatea modernă, Religia ateismului rus, Între sobor şi soviet, şi altele rezultă ura neîmpăcată a inculpatului Teodorescu Alexandru împotriva clasei muncitoare şi mişcării muncitoreşti dovedindu-se a fi un

5 Vezi Marius Oprea, Adevărata călătorie a lui Zahei. Vasile Voiculescu şi taina Rugului aprins, Edirura Humanitas, Bucureşti, 2008. 6 ACNSAS, Fond Penal, dosar 202, vol. 6, f. 430


48

ARHIVĂ

apărător credincios al orânduirii burghezomoşiereşti şi un propagator înfocat al ideologiei fasciste. Pentru a-şi ascunde această activitate criminală, după 23 august 1944 inculpatul Teodorescu Alexandru s-a călugărit stabilindu-se la mânăstirea Antim din Bucureşti, unde şi-a continuat activitatea sa duşmănoasă stabilind legături cu o serie de elemente legionare aşa cum sunt: Braga Roma, Ghiuş Vasile Benedict, Anania Valeriu precum şi cu inculpatul Mironescu Alexandru şi împreună au trecut la înfiinţarea unei grupări intelectuale Rugul Aprins în perioada 1945-1948 au organizat la mânăstirea Antim o serie de întruniri cu membrii grupului cât şi cu elemente ce vizau mânăstirea, în cadrul cărora pe lângă problemele de ordin mistic-religios au desfăşurat şi o intensă activitate contrarevoluţionară.”7 Astfel, după cum se poate observa, sub masca de legionari, „era pedepsit delictul de a gândi altfel decât noua politică care se impunea în România.”8 Inventând conspiraţii împotriva statului, prin cercetările efectuate în ultima perioadă rezultă că grupul Rugului Aprins: „Şi-au exercitat dreptul pe care teoretic, orice român îl avea, de a crede şi de a-şi practica credinţa religioasă în mod liber.”9 Cu privire la retragerea pe timpul verii al câtorva studenţi la schitul Rarău, securitatea, fidelă tradiţiei marxiste, a interpretat dorinţa de renaştere spirituală, ca fiind o mască care ascundea o pregătire „în munţi” de răsculare a tuturor legionarilor. În viziunea anchetatorilor, părintele Dniil Sandu Tudor „începând cu anul 1955 a trecut la reorganizarea acesteia.” Cât priveşte modul în care se formase presupusa răscoală, securitatea, vigilentă, oferii instanţei următoarea explicaţie:”au atras tinerii întro activitate mistico-religioasă (...) manifestându-se cu ei duşmănos la adresa ordinii sociale existente.” Desigur, „educaţia mistico-religioasă” se făcea din punctul lor de vedere „în spirit ostil regimului existent”, căutându-se totodată şi defăimarea Uniunii Sovietice. În ciuda istovitoarei anchete, care se desfăşură timp de peste patru luni de zile, anchetatorii s-au văzut în situaţia să concluzioneze:”Nu s-a scos nimic de la el.” Astfel, în urma cercetărilor efectuate, după această pseudoanchetă părintele Dniil Sandu Tudor este acuzat de „activitate ostilă clasei muncitoare şi de susţinere a fascismului, de organizare a unei activităţi contrarevoluţionare în cadrul asociaţiei Rugul Aprins în perioada 1945-1948”, precum şi de „întruniri subversive cu foşti membrii ai asociaţiei Rugul Aprins şi alte elemente în perioada 1955-1958.”10

7 Cf. Dosarul Penal 202, vol. 4, fila 217, Sentinţa numărul 125, din 8 noiembrie 1958. 8 Martiri pentru Hristos, din România, în perioada regimului comunist, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2007, p. 164. 9 Idem., 10 ACNSAS, Fond Penal, dosar 202, vol.4, filele. 299, 300.

ORIGINI nr. 11-12/2009

În viziunea securităţii Rugul Aprins era „o organizaţie subversivă unde s-au ţinut mai multe şedinţe cu caracter conspirativ, au atras o serie de elemente reacţionare din rândul studenţiilor şi i-a instigat la acţiuni revoluţionare împotriva orândurii de stat democratice din R.P.R.”11 Prin urmare, „faptele tuturor condamnaţilor întrunewsc în drept elementele constitutive ale infracţiunii de crimă de uneltire contra ordinii sociale întrucât organizaţia are caracter fascist şi a avut ca scop schimbarea ordinii sociale existente în stat.” Părintele Daniil Sandu Tudor considerat liderul grupului a fost condamnat la „25 de ani de temniţă grea şi 10 ani degradare civică”, pentru „infracţiunea” de „crimă de uneltire contra ordinii sociale”, şi la „15 ani detenţie riguroasă pentru crima de activitate intensă contra clasei muncitoare.” Conform Codului Penal, inculpatul era obligat să execute pedeapsa cea mai grea.12 Sentinţa mai prevedea şi confiscarea totală a averii. Cu privire la bunurile sale:”Subsemnatul Teodorescu Alexandru (...) în legătură cu averea mea personală declar următoarele:Nu posed nici o avere imobiliară, posed un număr de cărţi, două rânduri de haine călugăreşti şi lenjerie personală. Aceasta îmi este declaraţia pe care răspund şi semnez Alexandru Teodorescu.”13 În continuarea acestei declaraţii „averea” părintelui călugăr ne este prezentată amănunţit:”Proces verbal al obiectelor ce aparţin ieroschinonahului Daniil Sandu Tudor: 1. şasesprezece volume, dicţionare universale legate în pânză roşie, 2. treisute patruzeci cărţii scrise în limba franceză legate în pânză gri, 3. două sute şaizeci şi opt cărţi scrise în limba franceză şi română, 4. patru volume: Dicţionarul limbii române literare contemporane, 5. un stilou marca Luxcor, una lentilă convexă, una busolă Besart, 6. una rasă, o camilafcă. Drept pentru care am încheiat prezentul proces verbal în trei exemplare dintre care unul rămâne custodelui.”14 În urma „violării” intimităţii intelectulae, procesul se sfârşi. Astfel, părintele ieroschimonah Daniil Sandu Tudor, la şaizeci şi doi de ani intră în vârtejul Aiudului. Dacă închisoarea Piteşti a fost locul destinat studenţimii române, Miercurea Ciuc femeilor, Aiudul a fost închisoarea desemnată intelectualilor. Dintre personalităţile care au trecut prin iureşul Aiudului, îi amintim pe: Mircea Vulcănescu, Radu Gyr, Vasile Voiculescu, Alexandru Mironescu, Constantin Noica, Nichifor Crainic. În vremea dictaturii comuniste deţinuţii erau împărţiţi în două categorii, cei politici şi cei de drept comun. Deţinuţii de drept comun se bucurau de anumite privilegii. Aceştia aveau acces la: corespondenţă, primirea de pachete, vizite. Deţinuţii politici, nu se bucurau de drepturile amintite, mai mult, odată ajunşi în penitenciar, erau supuşi unui nou interogatoriu. De data aceasta întrebarea sacadată a noului anchetator era: „Ce n-ai declarat la anchetă?” În felul acesta torturile fizice şi psihice continuau. Întâmplarea făcea ca Virgil Maxim să-l reîntâlnească pe ieroschimonahul Daniil Sandu Tudor la Aiud

11 Ibidem., vol. 4 A.C.N.S.A.S., fila nr. 216. 12 Ibidem., vol. 10 A.C.N.S.A.S., fila nr. 310. 13 Ibidem., vol. 9 A.C.N.S.A.S., fila nr. 16. 14 Ibidem., vol. 9 A.C.N.S.A.S., fila nr. 46,


ORIGINI nr. 11-12/2009

ARHIVĂ

Precizăm că,Virgil Maxim îl cunoscuse în 1950, pe când părintele fusese arestat vreme de doi ani de zile. Timpul pe care cei doi îl petrecuseră împreună în celula întunecoasă îl determină, pe fostul deţinut politic, să-l considere „cel mai deosebit om pe care l-am întâlnit în perioada când am stat la Reduit.”15 Fire efervescentă, Daniil Sandu Tudor, pentru a nu mai ţine prelegeri colegilor din celulă „fu izolat pe una dinlaturile scurte ale T-ului, spre administraţie.16 La un momentdat de la guvernul comunist, în închisori s-au dat noi directive. Deţinuţii politici erau obligaţi să-şi recunoască aşa-zisa vină şi să-i defăimeze mişcarea legionară dacă erau legionari, ierarhia bisericească dacă erau preoţi, strămoşii dacă proveneau dintr-o familie burgheză. În aceste circmstanţe, tuturor feţelor bisericeşti li s-au cerut „declaraţii din care să reiasă compromiterea Bisericii şi ierarhilor ei.”17 Virgil Maxim, în volumul memorialistic Imn pentru crucea purtată, precizează că, ieroschimonahul Daniil Sandu Tudor, care de ceva vreme fusese izolat la Zarca „primind hârtie şi cerneală, în loc să facă plăcerea adversarului, părintele a făcut un rechizitoriu detaliat concepţiei materialiste şi guvernării comuniste, deconspirând lucrarea satanică. (...) Aproape o lună de zile a scris întruna şi a aşteptat din zi în zi să fie chemat la confruntare.”18 În urma îndelung aşteptatului moment „îmtr-o dimineaţă, s-a zvonit în tot Aiudul, că a fost găsit mort în celulă.”19 Conform fişei medicale în 17 noiembrie 1962, ieroschimonahul Sandu Tudor în urma unei „hemoragii cerebrală, boală hipertronică visceralizată”20 a trecut la cele veşnice. Certificatul medical nu e furnizează prea multe informaţii cu privire la motivul care a declanşat hemoragia cerebrală. Dintr-un alt document, aflăm că, Sandu Tudor a fost dus la infirmerie „cu 11 ore înainte de deces, în comă profundă”. Dat fiind firea sa nedispusă la compromisuri, alături de atrocităţile la care erau supuşi deţinuţii politici, nu ne este greu să înţelegem, printre rânduri, cauza hemoragiei cerebrale. Ieroschimonahul Daniil Sandu Tudor a trecut la cele veşnice în celebra celulă Zarca, asemenea şi altor personalităţi postbelice. Teofit Dumbrăveanu, fost deţinut politic, într-o scisoare adresată Mitropolitului Antonie Plămădeală, precizează că: „La ieşirea pe poartă, către cimitirul Trei Plopi i-au înfipt o suliţă de fier în inimă, ca să vadă dacă este viu sau mort”, ca în martirologiile medievale. Mai târziu, săpându-se un şanţ pe lângă zidurile închisorii, au găsit un schelet „cu lanţuri la picioare”. Cei din faţă, aducându-şi aminte că părintele Daniil Sandu Tudor s-a numărat printre puţini călugări care

15 Virgil Maxim, Imn pentru crucea purtată, Editura Antim, Bucureşti, 2002, p. 257. 16 Ibidem., p. 403. 17 Idem., 18 Idem., 19 Idem., 20 Vezi Adrian Petcu, Cum a murit părintele Daniil Sandu Tudor, în „Rost”, an. I, nr. 6, august 2003.

49

au purtat lanţuri pe tot parcursul detenţiei „credeau că acela era deţinutul <<Daniil Sfântul.>>”21 Mitropolitul Antonie Plămădeală, în monografia Rugul Aprins, îşi închide prelegera cu următoarea concluzie: părintele Daniil Sandu Tudor „poate fi canonizat! (...) El a murit în închisoare la Aiud, unde a fost închis pentru Rugul Aprins, pentru credinţa lui (...) El a murit în închisoare pentru credinţa lui! El ar putea intra foarte bine într-un catalog al martirilor creştini, pe care ar trebui să-l alcătuim noi astăzi, ar trebui să intre printre cei dintâi în acest catalog cu nume sau fără nume, martiri morţi în închisori pentru credinţă, sfinţi, cum sunt cei 40 de martiri din istoria creştinismului, şi printre aceştia ar intra, fără îndoială, şi Daniil Sandu Tudor.22

Părintele ieroschimonah Daniil Sandu Tudor a fost şi un mare anahoret, manifestând o predilecţie spre rugăciunea neîncetată. Alexandru Mironescu, în Floarea de foc, ne aduce la cunoştinţă o mărturisire pe care prietenul său, i-a făcut-o, cu puţin înainte să fie arestat. „Trăiesc o mare pace interioară, o prospeţime sufletească rară, ca mireasma unei flori, desigur la aceasta contribuie şi ... postul acesta sever. În această ambianţă de pace îmi fac rugăciunea de seară, obişnuită. Mă culc, am stins, e întuneric. Cu ochii închişi, cu mâna pe inimă, mă rog în minte. Ascult în acelaşi timp cadenţa, ritmul inimii. Încetul cu încetul însă nu mă mai gândesc la nimic, nici chiar la ecoul rugăciunii, care parcă răsună în minte şi în inimă ca sub cupola unei catedrale...Sub degetele mele din dreptul inimii parcă s-ar petrece ceva, ceva nelămurit, de care nu-mi mai aduc aminte...Deodată în tot trupul, din creştet până în tălpi, trece o adiere, un fior şi mă simt dintr-o dată într-un alt registru de viaţă, într-o stare pe care n-am cunoscut-o vreodată. O căldură...ca o plită brusc încălzită la roşu, nici o transpiraţie, nici o uscăciune. Dar inima, inima unde e? Nu o mai aud bătând...un susur, ca o apă care curge repede. O stare de uşurare, de plutire... o oarecare teamă parcă m-ar cuprinde, dar în acelaşi timp şi încrederea că nimic rău nu mi se poate întâmpla. Doresc să revin la normal, mă străduiesc, respirând, silind inima să bată iarăşi ca mai înainte, ca totdeauna, dar reîntoarcerea nu e bruscă, e întreruptă, e alternativă, fiorul revine cu intensitatea unui suspin...”23 Despre această trăire interioară ne vorbeşte şi Virgil Maxim, în volumul memorialistic Imn pentru crucea purtată. Fiind coleg de celulă cu părintele ieroschimonah, observă că: „Din când în când m-am uitat la faţa omului, să-i cunosc starea în care se afla. Observam mişcarea rapidă ridmică a buzelor, ochii aproape închişi, capul înclinat spre stânga. Imaginea, care îmi era foarte cunoscută şi dragă, mă făcea să înţeleg că am lângă mine un nuntaş al cerului, cu care zburam pe Golgota spre Dumnezeu.”24

21 Mitropolitul Antonie Plămădeală, Rugul Aprins, ed. cit., p. 10. 22 Ibidem., p. 105 23 Alexandru Mironescu, Floarea de foc, Editura Elion, Bucureşti, 2001., pp. 180, 181. 24 Virgil Maxim, Imn pentru crucea purtată, ed. cit., p.258.


50

HIC ET NUNC

ORIGINI nr. 11-12/2009

DAN CULCER

JURNALUL UNUI VULCANOLOG De aproape jumătate de veac, de când l-am descoperit, recitesc când mă simt contrariat de realităţile din România, texul lui Ioan D. Gherea, Nominalist, realism şi bătaia în armată, un eseu de o simplitate preofetică, publicat în 1946 în Revista Fundaţiilor Regale. Despre interesul României se tot scrie, vorbeşte. Dar puţini îl pot defini, descrie, tocmai pentru că descrierea se încarcă mereu cu gunoaie şi balast, făcându-se abstracţie de interesele românilor. Nu se face abstracţie însă de interesele unei minorităţi de români, tocmai aceia care tot definesc interesele României, în numele propriilor lor interese. Armata română a devenit o armată de profesionişti, adică de inşi ale căror interese nu pot coincide cu interesele comunităţii naţionale. Din principiu, ele fiind strict pecuniare, eventual individual aventuroase. Nu se mai bate, poate, în această armată de mercenari. Agresorul, dacă există sau dacă va exista unul în viitor, nu va fi compus din armata de mercenari a oricăreia din ţările vecine şi prietene, ci din alte categorii de inşi, motivaţi pe cu totul alte criterii decât cele imediat pecuniare. Formaţiunile de tip Magyar Garda, asupra apariţiei cărora presa maghiară ca şi presa română s-au grăbit să dea verdicte simpliste, răspund unui senriment de nesiguranţă internă care nu e determinat acum doar de dorinţa de a modifica graniţele post-trianonice ci de agresivitatea socială a unor hors-la-loi, segmente ale unei comunităţi de ţărani, de pildă, acelea pentru care furtul este un act nobil şi puşcăria o şcoală necesară. Pentru cine urmăreşte aspectul social al problemei şi nu se blochează la nivelul pseudo-conflictelor etnice, apariţia unor formaţiuni de auto-apărare ale comunităţii majoritare din Ungaria, ar trebui să solicite analize mai cuprinzătoare decât simpla etichetare: fascişti, neo-nazişti. Nu înseamnă că fenomenul poate fi ignorat, la ei sau la noi, ci doar că etichetarea nu poate decât perturba analiza. Astfel de formaţiuni nu sunt decât secundar paramilitare. Ele reprezintă semnele premergătoare ale manifestărilor unui nou război civil larvar pentru a cărui explicare ar trebui să folosim alte instrumente, adecvate analizei problemelor demografice, îmbătrânirea societăţii, reducerea natalităţii, migraţia economică, şomajului, spaţiile sociale atipice, tradiţiile dezintegrante asociale şi teoriile privind tratamentul preferenţial al minorilor. Tortura din puşcării şi lagăre, oricând şi oriunde, ca şi umilirile din armată atrofiază demnitatea, descompune umanitatea: chiar şi prin simpla ameninţare insul trăieşte şi acceptă umilirea ca fiind posibilă şi chiar naturală social. Închisoriile şi lagărele comuniste, stupizenia agresivă şi ameninţătoare a ofiţerilor care erau formatorii recruţilor în anii comunismului, dar şi formatori ai celor cu

termen redus, nu i-au distrus doar pe unii dintre aceia care au trecut prin aceste spaţii ale umilirii, ci prin efectul de masă, prin deseninarea fricii, au indus un proces de disoluţie a ideii de demnitate în formele cele mai simple şi mai concrete ale ei. Alături de cozi, de distribuirea controlată a hranei, ca de la cazan, de distribuirea aleatorie în mase a privilegiilor (obiecte rare, călătorii, acces la cultură), aceast a fost şcoala socială prin care a trecut majoritatea populaţiei din România după 1945. O lungă şi aproape integrală epocă de anomie. * Nicolae Manolescu, critic literar român cu certe calităţi literare şi spirituale, are de vreo două decenii o sosie. Aceasta a reuşit să uzurpe perosnalitatea socială a criticului, sub numele căruia se prezintă şi acţionează în lumea largă. A început să facă politică, a candidat la preşedenţia României, a dus la surparea, la implozia unui partid politic care reuşise să adune printre liderii săi o parte a cremei intelectuale româneşti, a linguşit un preşedinte criminal. Manolescu Nicolae este acum numele unui funcţionar de stat care a acceptat să-şi renege opiniile politice de frica holocaustologilor, al unui funcţionar de stat care a acaparat funcţia de preşedinte al Uniunii Scriitorilor cu un discurs înşelător psudo-democratic, şi se pregăteşte să o uzurpe definitiv, peste capul legilor, ajutat de o maşină de vot rodată şi specializată în pseudo-unanimităţi prin şedinţele de partid comunist. Sau poate prin efectele inefabilei plutiri suprasociale ale unor privilegiaţi şi foşti privilegiaţi dependenţi de drogul supunerii şi de democraţia hatârului. Nu poate fi democrat şi nici înalt funcţionar de stat insul care poate propune sau menţine într-un Statut al unei asociaţii profesionale al cărui preşedinte este, prevederea că Legea, cu validitate constituţională, care este Statutul Uniunii Scriitorilor din România, poate fi schimbată de o minoritate coalizată pe bază de interese de grup, ori de câte ori este nevoie. De aceea declar că între sosia lui Manolescu, care bântuie prin Europa, şi criticul literar Nicolae Manolescu; pe care l-am cunoscut cândva în România, nu există nici o legătură vizibilă. Dacă nu cumva este vorba de o legătură invizibilă. O dedublare a personalităţii, care nu a fost încă diagnosticată şi care poate fi defintă printr-un termen etic: oportunism acut, şi unul psihologic: delir de grandoare.

P.S. Ion Iliescu a scăpat de condamnarea la moarte doar pentru că a avut şiretenia să-l desfinţeze la timp. Iar de închisoare pe viaţă va scăpa poate doar pentru că a numit judecători inamovabili care îi sunt îndatoraţi, pentru că manipluarea, subordonarea justiţiei intereselor private, este preţul cu care se plăteşte în lume menţinerea stabilităţii politice, şi pentru că va muri înainte ca dreptatea să se facă.


ORIGINI nr. 11-12/2009

SUPLIMENT

I

SÃRBÃTORILE DE IARNÃ LA ROMÂNI PAMFIL BILŢIU

MOŞ CRĂCIUN CA DIVINITATE MITOFOLCLORICĂ ROMÂNEASCĂ

P

rin contaminare terminologică, Crăciun în mitologia populară românească este un personaj autonom, cu alură de divinitate antropomorfă, mai mult decât o simplă personalitate a sărbătorii, ulterior răspândită larg în onomastica de familie. Numele său acoperă o divinitate arhaică a strămoşilor arhietipali, aşa cum ne sugerează colindele vechi. ”Sus în deal pe mânăstiri, / Şade bunul Dumnezeu. / Lângă bunul Dumnezeu / Şade Maica Precistea, / Lângă

Maica Precistea/ Şade bătrânul Crăciun”. Personajul are mai multe întruchipări. A fost identificat cu zeul solar Saturn şi cu zeul iranian Mithra. În această ipostază apare ca moşul „cel mai de demult”, al cărui veşmânt ni-l arată ca stăpân al cerului şi al pământului. Crăciun este bătrânul aspru şi neîndurător, care îşi pedepseşte soţia, pe Crăciuneasă, pentru că a oferit găzduire şi a moşit pe Fecioara Maria la naşterea pruncului divin Iisus. El îi taie cu o bardă mâinile de la cot pe prag, dar prin atingerea de faşă a pruncului, mâinile ei se fac la loc de aur. Crăciun se căieşte, se botează şi devine astfel primul creştin convertit la naşterea Domnului. O altă ipostază a lui Crăciun este asemănarea cu cea a Moşului Nicolae, care vine cu o sanie trasă de reni şi împarte copiilor daruri, deci este un moş bun, dăruitor, apărător al casei şi gospodăriei. O altă reprezentare este sub forma unui personaj legendar, bine-voitor şi generos care aduce daruri pentru copii, care a pătruns în cultura noastră populară destul de târziu. În ipostază de moş bătrân arhietipal şi de moş dăruitor, în colindele vechi apare destul de frecvent, fiind şi aducător al iernii, în sensul că vine scuturându-şi barba mare, care simbolizează ninsoarea. El nu numai că aduce daruri, dar şi marchează începutul sărbătorii şi caracterul ei de petrecere cu mese rituale din produse animaliere. Darurile aduse sunt mito-simbolice. Laptele este un aliment primordial şi arhetip alimentar. Era considerat băutura imortalităţii şi a regenerării. Ouăle sunt o ofrandă rituală destinată divinităţii chtoniene şi strămoşilor. Oul semnifică un principiu regenerator şi fecund, un aliment fundamental pentru creşterea copiilor. Colindele ne sunt mărturie pe această linie: „Vine Crăciunul cel bătrân,/ Cu căluţul tăt jucân’, / Cu barba tăt scuturân’,/ C-on cocuţ de lapte-n sân, / Cu ouţă-n coşerguţă, / Să le deie la fătuţă, / Moş Crăciun să bagă-n sat, / La tată că aşa-i lumină,/ Pă cuptor îi oala plină/ De cârnaţi şi cu slănină”. Iată imaginea darurilor aduse de Moş Crăciun, de moşul arhietipal.


SUPLIMENT

II

ORIGINI nr. 11-12/2009

LEGATUL RITUAL AL MESEI DE CRĂCIUN

Crăciunul, ca şi întregul ciclu al celor 12 zile, este o sărbătoare prag, care marchează trecerea în noul an. Trecerea trebuie să se facă sub cele mai bune auspiciiţi drept urmare ocazionează o serie de acte ceremoniale şi rituale, unele de mare vechime şi care suscită un interes aparte. Ocupă un loc aparte legatul ritual al mesei. Ritualul

este oficiat de găzdoaia casei, secondată de soţ şi urmează prescripţii riguroase, respectate şi astăzi. Pe masă, sub masă sau pe podişul construit, în partea de jos a acesteia, se pune stolnicul, un colac ceremonial, împletit în trei ornamente sau în forma unei pâini. El se aşează pe otavă sau fân. Masa se leagă cu lanţ sau sfoară de către capul casei. I se leagă picioarele, vreme în care se rostesc unele formule orale de genul: „- I-o te leg pe tine, masă, / Să leg binele de casă” sau „I-o leg masa ca să sie legaţi tăţi din casă întru bine”. Lanţul este simbolul legăturii, servituţii şi captivităţii. Este şi simbolul legăturii dintre cer şi pământ: Zeus coboară pe pământ pe un lanţ de aur. În unele sate precum la Vadul Izei, se sare într-un picior în jurul mesei, rostindu-se formule orale de genul: „- Roată, roată pângă casă, / Să steie binele.n casă”. Ritualul asociază cercul magic protector, generalizat în folclorul nostru. Stolnicul cu masa legată stau până la Anul Nou, când are loc dezlegatul ritual al mesei şi când toţi ai casei mănâncă în comun din colacul ceremonial, din care se împarte şi la animale, ceea ce ne evidenţiază funcţia lui de stimulare a manei şi de asigurare a sporului lor. Când se dezleagă masa, fetele de măritat iau stolnicul, şed pe prag şi rup colacul deasupra capului, ascultând din ce direcţie bat câinii. În aceea direcţie se află ursitul fetei.

COLINDĂTORII SI FUNCŢIILE LOR MAGICE

A

şa cum sublinia şi Petre Caraman, colindătorii în gândirea arhaică erau cosideraţi ca fiind înzestraţi cu puteri magice, întocmai ca nişte vrăjitori sau magicieni. Colindatul din Zona Codrului, unul de tip arhaic a conservat până nu demult o serie de

practici magice care ne pun în lumină funcţiile magice ale colindătorilor. Mai ales în satele de peste Codru, feciorii şi copii purtau nişte beţe în formă de cârje, asemănatoare croselor de la hocheiul pe iarbă. Cu aceste beţe, la plecare atingeau gazda pentru a fi înzestraţi cu acea energie magică şi ajunge astfel în starea de iniţiaţi pentru a putea face faţă cu succes la toate activităţile din noul an şi ciclul agrar. Către aceeaşi explicaţie şi funcţie ne îndreaptă bătaia dintre cetele de feciori sau adulţi când ele se întâlneau şi care era o bătaie rituală. Funcţia magică a colindătorilor ne este pusă cel mai bine de o serie de rituri în cadrul colindatului din acest spaţiu geografic. La Oarţa de Sus şi Băiţa de sub Codru, la pragul casei se punea un lanţ, peste care treceau colindătorii care apoi se puneau la staulul oilor sau la grajd când sunt scoase oile şi vitele prima dată la păşune, pentru ca duhurile rele să nu le ia mana. La Oarţa de Sus se puneau rânduri şi ştubeie (vase din doage sau lemn scobit pentru seminţe) pentru a trece colindătorii printre ele, care apoi se dădeau la.


ORIGINI nr. 11-12/2009

SUPLIMENT

păsări pentru a stimula oatul pe cale magică „să sie cu spor găinile şi raţăle la ouat cum umblă de repide corindătorii”. Începutul ritualic al colacului, care în Zona Codrului reprezintă miezul colindatului, ne pune şi el în lumină încărcătura magică a colindătorilor. Colacul împistrit şi mare preparat de fată şi pus pe masă pentru a fi început este împrejmuit cu o cunună vegetală care îl îmbracă de jurîmprejur, din plante cărora omul din popor le-a investit cu puteri magice: bârbănoc, iederă, băniţă. Înainte de a se în-

III

cepe, rit ce cade în seama drăguţului fetei, toţi din ceată ating ritual colacul, căruia îi transmit din energia lor magică. Colacul apoi, după ce este început cu un cuţit, este consumat în familie, parţial dat la animale pentru sporul lor. În cadrul colindatului feciorilor, care umblă pe la casele cu fete cu muzicanţi odinioară în sate din Maramureş, Chioar sau Codru, era nelipsit jucatul ritual al fetelor, nevestelor şi fetelor mici. Se considera şi credea că fetele jucate de colindători vor fi sănătoase şi drăgăstoase tot anul.

VECHIILE COLINDE ŞI RENOVAREA SPAŢIULUI

P

Ciclul sărbătorilor, cuprinse în ciclul celor 12 zile, au un substrat mitico-magic anunţat, atât în privinţa obiceiurilor pe care le ocazionează, cât şi în privinţa motivelor şi elementelor care au persistat până astăzi în variantele vechi de colinde. Trebuie să subliniem că, în colinde, la nivele diferite, miracolul creştin s-a întrepătruns cu elementele proprii culturilor populare în care s-a implantat. Cu siguranţă, textele şi legendele apocrife au influenţat colinda la nivelul stratului ei fabulos prin infiltrarea unor elemente folclorice în substratul ei creştin. Există multe texte de astfel de colinde, precum variantele axate pe tema măturatului raiului, intitulate „Măturiţa raiului”: „Fata-n rai că s-a băgat, / Tăt gozu l-a măturat, / Sus, pă piatră l-o ţăpat,/ Domnu’ Sfânt s-a arătat”. Mătuartul cosmogonic are la bază renovarea spaţiului, dacă avem în vedere că obiceiul colindatului, împreună cu Anul Nou, încheie ciclul anului, când se trece de la un spaţiu profan într-un spaţiu sacru, deoarece trecerea în noul an trebuie să se facă sub cele mai bune auspicii, când totul se renovează, inclusiv spaţiul şi timpul.

Este interesant de amintit că măturatul ritual a fost atestat ca obicei în Banat, fiind performat a doua zi de Crăciun de către ceata feciorilor. Pe de altă parte, mătura şi măturatul ritual ne slujesc drept argumente pentru modul în care gândirea arhaică proiectează operaţiile cotidiene într-un univers sacral încărcat de valenţe magice cu multiple sensuri simbolice. Mătura este un simbol al puterii divine. Forţe sacrale, fecundate şi apotropaice sunt acordate măturii. Mătura este asociată geniilor casei, fiind şi o întrupare a strămoşilor mitici. Aşa ne putem explica de ce un întreg ciclu al celor 12 zile casa se mătură ritual de la uşă către pat, iar gunoiul nu se scoate până la Anul Nou, când se pune la pomii roditori pentru sporul rodului acestora. În variantele „Colindătorii şi gazdele”, s-a conservat până astăzi măturatul ritual al curţilor care odinioară era o obligaţie rituală a fiecărui gospodar, colinda având rolul de a avertiza gospodarul asupra acestei obligaţii rituale: „Scoalămi-te, Domnuţ bunu/Şi scoală şi zlujincele,/ Să-ţi măture tăt curţăle”.


IV

SUPLIMENT

ORIGINI nr. 11-12/2009

COLINDA - O CARTE DE SPIRIT

C

răciunul, iată o magnifică sărbătoare, de o încărcătură spirituală cu totul aparte. Ea este cea care asigură drumul perfecţionării prin viu grai a celor mai frumoase, mai înălţătoare şi mai comlpexe manifestări artistice a sufletului uman: COLINDA. Colinda înseamnă bucurie, înseamnă înobilare spirituală eternă, pentru că am murmurat-o cu toţii, din fragedă copilărie, până în amurgul vieţii noastre. Colinda înseamnă nu numai bucurie şi trăire adâncă, ci înseamnă şi renaştere spirituală, căci la fiecare Crăciun prin ea toţi îmbrăcăm noi straie ale sufletului. Colinda înseamnă aspiraţiile noastre spre mai bine, în acest moment de cumpănă dintre ani, în care timpul ne mută pe toţi, moment în care parcă uităm cu toţii ce a fost mai greu, în anul în care s-a scurs, şi păşim mai încrezători către anul nou. Colinda este cântecul nostru care ne vesteşte că timpul va trage peste anii noştri o perdea şi ne va şopti „aţi mai îmbătrânit puţin”. Colinda este cântecul care aprinde făclia speranţei de mai bine în noi şi prin ea credem că în noul an vom avea parte de bine, vom fi mai prosperi, mai bogaţi i mai buni. Şi dacă pornim de la aceste consideraţii, atunci ne putem explica mai bine de ce, din rândul adresanţilor colindei, nu lipseşte nici o categorie socială, căci avem colinde la copil, la flăcău, la fată, la nevastă, la bătrâni, la femei văduve etc. Numai aşa ne putem explica de ce din rândul adresanţilor nu

lipseşte nici o profesie, nici un rang, căci avem colinde la pescar, la vânător, la preot, la birău, la om bogat, la om sărac, la om bolnav, la om singur etc. Colinda este o mare carte de spirit, care cu cât o citeşti mai adânc, cu atât te impresionează mai mult. „Mioriţa” ne mută în matricea noastră stilistică de spirit, ne mută la apogeul creaţiei şi la izvoarele de căpătâi ale etnogenezei poporului român. Prin „Mioriţa” am zumislit un prototip inumitabil de gândire şi forţă creatoare. Câte înţelesuri şi concepţii de gândire nu a semănat în colinde acest popor, înzestrat cu atâta imaginaţie şi har creator? Este suficient să luăm, spre pildă, colindele rit de ploaie, cele care descriu aratul şi semănatul, ca să dovedim cu ele că, de când suntem, noi am practicat agricultura şi în zonele sărace de munte şi nu am fost un popor numai de păstori, cum vrut-au unii să ne caracterizeze. Ce frumoasă poezie narează colindele şi ce mare istorie de spirit stă scrisă în ele! Ce frumos se face prin ea elogiul gospodarului harnic, care „Brazdă neagră răsturnă / Grâu roşu răsturnă”. Prin ea se face elogiul meşterului genial, făuritorul de minuni, căci avem colindă la Meşterul Manole, care ne exprimă supremaţia creţiei şi culmile frumuseţii pe care omul cu har le poate atinge în cadrul ei. Ce frumoase şi impresionante sunt colindele la fată, în care ea este aşezată în leagăn de mătase, purtat în coarne de boul sur, şi care coase cu mâna-i meşteră straie pentru drăguţul ei. În colindă descifrăm vrăji şi farmece, consacrate căsătoriei şi elementele ei emblematice: inelul, cununa, deoarece căsătoriile trebuie să se împlinească în câşilegile ce vor veni, ca prin ele să se asigure perpetuarea neamului şi spiţei umane. „Ie-n fântână s-o plecat, / Junii la ie s-o ţăpat, / Inelu’ i-i lo luat”. Nu lipsesc nici urările direct la căsătorie: „Adă, june, ineliu, / Cununa-te-ai cu dânsu”. Colinda ne oglindeşte o lume fabulosă, în care domină curajul, cutezanţa, bărbăţia. În căutarea leului nu porneşte un voinic oarecare, ci „viteazul vitejilor”. Leul este găsit undeva pe un alt tărâm, inaccesibil omului „ mirean” (de pe pământ). De acolo este adus legat, însemn al bărbăţiei supreme. Dar colinda este şi o mare carte de spirit a creştinismului, prin care specia capătă valenţe, un plus de varietate şi frumuseţe. Prin ea, noi căpătăm acel plus de înobilare, de care avem atâta nevoie, atunci când ascultăm cu atâta emoţie „Cum s-a născut Hristos în frig, / În ieslea cea săracă,/ Iar boii peste ei suflau, / Căldură ca să-i facă”. Colindul din această grupă ne redă atâtea file din marea carte a spiritualităţii tradiţionale, legate de acest mare miracol al omenirii, naşterea din fecioară, despre vinderea Mântuitorului, despre


ORIGINI nr. 11-12/2009

SUPLIMENT

V

răstignirea lui pe cruce de brad, pe care „Cu suliţa l-a străpuns, / Mult sânge şi apă a curs./ Sânge scump, nevinovat, / Păcatu-i pă jos vărsat”. Colindul ne istoriseşte desre călătoria magilor, călăuziţi de steaua călătoare, care „A mers, după cum s-a spus,/Până tocmai la Isus”. Colinda ne îndeamnă la meditaţii şi ne face să fim mai buni, deoarece, „La sfârşitul luminii,/ Trâmbiţa-şi-or în jeli, /În patru cornuri de lume,/La tăt omu cu a lui nume./Şi or trâmbiţa cu frice,/Domniişi împăraţi or plânge/D-apăi noi, ce-om putea zâce?/Neom răscumpăra cu sânje,/Nu cu aor, nici cu-arjint,/Ci cu suflet drept şi sfânt”. Prin melodii ajunse la noi după un lung drum al perfecţiunii şi prin texte cizelate până la înalte culmi, pe acelaşi drum, ne înfiorăm când ascultăm colindul uciderii pruncilor, despre vânzarea lui Iuda ori cea în care Isus este căutat de Maica Domnului, sau cea

gospodarilor, unde turtindu-ne nasurile îngheţate de fereastră, pentru a privi în casă, să vedem cum se pregăteşte gazda să ne primească? Cine poate reda în cuvinte cum ceream acordul gazdei, după datină, cu „Veselii-ti-i, gazdă? Slobod îi o colindă?” şi cu câtă bucurie rosteam, cel mai adesea, „O ce veste minunată!”, veritabilă odă închinată sărbătorilor prin care vesteam cel mai mare miracol al omenirii: naşterea din fecioară? Cine poate reda în cuvinte expresive cu câtă încărcătură poetică felicitam gazda către final şi ce mesaj umanistic exprimă poezia rezervată felicitării, specifică sărbătorii, când, la fine de an fiind, prin tot ce se oficiază, se pune sub semnul binelui anul ce va veni. „Şi colinda nu-i mai multă, /Să trăia cine ascultă./ Şi colinda-i atâta, /Cine-ascultă să trăiască”. Şi astfel de formule şi de motive le colindam mai bine, mai expresiv şi mai tare, ca să ne audă gazda şi să se împlinească

despre Puntea raiului făcută doar „Pă cât firu capului” şi pe care „Nimeni n-o poate trece,/Numai tri fete fecioare,/Ce le-a fost credinţa mare”. Cât de mult ne-a legănat copilăria, colindul este greu de redat în cuvinte suficient de expresive. Nimeni nu poate reda cu câtă nerăbdare aşteptăm venirea serii acestei neasemuite sărbători, dintre toate cea mai frumoasă şi mai încărcată de trăire spirituală. Nimeni nu poate reda cu câtă bucurie învăţam colindul şi rosteam cele mai frumoase cuvine pe care le-a articulat vreodată limba română „O, ce veste minunată”. Nimeni nu poate reda cu cât neastâmpăr insistam la mamele noastre să ne pregătească straiele albe legate cu fuior de cânepă, botele cu zurgălăi, pe care le împodobeam cu flori şi cu verdeaţă, să fim mai bogaţi şi mai prosperi şi ca florile de frumoşi. Cine poate reda nerăbdarea şi bucuria cu care o porneam, până a nu se culca nici găinile, să ajungem să colindăm tot satul, aşa cum o cereau legile nescrise ale tradiţiei? Cine poate reda în cuvinte cu câtă emoţie ajungeam pe la casele

pe cale magică, aşa cum a lăsat tradiţia: „Noi, colinda o gătăm,/Sus la ceruri o-nălţăm/Jos la gazde o-n chinăm./O-n chinăm cu sănătate,/Pă la gazde, pă la toate”. Da, pe la toate, pentru că nici o gazdă nu este permis să rămână necolindată. A vorbi desre colinde este ceva temerar și asta pentru că niciodată, orice cuvinte am căuta, nu îi putem reda strălucirea. Cine ar putea reda în cuvinte cu câtă încărcătură umoristică făceam aluzie la darurile rituale la finele colindului:”Daţi-ne-on covrig,/Că murim de fig,/Da-ţi-ne o nucă,/ne vedem de ducă,/Că noi suntem mititei,/Ne mănâncă cânii răi/Şi ne-aşteaptă şi tătucu/Şi ne-ngheaţă şi năsucu’/Şi-om mai rebegi de frig/Pentru-o nucă şi-on covrig”. „Puică neagră stă-nt-o labă,/Mie tri colaci îmi trabă,/Cât rotiţa plugului,/Ici, în straiţa pruncului”. Colinda ne recheamă şi reuneşte pe toţi într-o trăire, într-o bucurie a sărbătorii. „O, ce veste minunată” răsună din nou în sufletele noastre. Răsună într-o bucurie de mai bine şi întru bucuria de a trăi.


SUPLIMENT

VI

ORIGINI nr. 11-12/2009

POMUL DE CRĂCIUN DIN ZONA CODRULUI

E

lementul care imprimă strălucire interiorului caselor ţărăneşti pe timpul sărbătorilor de iarnă era „pomul Crăciunului”, care în satele ce alcătuiesc zona, îmbrăca odinioară forme aparte, deosebindu-se în totalitate de bradul, cu elemetele ornamentale cumpărate din prăvălie, obişnuit astăzi datorită influenţei citadine. Se obişnuia şi era răspândit în multe sate pomul din fasole, construit în felul următor: peste exteriorul circumferinţei a trei cercuri, confecţionate din nuiele de salcie, într-o fază de dezagregare, din sârmă, îmbrăcată în hârtie creponată, erau trecute sfori subţiri din „aţă de fuior”, având lungimea egală cu distanţa dintre grinda casei şi paviment. Cercul mare era fixat în partea de jos, cel cu circumferinţa medie la mijloc iar cel mai mic în partea de sus. Pe întreaga lungime a sforilor se înşirau boabe de fasole, cel mai adesea albe, după ce în prealabil au fost puse la înmuiat. Pe fiecare fir erau aplicate flori ornamentale, după ce se înşirau pe ele boabe de fasole albe. Sforile se legau jos şi sus laolaltă, astfel încât un astfel de pom avea forma unui con. În alte sate, la punctul de întâlnire al sforilor cu cercul, cât şi la capete, se aplicau piese ornamentale, în formă romboidală „bătute cu mâna”, confecţionate din paie de grâu, asemănătoare unor coşuleţe. În aceste piese decorative se puneau flori vegetale: busuioc, baniţă, sarsău sau flori de hărtie colorată probabil un substitut mai recent al elementului vegetal. La Oarţa de Sus, printr-un sistem de sfori, pomul era pus în legătură cu uşa, în aşa fel ca la deschiderea ei să cadă pe masă, făcând deliciul colindătorilor.

Se obişnuia şi gătarea altor tipuri de pomi în satele codreneşti, existând un paralelism între formele sale, chiar în cadrul aceluiaşi sat. Un loc important îl ocupa pomul din paie de grâu tăiate scurt şi înşirate pe sfoară. Sforile cu paie erau ornamentate cu „struţuri de hârtie creponată” (Băiţa de sub Codru). În unele sate, bucăţile de paie erau despărţite de floricelele de porumb („cocoşi”) (Oarţa de Jos). Plin de farmec, pomul astfel împodobit era produsul unei muncii migăloase, dar şi de durată. Înşişi performerii ne-au declarat. „Pomul era foarte măndru, dar era mult de lucru la el, că lucram o săptămână bună”. Aceste forme de pomi sunt dovada unei vechimi considerabile. Dumitru Pop menţionează că pomul din segmente din paie de secară, delimitată de floricele, răspândit până nu demult în toate aceste sate, a cunoscut o circulaţie largă, nu numai la noi, ci şi la alte popoare europene. Dar pomul cunoaşte, în satele zonei o varietate de-a dreptul impresionantă. La Urmeniş, femeile se întreceau în gătirea pomului de fir deşirat din pânză ţesută, care înlocuia sforile, pe care se înşirau boabe de fasole sau segmente de paie şi care se orna apoi cu struţuri de hârtie. Memoria performerilor din unele sate ne-a reînviat existenţa unor alte forme de pomi, cu mult mai simple, oarecum curioase, purtând şi acestea semnul unei vechimi considerabile. Distingem între acestea pomu’ de văsc (vâsc). Pomul din această grupă era preferat datorită bogăţiei ramurilor acestei plante parazite care sunt şi dispuse uniform. Împodobirea era simplă şi se rezuma la aplicarea pe ramuri a unor panglici de hârtie colorată („preime”) (Oarţa de Sus, Oarţa de Jos). Nu lipsea din categoruia pomului de Crăciun cel din scai. Se alegea un scai mare, cu frunze şi ramuri dese, care se numea „scaiul Crăciunului”. Împodobirea lui se făcea doar cu nuci. Şi pomul de scai făcea deliciul colindătorilor, întrucât era scuturat de aceştia şi nucile cădeau pe masă. În privinţa elementelor folosite la ornarea pomului performerii noştrii ne-au oferit unele explicaţii interesante. Fasolea de culoare albă avea funcţii simbolice. Ea era „curăţirea sufletului”. Mai trebuie să adăugăm că la unele popoare fasolea avea virtutea de a proteja şi de a exorciza. Ea alungă demonii, înlătură toate relele şi apără de fulgere. În Japonia, la sărbătorile de iarnă, se împrăştie prin case boabe de fasole ca să fie îndepărtate demonii şi spiritele rele. Paiul de grâu este un substitut al fructului şi al grâului. „Din pai s-a făcut sticu, din stic s-a făcut bobul din bob pâinea”. Mai trebuie să adăugăm că, pe o întinsă arie, ce depăşeşte spaţiul folcloric balcanic, chiar european, au existat de milenii credinţe legate de cultivarea plantelor comestibile. Toate acestea au avut


ORIGINI nr. 11-12/2009

VII

SUPLIMENT

o finalitate primară: fertilitatea, rodul, mana, prosperitatea. Grâul ca aliment de o primordială însemnătate a generat o gamă variată de rituri, credinţe care au pătruns şi în obiceiurile legate de momentele cruciale ale vieţii omului: nuntă, naştere, înmormântare. Se crede până astăzi în puterea vindecătoare a grâului, el fiind folosit pentru friguri, dureri de stomac, tăieturi, infecţii, dureri de ochi, după cum era folosit în practica diferitelor descântece. În contextul suitei bogate a categoriilor de pomi al Crăciunului în spaţiul zonei, mai semnalăm pomul „gătat din vârf de fag” sau din creangă de fag. Se alegea vârful sau creanga cu puţine crengi, dar dispuse uniform, care se împodobea doar cu panglici de hârtie colorată numită „prime”. Forma ni se pare tot o formă arhaică, care ne îndreaptă către vechi credinţe arboricole, de esenţă animistă. Cultul arborilor a jucat un rol important în istoria religioasă a popoarelor ariene din Europa. Pentru primitiv, lumea, în general, era însufleţită. El credea că plantele şi arborii au suflete, asemeni lui, şi ca atare le tratează în consecinţă. Nu este exclusă nici o legătură dintre aces-

te categorii de pomi şi pomul vieţii, întruchipând visul irealizabil al omenirii, cel al tinereţii fără bătrâneţe şi al vieţii fără de moarte, fie un vechi mit ce întruchipează legendele şi credinţele multor popoare, constând dintr-un copac, ale cărui fructe minunate sau a cărui sevă miraculoasă sunt elixiruri ale vieţii. Nu este exclus ca aceste categorii de pomi să fie şi arme ale arborelui fertilizator, la care una dintre accepţii se referea la simbolizarea unei presupuse calităţi, unor elemente arboricole: crengi, fructe, frunze, care erau folosite primăvara, vara şi iarna ca instrumente de urat pentru oameni. Dar suita formelor de pomi de Crăciun din spaţiul zonei este mai bogată. Semnalăm pomul de hârtie, care era confecţionat din benzi de hârtie creponată, între care erau intercalate benzi cu buline de hârtie. Pomul, care avea forma unui glob pământesc alungit, avea în partea de jos un ornament în formă de buchet tot din hârtie, de care se prindeau nucile. Şi acest pom făcea deliciul colindătorilor, întrucât era scuturat şi nucile cădeau pe masă, culese de colindători. Gătirea lui implică îndemânare, pricepere şi rafinament.

CONSTANTIN HEROR

COLINDATUL CU STEAUA LA GRĂNICEŞTI, SUCEAVA STEAUA – piesă folclorică de factură tradiţională-creştină, cunoscută în cadrul de largă respiraţie emoţională şi mistică a genului, vine, ca şi Sorcova şi Pluguşorul, împreună cu întreaga tradiţie desfăşurată sub streaşina iernii, dintr-acelaşi arbore al colindelor. La Grăniceşti, am descoperit acest cântec amplu, de un lirism dens, bogat în nuanţe, mereu sporite de-a lungul mesajului, de la bucuria transparentă la dramatismul eului, mai ales când cuvântul se evidenţiază în cântare. Între cele patru spice (strofe – frumos spus în limbajul rustic, agrar) „stelarii” respiră, fac un neobservat popas, trecând piesa într-un alt registru sonor. Duioșia melodică, gradată, conferă poemului gravitate. Se cântă în toate zilelel Crăciunului, integral sau fragmentată, la casele luminate ale gospodarilor. “Steaua” este... purtată prin sat numai de cître Spicul I

Trei crai de la răsărit Cu steaua au călătorit Când în cale purcedeau

bărbați, din amurg până în zori. Nonagenarul Toader Clipa spune că această cântare “Așa a prins-o; se cânta de mai bine de un veac. Nimeni nu știe de unde vine, cine a adus-o între săteni, cine a întocmit stihurile și cântarea. Se cântă numai la Grănicești, nu și în localitățile vecine. Gospodarii vrednici ca Arhip și Ioan Haidău, Ion și Filon Moroșan, Nicolae Clipa, Ion și Nicu Chițan, Ion Țibu, Dumitru Teodorovici, Ghe. Șalar, Mihai Simionesi s.a., îmbrăcați în mantăi “bătute în piuă”, cu ciucuri, ca ale sfetnicilor de la curțile voievodale, ei conving oricând, întruniți, ce frumusețe are STEAUA ÎN PATRU SPICE aici, în Bucovina. Din ea se vor deprinde numaidecât și tinerii, și cei care acum sunt copii, mădierea cuvântului și taina cântării, pentru că ce-i născut din nemurire nu se cuvină să piară.

Steaua lor le îngăduia, Când sta des se odihnea Steaua` nainte mergea; La Ierusalim dacă au ajuns, Steaua lor li s-a ascuns Și le-a fost lor de întrebare


SUPLIMENT

VIII

De naştere de-mpărat mare.; Unde știți că s-a născut Un crai mare de curând? C-am văzut steaua la răsărit După dânsa am venit. Și-atunci Irod Împărat, Craii i-a chemat Și prin taină i-a rugat: Vă duceți de-i ispitiți Pe cel cocon de-l găsiți. De se-ntâmplă să-l aflaţi, Voi’napoi să vă-nturnaţi, Mie de ştire să-mi daţi, Ca să plec la închinare De naştere de-mpărat mare. Craii dacă au plecat Steaua lor s-a arătat. Nu mergeau spre apus tare Ci spre miazăzi aveau cărare, Tot au mers pân’ce-au statut Unde-a fost Hristos născut Şi-nâuntru au intrat De-au căzut şi s-au închinat Ca la mare împărat; Scumpe daruri au adus Şi-naintea Lui le-au pus, Craii pe cale s-au în turnat, Lui Irod veste n-au dat Nu i-au mai dat nici o veste Pentru Hristos unde este. Şi-atunci Irod împărat Foarte rău s-a supărat Şi grea oaste au ridicat, In Vifleem au plecat Prea mulţi coconi au tăiat; Patrusprezece mii de prunci De doi ani în jos mai mici, Tot oraşul s-a-ntristat Şi tot oraşul a lăcrimat Nu era casă fără de plângere Maică fără de tânguire, Rahelii pruncii mici plângeau Tânguire nu aveau. Bine nu-ncetase plânsul Când Irod muri şi dânsul, Îngerul s-a pogorât Şi lui Iosif i-a vorbit: Ia-ţi pruncul şi maica sa Şi fugi în Egipt cu ea Căci Irod va încerca locul Ca să-şipiardâ maica pruncul.. Pe pământ e pace lină Şj-ntre oameni voie bună, Iar de-acum până-n vecie Mila Ta Doamne să fie,

ORIGINI nr. 11-12/2009 Cu dar şi cu bucurie, O, Hristoase, slavă Ţie! Spicul II

Auzit-am acestea toate Neamuri multe şi noroade, Lumea-n veci se sfârşeşte Şi judeţul se porneşte, Tatăl pe Fiu va mâna Şi lumea va judeca, Îîngerii vor trâmbiţa, Morţii din veac se vor scula La un loc toţi se vor strânge. Pâcâtoşii toţi vor plânge Văzând iadul cum ii strânge Şi-n valea de foc vor merge Arzândpe cei fără de lege; Curvarilor sunt găiate Paturi de arama înfocate Cu cântări neastâmpărate Tâlharilor sunt gătiţi Viermii cei neadormiţi Şi celuia ce nu lasă Pe săraci într-a lui casă, Aceluiai-i pregătit Frig mare şi ger cumplit, C-aşa vorbeşte Domnul Ca să înţeleagă tot omul, Că tot omul e sub soare Cândî îi vine vremea moare Căci moartea pe lume-i mare Prieteni pe nimeni nu are La-mpăraţi merge cu silă, De sărac nu are milă, De bătrâni nu are ruşine, La cel tânăr încă vine. Împăraţii şi CU craiii Fac cetăţile cu anii, Cu turnuri foarte frumoase Ca-n ele să trăiască Şl uşi grele să-i păzească Ca moartea să nu-i găsească. El când bea se-nveseleşte Atunci moartea mi-l găseşte, Şi din scaun luminat Mi-l târăşte mort în pat; De-acolo nu se ridică Nici nu mai zice nimică, Pe dânsul îl petrec la groapă Fraţii se sfădesc la masă Pentru averea rămasă, Ce-au strâns-o cu mare trudă


ORIGINI nr. 11-12/2009

Şi cu osteneală multă; Tăceţi fraţi nu vă sfădiţi Sarindarul să-l plătiţi Căci ce-i da cu mâna ta Aceea te va lăuda Şi ce vei lua cu tine Aceea-ţi va prinde bine; Să-ţi dai mila pentru tine Ca să mergi în rai cu bine. Pe pământ e pace lină Şi-ntre oameni voie bună, Iar de-acuş până-n vecie Mila Ta Doamne să fie, Cu dar şi cu bucurie O, Hristoase, slavă Ţie! Spicul III

Astăzi cel prea lăudat Îngerilor mare sfat Sfătuind dumnezeire Pentru-a noastră mântuire Din întunericul iadului La lumina raiului. Iuda la Jidovi s-a dus Şi văzându-l pe Iisus; Daţi-mi treizeci de arginţi Sa vi-L dau să-L răstigniţi. El argintii i-a luat Şi-napoi s-a înturnat, Căutăndu-L L-au aflat Pe din dos L-au sărutat, Pe din faţă L-au legat L-au dus de L-au judecat; După ce L-au judecat Sus pe cruce L-au-nălţat I-au bătut de fier piroane Pe la mâini, pe la picioare Cu suliţa L-au străpuns Sânge şi apă au curs Toate-n spaimă au rămas Până-n al nouălea ceas. Iosif şi cu Nicodim La Pilat au alergat Şi cu lacrimi l-au rugat: Dă-ne-L nouă pe Hristos, Că ne-a fi de-un bun folos... De pe cruce L-au luat Şi-n giulgiu L-au înfăşurat Şi a treia zi a înviat Crucea-n mână şi-a luat Şi la iad a alergat Şi tot iadul l-a sfărâmat Până de Adam a dat.

IX

SUPLIMENT

Pe Adam l-a scos afară Din întunericul iadului. O, Adam, zidirea mea! Pentru-al tău mare păcat Multe chinuri am răbdat C-ai mâncat din pom oprit, Din rai ai fost izgonit... Pe pământ e pace lină Şi-ntre oameni voie bună; Iar de-acum până-n vecie Mila Ta Doamne să fie, Cu dar şi cu bucurie O, Hristoase, slava Ţie! Spicul IV

În oraşul Vifleem S-a născut precum vedem Prorocii ce-au prorocit Domnul toate a-mplinit Şi-n cărare l-a zidit, Sus pe munţi l-a răsărit Şi frumos La-mpodobit, Tot cu flori şi cu stâlpări Şi cu fel defel de pomi; Unii-nfloreau şi rodeau, Ramurile-şi despleteau. Adam n-a vrutsâ-nteleagă Şi-a mâncat din pom oprit Şi din rai a fost gonit; O, rai, grădină dulce, Eu din tine nu m-aş duce, De mirosul florilor, De dulceaţa pomilor, De slava Îngerilor, Căci îngerii iţi vor cânta Şi mărire îţi vor da. Scoală împărate ceresc Din sălaş dobitocesc, Culcă-te pe fân uscat De îngeri înconjurat, Căci îngerii îţi vor cânta Şi mărire îţi vor da, Mărire întru Cel de sus Şi pace pân ‘la apus. Pe pământ e pace lină Şi-ntre oameni voie bună. Iar de-acum până-n vecie, Mila Ta Doamne sâ fie. Cu dar şi cu bucurie, O, Hristoase, slavă Ţie!

(Ultimul spic se sfârşeşte cu urări tradiţionale.)


SUPLIMENT

X

ORIGINI nr. 11-12/2009

DUMITRU ICHIM Colindul bradului|

- Norule cu stele ‘n gaică n’ai văzut pe Sfânta Maică? De-atâta hălăfuire, De drumeagul n’ai ştire? Norule cu frunza rară n’ai văzut Sfânta Fecioară?

-.... ba şi eu m ‘am legănat tot a freamăt luminat, tot mereu hălăduind când a cer, când a colind şi-am văzut-o, măre, sus, se ruga pentru Iisus.

Timp puţin mai e’n căuş, Pruncul nare legănuş, n’are faşă, scutece... Bradul zice: “Uite ce, Maică Sfântă, Preacurată, trupul meu i-L fac covată, vântul bate, tragănă, şi Pruncul ţi-L leagănă, steaua’n şovăire ninge glas nespus, dar nu-L atinge. Prin dumbrăvile de fagi vor veni trei regi şi magi şi păstorii cu un miel slăvind pe Emanuel. Sterge-ţi ochii de şiroaie, iată-mi inima - copaie – ca să doarmă n cald şi’n lin... Lerui Doamne, Ler... Amin. Colindul fântânii

Ciobani veniră de la stână cu floarea gerului în lână. După ce mielul l’au pus jos se închinară lui Hristos.

Deasupra îngerii - grădină din lujeri înflorind lumină, iar stelele s’au oprit în roi când magii au venit apoi;

vistierii, legate’n brâie, cu aur, smirnă şi tămâie. Se aplecau, pân’la pământ, spre ieslea cu odorul sfânt. Şi iată Maica’n întristare; Irod toţi pruncii vrea să-omoare. Miroase a eucalipt şi sânge’n drum pănă’n Egipt.

Şi jar şi foc de caravane, ( cum nu se scrie în icoane) şi după săptămâni de drum – amiazâ’n jargai şi scrum. Cum ea s’ar vrea să-ifie norul, Şi dor să-i mistuie cuptorul! Un strop de apă, Doamne,dă-i, striga ecou prin pălălăL.

Iar Pruncul intimând o mână, Tâşni izvorul crud – fântână,

şi’ntr’un picior -un palmier cu deasa-i umbră pân ‘la cer.

Sunt clipe’n acatiste rare Când sunt fântână şi îmi pare că Dumnezeu, lângă ghizdea, din mine chipul Lui şi-L bea. Colindul puiului de vânt

La bordei CU bolţi de viţă Bate vântul în portiţă. Portiţa e cu lăcată, Maica peste vis plecată. -Pui de vânt, nelinişte suşotind prin inişte, ce-ni scârţii fereştile? -Ia eu vin cu veştile care nouă scumpe ne leg rost nou la cumpene. La piatra de crai, sub stea, apa-auzit ceva, măre, şipot prin aluni susură de noua luni, jurămu-ne, nu jura, taine’zboară pajura şi-apoi tace după moară. Spune-ne Sfântă Fecioară!


ORIGINI nr. 11-12/2009

- Spusu-i spus şi iarăşi spus, zice Maica lui Iisus. Prin grădini de ziurel va veni Emanuel. Haine i-am făcut cu acu’ că s’o naşte’n frig, săracu’, da nu plânge plângerii, c’or să vină îngerii, precum fulgi ning la fereşti, cu veşminte’mpărăteşti cu fir roş din curcubeu că-i Fiul lui Dumnezeu, iar din aurul curat — coroana de împărat. Colindând cu Esenin

Patru cai la sănii pune-mi gând hoinar, de Crăciun acasă m-oi întoarce iar.

Zurgălăi să sune a cleştar şi ger, chiot, scrie-i lunii virgula pe cer.

Neaua să scrâşnească Precum lupul prins, cum trecură anii brazi cu părul nins!

Hai bade Esenin urcă’n troica mea, Pe sub pini copilul – tremurândă stea. Ne aşteaptă mama’n pragul cu bureţi: - Fii ai rătăcirii, - pe-unde-aţi fost băieţi?

Şi-o să te sărute: - Nu pleca, rămâi! - Eu ţi-oi face semnul - să spui tu întâi:

“Hei, voi sănii, sănii...” izbă sub mălin, dat-am zării anii, dar la toţi - străin.

Toarnă mamă vinul să sorbim din stea

XI

SUPLIMENT

că ulcica-i goală ca şi viaţa mea.

Prea târziu colindul coborîipe runc, peştera-i pustie de fugarul Prunc. 2

Mi-a nins mărul vremea Fiului Pierdut, ia-mă’n braţe mamă, iartă ochiul mut,

şi pe brad anină-mi drumul meu hai-hui să fim iar cu Pruncul şi cu mama Lui. Poveste de Crăciun

După ce craii şi-au scos danie din cufărul cu aur, tămâi şi diamante pe marginea de iesle s’a oprit o gânganie. “Bunule Iosif, i-a spus, lasă-mă şi pe mine să-l văd pe Iisus.” Bătrânul somnoros i-a răspuns doar atât: „Fugi de-a ici vierme urât!” Era aşa de mic şi sărac, cu-o hăinuţă făcută din sac şi-avea un bordei undeva după o frunză. Pruncul rădea de giumbuşlucurile şi jocurile de-a ghici ce le făcea pe-o bucata de pai puiul de licurici. Dar când să plece: “vai mie e noapte afară şi mama nu ştie de mine, c-um plecat dupâ stea, uite-asa, şi-am ajuns pânâ-aici.” Atunci Maica Domnului luă de la magi nişte clipe modelându-i aripe, iar laplecare în dar, ds dupâ spetează, din candela somnului, a luat o rază şi i-o’mpleti felinar.


SUPLIMENT

XII 3

Zbura ca fum de tămâie aripa meşteră luminând toate ungherile

ORIGINI nr. 11-12/2009 din peşteră cu ‘nfloriri de aur şi tei, apoi se opri cu palmele strânse în rugăciune: “Maică a Domnului înăduie În grabă să-i aduc şi pe-ai mei.”

FLORICA BAŢU ICHIM Crăciunul orfanului

-Înger bun, ce pot sâ fac? Sunt un copilaş sârac şi de-acuma, poate şti cresc în Casa de Copii. N-am pe nimeni. N-am nimic. îngere, m-asculţi un pic?

- Te ascult, copilul meu, şi-ţi aduc pe Dumnezeu. Prunc micuţ şi Maica Lui, Fiul Sfânt al Domnului ‘nare leagăn într-o casă, doarme’n iesle ‘ntunecoasă. Taci..! Zâmbeşte lin prin vis. îngeri vin din Paradis şi ne cântă cântec sfânt: “Pace’n cer şi pe pământ!”

Uite magii cum se’nchină Fiului dintru lumină darul scump al omenirii în speranţa mântuirii.

Fiule, cât te-am chemat la o masă de’mpărat! Ia din dragostea cerească fericirea nelumească! Bucură-te, om fricos: astăzi s-a născut Hristos !

Crăciun în exil

Sfânt Crăciun în greu exil Ger cumplit şi vijelie voci pierdute de copil vin căldură să ne ţie.

...şi era demult...demult...

mama pregătea colacii, promiteam c-o s-o ascult şi fugeam s’ajung ortacii.

Îng��nam şi eu colind ... cum ştiam... cum nu ştiam... stele-n inimi să aprind, sfânta veste preamăream.

Hainele - de pe la fraţi – atârnau pe noi, să cadă. Ghete strâmbe încălţaţi, mai cădeam şi prin zăpadă.

Suflet blând - alb fulg de nea, inimi pure de lumină, mântuire’n lut venea de la cald, lumină lină.

…………………………………

Doamne, dă-mi şi’n astă noapte fericirea de atunci, luminarea vremii coapte, puritatea strânsă’n prunci.

Du-mă, Doamne, înapoi: Frig, flămând şi ne’mbrăcat pot să cad, să plâng apoi, dă-mi iar sufletul curat.

Si mai da-mi, o, Doamne Sfinte glasuri calde de copil colindând, vestind s’alinte în acest amar exil.


ORIGINI nr. 11-12/2009

AFINITĂȚI ELECTIVE

51

ŞERBAN CHELARIU

OLIMPIADE SPIRITUALE Jocurile au fost create de Hercule. Hercule a construit chiar şi primul stadion olimpic. Le-a creat şi l-a construit in cinstea lui Zeus, tatăl său. Asta cel puţin conform legendelor. Realitatea istorică, deci a faptelor confirmate negru pe alb, afirmă că jocurile olimpice au început în anul 776 î. Ch. şi au fost sărbă¬torite continuu până în anul 393 al erei noastre, deci 1169 de ani, după care au căzut în negura uitării pentru aproape un mileniu şi jumătate. Au fost revitalizate în 1859, la Atena, şi continuă încă şi azi. Până acum deci, reprezentanţii împărăţiilor pământeşti s-au întrecut la jocurile olimpice pentru gloria lor personală şi a îm¬părăţiei pe care o reprezentau mai mult de o mie trei sute de ani. O performanţă demnă de remarcat. Dar pentru ca să poţi participa, ai nevoie de atleţi talentaţi. Şi nu numai de atleţi talentaţi, ci şi de antrenori. Şi nu de orice fel de antrenori, ci de antrenori care să aibă o idee despre felul în care un atlet trebuie să se antreneze pentru a avea o cât de mică şansă să cucerească un trofeu. Cine are antrenori buni, dar nu are atleţi care să se dăruie trup şi suflet antrenamentului, nu poate face nimic. Stă şi priveşte. Nici cine are sportivi de excepţie, dar nu are antrenori buni, nu poate face prea mare lucru, căci atleţi de excepţie care să învingă la olimpiade fără nici o pregătire prealabilă se nasc foarte rar. Iar cine are şi antrenori buni şi atleţi de excepţie, dar nu are un program bine pus la punct pentru pregă¬tirea lor, iar nu are prea mari şanse de reuşită. Numai cine le are pe toate trei poate câştiga medalii: cine are şi atleţi de excepţie, şi antrenori buni, şi un program de antrenament foarte riguros pus la punct. Ei bine, punerea la punct a unui astfel de program de antrena¬ment, dar nu a unui antrenament pentru sportivi, ci a unui „antrenament” spiritual pentru reprezentanţii de elită a fiecărei generaţii, cu scopul de a se afirma cu mai multă forţă la o altfel de olimpiadă, a intelectului, a fost singurul gând al unui tânăr de la începutul acelui septembrie al anului 1928. Deşi în vârstă de numai 21 de ani, într-o capitală în care tronau, fără să li se pună prea multe la îndoială, o mână de bărbaţi de geniu, Mircea Eliade trasa cu îndrăzneală jaloanele spirituale ale generaţiei sale prin serialul intitulat Itinerariu spiritual, publicat în toamna anului 1928 în Cuvântul, stabilind cu o surprinzătoare claritate elementele necesare structurării unei filozofii de viaţă durabile, fertile şi eficace. Aşa cum reiese din chiar titlul cilcului de douăsprezece articole, intenţia lui Mircea Eliade, clarificată pe deplin în ultimul foileton al serialului, “Imperiu spiritual, XXII: Final”, era de a ghida paşii spirituali ai celor de-o seamă cu el pentru a le “orienta

conştiinţele în menirile lor lăuntrice şi a le întări în rătăcirile prin care vor trebui să treacă, a le încuraja în pustiile pe care trebuie să le străbată”.Le punea deci la dispoziţie un program de „antrenament” întru atingerea orizonturilor spirituale propuse cu scopul formării unei baze puternice, cât mai completă şi mai armonioasă posibil, a înţelegerii, gata să primească structurile următoarelor etape spirituale, ascunse din¬colo de orizontul prezentei lor înţelegeri, cu scopul de a le atinge cu mult mai uşor, şi poate, cine ştie?, chiar depăşi într-o bună zi, stabilind chiar câteva recorduri mondiale la una din viitoarele „olimpiade spirituale” ale Europei. „Încep, cu paginile de faţă”, ne destăinuie tânărul Eliade, „publicarea câtorva note, observaţii, reflecţii sau monoloage despre generaţia noastră... Voiam să biru¬iască valorile care nu sunt izvorâte nici din economia politică, nici din tehnică, nici din parlamentarism... Confuzia care s-a făcut înaintea noastră şi pe care o fac chiar acum profesorii universitari - noi nu am făcut-o. Am trecut prin experienţe care ne-au condus la raţiune, la artă, la misticism. Suntem cei dintâi care diferenţiem planurile acestea de realitate şi înţelegem că fiecare îşi are viaţa şi legile sale. Viaţa, izbindu-se dureros şi precoce, ne-a apropiat de realităţi necunoscu¬te celorlalţi. De aceea, pentru noi - viaţa lăuntrică este atât de cruntă, de diversă, de proteică, de chimutoare. In noi izbândeşte Spiritul.” Cu numai câteva luni mai înainte de publicarea Itinerariului spiritual, Traian Chelariu, născut cu un an înaintea lui Eliade, declara: „Sincer mărturisind, eu tot nu am încă ideal către care să merg. Tot am rămas copilul care se mângâie: „dacă voi fi mare, o să-mi cumpăr un cal frumos!”. Şi ar trebui să mă ruşmez mult dacă cineva, întrebându-mă de sănătate şi preocupări, ar fi descoperit ce haos e în sufletul meu... De aceea mă întreb”, continuă el în jurnalul pe care fi ţinea cu religiozitate, „aşa cum aş întreba pe altcineva, aşa cum m-ar întreba un coleg de studii: De ce studiezi dumneata? ?? Te întreb: De ce studiezi? Urmez la Universitate (iată că nu mai răspund „studiez”), urmez la Universitate ca,obţinând o diplomă, să-mi pot asigura cumva existenţa. ?? Să mă fac profesor de liceu. Foarte bine, dar să te mai întreb cine ţi-a dat sfatul să te faci profesor? În lipsa unei alte posibilităţi de afirmare socială şi-n lipsa posibilităţii de a mă dezvolta în alt


52

AFINITĂȚI ELECTIVE

sens, cariera de profesor e cea mai convenabilă firii mele... Şi ce studiezi dumneata? Psihologia, logica, pedagogia, limba română şi sociologia... ...Şi spuneai că vrei să te dedici psihologiei. S-ar putea întâmpla ca, după doctorat, să plec în acest scop, chiar si în străinătate. Şi după ce te întorci? ...Dacă norocul mă va plasa într-un centru univer¬sitar... aş aborda acest vast domeniu (psihologia)... dacă însă voi fi exilat într-un colt de ţară, mă voi înconjura de cărţi... îmi voi crea un cămin... voi face ştiinţă. Parcă aveai preocupări literare. ...Literatură, nu vorbesc de calitatea ei, voi face oriunde mă voi afla. Va să zică vrei să fii un al doilea Goethe? ...Goethe, pentru mine a fost un om ideal... Totuşi îmi place să am aspiraţii mai înalte. Şi nu din vanitate! Cum aşa? Aşa sunt eu. De felul cum voi împăca ştiinţa cu literatura şi de calitatea ştiinţei şi a literaturii mele, atârnă, în mare măsură, fericirea vieţii mele.” Parcă răspunzând îndoielilor lui Traian Chelariu, peste numai şapte luni de la însemnarea relatată mai sus, articolele lui Eliade injectau “gaz” printre “paiele” de curând aruncate de Nae Ionescu peste jarul rămas din învăpăiatele discuţii ale anilor ‘20 despre „tânăra generaţie”, discuţii revitalizate de Cezar Petrescu cu numai câteva luni înainte. Publicarea Itinerariului spiritual l-a pus pe autorul ei în centrul acţiunii din capitală nu numai datorită faptului că tânărul Eliade s-a autodeclarat şeful generaţiei lui, dar mai ales pentru că a provocat un tsunami de neaştepate dimensiuni prin discuţiile înfocate, reacţiile neaşteptate şi replicile us¬turătoare publicate în principalele ziare ale vremii, ta-lazurile lui izbind de la un cap la altul, pentru mai bine de o decadă, ţărmul spiritual al tineretului român. Peste numai cinci ani, poate nu numai datorită Itinerariului spiritual, dar cu siguranţă şi datorită Itinerariului spiritual, se poate observa în jurnalul lui Traian Chelariu, acum trimis să-şi dea doctoratul la Paris, o transformare esenţială. Tonul discuţiilor s-a schimbat. Opiniile au devenit mai sigure. Matricea jaloanelor drumului de bătătorit a fost cu claritate înţe¬leasă. Ţintele sunt distinse mai clar. Traian Chelariu, cel puţin în opinia lui Mircea Streinul, se erijează acum, precum altădată Eliade, „în mentor”. „Mentor” al „Junimii literare”. Copilul, care numai cu câţiva ani înainte se mângâia singur: „dacă voi fi mare, o să-mi cumpăr un cal frumos!”, a devenit „şeful” generaţiei tinerilor scriitori bucovineni. „Aţi avut calitatea”, îi declară Mircea Streinul într-o scrisoare trimeasi buco¬vineanului care studia în acel timp la Paris, ca răspuns al unui articol publicat de el în „Glasul Bucovinei”, în care, împreună cu Barbu Sluşanschi, îi critica pe „bă¬trâni”. „Ati avut dreptul”, recunoaşte Mircea Streinul. Nu va fi însă singura reacţie, într-un articol-replică,publicat în

ORIGINI nr. 11-12/2009

acelaşi „Glas al Bucovinei”, un nume Sorin Mihai i se adresează cu aciditate, cerîndu-i arţăgos şi autoritar lămuriri. „Nu voi răzpunde polemizând”, declară însă în jurnalul său Traiau Chelariu şi mergând pe linia conduitei lui Eliade, continuă „ci îndrumând pe cât mă voi pricepe.” Şi apoi, „Fiind bolnav şi arhiocupat, nu am putut scrie săptămâna aceasta nici unul din articolele destinate „Glasului Bucovinei” pentru „Tânăra generaţie.” Talazurile ridicate de tsunami-ul provocat de Eliade încă mai izbeau ţărmul spiritual al tineretului din România, vuietul lor ajungând acum de la Bucureşti până la Paris. Atmosfera intelectuală din România acelor ani a fost într-adevăr cu totul excepţională. Adolescenţi de geniu discutau de pe poziţii de egalitate cu bărbaţi de geniu, într-un efort comun de a stabili jaloane noi drumurilor care duc spre o cât mai completă şi mai armonioasă împlinire spirituală. Şi nu o făceau „din vanitate! Cum aşa? Aşa erau ei. De felul cum” vor „împăca ştiinţa cu literatura şi de calitatea ştiinţei şi a literaturii” pe care vor fi în stare să o facă, atârna, „în mare măsură, fericirea vieţii” lor, spre folosul lor comun, al tuturor, dar şi al ţării. Al României. Dar tinerii aceia, tinerii generaţiei anilor `20, au mai apucat să devină profesorii generaţiilor următoare. Au fost alungaţi prin străinătăţuri, împrăştiaţi prin cămăruţe prăfuite de biblioteci, părăsiţi prin coridoare puturoase de abator, sau înfundaţi şi bătuţi în puşcării. Nici o altă generaţie, de la fericita generaţie a anilor ‘20, fie ea a anilor ‘30, ‘40, `50, ‘60 sau chiar `70, nu a mai beneficiat de o comparabilă binecuvântare ca cea care s-a aşternut pe pământul României în acea toamnă a anului o mie nouă sute douăzeci şi opt. Dar explozia luminoasă pe care au produs-o frământările acelor tineri geniali mai reverberează încă şi azi, precum undele Big-Bang-ului iradiind pe la marginea universului. Ale unui univers denumit România, care a trecut, de la publicarea Itinerariilor spirituale, prin nişte cataclisme oribile. A unei Românii care acum, cu imaginaţia, puterea de muncă şi dedicaţia pe care cu siguranţă o deţin, ca oameni liberi, generaţiile anilor ‘80, îşi va regăsi puterea să-şi „antreneze” tinerele talente aşa cum visa Eliade. Şi nu numai generaţia anilor ‘80, ci toţi aceia care formează „actuala generaţie”, după cum spunea Cezar Petrescu, adică toţi aceia care au „o sensibilitate extremă”, care se lasă „devoraţi de aceeaşi nelinişte interioară”, care sunt frământaţi trup şi suflet de probleme contemporane majore, toţi aceşti oameni minunaţi, gata să reprezinte cu succes România, aşa cum o merita de o bună bucată de vreme, la următoarele „olimpiade spirituale” ale lumii. 1. Informaţiile despre, precum şi citatele din Mircea Eliade au fast preluate din Rădăcinile româneşti ale lui Mircea Eliade, Copilăria şi tinereţea (1907-1933), Volumul I, de Mac Linscott Ricketts, Editată de Editura Criterion Publishing, 2004. 2. Informaţiile despre, precum şi citatele din Traian Chelariu fost preluate din jurnalul Zilele şi umbra mea, de Traian Chelariu, Editat în Colecţia Memorii & Jurnale & Corespondenţe de Editura, Ideea Europeană, 2007. Cu sprijinul Administraţiei Fondului Cultural Naţional.


ORIGINI nr. 11-12/2009

LITERE

53

LAURENŢIU ORĂŞANU

POVESTEA DINASTIEI HĂŢIŞ - Băi, Ferditreiule, de unde şi până unde să domniţi? - îl zgândări Uscatu. Asta şi aştepta Ferdinand al III-Iea. Să fie stârnit. Să i se dea prilejul să spună, a nu-ştiu-cât-a oară povestea dragă familiei Hăţiş. O poveste pe care Domnul Visarion Hăţiş, tatăl Ferdinanzilor, o spunea oricui vroia o asculte, printre tarabele cu roşii, sau pătrunjel, sau cartofi categoria a Il-a de la Piaţa Domenii, actualmen¬te7 Noiembrie. Pe care o spunea mereu şi Doamna Sulfîna Hăţiş, Regina Mamă, că aşa cerea să i se spună, la APACA, acolo unde lucra. O poveste cu care Ferdinanzii, al doilea şi al treilea, Ferididoi şi Ferditrei, îi lăsau cu gura căscată pe colegii lor de clasă. Pe el, Liţă Autorul, îl fascina întotdeauna când o auzea. La fel cum îl fascinau aventurile muşchetarilor care erau toţi pentru unul, şi unul pentru toţi, aventurile cireşarilor, care descopereau peşteri de care nu ştia nimeni, sau ca aventurile unei regine, pe numele ei Margot, care avea mai mulţi prieteni, cu care se simţea bine, dar pe rând. Îşi dădea seama că orice carte îl atrăgea cu povestea ei. Nu cu descrierile de natură, sau cu descrierea persona¬jelor, care erau şi ele frumos scrise, cu aceleaşi litere, dar pe care le sărea întotdeauna, ca să reia cititul de acolo de unde continua firul acţiunii. Dar, la urma-urmelor ar fi prea târziu pentru poves¬tea pe care Ferdinand al III-lea le-o spusese, a câta oară, în ora liberă de Botanică, în clasa a V-a, chiar lângă banca lor. A lui şi a lui Ferditrei. Acum ar fi momentul, că doar aveau oră liberă... -Uscatule şi voi ceilalţi, nu cred ca există familie domnitoare care să stea pe tron mai îndreptăţită decât familia noastră. -Care tron, ăla din sala cu oliţe? Uscatu băga, de ciudă, bruiajul obişnuit, fără să-şi dea seama că în felul acesta făcea povestea Ferdinazilor şi mai interesantă. -Da, tronul acela la care n-ajungeai tu, când eram la grupa mică, şi te udai pe pantalonaşi de sus până jos... Bunicu` era paznic de vânătoare, brigadier silvic cum le zice acum, pe Moşia Scroviştea. Nimeni n-avea voie să fure lemne din pădurea Scroviştea fără voia lui. Asta era parte din Domeniile Regelui, cum ai zice Piaţa Domenii, la care mătură tata. -Da, primul rege, Carol I, a venit din Germania lui hitleristâ cu Peleşul în buzunar, şi cu pădurea Scroviştea la butonieră. -Pe atunci nu erau hitlerişti în Germania — interveni, atotştiutoare, Dana. -Erau posaci - îşi dădu cu părerea Pârlea. -Prusaci, pârlitule. Tot un fel de nemţi – zise Liţă. Ferdinand al III-lea continua imperturbabil, conştient că întreruperile astea sporeau farmecul

poveștii. -Era o iarnă grea. Iarna lui 1937. Zăpadă de un metru. Ba mai mult. Mai înaltă chiar decât vila voastră, Uscatule. -De unde ştii? Te pomeneşti că ai dus tu vila lu’ bunicu’ la Scroviştea! -Rege era Carol al ll-lea, dar nu-l învăţăm noi la şcoală, că nu era un rege bun cu tot poporul lui. Noi, adică frate-miu, că aşa ne-am hot��rât în familie, vom fi buni cu poporul. El va lua domnia, iar tata va conduce din umbră. Sau tata o să fie regent, dacă frate-miu nu va fi, la momentul acela, major... Carol ăsta al II-lea era bun numai cu ai lui, cu echipa lui de vânătoare, căreia i se zicea şi camarilă. Poporul lui n-o ducea prea bine, şi de aia unii complotau. Şi atunci el îi băga la zdup - privi el, cu subînţeles, spre Uscatu. Mat era el bun şi cu una Lupoaica. O chema Lupescu, dar aşa-îi zicea lumea: Lupoaica. Regele se ducea la ea de mai multe ori pe zi, adică noaptea. Asta până când, ca să nu lipsească de la treburile domniei, a adus-o la Palat. Da` ea nu era mama copilului lui, unul Mihai. Nici nu ştiu de ce-şi zicea Mihai I, că nu mai era alt Mihai în familia lor. Familia de Hopânţoale. La noi e normal să ne zicem Ferdinand al II-lea şi Ferdinand al III-lea, că suntem doi. Şi a mai fost înainte un rege cu numele Ferdinand. Tatăl lui Carol al ll-lea. -Vezi că eşti invidios, că vrei să-i uzurpi? - îl inţeapă Uscatu. Se zice Hopenzolern. -Lasă-1 să spună, Uscatule, că altfel nu mai ajungem la Scroviştea. Aşadar Carol ăsta a adus-o pe Lupoaică la Palat... - îl încurajă Dana. -Lasă că eu ştiu povestea, cum o ştiţi şi voi. Bagă Lupoaica doar de umplutură. N-are niciun rol în poveste... -Ba eu zic să o lase acolo, Uscatule. Mie îmi place, că îi învârtea pe toţi - îşi dădu cu părerea Pârlea. -Aşa era, Pârlitule. Era muierea naibii. Şi el ţinea la ea, d-aia lumea îi zicea ţiitoare. Şi o lua peste tot. Aşa că nu e de mirare că, într-o sâmbătă, când nu lucra, vine regele la Scroviştea să vâneze, cu lupoaică şi camarilă cu tot. Bunicu-meu, ce să zică? Moşia lui, fiarele lui, hai cu toţii la vânătoare! A adus căinii. Regele, cum spuneam, venise cu o căţea rea a naiba. A strâns bunicu` vreo douăzeci de haitaşi de prin sat. Ăştia de-abia se bucurau, că tocmai terminaseră vinul, şi ştiau că regele e darnic. Că de darnic era darnic, dar de obicei numai cu Lupoaica şi camarila lui. După fiecare vânătoare se lăsa cu ospăţ mare. Frigeau vânatul... -O frigea şi pe Lupoaică – adaugă Pârlea. -O Pârlea, aşa se zice, băi pârlitule – puse lucrurile la punct Viorel.


54

LITERE

Până atunci Viorel nu se băgase în vorbă. Încă nu-i cunoştea bine pe noii lui colegi declasă. Repeta a V- a pe motiv de limba rusă. Nu accepta nici în ruptul capului că se scrie m şi se citeşte t, că se scrie gşise citeşte d. Asta era o mare tâmpenie. Mai era şi un i ca un u, şi un semn moaie, lucru nepermis la un popor care îi bătuse pe hitlerişti, şi care era primul în lume la producţia de oţel şi de tractoare pe cap de locuitor. Vai de capul lor! Cum puteau oare să ducă atâta greutate pe cap? - Acuma — continuă Ferditrei, bucuros că între¬ruperile se înmulţeau, şi că profa de Botanică, sau directorul, nu apăreau - era ger de crăpau pietrele. Noroc că veniseră cu nişte maşini tari, englezeşti, care treceau prin nămeţi ca prin brânză. Dacă ar fi fost cu Aro, precis că nu mai ajungeam la domnie. -Pe vremea aia nu era niciun Aro. -Cum le ştii tu pe toa¬te, Dana! - facu, admirativ, Liţă. -Fazanii erau ascunşi, sau crăpaseră de ger, tu ce crezi Uscatule? - îl întărâtă Ferdinand al III-lea, ca să mai pună paie pe foc. -Îngheţaseră şi apele, că ştiau că urma povestea asta tâmpită - nu se lăsă Uscatu... -Pomii erau încărcaţi de zăpadă. Mistreţii, înfometaţi, răscoleau semănăturile de toamnă. Hăitaşii abia aştep¬tau să-i aducă în faţa puştilor camarilei. Dar Lupoaica ştiţi ce-a făcut? - Ştim toţi, Ferditreiule, că ne-ai mai zis-o de o mie de ori - se deşteptă Pompilică. Până atunci îşi mâncase napolitane¬le, ferit, într-un colţ, nu cumva să dea şi altuia. Lupoaica a zis că e îngheţată la picioare, şi a rămas la cabana lu` bunicu-tău cu un locotenent din gardă, să i le încălzească. - Perfect - îl aprobă Ferdinand al III-lea. Vezi că n-ai uitat? Da’ şi dacă uitai, îţi mai spuneam o dată acum. Cum zicea tova dirigintă? Repetiţia e mama învăţăturii, nu? Viorel aplică asta cel mai bine. Nu-i aşa Viorele? 0 să ştii materiile din a V-a ca pe apă -se hazarda Ferdinand al III-lea. Era cu un cap mai scund decât Viorel, nemaivorbind de faptul că Viorel era mare karatist. Dar n-ar fi vrut ca Viorel să nu se bucure şi el de istoria naşterii dinastiei Hăţiş. -Era şi un cârd de ciori, care croncăneau, cam aşa, cum croncăneşte Uscatu - continuă, netulburat, Ferdinand al III-lea. Dar regele nu le-a băgat în seamă. -Nici Lupoaica. Era ocupată să-şi încălzească picioarele, cum îi arăta locotenentul

ORIGINI nr. 11-12/2009

— îl tachină Uscatu. Aşa-s toţi regii: Lasă sa le facă alţii toate treburile! -Aşa-i — acceptă Ferdinand al III-lea. Daca vine frate-miu la putere, pe ţine o să te pun să-mi duci ser-vieta cu cărţi. Pârlitu’ îmi va face pantofii cu cremă. Auzi, Pârlea? Lună! Să-mi vad mustaţa în ei! -Mai degrabă barba albă ca re-ţi va creşte tot aştep¬tând să luaţi domnia! - făcu Uscatu. -Vă rog să observaţi cum eu i-am oferit, regeşte, o dregătorie importantă, în care să aibă de-a face cu căr¬ţile, şi el, tovarăşul Uscatu, din părinţi ilegalişti, refuză, ca un încăpăţînat ce este, şi preferă beciul Siguranţei. Aşadar, unde rămăsesem? - se prefăcu Ferdinand al III-lea că pierduse şirul povestirii. -Cârdul de ciori croncănea, Lupoaica se cordea - îl ajută Pârlea. -Ce înseamnă se cordea? — întrebă Dana. -Lasă că-ţi explic eu în recreaţie — se oferi Viorel, în râsetele băieţilor. -Măi, şi-aşa cum spu¬neam. Adică aşa cum mi-a povestit bunicu`. Că eu de la mine nu pun nimic. Au lă¬sat-o pe Lupoaică în pat, să se încălzească. Cu locotenentul. Că ei veniseră pentru mis¬treţi, nu pentru lupi. Regele, în nişte cizme uriaşe, păşea primul, deschizând drumul, ca un plug. Majordomul pala¬tului venea după el, cărându-i cele două puşti. Americane. Bunicu’, cu o puşcă veche, cu două cocoaşe, cred că de pe vremea haiducului lancu Jianu... -Data trecută ziceai că era una nou-nouţă, că deabia îi dotase Ministerul Domeniilor - îl înţepă, iar, Uscatu. -Dacă ştii tu mai bine, atunci spune tu povestea! - facu Ferdinand al III-lea pe supăratul. Uite, eu mi mai scot o vorbă! Nimeni nu-1 crezu. Ştiau că asta aştepta: să fie rugat, şi astfel să puncteze în meciul permanent pe care îl avea cu Uscatu. De data asta fu rândul lui Pompilică să dea replica aşteptată de Ferditrei: -Lasă-1, Uscatule, să povestească. Ce, bunicu-tău a fost la vânătoare cu regele, sau bunicu’ lu’ Ferditrei? -Bă! Bunicu’ meu vâna regi - zise, răspicat, Uscatu. Că regii sunt o pacoste pe capul poporului. Bine că pe noi ne conduce clasa muncitoare, aliată cu ţărănimea muncitoare. -Şi a făcut regele un semn din ochi către majordomul i-a poruncit lui bunicu-meu: Hăţiş! Bunicul a sunat din corn. Are cornul şi acum,


ORIGINI nr. 11-12/2009

LITERE

dar nu mai poate sufla în el. A murit acum doi ani, de astm. Bunicu’, nu cornu` ca sa fie clar. Cred că din iarna aia, de la vânătoarea aia i s-a tras astmul. Când s-a auzit cornul — un corn de bou de 11 ani, cât tine de mare, Uscatule, cu muştiuc şi două inele aurii, Liţă 1-a văzut hăitasii, care erau de partea ailaltă a pădurii, au intrat în pădure. Făceau zgomote asurzitoare, ca să aducă mistriţii în bătaia puştilor camarilei şi majestăţii sale. Băteau ăia dc zor în nişte gamele de tablă rămase de la nemţi, din primul război, pe care le foloseau pe post de ploşti. Le umpleau cu vin, când aveau. Dar, cura ziceam mai înainte — poate că-şi aduce aminte până şi elevul Uscatu, cunoscut şi sub numele de la catalog Sergiu Racoci, din clasa a V-a B, banca a patra, rândul din mijloc -, terminaseră vinul, aşa că băteau cumva şi apropoul la rege, gândinduse la ospăţul vânătoresc de după. Ciorile croncăneau, gândindu-se şi ele la ospăţul de după. Deocamdată nimeni nu se ospăta, în afară de locotenent. Cu ţuică, cu Lupoaica... -O lungeşte ca pe o peltea — bombăni iar Uscatu. -O lungea locotenentul, nu eu. Şi încep mistreţii să apară, supăraţi că domeniul lor fusese încălcat. Ei habar n-aveau că era domeniul coroanei. Şi nici că ăla înalt, cu cizme până la genunchi, era chiar regele. Mai întâi s-au bulucit vreo cinci spre el, dintr-o dată. Schimba regele puştile cum schimba miniştrii. Majordomul şi bunicu-meu Grigore Hăţiş nu mai pridideau să le încarce. Au căzut mistreţii ăia cinci ca turcii la Plevna. Câinii le dădeau roată. Ciorile la fel. Băi Pârleo, şi băi tovarăşe Uscatu, ce credeţi că îi trece prin cap regelui? -Vreun glonte tras aiurea de bunicul tău Grigore, aşa-i? - aruncă Uscatu. -N-ai ghicit, dar îmi place cum gândeşti. Nu uiţi nici o secundă de lupta de clasă!... Regele îl trimite pe majordom la Lupoaică, să vadă cum se simte, dacă tot îşi făcuse pofta. Vă daţi seama, împuscase deja cinci mistreţi! Pleacă ăla, mai dau năvală doi mistreţi. Regele îi împuşcă şi pe ăia. „Grigore - îi zice el, întorcându-se spre bunicul - când ai noroc la vânătoare o fi ca la cărţi? N-ai noroc în dragoste?” Bunicu-meu, respectuos, bâlbâindu-se de emoţie, că văzuse o namilă de scroafă repezi ndu-se să-1 rupă pe rege, după cc-i sfâşiase burta căţelei, dădu să-i spună: „Mă-Mă-ria Ta-ta-ta, vi-, vi-, vi-ne, pă-, pă-zeş-...”, dar n-apucă să termine, şi văzând că e pericol ca scroafa să-fi înfigă colţii în boaşele su¬veranului, scoase iute flinta lu, Iancu Jianu şi o slobozi din ambele cocoaşe. Scroafa căzu ca secerată. Atâta că, în cădere, îl dărâmă pe rege cu crăcii în sus, cât era ăla de lung. Măi, şi nu zici că se scoală regele, îşi aranjează mustaţa, şi mi ţi-l pupă pe bunicu-meu pe gură! „Mi-ai salvat viaţa şi boaşele, Grigore! Cum mă mai duceam eu la cabană, la Lupoaică? Mă duceaţi pe năsâlie, ca pe mistreţii ăştia. Ai salvat ţara, Grigore! Patria îţi va fi recunoscătoare!” Ei, mai puţin ilegaliştii, aş adăuga eu, de la mine. L-a pus să sune imediat cornul. Gata cu vânătoarea!

55

Ştiau cu toţii că povestea se apropia de finak Şi, deşi toţi ştiau sfârşitul numeni nu-l mai întrerupea. Nici măcar Uscatu. Ferdinand al III-a putea acum să povestească în linişte, adăugând, de fiecare dată, alte şi alte detalii. Sfârşitul I partea cu Lupoaica încălziindu-se cu ţuică şi cu locotenentul la cabana le plăcea cel mai mult. Dar despre partea aceea Ferditrci nu le spunea niciodată îndeajuns. El zicea că nimeni n-avea să ştie, vreodată, ce s-a întâmplat acolo, în vreme ce regele vâna, şi bunicul său îi salva viaţa. -S-au întors la cabană, sau la ocolul silvic, cum vreţi să-i ziceţi. Toate erau în ordine acolo. Lupoaica te încălzise bine; îl pupă pe rege lung. Habar n-avea că se pupase, înainte, cu un bărbat. Cu bunicu-meu, vreau să zic. Toate erau cum le lăsase bunicu’, că făcuse ordine de-cu-scară. Venea Regele, ce naiba! Cum ar fi la noi în şcoală când vine inspecţia de la Inspectoratul Şcolar Municipal, nu? Doar o blană de urs, pe podeaua din camera specială, în care nu se culca nimeni în afară de rege, doar blana aia era boţită. Dar bunicul nu i-a spus nimic regelui despre blană. Şi nici de împuşcatul nami¬lei de scroafă, care pusese în pericol pe conducătorul statului, nici de scroafă n-a pomenit nimic. Niciodată! Scroafa era cel mai frumos trofeu, şi întreaga camarilă îl lăudă pe Măria Sa că o doborftse. Măria Sa zâmbea, ca şi cum era normal să pună la pământ, cu forţa lui, orice scroafă, cât ar fi fost ea de fioroasă şi de colţoasă... Au deschis slujitorii butoiaşele de ţuică de Văleni şi sticlele înfundate cu vin de Jidvei. Icre de Manciuria. Pateu, dar nu din ăla de porc, cum are şi tac’tu, Pompi1ică, la Aprozar, că cred că e de-o seamă cu tine, aşa arată cutiile. Pateu din foi groase. Pui în spice, batoc de nisetru, gâscă rulată la cuptor pe costiţă. Jamboane mari, din care muşcară toţi cu poftă. Locotenentului i se păru că sunt ca alea cu care îl servea, uneori, Lupoaica. Cam la fel gândea şi regele. Hăitaşii mâncau şi ei, dc-a-m-picioare-lea, carne friptă la tigaie, ţigăneşte, şi îşi umpleau, pe ascuns, ploşti le cu ţuică, pentru acasă. Bunicul meu a stat cu ei; regele nici gând să-1 invite la masa lui. -Vezi cum se îmbuibau regii? Bine le-a făcut că i-a dat jos! Şi poporul alerga prin frig, şi mânca temiri-ce! - nu se putu stăpâni Uscatu. -Uscatule, dacă mai intrerupi, te pleznesc de nu te vezi - îl repezi Viorel. Ceilalţi îl aprobară în tăcere. Mai vorbeşte omul şi la cinema, dar nu când e să-1 prindă pe criminal, sau când e să se pupe ăia, fericiţi, la final. -Şi nu vine bine primăvara, trec doar vreo două săptămâni, când, ce să vezi? Ce să vadă bunicul, de fapt, că eu nu eram acolo, de-abia că taicâ-miu avea ua an. Aşa, din senin, era pe la 11 şi 14 minute, dimineaţa, opreşte o maşină neagră, cu însemnele coroanei în faţa ocolului. Şoferul, în uniformă, de parcă era general, deschide portiera. Coboară Mareşalul Curţii, Mareşalul Majetăţii Sale. În frac. Şoferul rămâne afară. Mareşalul Curţii intră cu cu bunicu-meu în sufragerie. Închide uşa, se uită în jur. Nu era nimeni în preajmă. Bunicâ-mea îl alăpta pe taică-miu, sus , în dormitor. A supt până la


56

LITERE

doi ani. „Domnu` Hăţiş - chiar aşa i-a zis Mareşalul Curţii, Domnu’ Hăţiş - vă aduc un mesaj important din partea Majestâţii Safe. Este numai pentru ochii dvs., astfel că vă rog să nu comunicaţi nimănui conţinutul acestui mesaj”. Ia bunicul plicul, îl desface. Înăuntru - o foaie bătută la maşină, cu însemnul coroanei în colţul de sus. Stânga. Uite-o, pentru cine n-a văzut-o. Ferditrei, ca şi fra’su, ca flecare membru al familiei Hăţiş, avea mereu la el o copie xerox a mesajului primit de Grigore Hăţiş de la Regele Carol al 11-lea. De rege erau semnate cele câteva rânduri. Le arătă, a nu-ştiu-cât-a oară, copia xerox. - Citeşte tu. Dana, că tu ştii să citeşti bine, cu intonaţie. Dana citi cu voce tare, înroşindu-se de emoţie: „Maiestatea Sa, din mila lui Dumnezeu Suveran al tuturor românilor, vă mul¬ţumeşte cu acesta ocaziune pentru marele serviciu pe care l-aţi adus în folosul na¬ţiunii române. Dvs., Domnule Hăţiş, sunteţi un adevărat Domn, singurul care me¬rită acest titlu în România. Mă aplec cu respect în faţa Domniei Voastre”. Semnat — Carol al II-lea de Hohenzolern. Dat la Bucureşti, la Anul una mie treizeci şi şapte, în luna Martie, Dziua 3. În clasă se lăsase liniştea. Dana, cu mâinile tremurând, îi înapoie lui Ferditrei foaia cu mesajul. - Mesajul e cât se poate de clar - continuă Ferdinand al III-lea, după ce scoase un suspin. Carol al II-lea se înclină în faţa adevăratului Domn al României, singurul – zice el - care are dreptul la acest titlu. Sin-gu-rul - silabisi Ferditrei - aţi văzut scrisoarea. Aşadar însuşi regelese se declară uzurpator, şi declară, în scris, îl recunoaşte aşadar, pe Grigore Hăţiş ca Domn. El, Carol al II-lea, e suveran doar aşa, din mila lui Dumnezeu. Aşa cum îi dă tova de engleză 5, lui Liţă: din mila lui Dumnezeu. Că altfel nu merită, nu-i aşa? Nu e îndreptăţit la 5. Aşa fi Carol: recunoaşte chiar el, sub semnătură, şi e gata să accepte Domnia celui îndreptăţit: bunicul meu. Se înclină, se pleacă în faţa lui. Îi declară supunere, cum se zice. Ce vreţi mai mult de atât? Poate există un documen! mai clar care să ateste dreptul la tron al familiei Hăţiş? Ei?Ei? Aţa era. De fiecare dată când le citea mesajul rege¬lui, nimeni nu îndrăznea să obiecteze.

ORIGINI nr. 11-12/2009

Hârtia aceea le impunea respect. Orice ar fi zis ei, sau oricine, vorbea de la sine. Glasul regelui - care răzbate din rândurile dactilografiate, din stema ţarii, nu aia cu brazii şi schela de ţiţei, ci aia cu vulturul, şi care se închina în faţa adevăratului Domn, bunicul colegului lor de clasă, Ferdinand al III-ea de Hăţiş — le impunea un respect imens. — Bunicu` a înţeles imediat ce zicea regele în scrisoare. Adică a înţeles ce am înţeles şi eu, şi Uscatu, şi Pârlea, şi lumea întreagă. De unde până atunci stătuse drepţi în faţa Mareşalului Curţii, bunicul meu se tolăni pe o canapea. Şi nici măcar nu-1 invită pe Mareşal să se aşeze, sau la un pahar de apă, sau de vin. Nimic. „Îi transmiţi tui Carol al II-lea că am primit mesajul, aici, în casa mea de la Scroviştea. Şi că îi voi răspunde pe cale oficială.” Mareşalul, puţin cam încurcat, ţinu să precizeze ceva nu era scris, dar era parte din solia cu care fusese trimis: „Apreciind discreţia dvs., Majestaiea Sa Carol al II-iea vă roagă să nu bateţi monedă pe chestiunea aceasta.” Vedeţi, îl ruga. nu îi poruncea ca până atunci: „Grigore, sună cornul! Grigore, beleşte iepurele! Grigore, pune-l la proţap!” Nu. Îl ruga. Îi dădea toate drepturile. În afară de dreptul de a bate monedă. Cât timp va fi el, Carol, rege, numai chipul lui Carol va fi înfăţişat pe banii romaneşti. După aceea, se subînţelegea: Hăţiş va intra în pâine. Va avea pâinea şi cuţitul. Va avea camarila lui. Ţiitoarea Iui. Domeniile regale. Toate, toa¬te, dar numai după ce va pleca el, Carol al II-lea. Din nou, chiar aşa, nescris, mesajul era clar: „Grigore Hăţiş, pregâteş-te-te! Domnia nu e joacă, nu se predă aşa, ca buretele şi creta, de la elev de serviciu la elev de serviciu. Fii gata pentru momentul când va bătea ceasul.” Abia mai respirau. Se putea auzi clasa a Vl-a C, la capătul celălalt al coridorului, care avea Muzica, cântând cu foc: „în apa cristalină / Un păstrăv se-e-e ju-u-u-ca...”. Din când în când, intervenea ca solist Sârbu de mate, de alături, de la a Vll-a A: „Minus cu minus dă plus, boule!” Vraja plutea pe deasupra bâncilor ocolea catedra goală, se furişa prin manecile paltoanelor atârnate la cuier, lua mâna lui mâna lui Liţă şi o punea pe umărul Danei, fără ca el sau ea să-şi dea seama. Erau colegi cu un moştenit or al tronului României! Că avea să domnească sau nu, asta era mai puţin important. Şcoala lor pregătea nu unul, ci doi viitori regi! Care


ORIGINI nr. 11-12/2009

57

LITERE

şcoală mai era ca a lor? Fără îndoială că, o dată şi-o dată, mai devreme sau mai târziu, Ferdidoi-ul va muri, fie vitejeşte, pe câmpul de bătălie, fie otrăvit de ilegaliştii pe care sigur că-i va oprima, că aşa făcuseră toţi regii. Fie de gâlci, sau pojar, sau scarlatină. Şi atunci va veni răndul colegului lor, Ferditreiul. Care îşi va aminti, desigur, de foştii lui colegi de clasă. Mai ales de cei care nu-i luaseră peste picior povestea. Şi îi va înălţa în dregătorii, sau ministere cum le zicea acum, şi îi va pune directori la Fabrica de ciocolată, sau de Eugenii, sau de napolitane Dănuţ, sau de Ci-Co. Sau şefi mari la Consiliul Naţional al Pionierilor. Ei, colegii lui de clasă, vor deveni cama¬rila Regelui Ferdinand al III-lea. Toţi îi vor invidia şi se vor teme de ei. Ferdinand al III-lea înota liniştit, ca peştişorul din corul clasei a Vl-a C, spre sfârşitul poveştii: -Respectuos, Mareşalul Curţii îl rugă pe bunicu’ să primească - deocamdată, aş zice eu -, umilul dar al Maiestăţii Sale: cheia casei în care însăşi Măria Sa petrecuse zilele cele mai fericite ale vieţii Sale când se ducea noaptea acolo. Cheia casei Lupoaicei. Acuma vedeţi că Lupoaica nu era doar de umplutură în poves¬te, nu-i aşa, Uscatule? O casă cu doi lei la intrare, Liţă tu o ştii, şi tu, Dana, sper că n-a uitat-o nici Uscatu, că acolo am mers toţi patru la grupa mică şi la grupa mare. Alţi o mie de lei îi veneau bunicului prin mandat poştal. Lunar. Cu o mie de lei pe vremea aia puteai să cumperi toată producţia de ciocolată a ţării. Şi să-ţi mai rămână şi pentru portocalele pe care le vinde tac’tu pe sub tejghea, Pompilică. Puteai trăi regeşte, aşa cum merita familia noastră. Da’ bunicu’ n-a lăsat serviciul la Scroviştea. Mai venea regele, mai împuşca mistreţi, sau fazani, sau vulpi, sau căprioare. Dar niciodată n-a pomenit nici Regele, n-a pomenit nici bunicu’, de scroafa aia care era să-l omoare. Şi nici de scrisoare, şi nici de casă. De nimic. Peste trei ani şi ceva, după ce făcuse multe prostii cu Lupoaica, cu oştirea, că n-o înarmase şi nu-i dăduse ordin în ce parte să tragă, Carol al II-lea a păţit-o cu unul Antonescu. Ăla a zis ca ia el comanda, că e militar de carieră, şi că Regele să se ducă unde o vrea cu scroafa lui. În graba plecării, că îl zorea Lupoaica la automobil, Carol al II-lea a uitat probabil de bunicul, şi că-i promi¬sese Domnia. S-a dus val-vârtej. Nimeni nu l-a plâns. În ‘47, comuniştii l-au dat jos şi pe fi-su, Mihai I, cum îşi zicea. Când s-a dus bunicu’ la Petru Groza, care era mare pe atunci, ca să-i dea Domnia, că era postul vacant, Petru Groza i-a luat casa. Trei luni a avut unde sta: la Jilava, poate chiar în ce¬lula în care bunicu-tău, Uscatule, aştepta zorii unei vieţi noi. L-a scos unul Maurer, care vâna şi el. Era mare, dar nu era chiar rege. Îl chema când mergea la Seioviştea, că n-avea încredere în ilegalistul care preluase ocolul lui bunicu’. Ala, înainte de fiecare vânătoare, făcea

şedinţă cu hâitaşii. Îi pregătea ideologic, zicea ei, ca să ducă la îndeplinire sarcinile de partid fi de stat. Ăia, enervaţi de la şedinţă, făceau întocmai întocmai: stăteau. Făceau scăpat vânatul pe lângă ei, nu mai ajungea în bătaia puştilor... A fost bunicu-meu cu Maurer la vânătoare în toată ţara. Tot Maurer le-a dat o cămăruţă, cu tronul în curte unde a locuit, ani de zile, familia regală Hăţiş, singura familie regală din România. Noroc că tata s-a însurat mama, care avea origine sănătoasă. Şi părinţii ei, adică bunicii mei dinspre mamă, aveau origine sănâtoasă: bunică-mea de la Ograda făcuse opt copii. Maică-mea era cea mai mică. Mai lucra şi la APACA. Şi, când s-a născut frate-miu, le-a dat la bloc, în Ţiglina 6, ca să aibă Liţă cu cine să joace fotbal la Troiţă. Liţă umflă pieptul, mândru că intrase şi el cumva în povestea asta, şi că era în anturajul unui viitor rege. Dana simţi, în sfârşit, palma lui pe umărul ei stâng, dar nu zise nimic. Pompilică mormăi, fără să-i dea nimeni vreo atenţie: „Mai pupi tu portocală de la miner!” Ce era felia aia de portocală, pentru care Pompilică îţi scotea ochii luni de zile, faţă de prietenia şi bunăvo¬inţa pe care viitorul rege le-o arăta lor, colegilor lui! Camarilei lui! Sunase de recreaţie tocmai atunci când Ferdinand al III-lea îşi terminase povestea. Şiaşa nimeni nu simţea că mai trebuie să adauge ceva. Vraja se rupsese, şi Liţă îşi luase mâna de pe umărul Danei, cu regretul că o oră liberă e întotdeauna mai scurtă decât orice altă oră, chiar decât ora de Educaţie fizică. Fragment din romanul ”Autorul”, în pregătire pentru tipar.

O NOUĂ APARIŢIE LA CRITERION PUBLISHING James F. Wells

Istoria prostiei

Preţ: 20$ Trimiteţi check sau money order la adresa: LiterArt XXI - Origini, P.O Box 930698 Norcross GA, 30093 USA


LITERE

58

ORIGINI nr. 11-12/2009

VICTORIA MILESCU POEM CU ORIGINE PROTEJATĂ

Acest poem intensiv cu surplus de simţire bătrân şi copilăros

cu bacterii, mucilagii şi drojdii cu aromatizanţi, coloranţi, ascorbaţi gelifianţi, lactaţi, citraţi, tartraţi

vegetarian şi gurmand cu respiraţia întretăiata face observaţii pe stradă nu aici, nu acolo...

au în el - ca uleiul în apă învăţând durerea să doară apasă pe accelerator cu un concentrat de zâmbet superior

schilav şi obez egal: tu, eu, ei cu surse prestigioase cu trimiteri la catastrofe cu invitaţia către lectori de a-şi lărgi informaţia referitoare la...şi la... cu icoane explicative

acest poem de larg consum cu adaos de fier, titan, litiu afrodiziac deşi oamenii de ştiinţă nu vor recunoaşte asta niciodată

afumat puţin la rece, la cald râncezit, conservat cu fum lichid depozitat în fâşii, în petice, în calupuri lăsat la vatră, la îndemâna femeilor contaminate, bărbaţilor infestaţi va fi un pic hidos eviscerat la vedere

maturizându-se prin forţa împrejurărilor prin mijloace şi metode specifice fertilizat cu borhot, cu sânge bogat în azot în gunoiul perturbator

uneori va fi radical înlăturând şi puţină indulgenţă din acidul tartaric zăcând pe mal cu faţa în flăcări

alteori are un aer comunitar, parental bun purtător de agenţi patogeni de agenţi de legătură

inventeauă, inventariază capcane biodinamice cu feromoni

acest poem care începe cuviincios cu A=abuz, B=brută, C=crimă, D=durere

preparat la cald, presărat cu parmezan ras, crustacee la abur cu inhibitori solubili în lacrimi cu gură ascuţită, cu cioc şi dinţi verde-albăstrui pe spate, gri-argintiu pe burtă

înfipt în pix ca o acadea cu emfaze intestinale eliminat prin urină aurie tuşeşte,scuipă, răcnește printre mesaje peligerante

nicicum nu-i intri în voie

acest poem descompus înghițindu-şi capul din coadă oprimizează partea sărată a mierii sticlind în mocirlă


ORIGINI nr. 11-12/2009

şchioapâtă de-o aripă, zboară într-un picior printre fluturii cap-de-mort decapitaţi măcel sacrificial viermii ii vindecă rănile păsările insectivore, acarieni moi ciupercile eliberatoare de C02

el trece pe la fiecare masă cu aripioarele pectorale fluturând ca steagurile învingătorului fară învinşi tu de ce eşti ce eşti când toţi se învârt în jurul tău neştiind de unde să te înceapă

când vorbeşte despre iubire stă secole întregi la dospire

distilat din şerpi stafidiţi are o tărie de milioane de grade deşi soarele nu va recunoaşte asta niciodată

acest poem luat în calcul la bilanţul bunăstării pământene e pus în vânzare chiar azi cu preţ zero având ca bonus poemul-capsulă cu rimă parazitară reproducându-se devastator

el îţi soarbe creierul macerat indiferent de partea cui ai luptat

eu în el ca o sămânţă cu peri hrănindu-ne cu ce mai rămâne din eroii întinşi pe altare pe lespezile cu orificiii prin care intră şi ies marile aspiraţii şi respiraţii ale tramelor in ritmul bătăilor inimii comunitare

imi stă în cârcă de sute de ani un animal marin şi terestru visând să-şi ia zborul cu lumea în gheare inuman prin compoziţia utopică

59

LITERE

infirm din naştere dar la spirit întreg

îi rup filele subţiate de manipulare de sunetul clopotului prevestitor cu vocaţie de spărgător de canoane fără spirit de orientare-n dezastre

cu o viguroasă consistenţă leneşă alb ca un cuvânt nerostit tânjind după un eucalipt fără umbră când se scutură împrăştie o pulbere vanilată

se poate consuma crud, copt, fript pe jar, pe împletituri de nuiele cu răşini şi uleiuri eterice uşor laxativ, contraindicat în călătoriile de azi pe mâine

bun transmiţător de nervi se împiedică de propriul mers înainte cu vibraţii moleculare cu copită şi coadă dă autografe cu cerneală de sepie

suflu în el şi se risipeşte ca o păpădie cântă cu peştele-vioară, peştele-chitară, peştele-tamburinărudele lui de grad zero împachetate în protocol de grad zero

pune virgule în textul scris cu apă tare pe cer

îl uit prin sertare, vitrine, latrine îl culeg din hale dezafectate din el POŢi fabrica lumânări ori săpun

acest poem cu denumire de origine protejată cu valve, branhii, tentacule cu ventuze şi coarne arcuite e cărămida mea de bază cu lanţuri şi porţi de trecere prin regnul cu riscul naşterii


LITERE

60

nu recunoaşte niciun stăpân lacrima lui înclină axa pământului când iese la rampă îl aplaudă comisiile verticale, orizontale erou în războiul ciocolatei

eu în el ca uleiul şi vinul stropit peste moaşte implorându-l: nu-mi întoarce spatele dar nici nu te holba

când se relaxează urlă, latră, dansează imită fulgerul, grindina, trăsnetul îşi schimbă culoarea în funcţie de cititor sfidând politica alimentară la controlul de filieră se lasă presat, izbit, trântit după standardele omologate

acest poem comestibil obţinut prin terifiante încrucişări ia formă de cupă, de ureche, de vulvă regurgitându-şi identitatea

acest poem pe trupul meu ca un vâsc cu vâscozitate, elasticitate, plasticitate flexibilitate, impermeabilitate cu aplicaţii industriale în forţă şi punct critic foarte ridicat împodobit cu o coadă de maimuţă scufundat în emisfera nordică confundat cu hilppogrossus hippogrossus albastru ca un peşte albastru sterilizat, dezinfectat, microfiltrat liofilizat pentru uzul astronouţilor eliberat de ataşamentul terestru favorizând peristaltismul dulcificat cu sodă caustică spălat pe picioare cu flori de lapte învechit cu moşmoane azi împlineşte 365 de zile fericite şi nu ştie se înclină în faţa autorităţii alimentare când pe scări când pe acoperiş

ORIGINI nr. 11-12/2009 el face să dispară barierele dintre specii inumanitatea umanului globalizant: luaţi din frumuseţile mele dar şi din mizerii, serviţi!

l-au uns cu sânge proaspăt pentru a agita fiarele l-au uns cu catran, torţă vie-n arenă dându-i iertarea în ultima clipă

acest poem solicitând masticaţia cu un consum excesiv de oh, ah, vai... cu inimă de cocotier cocoţându-se în fiecare zi pe altă verigă lipsă plin de alfa şi omega ducându-şi Crucea de Malta-n spinare

îşi scoate pălăria spongioasă în faţa ta ca un felinar chinezesc în poartă cu şorţul veşnic pătat de sânge

taie

el are mecanisme încă neclare până când ne apar primii incisivi care să

caninii să sfâşie, molarii să fărâmiţeze să digere întreg Codex alimentarius da, el îmi uşurează munca ce presupune maximă vigilenţă de la producţie până la descompunereainteligentă...|


TEXTE PARALELE

ORIGINI nr. 11-12/2009

61

LUCIAN BLAGA ÎNCEPUTURI

BEGINNINGS

Cînd fiecare celulă de sînge din noi devine o inimă, atunci suntem bolnavi. Dar numai iubirea ne-ncearcâ-n asemenea chip.

When each blood cell within us becomes a heart, we then are ill. But love alone puts us to the test in such a way.

Sîngele meu e o mare fără pămînt. Eu fără-nfăfişare tu arătare, deasupra. Purtată eşti tu peste-ntinderi ca duhul cel singur deasupra întîielor ape.

My blood is a sea with no land. I with no appearance You an apparition above. Carried are you over expanses like the lonely ghost above the primal waters.

FATA MORGANA

FATA MORGANA

Pustiul: Bolnav, de fierbinţeli îi arde fruntea Şi trecătoare Vedenii îi apar în creierii de nisip... Pustiul larg se zbate şi visează... Visează-o altă lume Mai bună Vizionarul sterp...

The wild: Ill, with scorching its brow keeps burning And transient Apparitions come out in the brains of sand The wide wild struggles and has a dream… It has a dream about A better different world. The barren visionary...

ALCHIMIE

Ce se preschimbă-n poezie? Numai lucrurile cari s-au stins trecînd în amintire. Numai arzătoarea nimicire prin ceea ce cauţi într-adins. Numai placarea şi-ntoarcerea. Numai drumul cocoarehr. Numai frunza ce cade Şi oboseala popoarelor.

ALCHEMY

What turns into poetry? Only the things that have passed away becoming memories. Only the burning destruction By what you wilfully are in search of. Only the leave and the return. Only the way of the cranes. Only the leaf that falls dawn And the peoples’ fatigue.


TEXTE PARALELE

62 CATREN

Spune-mi tu, subt curcubeu, Ileană, eşti bucuria şi norocul meu? Mi-ai căzut în cale ca o geană dintr-o pleoapă a lui Dumnezeu.

QUATRAIN

ODĂ CĂTRE RUNA

Numic din ale tale nu te mărgineşte, nici chiar frumuseţea ta ce pare faţă de lume-o dulce limitare. Cu dorul tău începe noima ta, cu părul tău începe umbra ta. Unde sfîrşeşte nu vei afla. Privind, fiinţa ta se prelungeşte pînă la cea din urmă stea.

Viori sînt femeile, tremur în palme răsfrînt. Le slăvesc şi le cînt pentru sfîrşitul de drum ce-l au pe pămînt. Lemn moale, lemn sfînt! Viori sînt femeile, vibraţie fără cuvînt, viori aprinse subt arc în flăcări şi fum.

You tell me, lleana, under the rainbow, are you my joy and my fortune? Like an eyelash you’ve fallen on my way from one of the eyelids of Lord. ODE TO RUNA

VIORI APRINSE, FEMEILE

ORIGINI nr. 11-12/2009

Nothing of what is yours confines you, Nor even your beauty that compared to the world looks like a sweet confinement. With your longing there begins your point, with your hair there begins your shadow. Where you end you will never know. While looking your being lengthens up to the last star. VIOLINS AFLAME, WOMEN

DUHURI ŞI OGLINZI

Violins are women. Tremor reverberating in the palms. I worship them and I sing them for the end of the way which they have on earth. Mild wood, holy wood! Violins are women, wordless vibration, violins aflame under the bow in flames and smoke. GHOSTS AND MIRRORS

Duhurilor nu le place spaţiul nostru Cu-atîtea silnicii ce se fac simţite. Duhurile nu se simt la locul lor Pe unde buha uhuie înfiorînd. Pe unde latră câţelul-pămîntului ele se simt la fiece pas stingherite.

faled.

Ghosts dislike our space With so many oppressions that cand be

Duhurilor nu le place pe pămînt 1 sâ se-ntîlneaseâ, neaşteptat, cu noi. Suferind ofense, pe cari încearcă sa le uite, sfioase, ele se retrag, încetişor, În spaţiul adinc, dar ireal, din oglinzi, unde pot trăi după pravila lor.

Ghosts dislike to be on earth to come across us. Being offended, which they try to forget, shy they slowly withdraw, in the deep but unreal space of the mirrors, where they can live according to their law

Ghosts fail to fill at their palce Where the ol hoots frtgjhtenA Where the ground squirrel barks They feel embarrassed at every step


ORIGINI nr. 11-12/2009

MOTTO Pămîntul e înrourat la ceas de noapte, ochiul meu întotdeauna.

Drumurile pe cari nu le umblăm, drumurile ce râmîn în noi, ne duc şi ele, fără număr, undeva. Cuvintele pe care nu le rostim, cuvintele ce râmîn în noi, descoperă şi ele, fără de margini, făptura. Luptele ce nu le dăm, luptele ce rămîn în noi, ne lărgesc şi ele în taină patria. Sâmînţa pe care n-o dâruim, sămînţa ce rămîne în noi, multiplică şi ea fără capăt viaţa. Moartea de care nu murim, moartea ce rămîne înnoi, ne adînceşte şi ea tăcerea. Şi pretutindeni prin toate îşi pune temei poezia.

MOTTO The earth is dewy At night time, my eye at all times.

INSCRIPŢIE

63

TEXTE PARALELE

INSCRIPTION

The ways we do not take, the ways that remain within us, they, too, countless, take us somewhere. The words we do not speak, the words that remain within us, they, too, without bounds, find out the being The fights we do not fight, the fights that remain within us, they, too, in secret, make our homeland large. The seed we do not give, the seed that remains within us, it, too, without end, multiplies life. Death we do not die of, death that remains within us, he, too makes silence deeper. And everywhere through all that Poetry lies its foundation Translations by OLIMPIA IACOB


64

JURNAL DE CĂRȚI

ORIGINI nr. 11-12/2009

NICOLAE DIMA

A ŞTI SĂ PRIVEŞTI

Să Ştii să Priveşti este o carte de mărturii a com¬patriotului nostru exilat în Canada, inginer Alexandru Tomescu... O carte bine scrisă şi plină de simţăminte umane şi româneşti care trebuie citită de orice per¬soană care vrea să înţeleagă comunismul. Pentru unii cercetători comunismul înseamnă cifre statistice: 60 de milioane de victime în toata lumea, un milion în România... Arestări, deportări, condamnări, execuţii, asasinate... Majoritatea mărturiilor sunt scrise de foşti deţinuţi care descriu viaţa din închisori. Puţini sunt cei care au scris despre suferinţele oamenilor de rând din care foarte mulţi aveau rude apropiate arestate. Aceste familii au suferit uneori mai mult decât cei din închisori. Când eram la Aiud în 1957 unii deţinuţi din fabrica închisorii au primit dreptul la pachete. Când pachetele au sosit şi conţineau seminţe de dovleac sau floarea soarelui ne-a cuprins o tristeţe sfâşietoare pentru că ne-am dat seama că cei de acasă nu aveau nici măcar ce pune pe masă. Pentru ei, comunismul a însemnat persecuţii, colectivizare forţată, înlăturarea dinn slujbe, evacuarea din propriile lor case; a însem¬nat familii distruse, copii lăsaţi pe drumuri, speranţe răvăşite si suflete mutilate. L-am întâlnit de mai multe ori pe Alexandru Tomescu la Câmpul Românesc de la Hamilton. Modest, calm şi chiar retras, acest om a prezentat ori prezidat

nenumărate sesiuni ale dezbaterilor exilului nostru din Statele Unite şi Canada. Eram ultimii Mohicani ai exilului politic şi mă întrebam ce îl îndeamnă pe acetst om cuminte şi cumpătat să adere la lupta noastră aparent pierdută? Şi încă mai mult decât atât, alături de el era întotdeauna fidela lui soţie şi de multe ori chiar şi fiica lor. L-am respectat din prima clipă, dar nici odată nu l-am întrebat ce durere lăuntrică, ce chemare ascunsă îl face să se alăture unei generaţii care se sacrificase in zadar? Cartea-roman Să ştii să Priveşti, o carte cel puţin parţial autobiografică, a răspuns întrebărilor mele... neîntrebate. Acţiunea cărţii se petrece prin anii 50 şi 60 întrun orăşel de pe lângă Bucureşti. Comunismul relativ recent instalat la guvernare face ravagii. Tatăl auto¬rului e arestat, mama este data afară din serviciu şi cu greu îşi găseşte un mod de a-şi câştiga existenţa... Un camion cu doi cai cu care transporta mărfuri la noile magazine deschise de regim. Munca de noapte, munca grea, probleme numeroase, răutatea activiştilor de partid, vizitele securităţii... copii mici care trebuie hrăniţi, îngrijiţi şi trimişi la şcoală, oameni înrăiţi, dar şi unii oameni buni cu care poţi schimba un cuvânt de omenie. Eroul principal al căţtii, ori mai bine zis eroina pentru că este întradevăr o eroină, este mama autorului. Autorul creşte la umbra unui regim ostil dar cu speranţa ca într-o zi lucrurile vor fi mai bune. De copil trebuie să muncească şi să se strecoare prin viaţa nedreaptă care i s-a hărăzit. De multe ori căra pietriş cu aceiaşi căruţă cu care mama aprovizionează lumea flămândă a oraşului. Are un accident care îl marchează fizic pe tot restul vieţii. Ceea ce 1-a marcat însă cel mai grav nu se vede . Este rana sufletească pe care o va purta toată viaţa. Este cea ce 1-a făcut să se alăture exilului ştiind că luptăm pentru o cauză dreaptă. O imensă rană sufletească invizibilă la suprafaţă, dar adâncă cât un abis... Să Ştii să Priveşti este o mărturie autentică, o carte frumoasă şi duioasă scrisă cu sinceritate şi curaj, o carte care descrie martiriul celor care nu au fost în în¬chisori cu trupul, dar sufleteşte au trăit chiar mai greu decât noi cei care ne aflam în închisori. Sâ nu uităm ororile comunismului aşa cum vor actualii guvernanţi Români pentru că cine nu-şi cunoaşte istoria riscă să o repete. Acesta este principalul mesaj al cărţii. În ce priveşte lupta exilului, chiar şi în condiţiile încare nu am avut sorţi de izbândă, Alexandru Tomescu şi-a urmat conştiinţa care i-a luminat destinul. Asemenea conştiinţe nu au nevoie de victorii imediate şi efemere. Autorul şi-a adunat comori în alte alte sfere, acolo unde moliile şi rugina nu le mai pot ataca... Lectura cărţii te poate răscoli, dar în acelaşi timp te va îmbogăţi sufleteşte!


ORIGINI nr. 11-12/2009

JURNAL DE CĂRȚI

65

BOGDAN ULMU

TEATRUL UNUI SCRIITOR CARE NU ŞTIU CÂT IARTĂ, DAR SIGUR, NU UITĂ!

Afirmaţia din titlu o fac după ce l-am întors pc toate feţele: dar cum Mireca M. Ionescu este un caz unic, în literatura, teatrul & gazetăria naţională, revin şi zic - el are uluitoarea capacitate - de a scrie up to date, pentru toţi alfabetizaţii. MMI (cum îl alintă mulţii lui prieteni) reuşeşte rara performanţă de-a fi nu doar un justiţiar, ci fi un fanatic iubitor al sportului, teatrului , presei şi filosofiei. De-obieci, fanaticii sunt specializaţi: rar am văzut iubitori ramificaţi, pe domenii vag-complementare. Autorul despre care vorbesc, are aceastp abilitate: interesează, în egală mătură, microbiştii, gînditorii, gazetarii, regizorii şi actorii. Rara avis! Cele trei piese strânse între coperţilc volumului Premiul Nobel pentru fotbal, am putea spune că sunt autobiografice - în proporţii diferite. Eu voi primi Premiul Nobel, într-o mică măsură; Goooooooooool - prin ricoşeu; iar Istoria fotbalului românesc răsfoiţă pentru atei şi marţieni şi nou-născuţi (titlu care aduce aminte lungile sintagme din afişete pieselor lui D.R .Popescu, ori trouvaiurile mai recentului Vişniec) - este trăită

cam în proporţie de 90%. De altfel, acest ultim text mi se para cel mai interesam. Dar să le luăm pe rând... Eu voi primi..., e o „tragedie roz hohotitoare”. Roz mai erau şi unele comedii de Shaw, ori Anouilh. Dar a dramaturgului nostru e altfel. Deci, are umor, absurd, calambururi, jocuri de cuvinte, aforisme. Are personaje cu identităţi echivoce - un şahist care nu-i şahist, o fantomă care nu-i fantomă, un visător care nu e clar c-i cu el ş.a .m,d.; finalul rămâne deschis, o parte dintre eroi afîrmând că sunt...însuşi Alfred Nobel... Şi, ca-n exemple dramaturgice ilustre, story-ul te ţine-n permanentă tensiune: suntem, ori nu la un ospiciu? Acţiunea e situaţă la ieşirea dintr-o mină, ori dinr-un azil? Sau e acolo... Gura Infernului, cum spune un personaj? Da-n plus, piesa are o amărăciune generalizaţă, creată de o juxtapunere de aspiraţii ţi un singur eşec, dar ...vai!, al tuturor... Să nu uităm că aici, se atinge şi un subiect dureros-naţional - faptul că nici un român nu a luat, pînă-n prezent, Nobelul pentru literatură. In fine, „comedia” mai atacă fi unele texte dramatice contemporane care, aşa cum cu groază au aflat spectatorii ultimilor ani, folosesc un limhaj... nercproductibil...(în treacăt fie spus, pesemne ca să intre în graţiile unor june cronicărese , autorul bagă şi el trei cuvinte tari, aşa să nu pară demodat...). Interesantă e şi propunerea ca premiul Nobel rîvnit de scriitorii de pe toate continentele, să nu se acorde pentru texte care conţin...litere; spre exemplu, Şahistul, desface plicul în care Visătorul ţinea piesa scrisă pentru înalta distincţie şi... găseţte numai foi goale! ( situaţia aminteşte finalul Scaunelor lui Ionesco, în care Oratorul atât de aşteptat de bâtrâni, care urma să transmită un mesaj important, omenirii, era... mut). Nici în taxtul următor – Goooooooooool!, „comedioară antipolitică - identităţile croilor nu-s prea clare: acţiunea se petrece şi aici, într-un decor unic (dramaturgul vrând, parcă, să vină în ajutorul celor care-l vor monta şi nu au destui bani pentru scenografie!; sau gândindu-se la regulile aristotelice), iar acum, mai mult decât în textul anterior, răbufneşte comentatorul sportiv MMI – ce-i drept, prin vocea unui bârbâit: ”...Acesta-i vii:vii torul tra tra transmisiilor sportive: co co comentatorii vor executa mai bi bi bine decât cei din te te teren!”. E o utopie seducătoare... Fiindcă nu se poate aplica doar la sportivi şi crainici ci şi la actori & critici!...( şi, cunoscându-l pe autor, sunt convins că şi el s-a gândit la ambele paliere). Şi aici există umor destul ca mostră alegând, acum,


66

JURNAL DE CĂRȚI

unul rar folosit în mileniul trei, livresc-onomastic: „MASCATUL (se uită atent în buletin): Prenume — Marx-Freud! MARX: Tata m-a botezat Marx, că el era profesor de filozofie la Academia Ştefan Gheorghiu... BALERINA : ...Iar mama te-a botezat Freud... MARX : Exact aşa!” Trecînd la textul cu titlul cel mai lung - Istoria fotbalului românesc...- trebuie să observ că este vorba chiar despre o istorie afectivă a fotbalului românesc. De la meciurile decenilui trei al secolului trecut, pînă la campionatul din 2008, fotbalul românesc este reme¬morat din cuţite & pahară, din document & lacrimă, din amintire tristă & anecdotă politică. E un text de teatru-document. E o dramă care rezumă O viaţă, nu doar o viaţă de fotbalist, ci, mai mult, una de român care a avut ghinionul să trăiască sub Ceauşescu, şi acum are ghinionul să trăiască sub... Nimeni! Între Scylla comunistă şi Charibda nedecisă, bietul mioritic, zice autorul, n-are scăpare : fotbalistul fără şansă din piesă, îl reprezintă... Piesa începe şi se termină între marginile

ORIGINI nr. 11-12/2009

aceluiaşi conflict, oarecum corneillean – datorie/pasiune. Dar, în dialogul ramificat Tată-Fiu, repetat, în tonuri joase, de Călugăr şi Mamă, este prins aproape un secol de mingjcâreală, cu eroi şi învinşi, cu politruci şi oneşti, cu anecdote şi tragedii. Textul, repet, este documentar, pe alocuri, şi deci aminteşte multe nume reale de fotbahşti, dar şi de gazetari sportivi : personal, m-am bucurat că alături de celebrii jucători ai Naţionalei, din ultima jumătate de secol, am regăsit în istorie... şi numele lui Vasea Chirilă, Aurel Neaga, Mache Ionescu. Cristian Ţopescu, Radu Urziceanu. Şi, ca vag amuzament ( ori sigură crispare?) am găsit şi oribile scene cu Ceauşescu şi Ceauşeasca, terorişti ai sportului şi ai demnităţii umane, momente teatrale care, dincolo de anecdotă, încă frisonează generaţia mea.... Nu închei fără a aminti că inteligentul dramaturg MMI şi-a plasat acţiunea acestei drame sportive (şi nu nu mai)...într-o biserică! Motivat demers! Volumul ar putea fi o trilogie: sau chiar e. Asta urmează să o decidă cei care vor avea temeritatea de-a monta vreuna dintre dulcile/amare flash-backuri...

IOAN DURĂ

PANAGHIOTIS I. BUMI, DREPTUL CANONIC, EDIŢIA A III-A ÎMBUNĂTĂŢITĂ, EDITURA GRIGORIE, ATENA, 2002 Autorul, Panaghiotis I. Bumi, titularul Catedrei de Drept canonic de la facultatea de Teologie a Universităţii din Atena - până cu foarte puţin timp in urmă - este binecunoscut pentru lucrările sale în domeniul Dreptului canonic. Lucrarea, «Dreptul canonic» («Kanonikon Dikaion») ajunsă la a treia ediţic, îmbunătăţită, de 300 de pagini, indică de la sine valoarea cărţii şi folosirea ei de către cunoscătorii de limbă greacă. Şi, evident, cartea ar deveni folositoare şi cunoscătorilor de limbă română, în eventualitatea traducerii ei, fireşte. Până atunci îasă ne limităm a semnala, în traducerea noas¬tră românească, din cartea profesorului Panaghiotis I. Bumi, doar ceea ce am găsit de cuviinţă că ar interesa, cu siguranţă, şi pe canoniştii şi teologii români, în prezent. Despre arhierei «Iisus Hristos este marele Arhiereu, episcopul Bisericii, mai presus de loc şi de timp. Apostolii sunt episcopi ai Bisericii mai presus de loc, dar în cadrul unui anumit timp. Arhierei sunt episcopi ai Bisericii în cadrul urnii anumit loc şi timp». (p. 87). Despre Mânăstirile stavropighii «Mânăstirile acestea se numesc stavropighii, întrucât Patriarhul, prin reprezentanţii săi, fixează (pune)

cruce în momentul înfiinţării acestora». (p. 151). Despre Exarhii patriarhali «Exarhii patriarhali sunt un fel de reprezentanţi sau locţiitori («ena eidos patriarhikon antiprosopon i topoti riton»). Aceştia sunt desemnaţi de către patriarhi pentru o oarecare perioadă de timp şi pentru executa¬rea unei anumite misiuni», (p. 169). Episcopii nu sunt mai presus de canoane «Episcopii nu sunt mai presus (deasupra) de ca¬noane, ci sunt cei care se îngrijesc şi supraveghează (= episcopi) păstrarea şi aplicarea sfintelor canoane, de unii singuri în episcopia lor şi împreună, cu toţii în Biserică.» (p. 179). Drept măritorii creştini sunt purtătorii conştiinţei Ecleziale «Poporul, care este şi purtătorul conştiinţei bisericeşti», (p. 188). Cele traduse mai sus, din cartea profesorului canonist grec, fie şi puţine, arată încă o dată - dacă mai era cazul - cât de necesară şi importantă este cunoaşterea învăţăturii canonice şi de către ierarhii şi preoţii Bisericii Ortodoxe Române.


ORIGINI nr. 11-12/2009

CĂLĂTORII

67

HORIA ION GROZA

MEMORIILE PARISULUI (III) Pe strada Rollin, în inima Cartierului, locuia talentatul poet şi filosof Benjamin Fondane (Barbu Fundoianu). In 1942, în perioada grea de ocupaţie a Parisului, acest “fiu” de suflet şi spirit al filosofului Lev Chestov, se simţea la fel de singur şi înstrăinat ca şi prietenul său Cioran cu care obişnuia să călătorească prin universul marilor gânditori fără prejudecata doctrinelor (“peregriner â travers les âmes, beaucoup plus qu’â travers les doctrines”, cum scria Cioran). Fondane se avânta de aseme¬nea în discuţii pasionante cu Stephane Lupasco şi cu Jean Lescure, frecventa cursurile lui Gaston Bachelard de la Sorbona şi chiar vizita librăria lui Jose Corti de lângă Jardin de Luxembourg (loc periculos, înţesat de patrule germane). Scrie în aceşti ani pătrunzătorul studiu despre Baudelaire şi experienţa abisului (Baudelaire et experience du gouffre). Fondane predase deja lui Victoria Ocampo manuscrisul conversaţiilor sale cu Chestov (care avea să fie publicat în 1967 la Flamarion, ca prefaţă la lucrarea Iui Leon Chestov, Potestas Clavium – „Puterea codurilor”). Jurnalul acestor conversaţii povesteşte cum cei doi existenţialişti ruşi, Chestov şi Berdiaeff, aveau dispute filosofice la mare ten¬siune, întotdeauna în dezacord, deşi au păstrat o prietenie strânsă timp de 30 ani (cu umor Chestov punea: Berdiaeff ajunsese un model pentru soţia mea care mi-1 dădea de exemplu mereu — B. nu ar fi făcut asta, B. a spus câ poţi să mănânci asta etc. „Dacă B. i-ar fi spus nevesti-mii că deliciul cafelei ţine de metafizic, m-ar fi lăsat să beau până şi cafea”). În 1944 Fondane a terminat studiul filosofic “Le Lundi existentiel et le Dimanche de Histoire” (Lunea existenţială şi duminica istoriei), inspirată a litiu din notele lui Kafka : “Tu es reserve pour un grand Lundi! Bien parle, mais le Dimanche ne finiră jamais”, din care cauză cel care există învaţă tragic că libertatea sa rămâne doar refuzul. În acelaşi an, la 7 martie, este arestat, deportat la Drancy şi apoi la Auschwitz-Birkenau, unde moare la 3 octombrie. În semn de omagiu pentru opera şi personalitatea sa, la 18 aprilie 2005, primăria Pirisului a numit Place Benjamin Fondane zona dintre numerele 2 şi 4 ale micuţei străzi Rollin. În Cartierul Latin, este celebra Sorbonă, for tradiţional de învăţătură şi strălucire culturală. Aici au fost tulburările studenţeşti din 1968 având pe Daniel Cohn-Bendit ca lider al tinerilor rebeli, cărora Jcan-

Paul Sartre le-a luat partea cu atâta entuziasm. Aici este şi Hotelul Saint-Quentin, UNDE au locuit, printre alţii, Hugo, Gauticr, Baudelair, Verlaine şi Mallarme, şi unde Jean Jacques Rousseau a scris “biblia revoluţiei burgheze care a inspirat Declaraţia drepturilor omului din Franţa şi Declaraţia de independenţă dia America. Aici este şi Panteonul, tocul de celebrare a marilo personalităţi ale ţării. Eliade, parizian şi el pentru o vreme (1945 -1957), făcuse în tinereţe o distincţie categorică între libertate, şi “drepturi” (în Sensul libertăţii, Vremea, 16 feb. 1936). Secolul XIX înţelegea prin conceptul de libertate, moştenit din ideile lui Rousseau, să te bucuri de cât mai multe drepturi posibile (libertatea de a crede în Dumnezeu sau nu, de a gândi orice, de a divorţa etc etc), dar adevărata libertate susţinea tânărul Eliade, este de a fi responsabil ( am mai găsit aşa ceva în Saint Exupery care includea responsabilitatea în condiţia de a fi om). „Nu poţi liber dacă nu eşti responsabil. Libertatea adevărată nu implică drepturi - pentru că drepturile îţi sunt date de alţii şi [asta] nu te angajează. Eşti liber atunci când răspunzi pentru orice act pe care îl. Răspundere gravă - căci e vorba de propria ta viaţă pe care o poţi pierde (adică te poţi rata) sau pe o poţi fertiliza (adică, poţi crea)”. În acest sens Evul Mediu a cunoscut mai multă libertate decât sec XIX (vezi citatele şi comentariile despre Eliade ale lui Mac Linskott Ricketts în The Romanian Roots New York, 1988), secol XIX care s-a hrănit pe delete şi săturate cu ideile Iui Rousseau. Cartea lui Rousseau, Emile sau despre educaţie (care, de pildă, notează şi încurajează înclinaţiile rele ale copilului fără a lupta să le elimine) i-a atras autorului din partea parlamentului francez un ordin de arestare precum şi de ardere a volumelor. A fugit la Neuchatel, aflat sub jurisdicţie germană; a fors apoi expulzat din Berna (Elveţia) şi s-a refugiat Anglia, pentru ca sâ fugă mai târziu de acolo din nou în Franţa. Şi totuşi, cu cred că, prin cunoaşterea persoanei noastre, din slăbiciunile (înclinaţiile rele) ale copilului putem face forţe pozitive dacă le dirijăm manifestarea în circumstanţele cele mai adecvate. Interesant de menţionat, anecdotic, mărturisirea scriitorului ardelean Emil Jsac: „Moşul meu a vrut să-mi dea numele Alfred căce îl iubea pe Musset dar tatăl mi-a dat numele Emil, căci îl iubea pe Rousseau” (Călinescu, Istoria literaturii române, Ed. Minerva, 1982).


68

CĂLĂTORII

În 1794 un decret al guvernului ordona transfe¬rul cenuşii lui Jecan-Jacques Rousseau sub cupola Panthneonului, în ciuda serioasei rezistenţe a locuitlorilor din Ermenonville care câştigau fantastic de pe urma pelerinajului la locul unde trăise filosoful şi a numeroaselor relicve false pe care le vindeau. Intrigat de zvonuri, episcopul Darboy, în perioada Împăratului Napoleon al III-lea, a deschis mormân¬tul lui Rousscau din Pantheon: era gol. Se pare că atunci când, în urma unei reorganizări a spaţiului, s-a hotărât mutarea şi aşezarea rămăşiţelor filoso¬fului lângă scara vestibulului, nişte contestatari au spart coşciugul şi au aruncat conţinutul la gu-noi. Astfel singura mărturie fizică a trupului lui Rousseau (şi nu a spiritului său) a rămas statuia de bronz din faţa Panteonului. Emil Cioran spunea: “Rousseau a fost un flagel pentru Franţa ca Hegel pentru Germania” (Silogismele amărăciunii). Rousseau i-a cunoscut pe Diderot şi Voltaire, formând cu ei o triadă iluministă mult venerată. Rousseau 1-a vizitat pe Diderot la închisoarea Vincennes în care era închis acesta din urmă. Totuşi şi Diderot şi Voltaire au stricat ulterior prietenia cu Rousseau, considerându-1 un potrivnic extrem de inconfortabil. Interesant că Voltaire, care a suferit aceleaşi alternanţe de adulări şi contestări, fiind când ridicat în slăvi când hulit, a murit la doar o lună înaintea lui Rousseau. Benjanim Franklin şi-a trimis nepotul să ceară binecuvântarea lui Voltaire, în vremea lui de glorie, când era membru al Academiei franceze şi invitat de onoare la curţile regilor Europei. Filosoful a întins mâinile asupra capului tânărului care aştepta îngenunchiat şi a murmurat: Dumnezeu, libertate, răbdare. Voltaire a fost bolnăvicios, tremurând mereu de frig şi adesea scriind în pat. Cum notează B.L.Endre (op.cit.) “acest om suprasaturat de medicamente care s-a născut pe jumătate mort, a trăit optzeci şi patru ani viaţa ipohondrilor, altminteri fertilă şi activă”, dat fiind forţa sa incredibilă de muncă. Când a murit a scos nişte strigăte atât de fioroase că femeia de serviciu a făcut o criză de nervi iar valetul un preinfarct. George Călinescu foloseşte înfăţi¬şarea proverbială a lui Voltaire pentru a portretiza personalităţi româneşti. Astfel el scrie despre faţa lui Ion Luca Caragiale: “Crisparea... ghemuirea liniilor feţei până la maxima expresie a inteligenţei răutăcioase de la care cea mai mică încordare duce la hohotul de plâns... Fizionomia “ricaneuse” a lui Voltaire e din acest grup” (Călinescu, op.cit.). Transferând maniera austeră a istoricului Nicolae Iorga de a-şi structura scrierile sobru şi sec, la în¬suşi portretul persoanei lui, Călinescu comentează cu uşoară maliţiozitate: “De altfel un lucru izbeşte la N. Iorga şi-i formează la drept vorbind farmecul. E un om structural bătrân (ca şi Voltaire de altfel, veşnic senil teribil) care n-a

ORIGINI nr. 11-12/2009

avut niciodată tinereţe şi care a îgrozit la 19 ani tocmai prin tonul său de fantomă vindicativă”. Cu genul său de istoric, Iorga a scris însă ceva foarte interesant: Cărţi prezentative în viaţa omenirii (Ed. Enciclopedică, 1991). Printre ele, cu multe amănunte - Jurnalul studentului Edmond Geraud, venit din Bordeaux la Paris în timpul Revoluţiei. Evoluţia elanurilor, revoltelor si dezamăgirilor proprie spiritului dinamitard juvenil, corespunde întocmai suişului şi coborâşului pe care le-a străbătut entuziasmul naţiunii franceze. De aceea probabil Călinescu greşeşte văzând în Iorga doar înţelepciunea senină a bătrânului. Clocotul tineresc al inimii lui Iorga rămâne mascat de ţinuta profesională a meseriei sale, căci un istoric este un maestru al trecutului nu şi al viitorului. Dar pentru că suntem la capitolul Voltaire să nu uităm că filosoful francez însuşi este autorul butadei despre dualitate: “Cea mai înver¬şunată luptă este cu tine însuţi - te afli în ambele tabere”. Pericle Martinescu vine şi cu un punct de vedere oarecum acid: “Mă plictisesc în Franţa, spunea Baudelaire, fiindcă toată lumea seamănă aici cu Voltaire”; în România nu s-ar fi plictisit, de sigur - aici, toată lumea seamănă cu Rică Venturiano” (Perle şi moloz). Corpul filosofului a trebuit scos din Paris (unde biserica a interzis înmormântarea) şi dus într-o ca¬leaşca (legat ca să stea drept pe bancă întocmai ca un călător viu) într-o mică aşezare din Champagne (cărţile lui fuseseră arse iar promotorii scrierilor sale pedepsiţi cu munca la galere). Creierul, vo¬luminos, fusese mai înainte extras din craniu de către farmacistul Mithouard pentru viitoare afaceri iar inima fusese păstrată de marchizul Villette (B.L.Endre, op.cit.). Osemintele lui Voltaire au fost mai târziu aduse la Pantheon, de unde însă cineva Ie-a furat în 1816 şi le-a azvârlit la canal. În schimb inima a avut o soartă mai bună: după multe aventuri a sfârşit la Biblioteca Naţională. Pantheonul, la care au aspirat pentru gloria posterităţii rămăşiţele pământeşti ale lui Rousseau şi Voltaire, a fost construit în 1764-1790 de către arhitectul Germain Soufflot, sub Ludovic XV, cu rol de bazilică dedicată Sfintei Genevieve, patroana Parisului. Revoluţionarii i-au schimbat destinaţia in 1791 într-un templu al faimei, aşa cum a rămas până astăzi. Sus, sub cupola domului, fizicianul Jean Bernard Leon Foucault a agăţat un pendul in 1851 ca să demonstreze rotaţia pământului de la vest la est (invers acelor unui ceasornic privind din Polul Nord spre ecuator). “Atunci am văzut Pendulul. Sfera, mişcânduse la extremitatea unui fir lung fixat de bolta corului îşi descria oscilaţiile ample într-o izocronă maiestate”. Astfel îşi începe Umberto Eco celebra sa carte, Pendulul lui Foucault (ed.Pontica, 1991). “Pendulul care în realitate nu-şi schimba niciodată direcţia propriului plan pentru că acolo sus de unde


ORIGINI nr. 11-12/2009

LITERE

atârna el şi de-a lungul infinitei prelungiri ideale a firului, sus, către cele mai îndepărtate galaxii, stătea înţepenit întru eternitate Punctul Imobil... Pendulul îmi spunea că în timp ce totul se mişca globul, sistemul solar, nebuloasele, găurile negre şi toţi fiii născuţi din marea emanaţie cosmică... un singur punct rămânea [nemişcat ca un] pivot, pilon, sprijin ideal, făcând ca universul să se mişte în juru-i” (Eco, op.cit.). Sunt tentat să spun că acesta ar semăna cu punctul demiurgic din care ceva - poate umbra lui infinitezimală, a început să se mişte procedând la facerea lumii, mişcarea lui amplificându-se întro progresie exponenţială: “Dar deodat-un punct se mişcă... cel întâi şi singur. Iată-l/ Cum din haos face mumă, iară el devine Tatăl.../ Punctu-acela de mişcare, mult mai slab ca boaba spumii,/ E stăpânul fără margini peste marginile lumii.../ Deatunci negura eternă se desface în fâşii/ De atunci răsare lumea, lună, soare şi stihii...” (Eminescu, Scrisoarea I). Un alt experiment fizic: o şuviţă de apă, cur¬gând drept în jos de la robinet. Ea întâlneşte în cale curbura unei linguri. Ca urmare va tinde să urmeze acea linie de curbură, părăsindu-şi drumul său vertical. Fenomenul se extinde la orice fluid, inclusiv la cel misterios şi invizibil care este ae¬rul. Efectul acesta este Efectul Coandă şi a fost observat într-un tunel de vânt cu fum pentru studii aerodinamice în anul 1930 de către HenriMarie Coandă (1885-1972), considerat astăzi de către americani “trecutul, prezentul şi viitorul aviaţiei”. Întors dintr-o lungă călătorie cu automobilul în Işfahan, Teheran şi Tibet, tânărul Coandă pleacă la Paris, unde se înrolează la recent fon¬data Şcoală Naţională Superioară de Ingineri în Construcţii Aeronautice. Un an mai târziu absolvă, în fruntea clasei, cursul de inginerie aeronautică. Cu ajutorul inginerului Gustave Eiffel şi al mate¬maticianului Paul Painleve, Coandă a început apoi experimentarea tehnicilor aerodinamice. După cum se ştie, francezul cu nume german, născut la Dijon, Alexandre Gustave Eiffel, care a proiectat celebra clădire La Ruche (“Stupul” artişti¬lor din Dantzig-Montparnasse), a desenat armătura metalică a Statuii Libertăţii, a construit viaductul Garabit, a făcut un impresionant pod de cale ferată în departamentul Cantal şi a fost coautor al proiec¬tului francez al Canalului Panama (cu Ferdinand de Lesseps), a construit în 1887-1889 celebrul Turn Eiffel. La vârful acestui turn, de 300 metri înălţime şi de 10100 tone (necesitând la fiecare şapte ani o revopsire cu 50 tone de vopsea în trei tonuri), se ajunge urcând 1665 trepte şi nu, după cum spune legenda, 1792 trepte - cifra corespunzând anului primei republici franceze. Prima evidenţă a raze¬lor cosmice a

69

fost adunată pe Turnul Eiffel, cu un electrometru (de către fizicianul german Theodor Wulf). Anul 1910 este un an însemnat în istoria omenirii. Este anul când pământul a trecut prin coada cometei Halley, anul când T.H. Morgan descopcrit că genele sunt localizate în cromozomi şi anul când, în luna octombrie, Henri Coandă expune avionul său cu reacţie (primul de acest gen în lume) la Expoziţia Aeronautică Internaţională de la Grand Palais pe Champs-Elysees. Motorul în patru ci¬lindri, care mergea cu benzină şi era răcit cu apă, atingea 1000 rotaţii pe minut (rpm) şi antrena un compresor cu 4000 rpm care eşapa aer cu presiune în două arzătoare circulare ce produceau o forţă de propulsie de 220 kgf, mult mai mare decât un motor cu benzină şi elice. Aripile erau de metal nu de lemn, voleţi mobili pe marginea din faţă a aripii măreau forţa de ridicare, aripa superioară era mai lungă şi cumva înaintea celei inferioare reducând interferenţa aerodinamică (model numit ulterior Sesquiplan şi reinventat 10 ani mai târziu pentru avioanele Fokker, Brequet şi Poetz); benzina şi ule¬iul erau înmagazinate în aripa de sus reducând astfel mărimea şi rezistenţa la înaintare a fuselajulii. După închiderea porţilor expoziţiei, Coandă a luat avionul la Issy-les-Moulineaux ca să verifice motorul şi, surpriză: şi-a zburat avionul! “Maşina câştiga înălţime mult mai repede decât am crezut; n-a fost vina mea dar după puţin timp a intrat într-o glisadă, a lovit pământul şi a ars complet. Am avut noroc că nu eram legat de scaun astfel că m-am împins afară”, povestea Coandă mai târziu în 1964. Avionul său, construit în atelierul lui Joachim Caproni, a fost primul “termojet” din lume - avi¬onul Coandă-1910. Aveau să treacă aproape 30 ani pentru ca să apară următoarele: Campini Caproni CC2 şi Heinkel HE 178; primul avion de vânătoare cu reacţie a fost un Messerschmidt Me 262. A spus inginerul Eiffel: “băiatul ăsta trebuia să se fi născut treizeci de ani mai târziu”, când erau mijloace, bani şi înţelegere. Deşi speriat la săritura din avion, Coandă a avut totuşi prezenţa de spirit să observe că flăcările şi gazul incandescent emis de foc tindeau să rămână strâns pe fuselaj. După mai mult de 20 ani studiind fenomenul el a descris ceea ce Albert Metral a numit “efectul Coandă” (tendinţa unui fluid de 8 rămâne ataşat de o suprafaţă convexă în loc să urmeze linia dreaptă a direcţiei iniţiale). “Aceste avioane pe care le avem astăzi nu sunt mai mult decât jucăria unui copil, făcuţă din hârtie. După părerea mea, ar trebui să lucrăm pentru o maşină zburătoare complet diferită... îmi imaginez un viitor obiect zburător care decolează vertical, zboară normal şi aterizează vertical. O maţină zburătoare fără părţi mişcătoare. Această idee vine din forţa uriaşă a cicloanelor”, spunea vizionar Coandă. În 1935, bazat pe efectul pe care l-a


70

LITERE

descoperit, Coandă a proiectat o farfurie zburătoare (Aerodina lenticulară). În 1956, Henri Coandă a fost sărbătorit în New York pentru realizarea pri¬mului avion cu reacţie şi a primului zbor cu acesta. Omul, care cândva lansase remarca acidă “Mulţi indivizi din societatea modernă sunt ca barcagiii: trag la vâsle dar stau cu spatele la viitor”, a fost numit la acea sărbătorire, “trecutul, prezentul şi viitorul aviaţiei”. În Oraşul intelectual al Luminilor nonsensul întărâtă gustul imaginaţiei elegante a văzduhurilor artei iar absurdul împrumută timbrul tragic al vi¬oloncelului. “Marea gură şi marca ureche”, Eugen Ionescu ţine o lecţie: “Sunetele, domnişoară, trebuie prinse în zbor de aripi, pentru ca nu cumva să cadă în urechile surzilor. Dacă emiţi mai multe sunete cu o viteză accelerată, acestea se vor agăţa automat unele de altele, alcătuind astfel silabe, cuvinte, la rigoare şi fraze..., împreunări pur iraţionale de sunete, lipsite de orice sens, dar tocmai de aceca în stare de-a se menţine fără primejdie la o înaltă alti¬tudine în aer” (Eugen Ionesco: “La cantatrice chau¬ve”, Cântăreaţa cheală, premieră mondială la Paris la 11 mai 1950. Numele teatrului şi al regizorului erau parcă nume predestinate visării şi rebeliunii: Théâtre des Noctambules, Nicolas Bataille). Despre Eugene Ionesco, Doamna Monica Lovinescu povesteşte în Jurnalul său: “m-a anunţat că vrea să trimită un mesaj personal lui Ceauşescu”. Mesajul începea aşa (era în 1977): “Domnule preşedinte Ceauşescu, ştii foarte bine că toată ţara românească este nemulţumită de dumneata. Eşti destul de informat şi băiat destul de mare ca să ştii lucrul ăsta. Atunci de ce continui să stai la cârma statului şi să indispui lumea?” El propunea să li se dea paşapoarte tuturor românilor căci munca forţată din Apus este preferabilă “muncii voluntar obliga¬torii” din România. “Pot, dacă vrei, să-ţi fac che¬mare şi sunt sigur că odată ce vei pleca de la putere guvernul ... ţi-ar da voie să pleci dumitale şi soţiei dumitale şi aţi veni amândoi la mine şi v-aş găsi slujbă...” Mesajul a fost difuzat la Europa Liberă. Reacţia a fost turbată dar, tot în măsura umorului de non-sens, a devenit de data aceasta absurd negru, ca un coşmar, căci mereu sunau oameni la uşa lui lonescu - erau “cei doi Ceauşeşti cu valizele - Am venit, că ne-aţi făcut chemare” Nu mai ştia cum să scape de pisălogii intruşi. Eugen lonescu, care deschidea seria revistei protestatare de exil “Agora” a lui Dorin Tudoran (1987) cu îndemnul simbolic “Ecrivez en roumain!”, fusese preşedintele unei organizaţii de înaltă con-ştiinţă democratică de cetăţean al lumii - Comitetul Intelectualilor pentru o Europă a Libertăţilor, înfi-inţat la Pariis la sfârşitul anilor ’70, cu membri “din prima gardă antitotalitară: Raymond Aron, Alain Besançon, Le Roy Ladurie” (Monica Lovinescu, op.cit,).

ORIGINI nr. 11-12/2009

Acestea toate ţin de un trecut mai mult sau mai puţin îndepărtat. Astăzi, intraţi intr-un nou secol, într-o lume trăind în lăuntrul şi în afara unui globalism economic, cu România intrată în marea familie de piaţă a Uniunii Europene şi parte din pactul militar NATO sub egidă americană, privim însă spre metropola franceză parcă cu îndoială că ar mai reprezenta un punct cardinal al intelectu¬alităţii. Să-şi fi trăit oare Parisul perioada sa de glorie? Să fi intrat acum în umbră după un superb apus de soare? Thomas Jefferson, unul din cei mai iubiţi preşedinţi ai Statelor Unite (1801-1809), spunea: orice om are două patrii - cea proprie şi Franţa. Pentru americanii sfârşitului de secol XX şi începutului secolului XXI oraşul de pe Sena rămâne unul din locurile preferate doar pentru vacanţe turistice (nu mai sunt atraşi profesional cum erau Hemingway, Gertrude Stein, Mary Cassat, Sidney Bechet). Deja în 1932 Mircea Vulcănescu afirma că “New-York-ul s-a substituit Parisului ca piaţă financiară a lumii; mai întâi ca admiraţie a câinelui mic pentru cel mare, apoi ca ranchiună a aceluiaşi faţă de cel din urmă” (Mircea Vulcănescu, De la Nae lonescu la Criterion, Humanitas, 2003). După mutarea puterii economice au urmat celelalte schimbări. Pictorii impresionişti francezi constituie acum sectoare majore în toate muzeele principale americane deci nu mai trebuie vizitaţi acasă la ei, iar boema pari-ziană s-a autohtonizat în New York, San Francisco, Chicago şi Washington D.C. Tinerii români pleacă în străinătate cu deosebire pentru informatică şi ştiinţe pozitive, alegând Canada şi SUA pentru afir-marea talentelor lor. Chiar şi scriitorii, muzicienii şi artiştii plastici încep să prefere ţările transoceanice, bogate economic şi dispuse să plătească scump înalta performanţă. Şi totuşi Parisul, “Oraşul Luminilor”, care a constituit pentru generaţiile româneşti ale primelor opt decenii de secol douăzeci un covârşitor capitol de istorie a reuşitei, nu îşi pierde farmecul său special nici astăzi. Căci, cum notează Adam Gopnik, un american care a trăit câţiva ani în metropola franceză (Paris to the Moon, Random House, New York, 2000), în domeniul invenţiilor de pildă trebuie să preţuieşti mai mult Turnul Eiffel decât Philosophiae naturalis principia mathematica a lui lsaac Newton. Şi aceasta pentru că, dacă Newton nu ar fi existat, ar fi apărut, indubitabil, în cele dm urmă, un “Schnewton” pe un alt meridian; dar un alt turn Eiffel, acest “romantic moment de inginerie”, nu poate apare decât în Paris. La fel se întâmplă şi în domeniul artelor, literaturii, filosofici, medicinei ete etc ctc... E poate doar un împrumut făcut de Paris lumii, împrumut care trebuie restituit. După o noapte de meditaţie o nouă dimineaţă bate, proaspătă, la uşa Oraşului luminilor.


ORIGINI nr. 11-12/2009

BIBLIOTECA DIN ALEXANDRIA

71

LUCIAN GRUIA

RESTITUIRI Romanul Teresiei Bolchiş-Tătaru Restituiri (Editura Criterion Publishing, 2008) se vrea o radiografie usturătoare a socieţăţii româneşti din perioada comunistă. Titlul, dar mai ales acel „Să nu uiţi!” tipărit pe postcoperta cărţii, se vrea o replică pe dos la romanul lui Zaharia Stancu SÄ NU UIŢI, DARIE! în care, fostul preşedinte al Uniunii Scriitorilor, critica de pe poziţii comandate, proletcul¬tiste, deficienţele (unele reale, cele mai multe inven¬tate) ale societăţii burgheze româneşti, interbelice. În contrapartidă, autoarea RESTITUIRILOR ne prezintă avatariile prin care au trecut oamenii cinstitţi în timpul dictaturii comunisto-securiste din perioada 1945 -1989 şi dezamăgirile pe care le-a adus perioada postdecem- bristă. Titlurile cărţilor au o gravitate aparte, ele ne arată că cele două romanele se adresează viitorului. Dacă romanul lui Zaharia Stancu vrea să perpetueze o minciună, cel al Teresiei Bolchiş-Tătaru încearcă să repună adevărul în dreptul său, faptele povestite de ea în calitate de martor, având menirea să ne menţină conştiinţele treze pentru ca asemenea orori să nu se mai repete. Personajele principale ale RESTITUIRILOR sunt doi intelectuali, soţ şi soţie, inginerul Andrei şi pro¬fesoara Pia Brânzeu, care trăiesc într-un orăşel din Maramureş, într-o zonă minieră. Persecuţiile la care eroii au fost supuşi zilnic sunt simptomatice pentru întreaga populaţie care a încercat să-şi menţină ver¬ticalitatea morală. Pentru a fi mai credibilă, autoarea prezintă numeroase cazuri similare, în care se vor regăsi mulţi dintre cei care au trăit această perioadă nefastă. Eroii cărţii şi multe ale personaje secundare, în special intelectualii, sunt marginalizaţi din cauza ortginii sociale „nesănătoase”: Andrei este fiul unui preot greco-catolic (religie desfiinţată în acea vreme), Remus provine dintr-o familie de chiaburi, profesorii Petrescu (fraţi) nu pot avansa pentru că tatăl lor a fost general in armata regală etc. Securitatca (simbolizată în carte prin „omul al¬bastru” urmăreşte un plan diabolic de destructurare naţională, bine pus la punct de NKVD, la Moscova (pe capitole care să cuprindă toate domeniile

vieţii sociale). Recomand cititorilor să urmărească cu mare atenţie acest program pentru a se convinge că el se mai aplică şi astăzi în România criptocomunistă postdecembristă. Romanul începe abrupt, cu o idilă între Andrei şi profesoara Angela, caz dezbătut apoi într-o şedinţă de partid pentru a-1 compromite pe inginerul dârz care nu se lăsa înregimentat. Sincer până în pânzele albe, Andrei îi mărturiseşte şi soţiei sale rătăcirea sa şi aceasta, după o noapte de zbucium sufletesc, îl iartă. Acum descoperă Andrei că echilibrul şi-l poate găsi decât în credinţa faţă de Dumnezeu şi în familie. Urmează o şedinţă de partid în care inginerul şef Andrei urma să fie terfelit, dar oamenii nu erau interesaţi de acest subiec şi discuţiile cad în derizoriu. Securitatea, care nu se sfia să calce cu bocancii murdari în sufletele oamenilor, nu se lasă şi pentru a-1 îngenunchia pe omul liber care era Andrei, îl transferă cu serviciul în localitatea alpină Ineu (un adevărat paradis terestru), unde îl va urma soţia şi vor avea trei copii. Fosta pasiune a inginerului, Angela, se va mărita şi ea, deci personajele îşi vor regăsi echilibrul interior. Romanul este construit antitetic: de-o parte viaţa demnă, trăită de români până în perioada interbelică (regalitate umanistă, cultă, apropiată de popor), oameni cinstiţi, păstrători ai tradiţiilor, credincioşi etc şi mo-cirla existenţială în care ne-au târât comuniştii instruiţi la Moscova, epocă în care personalităţile vechiului regim au fost arestate şi decimate, întreaga populaţie trebuia să proslăvească partidul unic, iar securitatea obliga prin forţă să se întâmple acest lucru. Astfel, impunând un regim nedorit de popor, s-a format o clasă de privilegiaţi şi de slugi ai lor, realizându-se cea mai mare încercare de spălare a creierelor şi de îndobitocire (în lagărul socialist), din istorie. Sunt trecute apoi în revistă celelalte metode de distrugere fizică şi morală la care am fost supuşi cu toţii care am avut neşansa de a trăi în această epocă: interzicerea avorturilor, cozile la alimente, ascultarea telefoanelor, etc. Faptele povestite în romanul RESTITUIRI nu trebuie uitate. Romanul este o înşiruire de întâmplări fără a avea o structură articulată spre un punct culminant. Probabil autorea nici nu şi-a dorit acest lucru, importantă fiind aglutinarea cât mai multor fapte abominabile petrecute în societatea comunistă. Consider că Teresia Bolchiş-Tătaru îşi caracterizează prea mult personajele în loc să lase cititorilor plăcerea ca să descopere virtuţile şi defectele acesora.


72

BIBLIOTECA DIN ALEXANDRIA

ORIGINI nr. 11-12/2009

Finalul romanului se petrece după 1989 dar epoca instaurată este a excrocilor educaţi tot în periaoda comunistă. Limbajul, savuros pe alocuri, cuprinde regionalisme maramureşene şi în unele secvenţe, cum sunt: ritualul de împerechere al gotcanilor, pe vârf de munte (Ia Ineu), ori descrierea frumuseţilor Retezatului, se metamorfozează în adevărată poezie. Caertea Teresiei Bolchiş-Tătaru s-a născut

dintr-o mare dragoste faţă de oamenii şi ţinuturile natale maramureşene. Ca orice „moroşan”, autoarea se dovedeşte demnă, curajoasă, puternică şi animată de dorinţa de a nu lăsa amintirile să moară, fiind de datoria ei să le menţioneze într-o carte spre folosul urmaşilor. În ultimăi instanţă avem în faţa ochilor o carte despre demnitatea umană. Cine ar fi fost mai potrivit să o scrie decât un „moroşan”?

Un şantier, cu o colonie muncitoreas¬că, durează atât timp cât se execută lucrarea proiectată. Apoi, barăcile se demolea¬ză, şi nu mai rămâne mici o urmă. Şantierul de la Brazi, judeţul Hunedoara, persistă în memoria noastră, datorită povestirilor Teodorei Gălăţean /1/. Autoarea şi-a petrcecut copilăria şi adoles¬cenţa în acest şantier, după care a devenit studentă la Facultatea de filologie din Cluj-Napoca. În final, fără să aflăm motivele din prozele sale, a ales exilul, stabilindu-se în Anglia, la Londra, unde a obţinut Atestatul de capacitate Lingvistică pentru limba engleză, la Cambtrdge. În prozele sale scurte, autoarea povesteşte cu o cru¬zime tandră viaţa de zi cu zi de pe şantier, cu bune şi rele: certurile dintre soţi, incendiile datorită neglijenţei locatarilor barăcilor, jocurile copilăriei, poveştile de dragoste, legendele locale etc. Deşi se află Ia ora debutului editorial atât în proză cât şi în versuri, Teodora (Gălăţean şi-a format deja un stil propriu, caracterizat printr-o împletire perfectă intre real şi fantastic. Drumuil spre casă, se transformă într-o râtăcire fabuloasă printr-o pădure uriaşă, dar în final se dovedeşte câ s-a desfăşurat doar în imaginaţie. În poveştile de dragoste, există o derapare a sentimentelor, ca în fotografiile mişcate, partenerii nefiid niciodată pe aceeaşi lungime de undă. Ultimele două povestiri ale cărţii ne prezintă momentele triste ale integrării exilatului în rândul populaţiei de adopţie care-I priveşte cu suspiciune şi-l umileşte. Primele zile de muncă la bibliotecă ori la azitul de bătrâni sunt relevante. Acum tema dominantă a TEXTURILOR devine demnitatea umană. Expresia frustă şi fantezia turnată în tipare exacte, conferă prozelor Teodorei Gălăţean,

o prospeţime apar¬te, agreabilă cititorilor. Stilul autoarei este surprins exact de Horia Ion Groza, în caracterizarea tipărită pe postcoperta cărţii: „Volumul TEXTURI se re¬marcă prin verva povestirii, sinceritate, un acut simţ de observaţie, luciditate, pătrundere psihologică (...). Teme majore ca dragostea, moartea, înstrăinarea sunt tratate pe un ton alert, modem, inedit, nesentimental dar atent la esenţe (...). Nararea, cu multe elemente autobiografice care ii sporesc autenticitatea, departe de a fi stufoasă este bine aerată deşi posedă regulile ei proprii care trebuie acceptate. Într-un cuvânt un debut de foarte bun augur.” După ce Teodora Gălăţean s-a stabilit în Anglia, la Londra, nostalgiile copilăriei şi adolescenţei petrecute în România reînvie într-un volum de versuri prefaţat pertinent de Ştefan Stoenescu /2/. Sâ cităm o strofă cu care dorim sâ trezim interesul cititorilor acestei originale scriitoare care se numeşte Teodora Gălăţean: N-aş fi crezut niciodată c-am sâ părăsesc / patria de brazi de la mine din suflet... / Ştii întotdeauna poeţii se întorc în satul natal / pentru un dialog cu eternita¬tea, /dar brazii aceia nu aveau rădăcină, / ci stăteau suspendaţi undeva / între copilărie şi verde.” Poeziile de dragoste au o francheţe şocantă : Faci dragoste cu oasele mele / pe care numai pielea băturcită cu creme antirid şi antidetoate / le mai ţine împreună /ca-ntr-o încîlcire de o mie de lozuri / trase prin inel / din care doar unul e câştigător.” Atât prozele cât şi poeziile Teodorei Gălâţean emană o tristeţe limpede ca un ţurţure de gheaţă: „dupâ o vreme / nu te mai gândeşti la lucrurile care / te înălţau şi te făceau mai frumos, mai bun / te trezeşti cu o expresie încremenită pe chip / de ca şi cum toate visele au fugit din dormitor / iar noaptea a fost mai goală decât nu nud de Modigliani / poate mai albastră, nu ştiu, iar perdelele / nu mai lasă sâ pătrundă chiar nimic / ceaţa, aburul dimineţii, cântecul de bufniţă / mirosul cafelei aburind, fumul de ţigară / s-au retras în unghia de la degetul mic / crescută invers să-ţi invadeze oasele ca o molimă / o otravă pe care o bei dinadins / nu mai ai nimic de care să te agăţi / nimic să sfâşii cu dinţii, să zgârii / doar tăcere, întuneric şi frig.”

COLONIA MUNCITOREASCĂ BRAZI, MUTATĂ ÎN CER


ORIGINI nr. 11-12/2009

BIBLIOTECA DIN ALEXANDRIA

73

Citind cărţile Teodorei Gălăţean îmi imaginez o măcelărie în galantarele căreia atârnă bucăţi de suflet proaspăt din care şiroieşte sângele albastu al unei poezii metalice, nemiloase.

Potrivit dictonului “toamna se numără bobocii” septuagena¬rul Ştefan Mihuţ şi-a adunat şapte piese de teatru în volumul CANDIDAŢI LA FERICIRE (Editura Astra, Dej, 2004), iar contribuţiile jur¬nalistice în cartea pe care o comentez acum, CIOBURI DE OGLINDĂ DIN VIAŢA NOASTRĂ (Editura Texte, Dej, 2008). De-a lungul timpului, autorul a publicat, în presa transilvană (în special “Gazeta someşană”), sute de articole cu teme: sociale, economice, politice, religi¬oase şi în special culturale. Textele selectate în carte se referă la perioada de după 1989, care ar fi trebuit să fie de graţie pentru România. Pentru că noi ne refamiliarizăm cu democraţia, între aspectele politice, autorul se referă cu precăde¬re la momentele electorale, menţionând necesitatea participării noastre la vot pentru că numai astfel putem alege personajele mai puţin corupte, care nu şi-au dat în petic în mandatele anterioare. Starea de lehamite a celor care nu votează este un fel de capitulare benevolă, fenomen care demonsterază că ne merităm soarta, nedorind să schimbăm nimic în viaţa noastră. Situaţia economică precară şi nivelul de trai la limita sărăciei, la care ne-au adus guvernanţii, sunt descrise pamfletar în jurnalistica lui Ştefan Mihuţ, cu referiri concrete la situaţia urbei, la Dej şomajul atingând cota inimaginabilă de 30 % din populaţia activă. Profesiunea de jurist a autorului îl ajută să pledeze acuzator în favoarea poporului oropsit de excrocii care ne cârmuiesc fără scrupule. Ca scriitor, Ştefan Mihuţ consemnează cu pasiune activităţile culturale ale municipiului, cum sunt: festivităţile anuale Samus, în cadrul cărora au loc simpozioane pe teme folclorice, parade ale portului popular, spectacole de muzică populară şi uşoară, lansări de cărţi scrise de autori dejeni, şedinţele cenaclurilor “Radu Sâplâcan” şi “Astra dejană”, spectacole susţinute de rapsodul Gheo-

rghe Leşe în biserica săpată în salina de la Ocna Dej. Autorul dedică medalioane personalităţilor oraşului, dintre care amintim pe: profesorul de muzică Teodor Sechei, deţinător a numeroase premii naţionale obţinute cu formaţiile corale pe care le-a condus (actualmente dirijează corul bisericii ordodoxe); matematicianul şi astronomul Leon Birnbaum, au¬torul unei cosmogonii originale care lansează teoria “izvoarelor reci ale universului” (depozite de energii uriaşe câre generează universuri finite); pictoriţa Elena Szervaczius; Vasile Ţopan care a condus trei decenii Casa de cultură “George Coşbuc”; istoricul Augustin Pădurean, autor a peste 15 monografii dedicate localităţilor din jurul Dejului; profesorul de limba română Ion Poenaru, etnolog şi folclorist etc. Din păcate, multe din personalităţile oraşului au devenit istorie, trecând în lumea drepţilor: Guilelm Şorban, compozitorul inspirat al melodiilor nepieri¬toare pe versurile eminesciene: “Mai am un singur dor”, “Pe lîngă plopii fără soţ”, “Sara pe deal”; fiul acestuia, Raoul Şorban, violonist, pictor, istoric de artă, scriitor, distins cu titlul de “Drept între popoa¬re”, de către Institutul Comemorativ al Martirilor şi Eroilor Holocaustului “Yad Yasem” pentru că a salvat sute sau mii dc evrei din Ardealul de Nord în timpul Dicktatului de la Viena, terecându-i graniţa în România, cetăţean de onoare al Ierusalimului; ingi¬nerul Gheorghe Siminel, care a lăsat în manuscris un text care formalizează logico-matematic structura universului; profesorul Dan Mârza, care a condus cu competenţă timp de un deceniu Despărţământul Astra dejană; profesorul Emil Lazăr, directorul vremelnic al Muzeului de Istorie al Dejului, scriitor care a trudit pentru mai multe cărţi, între care două dedicate poetului naţional Mihai Eminescu; pro¬fesorul de muzică şi compozitorul Tiberiu Morar; scriitorul, profesor şi publicist losif Batiu; medicul stomatolog năsăudean Traian Gheorghe Dascăl, care a finanţat şi donat Dejului şi altor localităţi din zona natală sculpturi de Vlad Prună: Lupa Capitolina, busturile lui: Eminescu, Coşbuc, Creangă, Rebreanu, Bolyai etc. Ştefan Mihuţ este un martor predestinat să imortalizeze momente din viaţa oraşului de la confluenţa Someşelor. O face cu cinste şi onestitate. Cartea se bucură de prefaţa pertinentă a criticului literar, Magdalena Vaida.

1. Teodora Gălăţean – TEXTURI (Ed. Criterion publishing, 2008) 2. Teodora Gălăţean – DA CAPO AL FINE (Ed. Criterion publishing, 2008)

UN DRAMATURG Şl PUBLICIST DEJAN


74

BIBLIOTECA DIN ALEXANDRIA

ORIGINI nr. 11-12/2009

AUREL CIORAN FRATELE DIN LEPROZERIE

Cu această carte, publicată la Ed. Criterion Publishing Ionel Necula face un gest de aleasă moralitate, dedicând-o acti¬vităţii lui Aurel Cioran, cel care şi-a dedicat via¬ţa aşezării ilus¬trului său frate, filosoful Emil Cioran, la locul cuvenit în cultu¬ra românească. Aurel, ultimul descendent al familiei protopopului Emilian Cioran, s-a născut la 25 mai 1914 la Răşinari (Sibiu) şi a fost, în co¬pilărie, tovarăşul de joacă al viitorului gânditor sceptic, stabilit la Paris. A terminat la Bucureşti, în 1937, Facultatea de Drept (după ce a frecventat doi ani Facultatea de Teologie). Încă din perioada studenţiei devine legionar activ, drept pentru care va executa şapte ani de puşcărie la Aiud (în peri¬oada 1949-1955). După eliberare găseşte cu mare greutate un loc de muncă (opt ani muncitor neca-lificat la o fabrică din Sibiu), apoi i se recunosc studiile superioare şi devine economist. În luna noiembrie 1979 se căsătoreşte cu Ica (Eleonora) Stavrescu. Se pensionează în 1974. Cu toate vicisitudinile suferite, nu s-a dezis niciodată de crezul legionar (fratele său Emil a afirmat că atracţia faţă de această mişcare a fost doar o rătăcire de tinereţe, ceea ce i-a atras opro¬biul legionarilor din exil, iar în ţară era criticat pentru doctrina deznădejdiei ontologice pe câre o promo-

va şi care nu corespundea cu viziunea opti¬mistă a „omului nou” elaborată de comunism). Între cei doi fraţi era o colaborare perfectă: Emil îi comunica lui Aurel tot ce a scris şi ce s-a scris despre el la Paris, iar Aurel, îl informa pe Emil despre felul în care este receptat în ţară. În scopul promovării fratelui său în România, după 1989, Aurel pune la dispoziţie Editurii Humanitas (care a obţinut dreptul de exclusivitate de editare a operelor lui Emil Cioran în limba ro-mână) cele 422 scrisori primite de la Emil şi editea¬ză două antologii tematice: CIORAN ŞI MUZICA (1996) şi CIORAN DESPRE DUMNEZEU (1997). Ca fost legionar şi frate al gânditorului aflat în exil, în perioada comunismului, Aurel Cioran era urmărit de 10 informatori şi primise numele con¬spirative „Eterogenul” şi „Ciara”. Dosarul de ur¬mărire informativă i se deschide abia în noiembrie 1986. Cartea lui Ionel Necula reproduce Raportul de propunere de urmărire informativă, redactat de inspectoratul de Securitate al judeţului Sibiu. Securitatea urmărea de asemenea corespondenţa, intercepta convorbirile telefonice dintre fraţi şi asculta discuţiile din casa lui Aurel cu ajutorul microfoanelor montate în bibliotecă şi sufragerie. Datorită acestor înregistrări avem un document important pentru istoria acelor vremuri, care redă discuţiile din casa lui Aurel din timpul priveghiului (05.12.1987) şi a zilei înmormântării filosofului Constantin Noica (06.12.1987). Participă: filo¬soful Gabriel Liceanu; medicul Lăzărescu; soţia lui Noica, Mariana; meteorologul de la Păltiniş Nicolae Octavian etc. Aurel Cioran ducea mai departe tristeţea ire¬mediabilă a familiei, era apatic, retras, anturajul prietenilor era constituit din apropiaţii sibieni ai lui Noica. După moartea lui Emil, prietena acestuia, Simone, descoperă 34 de caiete de jurnal, le dactilografiază şi le publică la Ed. Gallimard. La scurt timp se retrage în regiunea ei natală, Vendeea, şi se îneacă în ocean. Aurel moare în noiembrie l997, tot la 84 de ani ca şi fratele său, Emil. Ionel Necula tocmai începuse o corespondenţă cu Aurel care s-a sfârşit brusc datorită morţii ul¬timului vlăstar al familiei Cioran. Cartea lui Ionel Necula se citeşte cu interes deosebit datorită stilului fluent, limpede cat şi documentelor reproduse din dosarul de urmărire al lui Aurel Cioran, de la arhivele securităţii statului, care ne dau o imagine clară asupra modului cum opera accastă odioasă instituţie pe vremea comunismului.


ORIGINI nr. 11-12/2009

BIBLIOTECA DIN ALEXANDRIA

75

O CARTE NECESARĂ DESPRE CONSTANTIN NOICA

La 100 de ani de la naşterea lui Constantin Noica (11 iulie 1909 în comuna Vităneşti, judeţul Teleorman), un alt teleormănean, criticul şi istoricul literar Stan V. Cristea publică o carte necesară cercetătorilor şi cititorilor operei filosofului: CONSTANTIN NOICA REPERE BIOBIBLIOGRAFICE (Editura RCR EDITORIAL, Bucureşti, 2009). Cartea cuprinde capitolele: 1. Reperele biografiei 2. Reperele operei 2.1. Opera, în volume 2.2. Opera, în periodice 3. Reperele receptării 3.1. Referinţe, în volume 3.2. Referinţe, în periodice Viitorul filosof urmează primele 3 clase primare, în particular, la Videle iar ultima clasă elementară la Şcoala „Lucaci” din Bucureşti. Urmează cursurile gimnaziale la Liceul „Dimitrie Cantemir din Bucureşti (1920-1924) iar pe cele liceale la Liceul „Spiru Haret” din Bucureşti (1924-1928). Termină Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii din Bucureşti, în 1931, cu lucrarea de licenţă: Problema lucrului în sine la Kant. Continuă studiile în Franţa şi Germania (câte un an). În 1940 îşi ia doctoratul în filosofie la

Universitatea din Bucureşti, cu teza: Schiţă pentru istoria lui Cum e cu putinţă ceva nou. După efectuarea stagiului militar la Batalionul l Vânători de munte, devine bibliotecar la Seminarul de istoria filosofici condus de P. P. Negulescu (1932- 1934). Este respins la concursul pentru ocuparea confe¬rinţei de Filosofía culturii la Universitatea Bucureşti, după care refuză alte conferinţe universitare. A fost căsătorit de 2 ori, prima dată cu Wendy Muston cu care are doi copii, care s-au stabilit împreună cu mama lor în Anglia. A doua oară s-a căsătorit cu Mariana Nicolaide. În perioada comunistă a avut domiciliu forţat la Câmpulung-Muscel (1949-1958) şi a fost deţinut politic (dec. 1958 - aug. 1964). acuzat de ascultarea posturilor de radio străine, comentarii duşmănoase, răspândirea lucrărilor sale în manuscris precum şi a cărţilor lui Mircea Eliade, Emil Cioran etc. aduse în ţară de Marieta Sadova. După ieşirea din puşcărie devine cercetător prin¬cipal la Centrul de Logică al Academiei Române (1975-1987). După pensionare se stabileşte la Păltiniş, lângă Sibiu. Moare la 4 dec. 1987 la Spitalul clinic din Sibiu. Constantin Noica a început să se afirme în cultura noastră traducând din presocratici, Platón, Aristotel, Descartes, Kant etc. S-a ocupat apoi de specificul românesc al fiinţei şi de filosofía limbajului, pornind de la Mircea Vulcănescu şi Heidegger. L-a consacrat pe Eminescu drept „omul deplin al culturii româneşti”. S-a luptat pentru promovarea filosofilor Lucian Blaga şi Nae lonescu pe plan naţional şi internaţional. A format un grup de discipoli pe carc i-a educat pentru cultura performantă: Gabriel Liiceanu, Andrei Pleşu, Sorin Vieru, Victor leronim Stoichiţâ, Andrei Cornea, Victor Bârsan, Thomas Kleininger etc. Pentru editarea cărţii CONSTANTIN NOICA REPERE BIOBIBLIOGRAFICE (Editura RCR EDITORIAL, Bucureşti, 2009), Stan V. Cristea a sistematizat un matenai bibliografic enorm, punând la dispoziţia cititorilor toate datele necesare pentru a găsi operele lui Constantin Noica şi comentariile despre ele. Coperta şi postcoperta cârţii sunt ilustrate cu două fotografii de excepţie ale filosofului, realizate de regretatul artist fotograf Vasile Blendea.


SERIAL

76

ORIGINI nr. 11-12/2009

RENE ALECU DE FLERS

RADIO EUROPA LIBERĂ Şl EXILUL ROMÂNESC Colaborarea cu aşa-zişii camarazi de luptă

(contunuare din nr. trecut)

Rafael avea din nou greutăţi şi trebuia să stau de vorbă cu Bernard. Nu mă puteam duce singur, deoarece mi se atrăsese atenţia la NWC din partea unor colegi (David Taylor şi Joseph Ptaczek) că n-aveam voie să duc singur tratative în numele Consiliului de Întreprindere. De fiecare dată, trebuia să iau cu mine cel puţin doi membrii din NWC. Aşa era legea germa¬nă. Când m-am dus la Bernard, nu mai eram singur. Aveam pe cei doi cu mine, care erau şi cei mai înverşu¬naţi împotriva mea: David Taylor reprezenta grupul mixt, iar Joseph Ptaczek pe cel polonez. Bernard fusese anunţat oficial şi ne aştepta. Intrând la el am pus imediat pe tapet problema Rafael. Bernard, în loc să reacţioneze la su¬biectul prezentat de mine, începuse să vorbească fără întrerupere do gre-utăţile pe care le avea cu membrii Departamentului. Cei doi, care ar fi fost obtigaţi să mă susţină în tratativele cu Bernard, erau fermecaţi. Se uitau ţintă la Bernard, îl ascultau cu evlavie şi credeam că acum, acum, vor izbucni în urale. Bernard conţinuându-şi monologul, spunea că programul nu trebuia sâ sufere şi din cauza asta era forţat sâ facă şi lucrul altora. Cei doi, entuziasmaţi, nu s-au mai putut stăpâni. Începuseră să-l ridice în slăvile cerului: - Mr. Bernard, d-ta eşti un geniu, nu te poţi com¬para cu ceilalţi din Departament. Rânjind satisfăcut, Bernard se uita ironic la mine. Aruncându-şi ochii pe ceas, a întrerupt imediat discuţia: - D-lor, nu mai am timp. Trebuie să mă duc la conferinţă. Cu asta, audienţa se terminase şi problema Rafael fusese discutată... absolut de loc. Ieşind afară cu

cei doi, supărat foc, i-am luat la zor: - V-am luat cu mine să apărăm interesele unui coleg nu să-l tămâiaţi pe Bernard. Datoria voastră ar fi fost susţinerea mea, aşa că data viitoare n-am să mai iau pe nimeni cu mine. Amândoi se uitau la mine şi parcă nu înţelegeau. David Taylor însă, n-a putut să-şi ţină gura: - Dar n-o faci în numele Consiliului. Îl crezusem ceva mai inteligent şi am replicat: - Nu, David ! Nu trebuie să-ţi fie frică. Fii sigur că n-am să o fac. De azi înainte am să acţionez singur. respectând legile în vigoare. - Întristat de slugărnicia celor doi, mă duceam singur unde mi se cerea să intervin şi n-am făcut-o numai pentru ro¬mâni. Rezultatele au fost întotdeauna pozitive şi nu le-am atârnat de clopotul cel mare. Un mic exemplu doar: într-o zi, era prin Aprilie 1977, cineva bătea la uşă. Au intrat doi gar¬dieni de pază: Schwantzl şi Seidel. Schwantzl era şef de schimb şi el a făcut începutul: - Mr. de Flers, am venit la d-ta cu o rugămin¬te. D-ta ai rămas singura noastră speranţă şi am auzit că nu faci diferenţă între salariaţi. Nu mai avem mult până la pensio¬nare, iar dorinţa noastră ar fi să avem şi noi o pensie mai bună. Noi suntem de zeci de ani în grupa trei, ultima treaptă. Ne-am dus de la Ana la Caiafa, dar nimeni nu vrea să ne ajute. Mă uitam mirat la ei. Stăteau smeriţi, sfioşi şi nervoşi în faţa mea. Aşteptau sâ vadă ce reacţie voi avea eu. - Cum ? De atâţia ani numai în grupa trei ? De ce n-aţi venit la mine mai de mult timp ? - N-am avut curaj. - O prostie. Nu promit, deoarece nu ştiu dacă reuşesc, dar o fac. Cel care ar trebui să lupte pentru


ORIGINI nr. 11-12/2009

SERIAL

77

d-voastră este Waldemar Schulz. Sper să rezolv problema. - Am discutat problema la NWC şi pe urmă la Guild. Problema s-a rezolvat şi începând cu I Iulie, toţi gardienii fuseseră promovaţi în grupa şase. Văzând bucuria gardienilor, eram satisfăcut: ce conta era rezultatul pozitiv. Alţii îşi făceau reclamă, căutând să dovedească conducerii americane importanţa lor. Mai târziu, după ce îşi confirmau valoarea de agenţi ai conducerii, erau ridicaţi în posturi de răspundere; un nou director adjunct sau director asociat apărea pe firmamentul postului de radio. Mă reîntorc la anul 1976. De data asta mă priveş¬te pe mine personal. Rugasem colegii de la NWC şi Guild de mai mult timp să susţină promovarea mea. Vorbeam fără folos. Se legau întotdeauna de aşa-zisul trecut fascist al meu, lăsândumă să înţeleg că le stătea în cale şi nu puteau face nimic. Mi se răspun¬dea întotdeauna că ei ar fi încercat, dar conducerea postului de radio le dădea mereu peste nas. Tăceam şi înghiţeam în sec... În luna Mai a anului 1976, avusesem un ac¬cident grav de automobil şi mă aflam la spital în Berchtesgaden. Jim F. Brown era încă director la Departamentul de Cercetări şi Analize. Auzind de accident, s-a interesat în ce spital eram internat, scriindu-mi imediat. Primisem o scrisoare şi din America de la Ralph Walter, ba chiar şi Albert E. Hemsing, noul director al Europei Libere, îmi scrisese câteva rânduri. Au mai fost şi alţii care mi-au trimis, sau m-au chemat la telefon. Numai Gheorghe nu. Revenind la München, am trecut pe la radio. Mă aflam în con¬cediu de refacere, dar stătusem de vorbă cu Brown. Eram deziluzionat de lipsa de atenţie a lui Gheorghe şi nemaiputând suporta situaţia din

Secţia Română de Documentare, îi cerusem să fiu trimis înapoi de unde fusesem adus. Vorbisem sincer, deschis fi hotărât. El înţelesese. Rezultatul imediat şi fară prea multă vorbărie a fost avansarea mea. Câteva zile mai târziu, trecând din nou pe la radio, s-a întâmplat un lucru la care nu mă aşteptam şi pe care n-am să-l uit niciodată. David Taylor, în relaţii foarte bune cu di¬recţia americană, aflase de promovare. Văzându-mă pe culoar, m-a oprit, şi fără pic de ruşine, mi-a cerut să povestesc peste tot că fusesem promovat numai datorită luptelor duse de el. Parcă nu auzeam bine; nici nu-mi puteam imagina că era atât de neruşinat. L-am pus imediat la punct. - David, îţi aduci aminte cât de des am apelat eu la voi ? Nimeni n-a vrut să mă ajute, cu atât mai puţin tu. Mi-aţi aruncat întotdeauna în faţă trecutul meu de fascist care vă stătea în cale. Mi-a spus-o chiar Evdo şi aproape că o crezusem. Iată că de data asta trecutul nu mi-a stat în cale. Voi ar fi trebuit să o faceţi, dar întotdeauna aţi invocat motivul menţionat mai sus. Lipsa voastră de colegialitatea m-a durut foarte mult. Am fost nevoit să lupt singur şi cum vezi. am reuşit. - Punându-l la punct, mi-am făcut un duşman care nu m-a uitat niciodată. A dus împotriva mea o luptă înverşunată şi fără întrerupere. Ar fi trebuit să raportez neruşinarea lui la Guild chiar la prima şedinţă, dar n-am făcut-o. A fost o greşală de neiertat din partea mea. El şi-a terminat cariera ca director asociat, exact ca mulţi dintre camarazii mei de luptă. N-am fost în stare să-mi vând eolegii, nici să trec peste cadavre. Cei care au făcut-o nu s-au bucurat prea mult de poziţia avută. Soarta nu le-a fost îngăduitoare şi au plătit scump.

La Europa Liberă n-a fost nimeni în stare să-mi facă greutăţi. Singurii care căutau să mă pună cu botul pe labe se numeau Bernard şi Ralph Walter, dar fără succes. Mai târziu, încercase să mă pună pe linie şi Jan Nowak, directorul Departamentului Polonez, dar se lovise de încăpăţânarea mea. M-am pomenit într-o zi cu Jan Mierzanowski, administratorul Departamentului Polonez, fâcându-mi o vizită neaşteptată. Mă invita în numele lui Jan Nowak la un lunch, o masă de prânz, la Turnul Chinezesc, în localul alăturat din Englischer Garten. Nu la restaurantul postului de radio. N-aveam idee de motivul care stătea la baza acestei invitaţii, dar îl bănuiam. Colegii polonezi, nemulţumiţi de reprezentantul lor Joseph Ptaczek, apelaseră la mine. Un argument imperativ pentru Jan Nowak să mă vadă şi să stea de vorbă cu mine. În istoria postului de radio, Jan Nowak dobândise o reputaţie de neegalat, devenind una dintre persona¬lităţile care îşi putea permite multe. Era înalt, voluminos, cu chelie totală. Făcea

concurenţă actorului american Yul Brynner. Fiind la curent cu reputaţia lui, îmi dădusem seama că nu mă invitase doar să mă cunoască. Nu eram cineva atât de important, ci urmă¬rea un scop bine definit. Probabil căuta să mă intimi¬deze. Nu eram departe de adevăr şi m-ar fi mirat să nu o facă. La radio, se născuse în jurul lui o legendă interesantă, convingătoare, care nu mă impresiona. Cunoşteam legenda, auzisem multe despre el. Îl întâlnisem destul de des pe culoare, numai că de dala asta aveam posibilitatea să stau cu el de vorbă. Cu timpul, fiind cel mai vechi director la Europa Liberă. se transformase într-un mic dictator, dar avea inimă. Nu putea fi comparat cu directorul postului nostru de radio, care nu vedea în faţa lui decât o singură persoană numită Bernard, tratându-şi funcţionam cu dispreţ. Nowak era dur, dar uman. Convins că i se vorbise despre mine cu înfloriturile de rigoare, cred că era curios şi voia să mă cunoască personal. Apoi, mai cred că el, bazându-se pe bravurile lui din timpul

Un director legendar mă invită la o masă de prânz


78

SERIAL

războiului, va încerca să mă impresioneze, eu fiind la curent cu ele. Un pretext pentru el să creadă că va trebui să-l tratez corespunzător şi să dau înapoi. Îi cunoşteam bravurile, numai că nu mă chema Joseph Ptaczek. Dar ce era şi mai important, nu făceam parte din grămada funcţionarilor care se ploconeau în faţa lui. Cu asta se rezolva o problemă. În acelaş timp, eram convins şi de faptul că înainte de a mă invita la masă ceruse de la Serviciul nostru de Securitate informaţii despre mine. Aşteptam să-l văd cum va pune punctul pe „i”. Fusesem de acord cu invitaţia şi ora când trebuia să mă duc la Chinesischer Turm se apropia. Ei se aflau deja acolo. Sosind şi eu acolo, Mierzanowski a făcut prezentările de rigoare. Am simţit din partea lui Jan Nowak o strângere puternică de mână, mă luase apoi de umăr ca un tată, arătândumi scaunul din faţa lui pe care trebuia să iau loc. O ceremonie care mă făcea bănuitor. Comportarea lui părintească nu mă entuziasma. Îmi făcea impresia că el mă aprecia ca o persoană uşor de influenţat, un ins care nu trebuie luat în serios. Se uita totuşi curios la mine. Zâmbind prieteneşte, mă măsura din cap până în picioare. Conversaţia fusese banală la început. Vorbeam ba de una, ba de alta, ca într-un salon monden. Dar în timp ce mâncam, ei schimbase subieetul, începând să vorbească despre problema pentru care fusesem invitat la masă. Căuta cu tot dinadinsul să mă convingă că la NWC şi Guild, polonezii aveau reprezentantul lor care se numea Joseph Ptaczek. Îmi dădea de înţeles că nu trebuia să mă amestec în treburile lor interne. Aha! Aici este buba. Mi-am tras imediat pielea feţei înapoi, uitându-mă fix în ochii lui. Ce aveam de spus nu putea să-i fie pe plac: - Ai dreptate, Mr. Nowak. Dar nu eu am fost cel care a făcut începutul, ci salariaţii Departamentului Polonez. Nu eu m-am dus la ei, ci ei au venit la mine, spuând că Ptaczek nu le rezolvă problemele. Ei m-au rugat să soluţionez ce nu putea face celălat. N-aveam dreptul să refuz, legea mă obligă şi după cum vezi, nu dau înapoi. Mierzanowski se uită încremenit la mine.

ORIGINI nr. 11-12/2009

Era înlemnit că cineva avea curajul să contrazică o legendă. Şi Nowak se uita cu ochi mari la mine înghiţea în sec, căutând să spună ceva, dar din gură lui nu ieşea nimic. Era derutat. Ştiind că Nowak avea o reacţie rapidă, mă mira faptul că amuţise. Probabil, la Serviciul de Securitate i se spusese că nu era atât de uşor să mănânce cireşe cu mine. Considerându-se atotputernic, sunt sigur că n-a crezut-o. La vârsta pe care o aveam, arătam realmente ca un băieţandru, care trebuia să aibă respect faţă de un om cu o atât de mare experienţă. El era numai cu vreo 6 ani mai în vârstă ca mine. Până la urmă, a reuşit să-şi recapete vocea, răspunzându-mi zâmbind, dar hotărât: - Mr. de Flers, îţi spun încă odată: Departamentul Polonez are un reprezentant oficial. După părerea mea, d-ta nu ai dreptul să te amesteci în treburile noastre. Nu mă impresionase, aşa că i-am răpuns şi eu tăios, hotărât, foarte rece: - Mr. Nowak, mă repet şi eu. D-ta nu trebuie si uiţi că legea mă obligă. Nu este vorba de reprezentanţi naţionali care nu ştiu să-şi apere colegii, ci de faptul că nu eu m-am dus la funcţionarii Departamentului Polonez, ci ei au venit la mine. Dorinţa lor este pentru mine ordin şi cu asta am terminat. Mă uluia numai faptul că nu încerca să se impună cu legenda care se clădise în jurul lui. Nu era prost şi cred că n-a vrut să întindă coarda. Îi cunoşteam trecu¬tul, nu din poveşti. Căuta probabil să evite o întrebare neplăcută. Convorbirea a durat cam o oră şi jumătate. Nowak încercase cu pasiune să-şi apere prerogativele, numai că nu reuşise. Dejunul se terminase şi datoria ne chema la radio. Cei doi îşi plătiseră consumaţia, s-au ridicat şi m-au părăsit, lâsându-mă singur. Îmi dăduseră de înţeles că nu doreau să plec împreună cu ei. Veniseră singuri şi plecaseră tot singuri. Dar nu înţelegeam un singur lucru: îmi dădusem seama de rezerva lor de a nu fi văzuţi cu mine, dar ei mă invi¬taseră la masă şi după legile bunei creşteri, ar fi fost elegant din partea lor să plătească ce consumasem şi eu. Nowak era director şi ar fi avut posibilitatea să facă pe generosul, dar n-a fost bine crescut. Cu asta m-a privat de plăcerea de a-l refuza. De atunci, când mă întâlnea, primul care saluta politicos era Nowak. Bernard n-a făcut-o niciodată. (urmare în numerele viitoare)


ORIGINI nr. 11-12/2009

PUNCTE DE VEDERE

79

ADRIAN BOTEZ

„PATRIOTISMUL“ ROMÂNESC... AL MĂCĂITORILOR! Sunt articole scrise pentru înştiinţarea (didactică) a oamenilor - şi sunt articole scrise ca “urlete” de exasperare şi avertizare. Cei care se apucă să discute despre scăpările de “clapetare” (greşeli din oboseală şi durere...) ale unui articol scris pentru avertizare “cod roşu” - ...când au în vedere, deci, textul unui avertisment asupra pericolului REAL al dispariţiei ţării şi Neamului Românesc şi tratează, textul respectiv, ca pe o lecţie de botanică... - aceştia procedează precum bizantinii, în 1453: Bizanţul se prăbuşea sub năvala otomană a lui Mehmet al II-lea, iar ei se certau, de mama focului, în Catedrala Sfânta Sofia, în legătură cu...sexul îngerilor... ...Şi-şi merită soarta ulterioară, din plin! ...Asta arată clar cât de multă dreptate aveam, când vorbeam (în articolul România ţară fără români) despre iresponsabilitatea totală a românilor, faţă de moştenirea lor, de ţară şi de Neam. Evident, există (la această apreciere “cantitativă”...) - nuanţe, ba chiar...culori: ardelenii şi bucovinenii (când sunt treji şi maturi), din spaţiul închis (?!) între graniţele Republicii România, ştiu ( PE PIELEA LOR!) despre ce pericol este vorba şi ştiu că pericolul este mortal. Să nu uităm ce-i zicea Petre Ţuţea lui Marin Preda, despre diferenţa dintre români şi macedo-români - adică diferenţa dintre a - cei care sunt în mijlocul pălălăii de foc şi b - cei care sunt spectatori la “frumuseţea sălbatică a stihiei focului”, diferenţa dintre cei păţiţi şi, astfel, oţeliţi - şi belferaşii firoscoşi, cei care vor să moşească pe biata femeie (aflată în, sfinte, chinurile facerii...), cu “cărticica”-ntre palme: “Mă întreba Marin Preda cum era cu macedoromânii şi i-am zis: Domnule Preda, macedoromânii nu sunt români, sunt super români, români absoluţi. Atât de năpăstuiţi şi goniţi, au instinct naţional de fiară bătuta. Iar eu şi dumneata, pe lângă ei, avem forţă domestică de raţe. Măcăim (s.mea). Am stat cu macedoromâni în temniţe, îi bateau până îi omorau, dar nu declarau nimic. Au o bărbăţie perfectă”. ...Da. Aşa ne împărţim: 1- cei care ne plângem, în fundul sufletului, mar¬tirii din neamul nostru (şi eu, ca bucovinean, cu nea¬muri “uitate” peste graniţa ucraineană şi cu morţi prin “Siberii fără de

sfârşit”... - am mulţi martiri de plâns, ca şi ardelenii...) - ascultându-le, totodată, acestora, cu sfinţenie, şoapta mustrătoare, sfatul, îndemnul la veghere... – şi

2- cei care măcăicsc aiurea... La Bucureşti, în Muntenia şi prin Sudul Moldovei se,.. “măcăie”! ATÂT!!! Cei ce-şi zic “români” şi doar măcăie - habar n-au în ce foc arde, nu doar acum (ci de aproape o mie de ani... iar în “actualitatea proximă”, de prin iarna lui 1989-1990 - ...poate că data de 15 martie 1990 şi numele de Agache Aurel, cel “linşat cu bestialitate la Târgu Secuiesc, în timpul evenimentelor petrecute în decembrie 1989”, sau cel al lui Mihăilă Cofariu... - nu s-ar cuveni a fi uitate cu atâta frivoli tate...), românimea din “Ţinutul Secuiesc”... Cine, dintre politicienii români sau dintre noi, s-a opus, cu ardentă şi eficientă solidaritate, epurării etnice din ultimii 20 de ani... - cine s-a opus la alun¬garea samavolnică a românilor, din Harghita-Covasna (...ca a sârbilor din Kossovo...)?! NIMENI!!! Nici măcar B.O.R ...!!! Cine i-a arestat pe mardeiaşii maghiaro-secui, care-i alungau pe profesorii români, din Covasna-Harghita?! NIMENI!!! Cine a luat măsuri pentru arestarea membrilor în¬armaţi ai GĂRZII SECUIEŞTI?! Nici măcar nu s-a crezut în existenta ei, când eu am scris... - nici mă¬car nu s-a sesizat cineva, din guvernele României, în legătură cu trecerea armelor, prin vamă, dinspre Ungaria către “Scaune”...!!! ...Da. De aceea n-are ursul coadă, domnilor! Pentru că vă arde de discuţii internetistice, cu palma la falcă, filosofând de doi bani, în loc să mergeţi şi să vedeţi, în judeţele Harghita, Covasna şi Mureş, cam câte pătimesc românii de-acolo... Nu-i poveste şi nu-i divertisment, nici “şcoală de vară” a vreunui partid... Este tragedie sadea... - dar dacă măcâitorii (sodom!!!) ai României nu cred nici ce văd, nici ce aud, atunci, da, e posibil ca România să dispară de pe hartă, precum fudula Polonie, odinioară... (...Voia lui Dumnezeu, cât o înţeleg şi ştiu Sfinţii Părinţi de la mânăstirile Bucovinei, este să nu fie dispariţia asta decât “vremel¬nică”, dar cantitatea “vremii” depinde şi de vrednicia ori de tembelismul de care vom da dovadă, noi, cei încercaţi de Dumnezeu, spre a ne trezi la viaţă şi la


80

PUNCTE DE VEDERE

realitatea trăirii!!!). ...Da, când auzi că: 1- un Georgc Coşbuc, înainte de 1914, zicea despre ardeleni că ar fi fost în stare să dea, mai degrabă, din pământul fizic al ţării, decât săşi dea „graiul neamutui” (adică, expresia Duhului Dumnezeiesc al Neamului!): Fie-a voastrăntreaga ţară, / Şi de cereţi, vă mai dăm, / Numai daţi-ne voi graiul / Neamului” – şi se sculară / Să ne vremuiască traiul / Câţi duşmani aveam pe lume! / Graiul ni-l cereau anume, / Să-l lăsăm!”şi sub blestem poetic, îi leagă, cu jurământ, pe nepoţi, să nu-şi dea graiul-Duhul Sfânt al Neamului ( “Neam român! Cu ură mare / Vor căta mereu duşmanii / Graiului român pierzare; / Dar să piară ei cu toţii; / Nu l-am dat, şi nici nepoţii / Nu-l vor da!” cf. Graiul neamului) - pentru că pământul vine sau pleacă de la un Neam, în funcţie de tăria Duhului acelui Neant!!! - dar când Neamul îşi pierde Duhul, pierdut-a TOT, PENTRU TOTDEAUNA!!! 2 - iar azi, în septembrie 2009, pe de o parte, Marko Bella (“morkovelul”...), preşedintele UDMR, zice că România “funcţionează ca un SRL” şi face socoteala că, din pământul întregii Românii, maghiarii (şi, după v i c e p re ş e d i n te l u i CNS, Ferenz Csaba, nu doar secuii ar fi maghiari, ci şi... ceangăii!!!) ar putea să-şi “ia acasă’’ (?!), ca stă¬pâni, 7% - iar cât priveşte “Seklerland/Szeklerfold” (“Ţinutul Secuiesc”), pot lua peste 80 %... - pe de alta, Jeno Szasz, care este preşedintele Uniunii Civice Maghiare, şi Arpad Antal, deputat UDMR, ne promit că, nu peste multă vreme, în România, limba maghiară va deveni limbă oficială (...nu s-a înţeles deloc clar dacă va fi “a doua” limbă, sau... prima şi singura!) - şi ştii că politica „paşilor mărunţi” şi a iluziei “dizidenţei maghiarilor” (exem-plar de solidari, în spatele scenei!) a dat foarte multe roade otrăvite, în România ultimilor 20 de ani, de felul guvernelor... româneşti, perpetuu...’’maghiarizate” udemeristic, prin şantaj intern şi extern! 3 - iar la toate astea, vezi că reacţia românilor vizaţi de aceste afirmaţii ungureşti este una de un tembelism...’’exemplar”... ...ei bine, râmai serios pe gânduri! De ce? Pentru câ îţi dai seama că EXACT pe astfel de paralizie cerebrală românească îşi întemeiază maghiarii-politicieni (din România şi de la Budapesta) planurile perverse şi pretenţiile

ORIGINI nr. 11-12/2009

de o obrăznicie nemai-pomemtă (dar şi de un pragmatism cinic uluitor!). Dacă vom continua să facem “teoria chibritului”, în legătură cu “urletele extremismului naţionalist românesc”...(?!) - care “urlete” nu prea există, din păcate, cu toate că trupul României este sfâşiat, azi, cu fierul roşu al ideologiei iredentei maghiare “rediviva”, a la Bella Kun ori Miklos Horthy (egal, ca efect!) - ...cât despre “extremism naţionalist“, ce n-aş da, în aceste momente de maximă primejdie pentru ţară, să chiar existe un contra-extremesm românesc... măcar într-o proporţie minimă, de (...să luăm în seamă calculul „morkovelului”...) – 7%... – ei bine...: - Noi şi... „instinct naţional de fiară bătută”?! – Aş! – purceluşi râmând voioşi în rănile martirilor, adică ale acelora datorită cărora până şi măcăitorii au ( MAI au...), de binede rău, unde pune piciorul şi unde-şi ţine trupul şi capul... (în care coş de piept al trupului şi în care cap nu este... NIMIC). ...Ei bine, să ne amintim (dacă mai avem cu ce!) că, în 1997, a existat o “criză politică“ (nerecunoscută, de autorităţile “statului român“!... dacă mai există aşa ceva!!!), atunci când, pentru ”nestricarea echilibrului etnic din HarghitaCovasna”, au fost alungate, din “Scaune’’(!!!) călugăriţele grecocatolice dintr-o mănăstire (...acuma, şi cu problema grecocatolicismului e o... problemă...). Când Emil Constantinescu l-a trimis pe consilierul său de la Cotroceni, pe Remus Opriş, acesta din urmă n-a avut voie (din ordin secuiesc!!!) să se coboare din maşină!!! A dormit, în noaptea aceea, în autoturismul “proprietate personală”... Era, încă de pe atunci, “Szeklerland“... Dar nimeni n-a aprofundat, cu seriozitate, problema!!! Ca şi acum, cu “pre-parlamentul secuiesc”, şi atunci, doar au “măcăit“...unii şi alţii. ...”Ei, şi voi! Chiar luaţi toate fleacurile în serios???!!!“... Mda, ar cam trebui să începem să le luăm... pentru că alţii au început de mult să le ia... Ungaria Mare şi Noul Imperiu Habsburgic nu sunt o poveste de adormit copiii...! ...Cum spune Ion Măldărescu, în articolul “România pitoreasca”, din revista Agero Stuttgart, august 2007: “Fac parte dintr-o generaţie căreia ÎI PASA ce se întâmplă în ţara asta, pentru că este ţara în care m-arn născut şi care, credeam până nu demult că este şi ţara mea. ÎMI PASĂ şi astăzi dar constat cu disperare că în ţara mea nu prea mai este


ORIGINI nr. 11-12/2009

PUNCTE DE VEDERE

este loc pentru români.” Şi zice asta, după o recapitulare extrem de precisă şi de dureroasă a faptelor istorice, care s-au petrecut (că vor măcăitorii, că nu vor...că ştiu măcăitorii, că nu ştiu ...ISTORIA NU CERE VOIE MACÂITORILOR, SĂ-I ÎNCERCE CUMPLIT PE ROMANI...) în Ardealul nostru, nu atât de demult încât să avem dreptul să uităm (chiar dacă România a ajuns ”sat fără câini”, nu e necesar să ajungă România şi... „patria decerebraţilor”!): „Luna august, lună nefastă românilor are multiple semnificaţii şi aduceri aminte: 1939, 23 august - pactul dintre Germania şi Uniunea Sovietică, „nereclamat” nici până azi de Rusia, 1940 - anul rupturilor teritoriale şi al Diktatului de la Viena, 1944 - anul MARII TRĂDĂRI NAŢIONALE de la 23 august, când personajul de decor - Regele Mihai - a netezit drumul Armatei Roşii spre Bucureşti. Să ne ocupăm puţin de august 1940, când România, cu asentimentul şi sprijinul puternicilor vremii, a fost constrânsă să părăsească nord-vestul Ardealului, pentru a satisface pretenţiile teritoriale ungare. La 5 septembrie 1940, 300.000 de militari horthyşti, fără a-i include pe poliţişti, jandarmi şi alte forţe în¬armate ungare, au trecut graniţa României. « Dincolo de caracterul demonstrativ, menit a-i încuraja pe unguri şi a intimida pe români, semnificaţia reală a acestei desfăşurări de forţe, cu totul disproporţionate, a fost acel al unei adevărate expediţii de pedeapsă... „ Învingătorii” au înaintat introducând pretutindeni regimul arbitrar al unor cuceritori cărora totul le este permis... drumul trupelor maghiare a fost punctat de sângele paşnicei şi dezarmatei populaţii româneşti». (cf. Arhivele Naţionale, Bucureşti, fond M.P.N., presa externă, dosar nr. 1119, p. 82-96) Programul de exterminare a populaţiei româneşti din nord-vestul Ardealului a fost iniţiat şi teoretizat sub semnătura lui Ducso Csaba, într-o broşură apărută cu un an înainte, sub titlul „NINCS KEGYELEM!” (FĂRĂ ÎNDURARE!). Iată, pe scurt, ce cuprindea acest manifest al crimei: « Naţia ungară este cea mai splendidă realizare a rasei dominante mongole, care nu cunoaşte decât victoria. În noi fierbe sângele lui Attila al lui Arpad şi al lui Gingishan.” Ducso Csaba citează cuvintele leventului Torday, care se adresează prietenei sale Piroska: „Eu nu aştept să vină răzbunarea. Nu aştept! Voi suprima pe fiecare valah ce-mi iese în cale! Pe fiecare îl voi suprima! Nu va fi îndurare. Voi aprinde satele noaptea - sa¬tele valahe! voi trage în sabie toată populaţia; voi otrăvi toate fântânile şi voi ucide până şi copiii din leagân; în genere, voi distruge acest neam! Pentru nimeni nu va fi nici o milă». (Ducso Csaba, NINCS KEGYELEM - Attila, Amos, Arpad ivadeka fel ay u honfoglalasra! Budapest, 1939, tavasza. p. 156). Consecinţele Diktatului - de care „marii

81

jurnalişti români, preocupaţi zilele astea, până peste cap, de prelaţii Bisericii Ortodoxe Române nici nu-şi mai amintesc - au fost catastrofale pentru populaţia românească: jandarmeria horthystă, Magyar Kiralyi Rendorseg (Poliţia Regală maghiară), armata, instanţele judecătoreşti şi administrative s-au comportat fără scrupule, recurgând la orice metode, de la intimidare, dislocări şi internări în lagăre şi închisori, la dezna¬ţionalizare, teroare şi asasinate. În cartea intitulată „LES ASSASINATS” publicistul american Milton G. Lehrer a scris pe larg despre atrocităţile comise de trupele horthyste în comuna Trăznea:«Comuna Trăznea a fost ocupată de trupele ungureşti la 9 septembrie 1940. Ca şi când armata de ocupaţie ar fi executat un ordin primit, îndată ce sa¬tul a fost invadat de soldaţi, un veritabil potop de foc şi sânge s-a abătut asupra lui. Toate armele modeme au fost utilizate pentru a satisface instinctele brutale: puşti, mitraliere, grenade şi tunuri. După ce au fost trase primele salve, soldaţii au pătruns în case şi au asasinat pe oricine găseau în calea lor, incendiind casele. Cazul preotului român Traian Costea, care, după ce a primit un glonte în cap, a fost tras pe galeria de lemn a presbiterului - căruia i-au dat foc şi care a ars în întregime, împreună cu cadavrul preotului - este tipic... După încetarea focului de arme, ungurii au pus mâna pe copiii de români şi de vii îi aruncau în văpaia focului (caselor care ardeau - n.a.), arzând de vii în chinuri groaznice...» (Arhiva MIAP, fond documentar, dosar nr. 541, vol. 122). Rezultatul masacrelor: în comuna Trăznea, 263 de români, iar în comuna Ip 157 de români (copii, femei, bărbaţi, tineri şi bătrâni). Din nefericire, localităţile menţionate sunt doar două dintre cazuri, referitor la atrocităţile trupelor de ocupaţie horthyste exprimându-se şi marele savant Nicotae Iorga, în articolul „Rezultatul”, publicat la 24 septembrie 1940: «Ce s-a petrecut acolo, la luarea în stăpânire de armata şi administraţia ungară, sub ochii ei şi fără nici-o încercare de a o opri, ba chiar cu binevoitorul ei concurs, întrece orice închipuire şi se poate pune alături de cele mai groaznice scene din vremea năvălirilor barbare: spânzurări cu capul în jos, răstigniri, baterea cuielor în cap, presărarea cu var nestins a rănilor au fost semnele civilizaţiei poporului care s-a dezonorat prin asemenea acte.... Fac apel a nu se clinti nici un fir de păr din capul unui cetăţean maghiar al României. E cea mai teribi¬lă pedeapsă ce putem da chinuitorilor şi asasinilor». (Arhivele MIAP, fond documcntar, dosar nr. 387 vol. I, p. 193). Vă întrebaţi, stimaţi cititori, pentru ce am amintit de aceste atrocităţi? Răspunsul este simplu: ni se impune să nu uităm ororile ultimei conflagraţii mondiale


82

PUNCTE DE VEDERE

ale căror victime au fost evreii, dar suntem sfătuiţi să ştergem din memarie, să fim toleranţi cu crimele comise împotriva românilor, altfel devenim rasişti (Sic!)” ...N-aveţi decât, stimaţi măcăitori de curte, să vă continuaţi măcăitul, dacă vâ închipuiţi că „uitarea” este un fenomen...”bilateral” şi uşor de „comandat”! Eu ştiu ce ne aşteaptă, orice ardelean (treaz şi matur) ştie bine că tot că eu nu „urlu”, ci doar semnalez (cu mai multă sau mai puţină vehemenţă, cu mai multă sau mai puţină exasperare...): UNGURII SUNT OBSEDAŢI DE ILUZIA UNGARIEI MARI, CUM SUNT DROGAŢII DE DROGUL PENTRU CARE AR UCIDE PE ORICINE!!! ...N-aveţi decât să alegeţi a NU crede şi a NU ve¬ghea... Dar, cât de curând (dacă tot veţi urma, într¬una, Calea Indiferenţei Băşcălioase...!), Îl veţi implora pe Dumnezeu să vă strângă, cât mai repede, de pe pământul, din nou însângerat, al Ardealului... ...Ungurii aşteaptă şi tes¬tează, cu un spirit ştiinţific admirabil, reacţiile celor cu care se luptă nu doar... „pe de lături” de Ungaria „Mică” (...nu uitaţi de „explozia” Yugoslaviei...căci maghiarii nu-şi uită bucuria izbânzii! - ...nu scăpaţi din vedere problemele Slovaciei... ŞI, MAI ALES, NU UITAŢI „LUCRĂTURA” DIN KOSSOVO, CARE SE CONSTITUIE ÎN PRECEDENT JURIDIC CLAR, PENTRU ARDEAL!!!), ci şi în parlamentele marilor state ale lumii - în principal în cel al SUA - dar şi în Franţa (că doar Sarkozy n-o fi vreun român, ceva...), Anglia etc.!!! Cum credeţi că au reuşit ei să facă „uitate” crimele horthyste, REALE şi ORIBILE, împotriva evreilor - dacă nu printr-o solidaritate „internaţionalistă” maghiară exemplară şi o luciditate „vizionară” şi pragmatism cinic (demne de cauze mai bune şi mai...”curăţele”...) şi printr-o muncă stăruitoare de infiltrare a tuturor serviciilor secrete şi a instituţiilor statelor respective... prin „plantarea” de „spioane frumoase şifocoase”, în locurile nevralgice ale diplomaţiei mondiale...?! ...Iată ce mărturie uluitoare dă, în revista

ORIGINI nr. 11-12/2009

de la Oradea. Zodii în cumpănă, Anul II(XV), nr. 3 (55), din vara lui 2008, la pagina 9. evreul maghiar SIGISMUND KOLOCSAI (cf. art La masă cu diavolul) : ”Guvernul instalat de germani avea un prefect, Endre, care era, în acelaşi timp, comandantul jandarmeriei ungare. Mai răi decât jandarmii unguri, care purtau, după tradiţie, o pană de cocoş la şapcă, nu există! (s.n.) Mai antisemiţi, nu există! Pe lângă ei, membrii SS erau nişte umanişti! (s.n.) (...) Am subestimat, de departe, autorităţile ungare, pentru că eram convinşi că puterea e în mâinile SS-iştilor, în ce priveşte «problema evreiască». Au început să-i deporteze pe evrei. Nu nemţii! NICIODATĂ!!! (s.n.). Numai jandarmeria maghiară deporta. Ei alegeau oamenii cei mai bogaţi din ghetou şi-i băneau până la moarte, pentru a afla unde şi-au ascuns averea. Nu era nici un SS-ist în ghetouri .” ...Iar noi, românii, ai căror bunici i-au adăpostit, în pivniţe, pe evrei, în zona militară nazificată a României (nord-est), ferindu-i de furia SS-iştilor, SUNTEM ACUZAŢI DE HOLOCAUST ŞI PLĂTIM, ÎN DOLARI, CONDAMNAREA FĂCUTĂ NOUĂ FĂRĂ TRIBUNAL!!!... Miklos Horthy - regentul Ungariei fasciste (cel care, numai din Ardeal, i-a trimis lui Hitler, pentru lagărele de exterminare, 166.000 de evrei!!!), după un scurt „stagiu” în arestul american, şi ”cu toate că noua Iugoslavie a cerut ca Horthy să fie judecat drept criminal de război”, este “iertat” de Aliaţi: aceştia l-au eliberat - şi “nevinovatul”, “albul ca helgea��� - Horthy, “s-a stabilit în Estoril, Portugalia, unde a murit (n. mea: de moarte bună...!), în anul 1957. (...) Guvernatorul Miklos Horthy a fost reabi¬litat la 4 septembrie 1993 de parlamentul Ungariei, în timpul mandatului premierului Jozsef Antall” (cf. ). ...Ion Antonescu-românul, cel carc i-a salvat pe evrei de mâna lungă a lui Hitler, este, şi azi, la 63 de ani de la executarea lui (sub comandă stalinistâ...), numit „criminal de război”... Scos din cărţile de Istorie... Şi nu are dreptul vreun român să zică vreo vorbi bună despre Mareşal...iar dacă vreun român îndrăzneşte să-i ridice vreun bust, ceva (pe banii lui!)... nu doar că bustul este


ORIGINI nr. 11-12/2009

83

PUNCTE DE VEDERE

imediat dat jos, dar îndrăzneţul inconştient plăteşte cu ani grei de închisoare, nesăbuiţa sa „dementă” - conform Legii Adrian Năstase: ORDONANŢA DE URGENTA nr. 31 din 13 martie 2002, privind in-terzicerea organizaţiilor şi simbolurilor cu caracter fascist, rasist sau xenofob şi a promovării cultului persoanelor vinovate de săvârşirea unor infracţiuni contra păcii şi omenirii. ...Pe 6 septembrie 2009, deputatul UDMR Antal Arpad, invitat la Antena 3, declară în gura mare, despre pretenţiile “Republicii Secuilor”, formulate cu o zi înainte, la Odorheiu Secuiesc, că „nu e nicio diferenţă între autonomia administrativă şi cea teritorială” şi că „România e stat multinaţional”, şi TREBUIE să devină “stat federal” (...că aşa au decis ei, în lipsa noastră ... ”de acasă”!!!), şi că “autonomia asimetrică” pe care o cer maghiarii înseamnă „SA FIE CÂT VOR EI DE AUTONOMI”... ...Szasz Jeno compară situaţia de acum a maghiarilor din România, cu a tătarilor din Dobrogea... (care, cică, şi ei ar urla, din fundul bojocilor, după autonomie!!!) - dar şi cu aceea a nemţilor-saşilor/şvabilor şi evreilor din timpul lui Ceauşescu... - şi-şi exprimă teama “turbată” să nu-i...VINDEM, cum făcut-a Ceauşescu Nicolae cu saşii/şvabii şi cu evreii!!! Pe bani buni!!! Păi, aveţi voi (care nu puteţi să vă comparaţi cu isteţii şi harnicii saşi şi şvabi...), aveţi voi faţă de “popor de dus spre vânzare”, la iarmaroc?! Dar cine dracu’, Doamne iartămă, vă cumpără?! - acuma, când toată lumea vă cunoaşte (înafară de “teoreticienii chibritului dâmboviţean”...) - ...problema asta ţi-ai puso vreodată, umflatule de atâta bine, stors de la ţara numită... România?! ...Şi mai pretindeţi, dragi “români” din subspecia “măcăitoare”, că aţi fost pe acasă, în aceste zile...!!! Păi, la ce instrucţie fac cu noi ungurii, azi... - după cât de grosolan şi cu câtă uluitoare obrăznicie ne prostesc ungurii, de la obraz... - nu s-ar zice că aţi dat pe acasă, în ultimii ani...!!! ...Măi, măcăitorilor de profesie, “românilor teoretici”, chiar nu vă înfioară aceste injustiţii internaţionale flagrante, la care este supusă România, comparativ (...şi în raport...) cu Ungaria? Şi nu vă puneţi problema că, fiind acestea date concrete şi reale ale problemei românilor cu maghiarii, iar românii dovedindu-se, mereu, o naţie dezbinată la extrem, cu o mulţime de “cozi de topor” (...de la cumnatul lui Decebal, încoace...!) şi fără niciun realism politic (cel puţin, nu în ultimii ani!)există un pericol extrem de real, în acest haos programat şi întreţinut, ca România să fie/ devină victimă... (nu îmi îngădui să spun eu cât

de inocentă victimă, vizând cum fojgăie, prin intestinele ei, puzderia de...paraziţi, trădători „iertaţi/uitaţi/trecuţi cu vederea”,cică...”din spi rit creştin...” — şi, mai ales, aceşti “măcăitori”, specialişti în a face... teoria chibritului, stând cu “dosul” pe rug...)?! ...Nu, voi sunteţi atât de măreţ de deştepţi...încât nici nu vă pasă cine şi de pe unde sunteţi... - şi dacă aveţi ori ba vreo menire ori destin, voi cu neamul vostru, pe acest pământ... - ori dacă nu cumva faceţi umbră (şi vorbelor, şi pământului) DEGEABA!!! ...Dumnezeu să ne aibă în Sfântă Paza Lui, cu astfel de “patrioţi” de ...”Curtea Nouă”! ...S-ar putea ca, pentru această “nouă generaţie” de români (acum, băşcălioasă şi iresponsabilă şi... cam imbecilă, în genere...), să se strângă atâtea da¬torii neonorate (de ea!), în ultimii 20 de ani - încât şi dacă VA VOI, vreodată, în sfârşit, SĂ VREA (... să se apuce de treabă...)... - lăsând naibii veselia tembelă, discotecile decerebrante etc. - să nu mai POATĂ, şi să se prăbuşească, precum un măgar supraîncărcat... Asta se întâmplă când nu faci tre¬burile la timp...şi laşi să ţi se adune, iraţional, toate păcatele, posibile şi imaginabile!!! ...Să se ştie că eu n-am obiceiul să cedez, unor târâie-brâu măcăitori (minoritari ori majoritari, puţin îmi pasă!), NIMIC din drepturile pe care mi le-am câştigat în viaţă, cinstit, cu muncă, sânge şi har! Deci, semnez, mereu, ca să crape un drac (...ori mai mulţi - ori, poate, toţi!).

O NOUĂ APARIŢIE LA CRITERION PUBLISHING Constantin Eretescu

Dragă Maria

Preţ: 10$ Trimiteţi check sau money order la adresa: LiterArt XXI - Origini, P.O Box 930698 Norcross GA, 30093 USA


84

NECROLOG

ORIGINI nr. 11-12/2009

PR. GH. NAGHI

„BASARABEANUL CARE A ÎNVINS COMUNISMUL” Sergiu Grossu la primii paşi spre cer (1920-2009) O veste tristă ne-a îndurerat sufletele. Pe scriitorul creştin Sergiu Grossu îl ştiam lângă noi chiar dacă se îndepărta tot mereu. Eram împăcaţi cu gândul că îl ştiam la Paris, de unde ne “bombarda” cu cărţi de cea mai aleasă calitate şi articole de-o mare sensibilitate în rubrica sa lunară de la ziarul Cuvântul Românesc din Canada, care apărea sub grija prietenului tuturor, George Bălaşu. Ne furniza tema predicile duminicale ca un veritabil preot cu un talent nemaiîntâlnit, plin de darul lui Dumnezeu. Avea o putere de muncă uimitoare care a continuat şi după retragerea sa definitivă, acasă, în România. Cu aceeaşi vervă edita, publica cărţi, scrisori pentru descoperirea adevărului ororilor comuniste cât şi a celor care într-un fel sau altul au slujit regimului necruţător, cu vrere sau fără vrere. Acuma este lângă ceilalţi luptători ca Vasile Voiculescu, Nichifor Crainic, Radu Gyr, Zahu Pană, Ion Halmaghi şi care deja sunt în număr prea mare dincolo. Cineva l-a numit, pe drept cuvânt, basarabeanul carc a învins comunismul. Într-adevăr, o viaţă dă¬ruită luptei pentru eliberarea semenului: nu numai din robia păcatului ci şi din sclavia modernă prin care forţele satanice încercau SĂ ÎNCĂTUŞEZE libertatea popoarelor. Lupta împotriva comunismului l-a urmărit toată viaţa. La 14 noiembrie scriitorul şi teologul, Sergiu Grossu, ar fi împlinit 89 de ani. S-a născut la Cubolta în 1920 şi a studiat la Liceul „Ion Creangă“ din Bălţi, liceu care a lansat multe nume mari ale culturii basarabene, printre care Eugen Coşeriu, Ovidiu Creangă, Alexandru Budiştean. Fiind licean, a colaborat la revista “Aurora” în anii 1935-1936 şi cu sacrificii a editat revista “Flori de stepă”, la care cola¬borau Iorgu Tudor, preşedintele Socictăţii Scriitorilor din Basarabia, Lotis Dolenga, Nicolae Coban. În timpul războiului, Sergiu Grossu a fost corespondent al cotidianului “Basarabia”,

alături de preotul Vasile Ţepordei şi de alte nume remarcabile. A colaborat şi la revista “Transnistria” unde a şi publicat poezia „Îmi bate inima la Bug”, titlul unei viitoare cărţi a cărui prezentare a apărut şi aici în America la Meridianul Românesc din Anaheim - L. A. Sergiu Grossu era în 1944 un poet afirmat, chiar consacrat, am putea zice. Publicase în cele mai răsunătoare reviste literare din Ţară: Convorbiri Literare, Gândirea, Revista Fundaţiilor Regale, Chemarea vremii, Familia, Dacia Rediviva, Gazeta cărţilor, Epigrama, Viaţa Basarabiei, Basarabia Literară, Raza, iar peste ani şi ani, am avut onoarea să-i publicăm mai multe poezii în Buletinul CRC din Oakland. Apariţia comunismului în România nu a fost de bun augur pentru el, ca de altfel pentru nimeni. A fost un perseverent luptător - de o viaţă - împotriva ideologiei comuniste. Iar rezultatele au înccput să apară când a fost condamnat la ani grei de închisoare, în 1959. Mai târziu s-a căsătorit cu Nicolette Valery Bruteanu, nepoata lui Iuliu Maniu şi ea trecută prin infernul închisorilor de la Jilava, Aiud şi nu oricum, ci ca un simbol de rezistenţă religioasă şi creştină, arestată încă din 1947. După nenumărate greutăţi inimaginabile astăzi, reuşeşte să se refugieze în Franţa în 1969 unde, degrab au început editarea ziarului „Catacombes”. Timp de 21 de ani acest ziar a reuşit să răspândească adevărul despre prigoana sălbatică, dezlănţuită asupra credincioşilor şi altor creştini iubitori de Dumnezeu din ţările comuniste. Nicoleta şi Sergiu Grossu, împreună, au organizat mai multe conferinţe, emisiuni de radio, consacrate creştinilor persecutaţi în răsărit, au scris şi au editat o mulţime de cărţi în limba franceză, traduse apoi în româneşte şi răspândite în toată lumea. Unele din poeziile lui Sergiu Grossu, rememorate, care da¬tează din închisorile comuniste, încearcă, cu succes, să explice adevărul despre lumea nebună de stânga. Şi aşa cum el însuşi mărturiseşte cu o modestie angelică, preluarea lor din mâna lui Dumnezeu:”N-am nici un merit - referindu-se la aceste poezii de inspiraţie mistică - în creaţia prezentului Univers simfonic (poeme orale create într-un lagăr din balta Dunării, Bucureşti, 1994). Versurile miau fost, parcă, dictate de Cineva, în chip misterios. De aceea le consider drept o revelaţie poetică, inexplicabilă omului agnostic din zilele noastre.


ORIGINI nr. 11-12/2009

Eu n-am făcut, altceva, decât să încrustez, cu un priboi de foc, pe “tăbliţa inimii”. Apoi le-am şoptit în zilele agoniei mele fizice, repetându-le, spre a le smul¬ge uitării. Şi-am căutat să mi le împrospătez mereu, în nopţile de incredibilă insomnie, când mă copleşeau aducerile aminte sau mă aflam, prăbuşit în rugăciune, ca în faţa unui iconostas de altar nevăzut. Întors, în cele din urmă, acasă, nu le-am adus nici o modificare, lăsându-le în forma iniţială de poeme orale. Îmi era, oarecum, teamă, să nu profanez vibra¬ţiile trăirii de atunci, acea sfântă experienţă a tainelor şi-a minunilor lui Dumnezeu, într-un univers îngrădit de zăbrele”. În literatura română primul însetat de Dumnezeu, primul poet de autentică inspiraţie religioasă la a cărui spirit mistic i se alătură şi Sergiu Grossu este basara¬beanul B. P. Hasdeu. Astfel toţi aceşti poeţi vor sorbi din inspiraţia divina care a legat toată familia aceasta, unii de alţii, Arghezi, Voiculescu şi Nichifor Crainic. Lista lucrărilor lui Sergiu Grossu este impresio¬nantă în care multe cărţi sunt îmbibate de fiorul mistic religios şi nu numai. Pe cât ne-a fost posibil am încercat o minibibliografie pentru care Vă rugăm să aveţi toată înţelegerea: Cărţi în limba franceză şi engleză

85

NECROLOG

-”Nous attendons une Nouvelle Terre“ (În aşteptarea unui Nou Pământ), La Pensée Universelle, Paris, 1971; -”Un rayon de soleil “(O rază de soare) poeme, Debressepoesie, Paris, 1971; “La Chaine“ (Lanţul), poem de închisoare, Editura Les Paragraphes littéraires de Paris, 1971; -“Catacombes” (Almanah al Bisericii Tăcerii),Catacombes, Paris, 1973; -“Derriere le rideau de bombou. De Mao Tse-toung a Fidel Castro” (În spatele cortinei de bambus. De la Mao Tzedung la Fidel Castro), Catacombes, Paris, 1975; -”The Church in Today s Catacomhs“ (Biserica în catacombele actuale), Arlington House, S.U.A., 1975; -”Au fond de l abîme: Le regne de la haine” (În străfundul abisului. Domnia urii), Apostolat des Editions, Paris, 1976; -”Vania Moisséïeff - Le Jeune Martyr de Volontirovka” ( Vania Moiseev - tânărul martir din Volontirovka), Catacombes, Paris, 1976; -”Les Enfants du Gulag” - (Copiii Gulaguhii), o cronică a copilăriei oprimate în U.R.S.S., France-Empire, Paris. 1979; -”Le Calvaire de la Roumanie chrétienne” (Calvarul României creştine). France-Empire, Paris, 1987; -”Maîtresse, Dieu existe. Les enfants dans l’étau de l’atheisme sovietique” (Tovarăşă profesoară, Dumnezeu există. Copiii in menghina ateismului sovietic). Fayard, Paris, 1988; - “L’Homme intérieur. A la recherche de notre plenitude spirituelle” (Omul lăuntric. În căutarea plenitudinii noastre spirituale). Résiac, Montsurs, 1997; -”L Eglise persecutee. Entre Goulag et société opulente“ (Biserica persecutată. Între gulag şi societatea opulentă), L’Age d’Homme. Lausanne, 2002; -”Plaidoyer pour l Eglise du Ilence” (Pledoarie pentru Bis-

erica Tăcerii), Resaic, Montsurs, 2003;

Cărţi apărute In limba română -”Muştar, epigrame şi epitafe” Editora Bucovina - I.E. Torouţiu, Bucureşti, 1940; - “Pietre de aducere aminte”, poezii religioase introduse clandestin în ţară. ediţia I apanită în RJF.G., în 1971, sub pseudonimul Struna Cuboltă. ediţia a II-a semnată Sergiu Grossu, Editura Oastea Domnului, Sibiu, 2002; încă o ediţie a apărut la Cbişnău, 1994 - ”Calvarul României creştine” Editura Convorbiri Literare, Iaşi, 1992; -”Inscripţii pe un vas de lut”, poezii, Editura Roza vânturilor. Bucureşti, 1994; - „Univers simfonic”, poeme orale create într-un lagăr din Balta Dunării. Editura Roza vânturilor, Bucureşti, 1994; - ”În şfichiul ironiei” , poezii satirice, Editura Hrisovul, Bucureşti, 1996; - ”În aşteptarea unui nou pământ”, Editura Duh şi Adevăr, Bucureşti, 1998; - ”Chipul omului dinlăuntru”, Editura Duh fi Adevăr, Bucureşti. 1999; - ”Apocalipsiada”, epopee creştină în 12 cântări, Editura Eminescu, Bucureşti. 1999; - ”Fiul cel pierdui”, trei poeme dramatice de inspiraţie religioasă, Editura Eminescu, Bucureşti, 2000; - „Banul”, poem oral. Editura Eminescu, Bucureşti, 2000; - ”Copiii Gulagului”, Editura Univers, Bucureşti, 2000; - ”Îmi bate inima la Bug. Din problemele Transnistriei”, Editura Museum, Chişinău, 2000; - “Roada anilor tineri”, versuri şi proză: 1940-1954, Editura Museum, Chişinău, 2000; - „Vania Moiseiev”, Editura Museum, Chişinău, 2000; - „Evanghelia exilului” Editura Duh şi Adevăr, Bucureşti. 2001; - ”Apărând adevărul” (Gânduri vechi la începui de nou mileniu)” Editura Duh şi Adevăr, Bucureşti, 2002; - „Mai tare ca moartea”, poeme de dragoste. Editura Eminescu, Bucureşti, 2002; - ”Cercetaţi şi vegheaţi. Mic vocabular al Oastei Domnului”, Editura Traian Dorz, Simeria, 2002; - ”Cu gândul la Basarabia”, Editura Museum, Chişinău, 2003; - ”Datoria amintirii”: Calendarul persecuţiei religioase în ţările comuniste”, Editura Maşina de scris, Bucureşti, 2003

Datorăm soţiei lui, Nicolette-Valerie, dispărută şi ea de câţiva ani, o celebră carte la vremea sa, Benie sois-tu, prison (Binecuvântată fii închisoare), Paris, 1976, după care s-a făcut un film în Canada, fapt pentru care scriitorul era tare bucuros Ea a detailat şi regizorul bine a surprins, suferinţele îndurate de românce în detenţie, unde prin puterea ei morală şi credinţa în Dumnezeu a contribuit imens la uşurarea multor suflete chinuite să-şi regăsească liniştea sufletească, să reziste tortu¬rilor, deznădejdilor, suferinţelor, umilinţelor comune puşcăriilor comuniste. Dumnezeu si-i odihnească!


86

PUNCTE DE VEDERE

ORIGINI nr. 11-12/2009

ION COJA

NICI 400.000 DE EVREJ Şl NICI 500.000 DE ROMÂNI! Mi-aduc aminte bine de strania constatare pe care am făcut-o în decembrie 1989, când a fost oficial infirmată informaţia că la Timişoara Ceauşescu uci¬sese 60.000 de persoane. Asta după ce preţ de vreo săptămână trăiserăm cu convingerea că Ceauşescu îşi merita cu prisosinţă soarta, oricare ar fi fost ea, căci 60.000 de morţi nu-s de colo!... Anume, am văzut persoane care renunţau cu greu la această idee, nu le venea să creadă că morţii aceia nu existau, se obiş¬nuiseră cu ei, în sistemul lor de gândire cei 60.000 de români asasinaţi de Ceauşescu aveau de-acum un loc bine precizat şi se înşurubase perfect în mintea lor ideea masacrului de care, la urma urmelor, ştiam cu toţii că Ceauşescu fusese sau ar fi fost capabil! În mod evident acei bravi concetăţeni ar fi vrut ca lucrurile să rămână aşa, se potriveau mai bine cu ...adevărul, cu ce ştiam fiecare despre „monstrul de Nicolae Ceauşescu“. Gândul de a reduce la vreo 60, adică de a micşora de o mie de ori numărul acelor victime, era pentru ei dezamăgitor, frustrant! Eu însumi a trebuit să fac un efort ca să mă dumiresc, adică ca să mă pot bucura că morţii aceia nu erau morţi, chiar dacă în felul acesta vinovăţia „fiarei“ nu mai era aşa de mare! Se pare însă că nu aceasta, a mea, era reacţia firească, reacţia naturală a fiinţei umane. Ci potrivit firii noastre - rămâne de văzut de ce!, este să ne însuşim mai uşor o viziune catastrofică asupra evenimentelor, să-i dăm crezare cu multă uşurinţă şi s-o acredităm mai departe, la rândul nostru, colportând-o cu nesaţ. La câteva luni de zile, poate un an, am avut ocazia să vorbesc unei săli pline de militari pensionari des-pre răscoala de la 1907 şi semnificaţia ei, raportată la noile realităţi post-decembriste. Am adus câteva elemente noi, pe care istoriografia proletară le făcuse uitate, cum ar fi ameniţarea din partea Rusiei că, dacă răscoala mai continuă şi nu este înăbuşită de guvernul român, armata ţaristă va interveni şi va face ea ordine în România, pentru ca nu cumva dezordinea de la noi să fie contagioasă şi să se propage peste graniţa de la Răsărit... Raţionament care, le-am atras atenţia, a funcţionat şi în decembrie 1989, în cadrul unei variante „de lucru“ a marilor puteri care, din fericire, nu a mai fost aplicată.

Asistenţa, alcătuită din ofiţeri superiori, a receptat cu interes această informaţie, care schimba oarecum viziunea asupra evenimentelor. Am mai adăugat unele considerente asupra moşierimii româneşti, asupra Partidului Conservator, asupra Brătienilor, pentru a conchide că aveam o clasă politică animată de sen-timente patriotice autentice. Le-a plăcut mult acelor respectabili oşteni să afle că legislaţia emanată de la această clasă politică prevedea protecţia proprietăţii funciare faţă de posibilii „investitori străini“ care ar fi vrut să cumpere pământ, să dobândească terenuri agricole în proprietate privată. Constatam cu satis¬facţie că toate aceste realităţi, ascunse după 1944 de manualele de istorie, reveneau firesc în circuitul mental al publicului de care aveam parte. Toate au decurs liniştit şi mulţumitor pentru toată lumea până în clipa când am încercat să rectific numărul morţilor, al celor 11.000 de ţărani ucişi de „burghezo-moşierime“, aducându-le informaţia, vestea că morţii de la 1907, bucuraţivă oameni buni!, nu au fost 11.000 (unsprezece mii), ci numai vreo trei sute (300)! La rostirea acestei cifre, s-a dus pe apa Sâmbetei toată prietenia şi simpatia dintre sală şi conferenţiar. Au început să se audă şuşoteli, mârâieli indignate, voci care se întrebau în gura mare cine l-a mai adus şi „pe ăsta aici?“, tropăituri şi chiar fluierături... Cu chiu şi vai am putut continua, încercând să intru în dialog cu sala pentru a le explica de ce ar trebui să ne bucurăm dacă se iveşte ipoteza că morţii de la 1907 au fost mult mai puţini! Bine, nu credeţi, dar vă rog să reţineţi ideea şi, cine poate, s-o verifice! Să mai aşteptăm puţin, vor fi republicate nişte cărţi care au stat ani de zile la indexul cenzurii, a lui Radu Rosetti, bunăoară ş.a.m.d. Dar nu am reuşit! Căci, am constatat cu stupoare, problema nu era că nu le venea să creadă! Ci pur şi simplu nu le convenea! îi deranja într-un mod nedefinit, dar îi deranja să scoată din „computerul“ de pe umeri numărul 11.000 şi să-l înlocuiască cu 300. Diferenţa era prea mare şi producea iminente reaşezări, adică perturbări, ale ideilor şi ale sistemului de valori cu care operaseră până atunci încă din anii pionieratului comunist, cel cu cravata roşie la gât.


ORIGINI nr. 11-12/2009

PUNCTE DE VEDERE

Zdruncinam o structură ideatică întemeiată pc numă¬rul 11.000, o întreagă gândire, având ca pârghie, ca axă valorică, ideea că 11.000 de ţărani români au fost victime ale luptei de clasă! Reper inextricabil al ororii lor faţă de lumea apusă odată pentru totdeauna la 23 august 1944. Îşi merita soarta! Argument: în primul rând cei 11.000 de ţărani!... Pe temeiul lor unora li se păruse corect ce se întâmpla în acei ani cu reprezentanţii burghezo-moşierimii adunaţi cu arcanul, care la Canal, care la Bicaz sau la Aiud ori Gherla. Las pe sociologi şi mai ales pe socio-psihologi să lămurească acest comportament, în sine, raţional vorbind, atât de aberant. L-am întâlnit mai apoi la evreii care m-au privit ca pe un hulitor şi blasfemiator atunci când au început să apară dovezile că la Abator, în ianuarie 1941, nu a fost nimic care să rimeze cât de cât cu ideea de asasinat sau pogrom! Iar eu, bucurându-mă că românii nu au fost capabili de asemenea orori, m-am apucat să răspândesc şi să popularizez, inclusiv printre evrei, demonstraţia făcută de dr. Radu Iftimovici, coleg de laborator al lui Nicolae Cajal, cu privire la inexistenţa vesti¬telor cadavre de evrei atârnate în şi mai vestitele cârlige de la Abatorul din Bucureşti. Spre mirarea mea, majoritatea evre¬ilor au reacţionat cu indignare! Cum de îndrăzneam eu să le tulbur liniştea şi confortul creieraşilor obişnuiţi din fragedă pruncie cu ideea că pe evreii din România îi paşte oricând primejdia de a li se atârna de gât inscripţia „carne cusher“?! ...Iar mai apoi am pus în discuţie numărul 400.000, al evreilor ucişi de români şi în România, demonstrând că, punându-i deoparte pe cei o sută şi ceva de mii de evrei din Ardealul ocupat de unguri, pentru ceilalţi vreo 270.000 avem motive foarte serioase, temeinice, ca să ne îndoim de realitatea carnagiului. Eu consider că am demonstrat destul de convingător că numărul evreilor morţi în Transnistria din vina românilor este mult mai mic, nu sute de mii, nici zeci de mii şi nici măcar mii de evrei, ci „abia“ câteva sute. Şi m-am bucurat că există dovezile invocate de mine, dovezi preluate de altfel de la autori evrei dintre cei mai serioşi! Drept care am crezut că evreii vor primi cu plăcere şi bucurie vestea că românii, printre

87

care ei trăiesc de atâţia ani, nu sunt totuşi în stare să se dedea la acte de genocid, la crime atât de absurde, de neomeneşti! Dar de unde?! S-au supărat pe mine mai toţi evreii cu care am avut ocazia să discut! Se supărau şi atât! Nu catadicseau să-mi răspundă cu vreo explicaţie, cu vreun argument! Îmi întorceau spatele sufocaţi de indignare şi atât! Ceea ce negam eu li se părea că era de domeniul evidenţei, o axiomă ce nu mai necesita vreo demonstraţie! Ba unul dintre ei, mai ovrei decât toţi, mi-a declarat că holocaustul din Transnistria este la fel de adevărat ca şi formula cercului! Că ţinea de bunul simţ să nu contrazici această teză şi devenea jignitor pentru tot neamul evreiesc să le dai vestea cea bună că românii nu s-au purtat totuşi atât de bestial! Pentru cine veste bună? Pentru evrei? În niciun caz! Mi-am dat seama că basna cu Transnistria, repetată la infinit, devenise în România o componentă a spiritualităţii ebraice, un reper sufletesc la care se raportaseră compatrioţii noştri evrei zeci de ani şi devenea de-a dreptul un gest de violenţă psihică să le pretinzi renunţarea la „ideea transnistreană“, veritabilă marotă definitorie a evreităţii carpato-danubiene. Când s-a comemorat prima oară în România ziua holoca¬ustului, în ziarul „România Liberă“ a apărut un scurt articol semnat de fostul deţinut politic Boldur Lăţescu, articol croit pe ideea că se exagerează cu numărul evreilor „holocaustizaţi“, că acest număr este mult mai mic şi nu justifică proclamarea unui genocid la care românii i-ar fi supus pe evrei. După carc autorul făcea o comparaţie neaşteptată cu situaţia deţinuţilor politici din România, spunând că aceştia au avut parte de un regim de detenţie mult mai dur decât cel îndurat de evrei în vremea lui Antonescu, că de acest regim au avut parte mult mai mulţi români, aproape un milion, că acest regim comunist de exterminare a durat şi el mult mai mult, practic 20 de ani, şi cu toate acestea numărul victimelor, al românilor morţi în anchetele securităţii sau în anii de detenţie nu este mai mare de... de... Şi dădea Boldur Lăţescu un număr dc victime şocant de mic pentru mine. Nu vreau să-l repet, poate că


88

PUNCTE DE VEDERE

numărul acela nu este corect şi nu aş vrea să particip la răspândirea unui neadevăr. Dar am încercat după aceea să verific cifra înaintată de „România liberă“ şi pot spune că mai degrabă ea s-a confirmat: neve¬rosimil de mică. Dar, stupoare: discutând cu câţiva foşti deţinuţi politici această chestiune, bunăoară cu regretatul Aurel Şeitan, am constatat aceeaşi atitudine ca şi la evreii noştri: nu puteau accepta o rectificare severă a numărului celor 500.000 (cincisute de mii) de români ucişi de comunişti! Li se părea din partea mea o blasfemie să dau curs acelei informaţii. Nota bene: Corect, după mine, este să nu reducem represaliile bolşevice la numărul morţilor, ci să facem în primul rând inventarul vieţilor distruse şi irosite. Al anilor de tinereţe pierduţi sau chiar batjocoriţi. După 10 sau 15 ori 20 de ani, în unele cazuri chiar 24 de ani!, supravieţuitorii nu se poate spune că au mai avut parte de ceea ce se numeşte viaţă, darul cel mai de preţ al dumnezeirii! Evident, nu se compară 10 sau 15 ani la Aiud cu cei doi ani de deportare - mai corect spus strămutare, în Transnistria, când evreul bănuit sau dovedit a avea simpatii pro-sovietice era pus să locuiască împreună cu toată familia într-o locuinţă părăsită sau pe care o împărţea cu familia vreunui localnic! Nici urmă de lanţuri sau de regim carceral în Transnistria! Familia de evrei avea dreptul şi po¬sibilitatea să primească vizite din ţară, să găzduiască cu săptămânile rudele şi prietenii rămaşi „în libertate“ şi veniţi să vadă - unii din pură curiozitate, cum se trăieşte în sinistra Transnistrie. Nu exagerăm prea mult dacă spunem că în anii aceia s-a făcut şi turism în Transnistria, al rudelor celor deportaţi, rude pe care nimeni nu le împiedica să ia trenul sau maşina şi să treacă Nistrul, încărcaţi de cadouri pentru persoanele deportate. De precizat că printre cei deportaţi se aflau şi români get-beget, dar mai comunişti, săracii. Căci criteriul deportării nu a fost evreitatea, ci statutul de persoană suspectă a avea simpatii comuniste, suspectă de a fi săvârşit acte de trădare faţă de statul român! Oricum, pe cei duşi de Antonescu în Transnistria nimeni nu-i păzea să nu părăsească locuinţa sau localitatea, din care mulţi evrei chiar au şi fugit întorcându-se la Bucureşti, iar alţii trecând linia frontului la ruşi, cazul tatălui lui Norman Manea, marele scriitor. Repet: nimeni nu i-a păzit pe evrei în Transnistria ca să nu „evadeze“. Dacă a existat o pază, aceea s-a ocupat de protecţia evreilor, pe care localnicii ucrainieni îi cam vânau, considerându-i în genere pe evrei, pe toţi evreii, vinovaţi de suferinţele lor din anii ’30, ani groaznici de înfometare a ţăra¬nilor ucrainieni, decimaţi literalmente de foametea provocată cu bunăştiinţă de

ORIGINI nr. 11-12/2009

guvernarea bolşevică, majoritar evreiască, cum bine se ştie!... În concluzie: cele două cifre, 400.000 de evrei ucişi de românii lui Antonescu şi, respectiv, 500.000 de români ucişi de „regimul iudeobolşevic“ de la Bucureşti în perioada 1944-1964, sunt false. Sunt, din fericire, false! Avem toate datele pentru a le corecta şi a le apropia de adevăr. Institutul pentru Cercetarea Totalitarismului, condus de dl profesor Radu Ciuceanu, a publicat o serie de lucrări din care se poate deja deduce numărul aproximativ corect al victimelor regimului comunist care şi-au dat viaţa dincolo de zidurile temniţei. (Vezi şi precizarea de mai sus, pentru a înţelege corect ideea de „victimă“ şi de „suferinţă“. Nu se reduce totul la pierderea fizică a vieţii!). Datoria de a stabili cifra corectă revine numai şi numai deţinuţilor politici. Mutatis mutandis, am putea spune că evreilor le revine obligaţia de onoare de a stabili ei cifra cât de cât corectă a victimelor regimului Mareşalului Ion Antonescu, victime, în fond, ale românilor. Oricum, între oameni cât de cât serioşi nu se mai poate vorbi nici de sute de mii şi nici de zeci de mii de victime, de morţi. Dacă ne ajută bunul Dumnezeu s-ar putea ca cifrele să mai scadă chiar, sub ordinul miilor! Ceea ce pe oamenii normali, evrei sau români, ar fi să-i bucure şi să-i încurajeze, să le dea speranţa şi confirmarea că fiinţa umană nu s-a ticăloşit de tot!

O NOUĂ APARIŢIE LA CRITERION PUBLISHING

Mircea Eliade

Contributii la Enciclopedia Religiei

Preţ: 15$ Trimiteţi check sau money order la adresa: LiterArt XXI - Origini, P.O Box 930698 Norcross GA, 30093 USA


ORIGINI nr. 11-12/2009

ULTIMA ORĂ

89

HORIA ION GROZA

PREMIUL NOBEL 2009: HERTA MÜLLER

Hotărât, toată lumea consideră alegerea pentru premiul Nobel pentru literatură de anul acesta o foarte mare surpriză. Deşi Germania a propus-o cu insistenţă de trei ori pentru acest prestigious premiu (în 1999, 2008 şi 2009), prozatoarea, poeta şi eseista Herta Müller era prea puţin cunoscută în afara ţării, astfel că nu a fost greu să se epuizeze stocurile sărace de traduceri din librării după ce iubitorii de literatură au alergat biciuiţi de curiozitate să afle despre noua laureată. Este un truism că Premiul Nobel nu se compară cu niciun alt premiu internaţional datorită îndelungului şi extrem de rigurosului proces de propuneri şi selecţie. Anual se primesc câteva mii de propuneri din partea instituţiilor şi personalităţilor de valoare de pe mapa¬mond, care sunt apoi scrupulos analizate şi triate de către un comitet de patru-cinci persoane desemnate de Academia Suedeză, fapt care impune respect, conferă extremă importanţă şi crează o foarte mare prestanţă Premiului. Influenţele din afară şi subiectivismele sunt evitate cu desăvârşire iar lista celor nominalizaţi se păstrează secret timp de cincizeci de ani. De aceea, pentru întreaga lume literară, cu excepţia lui Jean-Paul Sartre care, în 1964, într-o peroraţie stridentă şi mascat publicitară, a refuzat să devină o “instituţie” (ce oroare, să semneze “Jean-Paul Sartre, laureat al Premiului Nobel”!), nici un alt premiu nu stârneşte mai multă mândrie, admiraţie, invidie sau duşmănie. O primă problemă desigur este menţinerea unui echilibru geografic. Horace Engdahl, secretarul per¬manent al Academiei Suedeze, recunoştea în 2008, că centrul atenţiei rămâne Europa ca scenă principală a evenimentelor literare în timp ce, de pildă, S.U.A. sunt prea izolate, “prea insulare”. Şi într-adevăr, voci indignate constatau că, în ultimii cincisprezece ani, de la Kenzaburo Oe (Japonia, 1994) încoace, doar doi scrii-

tori premiaţi nu au fost europeni: J.M. Coetzee (Australia, 2003) şi Orhan Pamuk (Turcia, 2006), căci scriitorul chinez Gao Xingjian (2000) trăieşte şi scrie de fapt în Franţa. Dar mai sunt şi alte aspecte care nasc nemulţumiri. În testamentul său din 1895 Alfred Nobel specifică, în privinţa laureatului Premiului pentru literatură, că întreaga sa operă trebuie să se bucure de excelenţă calitativă şi să fie purtătoarea unui puternic “mesaj idealistic”. Dacă excelenţa literară a lăsat mai puţine portiţe pentru decizii eronate (de exemplu André Malraux în 1954 şi 1955 a fost eliminat pentru că, la vremea respectivă, nu mai scria romane ci doar eseuri), expresia idealisk riktning a dat naştere la multe interpretări discutabile. Titani ca Lev Tolstoi, Henrik Ibsen, Emile Zola şi Mark Twain au fost oco¬liţi în perioada 1901-1912 căci nu au apărut destul de idealişti. Alţii ca Marcel Proust, Ezra Pound, James Joyce, LouisFerdinand Céline, Vladimir Nabokov, Jorge Luis Borges, August Strindberg şi John Updike au fost evitaţi din motive politice, proprii conjuncturii internaţionale ale epocii. Uniunea Sovietică l-a con¬strâns pe Boris Pasternak să refuze Premiul în 1958 şi pe Soljeniţân să îl primească la Moscova (condiţie de neîndeplinit) în 1970. Idealul umanitar al creaţiei scriitoriceşti a fost judecat inevitabil cu un ochi politic. Dacă unii din cei mai recenţi laureaţi, deşi europeni, au reprezentat un conglomerat de ţări extraeuropene aducând, implicit, un cuprinzător punct de vedere democratic (france¬zul Jean-Marie Gustave Le Clezio, 2008, crescut în Mauritius şi Nigeria, profesor în Mexic, Tailanda şi S.U.A., căsătorit cu o marocană; britanicii Doris Lessing, 2007 născută în Iran şi crescută în Rhodezia acum Zimbabwe, şi V. S. Naipaul, 2001, de origine indiano-trinidadiană), alţii ca Orhan Pamuk au militat pentru o deschidere spre Vest a Orientului Islamic şi ca J.M. Coetzee au protestat împotriva apartheidului sud-african, iar alţii ca Imre Kertész au depus mărturii puternice ca supravieţuitori ai Holocaustului. Iată, acum, atenţia se opreşte asupra scriitoarei Herta Müller, remarcată pentru „densitatea poeziei şi sinceritatea prozei cu care a descris universul dezrădăcinaţilor”, victime ale regimului comunist. Deşi două ţări se mândresc cu vocea ei sonoră scriitoricească, Herta Müller este privită în Germania ca fiind din România şi în România ca fiind din Germania, trăindu-şi astfel din plin drama sa de dezrădăcinată. Ca întotdeauna, Comitetul Academiei Suedeze a luat în considerare elocvenţa mesajului dar şi mo¬dalitatea de expresie, pe linia inovatoare a stilului. Totuşi criticii literari au fost surprinşi de alegere.


90

ULTIMA ORĂ

Marii candidaţi erau anul acesta Amos Oz din Israel, Mahashweta Devi din India, Mario Vargas Llosa din Peru, americanii Joyce Carol Oates şi Philip Milton Roth. În Germania Marcel Reich Ranicky a declarat cu diplomaţie că era timpul ca o femeie să primească premiul (este a douăsprezecea femeie deţinătoare a premiului Nobel pentru literatură în 109 ani) în timp ce Günter Grass nu s-a sfiit să-şi arate dezamăgirea. Herta Müller s-a născut la 17 august 1953 în comuna Niţchidorf, judeţul Timiş. Bunicul ei era un ţăran înstărit şi negustor. Tatăl ei a fost înrolat în timpul războiului în Waffen SS iar după terminarea războiului a fost expropiat şi a lucrat ca şofer de camion. Mama sa a fost deportată în 1945 în lagărul de muncă Novo Gorlovka din Ukraina unde a stat cinci ani. După cum mărturisea într-un interviu acordat lui Mircea Iorgulescu la Europa Liberă după obţinerea premiului Heinrich Kleist în 1994, scriitoarea, până la 15 ani când a plecat din sat la liceu la Timişoara, a crescut şi trăit într-un mediu exclusiv german, cunoscând limba română doar ca materie de şcoală. A urmat studii de germanistică şi de limba şi literatura română în perioada 1973-1976 la Universitatea din Timişoara. A fost repartizată în 1976 la uzina Tehnometal unde traducea prospectele tehnice venite din străinătate şi redactate în germană. Apoi a fost inclusă în personalul de protocol; din acest moment securitatea i-a cerut colaborarea. Refuzând, a fost ameninţată în fel şi chip. Devenind indezirabilă, a fost forţată să demisioneze. A rezistat însă un timp, cerând conducerii fabricii ca, în hârtia de concediere, să se menţioneze exact motivul: refuz de colaborare cu securitatea. Pierzând slujba în 1979, şi-a câştigat existenţa cu meditaţii de limba germană, ca profesor suplinitor şi ca educatoare la grădiniţă. Publică în 1982 prima sa carte, Niederungen (Ţinuturile joase), conţinând povestiri despre lumea şvabilor privită cu ochi de copil. Textul cărţii a fost, bine înţeles, sever cenzurat dar el a apărut integral doi ani mai târziu în Germania, ceea ce i-a atras interdicţia de a mai publica literatură în România (cartea a fost tradusă ulterior în engleză cu titlul Nadirs şi editată de University of Nebraska Press în 1999), dar nu înainte de a mai tipări o carte de povestiri întitulată Drückender Tango (Tango opresiv) la

ORIGINI nr. 11-12/2009

Bucureşti în 1984. Desigur a fost acuzată de “a prezenta realitatea ţării cu tendinţe distorsionante, în special privind viaţa satului”. A fost prietenă şi a activat cu membrii grupului protestatar Aktionsgruppe Banat (Grupul de acţiune Banat), format în exclusivitate din studenţi şi scriitori români de etnie germană. După cum comenta scriitoa¬rea în interviul de la Europa Liberă idealurile acestui grup erau de tipul reformator al Primăverii la Praga al lui Alexander Dubcek. Grupul, spunea scriitoarea, era deschis colaborării cu alţi protestatari din ţară, cu români şi unguri, dar aceştia le spuneau cu reproş: “Vouă vă convine să protestaţi, nu riscaţi decât plecarea în R.F.G., pe când noi riscăm închisoarea”. Paul Goma nota în jurnalul său în dreptul zilei de 9 octombrie 2009 că protestul acestui grup, deşi şi-a atras ostilitatea şi persecuţia securităţii şi autorităţilor, nu a fost unul real, curajos, de schimbare a realităţii comuniste, căci ei nu au comunicat de loc cu dizidenţii români, nu au trecut cu adevărat la “acţiune, prin măcar un telefon de simpatie, dacă nu de adeziune la Declaraţia pentru Apărarea Drepturilor Omului”. Paul Goma se întreabă de asemenea despre vehemenţa protestelor grupului şi în speţă a Hertei Müller atâta timp cât soţul acesteia, scriitorul de limbă germană Richard Wagner, avea “funcţii de conducere în instituţiile comuniste ale vremii” în perioada 1982- 1985. Se pare că glasul grupului era de intensitate medie dar, într-o ţară bine ţinută sub control, în care până şi cercurile Yoga erau suspectate iar balcoanele nu puteau să fie închise pentru a crea sentimentul de spaţiu privat, a avut de suferit consecinţe. Scriitoarea povesteşte că apartamentul, unde locuia cu soţul ei, era vizitat periodic pe când erau plecaţi ca un memento că sunt supravegheaţi (tăiau de fiecare dată câte un fragment din pielea de vulpe care era pe duşumea). Acest sentiment de oroare a urmărit-o pe Herta Müller şi este prezent în toate scrierile sale. Dosarul ei la securitate, care purta numele conspirativ “Cristina”, a adunat în timp 914 pagini cuprinse în trei volume, foarte multe din “informaţii” fiind simple născociri. După cum mărturisea ziarului german Die Zeit din


ORIGINI nr. 11-12/2009

ULTIMA ORĂ

iulie 2009, a fost supusă la o serie de înscenări pentru a o intimida şi înfricoşa. Astfel, un miliţian a oprit-o o dată pe când mergea la coafor şi a băgat-o în subsolul unui bloc, unde trei anchetatori au acuzat-o de prostituţie cu arabi pentru haine şi cosmetice, ameninţând-o că pot scoate oricât de mulţi martori mincinoşi; în timpul anchetei, pentru a mări tensiunea, se auzea din camera alăturată o femeie strigând torturată sau violată. Cei doi soţi fac cerere de emigrare în Germania în 1985 şi sunt lăsaţi să plece în 1987 când se stabilesc în Berlinul de Vest. “Ţara aceasta m-a salvat. Când am ajuns aici am putut să respir”, declara Herta Möllen “şi când dictatura s-a prăbuşit am simţit că nu mai există nici o ameninţare. Mă simt liberă în prezent, dar lucrurile care s-au întâmplat nu au dispărut, se află în capul meu. Am un singur cap - pe cel cu care merg pretutindeni - şi are înăuntru pe toate cu care am venit în această ţară”. De-acum Herta Muller ocupă poziţii de lector la diferite universităţi din Germania şi străinătate. De asemenea scrie şi publică în perioada 1986—1995 nouă cărţi, majoritatea romane, printre care menţionăm: Der Mensch ist ein großer Fasan auf der Welt (Omul este un mai mare fazan în lume, Berlin 1986; apărută ulterior sub numele The Passport la Serpent’s Tail în 1989), Reisende auf einem Bein (Câlatorind într-un picior, Berlin 1989; publicată ulterior sub numele Traveling on One Leg la Hydra Books/Northwestern University Press în 1992) şi Herztier (Animalul inimii, Hamburg 1994; tradus şi editat cu titlul The Land of Green Plums la Metropolitan Books Henry Holt & Company, New York, 1996). La sfârşitul acestei pe¬rioade, 1995, este aleasă ea membră în Academia Germană de limbă şi Poezie (Deutsche Akademie fur Sprache und Dichtung) şi ocupă mai multe funcţii onorare. Urmează alte opt cărţi - romane, eseuri, poeme. Între ele sunt Heute war ich mir lieber nicht begegnet (Azi nu m-aş întâlni, Reinbek by Hamburg 1997: apărută în engleză sub numele The Appointment, New York London 2001), Der König verneigt sich und tötet (Regele se înclină şi ucide, München, 2003, eseuri) şi Atemschaukel (Scrânciobul respiraţiei, München, 2009). Scrierile ei au tost traduse în peste douăzeci de limbi iar autoarea a fost onorată cu peste douăzeci de premii, inclusiv marele premiu german Kleist (1994 premiul Aristeion (l995, premiul Internaţional IMPAC Dublin Literary Award (l998) şi premiul Franz Werfel pentru drepturile omului (2009). “Eu nu am ales subiectul [cărţilor mele],

91

întotdeauna subiectul m-a ales pe mine”, spunea Herta Muller întrebată, cu ocazia propunerii ei pentru Premiul Nobel, despre temele de dictatură şi excludere. “Întotdeauna am scris despre mine pentru ca sa înţeleg ce s-a întâmplat de fapt în interiorul meu şi cum m-am transformat”. Din toate trăsăturile societăţii comuniste - dezrădăcinarea, depersonalizarea, deposedarea şi dependenţa, pauperizarea, reducerea aspiraţiilor la agonisirea hranei, dozajul zilnic propagandistic şi idolatrie, limbajul de lemn, cenzurarea celor vorbite şi scrise, rescrierea istoriei şi reinterpreiarea culturii, reprimarea religiei şi altele, instaurarea fricii în primele decenii prin deportare şi închisoare precum şi menţinerea ei în următoarele decenii printr-o vastă aparatură într-un eşafodaj de suspiciune şi neîncredere, sensibilitatea scriitoarei este marcată în special de teroarea potenţială care pluteşte în aer în această “mare închisoare de toate zilele” care este ţara, ca să folosim termenii lui Ion Ioanid. Frica este cel mai sigur tampon împotriva revoltei pentru libertăţile omului şi abilitatea regimului este de a crea în conştiinţa omului ideia că teroarea stă ca o fiară la pândă gata să sară să sfâşie. De accea, cum spunea cândva Mihai Buracu, unul din pătimitorii infernului de la Piteşti, victoria morală cea mai mare a omului aneantizat de comunism este “eliberarea de frica de frică”. Puternic marcată de sistemul de intimidare şi persecuţie psihică ai primilor săi 34 ani de viaţă, Herta Muller se eliberează scriind. Este o voce de un sincer patetism care nu poate fi ignorată. Aducerea operei sale în atenţia întregii lumi de către prezentul Premiu Nobel constituie o recunoaştere a rănilor adânci, nevindecate sau prost cicatrizate, a multor milioane de oameni pe care doar un real proces al comunismului îi poate elibera de angoase şi repune în măsurile adevăratei demnităţi umane şi a înaltelor ei valori. În primele două culegeri de povestiri, Niederlungen şi Drückende Tango, apărute în Romania, autoarea descrie viaţa într-un sat şvăbesc cu corupţia, intoleranţa şi represiunea ce se manifestă în el. Mulţi dintre cei căpătuiţi prin ipocrita supunere faţă de jocul regimului şi transformare în uneltele acestuia de terorizare a sătenilor, au protestat şi au urât-o pe scriitoare pentru aceste cărţi. Dar mai mult - la nivel de minoritate germană din România n-a fost iubită pentru că nu scria în spiritul literaturii sentimentale de “Heimat” a vremii. Romanul cel mai răspândit în S.U.A, Herztier, circulând cu titlul în engleză The Land of Green Plums (Ţara prunelor verzi), a câştigat pre


92

ULTIMA ORĂ

miul Dublin Impac în 1998. Acţiunea se petrece în ţară comunistă, ţara prunelor verzi, unde oamenii sunt ca o recoltă tocal depersonalizată - braţele, încălţămintea, pălăriile lor efectuează acţiuni gratuite; frica străbate plantele pipernicite şi obiectele şi sfârşeşte prin a invada corpurile oamenilor. Sub şirul de metafore, inclusiv al prunelor, cititorul cunoaşte pană la urmă logica intimităţii oa¬menilor şi tensiunea în care trăiesc, când încrederea, prietenia şi dragostea devin imposibile. Cartea este dedicată prietenilor ucişi in timpul celor două decenii de dictatură ceauşistâ. Omul ca persoană dispare. Este anchetai ca să-şi găsească sau inventeze motivul persecuţiei, cu scopul de a implanta în el Frica. Nora Iuga care a tradus acest volum în româneşte (apărut în 2006 la Editura Polirom) notează: “Fiecare carte a acestei scriitoare germane născute în Banatul romanesc poartă amprenta terorii secrete care nu poate fi ştearsă din memoria ei. În cărţile Hertei Müller, Securitatea nu este doar o instituţie represivă, ea îmbracă toate aspectele răului uman: de la umilire şi hărţuire pană la frică, tortură şi moarte”. Fragmentul cel mai citat din versiunea americană The Passport a romanului Der Mensch ist ein großer Fasan auf der Welt cuprinde prezentarea făcută de o fetiţă ţării sale la hartă: patria are oraşe, oraşele sunt ca odăile unei case mari, taţii şi mamele noastre locuiesc în case iar tovarăşii Nicolae şi Elena Ceauşescu sunt părinţii ţării noastre şi ai tuturor copiilor. Al doilea roman al Hertei Mulller ca răspândire în S.U.A. este Heute war ich mir lieber nicht begegnet care, tradus, poartă titlul The Appointment (Întâlnirea). Eroina romanului este chemată periodic la “întâlnire” - la anchetă la securitate. Un amănunt a frapat mult pe comentatorii americani: la un moment dat eroina doreşte să fugă în străinătate şi bagă în buzunarele pantalonilor bărbăteşti, confecţionaţi la fabrica unde lucra şi destinaţi exportului în Italia, note cu numele, adresa ei şi cuvintele “însoară-te cu mine ti aspetto”. Omul învaţă să-şi ascundă gândurile, să se ferească de cei care pot produce rău (nu era acesta regimul în care, după mărturisile lui Ion Pacepa, Elena Ceauşescu spi¬ona intimităţile până şi a celor mai apropiaţi, sufleteşte sau politic, persoanei ei?). “Cât de des a trebuit să mint sau să tac din gură pentru a proteja pe cei pe care îi iubesc cel mai mult - chiar dacă atunci mi-erau departe de inimă - ca să îi feresc de a plonja cu capul într-un dezastru [...] Am avut întotdeauna suficient sânge rece să salvez pe alţii dar niciodată destul ca să mă scap pe mine din nenorocire”, scrie Herta Müller. Cele mai multe aspecte autobiografice au

ORIGINI nr. 11-12/2009

fost incluse în volumul de eseuri Der König verneigt sich und tötet (apărut la Polirom în 2005, în traducerea lui Alexandru Al. Şahighian sub titlul Regele se-nclină şi ucide). Cartea se referă în special la perioada anilor ’70-’80 şi descrie atmosfera de inducere a fricii de către securitate prin supraveghere şi urmărire, ducând la de¬teriorarea relaţiilor umane şi o lipsă de încredere faţă de semeni, toţi fiind consideraţi potenţiali informatori. Cel mai recent roman, Atemschaukel (2009) este inspirat de povestea mamei sale şi narează de¬portarea unui adolescent în Ukraina (titlul traducerii în engleză este Everything I Possess I Carry With Me - Tot ce am car cu mine). Criticii australieni (Jane Sullivan în Brisbanetimes) şi americani (Steven G. Kellman în San Francisco Chronicle) remarcă limbajul criptic şi stilul literar ela¬borat, dificile pentru cititorul mediu dar potrivite pen¬tru exprimarea adevărurilor tăioase ale crudei realităţi comuniste. Ei asemuie scrierile Hertei Müller cu cele ale lui Kafka, Orwell sau Kundera şi găsesc că noua laureată Nobel posedă o evidentă originalitate. Mulţi comentatori - şi Mircea Cărtărescu în Frankfurter Rundschau este unul din ei - menţionează aspectul poetic al romanelor sale. Metafora este un mijloc de expresie deosebit de puternic, nuanţat folosit în scriitura Hertei Muller. Metafora este la ea acasă şi în cele trei volume de poezie ale autoarei de romane şi eseuri. A publicat două volume de versuri în germană - Im Haarknoten wohnt eine Dame ( În coc locuieşte o doamnă, Reinbek by Hamburg, 2000) şi Die blassen Herren mit den Mokkatassen (Domnii palizi cu ceştile de cafea, München, 2005), precum şi unul direct în română - Este sau nu este Ion, Ed. Polirom, 2005). Scrierea poemelor în româneşte însă a ridicat o problemă specifică scriitorilor bilingvi. Herta Müller sesizează că metaforele sunt mult mai senzuale în România şi mult mai eficace, mergând direct la ţintă. De aceea a încercat să înveţe bine româneşte şi, deşi vocabularul ei nu a putut atinge o prea mare bogăţie, el răbufneşte din când în când din adâncurile ei fără a putea fi oprit aşa cum, spune scriitoarea, Emil Cioran, aflat la Paris, îşi impusese să se exprime doar în limba locului, franceza, dar către finele vieţii sale, visele începuseră să se rostească de la sine putere în limba română. Stilul adoptat în poezie de către Herta Müller este acela al colajelor, aşa cum Matisse ne răsfăţa privirea cu decupajele din hârtie pe care le făcea către sfârşitul vieţii sale - “pictând cu foarfeca” cum spunea el. Într-un mod similar poeta declara într-un interviu acordat în Germania: “Nu am scris niciodată poezie cu creionul pe hârtie.


ORIGINI nr. 11-12/2009

ULTIMA ORĂ

Cu foarfecele însă am o relaţie minunată”. Ea şi-a creat o întreagă colecţie de decupaje, ordonate alfabetic, pe care apoi le asamblează aparent la întâmplare dar ele, sub impetuozitatea inspiraţiei, realizează o reală corespondenţă secretă a cuvintelor. O dată fragmentele lipite pe carton poemul este definitiv şi nu mai poate fi schimbat aşa cum este şi viaţa - nu poţi schimba ce ai trăit deja. Astfel, în ciuda aparenţe¬lor absurde şi ludice, un asemenea procedeu, în cazul poeţilor de valoare, poate duce la o poezie profundă şi gravă. Nora Iuga notează în prezentarea făcută cărţii Este sau nu este Ion: „Herta Müller îşi scoate de sub pat, de sub cap, Plaiul cu boi, ia forfecuţa de unghii şi harşt taie cuvintele, le pune-n mojar şi face colaje, cofraje, montaje, blocuri cu multe etaje în Absurdistan unde Urmuz e căpitan şi limba română se unduieşte sub răsfăţuri germane ca o cadână.” Iată câteva versuri găsite pe internet din această carte, încă inaccesibilă celor din Vest: “IERI am pus/Un ac ÎN cer/ Mi-a rămas sus/ ÎN orice caz L-AM pus ŞI azi/ apoi în tren am stat/ În DOI la separeu/ Cu un şahist rus/ De rang ceva mai ridicat/ s-a deplasat la DOROHOI LA un CONCURS/ mi-a semnalat că-i interzis CE fac DAR eu/ i-am zis NU nicidecum şi să vedeţi/ că nici măcar umbrela simplă de ţânţar cu/ epoleţi CARE LA O adică se mai şi/ ridică din pereţi CU piesele de bicicletă furate/ dintr-o fabrică”. Şi altele: “Leopoldina/ Ieri era/ Gata/ Şi mai e ceva/ BEREGATA/ nu-i aşa/ s-a ascuns în curtea altora”. Un foarte frumos poem, mult mai caracteristic temelor proprii scriitoarei, poate fi ascultat pe website la adresa www.polirom. ro. Revenind la activitatea protestatară a Conştiinţei civice care este Herta Müller ne putem întreba: a fost într-adevăr această scriitoare un glas viguros şi brav pentru libertăţile omului cât timp a trăit în România comunistă? Categoric ea sau cei apropiaţi ei au suferit - în anii ‘50-’60 aproape fiecare familie avea un deţinut politic sau ştia despre un deţinut politic dintr-o familie prietenă. Eram în Banat în 1951 când prieteni şvabi şi basarabeni au fost deportaţi în Bărăgan; am cunoscut saşi care fuseseră luaţi în lagăre în Uniunea Sovietică în 1945. Dizidenţa poate porni uneori dintr-un entuziasm juvenil şi o ignorare a pericolelor. Ea devine autentică atunci când rezistă ameninţărilor şi rămâne în picioare când ameninţările devin faptă, cu închisoare şi tortură. Paul Goma are dreptate când contrează exagerările pe care le aduce presa activităţii antidictatorialc ale Hertei Müller din anii 1979-1987 petrecuţi în ţară. Ea a fost însă un inteligent observator şi sensibil receptor al atmosferei generale de lipsă de libertate şi faptul că, după stabilirea în Germania, a continuat să scrie cu tenacitate şi pătrundere despre perioada dictaturii

93

comuniste, este salutar. Dar însăşi vocea rebelă şi, uneori contradictorie, a lui Paul Goma spune că subscrie pe deplin la următoarea declaraţie a scriitoarei: “Comunismul este la fel de nociv ca şi naţionalsocialismul, ca perioada hitleristă, ca lagărele, ca dictaturile religioase, cum vedem şi astăzi în multe ţări musulmane”. Este semnificativ gestul scriitoarei Herta Müller din 1997 de retragere din centrul PEN al Germaniei în semn de protest pentru unificarea acestuia cu ramura din fosta republică democrată germană. De asemenea scrisoarea sa publică de protest din 2009 adresată lui Horia-Roman Patapievici, preşedintele Institutului Cultural Român, care a invitat la conferinţa Şcolii de vară româno-germane pe doi foşti colaboratori ai Securităţii - Sorin Antohi şi Andrei Corbea Hoişie. Într-un articol apărut în iulie 2009 în Germania ea afirma, referindu-se la controlul încă al securităţii a-toate-prezente: “România posteomunistă nu s-a dezbrăcat [de] toate măştile ororii comuniste, dintre care cea mai perfidă rămâne cea a delaţiunii, iar cea mai cruntă cea a „anihilării intimităţii”. Herta Müller încearcă prin scrierile sale să răspundă la întrebarea cum poate creşte o dictatură, cum se poate ajunge în situaţia când o mână de oameni puternici domină o întreagă ţară care se dezintegrează sub puterea lor, în urmă rămânând doar noţiunea inumană de “stat”. Literatura porneşte ca efect al rănilor grave din sufletul autorului, observă Herta Müller, şi devine un fel de literatură în care autorul nu mai alege de el singur temele care se impun de la sine. Aminteam că, deşi cele două ţări în care a trăit sau trăieşte Herta Müller se mândresc cu vocea ei sonoră scriitoricească, ca este privită în Germania ca venind din România şi în România ca fiind din Getmania, scriitoarea trăindu-şi astfel din plin o dramă de dezrădăcinare. Care a fost răsunetul desemnării sale pentru prestigiosul Premiu Nobel? În Germania evenimentul vime în preajma aniversării a douăzeci de ani de la căderea zidului Berlinului. Preşedintele federal Horst Kohler a felicitat-o pe Herta Muller, subliniid aportul ei adus împotriva uitării gravei vătămări pe care un sistem injust o poate aduce oamenilor şi memento-ul pe care îl realizează privind înalta valoare a libertăţii. Cancelarul Angela Merkel a lăudat-o pentru “Scrierile sale extraordinare, energizate de o experienţă a vieţii care vorbeşte despre dictatură, represiune şi frică dar şi de un incredibil curaj”. Gottfried Honnefelder, capul Asociaţiei germane a editorilor şi librarilor a declarat că ea este “una din vocile cele mai mari pe care le avem - puternică şi demnă” iar criticul literar Hellmut Karasek. deşi milita pentru americanul Philip Roth, observă că ultima sa carte Atemschaukel este una din cele mai puternice lucrări despre efectul distructiv al comunismului asupra oamenilor în perioada scursă de la apariţia cărţii Arhipelagul Gulag a lui Soljeniţân. Purtătorul de cuvânt al ambasadorului german din SUA, Matthias Klause, a declarat:


94

ULTIMA ORĂ

“Suntem bucuroşi că prin Herta Miiller limba şi literatura germană a demonstrat încă o dată vibraţia şi posibilităţile sale pentru expresie artistică. Ca dimensiune politică Herta Miiller constituie o personificare a istoriei complexe a Europei, coexistenţa a diferitelor culturi în moştenirea lor românească şi germană. Prin depăşirea graniţelor ea a demonstrat înainte de toate puterea libertăţii şi creativităţii”. Cum a fost primită de români? Cu foarte felurite opinii. Trecând peste romanii autohtoni care, ca şi mulţi români din Vest, se mândresc naiv cu o nouă laureată a premiului Nobel “româncă”, se cuvine semnalată buna primire făcută de lumea scriitoricească şi a iubitorilor de literatură. Presa românească redă cuvintele criticu¬lui Nicolae Manolescu: “Faptul că i s-a acordat premiul pentru modul în care opera sa prezintă dezrădăcinarea arată că nu pot fi ignorate rădăcinile româneşti ale Hertei Miiller. Ea este născută aici, a trăit aici, ştie foarte bine cum merg lucrurile în România, nu a uitat ce s-a întâmplat şi nu a pierdut contactul cu România”. Iar scriitorul Daniel Bănulescu afirma: “Anul acesta, Academia Suedeză a acordat un Nobel şi jumătate: unul pentru Germania şi jumătate pentru România”. Din păcate România de astăzi este departe de cea pe care scriitoarea învăţase a o iubi. Satul Niţchidord cu gara Niţchişoara nu mai are decât o mână de nem¬ţi şi nu mai posedă alura strălucitoare de altă dată. Când a fost anul trecut în ţară, Herta Miiller a mers discret singură la cimitir la cripta bunicilor şi tatălui ei. Satul a rămas un loc caild şi drag în inima ei, deşi cartea Niederungen produsese o mare ruptură. “După apariţia primei mele cărţi, sătenii mă scuipau în obraz când mă arătam pe străzile oraşului (în sat nu mai îndrăzneam să m-arăt)”, scrie Herta Miiller în cartea de eseuri Konig werneigt sich und totet, menţionând necazurile bunicului şi mamei ei ca reacţie din partea sătenilor. Iar Viorel Ilişoi în reportajul său, intitulat Umbra Hirtei Muller la cimitirul din Nişchidorf, apărut în Jurnalul Naţional din 12 octombrie, citează spusele lui Hildegard Anghela, verişoară de a doua a scriitoarei, care o acuză de a fi scris numai minciuni în acea primă carte (Niederungen): “că şvabii au îmbrăţişat cu entuziasm naţionalsocialismul lui Hitler, când de fapt au fost obligaţi să lupte în armata germană. Că erau nişte laşi. Că tatăl său era un beţiv, dar el nu bea mai mult decât alţi oameni, era un om extraordinar, un tată exemplar”. Fără îndoială sinceritatea, bunele intenţii, simplificările şi desigur artificiile scrierii de ficţiune costă scump. Mai este ceva aici. Mentalitatea celui îndepărtat de ţară. El trăieşte izolat. Imaginea ţării din sufletul său aparţine trecutului. După cum mărturiseşte însăşi scriitoarea care locuieşte acum la Berlin, pentru ea “fiecare călătorie în România este şi o călătorie în alt timp”. Excepţional mi se pare articolul apărut în Spiegel-On-Line International din 9 octombrie, întitulat Nobel Prize for Herta Müller Patriot of an Estranged Homeland, al lui Ilya Troyanov, un binecunoscut scriitor german care este de origine bulgar şi a emigrat în Germania cu familia din Nairobi (Kenya) pe când avea şase ani. El scrie: “Emigranţii nu pot privi lumea prin lentilele noii afluenţe, siguranţe şi confort câştigate - pentrucă ei au devenit ceea ce sunt prin virtutea trecutului lor, un trecut pe care nu-l pot ignora.

ORIGINI nr. 11-12/2009

Herta Müller este un prim exemplu al acestui fapt”. Perioada descrisă în cărţile ei, după cum notează Ilya Troyanov, constituie “una din cele mai rele perioade de degradare şi distru¬gere a individului, [considerate] drept ceva obişnuit şi normal”. De asemenea, salutând premierea aceasta ca fiind în fapt un “important semnal” pentru începerea dezvăluirii trecutului comunist, Ilya Troyanov notează că, “în ciuda exilului sau îndepărtării, un scriitor ca Herta Müller rămâne fidel suferinţei sale”. Socotesc că este extrem de meritoriu exemplul dat de Herta Müller, chiar dacă Paul Goma nu o socoteşte un exilat autentic ci un neamţ “recuperat”. Iată că, prin obstinaţia ei (nu este “ostinato” un cuvânt gomian?), Herta Müller nu se complace în locul călduţ al ţării limbii sale, de care pomenea Ilya Troyanov, ci se simte izolată de ţara de origine şi luptă pentru îndreptarea lucrurilor în ea, întocmai ca un veritabil exilat. Mulţi români o consideră ca aparţinând mediului german, departe de adevăratele probleme ale naţiunii ţării româneşti, ceea ce poate fi adevărat pentru că, deşi acţiunea scrierilor sale are ca loc de desfăşurare România, mesajul lor priveşte realitatea comunistă în general. De aceea în peisajul actual al ţării, când se simte nevoia trezirii unei Românii profunde (din care fac parte intrinsecă şi minorităţile conlocuitoare), impactul cărţilor sale, deşi extrem de important, rămâne oarecum colateral. Desigur această atitudine nu înseamnă o lipsă de fraternizare şi ospitalitate. Nu tot aşa au reacţionat alţi români. Ceea ce relatează Andrei Pleşu despre grosolănia violentă a celui care, la hotel, a smuls aparatul de fotografiat al reporterului care lua un interviu scriitoarei, sau despre urmărirea din umbră a ei pe străzi şi la restaurant, este oribil - sună ca o proastă şi rău intenţionată piesă de teatru. Scriitoarea şi-a arătat nemulţumirea de a nu fi putut să consulte dosarul său, fiind amânată de la an la an. A scris cu indignare despre lipsa României de a examina corect şi de a comemora atrocităţile anilor comunişti. Mai mult, a acuzat pe drept ţara sa natală de “amnezie colectivă”. A protestat public întrebându-se de ce “foştii membri ai securităţii sunt încă lăsaţi să ocupe orice poziţie publică în afara serviciului diplomatic” şi de ce “noua organizaţie românească de securitate cuprinde peste 40%, cifră oficială, din vechea securitate operativă” (Harry Underwood, Herta Muller; winer of the Nobel Prize for Literature, has been at war with the Romanian secret pólice for 30 years, în First Post, Anglia, 8 octombrie). Pe linia ultimelor premii Nobel pentru literatură comitetul a promovat scriitori care acoperă mai multe arii geografice oglindind problemele complexe ale realităţilor contemporane mondiale. Şi, cum altă dată comitetul norvegian a premiat pentru pace pe conducători de stat ca Wili Brandt pentru apropierea Est-Vest şi Mihail Gorbaciov pentru glaznosti, iar zi¬lele acestea pe Barack Obama pentru “eforturile sale extraordinare de a întări diplomaţia internaţională şi cooperarea între popoare” ca o promisiune pentru un viitor mai bun, aşa şi Academia Suedeză a preferat să evidenţieze eforturile într-o nouă direcţie necesară, chiar cu riscul de a neglija calibre mari scriitoriceşti care aşteptau recunoaşterea. Premierea operei literare şi atitudinii militante a scriitoarei germane de origine română Herta Müller este fără îndoială un mare şi semnificativ eveniment - sperăm cu ample consecinţe în viitor.


ORIGINI nr. 11-12/2009

IMEDIATA NOASTRĂ APROPIERE

95

ION Z. BARDĂ

REVISTA REVISTELOR PERMANENŢE - Anul XII, nr. 9, septembrie 2009, Bucureşti, - mereu harnică şi acribioasă în dezvăluiri istorice, obsedată de Adevăr, revista condusă de dl Mircea Nicolau conţine date inedite despre „3, 4, 5, 6 septembrie 1940: Revoluţia legionară - abdicarea Regelui, prezentate de cei ce le-au făptuit” (Horia Sima, Carol al II-lea, Mircea Eliade, Dan Puric, Gheorghe Racoveanu, preot prof. Marius Vişovan, Arhim. Iustin Pârvu); un comentariu amar şi tăios, al redacţiei, despre 23 august 1944 (Pierderea suveranităţii naţionale); un cuvânt de limpezire, despre generaţia legionară şi de încurajare, cu privire la destinul Neamului Românesc: Generaţie de sacrificiu - izvor de credinţă, de Cornelia Roman (cf. Iustin Pârvu, de la Mân. Petru Vodă, care a făcut 17 ani de temniţă comunistă: „Cu cât un popor este mai încercat, cu cât un popor este mai împilat, mai strâns şi mai ţinut în stările acestea de ispitire, cu atât poporul acesta va fi mai înţelept şi mai destoinic în a învinge iadul”); îngrijorări cu privire la limba românească, la fel de prigonită, azi, precum morala creştină: Limba noastră, de Badea Gheorghe; Suflet şi model creştin românesc - un american român: mărturii ale prigoanei Securităţii comuniste, chiar pe pământ amcrican, cu complicităţi iudeoamericane, asupra bine-credinciosului Arhiepiscop Valerian, trecut la cele veşnice în 1987; un semnal de alarmă, cu privire la lipsa de reacţie a românilor, faţă de pre¬tenţiile maximale ale politicienilor secuiomaghiari, din România, în aceste vremi de anomie românească: România - ţara fără români, de Adrian Botez. AXA - Anul II, nr. 25, 16-30 sept. 2009, Bucureşti - bilunar al revistei de oceanografie ortodoxă SCARA: curajoasa şi drepta întru Duh revistă condusă de Mugur Vasiliu, lonuţ Ruse şi Dragoş Nicu încearcă sâ-i trezească din amorţire pe români prin re-iterarea unor teme extrem de grave: Basarabia noastră cea de totdeauna - de Ştefan Plămădeală; Reşaparea Sodomei şi Gomorei, de George Mihalcea se atrage atenţia asupra intenţiei conducătorilor actuali „de a transforma România într-un mare bordel despre rătăcirea de Duh, prin horoscoape (Ciprian Bojan: Între horoscop şi Dumnezeu); despre „încercarea de aservire a Ortodoxiei, de câtre catolici, prin panerezia secolului al XX-lea, ecumenismul”: Dialogul dintre ortodocşi şi catolici, de Ieromonahul Fotie; despre dispreţul criminal al Ministerului Culturii şi Cultelor, faţă de moştenirile voievodal-mânăstireşti,

din Bucovina: Pelerinaj otrăvit, la sânul Bucovinei, de Adrian Botez.

CREDINŢA ORTODOXĂ, Anul XIII, nr. 8 (150), august 2009, Bacău,: revista lui Ioan Enache aduce, spre mărturia de Hristos-Mântuitorul UNIC, spre deşteptarea adormiţilor de glasul „sirenelor” demo¬niace, voci înalte, de sfinţi, precum şi voci tari, de mireni: Să ne pocăim, că judecata bate la uşă! Sf. Ioan Gură de Aur; 666, semnul şi pecetea Satanei şi a lui Antihrist, de monahul Ioan, de la Sf. Munte Athos; La rând, la judecata dintâi! şi Să izgonim demonul muţeniei din inimile noastre! - de Ioan Enache; Exorcizările şi „cazul Tanacu” de Arhim. Gavriil Stoica; Adevărata şi falsa supunere faţă de Biserică, de preot Hristu Aron; Trăim în spaţiul corupt al manipulării, de Romulus Busnea etc.

VATRA VECHE, Anul I, nr. 10, decembrie 2009: revista târgmureşeană a lui Nicolae Băciuţ îşi continuă marşul de apărare a tradiţiei creştine şi a spiritualităţii româneşti multimilenare; un articol despre istoricul sentimentului necesităţii facsimilării manuscriselor eminesciene şi despre mărturia fră-ţiei culturale româno-române, dintre Târgu Mureş şi Chişinău: O comoară inestimabilă, destinată bibliotecii „Târgu Mureş”, din Chişinău (Liliana Moldovan); Monument de arhitectură bisericească răsăriteană - Biserica de Piatră „Înălţarea Domnului”-Tg. Mureş, de Nicolae Băciuţ şi Gheorghe Nicolae Şincan; Sfântul Vasile cel Mare - model al intelectualului creştin, de Irina Iorga; Poeţi din Basarabia; Leonard Tuchilatu şi vrerea de a fi, un studiu hermeneutic asupra poeziei uitatului autentic artist basarabean, L.T., de Adrian Dinu-Rachieru, însoţit de poemele celui stins la Moscova, în 1975...; un Dialog cu Dumitru Chioaru, consemnat de Valeriu Marica; articole omagiale, închinate cărturarului şi profesorului universitar Ion Vlad, de către Gheorghe Glodeanu şi Adriana Felseghi; recenzii de Octavian Curpaş, Eugen Evu, Monica Mureşan etc. Proză bună, de Adrian Ţion şi Anica Facina. Poezie autentică, semnată de Ion Roşioru, Florin Ionel Cernat, Mircla Neagoş etc. Bune traduceri, din Tomasso Romano şi Denise Riley, de Eugen Evu şi Mariana Zavati Gardner. CITADELA, Anul III, nr. 7-8-9, iulie-august-septembrie 2009, Satu Mare: redactorul-şef sătmârean Aurel Pop nu se lasă pe tânjală şi reuneşte, în „fortăreaţa” sa culturală, atât nume de cărturari şi artişti români cu greutate, cât şi titluri incitante de studii:


96

ULTIMA ORĂ

Ionel Necula - Nicolae Octavian şi Constantin Noica, într-o prietenie exemplară; Viorel Câmpean; George Maniu - o personalitate a Sătmarului modern; Graţian Jucan: Sintagma „pământ şi apă” la Eminescu; excelentul eseu al lui Vasile Rus: Morala creştină în opera lui Joan Slavici etc. Proză remarcabilă, de Leo Butnaru şi Ştefan Aurel Drăgan - poezii şi poeţi cu valori neomogene; critică de înaltă ţinută, prin: Constantin Stancu, Petrache Plopeanu, Victor Sterom etc.

PLUMB, Anul IV, nr. 30, septembrie 2009 - Bacău: Ioan Prăjişteanu şi Petru Scutelnicu ţin paginile revistei, mereu, la aceeaşi înălţime ideatică de invidiat: remarcabilul studiu despre George Bacovia, al lui Constantin Călin; Ion Lupu: Ţara Vrancei; Amurg de toamnă bacovian, un inspirat „in memoriam Bacovia-Plumb” de Romulus Busnea; recenzii acribioase, de Daniel Nicolescu, Marius Manta etc.; continuă prezentarea membrilor USRfiliala Bacău: Mircea Dinutz, Adrian Botez, Liviu Popescu, Nicolae Gâlmeanu, Nicolae Pogonaru, Lucian Mănăilescu (cu mostre ce bine se află, din opera fiecăruia...); la fel, se păstrează, cu generozitate „pagina de încurajare”, pentru „juniorii” literaturii cenacliste băcăuane!

FEREASTRA, nr. 47, august 2009 - Mizil - temerarul scriitor şi jurnalist Lucian Mănăilescu „croieş-te”, în „epopeica”, de acum, urbe a Mizilului, precum un harnic şi iscusit, până la geniu, păianjen, o revistă pe care ar trebui s-o citească tot omul...dar, mai cu seamă, tot...românul! Mult talent, mare inimă se pun în această surprinzătoare revistă! O luare de poziţie justă şi reparatorie, într-o „problemă spinoasă”: aceea a fiinţei (nu doar poetice!) a lui Adrian Păunescu: Poetul irepetabil - Adrian Păunescu – Lucian Mănăilescu/Redacţia; A fi basarabean (Radiografia unui fenomen), de Adrian Botez; versuri prozâ cu rafinament alese, din: Florentina Loredana Dalian, Nicolae Pogonaru, Gabriela Vodă, Valentin Cojocaru etc. Remarcabile versurile unui sirian „naturalizat”: Riad Awad - un scriitor fără frontiere. Să nu ne ferim de atât de fertila provincie, care începe să devină, treptat şi paradoxal (pentru unii) ...capitala culturii româneşti...

ORIGINI nr. 11-12/2009

NOVA PROVINCIA CORVINA, Anul XIII, nr. 14-15 (51-52), august 2009, Hunedoara: galantul cavaler/trubadur corvinesc, „cel mai important poet contemporan al Ardealului”, Eugen Evu, după ce, prin lupte epuizante, a biruit „vremi viforoase şi oameni potrivnici” culturii româneşti, oferă, din nou (după o pauză de aproape un an...) infinit mai mult decât un „magazin cultural”: studii de profunzime (la centenarul Noica: Elemente ale spiritualităţii poporului român, în filosofia lui Constantin Noica, de Octavian Valeriu Amzulescu, Omul ca fiinţă valorică, de prof. univ. dr. Ioan N. Roşca), medalioane şi evocări (pentru Maria Gabriella Meloni, Petra Vlah etc.), recenzii de Eugen Evu, Magdalena Schlesak etc., poeme de Maria Diana Popescu, Andrei Zanca, Ovidiu Băjan, Ion Scorobete, Nicolae Crepcia etc. - traduceri-premiere excelente din Giovanni Formagio, Nicola Rampin, Alda Fortini, Aura Piccioni, amintiri şi pamflete „evuiene”...O carte de 120 de pagini, care, prin pitorescul ei de bungust, te ţine cu sufletul la gură! LITERATORUL, Anul IV, nr. 33-34 (113-114), 2009 Bucureşti: directorul Fănuş Neagu şi redactorul-şef Mircea Micu fac bună-risipă de spirit, de dulce Duh cultural medioevic şi umplu, de bunsimţ şi bun-gust al atitudinilor de Duh, paginile revistei „macedonskiene” ca de obicei: „Îl provoc la duel pe Mircea Cărtărescu! M-a jignit în onoarea mea de valah!” - strigă, deplin justificat, contestatarul (CU ARGUMENTE IREFUTABILE!) al „Holocaustului românesc” scriitorul şi profesorul Ion Coja. Celebrul eminescolog N. Georgescu dezvăluie personalitatea lui Nicolae Grigore Mărăşanu. Cititorul se poate dedulci cu interviul luat lui Ellen Stewart, fondatoarea teatrului La MaMa, din New York, de către Grid Modorcea. Cezarina Adamescu mărturiseşte: „În ziua nunţii, am vrut să sparg o vitrină şi să fur lumina”...Despre Întâlnirile cu dumnezeiescul poet Grigore Vieru dă mărturie Tudor Nedelcea...iar Notele de insomniac sunt scrijelite pe piatra veşniciei de „magul” teatrului românesc, Radu Beligan...Un adevărat regal, un mereu festin cultural-spiritual, paginile Literatorului!


Apariții editoriale la CRITERION PUBLISHING - selectiv -

ÎN LIMBA ENGLEZĂ: • YOUTH WITHOUT OLD AGE AND LIFE WITHOUT DEATH. A Romanian Fairy-tale. Preţ: 10 $ • THE MAN WHO TRIED TO CHEAT DEATH. Scary stories from Romania Preţ: 10 $ • DAY AFTER NIGHT. Twenty Romanian poets for the twenty-first century. Preţ: 12$ • GABRIEL STĂNESCU: An Essay About the Romanian Being. Preţ: 7$ • MAC L. RICKETTS. Former friends and forgotten facts. Preţ: 25$. EDIŢII BILINGVE: • GEORGE BACOVIA:Plumb / Lead Preţ:10$ • GABRIEL STĂNESCU: Peisaj cu memorie / Landscape with Memory. Haiku poems. Preţ: 5$ • GABRIEL STĂNESCU: Memorie clandestină / Illicit Memory. Preţ: 10$ • GABRIEL STĂNESCU: Dincolo de niciunde / Back of Beyond. Poeme/Poems. Preţ: 5$ • FRANCISC ION DWORSCHAK: Epoca monarhiei în România. O scurtă istorie / The Monarchy in Romania. A brief history. Preţ: 15$ ÎN LIMBA ROMÂNĂ: • MIHAIL STURDZA: România şi sfârşitul Europei. Preţ: 16$ • MAC L. RICKETTS: Rădăcinile româneşti ale lui Mircea Eliade (vol. 1 şi 2). Preţ: 50$ • NAE IONESCU ÎN CONŞTIINŢA CONTEMPORANILOR SĂI. Crestomație. Preţ: 15$ • BRYAN RENNIE: Reconsiderându-l pe Mircea Eliade. Preţ: 15$ • RADU NEGRESCU-ŞUŢU: Dialogul Teologilor. Nuvele, Eseuri, Articole. Preţ: 12$ • EUGEN GOLDIS: Viaţa lui Iisus Christos. Activitatea apostolilor după înviere. Preţ: 5$ • VASILE POSTEUCĂ: Poeme fără ţară. Preţ: 7$ • GABRIEL STĂNESCU: Ţara şi exilul. Eseuri. Preţ: 12$ • GABRIEL STĂNESCU: Eseu despre fiinţa românească. Preţ: 7$ • GABRIEL STĂNESCU: Ultimele dialoguri cu Petre Ţuţea. Preţ: 7$ • VASILE POSTEUCĂ: Destinul imperial al românilor. Eseuri. Preţ: 7$ • MIHAI EMINESCU: Poesii. Ediţie de pribegie îngrijită de MIRCEA ELIADE Preţ: 7$ • GABRIEL STĂNESCU: Când acasă nu mai este acasă. Versuri. Preţ: 10$ • TERESIA BOLCHIŞ-TĂTARU: Restituiri. Roman. Preţ: 15$ • GABRIEL STĂNESCU: Jurnalul în căutarea poeziei. Preţ: 8$ • MIHAI EMINESCU: Scrieri politice. Ediţie îngrijită de D. Murărasu. Preţ: 15$ • ERNEST BERNEA: Crist şi condiţia umană. Timpul la ţăranul român. Eseu. Preţ: 8$ • HORIA ION GROZA: Sfârşit de veac românesc în America. Eseuri. Preţ: 10$ • ANDREI IUSTIN HOSSU: Cuvinte despre Bacovia sau revelaţiile unui veac. Eseu. Preţ: 7$ • CORNELIU ZELEA CODREANU şi EPO-

CA SA. Crestomaţie. Preţ: 25$ • GABRIEL STĂNESCU: Unde am fugit de acasă. Eseuri. Preţ: 11$ • NAE IONESCU: Îndreptar Ortodox. Publicistică. Preţ: 10$ • EMIL CIORAN: Shimbarea la faţă a României, ediţie bibliofilă, Preţ: 20$ • RUTH BENEDICT: Cultura şi com-porta-mentul la români. Eseu. Preţ:10$ • ANDREI JUSTIN HOSSU: Tăinuind cu Petre Ţuţea. Memorialistică. Preţ: 11$ • MIRCEA VULCĂNESCU: Războiul de reîntregire. Dimensiunea românească a existenţei. Eseuri. Preţ: 11$ • ŞTEFAN BACIU: Poemele poetului singur. Preţ: 9$ • PETRE HOSSU: Memorialul Lucian Blaga. Preţ: 15$ • MIHAIL STURDZA: Trădarea Cârmuitorilor. Eseu politic. Preţ: 25$ • FRANCISC ION DWORSHAK: În apărarea lui Mircea Eliade. Eseuri. Preţ: 12$ • CAIETE INTERNATIONALE DE POESIE/ INTERNATIONAL NOTEBOOK OF POETRY nr 1(2000), 2(2001), 3(2002), 4(2003). 5(2004), 6(2005),7(2006), 8(2007),9(2008) Preţ: 10$/exemplar • ALMANAHUL ORIGINI 2000, 2001, 2002, 2003, 2004, 2005, 2006, 2007, 2008, 2009 Preţ: 15 $/exemplar • GABRIEL STĂNESCU: Românii din Lumea Nouă. Eseu. Preţ: 12$ • ANDREI ZANCA: După ani, după noi... Preţ: 14$ • NIC. SĂCEANU: Hanul blestemat din răscrucea drumurilor. Povestiri. Preţ: 6$ • PAUL GOMA: Săptămâna Roşie. Basarabia şi evreii. Eseu. Preţ: 10$ • PAUL GOMA: Jurnal VII, VIII Preţ: 35$ • RENÉ AL. DE FLERS: Europa liberă şi exilul românesc. O istorie încă nescrisă. Preţ: 20$ • MIRCEA HANDOCA: Convorbiri cu şi despre Mircea Eliade. Preţ: 20$ • ANDREI IUSTIN HOSSU: Memorial D.D.Rosca. Preţ: 10$ • HORIA ION GROZA: Treptele de văzduh ale sufletului şi setea de Dumnezeu. Eseuri. Preţ: 20$ • Pr. GHEORGHE NAGHI: Studii de istoria Bisericii Româneşti în Transilvania şi Banat în epoca modernă. Preţ: 25$ • GABRIEL STĂNESCU: Pentru o definiţie a specificului românesc: Crestomaţie. Preţ: 20$ • MIRON KIROPOL: Când noaptea e mai lungă în om decât noaptea. Poeme. Preţ: 8$ • TITU POPESCU: Colonia compatrioţilor. Preţ: 7$ • EMIL CIORAN ÎN CONŞTIINŢA CONTEMPORANILOR SĂI DIN EXIL. Crestomaţie. Preţ: 20$ • TITU POPESCU: Horia Stamatu. Monografie. Preţ: 8$ • ILEANA MINCULESCU: Iisus din Nazaret. Preţ: 15$ • NIC SĂCEANU: În bătaia vântului pe Campia Bărăgan. Povestiri. Preţ:10$

• AUGUSTIN MACARIE: Maeştri ai artelor plastice române contemporane. Preţ: 30$ • IOSIF TOMA POPESCU: Memorial Iuliu Maniu. Preţ: 12$ • MIRCEA HANDOCA: Mircea Eliade şi corespondenţii săi vol 4 şi 5. Preţ: 25$/ex. • MIHAI POSADA: Opera publicistică a lui Mircea Eliade. Preţ: 20$ • CONSTANTIN VIRGIL NEGOIŢĂ: Origini: eseuri. Preţ: 10$ • PETRE BAICU: Rezistenţa anticomunistă în Munţii Braşovului. Preţ: 5$ • MIHAIL STURZA: România şi sfârşitul Europei: Amintiri din ţara pierdută. Preţ: 20$ • TIMPUL RANĂ SÂNGERÂNDĂ. Poeţi români în Lumea Nouă: antologie. Preţ: 20$ • ŞTEFAN ROMANO: Aquaforte. Tablouri de epoca comunistă. Preţ: 11$ • GABRIEL STANESCU: Curajul de a sfida moartea. Convorbiri cu Mircea Nicolau. Preţ: 12$ • LIVIU ANTONESEI: Nautilius. Structuri momente şi modele în cultura interbelică. Preţ:10$ NOI APARIŢII: • NICOLAE GEORGESCU: Boala şi moartea lui Eminescu. Preţ: 10$ • VALERIA MOCANAŞU: Satul de dincolo de cer Preţ: 10$ • NICHOLAS CATANOY: Orfeu şi maşina Preţ: 12$ • MIRCEA ELIADE: File despre Nae Ionescu Preţ: 9$ • Bio-bibliografia operei lui Mircea Eliade vol. 4 Preţ: 15$ • NICOLAE LUPAN: Din coasta Daciei şi-a Romei Preţ: 15$ • PAUL COSTIN DELEANU: Fiinţa Românească Preţ: 15$ • LAURENŢIU ORĂŞANU: Dicţionar cu umor Geto-Dac Preţ:12$ • GABRIEL STĂNESCU: Dumnezeu m-a salvat din Iad. Convorbiri cu Traian Popescu Preţ: 15$ • HORIA ION GROZA: Reveriile şi orgoliile condeiului Preţ: 25$ • FRANCISC ION DWORSCHAK: N. C. Paulescu şi insulina Triumf şi agonie Preţ: 20$ • GABRIEL STĂNESCU: Mircea Eliade. Odiseea omului modern în drum spre Itaca. Preţ 15$ • BRYAN RENNIE: Mircea Eliade finalitate şi sens. Crestomaţie. Preţ: 20$ • GABRIEL STĂNESCU: Petre Ţuţea în conştiinţa contemporanilor săi. Preţ: 25$ • IONEL NECULA: Aurel Cioran, fratele din leprozerie. Preţ: 13$ • OVIDIU VUIA Despre boala şi moartea lui Eminescu. Preţ: 10$ • ION FILIPCIUC Simptomuri politice în boala lui Eminescu. Preţ: 10$ • PAUL GIRAUD C. Z. Codreanu şi Garda de Fier. Preţ: 10$ ÎN PREGĂTIRE: • GABRIEL STĂNESCU: Aventura culturii româneşti în America: eseuri • MAC L. RICKETTS: Mirce Eliade şi Mihail Sebastian

Trimiteți cec sau money order la adresa: CRITERION PUBLISHING, P.O. Box 930698 Norcross, GA,30043, USA. Pentru mai multe informații telefonați la 678-376-1117 Vizitați-ne pe internet la: www.origini.uv.ro


Tematica numerelor viitoare: 1-2-3 4-5 6-7-8

Pâine şi circ în vreme de crizã Vintiã Horia, exilatul Culturã şi politicã

www.origini.uv.ro


ORIGINI 11 12 2009