Page 1

¸ în stare sã “Istoria exilului o pot face numai câteva personalitãti creeze într-un ritm românesc, pe care numai ele îl pot simtii ¸ şi întelege.” ¸ VINTILĂ HORIA

VOL. XIV NO. 1 - 2 - 3 (150 - 151) JANUARY, FEBRUARY, MARCH 2010 A REVIEW OF LITERATURE, IDEAS, AND THE ARTS SPONSORED BY LITERART XXI THE INTERNATIONAL ASSOCIATION OF ROMANIAN WRITERS and ARTISTS & CRITERION PUBLISHING

Pâine şi circ în vreme de crizã


LiterArt - XXI THE INTERNATIONAL ASSOCIATION OF ROMANIAN WRITERS & ARTISTS - ASOCIAȚIA INTERNAȚIONALĂ A SCRIITORILOR ȘI OAMENILOR DE ARTĂ ROMÂNI Din dorinţa de a promova talentele româneşti în lume, în SUA a luat fiinţă în 1995 The Interantional Association Of Romanian Writers & Artists (Asociaţia Internaţională a Scriitorilor și Oamenilor de Artă Români). Asociația îşi propune a fi o punte de legătură între scriitorii şi oamenii de artă din emigraţie şi cei din România şi să reflecte efortul de bună înţelegere între promovarea literaturii şi artei româneşti de valoare pe plan internaţional. Idealul nostru este de a impulsiona şi a face cunoscută lumii, creaţia românească dincolo de barierele de limbă, naţionalitate sau cultură. Urmărim înţelegerea între oameni, informarea lumii asupra culturii şi bogăţiei spirituale a poporului român, crearea de oportunităţi pentru afirmare şi comunicare. Asociaţia, care va fi în exclusivitate dedicată talentelor literare, ale criticii, artei şi culturii, se concentrează în a prezenta lumii, dincolo de situaţia politico-socială a României, reuşitele de excepţie ale creaţiei româneşti care se cer neîntârziat puse în contact cu cultura internaţională. Poate fi membru al acestei organizaţii orice persoană care are o activitate literară, cei angajaţi în profesiuni corelate cu cartea sau jurnalistica, fie că sunt editori, artişti sau fotografi, desenatori de coperte, specialişti în computer, tipografi, etc.. Membrii acestei asociaţii pot fi în acelaşi timp membri ai altor organizaţii sau societăţi scriitoriceşti sau de artă. Este binevenit în calitate de Friend-Member (prieten) oricine doreşte să colaboreze cu noi. În programul organizaţiei LiterArt X XI, care va avea sediul în Atlanta, Georgia - USA, şi reprezentanţi în Europa, Australia şi Africa de Sud, se află: -un concurs la 2 ani deschis membrilor Asociaţiei pentru lucrări literare şi de artă, inclusiv în manuscris; -traduceri în limba engleză, publicarea de cărţi şi de albume de artă şi difuzarea lor în USA; -sprijin în publicarea de articole şi comentarii în presa din lume, cu precădere în America; -laborator de creaţie, constând în întâlniri între creatori români sau aparţinând altor culturi, puţin cunoscute în USA; - publicarea revistei Origini (Romanian Roots), a Almanahului Origini şi a Caietelor Internaţionale de Poezie.

SUMAR Gabriel Stănescu Ion Coja Teresia B. Tătaru

Emigraţia ca inconvenient Mioriţa Unde ne sunt eroii?

3 5 15

Ancheta Revistei: Pâine şi circ în vreme de criză

18

Horia Ion Groza, Petru Ursache, Ileana Minculescu, Theodor Codreanu, Mihai Posada, Simona Grazia Dima, Constantin Eretescu, Adrian Botez, Liviu Ioan Stoiciu, Nicolae Dima, Valeria Mocanu Radu Mihai Crişan Ovidiu Hurduzeu Traian Chelariu

Nevroze Mihai Eminescu, Economistul politic “Roşii” contra “Verzi”: cominternul contra ţăranilor şi a ţărăniştilor În căutarea Atlantidei

38 41 45 48

Supliment: “Astăzi începe de mâine” de Sorin Isvoran Ion Lazu, Valeiu Râpeanu, Neagu Juvara, Pr. Gh. Naghi, Ileana&Marcel Mateescu Mihai Buracu TheodorDamian Claudia Voiculescu Mihai Eminescu William C. Cross Horia Ion Groza Gabriel Stănescu Stefan de Faz Anca Chelariu Eugen Evu George Băjenaru George Bodea Isabele V. Scraba Rene Alecu De Flers Lucian Gruia Adrian Botez Mihai Posada Vlaicu Ionescu Gheorghe Naghi

Bărăganul, cimitir pentru mulţi oameni nevinovaţi Asasinate morale poezii poezii

51 55 57 61

texte paralele

63

Mersul pe mijlocul drumului Însemnări din pântecele balenei interviu I. P. Culianu, gnosele dualiste şi cosmologia la români jurnal de cărţi

65 73 76 80

Mircea Eliade. O colaborare cu bucluc Radio Europa liberă şi exilul românesc

90 94

84

Biblioteca din Alexandria necrolog

97 104

Tradition Through Revista revistelor din America

106 109

ACEST NUMĂR ESTE ILUSTRAT CU REPRODUCERI DUPĂ LUCRĂRI PLASTICE DE VLAICU IONESCU

NU TOATE PUNCTELE DE VEDERE EXPRIMATE ÎN ARTICOLELE COLABORATORILOR CORESPUND OPINIILOR EDITORULUI

ISSN 1094 - 5814

ORIGINI

romanian roots A Review of Literature, Ideas and The Arts Sponsored by “LiterArt XXI” & Criterion Publishing P.O. Box 930698 Norcross, GA,30043, USA Tel & Fax: (678) - 376 - 1117 EDITOR: GABRIEL STĂNESCU EDITORIAL BOARD: GEORGE ASTALOȘ, ȘTEFAN AUGUSTIN DOINAȘ, PAUL BARBĂNEAGRĂ, CONSTANTIN VIRGIL NEGOIȚĂ, MAC LINSCOTT RICKETTS, AUREL SASU, ŞTEFAN STOENESCU ASSOCIATE EDITOR: VIRGINIA STĂNESCU PRODUCTION EDITOR: Mihai Grigore

www.origini.ro e-mail: gabi_stanescu_origini@yahoo.com Pentru abonament trimiteţi personal cec sau money order pe numele: LiterArt XXI - Origini, la adresa: P.O. Box 930698 Norcross, GA,30043, USA PREŢUL UNUI EXEMPLAR USA: $ 5 Europa: 5 EU România: 5 LEI PREŢUL UNUI ABONAMENT ANUAL USA, Canada: $ 50 Europa: 50 EU România: 50 LEI de susţinere: + 50$

Manuscrisele nepublicate nu se înapoiază. Autorii vor primi răspuns la Poșta Redacției în ordinea primirii materialelor. Rugăm colaboratorii noștri să trimită articolele, culese în formatul word 1997 sau 2003, corectate şi cu diacritice.


ORIGINI nr. 1-2-3/2010

EDITORIAL

3

GABRIEL STÃNESCU

EMIGRAÞIA CA INCONVENIENT Scriitorul Dan Culcer de la Paris, editorul unei extrem de interesante reviste electronice, „Asymetria“, îmi trimite prin e-mail un articol semnat de Ștefan N. Maier „Ne-aţi trădat, emigranţilor! Ba v-am salvat, nefericiţilor!“, al cărui titlu incitant presupune şi înţelegerea unei dihotomii care reflectă în fond două puncte de vedere opuse despre emigranţi şi despre emigrare, ca fenomen socio-economic major al lumii de azi. Nu e ceva nou că mulţi dintre compatrioţii noştri rămaşi în ţară, vor continua să trăiască „marginali într-o lume marginală“, cum spune autorul, în timp ce pentru emigranţi mai există o şansă: împlinirea materială, visul oricărui om sărac, aflat în căutarea acelei libertăţi iluzorii care a constituit şi constituie încă semnul distinctiv al maşinii de propagandă yan-kee. Bine ar fi să facem întâi distincţia dintre emigraţie şi exil. în timp ce emigraţia e determinată de cauze economice, exilul are la bază motive politice. Conform unor analişti politici, exilul s-a încheiat imediat după căderea comunismului, în 22 decembrie 1989, aşa că Ştefan N. Maier se referă cu siguranţă la emigraţia masivă de după această dată. De ce românii au simţit gustul libertăţii abia acum şi nu în comunism? De ce nu şi-au manifestat dorinţa de a emigra atunci, riscându-şi poziţia socială care implica conflictul deschis cu Securitatea, degradarea relaţiei cu colegii de muncă, cu prietenii, cu rudele? Răspunsul e simplu: din lipsa de curaj şi din dorinţa perpetuării “unui trai călduţ”, a unei slujbe în care, de bine-de rău, omoram timpul, crezând că prin acest soi de comportament ne revoltăm, într-un fel, împotriva sistemului. E adevărat, printre cei plecaţi în Occident şi în Lumea Nouă au fost mulţi aventurieri, escroci, chiar hoţi şi criminali notorii, securişti, informatori, dar şi oameni cu un background notabil, unii reprezentând vârfurile inteligenţei umaniste şi tehnice româneşti. Fiecare a avut motivele sale, fie politice, fie „personale“, fie de altă natură. Nu e exclusă posibilitatea ca omniprezenta Securitate să-şi fi trimis şi oamenii ei sau că unii emigranţi au fost cooptaţi de odioasa instituţie sau condiţionaţi ori monitorizaţi de aceasta în procesul emigrării. Dacă nu întotdeauna de libertate putea fi vorba, de căutarea unui loc decent, sigur, de o profesi-

une bine remunerată, da! Emigraţia a fost o opţiune individuală, nu colectivă, ea a presupus riscuri enorme şi înainte, şi în procesul de adaptare la noua cultură. Găsirea unei slujbe nu e uşoară, învăţarea limbii poate constitui un handicap în comunicare, cu alte cuvinte tot acest proces de „naturalizare“, ca să folosim limbajul oficial instituţionalizat, durează un timp indefinit şi poate, pentru unii, nu se încheie niciodată. Acea „desţărare“ de care vorbea Aron Cotruş se resimte în viaţa psihică şi poate crea stări conflictuale inimaginabile, începând cu propriul sine şi continuând cu manifestarea acesteia în cadrul comunităţii etnice. Cât despre fericire nici vorbă. Cioran scria prin 1933 că, nu a întâlnit în peregrinările sale nici un român fericit. Dar probabil că pentru mulţi dintre noi, nu-ţi trebuie prea mult să fii fericit. E adevărat că Ţara se resimte după o serie de absenţe la toate nivelurile socio-profesionale, dar într-un fel, fiecare dintre noi, oriunde ne-am afla şi indiferent pentru cine am lucra, tot români rămânem. Orice am face nu ne putem schimba. Abia într-o cultură străină apar întrebările de identitare, de felul: cine suntem? ce voim? încotro ne îndreptăm? Cât despre neocomunismul şi anticomunismul dâmboviţean, noi cei din emigraţie nu le putem schimba sau influenţa. Sunt prea puternice structurile care le perpetuează. S-a vorbit de o nouă revoluţie. A cui? A morţilor din decembrie 1989? A copiilor şi tinerilor de atunci care acum sunt oameni maturi şi care dezamăgiţi, deziluzionaţi de acapararea puterii de către o clică politică străină intereselor ţării, emigrează sau deja au emigrat? E adevărat că lăsând în urmă părinţi, copii, fraţi, prieteni, fiinţe dragi, amintiri, cruci putrede şi oseminte de familie peste care creşte iarba uitării... Nu v-aţi gândit niciodată că „satul global“, de care se face atâta caz azi şi în care România e tratată ca o colonie, bună doar de piaţă de desfacere şi mână de lucru ieftină, se va identifica curând cu imaginea unui sat părăsit? Ciobanii români pe care-i admira Mircea Eliade pentru curajul lor de a străbate Europa întreagă, de la Urali la Pind, nu sunt oare strămoşii noştri, precursori în arta emigrării? Nu ştiu dacă plecarea aceasta masivă a românilor e cea mai bună soluţie. Mă uit la mexicanii care fug cu sutele de mii în Statele Unite, lăsând acasă sărăcia, sfidând corupţia politicienilor au-


4

EDITORIAL

autohtoni şi încercând să-şi croiască o viaţă mai bună, dar nu pot găsi de lucru decât în construcţii sau la cules pe plantaţii, făcând practic munca negrilor de acum câteva sute de ani. Mulţi eşuează, ocupându- se de tranzacţii periculoase, precum transportul şi distribuţia drogurilor, o plagă greu de eradicat. V-am dat acest exemplu pentru a vedea şi partea înnoptată a lucrurilor, nu doar febra america¬nilor pentru succes în afaceri. Aşa cum aici - o ţară prin definiţie a emigraţiei - semnificaţia acordată verbului „a fi“ şi „a voi“ este determinantă de cea a verbului „a avea“. Vi se pare stranie această afirmaţie? Desigur că la nivel macro-social “a avea” e esenţial, iar ca individ nu înseamni altceva decât o cifră un număr „cântărit“ sau măsurat în raport cu venitul pe care îl aduci. Pe nimeni nu interesează cine eşti, ce gândeşti, care e contribuţia ta spirituală într-o societate care e dominată de puterea banului. înainte însă ca societatea să te măsoare, să te cântărească prin cât câştigi, interesată să-ţi tragă din câştig cât mai multe taxe, există un proces de conştiinţă al fiecăruia dintre noi, proces în care alegi exact ceea ce ţi se potriveşte sau - forţat de împrejurări - să alegi contrariul. Aş vrea să fiu bine înţeles: cine pune semnul egalităţii între emigraţie sau fugă, cum zice autorul nostru, şi trădare, cred că greşeşte fundamental. Un¬deva raţionamentul acesta vădeşte o oarecare doză de diabolică invidie, care-mi aminteşte de logoreea ace¬lora care, la serviciul de personal ne mustrau straşnic că am depus actele de plecare definitivă din ţară. Am trecut şi eu prin acest proces de spălare a creierelor, odată ce decisesem să-mi iau lumea în cap. Ce să mai spun despre cărţile care ar fi trebuit să mă formeze? N-am ales din bibliotecă, la plecare, decât puţine, re¬stul fiind „cu conţinut depăşit“. Nu aşa se etichetau în epoca proletcultistă cărţile moştenite de la cea mai înfloritoare epocă culturală: cea interbelică? Dovadă clară a prăpastiei dintre ceea ce aspiram să fiu, şi ceea ce societatea mă obliga să devin, conform ideologiei marxiste, încă de la primirea cravatei roşii până la pensie. E adevărat, unii dintre emigranţi, pe care i-am cunoscut şi eu, au prosperat, integrându-se în noua societate, dar nu toţi. Nu judecaţi, vă rog, mecanicist acest proces. Accentul, limba adoptivă, comportamen¬tul te pot trăda la orice pas. Iar a găsi un serviciu bine plătit şi a lucra într-o instituţie cu aer condiţionat e un proces care durează ani sau care nu rămâne decât o simplă dorinţă a subconştientului din noi. Nu ascultaţi ce spun emigranţii care vin în ţară după ani, doar ca să se laude cu ceea ce au realizat materialiceşte. Dar omul nu e făcut de Dumnezeu doar din oase, came şi muşchi, omul e şi „o trestie gânditoare“ după Pascal. E adevărat, nu-s nevoiţi să fure, sau să

ORIGINI nr. 1-2-3/2010

cerşească dar sunt şi ei un fel de „sclavi fericiţi“, care, cu diplomele în buzunar, trăiesc cu regretul că au venit prea târziu pentru a se realiza, aşa că se mulţumesc cu ceea ce găsesc, printr-o aprigă concurenţă, cu toate că joburile sunt mult sub calificarea lor. Oare ştiu cei din ţară cât trebuie să munceşti pentru a putea să dovedeşti băncii care îţi împrumută banii, chiar şi contra unei dobânzi care, de cele mai multe ori, are o valoare de trei ori mai mare decât cea a casei şi pe care o poţi pierde oricând şi nu din vina ta? Cum crede autorul că se va rezolva acest con¬flict (de interese?) dintre Ţară şi Emigraţie? în nici un caz prin “învăţăturile” provenite din experienţa emigranţilor, care ar putea deveni credibile pentru cei din ţară şi care nu trebuie să aibă, în astfel de împrejurări un aşa-zis complex de inferioritate. Ceea ce rămâne emblematic din Odiseea lui Homer e că Ulise (un fel de patron modem al emigranţilor) a ajuns până la urmă în Itaca sa natală, cu toate peripeţiile şi aventurile prin care a trecut. Ce vreau să spun cu asta? Că în fiecare din noi supravieţuieşte această dorinţă de a se întoarce acasă, după fiecare călătorie prin locuri necunoscute, de multe ori neprietenoase şi inaccesibile sistemului nostru nativ de valori... Pentru că adevăratul conflict adus în stadiu de pro¬ces de conştiinţă, de dl. Maier, erijându-se în ipotetic susţinător când al cauzei românilor din ţară, când al „desţăraţilor“, este acela dintre valorile native, sin¬gura zestre cu care am venit în Occident sau Lumea Nouă, şi valorile adaptative, în stare de germinaţie, pe un pământ pe care construim o casă a noastră mare, cu multe odăi, chiar mai multe decât am avea nevoie, dar pe care nu-1 simţim ca fiind al nostru sufleteşte. A doua generaţie de emigranţi, e dovedit, nu-şi va mai pune problema identităţii culturale; con¬flictul de care vorbeam nu va mai fi resimţit de nepoţi, ei fiind dejacetăţeni ai ţărilor unde au emigrat bunici- ilor, pe care poate nici nu i-au cunoscut. Între „trădare“ şi „salvare“ aceşti doi poli ai unui scenariu imaginar, conflictul nu e atât de grav, cât este miezul tragic al deznodământului acestui fenom¬en în sine: a doua generaţie de emigranţi nuşi va mai pune nici una din problemele pe care le punem noi acum, cu atât mai puţin cea a identităţii lor culturale. Cultura de tip melting-pot “topeşte” orice deosebire şi aduce la acelaşi numitor comun orice tentativă rebelă de a fi specific, de a fi tu însuţi.. Ştiţi că, în Chicago şi Detroit, oraşe vechi ale emigraţiei româneşti sunt străzi întregi locuite de mii de americani cu nume româneşti, dar care au uitat complet limba română?


ORIGINI nr. 1-2-3/2010

POLEMICI CORDIALE

5

ION COJA

MIORIÞA Rândurile de faţă sunt scrise dintr-un impuls polemic, stârnit de numărul tot mai mare al referinţelor stupide, deşucheate sau de-a dreptul tembele care apar în presa românească şi pe la autori mai căzniţi, având ca ţintă comportamentul „mioritic” al ciobănaşului sau alte aspecte ale celebrului text. Paharul răbdării şi al toleranţei mele faţă de imbecilitate ca debilitate mentală s-a fost umplut când am auzit de Nicolae Manolescu, de însuşi Nicolae Manolescu, că ar fi scris undeva sau a afirmat cândva, în faţa studenţilor, că Mioriţa ar trebui inclusă în opera poetică a lui Vasile Alecsandri... Chip, Doamne, că Alecsandri ar fi „stilizat-o” într-atât încât nu mai aparţine folclorului, sufletului etnic românesc etc., ci a devenit o creaţie a unui autor anumit, numitul Vasile Alecsandri!... Manolescu îmi aduce astfel aminte de acel truditor ingenuu la Căile Ferate care a ieşit la pensie după o viaţă întreagă petrecută pe lângă vagoane, ale căror roţi le-a ciocănit cu o conştiinciozitate ireproşabilă zi de zi, pe ploaie, pe ninsoare sau pe arşiţă, vreme de câteva decenii. La pensie ieşind acel Nae Manolescu, tot staful CFR-ului s-a adunat în păr să-l sărbătorească în mod exemplar pentru ceilalţi salariaţi. „Spune-mi, nene Nicky, i-a zis însuşi ministrul de resort, acum când ieşi la pensie după o carieră, repet, aşa de ireproşabilă şi de exemplară, cu ce-ţi putem fi de folos? Ai vreo dorinţă mai deosebită pe care noi am putea să ţi-o împlinim? Hai, zi, nu te sfii!” La care ceferistul Manolescu a îndrăznit să fie ca niciodată de sincer şi descătuşat de prejudecăţi: „Da, domnule ministru, acum, că plec dintre triaj pentru totdeauna, n-aş vrea să mor înainte de a afla la ce folosea ca eu să trec pe la toate vagoanele şi să tot dau cu ciocanul în roţile alea, săracele de ele?!”... Cam aşa şi cu Nicolae Manolescu al nostru: iese la pensie, dă colţul mâine-poimâine şi nu a aflat, căci nu l-a căutat, răspunsul la o întrebare pe care şi-o pune orice tînăr cât de cât preocupat de fenomenul literar românesc. Eu unul m-am ales încă din liceu cu această întrebare: cât din Mioriţa „lui Alecsandri” este text autentic şi cât i se datorează romanticului boier? Şi tot în anii de liceu am aflat răspuns, simplu, mergând la alte variante ale Mioriţei şi constatând, cu nesfârşită încântare, că există variante ale Mioriţei -varianta Tocilescu, Densusianu şi altele, uitate acum de mine, cel puţin la fel de reuşite ca text literar... Ca literatură! Ca literaritate! Aşadar,

Nicolae Manolescu a trăit toată viaţa sa atât de total dedicată literelor româneşti cu convingerea ieftină că Mioriţa nu există de fapt... Nu există ca text folcloric, ca reper etnic sufletesc, ca „mit fondator”! Păi handicap mai deformator de suflet de literat român mi-e greu să imaginez... E ca şi când aş descoperi că Manolescu nu ştie că există o baladă populară, modelatoare de suflet etnic, ţinând de un weltanscauung românesc, numită generic Mioriţa ş.a.m.d. Dar, mult mai grav, Manolescu ştie de acest text şi n-a dat pe el nici două parale... Ceea ce grav n-ar fi fost, recunosc, dacă ar fi ajuns până la noi numai Mioriţa „lui” Alecsandri. Aşa că Nicolae Manolescu, în sinea sa sincer ca şi cheferistul de mai sus, probabil că ne căinează, noi suntem năucii care trăim de-o viaţă cu acest reper sufletesc fals care este Mioriţa cea inexistentă pentru lucidul şi realistul, ca orice liberal autentic, Nicolae Manolescu!... E ca şi când am descoperi că G. Călinescu, autor al Istoriei literaturii române, cum îl ştie toată lumea, n-a citit niciodată Luceafărul... Sau l-a citit, dar nu cu mare atenţie: ştie el, că doar de-aia e ditamai savantul, că este vorba de o traducere, o versificare a unui basm german. Nu merită luat în seamă... Şi recitit cumva! Alături de Nicolae Manolescu „se postează” de la sine neisprăviţii care găsesc cu cale să se pronunţe superiori şi lucizi asupra propriei lor condiţii de român pentru a o repudia, cu indignare, ca pe un trist produs al spiritului mioritic. Da, zic aceştia, Mioriţa este un text fundamental pentru conştiinţa etnică românească, numai că rezultatul răspândirii la scară naţională a acestui text a fost lamentabil: generalizarea printre români a resemnării laşe, lipsite de vlagă în faţa provocărilor cu care istoria încearcă fiecare popor. Românii, mai ales cei de azi, au avut neşansa să moştenească din părinţi acest text deformator şi pervertitor de suflete... Poporul român, cu sute de ani în urmă, a inventat şi adoptat soluţia mioritică, cea mai lipsită de bărbăţie, lipsită de „şira spinării”, cum s-a pronunţat de curând un trubadur pârît, devenit pedagog naţional. Cândva, orice lăutar ştia să cânte Mioriţa şi deseori i se cerea s-o facă... Azi, un lăutar burduhănos şi unsuros, preferă Mioriţa la proţap... De când n-ai mai citit-o, amărîtule?! Dar trebuie să-i mulţumesc histrionului pentru neruşinare, abia aşa paharul lehamitei mele, iată-l,


6

POLEMICI CORDIALE

deversează în sfârşit... Făcându-mă să le propun, celor capabili să mai priceapă ceva. O INTERPRETARE CUMINTE LA MIORIŢA Pornesc de la un dat unanim acceptat: Mioriţa a fost la origine un colind. Mi-aduc bine aminte mirarea cu care, student fiind, am luat cunoştinţă de acest detaliu „biografic” al baladei, la cursul lui Mi-hai Pop, bătrînul. La vremea mea am fost colindător înfocat. Ani la rând am mers în seara de 23 decembrie cu Bună, bună seara la Moş Ajun, a doua zi cu Bună, bună dimineaţa la Moş Ajun, în seara de Crăciun cu Florile dalbe, de Crăciun cu Steaua, cu Pluguşorul în ultima zi a anului, iar în prima zi de An Nou, cu Aratul şi semănatul. Textele colindelor le luasem de la copiii mai mari şi nu vedeam nicio posibilitate ca vreun colind să semene cu Mioriţa... Abia apoi am aflat şi am priceput că în satul tradiţional colindele erau altele, atât ca funcţie, cât şi ca text. Mai întâi că nu se mergea pe la toate casele cu acelaşi text. De cele mai multe ori colindul însemna un text pregătit ad hoc, adică într-un scop anumit, acela, imaginat anume pentru fiecare casă unde se facea uratul, un text „personalizat”, care dezvolta un detaliu legat de „istoria” familiei respective. Dacă gazda era pătimaş vânător, i se zicea colinda Cerbului, alta decât colinda pentru o gazdă împătimit pescar. Şi aşa mai departe... Altă informaţie: colindătorii se organizau în cete cu multă vreme înaintea zilelor de colindat şi pregăteau un repertoriu anumit, cam la fel cum fac elevii de azi când pregătesc din timp o serbare şcolară. Desigur, era o participare colectivă, dar cu talent literar creator nu puteau fi toţi. Puteau să aibă gust literar bun şi să recunoască literaritatea unui text, ceea ce este altceva. Dar de regulă, într-un astfel de grup, unul sau cel mult doi sunt „mai” autori decât ceilalţi, creatori propriu zişi. Cu ani în urmă, la o sesiune ştiinţifică, am ascultat o comunicare despre o colindă culeasă pe la 1900, de Constantin Brăiloiu, colindă imaginată special pentru o gazdă care fusese implicată întrun accident de cale ferată ce făcuse multă vâlvă la vremea respectivă. ...Cred că atunci s-a declanşat în mintea mea procesul asociativ, de idei şi fapte, al cărui rezultat sunt însemnările de faţă. Aşadar, am înţeles eu, colinda putea să fie legată şi de o întâmplare anumită din viaţa familiei colindate, de un „accident”! Evident, colinda inspirată de accidentul CFR nu putea supravieţui, nu se putea impune conştiinţei colective, căci puţine sunt familiile astfel lovite, aşa cum puţine sunt şi accidentele feroviare, din fericire. în schimb, moartea năpraznică a unui

ORIGINI nr. 1-2-3/2010

păcurar era în vechime un „accident” care ocolea puţine comunităţi rurale. Câteva cuvinte despre ciobănie, despre oieritul tradiţional. Este greşită imaginea, oarecum curentă, a „ciobănaşului cu trei sute de oi”, care trece prin marginea satului spre a umple de dor inima fetelor. Ciobanii de odinioară străbăteau cu oile sute de kilometri, până departe de casă, deseori trezind ostilitate printre localnici. Drumul lor era plin de felurite „provocări”, la care nu era uşor să le faci faţă. Străbunicul meu Licoi, din Răşinari, ducea turma la iernat în bălţile Nistrului, alţi DuDuiem iernau în Crimeia, iar sate de mocani plecaţi cu oile şi care au fost prinşi de Revoluţia rusească departe de casă, ne-maiputând să se întoarcă, se găsesc mai multe, dincolo de Bug şi până la poalele munţilor Caucaz... Oieritul era primejdios în mai multe feluri şi pretindea bărbaţi adevăraţi, tari de „vîrtute”... La români ciobănia poate fi comparată cu marinăria la englezi. Prin marinari, prin corăbieri s-a lăţit teritoriul limbii engleze, dusă astfel până la capătul Pământului. Limba română, la rândul ei, a cucerit teritorii noi mai ales prin ciobanii întemeietori de sate în proximitatea teritoriul româno-fon, dincolo de Nistru sau de Tisa, ocupând şi românizând teritorii nelocuite, pustii la acea vreme. Turmele plecau la iernat grupându-se, ca nişte flote ale uscatului, căci o turmă răzleaţă se oferea unor primejdii mult prea mari. Drept care ciobanii erau bine militarizaţi, înarmaţi şi pregătiţi să facă faţă atacurilor unor răufăcători. De regulă ciobanii se întovărăşeau la drum, asociindu-se pe bază de încredere reciprocă, atât de omenească, de indispensabilă societăii umane. In aceste condiţii, satul de munte, mocănesc, de unde se pleca în transhumanţă, nu era deloc ocolit de vestea neagră a omorului, a crimei nelegiuite căreia să-i fi căzut victimă un fecior din sat, probabil mai neştiutor de răutăţile lumii. Iar când omorul ce producea în interiorul „asocierii”, crima atingea culmea nelegiuirii! Nu mi-e greu să mi-1 imaginez pe acel flăcău fără de noroc care să le fi fost tovarăş de copilărie celor din ceata de colindători, bun prieten aşadar. Cu ce colind se puteau înfăţişă foştii tovarăşi de jocuri şi isprăvi tinereşti la casa bătrânei mame, cea cu brâul de lână?... Colindătorii nu puteau ocoli „subiectul”. Tot satul o căina şi sângera alături de sufleţelul bietei mame. Făcându-i un colind pe acest „subiect”, subiectul nu putea fi ocolit sau schimbat, fecioraşul nu putea fi înviat şi adus acasă ori pus să se lupte, biruitor şi pilduitor, cu tâlharii! Mortul de la groapă nu se mai întoarce... Moartea nu dă nimic din de apucă să ia! Şi atunci cum să fie prezentate lucrurile?! în ce fel ca în felul acela să mângâie cât de cât sufletul maicii


ORIGINI nr. 1-2-3/2010

POLEMICI CORDIALE

bătrâne? Imbecilii de azi se revoltă: de ce mândreţea aceea de voinic nu s-a apărat? De ce s-a împăcat cu soarta lui, atât de nedreaptă, pe care alţii i-au hotărît-o?!... Bieţi infantili, care nu pricep că în momentul când „textul” a fost „scris”, eroul era mort, mort nu în imaginaţia autorului, ci în realitatea cea mai dureroasă, a faptelor. Venind la uşa mamei, ceata de colidători nu avea ce căuta acolo decât dacă aducea o formulă salvatoare, sufleteşte vorbind. Salvatoare pentru mamă! De regulă, la asemenea năpraznă - vezi cazul recent şi atât de asemănător al handbalistului Marian Cozma, cei mai mulţi care vin să mângâie prin prezenţa lor suferinţa familiei, a părinţilor, a mamei îndeosebi, nu găsesc cuvinte potrivite. Unii chiar o declară explicit: „nu avem cuvinte...” Ceata de colindători trebuie să se fi frământat tare mult atunci când s-a decis s-o colinde şi pe bătrână. Bănuiesc că nici nu se putea să nu meargă cu uratul la mama prietenului dispărut. Dar cu ce cuvinte, cu ce text s-o colinzi când toată lumea, pretutindeni şi dintot-deauna, în asemenea împrejurări, nu găseşte cuvinte potrivite?... E foarte probabil că mulţi au trăit acest sentiment, al neputinţei de a face ceva, ceva care să se potrivească pentru a micşora suferinţa maximă, a mamei care a pierdut un copil, odorul ei... Nu poate fi durere mai mare! Şi e de bănuit că nu totdeauna şi nici la fiecare caz de omor, ci numai o dată, o singură dată cineva a găsit formula potrivită, textul cu care să aibă curajul să se prezinte în seara de Ajun la uşa casei îndoliate. Căci aceasta a fost funcţia primordială a Mioriţei: să aline suferinţa mamei... Să-i ofere bietei femei o interpretare a morţii fiului drag care să-i modifice percepţia catastrofei. Nu relatarea faptelor este ţinta textului, ci efectul asupra bătrânei, asupra familiei care, din tinda casei, asculta jelania colindei: Pe-un picior de plai, Pe-o gură de rai... Repet: punctul de plecare a fost un fapt real. Petrecut de nenumărate ori în lumea românească. Odată făptuită crima, nenorocirea devenea un dat imposibil de ocolit. Nimic nu se mai putea face. Aparent, nimic! Dacă totuşi cevaceva tot se mai putea face, acel ceva nu era pentru victimă, ci numai pentru cei rămaşi în viaţă ca să sufere tot restul zilelor lor... Numai pentru suferinţa lor se mai putea face sau încerca ceva. Ceva care să-i ajute să „vadă” altfel cele petrecute. Aceasta era şansa colindătorilor şi totodată datoria lor, ca artişti: să găsească formula, textul mângâietor cu care să ajungă la sufletul bietei mame, ogoindu-1...

7

VIAŢA CA PEDEAPSĂ A FĂPTUI / ÎNFĂPTUI CA EXERCIŢIU A vedea în Mioriţa un text imaginat de colindătorii care merg la mama ciobănaşului ca să o „panseze”, cred că este o perspectivă utilă mai ales pentru cei care se grăbesc să proclame precaritatea unui aşa zis comportament „mioritic”. Acest comportament nu este cel real, al ciobănaşului, despre care nici nu se ştie cum a murit în fapt. Creste un comportament imaginat de prietenii apropiaţi ai ciobănaşului, ciobănaş care nu mai putea fi „salvat” decât în planul ficţiunii, al unei ficţiuni care s-o ajute pe bătrâna maică să-şi mai ducă zilele lăsate de la Dumnezeu, zile pe care nu se mai simţea în stare să le suporte, îi va fi fost oare măicuţei de mocănaş mai uşor după ce vor fi trecut pe la fereastra ei colindătorii şi vor fi desfăşurat dinaintea uimirii sale tabloul fantast al nunţii cosmice?... E greu de spus! Dar cu siguranţă le-a fost mai uşor după aceea colindătorilor înşişi, participanţi şi ei la jalea lăsată în urmă de dispariţia camaradului... Desigur, a fost „o clipă astrală” aceea în care a fost imaginată colinda măicuţei lovite de cea mai nedreptă dintre nenorocirile ce se pot abate asupra unui om. Cine va fi fost acel colindător „de geniu”?!... Nu vom şti niciodată. O singură certitudine: nu a fost Vasile Alecsandri, domnule Manolescu... Dar încă mai semnificativ este „succesul la public” al acestei colinde, al formulei prin care moartea s-a transfigurat şi a căpătat alt chip, devenind astfel mai uşor de îndurat. Ba chiar dându-ţi sentimentul ciudat şi neaşteptat că transformă crima într-un eşec al asasinilor. Căci ei au gândit să-l dea morţii pe fecior, şi iată, moartea lui nu mai este moarte! Moarte mizeră şi urîtă, netrebnică ca înşişi făptaşii ei. Ci este cu totul altceva! Un spectacol cosmic, al întregii firi, care îl salvează pe fecior din mizeria asasinatului laş, proiectându-1 transfigurat în peisajul cosmic, celest, şi atribuindu-i o postură mântuitoare, la care râvneşte orice mamă: să-şi vadă feciorul mire! I se oferă mamei această bucurie, fictivă, dar potenţată miraculos şi mângâietor de viziunea binecuvântatului „autor” al colindei. Recuperându-1 astfel pe cel ucis pentru partea frumoasă, nobilă a existenţei, a fiinţei umane. Aidoma morţii, care nu dă nimic înapoi, funcţionează când şi când şi „teroarea istoriei”. Sunt momente în istorie când Istoria te striveşte, nu-ţi dă nicio şansă de a-ţi alege destinul, nu ai cum să i te pui de-a curmezişul ori s-o ocoleşti!... Seamănă moartea ciobănaşului, odată petrecută, cu unele momente din istoria Neamului, zice Mircea Eliade, momente în care biet românul nu avea cum să se împotrivească


8

POLEMICI CORDIALE

cataclismului, la fel cum nici ciobănaşul nu a putut evita trădarea, sperjurul tovarăşilor săi. Un asemenea cataclism, zice Mircea Eliade, a fost şi instaurarea în România după 1944 a unui regim atât de ne- şi anti-românesc. Victimele imediate ale acestui regim, ne asigură Eliade, au fost românii nevoiţi să ia calea pribegiei, a exilului. Drama lor a cunoscut-o bine Eliade. Drama neputinţei de a interveni în rostogolirea grea, surdă şi implacabilă a Istoriei asupra Neamului tău. Neputinţa de a o opri sau devia Istoria din şleaul ce şi-l făcuse prin inima fiinţei româneşti. Zice Eliade: „Mesajul cel mai profund al baladei îl constituie voinţa păstorului de a schimba sensul destinului său, de a preface nefericirea lui într-un moment al liturghiei cosmice, transfigurânduşi moartea în „nuntă mistică”, chemând pe lângă el soarele şi luna şi proiectânduse printre stele, ape şi munţi.” (...) El a impus deci un sens absurdului însuşi, răspunzând printro feerie nupţială nefericirii şi morţii.” Cu alte cuvinte, românii din exil, incapabili să riposteze făţiş, ba chiar aflaţi unii, acolo, în Occidentul liber, sub interdicţia de a acţiona politic împotriva ocupantului bolşevic din ţară, au găsit, au ştiut acei români mioritici ce să facă pentru a da un sens superior, recuperator de idealuri, suferinţei de a trăi departe de orizontul natal... însăşi opera lui Mircea Eliade, ridicată cu conştiinţa netă de a răspunde prin ea absurdei istorii moderne, face parte din răspunsul mioritic dat de exilul românesc. Dat de Enescu, Brâncuş, Cioran, Emi-nescu, Horia Vintilă, Uscătescu şi aţâţi alţii, inclusiv feciorii mioritici care s-au înrolat la sacrificiu ca să fie paraşutaţi în ţară, pentru a-i sprijini pe şi mai mioriticii partizani din munţi... Eliade ne aminteşte, în celebrul său studiu, faptul că aceeaşi transfigurare o găsim şi în textul unor bocete, când este plânsă moartea unui fecior nenuntit. Ce a fost la început, colinda sau bocetul? Răspunsul este de-o

ORIGINI nr. 1-2-3/2010

importanţă secundară. Succesiunea în timp nu putem fi siguri că este cea sugerată de Eliade, căci circulaţia extraordinară pe care a avut-o Mioriţa în toate ţinuturile şi mediile româneşti ar explica orice iradiere dinspre textul baladei în textul altor „manifestări” folclorice. Nu cumva textul Mioriţei este sursa unor viziuni prin care bocetele încearcă şi ele să facă mai uşor de suportat despărţirea? Oricum, ideea că Mioriţa este şi un soi de bocet vine să dea şi mai mare complexitate acestui text. Sensul este însă oricum acelaşi: absurdul, absurditatea morţii la omul tînăr, poate căpăta un sens, iar acel sens este mângâietor pentru cei apropiaţi sufleteşte de feciorul pierdut... Adică ţinta colindei, ca şi a bocetului, sunt rudele cele mai apropiate ale mortului, în mod specific maica cea bătrână cu brâul de lână, a căror inimă trebuie mângâiată... Textul despre Mioriţa a fost publicat de Eliade în 1962. Scris cu câţiva ani mai înainte de data publicării, era prea devreme pentru ca Mircea Eliade să se fi gândit la un alt, anume, moment românesc de sublimă „prefacere a nefericirii într-un moment al liturghiei cosmice”. Instaurarea în România după 1944 a unui regim atât de neromânesc şi de anti-românesc a fost o fatalitate tragică, impusă românilor cu o forţă care depăşea capacitatea lor de opoziţie. Nu resemnarea mioritică a dus la instaurarea comunismului în România, ci cârdîşia Est-Vest a marilor puteri nelegiuite. Ba, pe plaiurile mioritice, adică în adâncul codrilor şi pe crestele munţilor, românii au avut reacţia cea mai bărbătească din toată Europa comunistă, căci numai românii, mereu mioritici, au organizat singura rezistenţă anticomunistă armată, făţişă, haiducească. Eroică şi deseori martirică! Singura din tot lagărul comunist, chiar dacă perfect inutilă, pragmatic vorbind... Paranteză: unde ne sunt trubadurii care să consemneze, cu inspiraţie, chiar şi în ritm de rock sau folk, acest moment sublim de afirmare a sufletului românesc?! De ce nu răzbate, în mizerabile tex-


ORIGINI nr. 1-2-3/2010

POLEMICI CORDIALE

tele textierilor ce se imaginează trubaduri moderni, de ce nu răzbate fiorul eroic, elanul august al fraţilor Amăuţoiu, al Elisabetei Rizea, al lui Gavrilă Ogoranu, al partizanilor din munţi, pe care securitatea bolşevică i-a hăituit şi ucis, dar de îngropat în mormîntul uitării noi, cei de azi, îi îngropăm!... Tragedia produsă în anii 50, ai deceniului cu pricina, se traduce mai ales prin numărul imens de vieţi distruse, stâlcite, călcate în picioare, batjocorite de justiţia comunistă, de sistemul penitenciar com-intemist, care a imaginat în România cel mai cumplit concept de tortură din tot lagărul comunist! Nu resemnarea mioritică a umplut temniţele comuniste din România, domnilor!... Ci dimpotrivă, neputinţa românului de a se supune absurdului, de a accepta faţa inumană, chipul drăcesc al noului regim! O statistică a acelor ani pune imediat în evidenţă că românii români, majoritari în ţară, erau minoritari în rândurile partidului comunist opresor, în schimb tare puţini minoritari din România au participat la popu-larea temniţelor din RPR! în comparaţie cu românii, puţini etnici minoritari au ajuns să se înfrunte cu fiara, cu regimul de exterminare din închisori!... Anticomunişti cu arma în mână, dispuşi în orice clipă să se sacrifice pentru libertate şi demnitate, au fost numai românii români! Niciun minoritar etnic sau religios printre partizanii anticomunişti din munţii României! în Făgăraş sau în pădurea Babadagului, în Maramureş sau în munţii Banatului, în Apuseni sau Vrancea, au suferit şi au jerfit numai urmaşii ciobănaşului mioritic, care ortodox, care greco-catolic... şi atât! Alţii nu au mai fost! Nici picior de ungur sau de sas, de evreu sau de ţigan! De reformat sau adventist!... Faptul că fiecare dintre acei partizani, martiri şi eroi deopotrivă, ştiau ca pe Tatăl nostru colinda baladei Mioriţa nu i-a făcut să lepede arma din mână! ...Ci - iar, dimpotrivă! Aşadar, zeci de mii de români au înfundat Piteştiul şi Gherla, Aiudul şi Canalul... Sute de mii de ani de suferinţă absurdă, mai absurdă ca moartea!... Torţionarii neamului românesc i-au sortit exterminării lente, prin suferinţe fizice cumplite şi prin degradare morală, pe cei mai buni fii ai Neamului, pe cei mai „verticali”! Numai că a existat un răspuns - pe care l-aş numi omenesc înainte de a-1 numi românesc, un răspuns totalmente mioritic la comportamentul bestial al unor semeni: în spaţiul concentraţionar românesc, adică în temniţele comuniste, românii siliţi de teroarea istoriei să-şi petreacă cu lanţuri la picioare anii cei mai frumoşi ai tinereţii, au găsit motive să aducă pentru această şansă şi onoare mulţumire şi cuvinte de glorie Mântuitorului Iisus Hristos, tovarăşul lor de suferinţă, antemergătorul lor!...

9

Nicăieri în spaţiul încăput sub cizma bolşevică, comintemistă, nu s-a mai produs un fenomen de amploarea şi profunzimea poeziei religioase „din detenţie”, scrisă în temniţele Republicii Populare Române... E un fel de a spune „scrisă”, căci regimul bolşevic nu le-a admis academicienilor, savanţilor şi poeţilor încarceraţi accesul la hârtie şi creion. Toată poezia detenţiei - capitol eminamente românesc în rezistenţa anti-comunistă planetară, a trăit şi a supravieţuit numarpe căile oralităţii, motiv în plus să apropiem această poezie, această literatură fantastă, această reacţie eminamente românească să o legăm de magnifica Mioriţă, ziditoare de suflet etnic, cu ale sale o mie şi una de variante culese pe întreg spaţiul românesc! Cuvintele lui Mircea Eliade despre Mioriţa, cât de bine se potrivesc pentru camarazii din ţară ai lui Mircea Eliade! încarceraţi cu maximă duritate, unii exterminaţi, cu toţii supuşi unui regim de dezumanizare, deţinuţii noştri politici, majoritatea legionari, au avut voinţa de a schimba destinul impus de Istorie, de a preface suferinţa lor şi a Neamului într-un act liturgic, în felul acesta transfigurându-şi moartea şi însăşi starea nedemnă de robie a întregului Neam... Comportamentul în temniţă al unor Nae Cojocaru sau Grigore Gafencu, Petre Ţuţea sau Aspasia Petrescu Oţel, a dat un sens absurdului însuşi. Iar acest sens a însemnat în fond dejucarea proiectului demenţial şi diabolic al celor care, ca instrumente oarbe ale absurdului însuşi, au conceput sistemul penitenciar din România... Românii, deţinuţii politici din România, au introdus un sens, un logos în haosul şi arbitrarul acelei lumi concepută în dispreţ şi ură faţă de om, faţă de Cel Ce ne-a împrumutat chipul Său. Au ştiut să transfigureze infernul concentraţionar într-un spaţiu binecuvîntat de Dumnezeu! într-o gură de rai... L-am întrebat pe părinte Radu Leonte din Sibiu, arestat în seara nunţii sale, în iama lui 1941, şi întors la soţia sa abia în septembrie 1964, l-am întrebat cu teamă, cu sfială, cum e, părinte Leonte, să stai în temniţă 24 de ani?... Şi mi-a răspuns cam aşa: „Dragul meu, primii patru-cinci ani sunt mai grei, căci abia după aceea pricepi care este câştigul că te afli acolo...” De ce oare, când am primit acest răspuns, mi s-a părut unul mioritic?!... Mioritic în totului tot... Aşadar, ciobănaşul mioritic când află că i se doreşte moartea, că uciderea sa este deja plănuită, nu pune mâna pe par, nici măcar nu fuge, nu dispare „englezeşte” de la faţa locului. Ci rămâne, „româneşte”, zic imbecilii, şi-ţi acceptă soarta. Fie cum zic ei... De data asta însă s-ar putea să aibă dreptate!


10

POLEMICI CORDIALE

Comportamentul mioritic, al ciobănaşului, este, da, tipic românesc! Numai că este cazul să se ştie că în acest mod tipic românesc nu se comportă numai ciobănaşul nostru arhetipal. Dacă este să numim mioritic sau tipic românesc acest comportament, atunci trebuie să se ştie că la fel de mioritic, de „româneşte”, reacţionează însuşi Iisus Hristos când află ce i-a pregătit Iuda şi sponsorii Iudei. Căci în loc să se depărteze de primejdie, să părăsească grădina prigoanei în graba cea mai mare,El îşi adună mai aproape învăţăceii şi le ţine predica cea mai înălţătoare, învăţătura cea mai adâncă, lauda cea mai aprinsă adusă Domnului! Sfidând moartea şi forţele întunericului, ale răului şi ale minciunii! Exact ca în Mioriţa, oameni buni!... Tot după tipicul românesc - nu eu i-am zis aşa!, se defaşoară alt moment, mai puţin important, dar perfect comparabil, cel al morţii lui Socrate. El, omul cel mai inteligent, cel mai priceput în a descifra tainele minţii omeneşti şi ale lumii în care trăim, a fost condamnat la moarte de concitadinii săi, prin acuzaţiile aduse de nişte neică nimeni... Detaliu important: a fost condamnat în modul cel mai democratic cu putinţă: prin vot, prin scrutin, prin referendum... A avut Socrate nenumărate ocazii să se sustragă pedepsei capitale şi n-a facut-o. în ajunul morţii, de acord cu temnicerii, prietenii i-au aranjat o evadare. A refuzat din nou Socrate, iar ca săşi consoleze amicii de plecarea sa din această lume, le-a ţinut „predica” sa cea mai emoţionantă, mai tulburătoare. El, Socrate, care peste câteva ceasuri urma să bea cucută din cupa izbăvitoare, şi-a încurajat prietenii vorbindu-le despre nemurirea sufletului... Consemnată de Platon în vestitul dialog Phaidon. E greu de precizat şi de stabilit o ierahie a celor trei texte, care din ele este mai important pentru românii de noi! Mioriţa, Evanghelia sau Phaidon? Ceea ce putem preciza, în termenii propuşi de nedemnii noştri preopinenţi - nedemni, nedemni, dat teribil de băgăcioşi cât mai în faţă!, este că atât Iisus, cât şi Socrate, adică atât omul cel mai curat din câţi au existat, cât şi omul cel mai înţelept, puşi în faţa morţii, au avut un comportament, da, mioritic! Un comportament tipic românesc!... Nu s-au temut de moarte, au preamărit norocul de a vieţui pe această lume Iar dacă am pomenit de comportamentul românesc al românilor confruntaţi cu „teroarea istoriei”, în postura de deţinuţi politici în temniţele cominterniste, nu putem să nu ne aducem aminte că majoritatea acestor deţinuţi erau tineri din Frăţiile de Cruce, adică chiar la vârsta ciobănaşului mioritic. Nu fusese departe de această vârstă nici Căpitanul, în 1938, când, avertizat asupra intenţiilor

ORIGINI nr. 1-2-3/2010

criminale ale regelui sperjur, este sfătuit să plece pentru o vreme din ţară. Care dintre noi, oamenii obişnuiţi, nu regretăm că acest sfat nu a fost urmat de Căpitan?! Regretăm şi nu înţelegem de ce Comeliu Zelea Codreanu nu a reacţionat instinctiv, ci s-a purtat aidoma ciobănaşului matricial, aidoma lui Socrate şi Iisus: nu a întors spatele morţii, evitândo, depărtându-se de ea, ci s-a lăsat în voia altui instinct, superior, instinctului pe care îl naşte în tine conştientizarea sinceră, profundă, autentică a valorii vieţii, a valorilor sufleteşti legate de condiţia divină a fiinţei umane... A ta, cititorule! Fiecare dintre noi, dinaintea unui text, a unui gest public sau privat, ne punem în postura personajului şi aprobăm sau repudiem purtarea insului, ne identificăm sau nu cu fapta sa. Reacţia ciobănaşului, chiar aşa cum a foet ea imaginată de ceata de colindători, este o reacţie posibilă, totuşi. Dovadă, cum am arătat, faptul că regăsim această reacţie şi la alţii... E drept, nu la fitecine. Ci la „alde” Iisus şi Socrate, printre alţii, nu mulţi! De aceea nu e de mirare că unii dintre noi nu înţeleg, nu-şi pot asuma comportamentul ciobănaşului sau al lui Socrate... Nu înţeleg, dar cei mai mulţi simt că le scapă înţelegerea acelor fapte şi trăiesc, cu onestitate, sentimentul limitării înţelegerii... Nimic nu este mai reconfortant decât bunul simţ al celor săraci cu duhul, deficitari la capitolul înţelegerii acestei lumi. Mai devreme sau mai târziu, la un nivel sau altul, fiecare atingem acest prag şi ne împăcăm cu fatalitatea: nu suntem programaţi de Marele Softist să pricepem chiar totul!... Unii mai mult, alţii mai puţin, dar nici unul totul!... Ce te faci însă cu obrăznicătura care face din propria sa limitare cheia înţelegerii acestei lumi, etichetând drept lipsă de consistenţă, de autenticitate, toate cele la care depăşesc capacitatea sa de a se pune în pielea altuia?! Nu mă văd capabil de comportamentul lui Socrate sau al ciobănaşului mioritic în faţa morţii, dar când iau cunoştinţă de acest model îmi dau seama că, dacă aş fi avut puţin mai mult noroc la naştere, mi-ar fi plăcut să mă fi înzestrat Dumnezeu cu un caracter atât de puternic... Nu mă reped, în apărare prostească de sine, să declar că ce eu nu înţeleg sau nu sunt în stare să fac nu are valoare, este gest sau comportament penibil, caraghios, descalificant... Cum fac toţi neisprăviţii care, de câţiva ani post-decembrişti încoace, vor să facă pedagogie naţională cu noi, oferindu-ne modelul neîmplinirii lor înfumurate! Dacă, dintre aceştia, mai e careva recuperabil, îl sfătuiesc, inclusiv pe Nicolae Manolescu, să mai citească o dată, dacă deja a facut-o vreodată, Apologia, adică Apărarea lui Socrate şi textele legate de moartea sa, inclusiv dialogul Phaidon, să mai citească o dată şi Evangheliile, despre cum a fost


ORIGINI nr. 1-2-3/2010

POLEMICI CORDIALE

„arestat” Iisus, inclusiv Rugăciunea pentru unitatea om-Dumnezeu, iar după aceea să citească sau, în cel mai bun caz, să recitească Mioriţa, eventual în vreo două-trei variante ale acesteia, pentru un dosar complet al cauzei... Altfel nu văd cum ar reintra în nor-malitate. în normalitatea fiinţei umane în ipostaza ei românească!... Iar tuturor celor de faţă cititori le aduc la cunoştinţă că în hrubele comintemiste ale obsedabn-tului deceniu, Mioriţa a fost atât de prezentă în mintea românaşilor noştri mioritici până la Dumnezeu, încât unul dintre ei, nu de capul său, ci mereu cercetându-şi camarazii de extaz penitenciar, făcând deci din acel text un soi de operă colectivă, anonimă, s-a încumetat să imagineze continuarea baladei! Da, există o continuare a Mioriţei! Nu romanul Baltagul, care este şi el aşa ceva, dar în alt sens, ci un text poetic, în metru popular, să semene cât mai mult cu textul primordial, „al lui Alecsandri”. S-a încumetat cineva să se măsoare cu Mioriţa!... Cred că numai spaţiul binecu-vîntat al temniţei, al suferinţei nedrepte, putea cuiva să-i dea curajul de a scrie „continuarea” Mioriţei, dar şi inspiraţia, de natură cert divină, de a produce un text care să facă faţă comparaţiei cu oricare dintre cele o mie şi una de variante ale Mioriţei... Iar acel diafan ocnaş nu a facut-o ca să schimbe cu vreo iotă destinul şi comportamentul mioritic al ciobănaşului, ci pentru a răspunde la o întrebare, extrem de justificată: cum le-a fost asasinilor după? Cum de i-a mai răbdat pământul?... întrebarea aceasta şi-a pus-o Radu Gyr şi a scris drept răspuns Balada unui plai de munte. Ce s-a întâmplat cu asasinii ciobănaşului nostru mioritic?, se întreabă aşadar Radu Gyr şi dă la această întrebare un răspuns care îl situează printre marii poeţi ai lumii. Iată primele catrene: „Pe-o sprânceană de lumină, Lâng-o lacrimă de rai, Verde culme carpatină Rotunjeşte dulce plai. Iar în plaiul stânei goale, Lângă strunga fară oi, Crăngi cu umeri frânţi de jale Se cutremură din foi. Fluier vechi nu mai îndrugă Nu mai latră câini pândari. Singuri munţii duc în glugă Carpatine neguri mari. Nu mai zburdă-n târlă iezii, Nici plăpânzii miei priori. Doar pe cearcănul amiezii Urcă ulii rotitori. Ulii suie, frunza sună, Iar în iarbă-ntins amar

11

Ba e somn, ba rugăciune, Tînăr leş de pecurar. A rămas dormind pe-o rână, În culcuş de voievod, Pe-un crâmpei de rai cu stână Unde brazii plâng prohod.” şi aşa mai departe...Una din capodoperele limbii române... Ale spiritului mioritic. Nu voi destăinui soarta celor doi tovarăşi cu suflet de iudă... Cititorii acestor rânduri să meargă la text! Mâna pe carte!... ...Important este că s-a găsit un spirit mioritic, Radu Gyr, care să-şi pună întrebarea, la care a imaginat un răspuns pe puterea minţii sale. Iar şi mai important este că în acest spaţiu mioritic, când vestea că a fost ucis Mielul Domnului a cutremurat tăriile lumii în care ei se ştiau trăitori, poporului ăsta de români mioritici fiindu-i cu neputinţă să înţeleagă asemenea faptă, ei şi-au pus într-un târziu întrebarea: oare ce s-a întâmplat cu ucigaşii Mântuitorului, cu ucigaşii Celui Care S-a oferit suferinţei ca să ne mântuiască pe noi de păcate? Cu ce cumplită pedeapsă, pe măsura crimei făptuite, justiţia divină i-a pedepsit pe criminalii cei mai fară de suflet din istoria Universului?... Da, românii şi-au pus această întrebare la care au imaginat şi un răspuns, un răspuns mai mioritic decât toate Mioriţele lor. Un răspuns pe care nechemaţii preopinenţi, nu au nici o şansă să-l imagineze ori să-l înţeleagă... Imaginându-se magistraţi, judecători în dosarul uciderii lui Iisus Hristos, românii, mioritici în tot ce fac, au mai făcut una cu care să scandalizeze componenta năucă, lucidă şi pragmatică, a planetei: în mentalul românesc folcloric, pedeapsa cu care au fost condamnaţi ucigaşii cei mai nenorociţi a fost ca ei să nu mai moară niciodată. Să trăiască veşnic! şi punct! Mai departe, interpretarea „sentinţei” e la înde...mintea fiecăruia, cum îl taie capul pe fiecare... După al meu: pedepsiţi să nu mai moară niciodată? Pedepsiţi cu viaţă veşnică?... Aşadar, viaţa ca pedeapsă!... O idee des întâlnită la românii mioritici. La maică-mea, bunăoară! Sau la dl Arghirescu, gazda mea din studenţie, de pe str. Lt.Paul Ionescu 15. Fusese la Caracal coleg de clasă cu Paul Ionescu, erou al primului Război Mondial... Avea 95-96 de ani, iar când eu îi uram să atingă suta, nu-mi mulţumea, dând din cap înţelegător: ce-o fi în capul meu!... Dimineaţa, când era destul de linişte să-l aud, prindeam rugăciunea sa, cu vorbe ciudate, adresate direct Domnului, Doamne, cu ce ţi-am greşit de mă laşi să trăiesc atâta? De ce nu mă iei, Doamne?!... Răsunau cunoscut în mintea mea aceste vorbe... Atât


12

POLEMICI CORDIALE

cât reuşisem eu să mă conectez până atunci la mentalul comunitar românesc. Românesc pentru că mioritic. şi invers!... Când viaţa este o pedeapsă, o probă de încercare, menită să te pregătească să accezi la altă viaţă, abia aceea adevărată, pui alt preţ pe viaţă şi pe toate cele din preajmă-ţi, atât de amăgitoare! În septembrie 1989 mă aflam la Santiago de Compostella, la un congres de romanistică. M-am împrietenit oareşicât cu un romanist suedez, i-a plăcut comunicarea mea şi mi-a cerut detalii. Am ajuns destul de repede şi la politică. Nota bene, era toamna lui 1989! La un moment dat mi-a pus întrebarea incomodă pentru un român naţionalist: de ce românii nu dau niciun semn că ar fi capabili să se răscoale împotriva sistemului comunist? De ce acceptă mai departe dictatura ceauşistă!... Adică, se subînţelegea, din laşitate şi oportunism se comportă românii atât de jalnic, de jenant!... M-am pomenit, aproape instinctiv, fară să judec prea mult răspunsul, susţinând altă explicaţie: forma cea mai comună şi mai naturală(sicî) de laşitate este teama de moarte. Românii sunt un popor care în isto¬ria lor nu au „excelat” prin teama de moarte. Dimpotrivă, au înfruntat-o cu destulă seninătate... şi suedezul cel hiperborean s-a arătat cunoscător: religia dacilor, Mioriţa, Brâncoveanu, la care eu am adăugat rezistenţa anticomunistă din munţi, pe cât de eroică, pe atât de „ineficientă”, despre care informatul meu companion nu ştia nimic, nimic... Iar eu am continuat: gestul de a te opune unui sistem, unui regim, unei persoane, este un gest care îşi pune în pericol viaţa. Dar pe lângă pericolul de a-şi pierde viaţa în confruntarea pe care o declanşezi, mai apare şi pericolul ca tu să iei viaţa cuiva, a adversaru¬lui. Confruntarea te poate aduce în postura nedorită nicicum de a ucide... Pentru român, nimic nu poate fi mai cumplit decât să se vadă cu mâinile înroşite de sângele omuciderii... Mai bine rabdă nedreptatea decât s-o înece în sânge! Pentru opresor ştie că există o plată inevitabilă şi îl lasă, deci, „în plata Domnului...” Nu se grăbeşte să judece pe alţii,

ORIGINI nr. 1-2-3/2010

căci ştie că toţi vom fi mai devreme sau mai târziu judecaţi fară greşeală şi fară să ni se treacă cu vederea nimic. Cu ce obraz, cu ce inimă să te faci tu judecător în locul Judecătorului ceresc?!... Eram eu însumi mirat de ce spuneam şi vag mi s-a făcut ruşine pentru uşurinţa cu care am scornit, pe loc, aceste scuze. Credeam în ele? Nu ştiu. Ce ştiu este că atunci le- am gândit pentru prima oară. Mai ales ideea că românii nu se dau la o parte de la sacrificiul propriei vieţi, dar ezită atunci când s-ar putea să fie aduşi în situaşia de a lua ei viaţa cuiva, oricât i-ar fi acela de adversar!... ...Câteva luni mai târziu, în decembrie acelaşi an 1989, aveam să constat cu uimire şi îndurerat că avusesem tare multă dreptate... Mii de tineri mioritici

au ieşit în faţa tancurilor, în faşa nevăzuţilor terorişti, nu ca să ucidă pedepsitor sau răzbunător - căci nu aveau pe cine, cât mai ales ca să-şi arate, lumii întregi, deplina disponibilitate la supremul sacrificiu! Dovedindu-şi astfel credinţa că Dumnezeu este cu noi, cu mioriticii de noi!... Noi, românii, nu, nu suntem un popor de eroi sau de martiri! Nici nu există un asemenea popor... Iar a fi ori a reacţiona în spiritul baladei Mioriţa nu înseamnă a fi erou sau martir. Ci e vorba de o atitudine, de o trăire a propriei condiţii umane mult mai complexă, mai subtilă, despre care vom vorbi cu alt prilej. Deocamdată aş zice, în încheiere, că genul proxim şi ceva mai explicit al acestui „comportament mioritic” este sentimentul, şi el foarte românesc, nu¬mit a-ţi fi ruşine de ruşinea celuilalt... Asta simt.


ORIGINI nr. 1-2-3/2010

INTEROGAȚII CONTEMPORANE

13

TERESIA BOLCHȘŞ- TĂTARU

UNDE NE SUNT EROII? „Un neam nu există, nu dăinuieşte prin fricoşi, laşi, dezertori şi trădători, ci prin martirii, eroii şi luptătorii lui.“ Vasile Pârvan Considerăm că toţi cei ucişi de comunişti, indiferent că în „închisorile lor“, direct sau indirect, respectiv trecuţi la cele veşnice în închisoare sau după întoarcerea lor acasă, „eliberaţi“ ca să nu moară aco¬lo, la ei, ci „acasă46, merită titlul de eroi naţionali. Toţi aceştia ar merita un monument în satul sau oraşul lor natal, dar cum sunt cu zecile de mii, nu li se poate rid¬ica un monument individual, ci doar unul comun, aşa după cum vedem în fiecare aşezare a României şi nu numai, ci în toate ţările europene, monumentele celor căzuţi în război. Alături de aceste monumente am fi obligaţi a ridica în fiecare sat, cătun şi oraş românesc monumentul victimelor comunismului, cu numele lor şi să-i cinstim alături de cei căzuţi în război, de Ziua Eroilor, de sărbătoarea creştină a înălţării Domnului Christos la Cer, de Ispas, cu cântecul: „Presăraţi pe ale lor morminte ale laurilor fiori/ Să le fie dulce somnul, fericiţilor eroi!...“ şi să aducem cu adevărat la aceste monumente florile grădinilor şi rugăciunile noastre. Toate victimele comunismului sunt martiri şi eroi ai Neamului care s-au opus acestei bestiale şi atee dic¬taturi, motiv pentru care comuniştii le-au luat viaţa în întreg gulagul românesc, şi nimeni nu mai ştie unde le sunt osemintele. Zeci de mii din aceşti martiri şi eroi ai Neamului zac în „morminte fară cruce“! Credem că s-ar cuveni la Piteşti un monument naţional, ca şi cel de la Mărăşeşti, în Deltă, la Canal, în Bărăgan, pen¬tru toate localităţile cu acel nefericit DO (Domiciliu Obligatoriu=forţat), monumente pe care să fie trecute numele tuturor celor care au suferit în acele locuri. Câţi din cei morţi au fost sfinţi, nu ştim, eroi însă au fost cu toţii, indiferent de categoria socială din care proveneau, căci n-a existat un compartiment al vieţii sociale, religioase, economice şi politice româneşti care să nu fi fost atins de genocidul crimei comuniste. N-a scăpat nici Biserica Ortodoxă Română şi BOR îşi are cel puţin două proeminente figuri din această categorie, un mitropolit şi un patriarh. Mitropolitul Irineu (Ioan) Mihălcescu al Moldovei (24.04.1874-03.04.1948) cea mai luminoasă figură de ierarh român ortodox, „mort în condiţii încă neelucidate“ este o victimă a comunismului.

Ierarhul Mihălcescu, Mitropolit al Moldovei din 1939-1947, născut în Valea Viei, com. Pătârlagele, jud. Buzău, „scos din scaun de către regimul comu¬nist“ a închis ochii pentru vecie, la mănăstirea Aga- pia, unde a fost exilat pe motiv că era bolnav şi unde îşi are şi mormântul. A fost un erudit: apologet, dog¬matist şi istoric al religiilor, înaintea lui Eliade. S-a specializat în teologie şi filosofie la Berlin şi Leipzig (1900-1904) şi îşi dă doctoratul în filosofie la Leipzig, în iunie 1903. Este hirotonit preot, în 1923 de către Mitropolitul primat, Miron Cristea, ca preot pentru Biserica Amzei din Bucureşti. Murindu-i soţia, Anastasia, în 1936, s-a închinoviat la Mănăstirea Si¬naia, sub numele de Irineu. Ca prim cercetător român în istoria religiilor, publică, în 1946, „Istoria religiilor lumii“ (458 pagini), de un mare răsunet în intelectualitatea românească. Mitropolitul Irineu Mihălcescu a fost un român şi un creştin autentic, care s-a opus direct şi de¬schis comunismului ateu, de aici i s-a tras şi moartea. Cât de sfânt a fost nu ştim, căci sfinţenia este un lucru gingaş care impune anumite cerinţe din partea Bi¬sericii, cât şi a muritorilor, dar avem convingerea că Mitropolitul Mihălcescu a fost mai sfânt decât Ştefan cel Mare. Sfinţenia, pe lângă altele, cere o viaţă sufletească şi trupescă elevată, aproape imaculată, mai ales în ce priveşte porunca a VI-a a Decalogu¬lui: „Să nu fii desfrânat“, ori domnitorul nostru, ca şi toate capetele încoronate ale tuturor timpurilor, toc¬mai plăcerea dragostei o savurau la nivel imperial. Hotărât, Ştefan al Moldovei a fost un Domn mare şi unic în felul său, drept, viteaz şi cu frica lui Dumnezeu, chiar cucernic, pentru care merită toată stima şi aprecierea Istoriei româneşti, dar n-a fost străin de „fericirea“ dată de ibovnice, a răzeşoaiei, ceea ce-1 face să cadă din adevărata sfinţenie cerută de Dumnezeu şi de Biserică. Cât despre Mitropol¬itul Mihălcescu, Istoria românească contemporană îi datorează tot atât cât lui Ştefan cel Mare, la timpul său, şi posibil că ceva mai mult şi pe tărâmul sfinţeniei. Cu toate acestea, numele lui, trecut sub absolută tăcere în „iera lumină“ începe să apară după


14

INTEROGAȚII CONTEMPORANE

revoluţie, dar şi aceasta destul de târziu, chiar după un deceniu şi mai bine, dar nici acum nu în valoarea-i reală. Chiar dacă însuşi Patriarhul subliniază valoarea mitropolitului Mihălcescu, este insuficient, biografia lui consemnează, încă şi în 2009: „mort în condiţii neelucidate“. De ce oare? De ce după două decenii de la revoluţie încă nu s-a ajuns să se cerceteze, să se elucideze aceste „condiţii“? Nu cumva pentru că cei care au provocat această moarte mai sunt încă la putere, fie şi numai prin discipolii lor? Nu cumva aceştia ar fi implicaţi în procesul comunismului şi tocmai de aceea nu e cazul să fie judecaţi? Unele documente pun în lumină „condiţiile“ ajungând chiar cu multă precizie să arate care a fost mâna criminală ce a turnat otrava în linguriţa cu medicamente a mitropolitului, care a „murit otrăvit“. „Ah, nu! Era bolnav, slăbit şi suferind, de aceea a şi fost scos din scaun şi trimis la Agapia!” Este îndeobşte cunoscută istoria ascensiunii în ierarhia ortodoxă română a patriarhului Justinian Marina (19011977). Preot de mir, născut în Şuieşti/Vâl- cea, l-a găzduit şi ocrotit pe tânărul „revoluţionar“ de Bârlad, Gheorghe Gheorghiu- Dej (1901-1965), urmărit de Siguranţă pentru activitatea antistatală comunistă, de sorginte sovietică, împotriva tânărului Stat Român. Gh.-Dej i-a promis recompensă preotului văduv şi s-a ţinut de cuvânt, nu în ultimul rând pentru că avea nevoie de el, de o marionetă în maşinăria politicii de Culte a regimului comunist. Justinian Marina a avut o ascensiune ecleziastă spectaculoasă, împotriva canoanelor. Arhiereu-vicar al Arhiepiscopiei Iaşilor şi Sucevei (1945-1947), într-un an era deja Mitropolit al Moldovei şi Sucevei (1947-1948), iar apoi, tot într-un timp record, Patriarh, (1948-1977). Cu merite, - ca şi mai târziu ale „tovarăşei“ care a ajuns academiciană, - GheorghiuDej a săvârşit un act similar cu promovarea lui Foţie (820-895), ca mitropolit în şapte zile, dar în alt regim. Al treilea patriarh al BOR a fost cel care a iniţiat colaborarea dintre BOR şi autoritatea comunistă. Patriarhul Justinian Marina a promovat ideea că istoria

ORIGINI nr. 1-2-3/2010

merge după nişte legi date de Dumnezeu, iar că una din aceste legi este „lupta de clasă“!!! Şi mai departe: „Stalin, conducătorul Partidului Comunist, duce la îndeplinire legea istoriei, deci activează cum doreşte Dumnezeu, motiv pentru care trebuie să ne supunem lui. (Dar Dumnezeu a dat Decalogul, cu porunca a V-a: „Să nu ucizi!“...) Omenirea poate fi reînnoită după model rusesc, de aceea nici un creştin nu se poate opune ideii - crude ce-i drept - care va crea un om nou pe întreaga planetă. Cristos este omul nou. Omul nou este omul sovietic. Prin urmare, Cristos este sovietic!“ - a spus Patriarhul Marina. Şi cum să nu fi spus, când nu era decât o marionetă, când zeii comunişti dictau în Biserică, după necesităţile lor?! Pe BOR şi-au supus-o, pe BRU au suprimat-o total, iar pe Biserica romano- catolică au tolerat-o cu noduri în gât. Patriarhul Nicodim Munteanu (1864-1948), patriarh (1939-1948), cu toate că a cochetat cu comuniştii, GheorghiuDej având nevoie de scaunul lui să-şi instaleze patriarhul său, cu epoleţi, Justinian, Nicodim trebuia să cedeze locul. Documentele arată că l-a cedat, după modelul mitropolitului Mihălcescu. A fost otrăvit. Patriarhului Nicodim, după „decesul suspect, la 28 Februarie 1948“, i-a urmat Justinian Marina, investit la 8 Iunie 1948. Cercetează cineva aceste suspecte decese? Un alt caz, mai puţin spectaculos, dar tot enigmatic este cel al Episcopului ortodox de Oradea, Nicolae Popovici, care pentru că s-a opus îndoctrinării ateiste, „îndrăznind“ să ceară catechizare pentru copii şi tineret, a fost scos din scaun, în acelaşi an fatidic, 1948 şi internat la mănăstirea Cheia/Prahova unde, în 1960, a trecut la cele veşnice. Un om de caracter şi un creştin ortodox cu frica lui Dumnezeu, ziaristul dotat şi harnic, Iosif Ţiproc de la „Informaţia zilei“ de Satu Mare, se întreabă pe lângă altele, într-una din scrierile sale; „Se pune însă şi o altă întrebare: Cum vor rămâne în istorie conducătorii unei ţări care şi-au tratat în acest fel intelectualii ei cei mai de seamă? Nu cumva criminali? Unde ar fi locul lor în Istorie? “ Asta ne întrebăm şi noi


ORIGINI nr. 1-2-3/2010

ACCENTE

15

GEORGE DURÃ

MOLDOVA ŢINTEŞTE INTEGRAREA EUROPEANĂ, DAR MAI ÎNTÂI TREBUIE SĂ ÎSI FACĂ TEMELE Soarta Moldovei a cunoscut suişuri şi coborâşuri în ultimii ani. Această mică ţară postsovietică, aflată între România şi Ucraina, a devenit un vecin direct al UE în anul 2007. Acest nou statut i-a oferit Moldovei, ţară considerată ca fiind ”cea mai săracă ţară din Europa”, speranţa unei mai îndelungate prosperităţi şi stabilităţi. Din 1992, Republica Moldova găzduieşte pe teritoriul ei un conflict se¬cesionist legat de destrămarea Uniunii Sovietice şi care a rămas ’’îngheţat” în mod artificial cu sprijinul a 1200 de trupe ruse staţionate în mod ilegal pe teritoriul Moldovei.

comunişti pentru atmosfera de criză politică care persistă încă din aprilie 2009. Fisuri grave au apărut în partidul comuniştilor cu plecarea unor deputaţi cheie şi intenţia lor de a crea un nou partid de stânga. Divergenţele politice şi posibilele ciocniri între personalităţile politice din AEI au fost până acum ţinute sub control, dar acestea pot izbucni în orice moment, în funcţie de presiunea opiniei publice si a timpului.

Repetarea alegerilor de pe 29 iulie 2009 a avut ca şi rezultat înlăturarea de la putere a fostei guvernări comuniste de către coaliţia formată din patru partide de opoziţie, ’’Alianţa pentru Integrare Europeană” (AIE). Două încercări consecutive ale noului Parlament de a alege un nou preşedinte au eşuat. Noi alegeri anticipate sunt, în principiu, prevăzute să aibă loc pe parcursul acestui an.

Din cele patru partide de coaliţie, două sunt liberale şi declarat pro-româneşti. Liderii acestor partide sunt Mihai Ghimpu, purtătorul de cuvânt al Parlamentului şi preşedintele interimar al Republicii, şi Vlad Filat, actualul prim-ministru. Marian Lupu, candidatul AEI la preşedinţie şi un fost deputat co¬munist s-a alăturat Partidului Democrat înainte de scrutinul din 29 iulie. Acesta a reuşit sa atragă o mare parte din electoratul comunist şi a consolidat vizibil opoziţia. Lupu este un politician pragmatic, este apreciat de către Moscova şi nu este proromân. Rusia va sprijini oricare forţă politică care poate menţine influenţa sa în această fostă Republică sovietică. Cel din urmă partener de coaliţie este partidul Alianţa ’’Moldova Noastră”. Cel mai probabil acesta nu va mai trece pragul necesar pentru intrarea în noul Parlament după viitoarele alegeri. în prezent, există mai multe abordări în cadrul AIE cu privire la cea mai bună metodă de a depăşi criza politică. Alegerile parlamentare anticipate sunt opţiunea cea mai plauzibilă, în paralel cu organizarea unui referendum privind reforma constituţională pentru a facilita procedura de alegere a preşedintelui ţării.

Trecerea timpului până la viitoarele alegeri este de partea coaliţiei de guvernământ. Astfel, popularitatea partidului comunist este în scădere, conform ultimului sondaj de opinie al Institutului de Politici Publice din Moldova , care îi atribuie acestuia doar 26% din intenţiile de vot. Se observă o scădere în comparaţie cu procentul de 44,7% la momentul alegerilor din iulie 2009. Opinia publică dă vina pe

Integrarea Europeană este prioritatea de vârf a AIE. în prima vizită diplomatică la Bruxelles, noul prim-ministru şi ministrul de externe şi-au luat angajamentul de a urmări adoptarea unor reforme democratice, dar în acelaşi timp au cerut sporirea asistenţei acordate de către UE. UE este dornică să înceapă cooperarea cu Moldova în cadrul Parteneriatului Estic lansat in luna mai 2009. Până în acest moment

În ciuda absenţei unei perspective de aderare la UE, Republica Moldova a salutat politica de vecinătate a UE care a fost lansată în 2004. în termeni de reformă democratică şi economică, Moldova se află înaintea multor alte state din vecinătatea estică a UE. Cu toate acestea, dorinţa pentru integrarea Europeană a dispărut gradual în ultimii ani. Abuzurile autorităţilor comuniste de pe durata ultimei campanii electorale pentru alegerile parlamentare din aprilie 2009 au expus deficienţele Moldovei în ceea ce priveşte sistemul democratic, fapt care a cauzat o condamnare la nivel internaţional.


16

ACCENTE

ORIGINI nr. 1-2-3/2010

cooperarea a fost pusă sub semnul întrebării din pricina evenimentelor survenite după scrutinul din aprilie 2009. Prin urmare, fostul Comisar UE pentru Politica Europeană de Vecinătate (PEV), FerreroWaldner, a efectuat o vizită în Moldova la sfârşitul lunii noiembrie 2009 pentru a îndemna noul guvern să-si respecte agenda de reforme democratice. Comisarul UE a subliniat, de asemenea, că prioritatea UE este deschiderea negocierilor cu privire la un nou acord de asociere între UE si Republica Moldova.

electorală. Comisia Europeană a promis să accelereze procesul de acordare a asistenţei macro-financiare. De asemenea, FMI şi-a dat acordul pentru acordarea unui împrumut de 590 milioane dolari în următorii trei ani. în acelaşi timp, Moldova conduce discuţii cu Rusia pentru a asigura un împrumut de câteva sute de milioane dolari, iniţial promis comuniştilor. Chiar şi România a promis Moldovei un sprijin financiar de 100 miloane de dolari eşalonat pe patru ani în timpul vizitei preşedintelui Băsescu la Chişinău, pe 26-2? ianuarie 2010.

Criză politică care continuă are implicaţii politice pentru relaţiile Republicii Moldova cu UE. Deşi prima runda de negocieri privind un nou acord de asociere a avut loc la Bruxelles pe 12 ianuarie 2010, ritmul lor riscă sa fie afectat de posibile noi alegeri. De asemenea şi paşii către liberalizarea a acordului de vize şi, în continuare, crearea unei zonă profundă şi cuprinzătoare de liber schimb cu UE vor depinde în mare măsură de durabilitatea şi operabilitatea noului guvern. Pasul integrării europene ale Ucrainei se va încetini probabil cu instalarea lui Ianucovici la preşedinţie. Acuma ar fi momentul pentru Moldova să incerce să depăşească Ucraina privind nivelul de integrare cu UE şi stadiul de negociere a acestor acorduri (de asociere, de liber schimb şi de liberalizarea regimului de vize). O eventuală decuplare a Moldovei de la Ucraina in abordarea UE faţă de Moldova ar spori sanşele acesteia la o eventuală aderare în viitorului îndelungat.

O altă prioritate a noului guvern a fost aceea de a normaliza relaţiile cu România, care se deterioraseră grav în timpul campaniei electorale din martie-aprilie 2009. UE a subliniat în mod repetat că o normalizare a relaţiilor bilaterale cu România este o pre-condiţie pentru aprofundarea relaţiilor UE-Moldova. Noul guvern moldav a ridicat obligativitatea vizelor pentru cetăţenii români, necesitate introdusă în urma alegerilor din aprilie 2009 şi a oferit scuze oficiale autorităţilor şi cetăţenilor români. Mult-aşteptatul tratat al micului trafic de frontieră a fost semnat şi, de asemenea, două consulate române suplimentare vor fi deschise în Moldova, în următoarele luni. Normalizarea relaţiilor moldo-române s-a oficializat odată cu vizita Preşedintelui român Traian Băsescu în Republic Moldova la sfârşitul lunii ianuarie 2010.

Pe de altă parte, relaţiile cu UE nu par a fi tot timpul prioritare deoarece Moldova trebuie să facă faţă şi crizei politice interne şi economice. Frauda şi abuzurile electorale la scară largă în timpul alegerilor din 2009 au arătat o serie de deficienţe în sistemul democratic din Moldova. Noul guvern va trebui să reformeze instituţiile de aplicare a legii şi sistemul judiciar şi astfel să-şi arate în continuare angajamentul în lupta împotriva corupţiei. De asemenea, acesta trebuie să ia măsuri pentru a garanta libertatea presei, prin înlăturarea influenţei politice. Şi nu în ultimul rând Moldova are nevoie de aceste reforme pentru a fi în măsură să realizeze progrese în relaţiile sale cu UE. În acelaşi timp, majoritatea eforturilor noului guvern în primele luni de guvernare au fost direcţionate către asigurarea unui sprijin macro-financiar de către instituţiile financiare internaţionale. Pentru a nu fi acuzat de o slabă guvernare şi, prin urmare, pentru a nu pierde voturi, fostul guvern a ascuns starea dezastruoasă a economiei Moldovei în perioada

Guvernul Republicii Moldova are în prezent sprijinul politic condiţionat al UE, dar continuă să negocieze susţinerea Moscovei, pentru a evita în viitor o nouă instabilitate politică. Alegerea lui Marian Lupu ca Preşedinte pare a fi un element cheie în această strategie. în aceeaşi măsură ca şi angajamentul Moldovei de a rămâne în CSI şi de a respinge aderarea la NATO. Cu toate acestea, relaţiile sunt complexe şi noi probleme pot să apară. Astfel, pentru a prezenta doar un exemplu în acest sens, preşedintele rus Med-vedev şi-a exprimat îngrijorarea că limba rusă şi mass-media rusă pierd teren faţă de limba română. în plus, Moscova nu este singura care are rezerve faţă de retorica pro-română de la Chişinău. Ucraina, de asemenea, este neliniştită de faptul că o apropiere între Moldova şi România ar putea să reaprindă conflictului din Transnistria, pe flancul de vest al Ucrainei. Deşi noul guvern are ca şi scop menţinerea unor relaţii bune cu principalii săi parteneri internaţionali, sarcina cea mai dificilă rămâne îmbunătăţirea condiţiilor sociale şi economice din Moldova. Aceasta este cheia pentru ca noul guvern pro-European să-şi asigure o victorie clară la următoarele alegeri legislative din 2010.


ORIGINI nr. 1-2-3/2010

DIVAGAȚII CRITICE

17

IOAN BUDUCA

NOROCUL ªI TRAGEDIA După Primul Război Mondial, la masa aranjamentelor de pace, norocul nostru a purtat numele Vladimir Ilici Lenin. Dacă n-ar fi apărut ameninţarea bolşevică la Esrde Prut, România Mare ar fi avut alte şanse, mult mai mici, să fie binevenită pe harta intereselor geopolitice ale marilor puteri. Odată instalat bolşevismul în Rusia, aceste interese au concurat la ridicarea unui “zid chinezesc” pe Nistru, prin acceptarea unei puternice întăriri teritorialmilitare a Bucureştiului, care urma să devină puterea cea mai însemnată din zona balcanică, ca urmare a acestei întrupări istorice a comunismului în Est, şi ţara cea mai anticomunistă din zonă. Altminteri, poate că Ardealul ar fi avut aceeaşi soartă în 1918, dar Basarabia n-ar fi putut fi adusă acasă. Norocul nostru, după 1990, a fost reunificarea Germaniei. Dacă Helmuth Kohl n-ar fi putut face reunifi-carea, generalii lui Gorbaciov n-ar fi avut nici un pretext să-l înlăture în august 1991 de la putere, iar valorile oc-cidentale ar fi ajuns la noi aşa cum ar fi comandat Gorba¬ciov, în forma unei reforme interne a comunismului (ceea ce înseamnă că ar fi ajuns doar o caricatură a lor). Asta era înţelegerea Gorbaciov-Mitterrand, la 6 decembrie 1989, la Kiev, în contra lui George Bush (senior) - vezi stenograma ei în “Cronologia evenimentelor din decem¬brie 1989”, de Alex. Mihai Stonescu, apărută la RAO, în 2009: “Ce e asta <valorile occidentale>? Nu trebuie ca Occidentul să caute să exporte contrarevoluţia! începem să uităm doctrina Brejnev şi iată că se vorbeşte acum de doctrina Bush!”. Trebuie să înţelegem că Malta tot Ialta a fost, iar dacă americanii n-ar fi putut să-l ajute pe Kohl (dar au ştiut că vor putea să o facă fară riscuri de război), noi, românii, şi nu doar noi, n-am fi ajuns în NATO nici la anno Domini 2010. Americanii l-au păcălit pe Gorbaciov şi, din punctul lor imperial de vedere, generalii care i-au luat puterea lui Gorby aveau toată dreptatea de partea lor. Gorby l-a avertizat pe Mitterrand, la 6 decembrie, la Kiev: “Ajutaâi-mă să evit reunificarea germană, altfel voi fi în¬locuit de un militar”. Au plătit cu puterea pentru păcăleala americană şi Kohl, şi Thatcher, şi Gorbaciov. Pe Kohl l-a vândut opiniei publice chiar Mitterrand, iar pe Thatcher au pedepsit-o chiar colegii ei de partid pentru opoziţia ineficientă la reunificarea germană. Ce nu înţelegea Gorby? “Dac' nu faceţi asta - adică Franţa să evite reunificarea, nota mea, I.B. - veţi purta respons- ablitatea războiului”. Care război? Cel pe care generalii sovietici l-ar fi declanşat în contra reunificării, cu altcinva în locul lui Gorbaciov. De ce nu l-au declanşat? Aici s-a jucat sfârşitul

comunismului. Pentru că Ucraina s-a rupt, după puciul de la Moscova, în toamna lui 1991, de imperiu. Ca să ajungă, acum, în noile condiţii, la nemţi, aceşti generali ar fi trebuit să treacă peste cadavrele ucrainenilor. Iată de ce Ucraina este şi azi principala sămânţă de război (mondial, desigur). Nu o vom vedea în NATO în timpul generaţiei noastre şi eu, unul, mî îndoiesc că generaţia de generali remontaţi în orgoliile lor imperiale de autori¬tarismul putinian va lăsa Ucraina nepedepsită (economic, deocamdată). în rezumat, avem a înţelege că, în 1990, am repetat greşeala istorică pe care am facut-o, mai întâi noi, românii, în 1940. Atunci am ales să pierdem Basarabia fară luptă şi am compromis pentru multe decenii demnitatea de român. Cât de grav compromisă este azi, a văzut toată planeta, în 1991, când Basarabia putea fi adusă acasă fară război şi n-am îndrăznit. Iliescu nu-şi va găsi liniştea în manualele care vor consemna pierderea acestei oportunităţi istorice. (Acum circulă zvonul că, în 1993, ar fi reuşit să evite dezmembrarea României. Dacă e ceva adevărat în treaba asta, măcar poate muri liniţtit. Cât despre manuale, vom muri şi noi şi vom vedea.) Anul 1989 a fost, pentru România, la fel de tragic ca şi anii 1939-1940. Atunci, înaintea celui de Al Doilea Război Mondial, aveam de optat între nazism şi bolşevism (urmând a spera că vor veni americanii cândva). In 1989, n-am avut o reală disidenţă anticeauşistă în partidul co¬munist, pentru că nu doar Securitatea, ci şi orgoliul nostru naţional cel fară de informaţii speciale înţelegea că gor- baciovizarea ne-ar putea scăpa de Ceauşescu (ceea ce nu era puţin lucru), dar nu ne-ar putea scăpa de comunism. Cine ar fi putut profetiza reunificarea Germaniei şi mar¬ea defecţiune a Ucrainei? Iulian Vlad şi Victor Atanasie Stănculescu l-au trădat pe Ceauşescu abia în dimineaţa zilei de 22 decembrie 1989, primul ştiind cel mai bine că va urma o nouă ocupaţie sovietică (cel puţin în zona eco¬nomicului), iar al doilea sperând că britanicii şi americanii îşi vor întări cumva aici interesele economicopolitice, din moment ce Gorby colaborează bine cu ei. Niciunul nu este cu adevărat nici erou, nici profet. Dacă n-ar fi fost defecţiunea Ucrainei, reunificarea germană ar fi aruncat lumea în aer. Singurul erou şi profet rămâne cel care, în atributele sale providenţiale, a umblat la inimile ucrainienilor şi le-a inspirat curajul nebun de a ieşit de sub răul radical pe cale de a se preface că e mort al imperiului sovietic. Ar fi putut muri acolo, în Ucraina, milioane de inimi. Dar Providenţa a mai ştiut ceva: că generalii de la Moscova nu mai au coaie în sânge. Politica drepturilor omului reuşise să-i castreze.


18

ANCHETA

ORIGINI nr. 1-2-3/2010

PÂINE ŞI CIRC ÎN VREME DE CRIZĂ ANCHETA REVISTEI ORIGINI ROMANIAN ROOTS 1. Cât de afectată este astăzi societatea românească postcomunistă de ceea ce Juvenal a numit în satirele sale "panem et circenses" (pâine şi circ), sintagmă prin care reproşa mai marilor Romei, aflată în declin, că nu are altă voinţă decât aceea de a hrăni şi a oferi distracţii sângeroase maselor, la limita rezistenţei umane minime? 2. Opinaţi că e nevoie de un nou program politic, de noi politicieni, de un nou împrumut de la UE, sau de o revoluţie morală pe baze creştin-ortodoxe pentru a eradica politicianismul şi racilele lui: corupţia de sus, ciocoismul, lichelismul, clientelismul, fariseismul, necinstea clasei politice etc, care de 20 de ani se succede la putere şi care sub masca democraţiei şi a populismului a dezavuat ultimile speranţe de mai bine ale românilor? 3. Credeţi că situaţia geopolitică a României ne-a condamnat la o aşa-zisă "teroare a istoriei ", sau, dimpotrivă, situarea noastră între Occident şi Orient ar fi trebuit să fie benefică, creatoare ?

HORIA ION GROZA 1. Pâinea şi circul sunt necesare şi au existat de când lumea. Homo ludicus face parte din Homo sapiens. Politicienii înţeleg această necesitate dar ei nu joacă un rol de bază în promovarea sau alterarea acestei necesităţi. Responsabilitatea revine educatorilor. Vremurile moderne au dezvoltat circul, atât de sărac ca spectacol pe vremea lui Juvenal, într-o vastă industrie de amuzament, pe lângă evenimentul pur sportiv care a căpătat o enormă amploare. Într-o vizită făcută în anii ’70, am admirat realitatea suedeză, unde cultivarea de pasiuni secundare, pentru timpul liber (hobby), era o preocupare de stat în ideia asigurării unui echilibru sufletesc si spiritual al cetăţeanului. Nenorocirea este că, fără un autocontrol, amuzamentul poate deveni extrem de nociv pentru oricine. Astăzi, în ţara românească, au pierit legile decenţei şi ziarele, revistele, internetul, televiziunea se întrec în a epata cu scandaluri ce trec dincolo de respectul datorat Persoanei umane. Mârlănia este la ordinea zilei, limbajul este grotesc de la omul simplu la scriitori şi politicieni. “Mitocanul internaţional şi-a dat mâna cu mitocanul naţional”, spune Dan Puric, care reprezintă vocea celor mulţi care au rămas la buna cuviinţă şi ale căror rânduri mă tem că sunt în pericol de a se micşora continuu (Barbu Cioculescu semnala efectul negativ al distrugerii intelectualităţii de către sistemul judiciar comunist şi, într-adevăr, aceasta a produs o imensă discontinuitate, astfel că,

foarte probabil, sunt necesare decenii pentru formarea masivă a unei noi intelectualităţi de înaltă calitate). Cele trei “descoperiri” de succes la public ale Holywood-ului, violenţa, sexul şi oroarea (inclusiv blasfemia) au devenit reguli de bază în tot ceea ce digeră omul obosit de muncă în răgazurile sale de odihnă. Un relativism al moralei a început să domnească peste tot. Nu mai există o distincţie clară între bine şi rău. Toate acestea ajung să contamineze cultura şi să pună sub semnul întrebării însăşi valoarea noastră ca popor. Ce se întâmplă cu tinerii? Noi, ca tineri, eram intoxicaţi zilnic, în anii ’50-’80, cu propaganda comunistă împotriva cărora ne făcusem un discret dar solid scut de apărare. Oare şi-a făcut un scut tineretul de astăzi în peisajul corupt predominant (caracterizat prin prioritatea umplerii buzunarului propriu fără nici o responsabilitate socială), pentru a apăra valorile eterne? 2. Categoric se cere un nou program politic, un nou grup de politicieni de frunte, o nouă orientare. O bună parte din vina pentru politicienii de azi o poartă marea masă a ţării. Cum este posibil ca să fim reprezentaţi în Parlamentul European de un om ca Gigi Becali? Mulţi au fost ignoranţi sau s-au lăsat amăgiţi de trucurile celor de la putere dar cei care trebuiau sa ia atitudine fermă în împiedecarea putrezirii grămezii de mere au rămas apatici. Rezistenţă nu înseamnă să bârfeşti, să nu te prezinţi la vot sau


ORIGINI nr. 1-2-3/2010

ANCHETA

să depui buletine de vot goale. Greva foamei lui Mahatma Gandhi a făcut parte dintr-o revoltă paşnică dar ea a fost însoţită de multe alte acţiuni decisive. Sunt o serie de politicieni care au ajuns în fruntea ţării prin abuzuri, ilegalităţi, privilegii etc, dar ei sunt ca nişte vârfuri muntoase ridicându-se deasupra unei mulţimi de munţi mai mici şi de dealuri indivizi care pentru o bucată de pâine mai uşoară au acceptat jocul corupţiei şi au intrat să servească sistemul. Despre aceştia din urmă mă întreb cum de au abdicat de la normele etice si de demnitate umană, de la disciplina unei munci cinstite, stăruitoare şi rodnice? Au procedat ca pe vremurile comuniste când, pentru un salariu mai bun şi ceva avantaje materiale, unii acceptau jocul dictaturii intrând în aparatura de propagandă dacă nu şi în cea de oprimare. Unde a fost refuzul de a se adapta mocirlei, sistemului de corupţie, abuz şi înşelăciune? “Unde este frumuseţea uitată a vieţii”, aşa cum cu nostalgie se întreabă Andrei Pleşu? De ce acceptăm pentru o înlesnire economică (individuală, în fond, şi nu pentru societate) să devenim un “Forest Gump” al Europei, un visător, fără opinie, grăbindu-ne în a accepta fără discriminare, înaintea tuturor altor ţări, şi cea mai palidă ideie venită de la forurile europene? Unde sunt intelectualii cu adevărat critici, posesori de opinii proprii? De ce se aud doar intelectualii de circumstanţă, iubitori de confort, maleabili, oarecum jenaţi de apartenenţa lor, deschişi spre compromis şi adaptarea fără discernământ a ideilor de import? De ce nu se face auzită vocea omului simplu, de bună cuviinţă, cu semnul orânduielilor de veacuri ale sufletului românesc? Cum spune Mircea Platon, “elita României e alcătuită din elitele tuturor corpurilor profesionale, tuturor categoriilor sociale funcţionale de la elita ţărănimii la cea a mecanicilor de locomotive; elita României e crema acestor elite” din care face parte şi elita intelectuală. Ovidiu Hurduzeu distinge trei Românii: “România globală a securiştilor miliardari, a culturii transformate în mahala mediatizată şi inginerie stângist internaţionalistă”, “cealaltă Românie, tentaculară, burtoasă, nesimţită în prosperitatea [sa] parazită” şi în fine, o a treia, “România reală”, pe care primele două “o înghesuie încercând s-o scoată afară din rostul ei milenar”. Nădejdea este în aceasta din urmă – în România profundă, a treia mare forţă a societăţii româneşti actuale. 3. Situaţia geopolitică la poarta Occidentului spre Orient a avut desigur o importanţă mare în plămădirea principatelor româneşti şi în consolidarea primului stat românesc. În paranteză fie zis, ideia

19

de geopolitică a fost murdărită, poate iremediabil, de politologii imperialismului nazist şi sovietic, dar ea a fost la origine o ideie rezonabilă ca “ştiinţă a orientării în lumea statelor şi a mitului teritorial al naţiunilor” (expresia lui Anton Golopenţia, unul din autorii unei cărţi româneşti de geopolitică), mit pentru care bătrâna Europă a fost sfârtecată în lung şi în lat de-a lungul secolelor. Dar ea nu mai are realmente importanţă în ziua de astăzi, în condiţiile circulaţiei de populaţii, în reţeaua complexă de comunicare politică şi economică internaţională. Promotorii ideii României profunde au publicat trei cărţi fundamentale: “A treia forţă: România profundă” (autori Ovidiu Hurduzeu şi Mircea Platon) care abordează aspectele politico-sociale, “Măsura vremii: îndemn la normalitate” (autori Mircea Platon şi Gheorghe Fedorovici) care tratează aspectele spirituale şi “A treia forţă. Economia libertăţii. Renaşterea României profunde” (culegere de texte, editori fiind John Chrysostom Médaille şi Ovidiu Hurduzeu) care analizează aspectele economice. Economistul american Médaille este profesor de etică a economiei. După cum afirmă el, pe bună dreptate, nici capitalismul, nici socialismul nu funcţionează pe principii echitabile economice deşi ambele sisteme economice pretind că sunt “fundamentate ştiinţific”. Amândouă aceste sisteme au nevoie vitală de intervenţia salvatoare a statului. Capitalismul nu funcţionează lin, pe simpla formulă “naturală” a pieţei de schimb, a cererii şi ofertei. Singura formulă a capitalismului care are şansă de izbândă este cea din concepţia lui John Maynard Keynes, unde statul aplatizează cumva ciclurile crizelor economice. Dar echitatea vine nu din asemenea sisteme economice ci dintr-un al treilea, mult mai organic structurat, existent de multă vreme în istoria omenirii, pe care economiştii moderni l-au numit distributism. El se află la polul opus capitalismului egoist al marilor corporaţii care, concentrând capitalul, nu numai că dirijează economia unei ţări sau lumi întregi dar impun şi normele politice şi sociale de vieţuire ale acestora, oprimând majoritatea populaţiei. Distributismul bazat pe micile businessuri şi pe comunităţile locale, pe deplin echitabil, s-a dovedit trainic şi a fost validat de corporaţiile cooperatiste Mondragón din Ţara Bascilor, de cele din Taiwan sau chiar din California, sistem care a lucrat şi în România anilor 1925-1928. Dacă în cazul capitalismului corporatist contemporan care se ghidează după principii globaliste contextul geopolitic devine superfluu, în cazul distributismului s-ar putea ca acest context să conteze în ideia unei bune funcţionalităţi regionale.


20

ANCHETA

ORIGINI nr. 1-2-3/2010

PETRU URSACHE 1. Paralelismul se poate susţine cu o precizare limitativă: să luăm în considerare cetatea romană, cu mulţimi agitate şi flămînde care dădeau năvală spre capitală, aglomerînd pieţele şi barînd arterele princi-pale, faţă de starea dezastruoasă a oraşelor şi satelor noastre, de la Război încoace, aflate în permanentă criză de existenţă, pentru traiul cel mai modest, pen¬tru soarta tinerei generaţii, pentru însuşi destinul naţiunii, ameninţată grav din toate direcţiile, de la un război la altul, de la un tratat de „pace” la altul, de la o schimbare de guvern la alta. La cei vechi, măcar viaţa cîmpenească, de ţară, era salvată. Stau mărturie scrierile autorilor de seamă: Vergilius, care, în Bucolice, a înfăţişat în imagini paradisiace peisa¬jele italice; Seneca, un filosof cu statură impunătoare de patriarh, îndrăgostit de viaţa rustică, unde găsea prilej de împăcare şi de senină meditaţie între co¬linele roditoare ale locurilor sale natale; Cicero lăsa adesea obligaţiile de Senat, ca să se retragă în liniştea naturii binefăcătoare şi întăritoare de suflet. Doar în vremea „celor doisprezece cezari” ( Suetonius ), Roma ieşea de sub ocrotirea Legii sacre şi a cultului strămoşilor, ca linie juridico morală de conduită, optînd, în schimb, pentru războaie sîngeroa- se şi de jaf. Imperatorii aveau tot interesul să menţină între zidurile cetăţii grupuri haotice, pînă la 200. 000 de oameni, adesea foşti combatanţi militari, ajunşi fară căpătîi. Preţul era pîine şi circ, masă de manevră şi „sclavi fericiţi”, gata oricînd să- 1 ovaţioneze pe Cezarul ieşit falnic la plimbare pe Via Apia; ori să intervină, în folosul tiranului, în momentul ivirii unui pretendent la conducere. Cînd barbarul a pătruns realmente pînă la poarta cetăţii eterne, salvarea, care trebuia să vină din „interior”, n- a mai fost posibilă. La noi, astăzi, e şi mai rău. Linia de conduită a guvernanţilor (aflaţi în slujba nu ştiu cui, în orice caz, nu a românilor) este jaful şi minciuna. „Pîinea” se dă, fară ruşine, numai în ziua alegerilor, în piaţa publică, iar „circul” se desfăşoară zilnic în „Parlament”, în Palatul prezidenţial şi în văzul lumii. Despre satul atît de îndrăgit de Blaga, Iorga, Sadoveanu, ce să mai zic? A fost lăsat în totală de cădere şi mizerie, devenind de batjocură, marfa ieftină pentru oricine, asemenea fabricilor înstrăinate cu „un dolar bucata”, cum de¬cretase public un premier de joasă speţă. Războiul se poartă doar pentru a se decide între prostovan şi ticălos. Mulţimile sunt strunite sub jugul sărăciei şi al umilinţei ori alungate, cu diferite pretexte, peste hotare, ca jefuitorii şi mincinoşii să se dezlănţuie

în voie, de la primarul de sat- oraş la prefectul de judeţ, de la şeful guvernului la preşedintele statului, în par¬lament ca şi în tribunale, în universităţi ca şi în biseri¬ci. Nu se aude, din „interior”, nici o voce întăritoare: justiţia este oarbă, presa aservită, reţeaua şcolară distrusă în totalitate şi ideologizată; nu ştim cine ne conduce, cine înhaţă averile materiale şi spirituale, dacă ne este dată vreo şansă. Ne aflăm în zodia neagră a neo - comunismului. Este adevărul cutremurător şi gol - goluţ. I- am întrecut de la distanţă, în dezas¬tru, pe cei doisprezece cezari. Şi cînd te gîndeşti că, deocamdată, la cîrma „noastră” şi- au făcut de cap doar „trei cezari”! Ce ne mai aşteaptă în continuare? 2. Singura operaţie care ne- ar asigura şansa normalizării, pe care am aşteptat- o decenii dea rîndul, ar fi înlocuirea radicală a stării de fapt actu¬ale, în baza funcţionării juridicului şi a legii morale, cu toată răspunderea necesară şi statutară. Nu spun „schimbare”, nici „revoluţie”, nici „reformă”, termeni compromişi în deceniile postdecembriste, în aceeaşi măsură ca şi de la Război încoace; dincolo de lim¬bajul de lemn, pînă la ridiculizare. Numai pe terenul proaspăt curăţat şi afinat pot fi însămînţate ideile sănătoase şi rodi, ca în cunoscuta parabolă biblică. Pe lîngă asta, ar trebui să se înţeleagă odată pentru totdeauna: la noi nu există oameni politici, adică profesionişti care să se dedice acestei munci cu talent, devotament şi generozitate. Toţi, dar absolut toţi care ocupă funcţii cu această titulatură sunt propagandişti, adică demagogi şi aventurieri. Mai mult decît atît: unii dintre ei, cei mai înrăiţi, au ocupat ( nu se ştie pe ce căi) posturi înalte, deşi urăsc de moarte tot ce ţine de viaţa şi de spiritualitatea românească: limbă, etnie, sentimente religioase, istorie, cultură, obiecte de patrimoniu, valori artistice recunoscute şi peste hotare. Exemple se pot da cu duiumul, iar cîteva nume au devenit de pomină, prin acte duşmănoase, strigătoare la cer. Şi nimeni nu- i zgîlţîie din loc. Le-sne a se înţelege, după cum decurg lucrurile: comanda vine în forţă şi de departe. Cît despre un nou îm-prumut UE? Ferească Sfîntul! Doamne, păzeşte-ne! 3. Sintagma respectivă a fost pusă în circulaţie la începutul Exilului imediat postbelic şi sub presiunea instalării Cortinei de Fier prin anii '50. Poartă şi insemne de filosofia culturii, tip Lucian Blaga, inspirate din problematica „spaţiului ondulat” şi a mi-


ORIGINI nr. 1-2-3/2010

ANCHETA REVISTEI

oritismului, ca mod de existenţă dramatică. Cert este că generaţia eliadescă, a exilului, constituită din mari cărturari pe care ţara i- a pierdut cu pagube incalculabile, a trăit pe viu, nu la modul teoretic şi abstract, realitatea dramatică, rezultată din înfruntarea celor două puteri rămase în cursa morţii: una reprezentînd Occidentul ( SUA ), cealaltă, Orientul. întrebarea Dvs. este justificată şi s- a pus de nenumărate ori, dar revine obsedant, pentru că niciodată răspunsul n- o să se poate formula succint şi perfect convingător; întrucît nu se raportează la un moment accidental, ci depinde de derularea mai multor secole, în curgere tulbure. La modul ipotetic şi deziderativ nu există decît un răspuns posibil: în condiţii normale şi de pac valorile culturale au şansa să devină bunuri universale. Sunt multe de discutat. Dar, pe scurt, românii s- au aflat mai tot timpul la răscrucea istoriei, între Orient şi Occident. E adevărat, uneori ne lamentăm pînă la ridicol, dar mi se pare purul adevăr. Nu am avut poziţia ocrotitoare a Elveţiei sau a Belgiei; nici măcar a Fin-

21

landei. Şi apoi, care Orient şi care Occident? în decursul timpului s- au produs mutaţii spectaculoase pe meridianele geografiei istorice. Poziţia noastră geo- culturală a cunoscut două variante în curgerea vremurilor. Una prin care s- a făcut simţit Orientul apropiat şi bizan-tinizant şi, în acelaşi timp, Occidentul mediteranean. Pînă aici nu avem a ne plînge din cale afară. Cealaltă variantă ne- a obligat să ne situăm între un „alt” Occident şi un „alt” Orient, primul reprezentat de statele europene ajunse la apogeu politic şi cultural, cu interese strict pragmatice şi acaparatoare; celălalt, dominat de asiaticii în năvală barbară şi în neîntreruptă succesiune: mongolii, tătarii, ruşii, sovieticii. Cine a mai păţit ca noi? Cel mult, polonezii. Cu timpul, şi unii şi alţii şi- au pus aceeaşi mască de cavaleri ai Apocalipsei încît, astăzi, nu se mai distinge o figură de alta. Aşadar: care Occident şi care Orient? De aici, să înţelegem ce trebuie înţeles: nu ne rămîne decît să ne reorganizăm singuri, ca pe vremea voievozilor, întemeietori şi făuritori ai Unirii.

ILEANA MINCULESCU Noţiunea: „pâine şi circ46 a apărut la Roma odată cu domnia primilor împăraţi. Până la moartea lui Iuliu Cezar, statul roman fusese un luptător serios pentru supravieţuire şi, apoi, pentru dominarea state¬lor din jurul lui, până în depărtări. Se pare că reuşindu- se acest lucru, a început domnia dedublării şi a min¬ciunii, care, nu exagerăm dacă afirmăm că s-a născut aproape odată cu Imperiul. Cezar cucerise lumea, de la Egipt până în insulele Britanice, iar împăraţii au continuat, în Răsărit şi Apus, ajungând în Spania, în Iran şi stăpânind nordul Africii. Nordul Europei nu l-au putut cuceri, din cauza triburilor germane, de la care n-au putut lua, niciodată, o palmă de pământ. Prin viclenie, s-au prefăcut că şi-i fac aliaţi, dar, până la urmă, Imperiul s-a prăbuşit din cauza lor. Acest lu¬cru ne arată că, în lume, nici o viclenie nu merge la nesfârşit. Până la căderea Imperiului, adică vreo 300 de ani, împăraţii romani s-au simţit stăpâni pe situaţie şi, mai importantă, în statul lor, era relaţia dintre ei şi popoarele pe care le conduceau, decât cucerirea de noi teritorii. Se pare că Traian, singurul care a mai adăugat un teritoriu nou, Imperiului, ne referim la Dacia Felix, a fost şi cel mai moderat folositor al Sistemului „panem et cercenses“. Dar Neron a folosit cel mai mult această metodă, creştinii şi sclavii impunândui-o, în mod deosebit. Dacă arderea Romei a putut fi considerată „cercenses“, ea i-a adus, nu după mult timp şi moartea. Din nou se vede că nici-o excro-

che- rie nu ţine la infinit. Imperiul Roman n-a fost milenar, ca Egiptul, sau unele state din Orientul mijlociu şi India care n-au folosit ideea de „panem et cercenses“. Nici de-a lungul Evului Mediu n-am putea spune că feudele îşi permiteau luxul unui sistem bazat pe „pâine şi circ“, în primul rând fiindcă noţiunea de „circ“ pierise şi că ideea de „pâine“ era susţinută şi de biserică şi de creştinism. Dar nici-un lucru bun nu ţine mult. Feudalismul, orice ar susţine istoricii marxişti a fost o epocă de libertate, nu de opresiune; opresiunea a reapărut odată cu regalitatea şi cu primele regate, în Franţa, Spania, Marea Britanie şi Germania. „Circul“ începuse să capete forma pe care i-am cunoscut şi noi. Circul, în Imperiul Roman, fusese reprezentat de „luptele de gladiatori“; apoi apăruse marea metaforă a comediei, cu clovni, personaje şi situaţii simbolice. A fost genială acea: „Comedia del’Arte“, pe care au mai apucat-o şi unii din noi. Acum, e pe cale de dispariţie şi a fost înlocuită de fotbal. După cel de-al doilea război mondial, sportul a fost declarat activi-tatea populară de primă importanţă; fotbaliştii (şi alţi sportivi) au fost îngrozitor de bine plătiţi şi li s-a dat un loc de primă importanţă în mediile de comunicare. Prin aceasta putem vedea cum: „cercenses“ e o activi¬tate şi o noţiune a cărei importanţă e impusă de sus, din domeniul „stăpânirii“. Pentru ce? Pentru ca atenţia


22

ANCHETA

poporului să fie luată de la excrocheriile şi abuzurile lor şi mutată într-un domeniu distractiv şi fictiv, unde să se piardă energia lui care, altfel, ar putea să ia calea unei revoluţii. Dar ce facem cu „panem“? E puţin mai greu de spus, deoarece e o noţiune care exprimă un punct de vedere material şi cu materia nu te poţi juca. Astfel, din cauza lui „panem46 au avut loc războaie, concurenţe economice, financiare, hoţii, abuzuri şi crime. Pe scurt, conducerilor statelor de azi ca şi celor de altădată le rămâne să mintă şi să se bată, iar popoarelor, să rabde şi să caute o soluţie care nu e de găsit şi nu va fi găsită niciodată. Dacă în Imperiul roman, pâinea era, la propriu, un preparat din cereale, iar circul se petrecea, tot la propriu, în clădirile numite circuri, azi, „pâinea“ sunt preparatele artificiale care ni se dau, prin magazinele alimentare, iar circul este reprezentat prin sport, şi în special fotbal, precum şi unele reprezentaţii de muzică uşoară, cu vedete ca Elvis Priestley, Ma-donna sau humanoidul mort de curând, nici femeie, nici bărbat, nici alb, nici negru, dar din care mass-media face un erou. Ce-am câştigat din vremea Imperiului Roman? Nimic, în afară, poate, de lumea virtuală a computerului care ne duce deja în sferele suprapământene, unde ne vom sfârşi, într-o zi, viaţa. Ca şi în vremea Imperiului Roman sau a

ORIGINI nr. 1-2-3/2010

epocilor intermediare până în zilele noastre, există şi cercuri de intelectuali, fiinţe superioare care gândesc, se exprimă, produc un material ştiinţific sau beletristic, dar puterea lor rămâne aceeaşi cu cea din vremea împăraţilor romani - nulă!

îndrăznesc să spun, totuşi, că noţiunea: „pâine şi circ“ va dispărea, fiindcă nu mai e necesară. Legiunile romane, care puteau împiedica revoluţia, până la un punct, au fost înlocuite cu aparate de spionaj şi cu armate rânduite în aşa fel încât sting orice revoltă, chiar de la început. Ele au început să desfiinţeze şi statele care nu convin conducerii mondiale, năvălindu-le, sub pretexte neruşinate şi distrugându-le cu arme de exterminare în massă. Aceasta petrecându-se simultan cu o vorbărie democratică, în care cei ce fac cele mai groaznice crime sunt declaraţi mari democraţi şi oameni ai dreptăţii, iar duşmanii lor, poate nevinovaţi, sunt declaraţi criminali şi exterminaţi. Aceasta e, de fapt, „panem et cercenses“ al zilelor noastre, iar mascarada se petrece în sufletele noastre, în timp ce ne ducem la magazinul de alimente, să ne luăm pâinea artificială, făcută din plastic. E un progres? Un mare progres în aşteptarea sfârşitului care nu mai poate întârzia mult.

THEODOR CODREANU

1 Epoca lui Juvenal se repetă, la altă scară, în sfârşitul „erei haotice”, cum o numeşte Harold Bloom pe cea din zilele noastre. Ea coincide cu ceea ce identificăm a fi postmodemism. Pare a sta sub zodia unei „distracţii” sans rivages. Alain Finkielkraut o numea epoca amuzamentului, cu naşterea „poporului adoles¬cent”. Numai că societatea românească postcomunistă este văduvită de beneficiile întregului binom panem et circenses. Avem din plin circul. Ni-1 oferă zilnic atât politicienii, cu o dărnicie fără seamăn, cât şi mass-media. Dar nu e suficientă pâine pentru milio¬ane de români, pentru pensionari, pentru tineri, pen¬tru şomeri. Roma în declin avea voinţa şi putinţa de a da hrană suficientă alături de distracţii sângeroase. Astăzi, distracţiile nu mai par atât de sângeroase, dar au, cu siguranţă, ceva tragic în abundenţa lor. în rest, nici nu trece prin minte păturii noastre superpuse ca să dea oamenilor şi ceva pentru spirit. Dimpotrivă, resentimentarii, cum îi numeşte acelaşi Harold Bloom, fac tot ce le stă în putinţă să ne răpească şi bruma de valori pe care o mai avem, oploşind moda „demitizărilor”,

atât în spaţiul istoriei naţionale, cât şi-n acela al culturii. în schimb, instituţii precum cea patronată de Preşedintele României, Institutul Cul¬tural Român, cheltuieşte milioane de euro pentru promovarea unor sub valori care se erijează în super- valori. Ceea ce-i mai grav e că intelighenţia noastră postmodemizată, când nu susţine cultura amuzamen¬tului şi a pornografiei, stă într-o lentoare narcisiacă, încât, probabil, niciodată nu i s-a potrivit mai bine acuzaţia lui Julien Benda din cartea lui din 1927 - Trădarea intelectualilor. 2. Este de toată evidenţa că politicienii noştri (şi mă tem că de această boală se vor infesta şi cei de la Bruxelles), în pofida promisiunilor conjuncturalelectorale, merg cu paşi siguri către o „stabilitate” a ordinii oligarhice şi cleptocrate pe care au construit-o cu măiestrie şi răbdare timp de douăzeci de ani. Găselniţa aceasta „genială” de a nu face nimic şi de a trăi din împrumuturi aruncate în nisipurile mişcătoare şi nesăţioase ale consumului mi se pare calea sigură a sinuciderii politice şi economice. Na-


ORIGINI nr. 1-2-3/2010

ANCHETA

poleon Bonaparte ştia el ce ştia când a spus că împrumuturile sunt năruirea naţiunilor mici. Politicienii noştri n-au nicio trăire creştină. Parcă n-au auzit de parabola cu talanţii. Ei se împrumută pentru a îngropa talanţii. Şi-i îngroapă aşa de bine, încât nu pot fi găsiţi decât de profitorii veşnicei noastre tranziţii şi reforme. Cine să declanşeze, astăzi, o revoluţie morală pe baze creştin-ortodoxe? Biserica însăşi pare obosită, preoţii contaminaţi de mentalitatea seculară care îngroapă şi Europa. O încercare de acest fel ar fi catalogată repede ca „fundamentalism” sau „legionarism”. N-ar fi „corectă politic”. Şi mă tem că, retezindu-şi rădăcinile creştine, prin chiar simulacrul de „constituţie”, se va împlini profeţia ultimului kynic, Emil Cioran, că în grădinile Occidentului a sosit ora stingerii. 3. Adevărul trebuie căutat undeva la mijloc. Unii tratează cu superioritate argumentul cronicarului că ţara e aşezată „în calea tuturor răutăţilor”. Aşezarea aceasta şi-a avut şi pare încă să mai aibă dezavantaje istorice

23

reale. Dar a transforma o „fatalitate” geografică în una istorică este o atitudine în care scuza acuză. La fel de mincinoasă este şi scuza că am fi o ţară mică. Mică de tot s-ar putea să ajungă din pricina noastră. Intr-un aforism, scriitorul basarabean Efim Tarlapan spune că aceia care-şi neagă istoria îşi vor pierde şi geografia. De altfel, asupra acestui crud adevăr ne-a atras atenţia chiar părintele istoriei - Herodot. Pornind de aici, Eminescu aprecia că latinitatea orientală este o insulă mereu roasă pe margini. De fapt, spunea poetul, spaţiul nostru geografic este o binecuvântare a lui Dumnezeu, punctul de echilibru în cumpăna universului. Vinovăţia subis-toriei noastre o poartă, în acelaşi limbaj eminescian, pătura superpusă, trăitoare într-un gol etnic, produs de veşnica meteahnă a dezbinării. „Teroarea istoriei”, despre care vorbea Mircea Eliade, e o realitate imposibil de ignorat. Numai că obstacolul invită la bărbăţie şi luptă. Dacă istoria a vlăguit forţa noastră de rezistenţă, e poate şi din pricină că, în timpurile modeme, „teroarea istoriei” a mai slăbit sau poate a devenit cu mult mai vicleană.

MIHAI POSADA 1. Dar cine suntem noi, să ne punem cu răspunsuri la aşa întrebări contra democraţiei de piaţă? Ce dacă Iuvenal, în satira a X-a (81) îi reproşază Romei decadenţa şi denunţă ambiţia ei fleşcăită de-a se mulţumi cu o viaţă aproape animalic alcătuită din hrană şi loisiruri violente, cu sclavi măcelăriţi sau devoraţi în arenele stadioanelor? Reformulez, aşadar: circ, domnule, circ-circ-circ! Circul da, pâinea mai va. De pâine se ocupă fiecare cum îl lasă morala personală şi etica de cartier, de grup, de partid – dacă nu s-a descentralizat până acum, să-l radă selecţia naturală sau, mai pe-nţelesul populaţiei (nu zic poporului, neam!): „democraţia naturii”, vorba ex-talentatului poet M. Dinescu, azi gurul CNSASului postdecembrier cu viitorul incert. Re-reformulat: democratura naturii. Natura umană, desigur. Adaptarea face organul, organul face ce vrea muşchii lui, cum şi funcţia doboară gradul: te adaptezi, deci exişti – nu degeaba erau primii democraţi ai lumii şi mari (grecii) şi tari (romanii, după ce i-au integrat şi pe greci în civilizaţia imperială – romanii civilizatori de la Roma, cetatea Eternă). Nu degeaba întrebaţi dumneavoastră ca naţionalişti pluripatrizi, în termeni creştini laici meşteşugiţi, despre „panem et circenses”..., da’cine plăteşte?, căci programul propus în termeni iuvenali şi, ce-i dreptul, oarecum juvenili, pentru veşnic tânăra şi etern tranzitoria noastră democraţie, consună până la identitate cu projectul

naţional de salvare zis „laptele şi cornul”, dezvoltat şi rejectat de Guvern din dragostea sa de pruncii guvernaţi care noi cu toţii suntem pentru tătucii nutritori şi distractivi, de la cucerirea romană până în zilele noastre cu guvern şi circ, cum spuneam, mai mult circ. 2. Pentru cunoscătorii cât-de-cât ai istoriei naţionale în contextul euroatlantic şi euroasiat al momentului respectiv, „revoluţia morală pe baze creştin-ortodoxe” de care vorbiţi a avut loc fără a fi ocolită de erori inerente oricărei revoluţii şi ea poartă până în prezent numele de legionarism: „Activitatea armată anticomunistă şi antisovietică se va baza în parte pe legionari; singurele revolte cunoscute printre deţinuţii din mine vor fi cele de la Cavnic şi Baia Sprie, ale legionarilor. La Aiud, 4.000 de legionari deţinuţi sau redeţinuţi între 196264 vor refuza reeducarea. Chiar dacă unii legionari se vor stinge din viaţă şi ceilalţi vor îmbătrâni în ţară sau în exil, va rămâne viu, hrănit din tradiţii şi deopotrivă din frustrări naţionale un spirit legionar”, scrie, în monumentala „Istoria literaturii române de azi pe mâine” (Semne, 2009), Marian Popa. Cu alte cuvinte, dacă tot declară guvernanţii rotativi de 20 de ani încoace, în România, că nu mai au românii bani, indiferent că statul este sau nu vândut şi cumpărat de alte puteri financiare contemporane, adicătelea că fără împrumut şi reîmprumut „la UE”,


24

ANCHETA

cum ziceţi dvs., ocolind titulatura Băncii Mondiale, statul român nu mai poate face plăţi interne, indiferent că datoria externă îl apropie cu paşi repezi de statutul insolvabilităţii, la ce bun să mai schimbi stăpânii: pentru bucuria nebunilor, circul nostru infinit? Eliminarea prin program politic nou care ar trebui să însemne politicieni noi şi viceversa, a şiragului de racile enumerate de dumneavoastră: „coruptia de sus , ciocoismul, lichelismul, clientelismul, fariseismul, necinstea clasei politice”, dacă totuşi ţinem cont de trendul gândirii dominante – materialist-pragmatist şi ateu-atroce, şi având experienţa câtorva mandate prezidenţiale una mai democratic-revoluţionară ca alta, pare o masochistă utopie autodizolvantă. Iar marile puteri nu mai deţin un alt Carol Întâiul să ne trimită cadou, precum nu mai au nici intenţia dezrobirii urmate de miracolul întregirii naţionale a neamurilor înrobite de imperiile bătrânei Europe. Legendara, exemplara înţelepciune veterotestamentară a judecătorului Solomon este astăzi sistematic păcălită de aroganţa celui din urmă şmenar nesimţit dar suficient de gros la pungă. Vorba comunistului de circumstanţă Ernest Hemingway, iertat creştineşte de diplomatica democraţie americană maternă: „adio, arme!”. 3. Aşezarea românilor între Orient şi Occident le oferea şansa – în opinia intelectualilor de la GÂNDIREA (perioada îndeobşte cunoscută ca „interbelicul românesc”) – de a continua în modul apoteotic dezvoltarea „bizantinismului”, înţeles ca o luminiţă la capătul tunelului cultural naţional: aceasta fiind

ORIGINI nr. 1-2-3/2010

chiar o datorie mesianică, în concepţia gândiristă şi în înţelesul valorilor spiritual-culturale conţinute în doctrina dreptmăritoarei Biserici creştine a Răsăritului ortodox din continentul euroasiatic. În epocă şi după, un Mircea Eliade va izbândi, într-o pleiadă de intelectuali români, în încercarea de a constitui în Regatul România o poartă între Orient şi Occident. Că unii ar fi vrut să facă din România o Elveţie a Orientului şi n-au reuşit, e altă poveste. Avem în schimb suficient de mulţi şi de talentaţi artişti dramatici, lirici, plastici, compozitori şi instrumentişti ori interpreţi de cântări, cercetători, inventatori, scriitori, proiectanţi, constructori, descoperitori români şi traducători români de scrieri în toate domeniile gândirii umane care fac în ambele sensuri naveta Orient-Occident, constituind prin lucrarea lor o veritabilă şi benefică poartă deschisă pentru culturile lumii, între antipozi. Întrebarea dvs., astăzi, când realităţile geopolitice, i. e. cultural-spirituale şi mai puţin corectpolitice (dacă precizarea nu deranjază), sigur că sunt oarecum altele, şi în lipsa unui concept filosofic acceptat cum era în vremea pomenită mai sus teoria lui Hermann von Keyserling (filosoful german şi ambasador rus de orientare democratică antimilitaristă şi culturalistă, căsătorit cu o nepoată a lui Otto von Bismarck), teorie preluată de Nichifor Crainic, anume că România singură poate şi trebuie să ducă mai departe tradiţia european-creştină a bizantinismului milenar, – îmi pare prea consonantă povestioarelor în versuri tipărite în aceeaşi epocă românească, prin DIMINEAŢA COPIILOR ş. cl., despre eroii Dacă şi cu Parcă: „Dacă dacă nu era,/ Parcă parcă se-neca”...

SIMONA-GRAZIA DIMA 1. Ceea ce vedem în jur pare, într-adevăr, să reproducă, la dimensiuni şi niveluri specifice, această veche imagine, a unei lumi decăzute, în care se ofereau maselor distracţii ieftine şi sângeroase. Deşi analogia se poate face, nu cred că procesul e unul deliberat, condus de cineva în cunoştinţă de cauză, indus cu cinism. Mai degrabă, văd, în această evoluţie, un proces firesc, dictat de trecerea la un nou tip de societate, debusolată, care încearcă să copieze Vestul într- un mod primitiv, grosier. Odată iniţiat, fenomenul se derulează de la sine. 2. Şi ce ar l-ar putea opri? O revoluţie, desigur, dar una interioară. Căci orice adevărată revoluţie nu poate fi decât una interioară. Nu am avut niciodată în¬doieli asupra acestui lucru şi am rezistat realităţii

vitrege, inclusiv dictaturii, prin programul meu poetic, care era totodată unul meditativ. în mod similar, peisajul social şi politic s-ar putea modifica doar dinăuntru, nu impune cu forţa. Atunci când se promovează ca modele doar reuşita financiară, politică şi socială, e clar că masele imită, adoptă şi reproduc oferta. Dacă fiecare s-ar reforma pe sine, atunci rezultatele benefice nu ar întârzia să apară. Dar e plin de ignoranţi care îşi trâmbiţează „marile” descoperiri. Iar în acest zgomot social, greu să auzi vreun semnal pozitiv. Tot aşa de adevărat este că starea de lucruri va înceta probabil de la sine atunci când actualele evoluţii îşi vor epuiza potenţialul energetic. Ele se vor opri şi atunci se va instaura reacţia opusă. Da, trebuie să fim generoşi şi să acceptăm că există o autoreglare în univers, instaurată cu voia lui Dumnezeu şi în momentul ales de el pentru schimbare.


ORIGINI nr. 1-2-3/2010

ANCHETA

3 . Nu ne-am numărat printre privilegiaţii istoriei, dar, ca prin miracol, ne-am păstrat individualitatea şi avem o mulţime de comori aici, unele vizibile, altele ascunse. Fiecare vede ce doreşte în acelaşi lucru. Putem vedea, neîndoielnic, corupţi şi baroni, ignoranţi şi mârlani, dar şi, simultan, mari monahi şi duhovnici, suflete curate, aflate cu modestie pe calea mântuirii. Sunt greu de găsit aiurea în lume, dar, iată, noi le avem. Gândind despre România, eu văd numai lucrurile frumoase, care ne-au menţinut vii în istorie.

25

Dacă am pierdut adesea, chiar şi teritorii, nu a fost numai din cauza celorlalţi, ci şi din pricina propriei nesiguranţe lăuntrice, a dezbinării, laşităţii, a lipsei de viziune în momente cruciale. Există lucruri negative la noi, dar şi realităţi ale împlinirii, ale păcii şi certitudinii interioare, ale valorii. în acest sens, aşezarea noastră în acest punct al umanităţii s-a dovedit a fi, din plin, şi benefică, şi creatoare, în multiple dimensiuni. Nevrând să le vedem, cultivăm şi accentuăm, le vestejim forţa de iradiere, iar nouă înşine ne scădem perpetuu valoarea, adevărul şi stima de sine.

RĂZVAN CODRESCU 1. La noi se aplică mai degrabă formula “circ fără pîine”. 2. E nevoie de toate acestea la un loc (“Ultima soluţie: înc-o revoluţie!”... dar pe care să n-o mai fure nimeni) şi tocmai de aceea situaţia mi se pare, practic, insolubilă (cel puţin pe termen scurt). 3. Dăm prea mult vina pe geografie şi istorie (vitrege, ce-i drept), uitînd că pînă la urmă “omul sfinţeşte locul”. Noi n-am reuşit să-l “sfinţim” decît

liric (“pe-o gură de rai”) sau demagogic (“Grădina Maicii Domnului”), aşa că, după două mii de ani de dăinuire goală, totul rămîne de făcut, iar locul, înainte de a-1 sfinţi, trebuie mai degrabă să-l exorcizăm (căci “frăţia cu dracul” n-a rămas fară urmări). Cioran a găsit for¬mula: “Schimbarea la faţă a României”; noi ar urma să-i determinăm mai bine conţinutul şi s-o punem în aplicare, dar deocamdată părem ocupaţi cu războaiele româno-române şi cu culesul grădinilor altora» Pînă ne facem timp, s-ar putea să ieşim din istorie...

ION LAZU Pâine şi circ pretindeau de la stăpânire cetăţenii romani. Să aibă de mâncare, pentru îndestularea burţilor şi să nu le lipsească distracţiile -, asta îşi doreau, nimic mai mult dar nici mai puţin; erau vremuri de prosperitate, se învăţaseră cu traiul pe vătrai şi n-aveau de gând să renunţe la privilegiile câştigate. Iar cei din vârful trebii, cei care făceau jocurile în for, în senat şi n-ar fi vrut să fie daţi de-o parte, consulii, triumvirii, cezarul... se străduiau să le ofere la rigoare panem et circensis. Din ce putea fi asigurată această părtinitoare redistribuire a bugetului imperial, ne-o spune limpede Istoria: din spolierea provinciilor nou cucerite: vreo galie, vreo dacie, stoarse de toată agoniseala sutelor de ani. Asta pe vremea romanilor, pe când o duceau atât de bine încât „decadenţa” a stârnit vituperările unui moralist precum Iuvenal (Satire, X,81). Apoi lucrurile n-au mai mers la fel de bine, nici pentru romani, nici pentru celelalte populaţii de pe acest (viitor) bătrân continent, unde se învârte povestea noastră. O balanţă care n-a putut fi păstrată în timp, prea costisitoare. Ca să nu spun că jocurile au fost stricate

de năvala populaţiilor mongoloide, ugrofinice, turcomane. Acei oameni nu aveau chiar nimic de pierdut, iar năvala lor urmărea un singur deziderat: pâinea. O formulă simplificată, a extremei urgenţe. Nu le stătea gândul la distracţii, când foamea îi alunga din urmă. Au fost deci migraţiile seminţiilor asiatice şi a fost mileniul în care pâinea a devenit unicul imperativ. Iar circul n-a mai intrat în atribuţiile guvernanţilor. Foarte-foarte târziu oamenii au recâştigat una şi alta, însă niciodată dreptul inalienabil la pâine şi distracţii. Oricum, pâinea fiind tot mai greu de asigurat, căci progresele tehnice pe de-o parte şi ravagiile molimelor, ciumelor etc., pe de altă parte, care şi ele îşi făceau treaba din plin, nu puteau totuşi face faţă înmulţirii geometrice a polulaţiei de pe glob, s-a recurs în timp la o foarte iscusită şi tot mai bine pusă la punct diversiune: ideologiile. Fie ele de dreapta, fie de stânga, de fiecare dată extremiste. Veacul XX, ca să venim mai aproape, a fost al ideologiilor instituţionalizate: naţionalismul, însă el nu angaja decât relaţiile dintre statele vecine – asta era deja prea puţin, se impunea o poziţionare explicită de-o parte sau de cealaltă


26

ANCHETA

parte a baricadei, iar rezolvarea dorinţelor contrarii nu putea să fie decât violentă: o hecatombă la nivel global. Ca să nu pară ceea ce erau de fapt: nişte masacre descreierate, au fost scoase în faţă productele cele mai înalte ale unor capete înfierbântate - ideologiile: comunismul de-o parte, nazismul de cealaltă. Ireconciliabile. Tranşabile doar prin război. În focul conflagraţiilor, nici nu se mai observa faptul că oamenii (ai noştri, nu?) angajaţi în conflict armat, nu mai aveau pâinea cea spre fiinţă; că au murit milioane datorită foametei organizate, gestionată cu străşnicie de statul-sistem. Ideologia (realmente un opiu pentru popor, vorba lui Marx, care însă arăta cu degetul spre religie, simplă diversiune!) făcea scuzabilă pe moment insuficienţa pâinii – de vină erau ceilalţi! Care musai să dispară de pe scena lumii, neantizaţi. Iar cu circul cum stăteau lucrurile? Păi, circul se mutase „cu arme (horribile dictu!) şi bagaje” pe scena... politică. Germanilor înfometaţi de la sfârşitul anilor 30 le sticleau ochii la gândul că, aşa cum le băgase în cap Hitler, vor cuceri Europa şi restul lumii şi atunci vor avea de toate, pe seama celorlalţi actanţi; dacă li s-ar fi spus doar că ei sunt cei mai deştepţi, cei mai capabili, floarea stirpei umane, doar acest lucru ca atare nu i-ar fi încălzit prea mult. Or, lor li s-a inculcat ideea că merită să stăpânească lumea, să se cocoţeze în cârca celorlalte popoare – şi asta le-a mers la inimă nemţilor. Ce-i drept, ei înşişi fuseseră dintotdeauna înclinaţi să creadă că le sunt superiori vecinilor, însă când a venit cineva să le propună asta ca politică de stat, ispita a fost irezistibilă. Despre ruşi ce să mai spunem? La împlinirea a 90 de ani de la „neuitatul an 1919”, statisticile arată că peste 52% dintre ruşi încă îl mai consideră pe Stalin un conducător providenţial. Pentru că le-ar fi adus bunăstarea, pâinea? Nimeni nu se hazardează cu astfel de răspunsuri, în noile condiţii, când băncile mondiale pot cuantifica la centimă nivelul de trai al fiecărei naţiuni, al fiecărei persoane – problema a fost cu iscusinţă mutată pe teren emoţional – şi acolo, nimic de zis, ruşilor li s-a dat din plin ce-şi doreau cel mai mult: satisfacţia de a fi învingătorii celei mai mari conflagraţii mondiale, de a fi devenit factotumul în fruntea lagărului socialist, de a fi întors în avantaj propriu ocupaţia umilitoare din anii 41-44 cu propria ocupaţie a ţărilor agresoare din centrul continentului,- ocupaţie numită eufemistic zonă de influenţă şi care durează de 6 decenii. Eh, asta da!, un triumf care te vindecă de toate complexele, care îţi flatează resentimentele. (Am aflat chiar acum aceste rezultate incredibile. Deci 30 de milioane de morţi trecute în dreptul numelui lui Iosif Visaarionovici Djugaşvili, ca victime personale, nu sunt suficiente pentru a arunca

ORIGINI nr. 1-2-3/2010

blamul istoriei asupra cumplitului satrap, nu l-au băgat definitiv cu capul la fund. Efectele ideologiei, ale propagandei deşănţate încă se resimt, după atâtea generaţii. Sau cumva este vorba despre orbirea maselor (Elias Canetti, Ortega y Gasset) sau despre fascinaţia Răului? Chiar şi acum, în lumea liberă-democratică, deci şi la noi (căci despre ţările aflate încă sub dictaturi aşa-zis proletare nu mai vorbim), pâinea a rămas singurul lucru pentru care omul se nevoieşte zi de zi „în sudoarea frunţii” cum s-a spus. Iar circul, care fusese până la „evenimente” un monopol al partidului-stat, este de-acum această mascaradă a politicii făcută nonstop la televizor de companii media apărute precum ciupercile după ploaie. Nu vedem şi nu auzim decât asta, la orice oră a oricărei zile: despre ai noştri (care fac ce trebuie, însă binele nu este spectaculos, nu aduce reiting...) auzim totuşi mai puţine lucruri, în schimb auzim şi vedem fără oprire ce nu fac ai lor, adversarii politici, cei de la guvernare. Campaniile electorale se derulează la televizor, alegerile se cârtigă la televizor, contestaţiile se rezolvă la televizor, guvernele se fac, se discută şi se aprobă tot acolo. Într-un mic studio supraîncălzit, hiperluminat, cu 3 operatori, cinci comentatori şi un mediator care se străduieşte să împingă lucrurile în direcţia stabilită de „şefu’” Şi lumea se contaminează de lozinci, de promisiuni, de resentimente, se polarizează, votează „emoţional” (cum altfel?), sondajele merg înainte, lucrurile se aranjază de fiecare dată în ultima secundă, de fiecare dată în avantajul cui trebuie. Al celor de la posturile de televiziune. Când lucrurile dau semne că ar putea scăpa de sub control, unul sau altul dintre marii sforari – şi nu sunt prea mulţi aceştia (şi ca autentici corbi nu-şi vor scoate ochii unii altora niciodată - conform cu proverbul, care le ştie pe toate), iar când încâlceala ajunge de nedescâlcit, şi este nevoie de un bobârnac decisiv, apare unul dintre marii sforari, unul care mereu joacă la două capete şi mereu câştigă, apare şi îl dă în gât pe unul dintre actanţii scenei politice, pe care ce-i drept îl susţinuse financiar, logistic etc, dar pe care îl sacrifică scurt şi fără păs, nu pentru că în caz contrar ar avea ceva de pierdut (nu, ei nu pierd niciodată, ei oricum câştigă!), ci doar aşa, dintr-un capriţ. Ca să înţeleagă orice nătăfleţ de alegător că da, se luptă doi finalişti în confruntarea pentru postul suprem în stat (lumea crede că aceştia doi sunt cei mai tari de pe scenă), însă adevărul este că totuşi el şi nimeni altul, acest om din umbră, are puterea absolută, de a-l decide pe câştigător. Căci perversiunea acestor oameni din umbră merge atât de departe încât ei vor ca noi să ştim (opinia publică turmentată a acestei ţări să afle şi să ştie fără echivoc) acest lucru: că el/ ei fac jocurile mereu pe malurile Dâmboviţei - şi acum


ORIGINI nr. 1-2-3/2010

ANCHETA

o dată în plus! Ticăloşia e ticăloşie, însă pornirea vicioasă de a ne sfida pe noi toţi, asta atestă lucrarea diavolului, nebunia cea mai sinistră... Dacă n-ar fi de plâns în hohote, la nivelul întregii ţări, atunci ar fi de râs, tot în hohote – limba română este permisivă în acest sens... Pâinea la vreme de criză fiind marea problemă insurmontabilă, atenţia populaţiei alegătoare musai să fie focalizată pe circul mediatic. Şi cum românul nu duce lipsă de umor, diversiunea la scară naţională are mari sorţi de reuşită. Umor sub toate aspectele: cârcoteli, bârfe, ironii, bufonade, hazul de necaz, poale-n cap, tot tacâmul... Numai noi, de la Curbura Carpaţilor (urmaşi, nu-i aşa, ai celui mai vechi popor, cu cea mai veche scriere, inventator al roatei şi al carului etc., numai noi, deci, ne menţinem disponibilitatea pentru haz atunci când lucrurile se îndeaptă spre ineluctabilul dezastru. Poate că e şi ceva bun în atitudinea asta paradoxală, îmi zic – supravieţium, dăm cu tifla istoriei, o sabotăm de-i ies ochii! Întrebarea este dacă nu cumva şi osanalele la comandă (prin ridicolul lor conţinut) ţin tot de aptitudinile noastre umoristice. Când s-a instalat comunismul la noi şi intelectualii de marcă ai ţării au ajuns după gratii, pentru zeci de ani, nişte pigmei ai condeiului ridicau osanale fratelui mai mare de la răsărit. Stăteam cu toţii la cozi, ore şi zile. Iar printre noi, tot la coadă, unii versificatori compuneau poate imnuri de slavă regimului care te închidea pentru un cuvânt spus din imprudenţă, sau îţi trimitea un glonţ în piept dacă încercai să treci graniţa, să scapi de marea fericire proclamată oficial. Am fost profund dezamăgit când am aflat că existau pe vremuri condeieri cu pretenţii, care îi închinau lui Carol al II-lea ode deşănşate. Obiceiul a fost dus la perfercţiune pe vremea comuniştilor, când devenise specialitatea unor hăulitori nevertebraţi; însă penibilul obicei a fost recuperat din mers, după „evenimente”, sunt şi acum colindători, imnologi, intelectuali care se dau cu puterea pentru un post la minister, la un consulat..., pentru o bursă, o sinecură, pentru alte biete favoruri. Insist să se considere şi aceste aspecte ca făcând parte din circul cu care suntem serviţi la discreţie, în timp ce pâinea devine o problemă de viaţă şi de moarte pentru cetăţeanul de rând. Unde au să ne ducă toate astea? Înapoi în evul mediu (nu, desigur în privinţa nivelului de trai)? O bănuială de-a mea este că am putea recădea acolo – şi nu oricum, ci fără ca măcar să ne dăm seama, prin infantilizare galopantă generalizată... În numai câţiva ani. Continuând să ne uităm la televizor şi să ne prăpădim de râs şi să redevenim analfabeţi sadea! În timp ce vorbim fără contenire pe mobil (ceea ce înseamnă o factură cam cât pensia

27

lunară a unui cetăţean mediu), văicărindu-ne că ne merge rău... În timp ce la sate pământul rămâne nelucrat de supravieţuitorii care totuşi ar putea să-l lucreze, iar nu să stea cu mâna întinsă la rudele duse la căpşuni, în Spania. O să-mi spuneţi (mai mult prin gesturi, căci subiectul e dureros...) că sunt nişte bieţi oameni terminaţi, bolnavi, alcoolizaţi, declasaţi în fapt. Un adevăr ce nu mai poate fi escamotat, ci doar nuanţat. Încotro, naţiune? Ştiu că românul s-a învăţat cu greul, cu mizeriile vieţii, că el rezistă – şi că supravieţuirea speciei în restrişte este prin ea însăşi echivalentă cu o victorie; mai ştiu şi că omul nostru dâmboviţean se mulţumeşte cu puţin, cu aproapenimic. Ne-a ferit Domnul de păcatul cel mai cumplit al trufiei, nu avem deci prejudecata că noi merităm mai mult (decât avem şi mai mult decât ceilalţi!), – că noi merităm totul, idee care a declanşat atâtea războaie... Şi mai ştiu că românul are totuşi un prag al moralei, un rudiment de credinţă religioasă, care îl plasează într-o dependenţă transcedentală. În aceste multe şi mărunte rele congenitale se va fi aflând şi un pic de bine, la o adică. Înapoierea ţăranului transilvănean, a celui din Basarabia a fost poate explicaţia păstrării fiinţei naţionale. Li s-a interzis „urmaşilor Romei” accesul la şcoală, asta a făcut ca în comunităţile româneşti să se păstreze nealterată limba, obiceiurile, spiritul românesc. În 60 de ani sub sovietici, basarabenii au pierdut mai mult românism decât în ceilalţi peste o sută douăzeci de ani sub ţarism, pentru că de data asta au fost trimişi la şcoală (în limba rusă, vbezi bine!). Existanţa naţiunii nu-mi pare ameninţată în celula ei. Ea are rezistenţă, are adaptabilitate. Ca număr, suntem nu o naţiune mică în Europa, ci a şaptea ca mărime; şi nu ne lăsăm lesne asimilaţi. Câmpiile fertile ale terei nu sunt nelimitate, ci în restrângere, asaltate de efectele desertificării globale. Grâu va mai creşte în Bărăgan. Va fi pâine pentru conaţionali. Eu nu văd semnele apropiatei Apocalipse. Văd că omenirea se schimbă în mod accelerat, în timp ce omul ca atare rămâne în aceleaşi coordonate faţă cu el însuşi şi cu cele veşnice. Văd că inconsistenţa nu este decât aparentă, văd că „frivolitatea” în faţa marilor constrângeri ale istoriei poate fi considerată o formă de vitalitate, de adecvare la presiuni şi solicitări. Maleabilitatea nu este neapărat semn de malformaţie genetică, ci o soluţie de supravieţuire la stresul global, evitând clivajele ireversibile. Să-i spunem tot instinct de conservare? Ce urmează? Ne vom sătura până peste cap de circul televiziunilor, va surveni o reacţie de respingere. Multe televiziuni, din câte au proliferat azi ca să ne servească incontinentul lor circ, îşi vor trage repejor oblonul... Ortodoxia noastră cunoaşte un pronunţat reviriment. Bisericile sunt mai pline ca oricând, îi


28

ANCHETA

vom lăsa singuri pe saltimbancii politicii, cu jalnicele lor măsluieli. În zilele de Crăciun n-am văzut pe nimeni în piaţă. Gândul la afaceri s-a anulat, a ieşit în faţă aspiraţia spre cele eterne. Nu suntem nici proşti (dovadă că filmuleţul cu agresarea băietanului, dat de 3000 de ori într-o singură zi, departe de a convinge, a ajuns să aibă efect contrariu, chiar cu acest mesaj: nu suntem atât de proşti...), nici atât de ticăloşi. Doar hahalere, ce-i drept, destui dintre noi. Ştiind însă că alt drum ar trebui să urmăm... Simţul moral, grav primejduit, mai poate fi resuscitat. Nu cred că totul este definitiv pierdut în România. Familia încă rezistă, ca instituţie. Educaţia şi sănătatea sunt în grea suferinţă, însă pot fi redresate. Nu este totul pierdut în Grădina Maicii Domnului... Nu ştiu ce să zic despre soarta noastră de trăitori în calea tuturor restriştilor istoriei, în calea năvălitorilor, la soarta noastră de mici principate strivite între cele trei imperii-supraputeri: Rusia, Austro-Ungaria şi Turcia care ne subordonau intereselor lor geopolitice. Bătuţi de toate vânturile, asta ne-a făcut mai maleabili, mai rezistenţi. Vai de frunza care nu se ţine straşnic în peţiol! Asta ne-a format, şi tot asta ne va asigura destinul pe mai departe. Iar

ORIGINI nr. 1-2-3/2010

în fapt, suntem toţi în aceeaşi euro-barcă, împărtaşim aceeaşi soartă cu restul ţărilor europene. Izolările de orice natură s-au anulat, idem efectele lor, defazările se reechilibrează din mers. Ceea ce nu au reuşit să facă în sute de ani cotropirile, ocupaţiile, colonizările etc., reuşeşte în câteva decenii şi în mod salutar consumismul, calculatoarele, internetul, spiritualizarea feluritelor graniţe, bariere, incompatibilităţilor lingvistice, rasiale, confesionale etc. Nu cred în revoluţiile ideologice, în omul nou etc, pentru care abstracţiune şi succedaneu s-au săvârşit atâtea hecatombe în ultimul secol. Iar prin similitudine, nu cred nici într-o nouă revoluţie spirituală. Una singură a fost, adevărată şi nenesară - cea a lui Isus Hristos şi asta ne-a pus pe noi, oamenii, pentru prima dată în adevăr, în situaţia de a fi noi înşine, ca oameni şi ca naţiuni. Revoluţia creştină a fost marea cotitură în destinul umanităţii, iar în viitorul apropiat reconcilierea diferitelor facţiuni, iminentă, va asigura împlinirea umană pe pământ şi mântuirea în absolut. Pentru desăvârşirea acestor două deziderate, omul are de lucrat la nesfârşit asupra sa însuşi.

RADU BĂRBULESCU 1. Nu am impresia că societatea românească de azi ar fi mai afectată de mania jocurilor de circ mai mult decât alte societăţi contemporane. Se poate ca unele seg-mente ale ei, mai avute sau altele, care se mulţumesc cu mai puţin Şi dispun de timp liber, să trăiască un soi de epicureism modern. Sunt însă sigur că obeseia pâinii cele de toate zilele o au mulţi compatrioţi ai noştri. Obsesia asta i-a împins Şi-i împinge, cu milio-anele, peste graniţe, căutând ceea ce nici un om normal la minte n-ar trebui să caute: UN LOC DE MUNCĂ! O aberaţie: aţi văzut dvs. vreodată un bogat, care să-şi caute DE LUCRU?!! De altfel, chiar întrebarea dvs. conţine o eroare: "Pane ET circenses"!!! Pai, draga "Origini”, pâna acum încă nu aţi realizat că nici un sistem politic şi nici un guvern român nu a fost şi nu va fi capabil vreodată să ofere ambele aspecte? Că orice guvern sau sistem politic, în România, nu poate oferi decât ori (foarte puţină) pâine, ori (foarte mult, exclusiv) circ?!! 2. O rvolutie morală pe baze crestin-ortodoxe? Asa ceva au tentat legionarii, si efectele se cunosc... Si racilele de mai sus au cuprins toata societatea, clerul nefiind nic el mai breaz. încep sa cred ca doar trecerea a înca 3 generaţii în braţele UE mai poate da

la iveala un soi nou de român, în care sa fie întâlnite mai rar defectele astea de caracter. Din pacate dvs. si cu mine avem sanse nule sa prindem acele vremuri. Sau, poate daca răscolim cimitirele si clonam din ce ADN-uri se mai găsesc acolo, ceva din oamenii "vechi", s-ar putea cevamai repde... 3. Situatia geo-politica, "teroarea istoriei", astea sunt scuze de incapabili. Uitati-va la istoria Spaniei, cu ocuparea araba, la istoria Irlandei, în care populaţia a fost de doua ori redusa la cifra de 8000 de persoane, la Italia prin care s-au perindat dupa romani o droaie de migratori, la Germania pustiită de războiul de 30 de ani, la Franţa si ocupaţia germana din primul si-al doilea rzboi mondial, la Belgia si Olanda, "coridoare de trecere" de la razboaiele de 100 si 30 de ani, peste cele napoleonice si catastrofele celor doua mari conflagraţii in secolul 20 si va veti convinge ca nici o tara europeana n-a avut o situatie geo-politica mai cum-secade. E adevarat ca am avut ghinionul sa îi vem pe fraţii de la Rsarit în cârca aproape jumatate de secol, dar ceea ce este surprinzător, ocpatia asta pare a ne fi afectt, dintre foştii deţinuţi din lagarul de la Varşovia, cel mai mult, în fiinţa interioara. Poate este si expli-caţia de ce la noi afirmaţia "da", care vine dn slava, este frecvent folosita, pe când rareori auzi latinescul "nu".


ORIGINI nr. 1-2-3/2010

PÂINE ȘI CIRC

29

CONSTANTIN ERETESCU

CIRC (ªI PÂINE) VERSIUNI MODERNE Ideea că poporul este primejdios nu este nouă. În ciuda elogiilor care i s-au adus, el a fost dintotdeauna temut de conducători, iar relația s-a bazat cel mai adesea pe ostilitate. Între motive au fost evocate în mod constant acelea că nu este un bun partener de dialog, fiindcă nu e bine informat și pentru că opiniile pe care le emite sunt expresia statutului lui social. Lăsată în voia ei, mulțimea poate acționa destructiv, prejudiciinduși semenii și pe sine. Dacă populația este în genere impredictabilă, șansele unor reacții neașteptate, de la demonstrații la rebeliune, cresc în timpurile de criză, de foamete, de abuzuri. Conducătorii noștri au învățat de multă vreme că asemenea manifestări se cer controlate, ținute în frâu, oamenii protejați de posibilele efecte ale propriilor lor acțiuni. Trebuie să ai permanent grijă ca the great beast, cum îi spune Alexander Hamilton poporului, să nu iasă din țarc. Este îndatorirea elitelor, să preia conducerea trebilor statului. Ele vor fi cele care respectă proprietatea, pe proprietari și nu îngăduie intruziunea unor idei sau programe sociale deviante. Un stat puternic nu se poate mulțumi să reprime izbucnirile spontane ale populației. El ia măsuri preventive care să prevină tensiunile, știut fiind că odată produse, ele tind să se extindă în spațiu, dar și în profunzime, ceea ce îngreunează, iar uneori face cu neputință reinstaurarea ordinei. Romanii au fost cei dintâi care au înțeles cum poți să obții și să menții pacea în cuprinsul orașului. Panem et circenses a fost cel mai important program social inventat atunci. Merită să anticipăm prin a spune că programul antic este pus în practică până în zilele noastre. În forma lui inițială, el asigura minimul necesar vieții – oferta de pâine – și, egal de important, garanta consumul timpului liber. Circenses se referă la diversele forme de petrecere a timpului pe care romanii au înțeles să le pună la dispoziția oamenilor, în așa fel încât să se asigure că nu-l vor consuma în activități contrare intereselor statului. La Roma a fost construit în acest scop Coliseumul, o construcție gigantică pentru vremea aceea, capabilă să găzduiască 50.000 de spectatori, în care se desfășurau luptele de gladiatori, dar și lupte cu animale sălbatice. La Circus Maximus, – devenit după reconstrucția inițiată de împăratul Traian cel mai mare stadion construit

vreodată –, se desfășurau cursele de care de luptă. Puteau asista la ele 350.000 de spectatori. Se adăugau la aceasta teatrele și băile publice, acestea din urmă spații care, pe lângă sport și îmbăiere, tolerau în mod tacit diverse transgresiuni sexuale. Nenumărate instituții de același fel au fost ridicate în toate provinciile, inclusiv În teritoriile cucerite de romani și aflate înafara Italiei. Distracțiile aveau adesea conotații politice. Multă vreme spectatorii au venit la Coliseum să asiste la felul în care primii creștini erau sfâșiați de animale sălbatice. Faptul că abandonau divinitățile acceptate în favoarea unei religii străine justifica, în opinia lor, o pedeapsă exemplară. Ei piereau pentru necredința lor, iar asta nu putea decât să-i bucure pe spectatori, să le inducă gândul că religia moștenită va dura în eternitate. Priveliștea foștilor luptători inamici, transformați în sclavi și împinși în arenă pentru a fi sfâșiați de fiare sălbatice provoca de bună seamă și ea sentimentul patriotic de confirmare a biruinței. Se iveau de asemeni ocazii care justificau jubilația. Istoria consemnează că după victoria repurtată asupra dacilor, Traian a organizat un festival de 123 de zile, la care au luat parte zece mii de gladiatori și în care au fost ucise unsprezece mii de animale sălbatice aduse din Africa. Era o cheltuială neînsemnată fiindcă împăratul se întorsese din luptă cu 10.000 de tone de aur, 20.000 de tone de argint și nu mai puțin de o jumătate de milion de sclavi. Nu e nici o îndoială că Juvenal, cel care a produs sintagma, a înțeles pe deplin avantajele pe care puterea politică le trăgea din dărnicia pe care o vădea. El deplângea totuși declinul eroismului de care dădeau dovadă contemporanii lui, faptul că populația abdica de la datoriile ei civice, că își vindea voturile politicienilor, renunțând la toate în speranța pâinii și circului: omnia, nunc se continet atque duas tantum res anxius optat, panem et circenses. Timpurile au trecut, imperiile s-au stins, cuvintele lui Juvenal au mai fost pronunțate ocazional, în spaniolă bunăoară de către intelectualii secolelor 19 și 20 care deplângeau și ei practica pan y toros (pâine și luptele de taur) pe care o aplicau politicienii din peninsulă, pentru a renaște mai viguroase ca oricând în lumea modernă.


30

PÂINE ȘI CIRC

Trăsătura caracteristică a societăților preindustriale și a dictatorilor de toate felurile câți s-au succedat prin lume a fost dezinteresul pentru câștigarea de partea lor a poporului pe care îl conduceau. Premisa de la care s-a pornit a fost aceea că o concesie, oricât de neînsemnată, este dovada unei slăbiciuni. Ea va fi urmată în chip inevitabil de o cerere nouă și de o nouă cedare. Un lanț de asemenea concesii echivalează cu capitularea și pierderea puterii. A fost preferată de aceea reprimarea devierilor de la normele instituite, închisoarea, lagărele, excluderea din viața socială fiind mijloacele cele mai la îndemână. A evoca “Epoca de aur” a lui Ceaușescu în contextul pâine și circ pare inadecvat, aproape o blasfemie. Și totuși, în felul lui, adică în lipsa pâinii, regimul a făcut mult uz de circ. Efectele lui politice nu au fost neânsemnate. Ce altceva a fost “Cântarea României”, un concurs național de dansuri și cântece, care s-a ținut anual, vreme de aproape două decenii? Spectacolele urmăreau proslăvirea regimului, iar totul se desfășura întrun decor idilic, în condițiile în care oamenii trăiau în sărăcie și privațiuni. Ce altceva au fost spectacolele organizate sub egida cenaclului Flacăra de sub comanda poetului de curte Adrian Păunescu? Televizorul devenise doar în parte o extensiune a arenei romane, dat fiindcă multe din spectacole aveau loc pe stadioane, în fața a zeci de mii de oameni. Și de asemeni marile spectacole “istorice”, în care actori întruchipându-i pe Mihai Viteazu și Ștefan cel Mare îi prezentau raportul lui Nicolae Ceaușescu. Ei îi confirmau în ochii mulțimii puterea absolută, și nu numai asupra contemporanilor, ci și asupra celor care trăiseră înaintea lui. Puterea politică a perceput inadecvarea populației la formulele oficiale și a recurs la convertirea opoziției într-un naționalism grosolan, dar efectiv în epocă. În contrast cu România, care a oferit cetățenilor ei doar circ, Franța a ales să mențină pacea socială oferind pâine, știut fiind că foamea e un inamic cu care nu trebuie să te pui. Zeci de ani, în fapt până în ziua de azi, guvernul francez vinde populației clasica baghetă la un preț mai scăzut decât cel de producție. Societățile democrate au adoptat o cale diferită în relația cu propriul popor. În locul opresiunii a fost preferată persuasiunea, captarea bunăvoinței și acordul oamenilor. Acest efort de convingere a populației este numit propagandă. Orice dicționar definește propaganda ca o activitate desfășurată sistematic în vederea răspândirii unor doctrine politice, religioase etc., a unor teorii, opinii, pentru a le face cunoscute și acceptate, pentru a câștiga adepți. În democrațiile contemporane pâin-

ORIGINI nr. 1-2-3/2010

ea și circul fac parte din vastul mecanism al propagandei. Și, indirect, al acaparării puterii. Punctul de pornire este acela că, pentru a supraviețui ca lideri, oamenii politici, cei aleși în fruntea societății, trebuie să înlăture din cale primejdiile, cele mai multe dintre ele fiind ideile produse de păturile de jos. Controlling the general population has always been a dominant concern of power and privilege, particularly since the first modern democratic revolution in seventeencentury England, afirmă Noam Chomsky în chiar primul capitol, Priorities and Prospects al volumului Hegemony or Survival, America’s Quest for Global Dominance (Metropolitan Books, New York, 2003, pag. 5). Lucrul se obține prin apel la oameni de calitate, puțini la număr, dar bine intenționați, în dauna acelor giddy multitude of beasts in men’s shape. Aceasta se traduce în a lăsa deciziile în seama celor “puțini dar buni”. În terminologia științei politice, am vorbi despre substituirea democrației prin poliarhie. Newt Gingrich (Contract with America, 1994) merge chiar mai departe și crede că votul general nu aduce un serviciu real democrației, pentru că include în calculul aritmetic opțiunea unor oameni nefamiliari cu subiectul sau persoana aflate în dezbatere, ignoranți și nu puțini răuvoitori. Au fost destule cazurile când preferințele lor au periclitat mersul înainte al societății. If the public escapes its marginalization and passivity, we face a “crisis of democracy”, strigă în comun M. J. Crozier, S. P. Huntington și J. Watanuky (The Crisis of Democracy, New York University, 1975), iar binecunoscutul ziarist și om politic Walter Lippmann (Public Opinion, 1922) este încă mai explicit: The public must be put in its place. El suferă de anemie, de lipsă de apetit și curiozitate pentru scena umană. Este de asemeni incompetent, ignorant, dominat de interese personale. Lumea este prea complexă pentru a putea fi înțeleasă de public. Atras de anumite priorități și opinii de grup, el poate pierde din vedere interesul comun. Cum poate fi domesticită “marea fiară”, cum s-a exprimat atât de reverențios unul din coautorii Constituției americane? The bewildered herd must pay for understanding the unseen environment through the mass communication media. Misiunea o vor îndeplini televizorul, școala, universitatea, biserica. Rebelii minori vor fi educați în centrele de detenție; adulții în pușcării. Dar ei reprezintă o minoritate. Publicul este hrănit cu știri confirmate, al căror adevăr nu face obiectul disputei. Comentariul cuprins în informație este cel care formează substanța actului de persuasiune. Fiindcă propaganda este asociată nemijlocit cu cenzura, o componentă a procesului de convingere. Obiectivul este producerea acordului, the manufacture of consent. Omul de rând va sfârși prin a-și recunoaște incapacitatea de a judeca și de a


ORIGINI nr. 1-2-3/2010

PÂINE ȘI CIRC

fi de folos semenilor săi. El se va înfrâna de la a emite opinii și va lăsa pe cei care îl conduc să ia decizii pentru și în numele lui. O propagandă eficientă urmărește orientarea publicului atât în problemele majore ale existenței, cât și în cele mărunte ale vieții cotidiene. În acest scop au luat ființă în timp și s-au dezvoltat vaste industrii de acaparare și consum al timpului liber. Chomsky (Imperial Ambitions. Conversations on the Post-9/11 World, Interviews with David Barsamian, Metropolitan Books, New York, 2005, pag. 21) denumește fenomenul philosophy of futility– filosofia inutilității. Obiectivul constă în a distrage atenția publicului de la problemele majore ale realității și a-i orienta și menține interesul asupra unor unor aspecte lipsite de relevanță. În zilele noastre marile corporații au preluat sarcina organizării circului modern. Competițiile sportive de toate felurile, de la baseball, la baschet, hochei, fotbal, box, întrecerile atletice, de toate nivelele, de toate vârstele, ocupă probabil primul loc în ansamblul activităților consumatoare de timp. Să adăugăm la aceasta viața intimă a starurilor și starletelor, micile și marile lor scandaluri, moda, spectacolele de divertisment tv, nenumăratele publicații care conțin exclusiv fotografii, internetul, ale cărui funcții utile au fost amplificate într-o multitudine de ramificații (jocuri, You-Tube, Facebook, Twitter, Chat etc.) și atrag nenumărați participanți de pe toate meridianele, mai ales tineri. Potrivit unei informații recente, tinerii de 8-18 ani din Statele Unite petrec singuri, zilnic, șapte ore și jumătate în fața aparatelor electronice. Reclama este și ea unul din cel mai eficiente mijloace de orientare a gusturilor publicului. Diversiunea este totală. În loc să reflecteze asupra problemelor cu care sunt confruntați, oamenii stau fascinați înaintea ecranelor televizorului și computerului. Înclin să cred că America ocupă primul loc în a produce o viitoare generație de oameni mulțumiți în a trăi în izolare, incapabili să comunice cu semenii lor, să împartă cu ei puncte de vedere și, în fapt, dezinteresați de ceea ce se numește participare la viața comunității. Pentru mine, imaginea care ilustrează singurătatea și îndepărtarea de realitate o reprezintă tânărul din autobuz care dă la nesfârșit din cap în ritmul tobei pe care o ascultă în căștile din urechi. Elita poate fi sigură că masa populației va fi de acord cu deciziile pe care le vor lua ei. Lucrurile se petrec mai mult sau mai puțin identic în toate celelalte democrații. Populația României, îndeosebi cea tânără, este o participantă cu chemare la circul mondial. Organizat de mass-media, dar și de o diversitate de organizații, societăți, instituții. Între a face ceva pentru a îmbunătăți viața semenilor și a distra

31

populația cu o realizare ieșită din comun, cea de a doua opțiune are întotdeauna prioritate. Iar dacă fapta poate intra în The Guiness Book of Records, cu atât mai bine. Să ne amintim de inițativa celor patru mii de Moș Crăciuni de acum un an, de acel cârnat de sute de metri?, de politicienii-clown prezenți zilnic pe ecranele televiziunii, de marea diversiune pe care o cultivă presa. Pentru a da un singur exemplu, iată câteva din titlurile unei singure ediții ale unui cotidian bucureștean: Eliza Iliescu (o fetiță de cinci ani, n.m.) a avut de ziua ei două torturi; Tibi Bălan și fotomodelul Iulia Roșca s-au despărțit; Ilinca Vandici vrea să-l ceară de bărbat pe Marica; Cu copilul pe mijlocul străzii (Este vorba despre Ionuț Bălănescu și soția lui, Doina, care nu folosesc trotuarul atunci când își plimbă băiețelul, n.m.); Îți spune “pisi”? Te dorește; Îi predau câinelui lecții de engleză; Sandra Bullock a sărutat-o pe Meryl Streep; Eu am cizmulițe cu desene. Și lista ar putea continua. Asemenea subiecte pot fi regăsite în mai toate ziarele, dar și la radio și televiziune. Orice om cu un minumum de judecată se poate întreba care este relevanța unor asemenea articole de gazetă, care poate fi câștigul, altul decât furtul de timp, abaterea de la o procupare matură, poate chiar de la tentativa de a gândi. Mass media reprezintă marea diversiune a epocii actuale. Efectul este o vizibilă infantilizare a societății, decădere a standardelor intelectuale, trivializare a idealurilor și aspirațiilor. Dar dacă putem vorbi despre dominația circului, ne putem întreba unde este oferta de pâine? Ea lipsește cu desăvârșire în cele mai multe din țări. România este una dintre ele. Nu și Statele Unite. Programul food-stamps asigură hrana unei multitudini care, în sărăcia în care se află, poate fi bântuită de gândul răzvrătirii. Generozitatea statului este compensată de docilitatea celor care beneficiază de ajutor. Se înțelege că ajutorul stimulează producția de bunuri alimentare, care contribuie astfel la sporirea consumului general, iar aceasta la extinderea programului de asistență. În împrejurările în care țara se confruntă cu o criză economică majoră, congresul și guvernul au decis să aloce sume mari din bugetul statului pentru prelungirea beneficiilor salariaților concediați. Este drept că sume încă mai mari au fost acordate băncilor și industriilor vinovate de declanșarea crizei, dar elitele se cer compensate corespunzător. În ansamblu, cheltuiala nu este mică, dar ea asigură pacea socială. Guvernul este conștient de acest lucru. Nu este exclus ca problema să se ceară rezolvată cândva, dar fiecare speră să nu fie el acela care să se confrunte cu ea. Până atunci încă o emisiune distractivă, încă un aparat electronic mai amână confruntarea. Nu e rău. Ba chiar, putem spune, avantajul este imens.


32

PÂINE ȘI CIRC

ORIGINI nr. 1-2-3/2010

ADRIAN BOTEZ

PIGMEII ŞI...”SOARTA NOASTRĂ” SAU: „CIRC FĂRĂ PÂINE...” Bardul Will spunea, prin glasul bietului rege Lear: „Din nimic, nimic răsare!” Eu îl parafrazez, cu tot riscul de a apărea ca fiind vulgaro-blasfemiator: „Din rahat, rahat răsare!” Păi, boieri dumneavoastră, ia uitaţi-vă, fără nicio patimă, cine sunt cei care ne conduc, de 20 de ani încoace – şi cine ne „ameninţă” cu condusul, de acum înainte...! NIŞTE NENOROCIŢI DE PIGMEI, ÎMPUŢIŢI ŞI BANDIŢI!!! Şi nu se găseşte nimeni să-i ia la goană, cu reteveiul...! Sat fără câini... România asta: de aceea a şi fost invadat şi jefuit şi secătuit, de toate liftele celor patru zări, pământul ăsta SFÂNT! Dar, fără supărare, meditaţi şi ce fel de reacţie avut-am noi, faţă de astfel de „onanii” de „conducători” pigmei... ...Nu ne-a plăcut „cizmarul” (Dumnezeu să-l ierte!), cu toate că, măcar, trădător de ţară n-a fost, sau nu în felul în care ne spulberă ţara ăştia de acum, care „diriguiesc” la „soarta” noastră, de 20 de ani încoace... Şi cu ce ne-am ales, apoi, după ce „agenturili străine” (perfect „valabile” şi, azi, recunoscute, cu mârâituri... DAR RECUNOSCUTE ISTORICEŞTE!!!) şi-au făcutără treaba, prin intermediul ungurilor de la casa lui popa Tökes şi a „fraierilor” idealişti, care şi-au dat viaţa...pentru ce şi pentru cine?! Ei au zis că pentru „libertate”... (ce „libertate”, când, azi, dispar de pe piaţă exact jurnalele care nu-l preaslăvesc pe ...Caligula?! – şi degeaba zicem ce zicem noi..., „câinii latră, caravana [bandiţilor] trece”... – halal de-aşa o libertate!) – ...dar, de fapt şi de drept, inconştient, şi-au dat-o (unica lor viaţă, de-aici, de pe Pământ...) pentru ca, EFECTIV, în fruntea bucatelor, să se instaleze cei mai înverşunaţi şi periculoşi comunişti: NEO-COMUNIŞTII GLOBALISTO-INTERNAŢIONALIŞTI! S-au succedat, ca-ntr-un coşmar, „aleşii” lojei masonice „Cercul”(direct subordonată lojei „B'nai B'rith”...): pezevenchiul/pehlivanul sinistru, trădător prin vocaţie, Ion Iliescu, apoi trădătorul (la fel de cinic şi de sinistru!) din ambiţie, Emil Constantinescu, şi, iată-l, acum, exercitându-şi al doilea mandat (cu oarece sprijin, cam inconştient, DAR CONSISTENT, al unei părţi a diasporei, „aburită” de jonglerii... – eu ştiu bine că nu doar slugoi ca Teodor Baconschi au „făurit” soarta noastră, ci şi autoiluzionarea hiperzeloasă şi inconştientă!!!), pe „mama şi tata” pehlivanilor, „domnul” Băsescu...”Zeus”! ARHIPĂCĂLICIUL! – care i-a dus de nas pe mulţi dintre „diasporeni”, care s-au uitat în ...”gura lui anticomunistă”...uitând că nu puteai fi securist la Anvers, pe vremuri, fără să fii şi un

vajnic comunist...uitând că flota românească nu se mai vede în zare...uitând că însuşi Băsescu l-a interpelat, la finalul campaniei din 2004, la TVR, „în direct şi la oră de vârf”, pe contracandidatul său de atunci, Adrian Năstase: „Adriane (spunea Băsescu-n persoană, în 2004), ce blestem pentru români să aleagă între doi comunisti?!” Şi neţinând seama nici de manelismul (cotidian, de campanie, dar şi …OFENSIVO-GUŢOIMNIC!) al “jupânului”, nici de faptul că de suferit consecinţele (directe!) ale alegerii acestui individ şi a găştii lui de bandiţi de mahala şi de zalhana, sfidători la superlativ, numai noi, cei “dinăuntru”, le vom suferi din plin…Mă mir doar de cei supranumiţi “căpşunari”… că doar nu de “binele trăitor” al lui Băsescu culeg ei poame, prin străini…Tot MANELISMUL FUNCIAR ROMÂNESC , bată-l vina…!!! De acord, nu suporţi PSD-ul şi pe… “prostănac” (…dar şi agent multiplu…!), nu-ţi convine PNL-ul lui Patriciu-mafiotul…nici naţionalismul fanfarono-histrionic al lui Vadim…dar, române, aşa eşti tu blestemat, să alegi, dintre două rele, pe cea mai puţin rea… - până şi Crin Antonescu a înţeles asta, şi a lăsat-o mai moale cu invectivele (majoritatea, meritate, e drept…), la adresa lui Geoană, Hrebenciuc & Comp. – în campania pentru turul al doilea, cel din 6 decembrie 2009!!! Şi cine, azi, „ne fac legi şi ne pun biruri, ne vorbesc filozofie”? Păi, din tot Parlamentul actual, abia 2-3 „juni turci” ştiu a vorbi binişor...româneşte! Cum altfel, pentru nişte panglicari, al căror limbaj ţine de afacerile pe picior, iar nu de...Eminescu?! Şi am exportat proşti şi analfabeţi, şi am şi păstrat „de sămânţă”: funinginoasa de EBA „afară”, la fel şi „mister Jiji” (europarlamentari, pe care-i „călăresc”, de dimineaţă până seara, toţi paparazzi-i vestici, fascinaţi de atîta mârlănie, combinată, „savant”, cu cea mai crasă prostie...!) - ...iar pe-aici, ca să nu ne pierdem năravul (înafară de „obrăznicăturile penale”, Nuţi Udrea ori Monica Iacob-Ridzi...), mişună un mucilagiu ambulant, cu nume imperial roman...fecior de hingher şi de vidanjor-şef! – şi, iaca, şi dinastiile apărute şi...evoluate! Păi, sigur: din rahatul cărat de ta-su...tot rahat trebuie să răsară... dar, deh, un rahat „cu ştaif”...NAŢIONAL! Pigmeu – DAR PIGMEU NAŢIONAL!!! „Din spuma excrementelor s-a fost el ivit”, şi nu în preajma insulei Kypros, ci chiar în...Ferentari! ... – el, mucilagiul cremoso-flegmatitic...prigonitul de noroc! Şi-i mai avem, tot pe-aici, pe...Sever Cotoi, şi pe


ORIGINI nr. 1-2-3/2010

PÂINE ȘI CIRC

isteroidul narcisiac de Cristi Preda, şi pe hahalerele snoabe şi parşive, de Liiceanu, Pleşu, Manolescu, Cărtărescu... - şi pe „pupincuriştii/imbecilii/bufonii Preşedintelui”, Patapievici, Cătălin Avramescu, Traian Ungureanu...Dar ce nu avem noi, în materie de...”personaje” (oripilatorii...) balzaciene?! Nu mai avem Roşia Montană, nu mai avem stăpânire asupra petrolului românesc, nu mai avem agricultură...de autostrăzi, nici nu-ndrăznesc a zice... - DAR BANDIŢI ŞI CIRC...”FĂRĂ PÂINE” – CÂT VREŢI ŞI CÂT NU VREŢI!!! ... Însă, pentru că tot veni vorba, noi chiar nu-i vrem şi nu-i vrem pe ăştia şi „circul lor fără pâine”?! Aud?! Nu-nu-nu?! , chiar deloc-deloc?! ”Asta ne e soarta!” – se bat cu pumnii în piept, teatral, precum rabinii, mulţi intelectuali (cu ghilimele sau nu...) din România. Nu, scumpilor! NU-I DELOC AŞA!!! Nu ni l-a dat „soarta” pe „musiu” Băsescu, CI VOTURILE VOASTRE DE MANELIŞTI ÎMBRĂCAŢI ÎN PIEI DE...”emineşti şi beethoven-i”!!! A murit bietul „brad de la LISA”, socraticul Octavian Paler – ...şi, de la el încoace, ni se dau drept „modele naţionale” toate jegurile şi toţi lingăii şi escrocii!!! Nu vă sileşte nimeni să-l votaţi pe „avortonul cu Bugatti şi Ferrari”, feciorul hingherului şi vidanjorului-şef... - dar voi îl prezentaţi ca fiind ...”exponentul generaţiei tinere de politicieni”!!! Un „Brătianu de Ferentari”, nu-i aşa, fameni oribili ce sunteţi?! „Toţi pe buze-având virtute, iar în ei monedă calpă,/Chintesenţă de mizerii de la creştet până-n talpă”!Da-da, jegul şi manelismul din sufletele multor, PREA MULTOR români, este numit, cu ipocrizie asumată: ...”SOARTĂ”...!!! „SOARTA NOASTRĂ”...De ce „a noastră”, măi pezevenchilor, câtă vreme eu, spre exemplu, nu mă înhăitez cu voi, ba chiar vă otânjesc, pe unde vă prind spurcându-ne cu... „mucilagiile” voastre?! Ehei, filosofie înaltă, ce ştiţi voi?! – „de la Machiavelli citire”...! Uite-aşa, ca la „membria” de PCR (dinainte de 1989), sau ca la asasinarea masonică, a Ceauşeştilor, de Crăciunul lui 1989: SĂ NE AIBĂ COMPLICI PE TOŢI, PENTRU CA NIMENI SĂ NU SCAPE ŞANTAJULUI!!! ŞI TOŢI SĂ SE SUPUNĂ, TURME IMBECILE, „FATALITĂŢII” CELEI FALSE...”Fatalităţii” construite demonic! Şi, în definitiv, neamurile mele prigonite de comunişti, cu moarte şi puşcărie grea, iertaseră CREŞTINEŞTE, fără să mai aştepte cererea de iertare, din partea comuniştilor... – dar voi, voi, cei de azi, vă pliaţi, insuportabil de bine, pe...DICTATURA MÂRLĂNIEI ŞI PUPINCURISMULUI NEOCOMUNIST!!! Peste tot, „MICA ÎNŢELEGERE”: în Justiţie, în Învăţământ, în Cultură, în Sănătate... nu mai zic de „birocraţii de carieră”...Peste tot, „O MÂNĂ SPALĂ PE ALTA ŞI AMÂNDOUĂ OBRAZUL”!!! Cu ochii mei am văzut, şi pe holuri de şcoală, şi pe holuri de spital, ori de varii

33

instituţii, cum angajaţii refuzau să semneze memorii/jalbe (extrem de îndreptăţite!) către minister, întocmite de cei câţiva oameni rămaşi „ţepeni”/ verticali, cu coloană vertebrală „verde”... - în urma „curbelor de sacrificiu” impuse de bandiţii de la conducerea ţării...”să nu se pună rău cu şefii” (care şefi, bun-înţeles, sunt puşi de PD-L!!!). Şi, din moment ce „majoritatea cea mare” a românilor (mă refer, evident, la cei 50% pro-băsescieni...) este şantajabilă, manelistă cu suflet de mahala şi de jeguri linguşitoare...ei bine, „majoritatea cea mică”... (mă refer, fireşte, la cei 50 % anti-băsescieni, de fapt, ANTI-MANELIŞTI!!! – „manelism” fiind alt nume pentru anti-spiritualitate şi... jeg interior!!!)pentru că suntem în democraţie, nu-i aşa ?! (adică, în dictatura mocirlei!), trebuie să se spânzure sau... să rabde...Răbda-o-ar pământul... – până ce Dumnezeu ne va răsări ochilor, din nou, LUMINATELE ŞI ADEVĂRATELE ELITE! Cu Misiune AutenticMântuitoare de Neam şi de Duh... Dar, vorba lui Coşbuc: „Să nu dea Dumnezeu cel sfânt/Să vrem noi sânge, nu pământ” românesc, înapoi! Ne-o ajunge, cândva (CÂT DE CURÂND!), cuţitul la os, dacă n-or reuşi „doctorii Mengele” ăştia ţigăniţi să ne mancurtizeze de tot...Şi atunci, ce dos, oh, ce mai dos de pământ vor lua toţi lingăii şi leproşii şi ciumele lumii ăsteia! Doamne,-ajută Neamului nostru! Ascultă, rugămu-ne, rugăciunile răposaţilor noştri martiri rugători şi voievozi martiri, ci şi ale celor încă vii, de prin mânăstiri, biserici şi cotloane ne-pângărite, încă, de Antihristul cel Pigmeu!!! De fapt, acţiunile de nesupunere civică (şi, AUTOMAT, de revelare a AUTENTICELOR ELITE DE DUH!) ar fi trebuit, de mult, să marcheze existenţa României postdecembriste... – numai că (... paradoxal pentru naivi!), tocmai „navigarea printre rahaţi” a sindicatelor (din rândul cărora s-au recrutat „lupii”, de tip Victor Ciorbea ori Cătălin Croitoru...) a blocat firavele încercări de „gripare” a rotiţelor sistemului BANDITESC, prin re-acţiune civică...PRIN LIMPEZIREA VALORILOR DE SPIRIT ROMÂNESC!!! Sindicatele au fost, în România ca şi-n SUA, MAFIOTE! Dar...mulţi dintre noi, cei care nu dorm de-a-mpicioarelea, s-au cam lămurit... – şi nu mai catadicsesc să mai dea vina nici pe sindicatele „naţionale”, nici măcar pe bandiţii „internaţionali”, de la FMI, UE sau de aiurea! Avem noi bandiţii noştri, cu care să ne răfuim şi să-i dăm jos din copaci!!! „Naşilor”, s-ar putea, cât de curând, să vă întâlniţi NAŞUL!!! Pentru că, vorba lui Creangă: „Golătatea înconjură, dar foamea dă de-a dreptul...”!!! Deh, ce să vă fac: n-aţi învăţat nimic de la „cumetrii” romani: „Panem et circenses!” – sau, mai pre limba voastră pocită şi peticită şi cu totul împestriţată: „niet ţircus, fără hleb...” - „circul ca circul” - dar, musai, să dai şi ...pâine...!!! NUMAI PUNEŢI-I VOI MULT LA ÎNCERCARE PE CEI DISPERAŢI!!!


34

HIC ET NUNC

ORIGINI nr. 1-2-3/2010

LlVIU IOAN STOICIU

RESEMNARE. MĂRUNTE "MAFII" LITERARE Uniunea Scriitorilor din România-USR (prin noul statut, votat în 2009, se revine la denumirea iniţială: ^Societatea Scriitorilor din România-SSR, apărută în 1908; USR a fost continuatoare a SSR sub regimul comunist, din 1949; anul trecut, SSR-USR şi-a sărbătorit Centenarul) e un sindicat, o organizaţie non-profit şi non-guVemamentală, o asociaţie profesională care stimulează şi apără teoretic interesele „omului-scriitor” şi numai indirect creaţia lui. De creaţie, în sine, se ocupă în exclusivitate scriitorul (scriitor căruia USR-SSR îi poate da drepturi de autor pe creaţia lui, creaţie ce poate fi premiată anual sau nu, depinde de jurii, mereu contestate, inclusiv la nivelul filialelor USR-SSR). USR-SSR îi pune „pe hârtie” la dispoziţie omului-scriitor o editură (la care apar însă numai cei ce trec de „grila valorică” a responsabililor ei, cu „inevitabile” restricţii umorale colegiale) şi mai multe reviste literare (în care de asemenea publică şi sunt lăudaţi cei ce sunt pe placul redactorilor-şefi de la un moment dat, hachiţele redacţionale tăind şi spânzurând), îl ajută material la nevoie (în caz de boală sau stare materială precară, sau cu burse), sau îi pune la dispoziţie contracost o garsonieră la casa de vacanţă de la Neptun. USRSSR nu răspunde de creaţia fiecărui membru al ei (creaţia în sine e numai treaba autorului, repet), dar o poate gestiona. Cine ia puterea (cine conduce operativ USR-SSR), desigur, comandă în viaţa literară. Lui i se pare că a devenit nemuritor, se umflă în pene şi e convins că va primi şi Premiul Nobel pentru Literatură (deşi, în istora literară s-a demonstrat că el, funcţionarul cu funcţii în USR- SSR, e o victimă sigură a propriei posterităţi), linguşit de membrii simpli ai USR-SSR. Scriitorii neafiliaţi la o gaşcă sau alta, se subînţelege, sunt marginalizaţi (nu are legătură cu faptul că locuiesc în provincie sau în Bucureşti). E adevărat, la masa de scris a fiecăruia nu are cum să intervină USR-SSR. Ne-am resemnat cu această situaţie, ca o gaşcă scriitoricească sau alta să controleze literatura română (găştile se schimbă eventual la patru-cinci ani, când au loc noi alegeri în USR-SSR; dar gaşca dominantă s-a tot perpetuat de dinainte de Revoluţie). Nu e nimic de făcut, majorităţii membrilor USR-SSR i s-a dat de înţeles că e de umplutură. În legătură cu difuzarea cărţilor originale (de regulă, nevandabile) ale membrilor USR-SSR, ca şi

a revistelor ei literare (la fel de nevandabile). USRSSR a încercat să ţină în viaţă o reţea de librării ale sale în marile oraşe, cu salarii asigurate pentru librari şi chirii plătite în locaţiile în care îşi desfăşurau activitatea - dar, în timp (în zece ani) au dat faliment şi USR-SSR le-a desfiinţat pe toate în 2008. Naivitatea rentabilizării cărţii originale de literatură şi a revistelor literare a fost rapid trezită la realitate de „economia de piaţă”. USR-SSR nu are posibilităţi materiale să sponsorizeze librării (la care se vindeau cărţile membrilor USR-SSR şi reviste literare) care nu au decât pierderi, din păcate. Ne convine sau nu, aceasta e situaţia. Sigur, sunt şi scriitori de succes, cu cărţi originale care se vând, dar sunt prea puţini. USR-SSR a găsit soluţia cooperării editurii ei, Cartea Românească, de câţiva ani, cu Editura Polirom (impusă pe piaţă, cu o cifră de afaceri impresionantă), căreia i s-a subordonat, fară să-şi piardă identitatea. S-a dovedit o investiţie inspirată (cele mai multe premii literare le primesc volumele apărute la Cartea Românească, în noua formulă), chiar dacă în rândul majorităţii membrilor simpli ai USR-SSR sunt nemulţumiri, selecţia publicării cărţii originale aici fiind extrem de subiectivă, aşa cum subliniam mai sus, numai cei simpatizaţi de gaşca dominantă putând să publice fară rabat de calitate. Practic, Editura SSR-USR, Cartea Românească din Bucureşti era muribundă când s-a găsit soluţia preluării ei de către Editura Polirom din Iaşi, azi ea a redevenit un „brand” pentru scriitori. Cu atât mai mult e lăudabil, cu cât cărţile originale apărute la Editura Cartea Românească intră în circuitul marilor librării din ţară, datorită reţelei remarcabile de difuzare a Editurii Polirom (numai o asemenea editură, repet, cu o cifră de afaceri impresionantă, are posibilitatea să acopere mai toate librăriile din ţară). Sigur, fiecare scriitor român poate găsi soluţii ideale să-şi publice opera şi să o difuzeze, numai de el ştiute, să aibă o strategie a lui, eventual. Eu, de exemplu fac parte dintre autorii care nu au cărţi la vânzare în librării, fiindcă am publicat la edituri care nu au nici un fel de difuzare (din nefericire, n-am publicat la Editura Cartea Românească decât înainte de Revoluţie). USR-SSR e incapabilă de mai mult, revistele ei literare nu se vând, doar săptămânalul România literară a intrat în circuitul particular de difuzare a presei în toată ţara, altul decât Rodipet, şi e


ORIGINI nr. 1-2-3/2010

PROCESUL COMUNISMULUI

cumpărat şi de cititorul nescriitor... E o resemnare generală, cartea originală (exceptând autorul român de succes, numărat pe degete) şi revista literară „nu se caută, nu se vinde”. Ar trebui probabil să ne supărăm pe „vremurile noi” (dominate de televiziune şi distracţie, de consumism şi entertainment) că ne-am poziţionat într-un punct mort, când am ajuns să fim întrebaţi „pentru cine scriem, dacă nu avem cititori”. Natural, scriitorul poate să răspundă că scrie pentru el - dar... Rămâne acest mare „dar”, creaţia literară originală în sine ar trebui cunoscută de public, în pofida faptului că scriitorul ar putea fi dezinteresat de asta. Dar cine să o facă? USR-SSR e neputincioasă, pentru Academia Română literatura e doar un compartiment, şi Ministerul Culturii a desfiinţat „cultura scrisă”, practic (banul public e tocat în orice domeniu posibil, numai în cultura scrisă nu; sponsorizările pentru o listă de cărţi originale se fac discret; Ministerul Culturii nu mai are nici o revistă literară a lui). O promovare a cărţii valoroase în străinătate, prin traducerea ei? USR-SSR, Academia şi Min-

35

isterul Culturii nu se implică în traduceri ale autorilor contemporani - ele organizează, în cel mai bun caz, rar, întâlniri în România cu scriitori străini, sau facilitează plecările la târguri de carte sau şezători literare ale unor scriitori români (aleşi pe sprânceană, mereu aceiaşi) în străinătate. Există un institut care primeşte bani publici grei, pe nume Institutul Cultural Român, care traduce cărţi originale româneşti şi trimite scriitori români cu burse în străinătate (sau plăteşte burse unor traducători străini care traduc în româneşte) -dar el dă dovadă de acelaşi balcanism de joasă speţă în selecţia autorilor: dacă nu eşti în graţiile conducerii lui, „opera” ta nu înseamnă nimic, nu contează valoarea ei, promovarea se face pe ochi frumoşi. Personal, nu-mi mai bat capul, e un cerc închis care nu mai poate fi spart. Dacă n-ai ce face şi conteşti măruntele „mafii” literare constituite în România (care ţin o mână de scriitori pe locurile din faţă ale ierarhiilor literare, care împart burse în străinătate şi care te traduc pe bani publici în limbi internaţionale, sau care îşi scriu cronici favorabile reciproc), te trezeşti desfiinţat pe plan intern.

DANIELA ALEXANDRA TRANDAFIR BUNICULUI MEU DIN STELE Ţi-aş scrie-n fiecare zi, în orice ceas Ştiind că mă citeşti, zâmbind duios Cu creştetul plecat să nu-fi ghicesc Lacrima din ochii blânzi şi calzi. E 11 mai. Din nou ca-n orice an Şi dorul nu se-alină niciun pic Mi-e dor de un alint, de un alean Să-mi spui c-am cozi de aur Şi nu am. Să-mi stai bunicule pe prispa joasă Aşteptând să crească liliacul Să ne-mbătăm cu-a visului mireasmă Şi cu concert de greieri şi de apă. Să-mi spui poveşti cu tâlc sau doar fantasme Că bine le mai tălmăceşti parfumul Şi eu pierdută-n nopţile de stele Te strâng la piept să nu te pierd ca fumul Mi-e dor de tine, dragul meu bunic Sunt o femeie, am crescut un pic Anii nu ne iartă niciodată

Astfel mângâi iarba de la poartă. Vorbesc cu tine-n fiecare noapte Privind la cerul plin de stele câteodată Şi pleacă una, rar, dar pleacă Şi-aş vrea s-o prind în palmă sau pe pleoapă Să cred că mi-ai trimis o sărutare Pe coama albă care se prelinge la-mă cu tine sau vino Şi dorul şi focul îmi stinge. Mă doare bunicule tare Mă lupt într-o lume nebună Hai vino şi spune-mi povestea Cu fata şi prinţul din lună. Afară e ploaie. Auzi? Vor creşte minuni în grădină Hai vino bunicule! Eşti printre sfinţi? In rugă spre stele mă plec să mă simţi, închid ochii încă o dat Să-ţi simt chipul bun şi ochiul tău cald Şi vocea din umbre o caut acut Să-mi vindece teama de veşnicul lut.


36

ÎNCOTRO?

ORIGINI nr. 1-2-3/2010

NICOLAE DIMA

REALIZAREA ÎN STRĂINĂTATE În urmă cu 40 de ani, ca tânăr exilat şi apoi emigrant în Statele Unite unde mi-am faăcut studiile de doctorat, m-am întrebat dece noi Românii erain atât de puţin prezenţi şi cunoscuţi pe plan intelectual în occident? Fără îndoială că avem mari valori culturale care s-au realizat atât în ţară cât şi în străinătate. Şi totuşi, prezenţa noastră pe plan universal este foare limitată. Această problemă m-a frământat mulţi ani şi cu greu i-am găsit un răspuns. Din cele patru puncte propuse de editor pentru comentarii mă voi concentra cu precădere pe ultimul punct, anume, cauzele care au făcut occidentul să ignore contribuţiile româneşti la ştiinţa şi cultura universală... Dacă definim cultura din punct de vedere antropologic, adică realizari colective ale întregii naţiuni, folclorul romţnesc reprezintă o mare contribuţie la cultura universală. Acest lucru este în general cunoscut, dar şi în acest domeniu recunoaşterea folclorului nostru este uneori pusă în mod deliberat într-un con de umbră. Dacă ne referim însa la realizări ştiinţifice şi culturale personale, atunci trebue să recunoaţtem că realizările noastre sunt relativ mici, dar nu sub proporţia pe care ne-o permite numărul Românilor fată de populaţia lumii. Şi totuşi, multe valori româneşti s-au realizat în străinătate, şi în acelaşi timp, mulţi din cei care s-au afirmat în ţară au fost ignoraţi în occident. In această situaţie, întrebările cheie sunt: Dece unii Români s-au afirmat cu precădere în străinătate? Şi de ce marile realizări din ţara au fost ignorate sau marginalizate la nivel internaţional? Răspunzând mai întâi acestor întrebări, am putea eventual încerca să propunem o soluţie pentru reuşita efortului de popu-larizare la nivel internaţional a realizărilor româneşti... Oamenii au trăit întodeauna în grupuri care s-au extins de la familii, clanuri si triburi, până la state naţionale modeme şi în cele din urma la civilizaţiile globale de azi. Samauel Huntington observa relativ recent starea continuă de conflict inter-uman şi susţinea că în evoluţia lor oamenii au ajuns ca astazi să se identifice cu marile civilizaţii. în opinia sa, civilizaţia Occidentală reprezintă o familie predominant creştină ajunsă la nivel de conştinţă globală. El separa însă creştinismul occidental, Catolic şi Prot-

estant, de cel Ortodox, de tip Ruso-oriental. Profesorul American mai susţinea că un eventual conflict în era actuală ar fi un conflict global la nivel de mari triburi. Prin “mari triburi” cercetătorul se referea la religiile şi pseudo- religiile care domină omenirea contemporană. în opinia lui, cele mai proeminente civilizaţii (sau mari triburi) actuale sunt: Occidentul, Rusia, China, India, Lumea Musulmana, si altele mai mici. Pe de alta parte, filozoful German Georg Hegel susţinea că istoria omenirii evoluează prin contradicţii şi conflicte, în cursul acestor conflicte, popoarele mari le supun pe cele mici ori le atrag elitele, le asimilează, şi le prezintă succesele drept propriile lor realizari. Din acest punct de vedere, de la început istoria şi evoluţia omenirii a fost şi rămâne nedreaptă... Marile popoare au mijloace să se impună şi să atragă, prin forţă sau prin condiţii materiale, reprezentanţi de seamă ai ţărilor mici care oricum cu greu s-ar putea afirma la nivel internaţional în mediile lor de origine. Aşa au procedat toate marile naţiuni... Francezii, Germanii, Englezii, Americanii, Ruşii. Spatarul Milescu s-a impus ca diplomat în Rusia ţaristă, de unde a fost trimis în misiune specială în China. Dimitiré Cantemir a devenit unul din fondatorii academiei ruseşti din Sanct Petersburg. Constantin Brancusi, Eugen Ionescu, Emil Cioran, s-au impus în Franţa. Mircea Eliade s-a implinit in Statele Unite. Dece? Pentru că marile ţări oferă un mediu favorabil realizărilor, utilizează o limba de circulaţie universală, şi atrag intelectuali străini prin condiţii ademenitoare care lipsesc într-o ţară mica. în plus, se ştie că proorocii sunt consideraţi mincinoşi în ţările lor ţi de multe ori sunt persecutaţi şi forţatţi să ia calea înstrăinării. România nu este singura ţară din lume din acest punct de vedere. Maica Tereza, născută în Albania cu numele de Boiangi (mă întreb daca nu a fost cumva Macedo-Româncă) s-a realizat în India şi a primit premiul Nobel. Nicola Tesla, născut în actuala Croaţie (mă întreb ţi în acest caz care a fost adevărata lui etnicitate) s-a impus ca fizician şi inventator unic în Statele Unite. Chopin, marele musician Polonez, a trăit la Paris. Navigatorul Danez Behring a explorat Oceanul Arctic în serviciul Rusiei imperiale. Naviga-


ORIGINI nr. 1-2-3/2010

ÎNCOTRO?

torii ItalieniVerazzano şi Cabot au făcut mari descoperiri geografice în America de Nord în numele Angliei. Chiar şi Cristofor Columb, Italian din Genova, a intrat în istorie în numele Spaniei. Şi totuşi, dece unele din valorile noastre au reuşit să se impună doar în străinătate...? Principala cauză a tragediei româneşti este aşezarea geografică a ţării în calea tuturor vitregiilor. Năvălirile străine au sufocat în mare măsura valorile autohtone sau cel puţin le-au întârziat formarea şi afirmarea. Năvălirile şi invaziile străine au întârziat cu câteva sute de ani formarea statelor româneşti, ceace încă din primul mileniu ne-a plasat în urma altor state, inclusiv a vecinilor. O altă cauză a nerealizării valorilor autohtone a fost izolarea noastră de occident. Prinţi intre expansionismul Otoman, imperialismul Rusesc, şi ghiarele Maghiare care s-au înfipt adânc în trupul Transilvaniei, afirmarea valorilor culturale individuale româneşti a întârziat din nou cu cateva sute de ani până când în sfârşit am devenit relativ liberi să ne dezvoltăm potenţialul. În aceste împrejurări istorico-geografice neam format ca popor etnic unitar, dar într-o dualitate cultural-religioasă nefastă. Am reuşit să asimilăm elementul Slav aşezat în Dacia, am păstrat în mare măsură limba şi cultura Latină, dar am adoptat Ortodoxia orientală. Ca popor de origine Latina, trebuia să fim cu Roma. Aceasta ne-ar fi legat de evoluţia ascendentă a vestului, near fi latinizat limba, şi ne-ar fi occidental izat atitudinea. Ortodoxia ne-a slavizat limba cu expresii de...”bogda proste,” ne-a oriental-izat atitudinea devenind.. .’’pomnagii” şi ’’ceofiofişti,” şi ne-a făcut servili şi umili... “capul aplecat sabia nu-1 taie.” Din păcate deci, în secolele de formare a naţiunii noastre biserica a fost slavonă, greacă şi orientală, şi de multe ori a reprezentat şi promovat interese străine. Şi în pofida acestei situaţii bine cunoscute, noi îi considerăm şi azi a fi fraţi Ortodoxi” pe cei care ne-au mutilat istoria şi ne-au măcinat neamul. Gândiţi-vă la Basarabia şi la fraţii noştri Români şi Macedo-Români din peninsulă Balcanică! Din numeroasele întruniri Americane şi internaţionale la care am participat în ultimii 40 de ani, şi din revistele de specialitate pe care le-am consultat, am constatat o realitate neexprimată public, dar prezentă şi dură pentru noi. Există un zid invizibil care îi apăra pe toţi Catolicii şi Protestanţii şi în spatele căruia noi Românii nu avem acces. Şi există un alt zid invizibil care îi uneşte pe toţi Slavii (împotriva noastră) şi după care noi Românii

37

nu avem loc. Acum, după dizolvarea sentimentului de gintă Latină am rămas practic singuri. Trebue să căutăm cu lumânarea un intelectual străin care să fie alături de noi şi care să ne promoveze în mod dezinteresat cauza. Aşa se explică marginalizarea noastră. Occidentul Catolico-Protestant nu ne recunoaşte, iar Orientul Ortodox ne acceptă doar în măsură în care ne poate manevrează şi ne macină. Ce se mai poate face acum în ceasul al 12-lea? Probabil foarte puţin. Trebuia făcut ceva atunci când se putea între anul aproximativ o mie, când s-a încheiat creştinarea Europei, şi circa 1700, când Românii şi-au redescoperit singuri rădăcinile Latine şi vocaţia occidentală. în acele secole însă biserica noastră vorbea pre greceşte şi slavoneşte şi risipea avuţia ţării închinând-o muntelui Atos. În aceşti ani grei de schimbare a veacurilor, viitorul României este alături de Europa. Vom prospera alături de ea ori ne vom sinucide împreună cu ea. Cine îşi poate imagina o reapropiere de Rusia pravoslavnică, Rusie care şi azi ne-ar înghiţi dacă ar putea? Cât despre biserica noastră, aceasta va trebui să depună un efort uriaş să se reformeze, să se rea-propie de origine, şi să-şi găsească o matcă proprie alături de Occident şi împreună cu poporul. Poziţia noastră geopolitică nu poate fi schimbată, în schimb poate fi modificată atitudinea faţă de occidentul Catolic şi Protestant. Aici îi revine un rol extrem de important intelectualităţii româneşti. Avem într-adevăr nevoie de o mare Catedrală Naţională a “Reîntregirii” Neamului. Dar avem şi mai mare nevoie de o renaştere spirituală a naţiunii. Clerul Bisericii Ortodoxe Române ar trebui să lanseze urgent un dialog sincer şi serios cu intelectualii Români şi împreună să găsească matca firească de evoluţie şi afirmare a ţării. Printr-un concordat cu Occidentul am putea şi noi Românii să intrăm la adăpostul Europei şi să ne afirmăm pe plan universal. PS: Pentru cei care au eventual semne de întrebare asupra poziţiei mele precizez că timp de foarte mulţi ani am fost exrtrem de activ în biserică Ortodoxă Romană din America, iar în calitate de redactor la Vocea Americii am depus eforturi susţinute pentru apărarea drepturilor credincioşilor din ţară. în plus, am militat prin întruniri publice, prin demonstraţii, şi prin intervenţii în Congresul SUA pentru eliberarea părintelui Gheorghe Calciu şi aducerea să în Statele Unite. Deasemenea, timp de şase ani am fost preşedintele consiliului parohial al bisericii Sfânta Cruce din regiunea Washington care aparţine de Episcopia românească de la Vatră.


38

REMEMBER

ORIGINI nr. 1-2-3/2010

VALERIA MOCANAȘU

NEVROZE Se spune cã ceea ce reuṣeṣti sã înţelegi poţi cu uṣurinţã, sã ṣi iubeȿti. Dar au trecut atâţia ani de la cãderea dictaturii ṣi eu tot n-am priceput cum a fost posibil ca dezastrul numit „comunism” sã ne facã atâta rãu. Nenorocirile ar fi trebuit sã uneascã oamenii, sã creeze solidarietate. Dar pe nenorocirea multora s-a înãlţat bunastarea unora. Aṣa s-a instalat ura ṣi dispreţul în inima românului; ca o ruginã a sãpat adânc distrugându-ne. Cine ṣtie cât timp trebuie sã mai treacã pânã când noi românii ne vom putea recâṣtiga pacea ṣi bucuria sufletelor! Si iatã-mã acum la douãzeci de ani de la cãderea dictaturii cufundatã in amintirile triste ale vieţii mele trecute, pe care ca sã nu mor de inimã rea, le aruncasem in coṣul de gunoi al memoriei. Era iulie 1986. Dupã douã luni de concediu de maternitate directorul întreprinderii unde lucram trimisese o scrisoare la Spitalul Municipal cu rugamintea de a fi verificate motivele pentru care lipseam de la muncã. Certificatele medicale le trimisesem, seful de birou ṣtia cã intrasem în concediu de maternitate din ziua în care nãscusem. Am fost chematã la directorul spitalului care s-a crucit : „Da sefii ãstia nu ṣtiu cã durata concediului pentru naṣterea unui copil e de o sutã opt zile?” M-am mirat ṣi eu. BãAnuiam cã „ṣefii” luaserã decizia de a-mi trimite reclamaţia la vre-un chef, când nu le mai funcţiona creierul. O colegã de la magazie nãscuse cu douã luni înaintea mea ṣi a continuat sa-ṣi tot ia concedii medicale pentru ingrijirea copilului pânã când acesta avea ṣase luni. Dar ea locuia la ţara ṣi avea în ogradã niṣte viţei pe care-i sacrifica periodic spre binele mai-marilor fabricii. (Jur cã n-am fost printre cei care, in ziua cãderii comunismului il fugãreau pe director aruncând cu pietre.) Când am început sã merg la muncã am rãmas ṣi eu trãznitã. A doua zi m-au trimis în delegatie pentru douã sãptãmâni pentru publicizarea produselor fabricii. Aveam program de ṣase ore, nici o lege nu le permitea sã o faca. Dar o fãceau ṣi dacã nu mã conformam cerinţelor îmi pierdeam pâinea. Am plecat în delegaţie îngrijindu-mi neplacerile fizice prin vece-urile trenurilor, gãrilor ṣi intreprinderilor la care ajungeam. În cei douãzeci de ani de muncã în aceeaṣi întreprindere nu am luat niciodatã un premiu în timp ce bãrbaţii ṣi alte femei, „cu spate”, posibilitãţi sau

cu hormonii în funcţiune ṣi inimã încãpãtoare n-au pierdut nici o ocazie. La muncã existau douã situaţii distincte: ori nu fãceai faţã ṣi te d ã deau afarã dacã nu gãseai un mod de a compensa incompetenţa sau erai capabil (deṣi numeni n-o recunoṣtea) ṣi luai locul boului care trage. Cu cât trãgeai mai mult cu atât te încãrcau cu alte sarcini, pe care alţii nu puteau sau nu aveau chef sã le îndeplineascã. Dacã nu-ţi plãcea „regimul” , la poartã aṣteptau o sutã pregatiţi sã-ţi ia locul, care puteau aduce avantaje ṣefilor, pentru cã fiecare angajare avea costul ei. România era o ţara fãrã ṣomeri! Într-o competiţie disperatã bazatã pe necinste fiecare individ trebuia sã parã mai deṣtept decât altul ṣi pentru asta era pregãtit sã calce în picioare pe oricine. Cei liniṣtiţi, care nu erau pasionaţi de luptele generate de ambiţii ṣi orgolii, priveau cu compasiune agitaţia ṣi disperarea colegilor dar ṣtiau foarte bine ca erau vazuţi ca vulnerabili, prosti. Proṣtii, nu fãceau gât niciodatã, nu se bãteau cu pumnii în piept pentru a obtine salarii mai mari, nu se încãierau cu ceilalţi pentru nedreptaţile suportate, doar munceau pentru a-ṣi câstiga pâinea. Partidul, legile comuniste, au fost cadrul care a promovat incompetenţa, aroganţa, dispreţul, având drept consecinţã denaturarea relaţiilor umane. In disperarea salvãrii locului de muncã, a poziţiilor ocupate, se întâmplau lucruri incredibile. Femei care de cinsprezece ani de cãsãtorie nu reuṣiserã sã procreeze din cauza bãrbatului steril, abia angajate, au început sã aibã câte doi fii deodata. Multe dintre ele erau atât de hotarâte se se descurce cã nu acceptau nici moarte ideea cã ar fi putut face vre-o eroare la munca. In biroul meu eram singura care admiteam greṣelile reeṣite din calculele contabile. Colegele mele, pregãtite în orice moment sã se pãruiascã aveau justificarea perfectã „ a gresit calculatorul” ca-ţi venea sã le dai foc nu alta. Atmosfera era aṣa de aprinsã cã procesele comisiei de judecatã a întreprinderii se ţineau în fiecare sãptãmânã. Simplu fapt de a aṣeza într-un mod sau altul birourile, într-un spaţiu nou unde ne mutasem a provocat o încãierare la sânge între douã colege. Eu am ieṣit automat din birou, aṣa încât amândouã protagonistele s-au supãrat pentru cã n-am putut sa fiu martor pentru nici una. Când pacea sãlãsueste în casa ta puterea de lupta cu problemele vieţii se înmulteṣte cu doi dar cînd


ORIGINI nr. 1-2-3/2010

REMEMBER

cînd în casa ta e haos ṣi dispreţ puterea ţi se înjumãtaţeṣte. O lume nebunã, disperata, în casã, pe strãzi, la locul de muncã. Femei dormind pe scãri cu copiii în braţe, bãrbaţi cãzuţi de beţie pe stradã sau înaintea uṣii. Copii inraiti de saracie, care nu-ṣi pot respecta pãrinţii ṣi n-au cunoscut iubirea. Si totuṣi n-am murit. Numai Dumnezeu ṣtie de câte ori eram pregãtitã sã trec în altã lume ṣi o simţeam ca pe o eliberare. Aṣteptam pentru a nu ṣtiu câta oarã în unul din cele ṣase paturi din repartul ginecologie cu avorturi asazise spontane. Intr-o sãptãmânã douã trei femei cu septicemie mureau. De fiecare datã mã întrebam când îmi va veni rândul. Ajunsesem într-un stadiu cã nimic nu mã speria mai tare decât viaţa, în condiţiile pe care le cunosteam. Trecusem de prea multe ori prin încercarile astea încât nimeni nu se mai îngrijora. Mama zicea „Femeia e facutã sã sufere, asta e soarta femeii” iar soacra „Un bãrbat care nu bea, nu fumeaza ṣi nu face scandal e un bãbãlãu!” Preotul zicea la cununia religioasa „Bãrbatul trebuie sã-ṣi iubeascã nevasta iar nevasta trebuie sã aibã fricã de bãrbat.” ṣi apoi, „ceea ce a unit Dumnezeu sã nu desfacã omul”. . Cine se punea sã caute semnificaţiile profunde ale afirmaţiilor când frazele erau aṣa de clare? Sãptãmânile în care mã internam la psihiatrie erau considerate mofturi, ca o vacanţã la mare. Nu venea nimeni sã mã viziteze, cã lumea muncea, nu avea timp de cei care stau la spital fãrã sã aibã nici o durere fizicã. Acelea au fost cele mai liniṣtite zile din viaţa mea. In sfârsit, dupã un tratament de vreo

39

sãptãmânã dormeam. Si când începeam sã dorm, eliberându-mã de palpitaţii, tetanie, stãri de ansia, continuam timp de trei zile, cã nu mã trezeam nici sã mãnânc, eram ca venitã de pe front. Când mã ridicam din pat vedeam limpede tot ce se petrece cu mine, ṣtiam ce vreau. Dar ce pãcat, trebuia sã mã-ntorc acasã ṣi la muncã, s-o iau de la capat; asta era nenorocirea. Începusem sã cred într-o fragilitate ciudatã a corpului meu, o rezistenţa scãzutã la „stres” ṣi încercam sã mã învinovãţesc ṣi sã mã rãzbun pe mine însumi. Intro seara târzie, când stãteam în aṣteptarea stãpânului casei, care ajungea de la crâṣma ca de obicei, în jurul miezului nopţii, fiica mea de opt ani m-a întrebat: „Mama , de ce cînd aud paṣi pe scarã îmi bate inima repede?” Bunã întrebare. Si mie-mi bãtea. Si mamei mele îi bãtea când ajungea tatal meu acasã. Era o tradiţie de familie sã faci bãtaie de inima când intra bãrbatul pe usã. A fi supusã bãrbatului, oricum ti-l dãdea Dumnezeu, era consideratã prima ṣi cea mai importantã calitate a unei femei ... de casã. Pâna sã hotãrãsc care era vinovatul, înghiţeam calmante, fãceam injecţii de calciu ṣi magneziu, pentru ca seara sã mã duc iar la spital din cauza atacului de panicã ṣi a dificultaîilor respiratorii, unde mi se mai administrau calciu ṣi calmante. Vindecarea nu era posibilã de moment ce ṣi de la spital ieṣeam „amelioratã”. Aṣa se întâmplase pâna într-o zi când schimbând doctorii ṣi medicamentele care nu mai aveau nici un efect, am ajuns la un medic mai bãtrân. I-am scos din geantã toate reţetele, i-am arãtat


40

REMEMBER

diagnosticele repetate de „sindrom depresiv anxios”, „neurastenie” ṣi „ulcer doudenal” ṣi i-am povestit despre sensibilitatea mea exageratã la asazisa viaţã de familie. Ii puneam dinainte ostentativ toate hârtiile, ca ṣi cum aṣ fi vrut sã demonstrez cât sunt de imposibilã. Aṣteptam sã mi se comande o pedeapsã capitalã, sã fiu eliminatã din aceasta lume, toatã rezistentã ṣi adaptatã tradiţiilor seculare de convietuire, aṣa cum caii neputincioṣi se împuṣcau, ca sã nu mai facã umbrã pãmântului degeaba. Aceastã atitudine radicalã fãcea ṣi ea parte din trãsãturile arborelui genealogico ale familiei mele. Imi veneau în minte cuvintele tatãlui meu „Ori la bal, ori la spital!” Doctorul cu pricina m-a privit ṣi nu mi-a prescris nici un medicament. „Eu nu tratez efectul, trebuie sã tratrezi cauza. Pot sã-ţi prescriu zeci de medicamente, dacã ramâi sã trãieṣti în acelaṣi mediu nu rezolvam nimic! Femeia e de naturã, sensibilã, delicatã, trebuie protejatã, sprijinitã ṣi iubitã. Dacã nu, atunci echilibrul ei psihic cedeazã. Când nu funcţioneaza bine psihicul, nici corpul nu funcţioneazã. Totul e un angrenaj perfect în care o singurã rotiţã împiedicatã poate strica tot”. Mi se încurca mintea. De unde auzise dumnealui teoria asta despe femei, care erau un tip de bijuterie, de comoarã preţioasã la casa omului? O auzisem ṣi eu din cãrţi, era idealul oricarei femei, doar un vis de acela irealizabil, încurajat de fimele americane. Ceea ce vedeam în jurul meu era cu totul altceva. Cu cât atingeam fundul, cu atât dispeararea mã zdrobea sub picioarele ei hidoase ṣi înauntrul meu, o flacara minusculã ardea, se aprindea tot mai înaltã. Visam o zi în care sã pot trai cu demnitate, liberã de prejudecaţile care mã ṣtrangulau, liberã de limitele ṣi regulele fãrã logicã ale lumii. Am supravietuit. Am evoluat din postura de victima, credeam. În niembrie 2007 a trebuit sa iau avionul pentru Bucuresti, în vederea participarii la Târgul de Carte „Gaudeamus”. Plãtisem biletul la BlueAir cu douã sãptãmâni înainte ṣi trebuia sã iau avionul de la Aeroportul Casele. In dimineaţa zilei de plecare am fost anunţatã cã trebuia sã iau avionul de la aeroportul Levaldigi din Cuneo. In grabã am rugat un prieten de familie sã mã însoţeascã. Am plecat devreme sperând sã ajungem în douã ore. Era ceaţã, am greṣit traseul ṣi din cauza lipsei semnalelor stradale ṣi pânã la urmã am ajuns cu cinci minute înainte de ora de decolo. Când am apãrut înaintea personalului mi-au spus „ Avionul a plecat!” Imi venea sã plâng. Una din funcţionare a ridicat telefonul ṣi în douã minute scara avionului s-a coborât, am urcat, s-au încãrcat ṣi bagajele.

ORIGINI nr. 1-2-3/2010

Eram fericitã. Multumeam cerului ṣi celor care au alergat sã m-ajute. La întoarcere, de la pensiunea unde mã cazasem am chemat taxiul cu aproape douã ore înaintea orei de plecare a avionului. Stiam cã se ajunge la aeroportul Otopeni într-un sfert de orã. Asteptam cu doua valize în stradã. Taxiul ajunse cu zece minute întârziere ṣi parcurse un traseu cuidat care durã jumãtate de orã, aṣa, ca sã-mi poatã cere patruzeci de euro la destinaţie. Când m-am prezentat gâfâind în faţa funcţionarei de la ghiṣeu, o tânarã pâna-n treizeci de ani, sfrijitã ṣi-ndrãcitã, abia m-a vãzut a ṣi-nceput sã zbiere cât o ţinea gura, atragând atenţia tuturor din salã : „ Da, unde-ai stat doamnã pân-acum? Stiai cã trebuie sã te prezinţi cu o ora mai înainte! Pune mai repede valizele aici!” Am rãmas fara cuvinte. De opt ani, de când emigrasem nu mai tipase nimeni la mine ca la un copil prost. Aṣezai valizele la cântãrit. „Vezi cã ai douasprezece kilograme în plus. Lasã o valizã la cineva!”, îmi urlã la ureche. „N-am la cine s-o las!” îngãimai cu voce tremurândã. „Daca nu înţelegi nimic ṣi nu te descurci aici in tarã...ce-o sã faci în Europa?”, adaugã cu voce mai domoalã plinã de dispreţ. Na-m reuṣit sã-i spun cã mã descurcasem deja în Europa, cã scrisesem o carte în care aduceam elogii pamântului ţarii ṣi oamenilor lui. „Dacã n-ai cu-i s-o laṣi... atunci ai sã plãteṣti diferenţa!” , tunã iar ca ṣi cum mi-ar fi dat o lecţie. „Sigur cã plãtesc!” Am plãtit ṣi am trecut de chck-in intrând cu hainele în braţe în sala de aṣteptare. Imi rãmãsese o jumatate de orã pâna la îmbarcare, ca sã-mi revin. Imi tremurau mâinile, ma luaserã transpiraţiile. A fost ultima datã, atunci în noiembrie 2007 când m-am simţit toantã, depaṣitã, neadegvatã. Au unii români o pricepere de a te reduce la zero cã te vindecã de dorul de casã. Ce rost are sã scotoceṣti în sertarele memoriei ca sã retraieṣti episoadele umilinţei trecute? E suficient sã mergi în vizitã o datã pe an „acasa” ṣi te convingi cã rãul nu stãtea numai în legile dictaturii. Societatea româneasca s-a-mbolnãvit ṣi continuã sã boleascã pânã va reuṣi sã se elibereze de nevrozele impotenţei, de aroganţã, de inchisoarea prejudecatilor ṣi de incapacitatea de a lua decizii care sã-i schimbe viaţa. Ce crestin ortodox e acela care nu are liniṣte ṣi nu pune dragoste în ceea ce face? Ce viaţã e aceea care te predispune la continue crize de nervi?


ORIGINI nr. 1-2-3/2010

REÎNTOARCERE LA CLASICI

41

RADU MIHAI CRIȘAN

EMINESCU ECONOMISTUL POLITIC AL MILENIULUI III MOTO: „Proprietarii adevăraţi şi în perspectivă ai bunurilor ipotecate din ţară sunt detentorii străini de titluri române”. Mihai Eminescu, În numărul său din urmă…, Timpul, 1 decembrie 1882, în Opere, vol. XIII, Ediţie critică întemeiată de Perpessicius, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1985, pag. 231 Seară rece. De iarnă. Discut cu directorul unei curajoase reviste culturale. Mă-ntreabă: Poţi face un articol despre Eminescu? Gândirea economică? Vreo patru pagini? Ce pot surprinde-n patru pagini? Pertinent? Enunţ fugar subiectele economice ale Eminescului şimi consum tot spaţiul. Fără a le înfăţişa în chip viu. Fără măcar să reuşesc de a le consemna pe toate... Atunci? Ceea ce vedeţi aici. Focalizez o temă. Una singură. De mare actualitate. Şi pe care o prezint ca dialog. Ca schimb de replici. Autentice! Între cine? Eminescu versus mai mari ai zilei. Prim-ministru. Preşedinte. Şef de Misiune F.M.I. în România. Plus alţii. După trebuinţă. Subiectul? Îndatorarea externă a României. Prim-ministru al României: “Zestrea de credibilitate pe care o are astăzi România este foarte importantă. Aceasta se converteşte acum în bani pentru România”, a declarat premierul(;) la videoconferinţa cu prefecţii. El a subliniat faptul că decizia Board-ului FMI de acorda ţării noastre tranşele a doua şi a treia din acordul stand-by reprezintă o dovadă că România şi-a îmbunătăţit sensibil imaginea externă. (Notă: Marius Dobrescu- Amos News. Data publicării: 30 Aug 2002. http://2002.informatia.ro/ Nastase_despre_credibilitatea_Guvernului-2208) Mihai Eminescu: „Dar creditul statului e sus, ni se zice. Să nu se uite cumcă încă aveţi ce vinde. Mai sunt de vândut trupurile de moşii ale statului, mai e de vândut dreptul de-a le cumpăra; mai sunt de vândut încă multe din România din câte strămoşii au păstrat. Şi, daca ne veţi întreba care e împrejurarea ce inspiră străinătăţii încredere în solvabilitatea statului român, vă vom spune asemenea care e. Din ce în ce elementele naţionale sunt substi-

tuite prin cele străine; siguranţa că România devine un simplu nume pentru a însemna colonii din centrul Europei lângă Dunăre, siguranţa că poporul nostru nu mai e în stare de-a-şi recâştiga vreodată pământul patriei sale din mâini străine, pe această siguranţă că viitorul e al lor în această ţară, ei creditează guvernului”. (Mihai Eminescu, În numărul său din urmă…, Timpul, 1 decembrie 1882, în Opere, vol. XIII, Ediţie critică întemeiată de Perpessicius, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1985, pag. 232) Şef al misiunii FMI pentru România: Bugetul pe 2010 prezentat de autorităţile române este unul "credibil" - a declarat, la finalul discuţiilor de marţi de la Ministerul Finanţelor Publice, Jeffrey Franks (şeful misiunii FMI pentru România). Împrumutul României de la FMI se întinde pe o perioadă de 24 de luni, fiind eliberat în 8 tranşe. Până acum, România a primit peste 6,5 miliarde euro de la FMI şi 330 de milioane de la Banca Mondială. (Financiarul, 17 Decembrie 2009. http://www.financiarul.ro/2009/12/18/traian-basescu-ambele-transede-la-fmi-pe-17-februarie-2010/) Mihai Eminescu: „Matei Basarab răscumpăra cu bani din visterie pământuri încăpute pe mâini străine; astăzi trei din patru părţi ale acestor pământuri sunt în asemenea mâini. Se înţelege că cu pământul trec drepturile publice, cu acestea Parlamentul, cu Parlamentul puterea”. (Mihai Eminescu, De îmbunătăţiri rele…, Timpul, 3 decembrie 1882, în Opere, vol. XIII, pag. 234) Preşedinte al României: „Noi suntem dependenţi de aceşti bani, pentru că avem cheltuieli din bugetul de stat mai mari decât încasările şi fără aceşti bani există riscul să nu putem plăti investiţiile, salarii, pensii. Or, este vital pentru noi să primim aceşti bani, pentru a onora obligaţiile care sunt...” ("Naşul"-15.10.2009.http://www.monitoring. ro/index.php?option=com_content&view=ar ticle&id=6257:qnaulq-15102009-invitat-traian-bsescu&catid=86:b1-tv&Itemid=272) Mihai Eminescu: „Posibilitatea dată unor nulităţi şi unor parveniţi de-a trăi din buget, din întreprinderi, din arenzi, din păsuieli; posibilitatea constituţională dată unor oameni de provenienţă incertă de-a exploata munca poporului fără nici o compensaţie, iată răul, incurabil poate, al organizaţiei


42

REÎNTOARCERE LA CLASICI

noastre”. (Mihai Eminescu, Răul de căpetenie…, Timpul, 22 august 1881, în Opere, vol. XII, Ed. cit., Bucureşti, 1985, pag. 303) Ziar economic din România: „Pachetul de sprijin pentru România se ridică în total la 19,95 miliarde euro, în afară de FMI Comisia Europeană oferind 5 miliarde de euro, Banca Mondială, 1 miliard şi BERD şi alţi finanţatori mondiali, încă 1 miliard”. (Financiarul, 17 Decembrie 2009. http://www.financiarul.ro/2009/12/18/traian-basescu-ambele-transede-la-fmi-pe-17-februarie-2010/) Mihai Eminescu: „De când lumea nu s-a văzut ca un popor să stea politiceşte sus şi economiceşte jos; amândouă ordinele de lucruri stau într-o legătură strânsă; civilizaţia economică e muma celei politice”. (Mihai Eminescu, Ce imperturbabili sunt confraţii…, Timpul, 4 septembrie 1882, în Opere, vol. XIII, pag. 182) „Prin atârnarea noastră economică am ajuns ca toate guvernele, spună ele ce-or pofti, să atârne mai mult sau mai puţin de înrâuriri străine”. (Mihai Eminescu, Frază şi adevăr, Timpul, 23 decembrie 1877, în Opere, vol. X, Ed. cit., Bucureşti, 1989, pag. 31) Ministru de Finanţe al României: "Nu consider că o creştere economică negativă echivalează cu un colaps", a declarat ministrul Finanţelor Publice(;) în cadrul evenimentului "Agenda de Business a României pe 2009", organizat de Ziarul Financiar în colaborare cu PricewaterhouseCoopers. Acesta a completat că este doar o problemă mai dificilă care trebuie gestionată în noile condiţii economice globale. Cu această ocazie, ministrul a ţinut să amintească obiectivele din programul anticriză: limitarea scăderii creşterii economice, protejarea intereselor economice ale populaţiei, menţinerea calendarului de aderare la zona euro şi sincronizarea politicilor guvernului cu planul european de redresare economică”. (Ziarul Financiar, 18.03.2009. (http://www.zf.ro/ zf-24/pogea-nu-consider-ca-o-crestere-economicanegativa-inseamna-colaps-4059843/) Proiect de Buget de Stat al României: „Creşterea economică se va intensifica începând din 2011, când va ajunge 2,4 la sută, 2012 - 3,7 la sută şi 2013 - 4,4 la sută, inflaţia medie urmând să scadă la 2,5 la sută, până în 2013”. (Adevărul, marţi, 6 octombrie 2009. http://www.adevarul.ro/actualitate/eveniment/Poriectul-economicacrestere-bazeaza-pentru_0_129587521.html) Mihai Eminescu: „Pentru încurcarea judecăţii profanilor se clădeşte un labirint de cifre

ORIGINI nr. 1-2-3/2010

şi fraze pseudoştiinţifice, fără cap şi fără coadă, în care nu se vede esprimată clar nici o idee cumsecade, dar din al căror întreg reiese intenţia guvernului vătămătoare intereselor Statului”. (Mihai Eminescu, Mai toate ziarele oficioase…, Timpul, 16 noiembrie 1879, în Opere, vol. X, pag. 354) Prim-ministru al României: "Încheiem un an economic extrem de greu, poate cel mai greu din ultimii 60 de ani şi, cu siguranţă, cel mai greu de după Revoluţie. Intrăm într-un an 2010 care, chiar dacă va fi încă dificil, totuşi va fi mai bun decât 2009, pentru că vom avea creştere economică şi împreună, prin muncă, solidaritate, lege şi eliminarea risipei şi prin munca politicienilor, sperăm să ducem România acolo unde toţi românii aşteaptă, unde să aibă acces la demnitate, prosperitate şi la acea zi de mâine fără griji şi cu multă speranţă", a afirmat(;) [primul ministru], joi, după ce a vizitat Centrul de Îngrijire şi Asistenţă Cluj, citat de Mediafax.(;) Premierul a fost prezent joi, la Cluj, unde a oferit pachete cu cadouri de sărbători vârstnicilor internaţi în Centrul de Îngrijire şi Asistenţă Cluj-Napoca, precum şi angajaţilor instituţiei. (Ziare.com, joi 31 decembrie 2009. http://www.ziare.com/actual/politica/12-31-2009/boc-in-2010-politicienii-trebuie-sa-faca-ce-trebuie-si-mai-putin-cele-place-984163) Înalt oficial în Ministerul Integrării Europene din România: „Aderarea României la Uniunea Europeană va avea un impact pozitiv asupra economiei româneşti, deschizând noi perspective de afaceri. Pentru companiile româneşti, aderarea la Uniunea Europeană va însemna, în primul rând, accesul pe Piaţa Unică, o piaţă care, după extinderea de la 1 mai 2004, a ajuns la peste 450 milioane consumatori. Odată cu extinderea, se aşteaptă ca UE să devină cel mai mare exportator din lume, cu o cotă de aproximativ 20% din exportul mondial. Comerţul intracomunitar şi comunitar va creşte cu cel puţin 9%, datorită înlăturării barierelor tarifare şi non-tarifare. În acest sens, este vitală creşterea competitivităţii produselor româneşti. O piaţă mai mare va determina creşterea nivelului de producţie şi va conduce la crearea economiilor de scară. Implementarea legislaţiei comunitare, investiţiile de capital şi creşterea cheltuielilor în sectorul cercetare-dezvoltare vor contribui semnificativ la creşterea productivităţii. Aderarea la Uniunea Europeană va aduce o îmbunătăţire a mediului de afaceri românesc, îmbunătăţire care a început să se facă deja simţită, prin cadrul legislativ mai stabil şi practici de afaceri mai transparente. Au fost deja eliminate sau sunt în


ORIGINI nr. 1-2-3/2010

REÎNTOARCERE LA CLASICI

curs de eliminare barierele în calea liberei circulaţii a serviciilor şi a mărfurilor. Cadrul legislativ comun furnizat de Piaţa Unică va creşte eficienţa generală a economiei româneşti prin îmbunatăţirea alocării resurselor, creşterea gradului de specializare şi încurajarea concurenţei. În condiţiile îmbunătăţirii mediului de afaceri, România a început deja să devină o ţintă atractivă pentru investiţiile străine. La aceasta va contribui în continuare şi statutul de economie de piaţă funcţionala obţinut de România(;). Atragerea unui volum mai mare de investiţii străine va asigura rapid şi direct accesul la un management eficient, la

tehnologii moderne şi la noi segmente de piaţă”. (Euractiv, 29 mai 2006. http://www.euractiv.ro/ content/section%7CreadStory/stID_4/pT_sumare/ pID_5340/Care-sunt-avantajele-economice-aleRomaniei-din-perspectiva-aderarii-la-UE.html. html) Mihai Eminescu: „Marii oameni ce se pretind reprezentanţi ai poporului românesc întreg, cei ce pretind a personifica idealurile noastre naţionale, lupta de emancipare ce ne absoarbe(;), aceştia nu au în vedere decât utopii cosmopolite,

43

proprii a ne dezorganiza şi mai mult, a slăbi în noi simţul de conservaţiune naţională şi, dacă se servesc din când în când de ideile comune poporului românesc, o fac numai debitându-le ca pe o marfă, pentru a-şi câştiga popularitate”. (Mihai Eminescu, E greu a afla…, Timpul, 27 noiembrie 1882, în Opere, vol. XIII, pag. 229) „Producţiunea naţională nu se poate mănţine, nici naşte chiar, fără măsuri protecţioniste”. (Mihai Eminescu, Alexandria, povestea…, Timpul, 30 iulie 1882, în Opere, vol. XIII, pag. 155) „Copilul industriei naţionale trebuie crescut întâi, ferit de lupta cu industria bărbată a străinătăţii şi abia când se va împuternici şi va ajunge egal în tărie, [î]l putem lăsa să concureze sub regimul libertăţii comerţului”. (Mihai Eminescu, Influenţa austriacă asupra românilor din Principate, Convorbiri literare, 1 august 1876, în Opere, vol. IX, Ed. cit., Bucureşti, 1980, pag. 167) „O dovadă despre asta ne-o dau toate statele. Anglia şi America, Franţa şi Germania, Rusia, Austria, toate au protejat industria lor pentru a o avea, l-au crescut pe copil cu cheltuială şi, după ce a devenit bărbat, i-a[u] dat voie să se ia la trântă cu toată lumea”. (Mihai Eminescu, Influenţa austriacă asupra românilor din Principate, Convorbiri literare, 1 august 1876, în Opere, vol. IX, Ed. cit., Bucureşti, 1980, pag. 167) Spre exemplu: „Olanda cerea pentru comerţul său libertate. Hugo Grotius scrie un compendiu: liberum mare. Englezii răspund: ne iertaţi – mare clausum. De la bilul maritim datează înflorirea Angliei”. (Mihai Eminescu, Alexandria, povestea…, Timpul, 30 iulie 1882, în Opere, vol. XIII, pag. 155) „Natura poporului, instinctele şi înclinările lui moştenite, geniul lui, care adesea, neconştiut, urmăreşte o idee pe când ţese la războiul vremii, aceste să fie determinante în viaţa unui stat, nu maimuţarea legilor şi obiceielor străine”. (Mihai Eminescu, Ceea ce dă guvernului…, Timpul, 1 aprilie 1882, în Opere, vol. XIII, pag. 87) „Legile(;) ar trebui să fie, dacă nu codificarea datinei juridice, cel puţin dictate şi născute din necesităţi reale, imperios cerute de spiritul de echitate al poporului; nu reforme introduse în mod clandestin, necerute de nimenea sau vulgarizate ca o marfă nouă sau ca un nou spectacol(;)”. (Mihai Eminescu, Ceea ce dă guvernului…, Timpul, 1


44

REÎNTOARCERE LA CLASICI

aprilie 1882, în Opere, vol. XIII, pag. 87) „Toate dispoziţiile câte ating viaţa juridică şi economică a naţiei trebuie să rezulte, înainte de toate, din suprema lege a conservării naţionalităţii, cu orice mijloc şi pe orice cale, chiar dacă mijlocul şi calea n-ar fi conforme cu civilizaţia şi umanitarismul care azi formează masca şi pretextul cu care Apusul se luptă cu toate civilizaţiile rămase îndărăt sau eterogene”. (Mihai Eminescu, De ceea ce ne temem…, Timpul, 27 mai 1879, în Opere, vol. X, pag. 259) „Capitalul, cel puţin cel imobiliar, avea înainte un caracter istoric, tradiţional şi personal. Legăturile între boieri şi ţărani erau istorice, tradiţionale, personale. E nenatural a admite ca oameni de aceeaşi rasă, care neam de neamul lor trăiseră şi lucraseră împreună, să nu aibă un sentiment de cruţare şi omenie între ei. Boierul cel mai avar, cel mai lacom de avere, n-ar fi îngăduit să i se exploateze ţăranii de către slugile lui. Astăzi capitalul e impersonal. O moşie străveche (în sens larg un activ, indiferent de natura lui: productivă, comercială etc. n.n.) încape pe mâna unui străin de origine, care caută să scoată lapte din piatră. Puţin îi pasă de soarta lucrătorului, de biserică ori de şcoală. Omul e pentru el un instrument de muncă, o vită trebuitoare pentru un timp mărginit, până ce vinde sau arendă altuia moşia. Lipsa de sentiment de rasă, lipsa de solidaritate între popor şi clasele dirigente, recrutate dintre Cariadgii şi Basmangii (alcătuite din elemente neromâneşti n.n.) lipsa de simţ istoric şi naţional, ne-au adus unde suntem şi au prefăcut o ţară veche, cu trecutul ei cinstit, cu datinele ei oneste, într-un han de oaspeţi străini, în care toată organizaţia (organizarea socială n.n.) s-a făcut (a fost făcută n.n.) în favorul străinilor, pentru a le face traiul cât mai neted şi mai moale în ţara nimănui, căci numai firma (denumirea-i n.n.) mai e a noastră. Noi nu suntem contra îmbogăţirii celor ce vin şi se aşează în ţară. Cu timpul vor deveni, poate, buni cetăţeni ai acestui stat. Dar, ca de dragul lor, să ucidem oamenii noştri proprii, ca de dragul luxului, desfătărilor, înlesnirilor de trai (care sunt - cu toatele, indubitabil şi aproape în exclusivitate - apanajul elementelor de origine străină n.n.) să compromitem existenţa fizică şi morală a rasei române, iată ceea ce e de neauzit şi de neînţeles. Poporul nostru e pe calea de a ajunge ca fellah din Egipt. Totul e străin acolo, afară de mizerie. Numai ea e naţională, egipteană”. (Mihai Eminescu, Economiştii observă…, Timpul, 10 iulie 1881, în Opere, vol. XII, pag. 238, 239) „La noi, în ţara absolutei libertăţi, este(;) cu putinţă, ca lucrătorul să nu se bucure nici de

ORIGINI nr. 1-2-3/2010

duminecă, nici de sărbătoare, să nu se bucure nici de răgazul pe care Scriptura îl asigură până şi animalelor. Mania de a trata pe om ca simplă maşină, ca unealtă pentru producere, este, întâi, tot ce poate fi mai neomenos; al doilea, dezastruoasă prin urmările ei. Căci, vita de muncă se cruţă la boală, i se măsură puterile, nu se încarcă peste măsură, pierderea ei e egală cu cumpărarea unei alteia, încât interesul bine înţeles al proprietarului este cruţarea. La om lucrul se schimbă. Poate să se stingă în bună voie, se va găsi, totdeauna, altul la loc, căci, nevoia e o dăscăliţă amară, care primeşte orice condiţii”. (Mihai Eminescu, Robie modernă, Curierul de Iaşi, 12 decembrie 1876, în Opere, vol. IX, pag. 286) „Un popor, oricare ar fi el, are dreptul a-şi legiui trebuinţele şi tranzacţiunile ce rezultă neapărat din acele trebuinţe, reciprocitatea relaţiunilor sale; într-un cuvânt: legile unui popor, drepturile sale, nu pot purcede decât din el însuşi”. (Mihai Eminescu, Ecuilibrul, Federaţiunea, 22 aprilie, 4 mai 1870, în Opere, vol. IX, pag. 93) „Condiţiunea de viaţă a unei legi, garanţia stabilităţii (garanţia legitimităţii n.n.) sale e ca ea să fie un rezultat, o expresiune fidelă a trebuinţelor acelui popor”. (Mihai Eminescu, Ecuilibrul, Federaţiunea, 22 aprilie, 4 mai 1870, în Opere, vol. IX, pag. 92) „Legislaţiunea trebui pusă în aplicarea celei mai înaintate idei de drept, pusă în raport cu trebuinţele poporului, astfel încât explicarea ori aplicarea drepturilor prin lege să nu contrazică spiritul acestora. Industria trebuie să fie a naţiunii aceleia şi păzită de concurenţă iar purtătorul ei, comerţul, s-o schimbe pe aur, dar aurul, punga ce hrăneşte pe industriaş şi îmbracă pe agricultor, trebuie, de asemenea, să fie în mâinile aceleiaşi naţiuni”. (Mihai Eminescu, Ecuilibrul, Federaţiunea, 22 aprilie, 4 mai 1870, în Opere, vol. IX, pag. 93) „Nu acel legiuitor va fi însemnat care va plagia legi străine traduse din codicele unor ţări depărtate ce au trăit şi trăiesc în alte împrejurări, ci cel care va şti să codifice datina ţării lui şi soluţiunea pe care poporul în adâncul convingerilor sale o dă problemelor în materie. Nu acel om politic va fi însemnat, care va inventa şi va combina sisteme nouă, ci acel care va rezuma şi va pune în serviciul unei mari idei organice înclinările, trebuinţele şi aspiraţiunile preexistente ale poporului său”. (Mihai Eminescu, Novele din popor de Ioan Slavici. Un volum de 456 pag[ini], Bucureşti 1881, Editura Librăriile Socec et. comp, Timpul, 28 martie 1882, în Opere, vol. XIII, pag. 85)


ORIGINI nr. 1-2-3/2010

ROMÂNIA PROFUNDĂ

45

OVIDIU HURDUZEU

"ROŞII" CONTRA "VERZI ": COMINTERNUL ÎMPOTRIVA ŢĂRANILOR ªI TĂRĂNIªTILOR În România neoliberalii/neoconservatorii, socialiştii, „elitele” intelectuale stipendiate şi eurobirocraţii se îndeamnă unii pe alţii: „Hai, nu mai sta pe gânduri, arde-1 pe ţăran!”. Deşi satele româneşti trăiesc un proces dramatic de depopulare, deşi toată lumea se lamentează că „la ţară au mai rămas doar bătrânii”, noul comintem anti-ţărănesc consideră că „numărul celor care lucrează în agricultură este foarte mare, reprezentând 31 la sută din populalaţia activă a ţării, ceea ce nu este un lucru bun”. Oricare ar fi ciorovăielile dintre politicienii români, discordiile din sânul elitei şi abordările diferite ale birocraţilor cu privire la liniile de dezvoltare ale României - un lucru rămâne bine înfipt în minţile noilor comintemişti: ţăranul trebuie să dispară. „O ţară în care agricultura produce atât de puţin, sub opt la sută din PIB, în care numai doi la sută din toată agricultura este fiscalizată, seamănă cu India, este o ţară care nu există. Sper să înţelegem că, deşi ţăranul român ne este foarte drag, fermierul european este singurul care trebuie să existe“ - a spus-o fără perdea acum câţiva ani un ministru liberal al finanţelor. Când spun „neocomintemişti”, nu folosesc o figură de stil. Pentru Marx şi Engels, agricultura ţărănească de subzistenţă nu este de nici un folos într-un stat modern industrializat. Din perspectiva marxistă şi liberală, industrializarea presupune concentrarea proprietăţii şi a producţiei şi acelaşi lucru este valabil pentru agricultură; superioritatea marilor unităţi se vrea un adevar irefutabil. Moartea agriculturii ţărăneşti, inevitabilă şi întru totul de dorit, este o dogmă pe care Marx o împărtăşeşte cu economiştii secolului al XlX-lea. Îl desparte doar faptul că, pentru Marx, revoluţia proletară urma să socializeze marile unităţi agricole, în rest, faţă de ţărani, Marx arăta antipatia şi dispreţul pe care le regăsim la bolşevico-neoliberalii de astăzi; îi consideră un simbol al înapoierii, provincialismului, obscurantismului religios şi ineficienţei, o categorie socială tocmai bună de aruncat la lada de gunoi a istoriei. Pentru Lenin, principalul obiectiv al revoluţiei proletare era luarea puterii. Precum Marx, Lenin recunoştea că „apărarea micii proprietăţi este

reacţionară; fiind îndreptată împotriva economiei capitaliste pe scară largă, ea întârzie dezvoltarea socială şi ascunde obiectivele luptei de clasă”. Din raţiuni strategice, Lenin a considerat însă că ţărănimea poate sluji uneori cauzei bolşevice: „Trebuie să sprijinim ţărănimea (în nici un caz ca o clasă de mici proprietari şi mici fermieri) în măsura în care ţărănimea este capabilă de o luptă revoluţionară”. Stalin nu a lăsat nici el vreo îndoială asupra rolului instrumental al ţărănimii, de simplă unealtă în mâna bolşevicilor. „Unii cred că problema fundamentală a leninismului este problema ţărănească, că punctul de vedere al leninismului este problema ţărănimii, rolul şi poziţia ei. Este complet greşit. Problema fundamentală a leninismului, punctul lui de plecare nu este problema ţărănească ci problema dictaturii proletariatului. Problema care se pune aici este de a acorda sprijin acelor mişcări şi lupte care în mod direct sau indirect ajută mişcarea pentru eliberarea proletariatului, acele mişcări care fac jocurile revoluţiei proletare, acele mişcări care ne permit să transformăm ţăranul într-o masă de rezervă şi un aliat al clasei muncitoare”. În anii ’20 ai secolului trecut, Comintemul (Internaţionala a III-a, înfiinţată de comunişti în 1919) a depus eforturi considerabile pentru a-i transforma pe ţăranii din Estul Europei în uneltele „revoluţiei proletare”. Cominterniştii plecau de la premisa că revoluţia rusă putea fi duplicată în ţări cu o structură economică şi socială similară. Credinţa lor era că între Rusia imperială şi Estul Europei, după 1917 exista o mare asemănare. întrucât bolşevicii considerau Estul Europei o regiune economic „înapoiată”, misiunea şi strategia lor se focaliza pe atragerea masele ţărăneşti, după urmatoarea schemă: ţăranii săraci trebuiau să devină aliaţi; ţăranii mijlocaşi să fie „îmbrobodiţi” sau neutralizaţi (cominterniştii duri susţineau mai degrabă neutralizarea lor) iar ku- lacii (chiaburii sau ţăranii înstăriţi), daţi la o parte. În Estul Europei, „puterea sovietică” s-a lovit însă de „puterea ţărănistă” iar jocurile comintemiste au fost dejugate de populiştii agrarieni. Despre acest adevar istoric nu se suflă un cuvânt în România. De douăzeci de ani, „elitele” antinaţionale, nu pierd nici o ocazie să ne spună cât de mare a fost şi este bolo-


46

ROMÂNIA PROFUNDĂ

vanul „maselor ţărăneşti” agăţat de gâtul României modeme. Când vorbesc de perioada anilor ’20, ’30, bolşevico-liberalii noştri pun semnul de egalitate între „populişti” şi autoritarism, între desfiinţarea parlamentarismului şi masa electorală românească de „ţărani neolitici”, între „reprezentările arhaice, puternic mitologizate” de natura ţărănească şi violenţa „exercitată direct în numele colectivităţii”. Această descriere face parte din teza „modernităţii ratate” mult îndrăgită de Horia-Roman Patapievici, o teză la fel de validă precum „analizele ştiinţifice“ privitoare la Europa de Est ale Comintemului. În anii ’20, România şi Estul Europei nu au căzut pradă amăgirilor şi uneltirilor bolşevice tocmai datorită faptului că regiunea se afla în plină „revoluţie ţărănească”. în anul 1930 istoricul englez David Mitrany scria că reformele agrare de la sfârşitul Primului Război Mondial au dat naştere la „o revoluţie socială pe aceeaşi scară ca revoluţia liberală din secolul al XlXlea. Puterea aristocraţiei latifundiare în Europa de sud-est fusese menţinută prin puterea statului. Prin slăbirea statului şi a rolului aristocraţiei în afacerile de stat, clasa ţărănească şi organizaţiile ei politice au solicitat exproprieri, schimbând complet economia regiunii, de la una bazată pe marile latifundii la o economie ţărănească descentralizată”. Cominternul s-a lovit de două bariere formidabile. în primul rand, ţărănimea est-europeană îşi regăsise, în sfârşit, demnitatea şi identitatea naţională; în al doilea rând, agitatorul bolşevic trebuia să îndoctrineze un ţăran est-european mulţumit de reformele întreprinse şi de partidele agrariene care îl reprezentau. Un astfel de ţăran nu putea să fie decât ostil sau indiferent în faţa soluţiilor cominterniste de rezolvarea problemei naţionale şi a celei agrare. Deşi situaţia era diferită de la ţară la ţară, în noile state din Estul Europei reforma agrară şi sufragiul universal i-au oferit ţărănimii un avantaj electoral copleşitor. Cum şi-au folosit ţăranii şi reprezentanţii lor această putere? Au sabotat ei procesul de modernizare a ţărilor lor? Votul universal, de care au beneficiat, a reprezentat un eşec de proporţii? Iar în cazul României, este oare adevărat că „acest eşec a paralizat pe termen lung rezistenţa fibrei sufleteşti la ispitele magice ale autoritarismului“, aşa cum pretinde Horia-Roman Patapievici? Studii occidentale serioase dedicate populismu-lui agrarian din Estul Europei contrazic

ORIGINI nr. 1-2-3/2010

radical imaginea oferită nouă de bolşevico-liberalii de la Dunăre. Modelul agrarian propunea întregii Europe o „a treia cale“ între capitalismul liberal şi comunism. Ţărăniştii, spre deosebire de fascişti, susţineau idealurile democraţiei şi pluralismul politic. Precum distributiştii lui Bel-loc şi Chesterton, ei se pronunţau pentru răspândirea largă a micii proprietăţi productive şi se opuneau intervenţiei statului în viaţa personală şi a grupurilor sociale. „Robia nu a dispărut“ - declaralon Mihalache - „munca liberă impozitată şi protecţionismul în comerţ, iată formele

modeme de iobăgie“. Capitalismul liberal le repugna pentru că trata persoana ca pe o marfa. Fascismul şi comunismul le erau duşmani întruât masifi-cau omul, distrugeau comunităţile organice şi atentau la demnitatea persoanei; agrarienii protejau relaţiile de familie şi gospodăria individuală şi calitatea ei de unitate economică independentă. Odată ajunse la putere în Europa de Est, partidele agrariene au promovat dezvoltarea selectivă a industriei, comerţul liber cu vecinii, cooperativele şi asociaţiile volun-


ORIGINI nr. 1-2-3/2010

ROMÂNIA PROFUNDĂ

tare, constituţionalismul, impozite echitabile, guvernul descentralizat, pacifismul, reforma învăţămâtului şi seviciul public pentru tineri. Unul dintre obiectivele lor principale a fost crearea unei zone danubiene de comerţ liber în centrul şi estul Europei. Influenţa partidelor agrariene asupra ţăranilor era atât de puternică încât „în anii ’20, celor care urmăreau evenimentele din Estul Europei li se părea că viitorul regiunii era de partea ţăranilor «verzi», nicidecum de partea bolşevicilor «roşii»”. Lovindu-se de zidul „populiştilor“, strategia agrară a Comintemului în Europa Centrală şi de Est s-a făcut ţăndări; după şase ani de la înfiinţarea sa, bolşevicii au fost nevoiţi să renunţe la „Internaţionala ţărănească“ (Krestintem), pe care o creaseră în 1923. La Congresul al Vl-lea al Comintemului din 1928, Buharin şi-a exprimat profunda dezamăgire că Partidul Comunist Român - ai cărui leaderi erau în majoritate membri ai minorităţilor naţionale (ucrain-ieni din Basarabia, evrei, bulgari etc.) - nu a fost în stare să „canalizeze“ spiritul revoluţionar al ţăranului român. în decursul anilor, bolşevicii au făcut mai multe încercări de a exercita o oarecare influenţă asupra Partidului Naţional Ţărănesc. La un moment dat, l-a invitat chiar să facă parte din „internaţionala ţărănească“ de sub controlul Moscovei. întâmpinaţi cu un refuz categoric, comintemiştii au fost nevoiţi să-şi vâre coada între picioare. Nu le-a mai rămas decât să eticheteze agrarianismul drept „fascism agrar“. La a X-a întrunire plenară a Comintemului din iulie 1929, Kolarov, şeful Partidului Comunist Bulgar, declara că „există nu numai fascism social ci şi fascism agrar. în ţările agrare întâlnim încercări de formare a regimentelor de ţărani care au un caracter fascist. în Cehoslovacia şi România, avem deja forme de fascism agrar care, pentru a înfrânge revoluţia proletară, i-au câştigat pe ţărani prin mijloace demagogice cum ar fi apelul la apărarea proprietăţii private“. Acelaşi Kolarov i-a criticat drastic pe cei care au subestimat caracterul fascist al guvernului ţărănist din România. La vremea în care Krestintemul trăgea obloanele, rivalul său de moarte, „Internaţionala verde“ a partidelor agrariene (numită Biroul Agrarian Internaţional) era la apogeul existenţei sale. Creată în 1923 la Praga, organizaţia ajunsese în 1929 să reunească şaptesprezece partide agrariene din întreaga Europă (Partidul Naţional Ţărănesc adera la „Internaţionala verde“ în 1928). „Ceea ce le-a reunit - scrie Allan C. Carlson - a fost o noua credinţă, una care ameninţa ambiţiile şi programele

47

atât ale «dreptei» cât şi ale «stângii». Ataşamentul agrarianismului faţă de gospodăria familială era mai puternic decât al oricărui partid conservator“. Departe de a emana o stare de spirit arhaică, o repliere tribală asupra sinelui, Internaţionala verde facea apel la ideea agrarianismului universal şi a democraţiei agrariene. Liderul ţărăniştilor cehi, Milan Hodza era convins că democraţia agrară este cea care îi va uni pe oameni pe plan internaţional, o unitate informală, organică şi psihologică menită să contracareze orice atacuri venite de la dreapta imperialistă sau de la stânga bolşevică“. Cine îşi mai aduce aminte astăzi de „puterea ţărănească” din anii ’20? Liderii agrarieni de atunci, un Ion Mihalache, un Alexander Stamboliski, un Milan Hodza sunt daţi uitării, sterşi pe nedrept din memoria colectivă. în ciuda greşelilor pe care le-au făcut, partidele agrariene din anii ’20 au demonstrat că ţărănimea a ştiut să-şi asume pe deplin responsabilitatea politică. Pentru acest păcat capital, comintemiştii de ieri au lichidat mişcarea agrariană. Comintemiştii „moderaţi” de astăzi au făcut un pas înainte: i-au pregătit ţăranului condiţiile necesare să dispară total şi pentm totdeauna. împotriva acestei nemernicii se ridică astăzi România profundă. Despre soluţiile pe care le propune ea, data viitoare.

O NOUĂ APARIŢIE LA CRITERION PUBLISHING

Mircea Vulcănescu

Despre spiritul românesc

Preţ: 20$ Trimiteţi check sau money order la adresa: LiterArt XXI - Origini, P.O Box 930698 Norcross GA, 30093 USA


48

INEDIT

ORIGINI nr. 1-2-3/2010

TRAIAN CHELARIU

ÎN CĂUTAREA ATLANTIDEI Fragmente A existat. Fără îndoială că a existat. Dacă nu între latitudini şi longitudini precizabile, atunci cel puţin în fantezia creatorilor de mituri. Miturile însă nu au nici timp, nici spaţiu. Ele sunt cristalizări, ca teoremele matematicienilor. Sau ca ideile platoniciene. Dacă nu le mai întâlneşti nicăieri, vina nu este a lor. Cum să le întâlneşti, Dacă drumurile tale sunt permanentă abatere practică de la forma ideală. Se spune că perfecţiunea nici nu trebuie atinsă de om. Este adevărat: perfecţiunea se situează dincolo de timpul şi spaţiul viu al celor vii. Nu trebuie s-o dobândim. N-am mai avea ce dobândi. Şi viaţa n-ar mai fi posibilă ca viaţă a noastră, omenească. Căutarea Atlantidei, a scufundatei Atlantide, a celei care a fost, poate, dacă nu mai este, sau, mai precis, nu este, e o preocupare a tuturor. Cu toţii căutăm Atlantida. Căutăm pretutindeni Atlantida, continentul splendorii celei mai mari şi, fără îndoială, al suferiuţei. Cele ce urmează au fost scrise la chemarea ei, a Atlantidei. T.C. O filozofie a valorilor? Dar ce este valoarea? în ce fel şi în ce măsură valoarea e valoare? Viaţa nu e valoare şi nu are valoare, fiindcă depăşeşte toate valorile. Atunci? Valorile sunt numai funcţii, sau numai „în funcţie de” putem vorbi despre ele. Mai întâi, nu există o valoare mare pe care s-o putem echivala cu o mai mare sau mai mică serie de valori mici. Nu există valori de una mie unităţi, sau de una sută unităţi sau de zeci unităţi, sau de o zecime şi aşa mai departe. Biletele de bancă, litrul, kilogramul, kilometrul, kilowatul etc. sunt cu desăvârşire altceva, oricâtă „valoare” le-am atribui. Citesc un poem frumos, mă uit la un tablou frumos, ascult o melodie frumoasă, apreciez o prestaţie frumoasă, mă extaziază baletul frumos. De ce le calific astfel? Frumos vine de la formosus. Admir sau mă copleşeşte desăvârşirea formală a acestor lucruri? Da? Nu! Hotărât nu, căci o astfel de afirmaţie ar ascunde o bună doză de ipocrizie, sau ar fi numai un fel de a vorbi fară a-mi da seama de sensul cuvintelor rostite. Atunci? Cum şi cu ce drept răspund la întrebarea pe care eu fansumi mi-o pun? Trebuie să

mărturisesc că nu am nici un răspuns satisfăcător la îndemână. Nu-1 găsesc. Nici nu-1 pot găsi, fiindcă nu vreau să mă iluzionez. Ar exista, totuşi, un rudiment de răspuns. Valorile în sine fiind un nonsens, orice valoare e posibilă numai în sfera vieţii noastre sensibile şi conştiente, posibilă numai în cadrul cuplului de relaţii „eu: noi = toate fenomenele”. Dar nici această formulă nu spune nimic, sau aproape nimic, căci, câtă vreme nici una din aceste noţiuni nu-mi este definită, nu pot înţelege nimic în mod raţional. Totuşi, ierarhizăm fel de fel de valori, înşirându-le de la cele mai ridicole şi efemere la cele mai extraordinare, pe care ne place să le situăm în infinit. Or, peste tot, ca şi în morala noastră cea de toate zilele, noi nu practicăm mai mult de trei atitudini: afirmaţia, indiferenţa şi negaţia. îndoielile nu sunt decât fluctuaţii. Dar atât afirmaţia, indiferenţa, negaţia, cât şi îndoielile le practicăm, în cel mai bun caz, conform obişnuinţelor, dacă le practicăm, căci sănătoasa şi covârşitoarea majoritate a semenilor noştri nu-şi mai dă nici măcar atâta osteneală. * De aceea anumite valori pot fi impuse aşa cum le-a fost impus chinezilor purtatul cozii. * Tu, suflete, necunoscutul meu, divinitate oarbă, dar născătoare de clare vederi, de vedenii, cât de înguste sunt, cât de puţine, cele născute în lumina minţii lucide ! Geniu nu este numai cel ce bate căile grele şi complicate. Geniile aleg, de fapt, drumul cel mai uşor, drumul care duce de-a dreptul, drumul necesar, pe care nu-1 mai vedem noi, ceilalţi, bunii şi blajinii oameni obişnuiţi şi ai obiceiului. într-un fel, geniile ne lasă încurcaţi în păienjenişurile zilei noastre, nu mai înalte decât bontul cu care se termină antenele minţii robotitoare. * Doctrinele sunt de obicei, divine, tacticele, de obicei, diabolice. Coborârea sfântului duh nu se petrece niciodată în mod arbitrar, e adevărat, dar şi spontaneităţile presupun existenţa unor potenţe şi dispoziţii cel puţin


ORIGINI nr. 1-2-3/2010

INEDIT

probabile. în sufletul şi în inima noastră închinate zodiilor imponderabile şi iubitoare de existenţial ne pomenim aplicaţi fiecare pe adâncurile de grai şi simţire ale celuilalt aşa cum numai în concertele de muzică înaltă li se întâmplă prietenilor cunoscători nepretenţioşi în ale artei. De aceea suntem uniţi cu mult înainte de a ne da seama de necăutata unire. Un fel de vrajă, luând lopeţile bărcii în care ne găsim, îi dă mişcarea iniţială şi, când ne uităm la maluri, ele se găsesc-cu mult în urma noastră. Cât de bine este să faci parte dintr-o camaraderie mai veche decât toate vârstele măsurate cu măsurile timpului, dintr-o camaraderie pentru sensibilitatea căreia hotarele lumii nu se închid la capătul zărilor pământeşti şi nici la începutul vreunui gând exprimat mai mult sau mai puţin greoi. Şi cât de bine este să te poţi simţi şi considera vecin cu perspectivele amândouă ale realităţii în neîntrecuta devenire a tuturor lucrurilor, sufletul tău şi sufletele prietenilor tăi determinându-se numai în deplina lor voie liberă iară naşterea sensurilor şi chipurilor noi bucurându-se, deopotrivă, atât de misterioasele chinuri ale facerii, cât şi de frumuseţea lucrului izbutit. Odată ce eşti apărător convins al acestui crez, singurul care poate mântui şi înălţa, tovarăşii ceilalţi ai luptei şi ai efortului prinşi numai de pojghiţa valorilor pur materiale, ţi se par bieţi oameni amputaţi, sufleteşte şi trupeşte, de cele mai solare organe ale vieţii. Ei sunt, asemenea orbilor şi asemenea surzilor şi asemeni celor lipsiţi de gust, miros şi tact, nişte obiecte de la care e greşit să pretinzi să ştie şi să simtă ce poate fi un răsărit sau un apus de zi, un freamăt de codru sau un murmur de ape, un trandafir sau deliciile unui vin de soi. Şi cum le-ai putea cere să simtă ce este tegumentul catifelat al unui corp feminin perfect!? Numai emoţia, şi anume în spasmul ei de tensiune la culme, pare că le sparge acestor oameni jumătăţi şi treimi şi sferturi învelişurile lacome înlăuntrul cărora se agită, totuşi, un suflet. Imediat după astfel de clipe de spaimă par a te înţelege mai apropiat, mai nemijlocit. Sângele sufletului lor ţâşneşte impetuos către Dumnezeu şi se purifică în propriul lor foc, împărtăşindu-se, cu sete, din mitul anonim şi unanim. Dacă promiţătoarele răni se vindecă prea devreme, făcând cu neputinţă puntea pe care, din când în când, te străduieşti s-o arunci, măcar nefirească şi arcuită cât un curcubeu de la tine la ei, pe sub bolţile cele mai adevărate ale cerului celui mai adevărat. Nici aripi de Pegas nu le ţâşnesc din gurguiele rănii, spre a-i avânta, pe socoteala lor, pe aceşti roboţi ai muncilor fară sens. Amintirile spaimelor persistă, nu însă altfel decât ca un chin şi nu altfel decât ca un refuz instinctiv de a primi ceea ce nu poate duce trupul gârbovit sub prea

49

grele poveri. Am cunoscut indivizi atât de dornici de originalitate încât le era ciudă că au o mamă şi un tată. * Suflete, iartă-mă că te-am despicat în patru, şi-n patrusprezece, şi-n patruzeci şi patru de ori câte patru, năzuind să-ţi cunosc funcţiunile. Iartă-mă şi lucrează cum ai mai lucrat odată, când te ştiam unul şi nedespărţit şi când te simţeam în întregime. * Ciudat: Mi se spune că simt când gândesc şi mi se spune că gândesc când simt. Ferice de toate acele comunităţi care se constituie, de la început, crescând ca dintr-un fel de rădăcină ascunsă, fară statut, fară program, fară suflete, fară temeri şi poze, şi înfiinţând la întâmplare cum înfiinţează, de obicei, toate zidirile şi adăogirile vii ale trecerii noastre până în clipa împărţirii veacului. Ele dăinuie asemenea prietenilor ce se împlinesc reciproc şi se bucură, ca de dragoste, de orice rază a împlinirii. * Toate pot fi desăvârşite: şi răul şi binele, şi frumosul şi urâtul, şi închinarea şi blestemul. Nu-ţi face idol din desăvârşire. Lucrurile puse lângăolaltă capătă, de obicei, un aspect comun. Asemănările sau tocmai notele caracteristice deosebitoare le dau o înfăţişare unitară, le imprimă un aer de înrudire ţesândule întreolaltă, înmulţindu-le nuanţele individuale, structurându-le cumva, dând melodie nouă şi semnificativă prezenţei lor pe care nu o fac numai plăcută ochiului, ci o comunică mai de-a dreptul sufletului omenesc. Cu atâta mai frumos se prezintă procesul acesta de structurare reciprocă ori de câte ori se întâlnesc, pentru o mai lungă durată, cei aleşi şi cu atâta mai profund şi mai politonal, cu cât cei ce sentâlnesc manifestă anumite interese deosebite de cursul fară de reliefuri şi culoare al zilelor obişnuite. Dar, ceea ce îi leagă mai intim şi mai definitiv, este dragostea de faptă gratuită, iubirea de ceea ce în mod normal nu are preţ, făcând nepreţuit şi de nepreţuit, cu toate că este bun tot aşa de concret şi trebuincios vieţii cum sunt soarele, aerul şi apa. * Opoziţioniştii sunt, de obicei, tacticieni ai invidiei. Ei se opun şi neagă numai pentru a-şi vinde mai cu preţ convertirea la credinţele celor combătuţi. * Toate au o simetrie: începuturile şi sfârşiturile se aseamănă. Cine urcă brusc, cade brusc, cine suie încet, coboară încet, cine se găseşte, de la început, la un nivel mediu, nu va cunoaşte nici la sfârşit alte re-


50

INEDIT

giuni ale vieţii lui personale. * Ce ai vrut să dovedeşti? Dac-aţi înţelege că niciodată nu am vrut să dovedesc ceva! Şi dac-aţi înţelege că nu de dovezi avem nevoie! * Inteligenţa este şi funcţie de dezagregare şi dezintegrare, de aceea nu au nevoie de ea cei ce operează cu dogmatismele şi integralismele. * Umorul e sensul inteligenţei, semnul că tu subiect ce eşti, te poţi vedea şi aprecia şi ca lucru oarecare. * Bună, nevinovată prostie, dar vicleană şi stupidă răutate. * Umorul e întotdeauna sinceritate a celorlalţi, sinceritatea celoralţi faţă de slăbiciunile tale, dar sinceritatea celorlalţi pe câte ţi-o mărturiseşti tu sau o accepţi ca şi cum ţi-ai fi mărturisit-o în primul rând tu, căci, dacă ţi-ar mărturisi-o numai ceilalţi, ar fi jignire. * Biruinţa ordinii este biruinţa care vine ca şi lumina zilei, fie că o anunţă sau nu vestitorii permanenţi sau ocazionali, căci fară de ordine nimic nu este imaginabil şi fară de ordine nimic nu este posibil, nici chiar imaginatul haos. De fapt, ori de câte ori şi oricând se declară răsturnări pe care le numim dezordine, aceste răsturnări nu sunt decât fie luptă între mai multe ordini, fie procese de tranziţie de la o aşezare a lucrurilor la alta. în ultima analiză, însă, nimic dezordonat nu e cu putinţă. Biruinţa ordinii vine deseori împotriva vrerilor noastre şi depăşeşte raţiunea de toate zilele a maselor prinse în vârtejele evenimentelor. Fericiţi cei ce trăiesc sub zodia marilor biruinţe ale ordinii proaspăt instaurate, căci toţi ceilalţi suntem triste unelte şi victime ale apocalipselor, trişti chinuitori şi chinuiţi în numele revelaţiilor. * Oriunde a existat ceartă religioasă, această ceartă nu a fost niciodată dusă pentru interesele credinţei în Dumnezeu, ci pentru interese de ordin statal. Marile religii s-au constituit, totdeauna, în state şi ca state au fost revoluţionare, imperialiste, reacţionare, având legi, regulamente şi poliţie! * O fabulă: în fundul cel mai tăinuit al oceanului, zace ne^ştiută, nevăzută, nebănuită, nedorită, neimaginată şi nepovestită, din vecii vecilor şi până în vecii vecilor, o nestemată neasemuită cu vreuna

ORIGINI nr. 1-2-3/2010

din comorile stăpânite de om. Nimeni n-a crezut, nimeni nu s-a îndoit de existenţa ei, nimeni nu s-a con^vins de această existenţă sau nonexistenţă. Toate sunt ipotetice câte s-ar putea spune în legătură cu ea, până şi ipotezele asupra acestor afirmaţii ipotetice. Şi nestemata aceasta — observaţi ceva? — este temelia mărilor şi focarul tuturor reflexelor cereşti. Ea este valoarea în sine. Toţi îşi fac câte un simulacru după imaginea ei, şi i se închină. Ferice de aceşti feaci ai visului şi ai legendelor! Ferice de cei ce se simt fericiţi. * Şi încă o fabulă: A s-a suit pe umerii lui B, C pe umerii lui A, D pe umerii lui C, şi, iată, B văzu cerul. Sau şi mai simplu A se suie pe umerii lui B, B pe umerii lui A, şi iarăşi pe umerii lui B, de n ori, şi iată-i întru înălţimile cerului. Aşa procedează mai toţi scriitorii şi filozofii constituiţi în clanuri. * Cei mai mulţi nici nu ne dăm seama cât de adeseori atribuim o foarte mare importanţă unor evenimente foart mici, numai şi numai spre a ne procura iluzia că dominăm furtunile. * Psihotehnica, întocmai ca şi orice tehnică întemeiată pe un sistem de cunoştinţe, fie ea la începuturi sau găsindu-se în cumpenele cele mai critice ale evoluţiilor, nu este, ci devine. Ceea ce este vetust astăzi a fost bun ieri, ceea ce e bun azi va fi depăşit mâine. Dar psihotehnica, întocmai ca orice tehnică în domeniul căreia omul constituie materialul cu care şi asupra căruia se lucrează, nu trebuie să fie numai „aplicarea metodelor psihologiei pentru atingerea scopurilor practice în toate domeniile vieţii omeneşti”, ci, mai mult, dezrobire a omului, prin metode psihologice, de sub apăsarea scopurilor practice din toate domeniile vieţii omeneşti. Ceea ce ţin să accentuez este urgenţa necesităţii de a pune locul potrivit la dispoziţia omului potrivit, şi chiar mai mult: urgenta necesitate de a pune perspectivele potrivite la dispoziţia omului potrivit, spre a-i asigura omului integrarea cea mai corespunzătoare în ierarhiile sociale. * Nu ziua de mâine o pregătesc elitele, ci ziua de azi o desăvârşesc ele, şi nu este vina lor că toţi ceilalţi trăiesc în ziua de ieri. * Există bandiţi care îl fac potrivnic culturii pe cel ce strigă după ajutor. (urmare în numerele viitoare)


ORIGINI nr. 1-2-3/2010

SUPLIMENT

I

SORIN ISSVORAN: "ASTĂZI ÎNCEPE DE MÂINE" La prestigioasa editură Casa Cărţii de Ştiinţă din Cluj de sub direcţia Irinei Petraş a apărut în primăvara acestui an - iar la Târgul de carte Gaudeamus am putut vedea deja ediţia a două, revăzută -primul volum din memoriile dlui Sorin Issvoran: Astăzi începe de mâine. De data aceasta cu fotografia autorului pe coperta IV şi cu o prezentare simpatetică din partea dlui Neagu Djuvara, istoric, eseist şi ziarist imbatabil.

SORIN ISVORAN Cartea este o istorie trăită de cel care a scriso; şi de alţii, fiind în aceeaşi situaţie. Este un document; o pagină de istorie. Mai presus de circumstanţele personale, cartea vorbeşte de drama cumplită a unei ţări mici din Europa, trecută prin filtrul celui de-al doilea conflict mondial; şi consecinţele dezastruoase la care a fost supusă. Protagoniştii principali au supravieţuit onorabil şi continuă să influenţeze lumea. S-au confruntat pentru cauze justificate sau nejustificate! După confruntare au dispărut extremele, adică fascismul şi comunismul. Dar nu au dispărut consecinţele! Consecinţele ne conduc destinele încă şi astăzi. Am scris această carte în limba engleză, în

lumea în care trăiesc, şi pentru această lume, de peste ocean. Acolo nu se ştie nimic din drama ţărilor mici, supuse marelui conflict. Am vrut ca ei să afle, pentru prima dată, ceva, despre o ţară mică. Ţara care şi-a apărat hotarele şi populaţia; ţara care a pierdut aproape un milion de cetăţeni, ceea ce înseamnă aproximativ de două ori cât au sacrificat puterile occidentale pe frontul de vest; şi a scurtat războiul, din spusele experţilor din vest, cu aproximativ un an! Acest fapt a redus pierderea a milioane de combatanţi pe toate frontierele, deci atât prieteni, cât şi duşmani, în mod egal! Cu ce s-a ales această ţărişoară? S-a ales cu sclavajul pe următorii 40-50 de ani. S-a ales cu o nouă societate: şubredă, bolnavă, mai „balcanică66 decât oriunde în Balcani; o lume care încă se luptă să iasă din agonia în care a fost adusă! Cartea de faţă, şi sper, volumul viitor, evocă lupta dusă de cei împinşi în exil, dominaţi, mai presus de orice orientări politice, de sentimente naţionale. Oameni cu panica în suflet, că ţara lor va dispare, şi că într-o luptă inegală în care se angajează, vor trebui să-şi salveze ţara, cu orice preţ, şi fără de aşteptări de recunoştinţă! Trebuia salvată această entitate distinctă în cadrul Europei, din care facem parte. Trebuia salvat neamul acesta, cu rădăcini europene, de care ar trebui să fim mândri, în ciuda tuturor neajunsurilor şi deficienţelor. Şi de ce nu? Avem exemplul altor naţiuni eroice, care au rezistat la destabilizare, spălare de creier şi deni-grare. Gândiţi-vă la Greci, la Asirieni, la Hunzecuţii din Himalaia, urmaşi ai armatelor lui Alexandru cel Mare. Gândiţi-vă la Evreii vechiului testament şi la cei de astăzi; şi la Arment. Vă mai puteţi gândi la Estonieni, la Plonezi, la Finlandezi. Pe de altă parte, vă puteţi gând la Egiptenii biblici, care au dispărut pentru totdeauna. Cartea aceasta, doresc să fie un apel către toate generaţiile de Români, în special cele noi; să-şi cunoască trecutul şi sacrificiile, şi să lupte pentru un viitor demn, prin exemplu şi participaţie.


II

SUPLIMENT

ORIGINI nr. 1-2-3/2010

ION LAZU

O personalitate eclatantă a spiritualităţii româneşti actuale, un personaj emblematic al exilului românesc, medicul specialist în stomatologie, Sorin Issvoran s-a făcut remarcat în străinătate şi a cucerit aprecierilor tuturor datorită calităţilor sale spirituale, recunoscute de toţi cei care i-au fost în preajmă sau care au auzit de domnia sa. Însă acest om extrordinar, pe deplin realizat, cu destinul împlinit ne oferă acum o foarte mare surpriză, el a păstrat o taină, pentru că în tot acest timp şi-a trecut fiinţa într-o carte. Este deci un scriitor. O frumoasă surpriză, una dintre cele pentru care viaţa merită să fie trăită... Este o carte de memorii, o adâncă plonjare în timp, cu 60 de ani înapoi, în anii de ocupaţie rusească şi de instalare a regimului comunist. Care avea să facă tabula-rasa din toată societatea românească. Dintr-o familie de intelectuali, tatăl avocat, hărţuiţi de poliţia politică, reuşeşte să fugă din arest, sărind pe-o fereastră de la etajul I, Hotărăşte să fugă peste graniţă, să, treacă dincolo de Cortina de fier şi să regăsească libertatea şi democraţia. Nu am citit o mărturisire mai cutremurătoare, un şir de încercări mai tensionate, în care la fiecare moment îşi putea pierde viaţa. Or, ce este teribil în această carte? Pot înţelege că la noi era vorba de o ocupaţie militară, pot înţelege că vine un alt regim care este o dictatură şi tranşează lucrurile după cum îi convine, dar nu înţeleg de ce a dori să încerci să pleci dintr-o astfel de ţară, baricadată ermetic era absolut imposibil, era echivalent cu moartea. La trecerea Dunării se trăgea în tine şi de pe ţărmul acesta şi de pe celălalt, foc încrucişat. Este apoi de neimaginat de ce, după ce a ajuns în Iugoslavia şi s-a predat autorităţilor de acolo, aceşti oameni, oficialii cărora li s-a predat, s-au purtat cu o brutalitate înspăimântătoare. Şi fapt este că dintre cei foarte mulţi oameni disperaţi care s-au aventurat să treacă prin Iugoslavia, foarte puţini au supravieţuit. Foarte puţini au ajuns până dincolo de a doua Cortină de Fier, în lumea liberă... Chinuiţi, puşi la munci îngrozitoare, cum ar fi de exemplu să lucreze în minele de cărbuni, în lagăre de exterminare sau în fermele unor localnici, practic supravieţuitori au fost foarte puţini. Şi mereu neînţeleşi, primiţi cu ostilitate în Iugoslavia, la fel şi când au ajuns în Austria, în zona engleză, după care au cerut să treacă în zona americană. Şi peste tot, de fiecare dată au fost trimişi înapoi, din nou ostracizaţi. Era o neînţelegere îngrozitoare cu privire la aceşti oameni – de ce au vrut să plece din România, de ce caută să ajungă într-o ţară a libertăţii. Or, dl. Sorin Issvoran este acel

prototip al românului care fugind de comunism, s-a aruncat în Dunăre, şi-a riscat viaţa, şi-a pus soarta la bătaie, dar nu a uitat nicio clipă care este ţelul acestei aventuri pe muche de cuţit, la limită. Nu a uitat nicio clipă să spere că va ajunge în Franţa, într-o ţară democratică şi că acolo va reuşi să-şi continuie studiile şi să se integreze într-o mişcare de protest împotriva a ceea ce se întâmplă în România şi în ţarile căzute dincolo de Cortina de Fier. Să facă sensibilă lumea politică de dincolo cu privire la realităţile din România, la faptul că toate drepturile ne fuseseră încălcate, toate libertăţile interzise. Şi s-a vădit că imediat după război, erau şanse foarte puţine ca aceste adevăruri să ajungă la înţelegerea celor de dincolo. Eu nici astăzi nu pot să înţeleg totuşi de ce sârbii, care erau prin tradiţie un popor prieten cu noi şi cu care am împărţit o istorie de veacuri, s-au purtat aşa de urât şi îi priveau pe cei care fugeau de regimul comunist ca pe nişte duşmani ai lor personali. Poate că dintre ţările vecine, la noi mişcarea pro-comunistă a fost cea mai redusă ca amploare, pentru că-mi amintesc că în Grecia era o mişcare pro-comunistă destul de puternică; în Italia fusese o luptă acerbă până când fasciştii au tranşat lucrurile în favoarea lor. Pe când noi, totuşi fusesem cei mai reticenţi cu privire la Rusia şi la ceea ce ar putea să ne aducă ei nouă, pentru că ştiam ce se întâmplase în decursul istoriei, ştiam că ei nu au decât o ţintă: să vină asupra noastră, să ne ocupe, să ia totul şi să ne desfiinţeze ca naţiune. Acesta era ţelul lor. Or, dl. Issvoran dă seamă în cartea sa despre aceste mari probleme ale unei istorii vii, pe care noi am trăit-o, dar nu am înţeles-o cu adevărat, sau am înţeles-o doar parţial, pe mici porţiuni. Autorul consideră că această istorie trebuie reluată şi repusă în cauză de fiecare dată. Dl Issvoran, prin această carte dă un astfel de mesaj, cartea este scrisă pentru noi, dar ea e scrisă şi pentru cei din America. De fapt noi avem aici o variantă în limba română a acestui text care după părerea mea va avea un impact foarte puternic asupra conştiinţelor din vest. Şi cred că suntem în faţa unei cărţi-eveniment, care va avea în România un mare succes de public şi de critică. Domnul Sorin Issvoran nu este doar un om cu o deschidere intelectuală extraordinară, un om care ştie multe limbi, care a citit enorm şi a vizitat toate muzeele din lume, dar este în acelaşi timp un temperament de artist, un om care nu numai că vede, înţelege şi se raportează de fiecare dată la nişte repere umane


ORIGINI nr. 1-2-3/2010

SUPLIMENT

de primă mână, dar le şi simte şi le intuieşte cu sensibilitatea unui artist. Pentru ca să vorbim despre această carte avem ca invitaţi doi mari prieteni ai dlui Sorin Issvoran. Este vorba despre dnii Neagu Djuvara şi Valeriu Râpeanu. Îmi face o mare plăcere şi este o mare onoare pentru mine să vi-i prezint succint, deşi sunt sigur că îi cunoaşteţi foarte bine. Dl Neagu Djuvara este la ora actuală şi de la înălţimea vârstei şi a experienţei de viaţă pe care a acumulat-o, unul dintre cei mai mari istorici ai noştri. Este un eseist, un ziarist imbatabil, un diplomat de carieră, este profesor universitar şi este, înainte de toate, un om de un magnetism teribil, cu o vervă intelectuală ieşită din comun - şi este un om care ne transmite un mesaj foarte important, consider eu. Domnia sa ne spune: daţi de-o parte toate poncifele, toate prejudecăţile, toate şabloanele prin care vi s-a pus în mână o istorie contrafăcută şi puneţi încă o dată pe masă toate faptele, judecaţi-le cu propria voastră minte, cu conştiinţa pe care o aveţi şi decideţi singuri: cine suntem noi?, în ce context trăim şi încotro ne îndreptăm? Acesta este dl Neagu Djuvara, care provine dintr-o familie aleasă de aromâni din partea tatălui, iar din partea mamei dintr-o veche familie de mari boieri români, Grădiştenii. Tatăl dumisale şi-a luat un doctorat tehnic la Berlin şi în timpul primului Război Mondial a fost căpitan în armata română. A murit pe când Neagu Djuvara avea doar 2 ani şi atunci mama sa, aflată cu familia la Iaşi unde se retrăseseră, dându-şi seama că viitorul lor nu mai este în România, a hotărât să plece în Belgia, la nişte rude. Or, pe acea vreme de război, drumul spre Belgia trecea prin Rusia. Şi o întâmplare plină de neprevăzut face că mama sa să fie arestată la Petrograd, confundată fiind cu o spioană germană. În fine, lucrurile s-au lămurit, din fericire, erau vremuri foarte tulburi şi familia a ajuns în Belgia unde unchiul dlui Djuvara era ministru plenipotenţiar. Şi-a făcut liceul la Nisa, a luat două licenţe la Sorbona, în drept şi în istorie A revenit în ţară şi a participat ca elev-ofiţer la începutul celui de al doilea rozboi mondial, fiind uşor rănit în preajma Odessei. Eu vă spun toate aceste lucruri pentru ca dl Djuvara să se minuneze de versurile lui Eminescu: „Iar când gândesc viaţa-mi, îmi pare că ea cură / Încet repovestită de o străină gură...”. În 1943 dsa a intrat prin concurs la Ministerul de Externe şi ar fi putut să joace un rol de excepţie în istoria noastră, dar plecând ca mesager al lui Ion Antonescu la Stockholm, ca să trateze o pace separată cu Rusia, s-a întâmplat ca plecarea sa să coincidă cu data de 23 august, când a avut loc lovitura de palat şi misiunea sa şi-a pierdut obiectul. Dsa a rămas ca ataşat la Ambasada noastră din Stockolm până în 1948, când guvernul comunist a preluat toată puterea, a schimbat din temelii structura Ministerului de externe, căci ministru de externe devenise Ana Pauker. A ajuns la Paris unde s-a autoexilat, pentru că revenirea în ţară era o primejdie mortală, noi ştim ce s-a

III

întâmplat cu cei care a nimerit sub cizma roşie! La Paris, până în 1961 a luat parte la acţiunile unor organisme internaţionale care se ocupau de trierea refugiaţilor politici – şi întâmplarea face că tânărul de 20 de ani Sorin Issvoran, student la medicină, după ce un an de zile a traversat golgota închisorilor şi lagărelor de exterminare din iugoslavia şi a ajuns la Paris, dorind să-şi reglementeze problemele de acte, documente şi paşapoarte, a ajuns la Organizaţia Internaţională a refugiaţilor (IOR), depinzând de Naţiunile Unite, unde s-a întâlnit, a fost bine primit şi sfătuit de dl Neagu Djuvara. Aveţi în faţa dumneavoastrpă, după 50... după 60 de ani (aplauze!) reîntâlnirea celor două personaje de la Paris, din 1949. Pare de domeniul fantasticului, nu? Dl Neagu Djuvara a avut după aceea un intermezzo de 23 de ani în Africa, mai exact în Niger, unde a fost consilier diplomatic şi profesor universitar. A revenit la Paris, ca profesor şi ca unul dintre colaboratorii notorii ai Europei Libere, pe care şi noi o ascultam. S-a întors în România imediat ce a fost posibil, după 1989 şi felul cum dsa a reacţionat la mişcările politice, sociale din România vă este desigur foarte-foarte cunoscut din prestaţiile extraordinare pe care dsa le-a dat la Televiziune, la Radio şi în diverse alte împrejurări, precum aceasta de acum. Sunt foarte nerăbdător să văd cum abordează dl Neagu Djuvara materia acestei cărţi după ce ne-a dat atâtea lecţii de înaltă conştiinţă, prin cărţile pe care le-a publicat şi ale căror titluri nu le mai înşir aici, fiindcă deja le ştiţi foarte bine. Cel de al doilea invitat al nostru este dl prof. univ. dr. Valeriu Râpeanu, de asemenea unul dintre cei mai prestigioşi participanţi la viaţa literară şi culturală a României, critic şi istoric literar, eminescolog, editor. Pot să mă laud că eu însumi am publicat la editura Eminescu prima dintre cărţile mele de poezie, Muzeul Poetului, care stătuse pe la alte edituri nu mai puţin de 13 ani, deci îi sunt îndatorat pentru a mă fi scos din acel impas, fiindcă treceam printre colegii de breaslă drept prozator, asta pentru că între timp îmi ieşiseră 3 cărţi de proză, însă totuşi eu mă consideram un poet. Dl Valeriu Râpeanu a fost directorul editurii Eminescu, unde a iniţiat o mulţime de colecţii prestigioase, este unul dintre exegeţii cei mai importanţi ai lui Iorga, Enescu, Brâncuşi, C. Brăiloiu, Mircea Eliade, Nae Ionescu. Este autorul a zeci şi sute de prefeţe, al unor antologii foarte importante şi al unor ediţii complete din mari scriitori. Dl Valeriu Râpeanu este, cred eu, unul dintre cei mai cunoscuţi conferenţiari, pe care l-am ascultat de fiecare dată cu mare interes. Şi dsa, ca prieten al dlui Sorin Issvoran îşi va spune punctul de vedere cu privire la cartea pe care o lansăm astăzi. Îi dau cuvântul:

ION LAZU Onorată asistenţă, pentru că prietenul Ion Lazu a început prin a spune ce s-a întâmplat în această încăpere, fostă sediu ARLUS şi apoi Casa Scriitorilor


IV

SUPLIMENT

M. Sadoveanu,, permiteţi-mi să încep cu o amintire care se leagă de momentul când, de la această masă am vorbit la o aniversare a lui Victor Eftimiu. Şi ce a spus atunci Victor Eftimiu aş putea să spun şi eu acum. V.E. a mulţumit asistenţei şi a amintit, aşa cum era felul său, extraordinar de spiritual, de un pictor care făcând portretul cuiva, după ce l-a terminat a mers la acea persoană şi i-a spus: Domnule, acesta este portretul dtale, dumneata încearcă să-i semeni! Eu nu pot, după această frumoasă prezentare decât să spun că încerc să semăn prezentării pe care mi-a făcut-o dl Ion Lazu (Aplauze!) Sigur, n-aş putea să încep, pentru că nu e vorba de o simplă coincidenţă, decât tot de la ce a spus aici dl Ion Lazu, acea întîlnire din 1948, acum 60 de ani, dintre dl prof. Neagu Djuvara, atunci la OIF şi acel tânăr care trecuse, cum ar fi spus Arghezi... şi după ce întâlnise mai multe serii de oficiali, care de care mai posomorâţi, care de care mai mefienţi, care de care mai porniţi să nu te creadă, dar întâlneşte pe cineva despre care scrie: „un reprezentant cu maniere impecabile, ce purta un costum bine croit, bine distins ca prezenţă, ce-mi amintea de Fred Astaire, actorul de cinema.” (aplauze. Neagu Djuvara: Mă bucură teribil această descriere!) este vorba despre dl prof. Neagu Djuvara. Acum, revenind la o problemă de teorie literară, vedeţi, dacă cineva ar fi pus într-un roman această întâlnire de acum 60 de ani la Paris şi această re-întâlnire după 60 de ani la Bucureşti, unor critici li s-ar fi părut neverosimil, prea aranjat, prea tras de sfoară spre a se potrivi. Iorga avea deci dreptate susţinând că întâmplarea este mai puternică decât orice lucru bine ticluit în viaţă. Vedeţi, o întâlnire care ne face pe noi să nu mai credem în neverosimilitatea literaturii. Dacă dl Sorin Issvoran ar fi scris un roman, lucrul acesta ar fi pus pe gânduri. Dacă a spus-o aşa cum s-a întâmplat şi Dumnezeu a făcut ca să-i avem în faţă pe cei doi de atunci, lucrurile arată că realitatea este totuşi mai puternică. De ce am spus acest lucru? – şi n-am să repet ce s-a spus înaintea mea – dl Sorin Issvoran ne-o spune clar: „Vă pun în faţă o carte de fapte pure”. Nu a încercat niciun fel de literaturizare. Nu a încercat niciun moment să înfrumuseţeze sau să înnegrească. Nu a încercat în niciun fel să creeze personaje care nu au existat. Totdeauna a fost credincios acestei realităţi. O realitate cumplită, o realitate din ghearele căreia credeai în unele momente că nu va mai scăpa, o realitate care te zdrobea, care te malaxa. O realitate pe care noi, cei de aici, dle Djuvara şi dle Issvoran, ne-am închipuit-o oarecum diferit. Este un traseu pe care am crezut că odată Dunărea trecută, nu te

ORIGINI nr. 1-2-3/2010

aşteaptă un drum de flori, dar nici ce a îndurat Sorin Issvoran şi ceilalţi despre care vorbeşte. Aveam o altă percepţie asupra lucrurilor. Noi cei de aici ştiam de Tito, când te apropiai de graniţă îl vedeai cu barda plină de sânge, asta încă din 48, prin 49, 50 a fost apogeul, dacă vreţi. În 1947 avusese loc acea conferinţă din Polonia. Deci noi de aici nu ne închipuiam că trecând în Iugoslavia o să întâmpine ce a întâmpinat. Dar nici ce a întâmpinat în Austria. Mai târziu, citind Memoriile lui C.V. Gheorghiu, despre care dvs nu aveţi o părere aşa de bună, v-am citit Memoriile, dar şi de acolo se vedea că un diplomat, după noaptea de 23 august a trebuit să treacă prin mai multe vămi. C.V. Gheorghiu nu mai putea veni aici, odată „arseseră malurile Nistrului”, acum ar fi ars el dacă ar fi venit aici. Noi, care eram liceeni pe-atunci, ştim, căci eram nevoiţi să o citim ca bibliografie obligatorie la vremea aceea. Cei doi şi-au intersectat drumurile. Sorin Issvoran ne dă imaginea unei călătorii despre care credea că va fi o călătorie spre rai, însă ea era presărată de încercări ale iadului, din care puteai să crezi că nu va mai scăpa, nu va trece mai departe. S-a spus de către alţii, de către Iorga, în literatura sa memorialistică din 1934, că viaţa e trepidantă, că oamenii nu se pot aduna să-şi scrie memoriile. Acum lucrurile s-au inversat. După 20 de ani putem să spunem că ponderea în ceea ce priveşte scrisul aparţine literaturii document şi mai puţin celei de ficţiune. Este şi literatura spre care se îndreaptă cititorul din ultimii 20 de ani. Steinhard, Noica, Ioan Ioanid, domnul Djuvara cu memoriile sale,ajunse la a doua ediţie, Ioan Hudiţă... toţi cu memorii, jurnale, istoriografii. Dintrodată vedeţi cititorul selectează ceea ce reprezintă mărturia. El vrea să cunoască pe diferite planuri ce s-a întâmplat. La care Sorin Issvoran adaugă o mărturie dintre cele mai preţioase. Nu mai povestesc cartea – a făcut-o foarte bine scriitorul Ion Lazu. Care este principala calitate a cărţii? Că domnia sa a fost consecvent cu programul pe care şi l-a propus, să relateze ce a păţit, are grijă ca noi să luăm cunoştinţă cu un mare număr de oameni, să aflăm ceea ce a întâmpinat când a ajuns la Paris. Cu tot ce l-a atras, cu tot ce l-a interesat. Să vedem portrete de oameni – acel George Sebastian, un personaj oarecum straniu. Să arate începutul drumului său spre America. Acel drum care îl va duce, în volumul doi, la ceea ce ne promite: întâlniri cu personalităţi alături de care a militat pentru cauza românească. În felul acesta se va împlini drumul unei vieţi care se va caracteriza prin consecvenţă morală, pentru că din lectura cărţii putem înţelege că un om putea să şi cedeze din pricina durităţii împrejurărilor prin care a trecut şi la care nu se aştepta. Totul era pe muchie de cuţit,


ORIGINI nr. 1-2-3/2010

SUPLIMENT

cum s-a spus aici. Un ofiţer care nu pricepea nimic putea să te întoarcă din drum şi să sfârşeşti tragic... Şi aici în cartea lui S. I. vedem că trebuia să spună din nou şi din nou şi să convingă pe fiecare dintre ei în parte. Asta era cel mai dureros; să explice mereu de ce a vrut să fugă de aici şi totuşi celălalt să te privească cu suspiciune. Părea o lume ireală. Iată interesul acestei cărţi! Nu este vorba doar de un şir de aventuri: ai trecut Dunărea când trăgeau şi unii şi alţii, de pe ambele maluri, ai mai stat câteva zile sau săptămâni într-o mină – sigur, toate acestea sunt dureroase, sunt nişte momente cumplite. Dar în acelaşi timp este şi această neînţelegere funciară cu care este întâmpinat omul care venise acolo crezând că drumul i se va deschide. El trebuia să-şi pledeze cauza în faţa celor la care venise cu sufletul deschis, cu toată încrederea, cu nădejde şi care îl trimiteau mereu înapoi.... Această carte există. Ne bucurăm că există. Ne bucurăm că memoria l-a slujit încât să ne relateze cu amănunte. Ne vom bucura însă mai mult când vom avea aici şi volumul al doilea, volum în care vom intra pe făgaşul istoriei în care vor fi şi alte personaje pe care noi le vom cunoaşte bine din aceste dialoguri, din aceste momente la care Sorin Issvoran se întoarce cu gândul deocamdată, la acele locuri din care fugise, dar pe care, aşa cum rezultă din această carte, nu le-a uitat niciodată.

V

A venit apoi dezamăgirea faţă de lipsa de simpatie a autorităţilor din Lumea zisă liberă… şi nu numai a autorităţilor. Cetăţenii occidentali care ieşeau ei înşişi din aproape zece ani de lipsuri şi de război, cu bombardamente devastatoare, nu puteau înţelege de ce mai vin şi aceşti refugiaţi din Răsărit pe capul lor! Autorul nu va găsi decât peste Ocean, după ani de zile, începutul unei noi vieţi…dar cu ce luptă de fiecare clipă! Noi ştim acum cu câtă casnă, câtă dârzenie a izbutit autorul să-şi zidească acolo o carieră de medic apreciat. Şi ceea ce ne bucură, fiindcă din păcate a devenit un caz rar, e că în ciuda adoptării, de nevoie, a unei noi naţionalităţi, şi-a păstrat dragostea de ţară şi a înfăptuit acolo realizări care să divulge frumuseţile din ţara lui de baştină. Aştept de aceea cu nerăbdare să ne dea şi al doilea tom al amintirilor sale, cele care ne vor povesti lunga lui luptă pentru noua lui viaţă şi împlinire. Am un singur regret: că pentru uşurinţa pronunţării numelui în noua sa patrie, şi-a schimbat patronimul în Issvoran, lasănd „cronicarilor şi rapsozilor” să mai pomenească de numele boierilor Izvoranu, dintre cele mai vechi şi nobili “mari boieri” ai Ţării Româneşti, din Evul Mediu şi până mai ieri!

PR. GH. NAGHI NEAGU JUVARA

Având norocul să mă fi luat Dumnezeu de păr şi să mă fi aruncat la Stockholm din chiar dimineaţa lui 23 August 1944, sunt dintre oamenii fericiţi care au rămas în afara Ţării în tot timpul regimili comunist. Ocupându-mă la Paris, ani de-a rândul de noii refugiaţi din Ţară, ori la Comitetul Român de Asistenţă (Carom) ori la Organizaţia Internaţională pentru Refugiaţi (IRO), cred că mi-au trecut prin mână cel puţin zece mii de compatrioţi fugari; niciunul nu trecuse prin aventuri atăt de extraordinare ca Sorin Issvoran. Întâi, surpriza faţă de atitudinea duşmănoasă cu care l-au primit miliţienii iugoslavi, după ce cu riscul veţii trecuse Dunărea înot sub gloanţele grănicerilor români. Cum scapă de mai multe ori de refularea în Ţară, trimiterea din lagăr în lagăr sau în mine, aproape miraculoasa fugă peste munţi, în Austria! Din câte asemenea istorioare am auzit, aceasta e cea mai neînchipuită – chiar o ilustrare a zicalei “ Fă-mă mamă cu noroc şi aruncă-mă în foc.”

Debutul medicului Sorin Issvoran a fost consemnat în 12 Octombrie 2009, ora 17, când a avut loc la Sala Oglinzilor de la sediul Uniunii Scriitorilor din Bucureşti având alături pe Valeriu Râpeanu, Neagu Djuvara şi Ion Lazu lansarea volumului de memorii Astăzi începe de mâine apărută la Cluj, anul trecut. „Descendent dintr-o familie de întemeietori ai voevodatelor române, medic stomatolog cu stadii la Paris şi cu prodigioasa activitate în SUA, personalitate emblematică a exilului romanesc, Sorin Issvoran povesteşte într-o carte-revelaţie despre fuga sa din 1948, traversând Dunărea înot într-o noapte de început de iarnă, sub rafalele încrucişate ale grănicerilor români şi sârbi,” (Conferinţa lui Ion Lazu şi articolul lui Ioan Corbu, Cărţi primite la redacţie, în Curierul de Vâlcea, 2009, Nr. 5636, 9 Octombrie). Deci, punctul de plecare a acestor mărturii istorice este fatidicul an 1948, când România intră, cu accepţiunea occidentalilor, sub pulpana regimului comunist. Multor tineri li s-a “întunecat orizontul “ şi fiecare a scăpat cum a putut, care a scăpat. Încă la ora actuală


VI

SUPLIMENT

nu avem o istorie a comunismului şi de aceea orice mărturie(ca şi cea de faţă) devine un document de o inestimabilă valoare, care odată şi odată va sluji la aflarea adevărului complet despre incredibilele orori pe care le-au avut de suferit popoarele nevinovate. Tot aşa cum au avut parte de o exterminare în m asă, evreii, tot aşa au fost decimate alte sute de milioane de oameni, fără motiv. După o trecere a frontierei, înot peste Dunărea rece, autorul ne relatează “ infernul” nenumăratelor închisori politice prin care a trecut în Yugoslavia vreme de un an, finalizată cu evadarea între roţile trenului, trecerea la fel de ilegală a frontierei spre Austria, prin Alpi, vreme de 11 zile, apoi rătăcirea prin muntoasa Austrie, unde îl aşteptau alte încercări incredibile. Desigur prima “staţie” unde vor “locui” este la închisoare, vreme de două săptămâni, o închisoare pentru refugiaţii politici. De fapt autorul are şi un capitol intitulat Austria, partea administrată de englezi. Aici luăm la cunoştinţă largile cunoştinţe ale autorului despre istoria Bisericii creştine, istoria contemporană, istoria diplomaţiei. După o relativ scurtă trecere prin Germania de sub ocupaţia engleză, cu alte peripeţii până să poposească în Franţa tuturor speranţelor, autorul ne mai dezvăluie câte ceva din istoria prezenţei ruseşti în România, din păţaniile unor membri ai familiei sale în această perioadă, fapte petrecute în legătură cu Dr. Petru Groza, modul în care comunismul a pătruns încet dar sigur printre românii care nu-l acceptau, în viziunea autorului. După îndelungi speranţe şi suferinţe, refugiaţii ajung, la finalul primei călătorii, Parisul “simbolul aspiraţiilor noastre de libertate.“ Aici drumurile celor patru prieteni refugiaţi o vor lua în direcţii diferite. Este urmărită doar viaţa pasionată a autorului, în Franţa., prăznuirea primului Crăciun în libertate, într-o mică locuinţă împreună cu vechiul prieten, dr. Micle (urma căruia o află la prima închisoare din Austria), eforturi pentru cumpărarea unui brăduţ de Crăciun,, marele cadou de Crăciun: scrisoarea de la mama, munca epuizantă pentru câţiva bănuţi (situaţie aproape generală la toţi emigranţii din toate timpurile). Printre puţinele bucurii se găseşte continuarea studiilor şi vieţuirea în libertate în afară de plăcerea de a locui la Paris. Primirea scrisorii de la mama lui, determină o stare de nostalgie şi dor de casă. Îşi va aduce aminte de ultimul Crăciun petrecut împreună cu familia în 1947, după care, realizează că unitatea ei se va rupe definitiv şi acest Crăciun împreună, va fi ultimul. Aici autorul reuşeşte o transpunere de acţiune cu mare talent, de adevărat romancier. Suprapunerea unei acţiuni petrecută anterior, în timpul prezent este dificilă cât şi continuarea ei în timpii actuali. Legăturile sale la

ORIGINI nr. 1-2-3/2010

Paris s+au diversificat cu profesorul Serghesco de la Sorbona, unde l-a întâlnit pe sculptorul Constantin Brâncuşi, Mircea Eliade, Eugen Ionesco, Emil Cioran, Elvira Popescu, Virgil Gheorghiu. Împreună cu prietenul său dr. Micle l-au cunoscut şi pe George Sebastian, un om foarte bogat, un personaj apreciat în cercurile înalte din Europa şi America înrudit cu mai multe familii domnitoare. Ca în cele din urmă să constate că este rudă, mai îndepărtată cu autorul, prin familiile lor boiereşti, de origine. De fapt îi şi dedică un capitol important. Întâlnirea cu miliardarul George Sebastian, un mare caracter, a fost o reală binecuvântare pentru autor. L-a îmbrăcat, l-a hrânit, l-a introdus în lumea cea mai apreciată din Paris adoptându-l şi tratându-l ca pe propriul copil. Iar acest fapt extraordinar a fost mâna întinsă a lui Dumnezeu unui om aflat în situaţia unui desţărat, umil, sărac dar politicos şi modest, fapt ce numai un om trecut printr-o situaţie similoară poate aprecia la justa valoare. A mai avut ocazia să cunoască alte nenumărate personalităţi ale lumii de atunci, chiar din dinastia reginei Elisabeta a II –a. Un amănunt semnificativ trebuie menţionat, anume că miliadarul George Sebastin îşi avea reşedinţa în Tunisia şi era un apreciat arhitect care şi-a proiectat propria casă, cunoscută astăzi drept Casa Sebastian. Această Casă era situată într-un loc de basm, se deschidea total catre un peisaj mirific ce domina Golful Hammametului şi George Sebastian va fi un iniţiator al turismului tunisian. Având în vedere de tinereţea autorului este deschis un capitol (şi ultimul) despre relaţiile romantice avute cu o franţuzoaică, Ghislaine. În concluzie putem afirma că avem de-a face cu o reuşită carte de memorii (şi nu un roman, cum scrie editura), fascinantă, cu multe stiluri literare, îmbinate armonios, cu o frază cursivă din care suntem obligaţi să tragem o concluzie relevantă: nu avem de-a face cu un medic, autorul Sorin Issvoran este un scriitoe medic. Iar cartea face parte din izvoarele istorice prin ceea ce se cheamă literatura document. O mărturie importantă care întregeşte datele ce se cunosc despre perioada imediat următoare celui de-al Doilea Război Mondial, trăită prin experinţă directă de patru tineri români, alături de alţi nenumăraţi oameni nevinovaţi care vor îngroşa rândurile Exilului românesc. O experienţă terifiantă a unui tânăr (pe atunci), care îşi căuta drumul în viaţă, care a reuşit să scape din zona căzută sub cizma bolşevică, supravieţuitorul unui calvar în care atâţia alţii şi-au pierdut viaţa...” Un scris închegat, fluidizează expunerea, lipsită de greşeli gramaticale şi de tipar aşa cum des întâlnim la cărţile apărute recent. Forma grafică foarte bună măreşte interesul pentru această fabuloasă istorie pe viu, expusă într-un stil alert.


VLAICU IONESCU


Gemini The Zodiac is a symbol of relationship in the universe, and of cyclic and seasonal transformation; it is the Wheel of Life, the harmony of the Many and the One; the fall into the phenomenal world and salvation from it. Gemini, the Twins, is the third astrological sign in the Zodiac, a masculine, positive (extrovert), air (mental), and mutable (adaptable, flexible) sign. The ruler of the sign is Mercury (planet and god). Gemini was associated with the myth of Castor and Pollux. One other myth, where the Milky Way is shown as a herd of cows, describes the twins stealing the cattle. This may also be the origin of the myth of the cattle of Geryon, which forms one of The Twelve Labors of Heracles. As heavenly twins, the sign takes on the general significance of all symbolic twins in that they are both divine and mortal, black and white, representing dualism, the negative and the positive and all opposites, division, life and death, the dual nature of man, in one word – the necessary dualism inherent in manifestation. The sign of Gemini represents the Creative Nature (Natura Naturans) and the Created Nature (Natura Naturata). At times two different conceptions of the Gemini can be distinguished (as in the parallel

myth of the primordial and androgynous being): the “Heavenly twin”, expressive of opposites, fused together and integrated into Oneness (represented by the spherical or perfect being); and the “Earthly twin” displaying the break, the split (as the twoheaded Janus) [1]. The ruling Mercury is the young man wearing winged sandals and cap and carrying a caduceus. His sign combines the sun and the moon. He is the messenger, the awakener, the rhythm; the god of trial and initiation; the mediator, bridging all contradictions and as his sign combines the opposites, so he embodies both male and female. He represents the interpretative; the power of expressing and interpreting information perceived through the senses; the analytical thought. And the sign of Gemini partakes of all these qualities. It represents the objectified and reflected intellect. It harbors the ingenious (inventors as well as engineers) as well as those who “beat the system” (the decipherers, decoders, tricksters and thieves) [2]. A. Ionescu-Graff and S. Budeiri [1] A Dictionary of Symbols, J.E. Cirlot, 1962, Philosophical Library, Inc. [2] An Illustrated Encyclopaedia of Traditional symbols, J. C. Cooper, 1978, Thames & Hudson


ORIGINI nr. 1-2-3/2010

PROCESUL COMUNISMULUI

51

ILEANA & MARCEL MATEESCU

BĂRĂGANUL, CIMITIR PENTRU MULŢI OAMENI NEVINOVAŢI Acestea sunt cuvintele rostite cu infinită tristeţe de Nuţa Bobocel, acum în vârstă de 79 de ani, privind fotografia de mai jos, din care ne zâmbesc trist două femei, fiecare ţinând în braţe câte un copil. Cele două femei din fotografie sunt în doliu, fiecare jelindu-şi soţul. Ele sunt Nuţa Bobocel şi mama ei, Ana Butoi, în faţa casei din Bărăgan, satul Rubla, aflat pe Valea Călmăţuiului, între comunele Viziru şi însurăţei. în acest loc fuseseră pur şi simplu aruncate, într-un câmp cultivat cu bumbac, într-un perimetru de doi ari şi jumătate delimitat de ţăruşi, să se descurce cum or şti, în iunie 1951. Alături de ele se aflau, în aceiaşi situaţie, cam 425 de persoane aduse din judeţele Mehedinţi, Caraş Severin şi Timiş, de diferite naţionalităţi. Aveau să afle mai târziu că în total au fost zeci de mii de oameni deportaţi în vara aceea, fară nici-o judecată, fară nici-o vină, fară nici-

o explicaţie! Nici până acum nimeni n-a fost pedepsit pentru dramele trăite de fiecare familie în parte, pentru atât de multe vieţi curmate înainte de vreme. Drama aceste familii este doar una din zecile de mii... C-tin Bobocel s-a născut în satul Izvoarele, din Judeţul Mehedinţi, în data de 6 aprilie 1925. Avea 26 de ani la data deportării, abia îşi întemeiase o familie în satul Floreşti , Mehedinţi. A fost deportat împreună cu soţia sa, Elena, de 22 de ani, cu fiica lor, Iulia- Monica de 2 ani şi socrii săi, Ionel şi Ana Butoi.

Ionel Butoi avea la data deportării 53 de ani. Fusese învăţător în sat, unul din puţinii intelectuali din această comună. Puţine erau familiile din Floreşti din care, cel puţin un membru, să nu fi fost instruit şi educat de acest atât de îndrăgit dascăl. Avea şase copii: trei băieţi şi trei fete, toţi căsătoriţi şi la casele lor. O oprise în casă, să locuiască cu dânşii, pe cea mai mică dintre copii, Elena, sau Nuţa cum i se spunea în familie. Aveau o avere frumoasă, chiar dacă “rupsese” din ea, ori de câte ori şi-a căsătorit unul dintre copii, pentru zestre. Rămăsese cu o casă frumoasă şi tot ce este necesar pe lângă ea, două perechi de boi, vacă, porci, păsări multe, peste 20 ha de pământ, 3 ha de pădure, vie, păşune. Nuţa Butoi se căsătorise cu Constantin Bobocel când abia devenise majoră şi hotărâseră să locuiască în Floreşti, împreună cu părinţii ei. El lucra pe un autobuz, facea zilnic traseul Tr. Severin - Baia de Aramă. Tânăr fiind, fusese încântat de politica demagogică a comuniştilor, care încercau să atragă de partea lor, în organizaţie, cât mai mulţi oameni capabili, respectaţi de comunitate, pentru a câştiga în felul acesta credibilitate pentru ei şi pentru partidul lor. Nu prea aveau succes în acest sens. De aceea, tânărul C. Bobocel, fusese imediat promovat secretar de organizaţie. Doar le făcuse cinstea de a se înscrie în partidul lor! în această calitate, el aflase cam cu două săptămâni înainte de deportare că se pregătesc nişte acţiuni în zona de frontieră cu Yugoslavia, că cei mai influenţi locuitori din această zonă vor fi îndepărtaţi. îşi anunţase familia, dar n-au dat prea mare importanţă acestei ştiri pentru că în vre¬murile acelea tulburi oamenii erau mereu speriaţi de câte ceva: de cote, de trecerea forţată la întovărăşire, de propaganda comunistă. Membri ai Partidului Comunist în Floreşti la acea dată erau puţini şi aceştia faceau parte din categoria oamenilor pe care cetăţenii îi dispreţuiau: beţivani, fanfaroni, turbulenţi. Nu le plăcea munca, în schimb răspândeau veşti care aveau menirea să menţină o stare de nelinişte, de agitaţie şi spaimă. Aşa au catalogat membrii familiei Bobocel şi această ştire. În noaptea de Rusalii, în casa familiei Bobocel nu se aflau decât Nuţa, fiica ei de 2 ani, Monica, şi


52

PROCESUL COMUNISMULUI

atăl Nuţei, Ionel Butoi. Acesta făcuse de ceva vreme o semipareză pe partea dreaptă a corpului, umbla foarte puţin şi cu foarte mare greutate. Capul familiei, C. Bobocel, era plecat cu autobuzul la Baia de Aramă, iar soacra acestuia se afla la Bobaiţa, satul natal al soţului ei, unde de Rusalii era nedeie şi se întâlneau în fiecare an toate rudele. Tânăra femeie, Nuţa, a simţit noaptea că umblă cineva prin curte şi, cu multă teamă, a ieşit să vadă ce se întâmplă. S-a trezit ameninţată de un ofiţer însoţit de un soldat să intre înapoi în casă. S-au interesat unde sunt ceilalţi membri ai familiei şi i-au pus în vedere că trebuie să se pregătească de plecare. Ceilalţi soldaţi care erau în curte au plecat la marginea dinspre Baia de Aramă a satului să-l aştepte pe capul familiei care urma să vină cu autobuzul. Când acesta a sosit, l-au oprit, l-au somat să coboare din autobuz şi i-au spus că, având în vedere că era membru de partid, avea voie să aleagă: să rămână cu colegii de partid şi în acest caz îşi va păstra şi slujba în continuare, sau să rămână cu familia şi în acest din urmă caz avea să rămână fară serviciu şi va merge împreună cu familia într-un loc unde nu se ştie ce-1 aşteaptă. Fusese aşteptat la marginea satului şi nu în faţa casei pe unde oricum urma să treacă, tocmai pentru că au crezut că departe de familie decizia îi va fi mai uşor de luat, că va alege un trai sigur, alături de tovarăşii de partid, decât o viaţă nesigură, cine ştie unde! Dar n-a fost aşa. Tânărul n-a stat nici-un pic în cumpănă. Când a văzut soldaţii în faţa maşinii (mai văzuse şi prin alte sate de-a lungul traseului parcurs în dimineaţa aceea), a făcut imediat legătura cu zvonul pe care-1 auzise cu două săptămâni înainte. A coborât din autobuz cu actele maşinii la el. Le-a înmânat cheile şi actele, le-a spus că un loc de muncă poate găsi, la vârsta lui, oriunde, dar o familie, nu. Deci, îşi urmează familia, indiferent ce chinuri va trebui să îndure alături de aceasta. A venit cu ostaşii şi autobuzul până în faţa casei. Şi-a găsit soţia plângând. Nu împachetase nimic, nu ştia ce să facă. A îmbărbătat-o spunându-i că oriunde-i vor duce, vor fi împreună şi se vor descurca, vor trăi. Sunt tineri, vor putea munci pentru a se întreţine. Şi s-au apucat de împachetat. Au scos în curte ceea ce au crezut că le-ar fi de mai mare folos. Un militar i-a sfătuit să ia şi mâncare pentru drum, dar grădina o aveau în spatele curţii, pe marginea pârâului, la câteva sute de metri. Nuţa s-a dus acolo, cu soldatul după ea. Când s-au depărtat de casă şi a fost sigur că nu poate fi auzit, soldatul a încurajat-o, i-a spus că şi ai lui sunt în aceiaşi situaţie, dar n-are cum s-o ajute. Trebuie însă să-şi păstreze calmul, să împacheteze cât mai multe lucruri, fiindcă au voie să-şi umple căruţa. A cules chiar el legumele şi a cărat şi

ORIGINI nr. 1-2-3/2010

sacul până lângă casă, fiindcă ea abia mai megea de spaimă. Când au venit autorităţile comunei, oameni cunoscuţi, Toma şi Jenică Dragotă, au început să facă gălăgie, că n-au voie să ia atâtea lucruri, să mai dea jos din ele. îi obliga să coboare şi singurul pat pe care-1 luaseră şi atunci a intervenit ofiţerul: cum să nu ia pat, dacă au copil mic ! ( La început, au fost informaţi că doar familia Bobocel pleacă, nu şi socrii) . Şi, în plus, el ştie că au dreptul să ia orice, în limita unei căruţe. Nu le-a căzut tocmai bine celor doi funcţionari, semianalfabeţi, din Floreşti. S-au scuzat că ei au avut intenţii bune, că bătrânii rămân acasă, că nu sunt pe listă, şi că ei vor păstra bunurile familiei, pe când dacă le iau cu ei cine ştie în ce condiţii vor ajunge. Din sutele de păsări care erau în curte, au luat trei găini, pe care le-au putut prinde. Din patru boi, n-au luat nici unul. Vaca au scos-o la poartă, să se ducă unde o vrea. Au dus-o sătenii la sora Nuţei, Tanţa Ghergulescu, aceasta a vânduto mai târziu şi le-a trimis banii în Bărăgan, unde, fireşte, le-au prins tare bine. Când a venit ora de plecare, căruţa lor era mai mult goală. Puseseră în ea nişte lucruri, le-au dat jos că n-au voie, după cum spusese primarul, au pus altele şi tot aşa până nu mai rămăseseră cu mai nimic, în ultima clipă, soldaţii au aruncat în ea din lucrurile scoase în curte deja, o plapumă, vreo 3 perne, câteva cearşafuri şi 2-3 covoare. Restul a rămas acolo. Ionel Butoi, a rămas în pat, fară putere şi fară grai, pradă deznădejdii. La câteva ore după ce ajunseseră în gara Strehaia, unul dintre floreşteni, ruda lor, a strigat: “Uite1 pe tuicu!” Aşa îi zicea el unchiului său, Ionel Butoi. Nu le venea să creadă că l-au adus şi pe el. Era în pijama şi în papuci. Autorităţile locale, nemulţumite de comportamentul ofiţerului care le luase apărarea şi din dorinţa ca şi această gospodărie să le rămână pe mână, au telefonat la Tg. Jiu pentru că au suspectat că la Baia de Aramă Constantin Bobocel are relaţii, şi de aceea familia Butoi fusese omisă de pe listă. Nimeni nu va şti vreodată ce a spus Comisia de la Tg. Jiu, nici dacă acolo o fi fost vreo comisie, cert este că primarul a ordonat, în numele acelei comisii, să fie ridicat şi Ionel Butoi. Soţia sa, aflată la Bobaiţa, a auzit şi a văzut acolo ce se întâmplă, aşa că nu mai putea rămâne la rude. Era speriată de ce s-o fi întâmplat cu familia ei. A făcut legătura cu ceea ce le spusese ginerele său şi a plecat imediat acasă. A ajuns prea târziu. Ai ei plecaseră. Nu i-au dat voie nici măcar să intre în curtea casei sale. A stat vreo două zile la fiica sa, Tanţa Ghergulescu. Poate că măcar ea ar fi scăpat dacă autorităţile n-ar fi fost aşa zeloase şi aşa dornice de a-şi însuşi nişte bunuri fară muncă.


ORIGINI nr. 1-2-3/2010

PROCESUL COMUNISMULUI

Au obţinut acordul să fie “expediată “după familie. Sigur că din gara Strehaia trenul cu deportaţii plecase şi nu se ştia atunci şi acolo unde anume o fi fost dusă familia acestei bătrâne. Au urcat-o şi pe ea într-unul din trenurile care veneau din Banat şi coborâtă tot cu bănăţenii, la gara Frumuşiţa. Cei care coordonau acţiunea au lăsat-o acolo, nu conta că este bătrână, speriată de moarte, fară bani şi fară mâncare, într-un loc complet necunoscut. Spre norocul ei, unul dintre deportaţii deacolo, învăţător, îl cunoştea pe Ionel Butoi. A oprito alături de familia lui până vor afla cumva unde i-a fost dusă familia. Când s-au mai potolit lucrurile, când acţiunea de transport a deportaţilor s-a terminat, au aflat de la Miliţie unde a ajuns familia Bobocel. Miliţienii s-au ocupat şi de transportul ei până la Rubla. Familia s-a întregit astfel, abia pe la mijlocul lunii iulie. În Bărăgan, parcela cu numărul lor s-a nimerit să fie lângă a familiei lui Caraiman Dumitru, cu care fuseseră vecini şi la Floreşti. S-au ajutat reciproc, pentru că şi această familie sosise incompletă. Capul familiei nu fusese acasă în ziua deportării şi i-a găsit pe ai lui tot după câteva luni de căutare. Pe Constantin Bobocel l-au angajat imediat şofer la ferma de stat de acolo. Aveau mare nevoie de astfel de meseriaşi, iar C. Bobocel s-a dovedit un şofer şi un mecanic atât de priceput, încât a fost repede remarcat de toţi angajaţii, inclusiv de directorul G.A.S-ului, Ion Popescu, un om de mare omenie, despre care voi mai vorbi. Elena Bobocel îşi aminteşte cum un activist de partid se plimba printre deportaţi în timp ce aceştia lucrau la bordeie şi spunea, rânjind: “Acum se vede cine a muncit şi cine a exploatat!” Spre dezamăgirea sa, s-a dovedit că toţi s-au descurcat, prin muncă. La numai câteva luni după ce-au ajuns acolo, Ionel Butoi, deja bolnav, a căzut definitiv la pat. Oboseala, stresul, greutăţile călătoriei, lipsa de apă potabilă, neajunsurile de tot felul, lipsa oricărei posibilităţi de a se trata, i-au curmat viaţa. A fost al doilea “coreean44 decedat în Câmpia Bărăganului din satul Rubla. înmormântarea nu a fost nici pe departe ceea ce ar fi meritat acest intelectual de frunte al Floreştiului, ci pe măsura posibilităţilor de acolo. Când s-a întâmplat tragicul eveniment, Nuţa Bobocel se afla internată în spitalul de la Viziru pentru a naşte. A putut fi internată în spital, graţie intervenţiilor făcute de directorul fermei. Soţul ei s-a dus să o ia de acolo şi, pentru a nu-i provoca o naştere prematură, i-a spus că nu mai poate sta fata acasă de dorul mamei, o duce un pic acasă şi o aduce apoi din nou în spital. A bănuit însă care-i adevărul

53

fiindcă soţul ei s-a oprit şi la biserica din Viziru să discute ceva. Preotul nu avea voie să vină în satul de „coreeni” dar impresionat de tragedia acestei familii i-a garantat că-1 poate ajuta în acest mod: să fixeze cu precizie ora la care vor să-l înmormânteze şi la acea oră el începe slujba de înmormântare în biserica din Viziru. Ei să desfăşoare ritualul de înmormântare la Rubla, ca şi cum preotul ar fi de faţă. în plus, printre deportaţi se afla şi un profesor de muzică, neamţ, Braun, care pregătise deja un cor religios. Corul a cântat conducându-1 pe semenul lor spre groapă. Şi în felul acesta, I. Butoi a avut parte de o înmormântare cât de cât creştinească. Cel de-al doilea copil al familiei Bobocel, Nelu, a venit pe lume în timp ce se pregăteau să-i facă bunicului pomana. N-a mai fost timp s-o ducă pe mama lui la spital, aşa că a născut în bordei, ajutată de femei. Foarte curând, asupra acestei familii avea să se abată altă nenorocire. C. Bobocel dăduse din întâmplare, într-o grămadă de gunoi din curtea fermei, peste nişte fiare, pe care nimeni nu le luase în seamă. Le-a cercetat atent, cu ochii lui de specialist, şi a cerut voie directorului să ia acele fiare. Erau de fapt un motor de avion stricat, din cel de-al doilea război mondial, care se prăbuşise, pesemne, acolo. Le-a spus celor din fermă că, din acele fiare, încearcă să facă o maşină. Fireşte că nimeni nu a crezut că ar avea vreo şansă şi nu l-au luat în seamă. El a muncit însă în iama aceea, prima (pentru el şi ultima !) petrecută în Bărăgan, după ce-şi făcuse casa şi în fermă era mai puţin de lucru, după program, foarte mult la maşina lui. Stătea într-o hală, în ger, cu spatele pe ciment, doar cu o pătură ruptă sub el, să repare motorul. Şi a reuşit ceea ce nimeni nu ar fi crezut. A făcut motorul să meargă! L-a rugat pe director să dea comandă la tâmplari de o ladă, au improvizat o caroserie şi maşina era gata. I-au făcut proba prin fermă şi toţi se uitau la această minune. Maşina mergea, putea prinde o viteză mai mare decât maşinile adevărate. Atunci au trecut la probe de transport cu maşina încărcată şi s-a comportat de asemenea, foarte bine. în final, i-au făcut şi remorcă. Circula cu 5 t în lada maşinii şi 4 t. în remorcă. Oricum acest tânăr oltean era îndrăgit de toţi angajaţii fermei, dar după această ispravă, era respectat de toată lumea. Şi şi-a mai pus odată în evidenţă priceperea, provocând admiraţie. Sosise prin luna august 1951 la Rubla o delegaţie din Comitetul Central cu scopul de a verifica felul cum decurge munca la ziditul caselor de dislocaţi, care este starea lor de spirit. Delegaţia vizitase şi celelalte sate noi, era în drum spre cele de lângă Prut. Şi, la Rubla, li s-a stricat maşina. Au adus-o


54

PROCESUL COMUNISMULUI

până în fermă, au chemat tot felul de specialişti, dar nu s-au priceput s-o repare. Directorul fermei i-a spus şefului delegaţiei, care rămăsese fortuit de câteva zile acolo, că are un mecanic foarte priceput, dar este dintre deportaţi. Dornic să poată pleca, acesta a solicitat să-i fie adus şi acest deportat. Şi, Bobocel, căci despre el era vorba, a fost adus. Spre mirarea tuturor, el n-a vrut să se apropie de maşină. Auzise ce învinuiri absurde li se aduseseră altor deportaţi care trebuiau într-un fel mai aspru pedepsiţi şi i-a fost teamă, de dragul familiei, să nu fie învinuit că a sabotat activitatea acelei comisii. A acceptat totuşi să ajute, fară însă să pună personal mâna pe maşină. I-a cerut şoferului să încerce să pornească maşina şi după zgomotul pe care motorul îl facea, îi dicta de la distanţă şoferului ce să facă. Maşina a fost reparată în acest mod, destul de repede, tovarăşul de la Bucureşti a fost aşa de impresionat şi de mulţumit, încât i-a promis că-1 va scoate cât de curând din pustietatea aceea, îl va chema la Bucureşti unde este mai mare nevoie de astfel de specialişti. S-a ţinut de cuvânt, dar, din păcate pentru Bobocel şi familia lui, a fost prea târziu. A răcit în hala aceea lucrând la maşină, n-a luat în seamă primele simptome ale bolii, acolo nici nu puteai să-ţi permiţi să te îmbolnăveşti, mai ales că avea doi copii mici, o bătrână şi soţia care depindeau de el. Răceala netratată şi faptul că a continuat să muncească prin ger reparând utilajele din fermă, s-a transformat în T.B.C. în plus, s-a mai întâmplat ceva. I se împietrise burta şi atunci directorul a insistat să fie dus la un spital .“D.O.”-ul din buletin nu-i permitea însă să fie dus mai departe de Viziru. Boala s-a dovedit a fi o banală ocluzie intestinală, dar, tratată cu neprofesionalism i-a cauzat moartea la aşa o vârstă tânără. Era pe 6 aprilie 1952, ziua lui de naştere, când ar fi împlinit 27 de ani. Băiatul lui, Nelu, se născuse pe 31 martie, avea doar o săptămână de viaţă. Moartea lui a îndurerat şi cutremurat toată comunitatea de acolo. Din nou, directorul fermei, s-a dovedit a fi un OM adevărat. A sprijinit familia celui la care ţinuse atât de mult, cu tot ce i-a stat în putinţă, pe toată perioada şederii ei în Bărăgan. Când i-a fost adus acasă soţul mort, Nuţa Bobocel a crezut că viaţa s-a sfârşit şi pentru ceilalţi membri ai familiei. Rămânea în câmpul acela străin cu doi copii foarte mici, cu o mamă bătrână şi fară o sursă sigură de câştig. Nu a mai putut alăpta copilul şi i-a copt sânul. Refuza să mai mănânce, voia să moară. Din nou deportaţii şi-au dovedit solidaritatea. O vizitau zilnic, o încurajau, îi aduceau câte ceva din puţinul lor. Asistentul Chindea, deportat şi el, s-a dovedit mai priceput decât un medic. A preparat ceva cu care i-a uns sânul ce-i copsese şi

ORIGINI nr. 1-2-3/2010

ameninţa să se transforme în septicemie. Avea nişte dureri cumplite care nu-i permiteau nici să mănânce, nici să doarmă, în prima noapte după ce fusese unsă cu alifia pregătită de Chindea s-a putut odihni şi dimineaţa, când a vrut să se ridice, a simţit că i-a căzut ceva. Sânul bolnav spărsese, murdăria ieşise şi se făcuse ca o minge lângă sân. Ea căzuse jos. Acum scăpase de pericol. Un neamţ, i-a dăruit o capră pe care au botezat-o Muţy, şi astfel a avut lapte pentru copii, încurajările consătenilor şi dorinţa de a-şi creşte copiii au remontat-o. Primăvara a reînceput lucrul la fermă şi mama ei rămânea cu copiii. în fotografie se văd cele două femei, mamă şi fiică, amândouă în doliu după cele două decese survenite în familia lor, unul după altul, cu cei doi copii mici, Nelu şi Monica. O rază de speranţă a trezit în sufletele lor vestea că şeful delegaţiei de la Bucureşti pe care C.Bobocel îl ajutase să-şi repare maşina şi-a ţinut promisiunea şi toată familia lui era chemată la Bucureşti, unde li se asigura locuinţă şi serviciu. Din nou, cei mai mici în funcţii s-au dovedit mai intransigenţi. Au considerat că, din moment ce C. Bobocel nu mai este, adresa care-i chema la Bucureşti este fară obiect, deci familia a rămas în continuare în Bărăgan, să-şi ispăşească “pedeapsa”. În iarna anului 1956 s-au întors la Floreşti. Cele două femei, prin munca lor în Bărăgan, reuşiseră să adune atâtea provizii încât să aibă din ce trăi la întoarcerea lor acasă. De la gara Strehaia au plătit câteva sănii să le transporte produsele şi lucrurile până acasă. În satul lor natal, printre cunoscuţi, aveau să găsească mai puţină înţelegere decât în Bărăgan, printre străini. Casa lor era ocupată: în două camere era magazinul sătesc, magazia şi pivniţa erau magazia cooperativei, în alte două camere locuia secretarul de la primărie, Rogobete, şi în alta un contabil de la G.A.S. Primarul de atunci al comunei, Gîtan, un tovarăş de la Craiova, i-a spus Nuţei Bobocel că fiare cum să-i elibereze casa, să se ducă să locuiască la sora ei, Tanţa Ghergulescu. Aceasta a găzduit familia surorii sale pe moment, dar avea propria familie şi greutăţi, deci nu puteau rămâne definitiv acolo. În această situaţie, Nuţa Bobocel s-a hotărât să apeleze la şeful de post din comună, care-1 cunoscuse şi preţuise pe soţul ei. Acesta i-a acordat sprijin imediat. Postul de Miliţie era la Gârdoaia, iar Primăria la Moşneni, sate ale comunei Floreşti. Au venit împreună la Primărie, iar primarul Gâtan a fost nevoit să se conformeze. Şeful de post i-a vorbit de


ORIGINI nr. 1-2-3/2010

PROCESUL COMUNISMULUI

H.C.M nr. 2.694/1955, despre care, fireşte, deportaţii nu ştiau ce cuprinde, iar tovarăşul Gîtan nu a avut cale de întors. Acest document prevedea ca la întoarcerea deportaţilor acasă, să li se restituie casele şi pământul. Rogobete, care ocupa două camere, a trebuit să le elibereze una. Acolo, într-o singură cameră, din toată casa lor, au locuit câţiva ani. Apoi, după ce i-a murit şi mama, Nuţa Bobocel s-a încumetat s-o ia din nou, de la capăt. S-a apucat să-şi construiască o casă nouă, în curtea celei vechi, după ce şi-a găsit de lucru la dispensarul din comună. Şi-a ţinut şi copiii la şcoală. Monica este acum funcţionară la Şcoala Sportivă din municipiul Dr. Tr. Severin, iar Nelu, inginer la întreprinderea Minieră.

55

S-a trecut şi la colectiv, aşa cum au făcut majoritatea sătenilor. Acum, la peste 50 de ani de la acea cumplită noapte de Rusalii, Nuţa îşi aminteşte de tinereţea ei distrusă, de nenorocirile pe care i le-a adus Bărăganul şi comuniştii şi spune c-a avut puterea să ierte. Mai ales că Dumnezeu a avut grijă să-i pedepsească pe cei care au crezut că-i pot îngenunchea pe fruntaşii comunelor, care, lor, nu le făcuseră decât bine. Autorităţile de atunci ale comunei au avut parte de~un sfârşit pe măsura faptelor lor. Priveşte şi acum cu nostalgie fotografia cu cele două femei, mamă şi fiică, cu cei doi copii rămaşi orfani, în doliu, jelind fiecare moartea celor care-ar fi trebuit să le fie sprijin în viaţă...

TRAIAN CHELARIU

ÎN CĂUTAREA ATLANTIDEI Pentru mine, nu de multă vreme, cumpăna a devenit instrumentul cel mai des folosit în viaţa de zi cu zi. Mulţi sunt cei care nu ştiu pe ce lume trăiesc, dar şi mai mulţi sunt aceea care nu ştiu „pentru ce“ trăiesc. Neştiutul pune stăpânire pe fiinţa noastră şi dă cale liberă explicabilului în formele lui cele mai acute şi totodată aberante. Am ales o modalitate pe care o cred capabilă să dea credibilitate unor întâmplări ce nu pot fi explicate într-o lume a realului bine frontierizat. Voi încerca să exemplific făcând referire la o încercare ce a pus stăpânire pe mai greu înţelegătorul din mine instituind o cenzură morală greu de suportat. De neînţeles îmi este, de pildă, impotenţa sau refuzul puterii de a face binele cât de mic, realizabil uşor şi cu mijloace dintre cele mai modeste. Am devenit obiectele unui rău aberant, pe care ne este frică să-l mărturisim. Punerea adevărului pe un cântar destinat legilor firii devine şi ea o sursă a somnului neadormit. Nepăsarea se vrea, de asemenea, un adaos la sursa răului inexplicabil: răul social şi politic înrăind puterea celui amoral. Ne mai rămâne ce? Să-l mărturisim? Dar câţi mai avem acest curaj? Să nu-1 mai facem? Putem oare, după ce putregaiul satanic a pus stăpânire peste o lume în care bolşevismul a scuturat florile de bucurie de pe crengile unei tinereţi fară tinereţe, trăită pe cele mai înalte culmi ale demenţei?! Suntem robii unei tristeţi incurabile prin inexplicabilul peste care aruncăm întâmplător praful uitării risipindu-se în cele patru colţuri ale lumii din noi. M-am întâlnit cu foşti colegi de liceu sau de serviciu, dar nici unul nu arăta că poartă în el răul ce mi

l-au făcut. Anchetatorii şi torţionarii mă ţintuiesc cu priviri triumfătoare, sau întorc capul facându-se că nu mă văd. Doar un camarad de suferinţă de la Piteşti mi-a cerut iertare cu lacrimi în ochi, încercând chiar să îngenunchieze, pentru modul în care m-a torturat din ordinul lui Ţurcanu. L-am îmbrăţişat, explicabil fiind, poate, doar faptul că eram martorul vinovat şi sursa propriilor lui prăpăstii sufleteşti. Am simţit cum Piteştiul mă sfâşie chiar şi numai pentru câteva clipe, eterne, totuşi, pentru puţinul în care ne este dat să vieţuim. Este momentul acum să actualizez şi să încerc să reliefez faptul că puterea din umbră este a fostei securităţi, dar şi actualei forţe politice şi financiare care ţine în ghearele ei viitorul unui neam. De fapt, şi această putere politică şi financiară tot de sorginte comunistă este! Evenimentele cotidiene de mare scandal mă obligă să mă implic în realitatea imediată referitoare la recrutarea din licee şi facultăţi a turnătorilor şi a informatorilor, specimene umane, care sunt posesori a toate, dar mai puţin a propriei conştiinţe. Mă implic ca unul care a trecut prin reeducarea de la Piteşti, unde am fost torturat în urmă cu cinci decenii şi unde am fost condamnat la suferinţă silnică pe viaţă, pedeapsă ce o execut şi azi, după mai bine de o jumătate de secol. Revin deci: Cu câteva luni în urmă am fost pur şi simplu îngrozit când am aflat că la nivelul tuturor liceelor şi facultăţilor, Securitatea a recrutat elevi şi studenţi pentru a face din ei turnători ai profesorilor şi colegilor lor. Îmi reamintesc o întâmplare trăită aievea, prin


56

PROCESUL COMUNISMULUI

anii ’80, povestită, la pag. 90, în Tăbliţe de săpun de la Itşet - Ip, publicată la MJM, Craiova, 2003. Am fost profesor timp de 30 de ani şi am simţit permanent deasupra capului braţul cel lung al revoluţiei socialiste, ţinând ameninţătoare sabia lui Damocles. Au fost situaţii când lucrurile au luat înfăţişarea unui absurd greu de imaginat. O elevă din clasa a Xl-a, în pauza mare a unei zile obişnuite de şcoală, mă roagă să ies din cancelarie pentru că are să-mi spună ceva important. Era într-o stare de emoţie puţin obişnuită. Ingâima cuvinte cărora nu reuşeam să le descifrez înţelesul. îşi frământa mâinile şi privea neliniştită la cei de pe coridor. Voia să-mi spună ceva, dar îi erai teamă să o facă. Mă ruga să nu-i spun nimănui ce vbi afla de la ea şi, minute întregi, am privit la un recital al fricii greu de înţeles. Abia la sfârşitul celor 20 de minute ale pauzei mari, când i-am spus că trebuie să mergem la clasă s-a decis să-mi spună ce avea pe suflet. Şi asta numai după ce s-a asigurat, sub formă de jurământ din partea-mi, că nimeni nu va afla ceea ce urma să-mi comunice. I-am jurat că voi păstra secretul numai pentru mine şi, dacă va fi nevoie, îl vbi duce în mormânt. Dezvăluirea ei a întrecut, la vremea aceea, imaginaţia mea de om trecut prin toate relele. Mi-a spus că a fost chemată la Securitate şi i s-a cerut să mă supravegheze cu multă atenţie la clasă şi în şcoală şi să dea săptămânal note informative asupra comportamentului meu şi asupra modului de a preda materia la un obiect cu un pronunţat caracter ideologic. A plecat împăcată că mi-a spus tot ce avea de spus şi că nimeni nu va afla nimic despre cele destăinuite. Halucinanta întâmplare are însă şi un final tot atât de ciudat care aparţine şi el straniului de sorginte comunistă. După cutremurătoarea destăinuire nu s-a schimbat nimic. Devenisem imuni în faţa detectoarelor de suflete manipulate cu multă discreţie dar şi pricepere, nimeni nu ar fi putut să ghicească nici măcar o miime de secundă că deţinem taina unui atât de monstruos şi de teribil secret, care mie mi-a sporit cu deasupra de măstiră orele de insomnie şi care, desigur, a devenit şi pentru eleva în cauză rădăcina unui coşmar greu, tot mai greu de îndurat. Pe fosta elevă am întâlnit-o aproape după două decenii de la cele întâmplate. Aflasem că terminase o facultate de studii economice, avea o familie şi era profesoară la un liceu din oraş. Revederea a avut loc cu totul întâmplător în februarie 1990 şi a fost prilejul unei bucurii reciproce. După replicile de bună revedere, am trecut la evocarea întâmplării consumate în urmă cu multă vreme. Ce mi-a spus m-a cutremurat. Nu la prea mult timp

ORIGINI nr. 1-2-3/2010

după discuţia avută cu mine a fost chemată la Securitate, unde mai mulţi ofiţeri cu grade diferite au supus-o unei anchete de mare duritate. După ce au întâmpinat-o cu ameninţări şi învinuiri de tot felul i s-au adus acuze că este un element duşmănos, nedemn să trăiască în societatea socialistă şi că a devenit trădătoarea nobilelor idealuri comuniste care urmăreau făurirea unei lumi noi, strălucitoare. I s-a spus că va fi eliminată şi că nu va pune în viaţa ei piciorul pe treptele unei facultăţi, că fapta ei cade sub incidenţa legii, având de suportat consecinţe incalculabile. Vedeam cum ochii senini şi plini de bucurie ai revederii au început să i se umple de lacrimi. Priveam şi ascultam căzut pradă unei stări de neimaginat. Cuprins de o emoţie puţin obişnuită i-am spus: „Măi fată, dar eu nu am spus nimănui nimic. îţi jur cu mâna pe inimă. Mi-am respectat promisiunea făcută atunci sub semnul jurământului în numele celor dragi.“ „Ştiu domnule profesor, vă cred, sunt convinsă, deoarece la vremea aceea mi s-a cerut să dau informaţii şi asupra unui alt profesor şi i-am spus şi lui ce v-am spus dumneavoastră. La numai două zile după discuţia avută cu acel profesor am fost chemată la această anchetă. Mi-am dat seama imediat că toate acuzaţiile se legau de destăinuirea făcută celuilalt profesor. Puteţi să vă daţi seama în ce stare mă aflam fiind ameninţată cu eliminarea din şcoală.“ Cred că salvarea ei s-a datorat şi faptului că în vremea aceea, în comitetul de conducere a comisiei care vroia să-i ia capul era şi un ofiţer din Dănceu, jud. Mehedinţi, consătean şi probabil rudă cu ea. Orice comentariu făcut acum asupra celor întâmplate este cu totul de prisos. Bucuria ei, dar şi a mea desigur, este că s-a realizat, profesoară fiind la un liceu din Severin, unde este apreciată în mod deosebit. Are o familie, îşi construieşte o casă; a reuşit să treacă cu bine peste cumplita întâmplare care îi punea în cumpănă viitorul. Nu aş fi dat toate aceste detalii, dacă relatările din presă n-ar fi făcut publice dramele trăite de liceenii, dar şi profesorii acelei perioade. Convingerea mea este că eroinei acestei întâmplări ar merita să i se confere un statut de nobleţe, nobleţe pe care ea a crezut că este bine să şi-o asume în cea mai adâncă tăcere. Din tenebrele mocirlei satanice mai ies, rareori, la suprafaţă şi pete de lumină, cernute peste adâncurile unui hău al râsu-plânsului pe care simt nevoia să le contrapun „adevărurilor“ aşa zis postcomu-nismului. O voi face, cu certitudine, trebuie s-o fac!


LITERE

ORIGINI nr. 1-2-3/2010

57

TRAIAN CHELARIU

SPRE MÂNTUITOAREA PUSTIE

Ninge peste vameşi şi pe farisei cu frigul pustiei şi cu flăcările ei în foc şi în frig amândoi se botează unul ziua şi altul noaptea în apele Cuvântului ce se-ntrupează Tot Egiptul s-a scăldat în pustia Mariei aşa cum intră înţelepciunea şi iubirea de-o viaţă în jocul copilăriei Amândoi cu faţa spre mântuitoarea pustie vameşul unul din ei ca cerbul însetat la apa izvorului altul sătul şi cu ochiul semeţ dar amândoi păşind spre Împărăţie

IMPOSIBIL ŞI EXPOSIBIL

Când am început să cad în visul în care m-am născut mi se cânta moliendo café de parcă ştiau că vin şi pe când cădeam în visul ce mi s-a dat

ei gândeau că totul este posibil pentru mine însă imposibil sau exposibil era ceea ce niciodată nu s-a cântat

JOCUL DE-A JOACA

Te joci sau nu te joci l-am întrebat nu mă mai joc mi-a spus mă simt ca ucigătorul de jocuri cum joc un joc jocul moare nu-l mai poate juca nimeni Te referi la jocul de logică sau de noroc îl întreb nu există joc de noroc jocul de noroc este un joc al jocului de logică lumea numeşte noroc ceea ce crede că merge dar stă pe loc Dă-mi tăcerea l-am rugat cu tăcerea vreau să mă joc tăcerea mi-a spus s-a rănit şi s-a ascuns în cuvânt acolo stă să vină îngerul şi să ridice piatra de pe mormânt


LITERE

58

CA O REGINĂ SACRIFICATĂ

Poezia este calea spre izvor numai prin poarta izvorului se trece dincolo transcendentul mă cheamă dar numai spălat în apele izvorului nici o apă nu spală ca apa aceasta acolo începe dorul de dincolo dorul ce nu doare când te-a cuprins Îţi începi ucenicia ca piccolo apoi creşti întru dorul de dincolo el în tine şi tu în el niciodată nu te doare la fel transcendentul te cuprinde pas cu pas mângâi cu privirea uimită piscurile munţilor pe care nu-i vei străbate când ţi se va pune veşnicia în ceas Ca o regină a junglei priveşti înainte de a fi sacrificată ce vezi numai tu ştii eu numai bănui poezia ca drum spre izvor ca dinspre morţi înspre vii izvorul ca poartă spre dincolo pe care încă nu-l vreau dar de care mi-e dor

ORIGINI nr. 1-2-3/2010

citind poezia pe sub zidurile Moreliei studenţi, muncitori şi funcţionari se opresc să asculte sunetul sacadat al poetului îngropat în grija de multe poetul sună ca un clopot limba cuvântului cheamă rătăcitorii Andreea Montiel îşi caută mama printre versurile volumului ei aşa cum fulgerul îşi caută victima îngropată-n scântei vrea s-o ajutăm şi noi dar nu se ştie cine răzbate până în ziua cea de apoi Gerardo Correra îşi citeşte poeziile-n gând aşteaptă momentul să fulgere pentru a ne conduce cu pintenul versului său scântei scăpătând spre albastrul adâncului everything must go a căuta, căutare cuvântul de bază al poeziei ce moarte nu are De aceea poetul poartă templul cu sine ca melcul prin misterele humii poetul călcând încet prin versul profetic prin Morelia, cetatea profeţilor lumii

POŢI SĂ CAZI DIN MOARTE

Andreei Montiel

Nu ştiu dacă fluturele zbura năuc şi eu visam cu-adevărat sau dacă eu visam năuc şi el zbura cu-adevărat

Am adormit pe piatra mormântului meu

Nimeni în Guadalajara nu ştia ce-i cu mine aşa cum pustia când arde

POETUL POARTĂ TEMPLUL


ORIGINI nr. 1-2-3/2010 nu ştie dacă e de rău sau de bine Toţi cântau moliendo café de parcă ştiau că vin palmierii se despicau de sus până jos în lung şi-n lat ca focul pustiei însângerat cu fiecare acord se despicau aşa cum te despici când te doare dincolo de cuvânt şi când nu mai contează dacă te fulgeră înspre sunt sau nu sunt Poţi să cazi din moarte aşa cum cazi din vis nu-ţi dai seama dar străbaţi un abis cel mai mare dintre toate ca cel de la inima mea la a ta atunci când una din ele nu bate

ÎN MIJLOC E FLACĂRA

Noli tangere circulos meos mai strigă filosoful cine mai crede că geometria-i filosofie s-a stricat lumea de tot tot cercul rămâne alfa şi omega toată înţelepciunea lumii e-n cerc aşa cum e marea în matelot Între alfa şi omega pe drumul ascuns acolo găseşti culoarea şi gustul şi forma celor ce încă nu s-au pătruns În mijloc e flacăra ce arde când înăuntru când înafară uneori e blândă ca marea alteori aprigă

LITERE

59

ca o fiară

CÂND ÎNGERUL DINTRE VÂNTURI

Totul arde şi Pascal ardea fără să ştie mai bine mai târziu decât niciodată totul arde când cortina se ridică încet şi vezi culoarea adevărată a scenei eşti doar spectator te fulgeră albul privirii iar fulgerul îţi dă fiori chiar dacă ai văzut aceeaşi piesă de o sută de ori Totul arde luminile scenei se apropie şi se depărtează ca ursitoarea de înger când dogoreşte soarele de amiază începi să simţi, să auzi cum îngerul dintre vânturi îţi spune acum s-a inventat cea mai teribilă armă dintre toate câte există în lume maşina de furat figuri maşina care-ţi fură figura picătură cu picătură aşa cum poţi fura dragostea cuiva năpădită de ură

ÎN FIECARE ADÂNC

În fiecare adânc Doarme un şarpe chiar când e plecat locul lui e acolo


60 locul lui e acolo locul e şarpele a plecat dar şi-a lăsat visul în loc halucinaţii rătăcitoare te-au prins şi te ţin la mijloc dincolo de vis cauţi realitatea în lăuntrul fluorescent al cuvântului tău dar de ce nu dincoace? cum desparte fulgerul îngemănarea dintre bine şi rău? Cine ţi-a spus că poezia se scrie numai în vers şi de unde ştii că dincolo e dincolo şi dincoace e dincoace şi nu invers? te întrebi şi deodată se face mare tăcere ca atunci când se aduce mielul spre junghiere Asişti la spectacol se schimbă rânduiala în lumile-acestea rămâne poezia şi victima să-şi suspine povestea se simte un miros puternic de vis orice deschidere te trage-n abis pe căi întortocheate şi răzleţe în adâncul în care vrei să mori şi mireasa să te răsfeţe Această poveste se va scrie în cărţile de şcoală atunci când stânjeneii vor inunda poezia şi-apoi o vor lăsa goală atunci când stânjeneii fulgerului se vor desface-n pridvor când caii îi vor călca în picioare iar aceştia nu mor Mă uit în oglindă să vă găsesc nu sunteţi acolo fiecare are cerul său unii-l cunosc mai mult alţii mai puţin nu se ştie ce e bine şi ce e rău

LITERE

ORIGINI nr. 1-2-3/2010

depinde de pretextul pe care ţi-l dai depinde de şarpele din adânc şi de frica acestuia de focul pustiei şi de cai

CUVÂNTUL ESTE RĂZBOIUL DINTÂI

Poezia este cuvântul iar cuvântul este războiul dintâi totul arde şi poezia şi cuvântul şi războiul şi arbitrarul în care vrei să rămâi sângele arde nemistuit şi aici şi dincolo dincolo arde altfel deşi aici şi dincolo sunt surori când sunt împreună le ard rărunchii aşa cum ard în despicare trunchii când se despart focul trece în spectator ca la teatru aşa le priveşti ars de foc ai vrea să fii pe scenă să te strângă jocul de lumini la mijloc răsucindu-te până devii pescăruş vultur, rachetă sau spiriduş înger, cometă străbătând întunericul adâncului ars şi arzându-l în spaţiul astral ca fulgerul ce cade neaşteptat la chindii acolo eşti cine te-a menit ursitoarea să fii


ORIGINI nr. 1-2-3/2010

TEXTE PARALELE

61

CLAUDIA VOICULESCU NU ŞTIU PENTRU TINE CE ÎNSEAMNĂ...

SUB LIMPEZIRI ÎMI ADUCI ÎN PALMÂ...

Iubirea mea e o toamnă Ce-şi lasă dulceaţa în struguri Şi mierea în tainice faguri Şi toate parcă îndeamnă...

în dragoste, crezut-am, ideală, Sperând s-ajung în graţia divină Şi harnic încărcată cu lumină Să fiu, la focul vetrei', o vestală. Să te aştept, să vii fară vreo vină, Să ne iubim în veci, fară fereală Că am cădea în a Gheenei smoală împovăraţi de doruri şi de tină. Sub limpeziri să îmi aduci în palmă Trădările din spinii ce se sfarmă Pe ţărmul ce-î visarăm, al unirii... Râvnind prea sus şi tulburând ursita Eu n-am simţit cum se-amăreşte pita La masa ce-o voiam a împlinirii...

Iubite, îţi scriu din amurguri: Timpul acesta condamnă... Iubirea mea e o toamnă Ce-şi lasă dulceaţa în struguri. Nu ştiu pentru tine ce-nseamnă Călătoria prin burguri Când suntem atâta de singuri Şi timpul fuge din palmă Iar iubirea mea e o toamnă...

NEDUMERIRE

SCRISOARE

Poete, în grădină miroase a cimbru Şi-o legănare de gând mă poartă pe Tibru Şi încă departe, în foarte departe De mână legată cu propria moarte. . . Eu tot mai caut timpul pierdut, revolut Hulpav muşcând din timpul prezent, cel acut Atârnat cu mine-n azimut... Umbra nu i-o văd şi nici tipare Dar el îmi pune lanţ la picioare... Mereu port în spate povara Se-apleacă sub mine şi scara Iar timpul pierdut, timpul prezent Mă lasă-n urmă tot repetent...

Dimineaţa, deretic prin casă... Şterg urmele cuvintelor ghemuite pe tastatura laptop-ului Şi ele se-aşează din nou, ca trezite din vis (Mi-aduc aminte că ieri le-am ucis...) Câte vieţi au, Doamne, şi, de ce, mereu Se-ntorc, să le fiu poveste doar eu?

DOAMNE, CE LINIŞTE SE-NCHIDE ÎN SINE!

Doamne, ce linişte se-nchide în sine! Se deschide în mine o poartă de ger Pe care intră vorbe de chiciură


LITERE

62 ( Unora le pare că sunt un mister...) Doamne, ce noapte trece pe şine Şi-mi ia, pe tăcute, visele toate; Eu lăcrimez şi scriu cu aldine Cuvintele-acelea plouate... Ce sărace, ce goală li-e tolba! - Parcă în ploaie li s-a dus tot sensul! -Eu cum să-ntregesc cu ele doar vorba? Spre cine să-mi îndrept, cu ele, dorul şi mersul? Doamne, ce linişte se-nchide în sine! Iar eu mor, Doamne, în mine! Şi-afară m-aşteaptă plouate cuvinte; Doar ele, singure, vor să m-alinte

TOAMNĂ TIMPURIE

Coboară toamna din stejari Ca prima oară... Foşnesc de dor toţi arborii, şi grea Se-ntoarce toamna; Iar rana ce o lasă timpu-n vîrsta mea Începe să mă doară...

NOCTURNĂ

Gândurile le-am lăsat în părul lunii într-o noapte când i-am mângâiat faţa.

ORIGINI nr. 1-2-3/2010

PAGINI MEDICALE BÂRLĂDENE

O, Bârlădene Pagini Medicale Cu inima lui Botezat cât marea! Voi v-aţi găsit adevărata cale Iar noi, când auzitu-v-am chemarea. Voi ne-aţi deschis la toţi pagini regale Şi-aţi împletit ştiinţa cu splendoarea; O, Bârlădene Pagini Medicale Cu inima lui Botezat cât marea! Voi n-aţi rămas în chingi provinciale Aleasă şi înaltă — consacrarea Cu pagini de ştiinţă, magistrale Dar şi cu poezie, ilustrarea O, Bârlădene Pagini Medicale!

AMURG DE TOAMNĂ

Pădurea, Soarbe avidă lumină Şi crengile Se întind către soare; Printre arborii înalţi Inserează, şi pădurea Se umple de-a toamnei culoare...

TOAMNA

Visele, rămase-n marginea genunii în cer albastru transformară gheaţa. Visele, prea fierbinţi în vălmăşag de dor ele-n părul lunii s-au aprins mai viu. Iar străine gânduri cădeau tremurător tot albind cărări târziului hagiu...

Când vara pleacă-n colbul de pe drum Şi ploaia spală amintirea ei, Coboară în grădină un parfum De vechi gutui şi prune în cercei. Când vara pleacă-n colbul de pe drum Ploile toamnei dorul nu mi-l sting Şi nu se pierde-asemeni unui fum, Cândfunigeii cerului mă ning...


ORIGINI nr. 1-2-3/2010

TEXTE PARALELE

63

MIHAI EMINESCU Cunoscutul poem eminescian “Oda - In Metru Antic’, în traducerea englezească a lui Adrian G. Săhlean, l-a inspirat pe americanul William C. Cross să aducă poetului propriul său omagiu. Poezia lui Cross reflectă aceeaşi problematica existenţială din “Oda” văzută prin ochii experienţei de viată americane. Po¬emul surprinde eterna strădanie a omului către autocunoaştere, aspiraţie perenă peste culturi şi generaţii.

Mihai Eminescu's famous Ode-In Ancient Meter, as translated into English by A. G. Sahlean, inspired American William C. Cross to write his own tribute to the poet. His poem mirrors the existential problems of the Romanian original as seen through the eyes of an American's experience. It points to the eternal quest of Man for self-awareness, perennial across genera¬tions and cultures. Below you will, find, in order.

ODĂ (IN METRU ANTIC)

ODE (IN ANCIENT METER)

Nu credeam să-nvăt a muri vrodată; Pururi tînăr, înfăşurat în manta-mi, Ochii mei năltam visători la steaua Singurătăţii.

I never thought I would learn how to die, ever. Forever young, cloaked in my mantle, My eyes, dreamful, were affixed to the star Of solitude.

Cînd deodată tu răsărisi în cale-mi, Suferinţă tu, dureros de dulce... Pîn-în fund băui voluptatea morţii Ne’ndurătoare.

All of a sudden you rose across my way — You, my suffering, so painful and sweet; To its full I drank your voluptuous, Merciless death. Wretched I burn alive tortured like Nessus, Or like Hercules by his harness poisoned— My fire can’t be quenched by all the sweeping Waves of the seas.

Jalnic ard de viu chinuit ca Nessus. Ori ca Hercul înveninat de haina-i; Focul meu a-l stinge nu pot cu toate Apele mării.

Woe betide, by my own dream devoured... Consumed by flames, I wail on a pyre, my own; Can I ever rise anew, luminous L ike the Phoenix?

De-al meu propriu vis, mistuit mă vaiet, Pe-al meu propriu rug, mă topesc în flăcări... Pot să mai re nviu luminos din el ca Pasărea Phoenix? Piară-mi ochii turbu rători din cale, Vino iar în sîn, nepăsare tristă; Ca să pot muri liniştit, pe mine Mie redă-mă!

Oh, troubled eyes, from my path now vanish, Return to my bosom, sad indifference; So I can die in peace, my own old self To me redeem! 1883

2000 English translation © by ADRIAN G. SAHLEAN ROXANA A. SAHLEAN


TEXTE PARALELE

64

ORIGINI nr. 1-2-3/2010

WILLIAM C. CROSS ,

VARIATIONS ON EMINESCU S ODE

VARIATIUNI PE ODA LUI EMINESCU

Now it is my turn for a lesson in dying I who never gave it a second thought; 'Don’t trust anyone over 30’ on my T-shirt, eternal in jeans and sandals, my eyes never fixed on one thing for long, companions came andfriendships went, lovers lost in the last embrace.

E rândul meu să-nvăt lecţia morţii eu, care nu i-am dat vreodată mare atenţie; de-a pururi în jeans ţi sandale, pe T-shirt imprimat Nu te-ncrede în cei de peste 30 de ani ’, ochii mei nicicând pironiţi mult timp la ceva, astfel s-au perindat amici, s-au dus prietenii, şi au pierit iubite la ultima îmbrăţişare.

Then the handshake with pain, sufferings garrote grip, embracing the word 'vulnerable' from the inside out, sweetness of loss and voluptuous collapse I breathed in lightness-of being one moment, expired the next.

Am dat apoi mâna cu durerea, garota strâns-a suferinţei, îmbrăţişând cuvântul ‘vulnerabil ’ din lăuntrul său, dulceaţa pierderii şi prăbuşirea voluptuoasă am tras adânc în piept extazul vieţii sfârşindu-mă în clipa următoare.

Like some immortal out of Mt. Olympus spread-eagled on a boulder or burning alive forever, I carried depths of oceans in my eyes, relentless tides and shifting shores, winds that rain for days and mist in early morning and still I burn.

Precum nemuritorul din muntele Olimp răstignit pe-o stâncă sau arzând de viu pe veci, am purtat în ochi adâncuri de ocean, neliniştite valuri şi ţărmuri mişcătoare, vânturi ce plouă zile-ntregi şi ceaţa zorilor şi încă ard.

Clinging to eternal longing, devoured by the spinner of the globe, every waking moment a pyre of regret for things I would do again and betrayal beyond belief flames licking me goodbye I see no good in this embrace, no Phoenix rising anywhere, nothing but that blinding light.

Agăţat de-un dor fără sfârşit, înghiţit de timpul rotitor, orice clipă trează e-un rug de regrete pentru tot ce aş lua de la capăt şi pentru trădări de neînchipuit, limbile flăcărilor mă biciuie de bun rămas nu văd ce rost are îmbrăţişarea lor, nici pasărea Phoenix nu văd înălţăndu-se, nimic, decît lumină orbitoare.

Now if these failed eyes could just forget, sane indifference once more greet the sun I could die at peace, my ornery self back home at last.

De-ar mai putea uita greşiţi-mi ochi, cu sănătoasă nepăsare să-ntâmpin iarăşi soarele aş muri împăcat, cu şinele meu cârtitor întors în sfârşit acasă. 2005

2005 Versiune română ©ADRIANG. SAHLEAN& ROXANA A. SAHLEAN


ORIGINI nr. 1-2-3/2010

PERSONALITĂŢI ACCENTUATE

65

HORIA ION GROZA

MERSUL PE MIJLOCUL DRUMULUI

ROMANUL “DRAGĂ MARIA” DE CONSTANTIN ERETESCU

Fuga din lagărul comunist, cu dorul libertăţii din Vest, a implicat întotdeauna un sacrificiu datorită ruperii definitive de locurile şi oamenii dragi, precum şi părăsirii unui serviciu stabil şi a unui minim confort economic, a adus cu ea angoasa nesiguranţei acceptării în noua lume şi a fost un test intransigent al tăriei speranţei şi caracterului în condiţiile unor mari sfâşieri sufleteşti. Cel sosit în Vest avea pe deplin conştiinţa riscului la care se expune prin fuga sa, mai ales datorită imposibilităţii răzgândirii, inexistenţei unei căi de întoarcere, dar era pregătit el oare să înfrunte încercările necesare integrării într-un sistem diferit care adesea se prelungeau într-un proces parcă fără de sfârşit? Analizând cu lucidă pătrundere situaţia emigrantului, scriitorul Constantin Eretescu vorbeşte în volumul său de eseuri Feţele lui Ianus (Ed. Fundaţiei Culturale Române, 2001) despre fenomenul pierderii identităţii etnice (culturale, ligvistice, religioase) prin adaptarea totală la societatea de adopţie; imigranţii aceştia nuşi mai cunosc părinţii, uită limba natală, îşi retează rădăcinile. “Enculturaţia rezultă în integrarea în noul

sistem cultural şi deschide perspective unei interacţiuni sociale active”. La polul opus sunt mai puţini – aceia care se încăpăţânează să trăiască într-o lume, izolată ca o insulă, dar păstrează intactă o mică “Românie” pe care ceilalţi au abandonat-o. Ştim cu toţii comunităţile puternice româneşti din New York, Los Angeles, Cleveland sau Detroit, unde oameni de vârstă mijlocie sau târzie nu rup englezeşte decât câteva vorbe şi singurul lor loc de muncă este la foştii concetăţeni care au deja amândouă picioarele bine înfipte în solul american. Amândouă atitudinile generează o relativă pace, trebuincioasă vieţii. Dar, sesizează eseistul, “soluţia interesantă este a celor care au ales jumătatea de măsură, mersul pe mijlocul drumului… Cei care rămân la jumătatea drumului au parte până la urmă de privilegiul de a trăi simultan în cultura a două lumi... E o formă de schizofrenie, o pricopseală a lumii moderne, tulburătoare, primejdioasă uneori, dar nu lipsită de farmec. Există un deliciu al vieţii în schizofrenie. Trai în ispite, chemări de dincolo, de dincoace, porunci, şuşoteli, şoapte (Cin’nu pricepe n-a urmat la ele, cum zice Villon prin gura lui Romulus Vulpescu), mersul pe sârmă între două culturi, uşure, uşure” (vezi eseul Deliciul vieţii schizofrene). Cel fugit din lagărul comunist şi primit cu statutul de refugiat politic, se găsea, în primele luni petrecute în noua ţară, exact pe mijlocul drumului, între două lumi, tras de una înapoi şi trăgându-se de alta înainte. Aceasta este perioada de care se ocupă noul roman al prozatorului Constantin Eretescu, întitulat Dragă Maria apărut la Criterion în 2009 (calendaristic în roman, 12 aprilie 1987 - 8 septembrie 1987). Eroul declară cu emfază şi, în acelaşi timp, cu subînţeles: “Am trecut pe partea cealaltă a lumii. De acolo îţi scriu. Corespondenţă de pe lumea cealaltă”. Dacă eroul va rămâne între două lumi şi după parcurgerea acestei perioade de început, constituie problema unui alt capitol de viaţă, mult mai îndelungat. Pus deodată faţă în faţă cu cruda realitate a unei noi lumi, unde visele se tocesc şi simţurile se ascut, imigrantul se opreşte din elanul goanei sale şi se reexaminează. “Emigraţia e un bun prilej pentru introspecţie”, spune Anghel, personajul principal al cărţii. Cât de solidă a fost motivaţia plecării ca să justifice perioada de caznă a trecerii prin fur


66

PERSONALITĂŢI ACCENTUATE

furcile caudine? “Mai important e de ce am plecat… Nu mai puteam respira aerul de acolo… Ne mişcam la unison… Ne minţeam…În fiecare zi…telegrame de mulţumire adresate preşedintelui…Ca să nu mai spun de televizor… La fabrică eram ameninţaţi în fiecare zi. Ne lipseau piese… Nu lipseau niciodată angajamentele, întrecerile în producţie, datoria patriotică… Multiplică acum tot ce-am spus cu ceasurile zilei, cu zilele săptămânii, cu săptămânile anului şi cu anii celor aproape trei decenii”. “Pe voi intelectualii, educaţia v-a îmbrăcat cu un strat protector care nouă ne lipseşte”, îi zicea lui Anghel un muncitor, “citiţi scrieri ascunse, vă imaginaţi situaţii neîntâlnite”. Anghel se autojustifică scriind iubitei: “Tu nu te poţi supăra pe mine fiindcă am ales să trăiesc liber”. Maria, iubita sa, reflectează: “Tu ai ales între dragoste şi libertate, ea [(o prietenă a ei, Nora)] a ales între dragoste şi patrie. Mereu sunt alţii cei care fac alegerile pentru noi… Noi am rămas pe loc, găini de curte, fără aripi”. Ea adaugă un gând cu referire la cei fugiţi: “Ne rupem în două, lăsăm câte o jumătate din noi într-o ţară, plecăm sfârtecaţi departe, ştiind că întoarcerea, chiar dacă va fi vreodată, nu va mai fi aceeaşi. Ce-i mai ciudat e că pleacă partea cea mai bună dintre noi”. Iar un alt erou al cărţii, Gherasim, mânat mai degrabă de mirajul înavuţirii, declară dezamăgit: “Hoţi de umbre, asta suntem…atraşi de sclipici, de lecturi. Dar mai ales de vorbe auzite de la alţii… Vrem să călătorim, să fim bogaţi…Ne-am hrănit cu vorbe. Suntem noi înşine stafii”. Realitatea este că imigrantul fugit înainte de ’89 din ţară avea în spate un zid care închidea orice posibilitate de răzgândire. De aceea chiar trecutul, singura avuţie pe care nu ţi-o poate fura nimeni, comparativ cu surpriza prezentului şi incertitudinea viitorului, cum spune înţeleptul, devine un companion tragic pentru suflet. “Să nu te întorci îndărăt. Călătoriile în trecut sunt periculoase”, sună vorbele lui Cornel Dragavei, personaj al altui roman al lui Constantin Eretescu, În căutarea Alexandrei (Cartea Românească, 1999), care adaugă: “e din cale-afară de tulburător să vezi că trecutul se schimbă, că e altul de fiecare dată când te uiţi în urmă”. Dar chiar şi pe partea materială, lăsând pe cea a dinamicii sufleteşti, emigrantul rămâne izolat în timp cu amintirea lui care nu se mai potriveşte realităţii prezentului mereu în schimbare al ţării de unde a plecat; imaginea despre locurile de unde a plecat rămâne îngheţată în timp şi el devine un muzeu viu. De aceea Maria îi scrie lui Anghel, îndemnându-l a se uita doar înainte: “Dă-ne pe noi uitării. Suntem departe, în trecut. Şiapoi la noi nu cântă cucul, ci urlă lupul, ca să spun o vorbă veche dintr-acelea care-ţi plac ţie.”

ORIGINI nr. 1-2-3/2010

Cu aceste probleme, precum şi cu cele pe care le implică direct cunoaşterea noii societăţi şi adaptarea la ea, probleme exacerbate de dramatismul înfruntării cu o ordine de lucruri prestabilită şi adesea deziluzionantă, se ocupă noul roman al lui Constatin Eretescu. Dragă Maria este un roman epistolar, o experienţă inedită în creaţia prozatorului. Aceasta în primul rind că perioada de care se ocupă este cea strict de început – eroul supravieţuieşte într-un sistem până când obţine prima slujbă cu care să se ţină pe picioare şi să pornească existenţa sa independentă în noua lume. Autorul a abordat perioada dinainte când a scris un roman poliţist, deosebit de palpitant şi condimentat cu un savuros umor, despre un român ţinând încă de ţara lui (plecat la un congres în New York descoperă acolo o reţea de traficanţi de droguri şi este arestat la întoarcerea în Bucureşti) - Party cu un ceas mai devreme (Universal Dalsi, 2001). Şi a abordat şi perioada de după stabilirea în Vest - romanul întitulat În căutarea Alexandrei, care relatează despre o emoţionantă întoarcere în România a unui român american. Eroul se întoarce în trecut pentru descoperirea unor lucruri tragice privind moartea mamei sale, este urmărit cât stă în ţară iar când se întoarce acasă în New York descoperă că iubita sa fusese ucisă. Dar romanul Dragă Maria este insolit şi ca formulă, căci este un roman epistolar. Nu cuprinde decât scrisori (nu şi intrări de jurnal, tăieturi din ziare, incluziuni din blog-uri sau mesaje electronice, cum sunt alte romane din aceeaşi categorie) şi este în mare măsură de factura unui monolog, cam ca celebrele Scrisori ale unei călugăriţe portugheze, al Marianei Alcoforado (din totalul de 69 scrisori, 60 aparţin eroului principal Anghel şi doar nouă iubitei sale Maria şi substituentei sale). Scrisorile Mariei se intercalează în înşiruirea cronologică a scrisorilor eroului la un interval de circa 12 zile. “Între scrisul unei epistole şi cititul ei se interpune un timp care modifică intensitatea sentimentului din spatele cuvintelor, aşa încât ceea ce primeşte destinatarul este în fapt o versiune alterată a ceea ce-i fusese expediat… Timpul schimbă textul chiar şi pentru autorul lui… Ne surprindem miraţi, dacă nu de-a dreptul ruşinaţi, de propriile noastre scrisori, pentru că ele sunt supuse cel mai mult acţiunii lui distructive”. Anghel, împreună cu prietenul şi fostul său coleg de şcoală, Gherasim, au venit în New York, poarta de intrare de vest a Americii - poartă pentru europeni, pe filiera tradiţională: au trecut Dunărea, au stat în lagăr la Latina (“în compania unor oameni la care să-ţi fie frică să te uiţi”), au fost repartizaţi într-o casă pentru emigranţii fără locuinţă, aşteaptă


ORIGINI nr. 1-2-3/2010

PERSONALITĂŢI ACCENTUATE

să li se definitiveze formele şi, teoretic, sunt ajutaţi să-şi găsească prima slujbă din care se pot întreţine singuri. Anghel are 28 ani şi este inginer. Constată însă, cum am învăţat noi toţi, că nu este uşor dacă nu chiar imposibil de a reînoda meseria pe care o aveai la venire. Starea sa sufletească în această perioadă de intensă emoţionalitate, plină de şocuri traumatizante, de descoperiri, de înfrângeri, evoluează după graficul clasic (despre care şi noi la rândul nostru, în 1986, am auzit la cursurile de engleză de la YMCA). Prima senzaţie după dezmeticirea în noul mediu, este aceea de uşor gol, nu mult sub linia de referinţă, de plutire, cauzat de melancolia părăsirii locurilor natale. Graficul înregistrează apoi un vârf, amplasat considerabil deasupra liniei, corespunzând marii excitaţii a noutăţilor, a descoperirilor (“trăiesc miracolul oraşului”, scrie Anghel. “Mă străbate o energie proaspătă, un altfel de electricitate”. “Retrăiesc o stare pe care o încercam în adolescenţă… să pătrund în toate lucrurile din jur dar şi în cele închipuite, în oameni, să le absorb substanţa vitală”). Un nou gol, de data aceasta situat alarmant sub linia de plutire, este marcat de nefericire – lucrurile sunt diferite, greu digerabile, visurile par să n-aibă vreo şansă, singurătatea şi neputinţa comunicării sunt apăsătoare (“insuccesul, înfrângerea sunt boli transmisibile, de care trebuie să te fereşti”. “Supravieţuirea este mai mult decât un instinct. E o profesie”). Începutul de deprindere al limbii, orientarea şi obişnuirea cu specificul locului crează o tendinţă urcătoare, nu însă peste linia supravieţuirii, pentru ca apoi o deprimare extremă să ducă la un gol foarte mult sub linia de referinţă. Această deprimare este provocată de neputinţa de a găsi o slujbă “demnă”, este cauzată de mizerie, de inconfort, de singurătate, de spaima neadaptării, de descoperirea prea multor necunoscute ale noii vieţi. Existenţa între două lumi este descurajatoare, lipsită de orice orizont – lumea familiară, de acasă, este departe şi de neatins iar lumea de aici striveşte prin prezenţa sa dură, severă, rece, lipsită de înţelegere, exigentă, neprimitoare şi chiar duşmană. “Trăiesc cu sentimentul că un tribunal cu judecători mascaţi m-a condamnat la moarte, m-a urcat pe podiumul de execuţie şi în secunda în care trebuia să mor mi-au tras capul de sub ghilotină, numai ca să mă împuşte după aceea”. “Permanenta izolare în care trăiesc. A trecut o săptămână de când n-am mai vorbit cu nimeni”. “Aici vieţuim de pe o zi pe alta”. “Am să ajung mut”. Deprimarea aceasta este ilustrată în roman de un cambodgian care încearcă sinuciderea sau de actul disperat de prostituare şi dispariţie al unei filipineze. La cei mai tari, care supravieţuiesc (“Viaţa mea nu a devenit o povară. Încă o doresc”) produce o stare de nemulţumire, de

67

răzvrătire continuă. Starea aceasta de spirit cu tonul ei de “ostilitate sau chiar vrăjmăşie”, este sesizată bine de iubita sa; este o aşteptare, într-o amărăciune rebelă, care amână, ajustează sau chiar anulează bucuria viselor cu care a venit (“Ţi-am furat eu visele… sau le-am pus la uscat în loc de taină?”, îl întreabă îngrijorată Maria, care în altă epistolă notează: “Singurătatea căleşte, ştii?”). În fine urmează o linie continuu ascendentă care se apropie încet de linia de referinţă şi continuă să urce fără oprire. Este perioada în care începe să se întrezărească o perspectivă, când încrederea revine. Adaptarea vine cu o ierarhizare a ţelurilor, o concentrare pe priorităţi, o intrare în ritm cu localnicii: “În locul propriei mele vieţi am început să trăiesc evenimente politice. Care nici măcar nu mă interesează”. “Imit felul de a fi al celorlalţi. Un mod de a te uita fără să vezi…Nu întorci capul” (de fapt, în unele privinţe, formula fusese învăţată în România, unde cu toţii deprinsesem a nu mai vedea murdăria, poluarea, cerşetorii, monotonia blocurilor şi aspectul de şantier niciodată terminat). Cu aceasta vine însă şi omenia - în toată mizeria apare lecţia solidarităţii umane (“Ţi-ai făcut un ochi nou pentru partea nefericită a lumii, pe care nu-l aveai până acum”, observă Maria). În tot intervalul menţionat mai sus, de la primul şoc până la recăpătarea încrederii, o grijă rămâne permanentă: interviul de acceptare, pentru care imigrantul politic îşi configurează tot felul de scenarii cât mai impresionante (un hispanic din Guatemala sau Honduras declară că nişte soldaţi l-au împuşcat pe taică-său şi i-au poruncit maică-sii să-l gătească; Gherasim îl sfătuieşte pe Anghel să imagineze “o versiune palpitantă la vechea poveste a torturilor şi închisorii”). Şi, de asemenea, în paralel, domneşte mirajul şansei îmbogăţirii: aşa sunt poveştile cum unul venit din URSS a vândut terenuri pe lună şi acum are o vilă în Florida şi un vaporaş, sau cum un hispanic a cumpărat din puţinii săi bani două lozuri din care unul l-a făcut milionar, ca să poată trimite bani acasă. Toată atenţia este îndreptată spre găsirea unei slujbe adecvate. Anghel porneşte cu spectrul, ca un permanent semnal de alarmă, al ajungerii în stradă în caz de nereuşită, un sentiment pe care l-am trăit cu intensitate noi toţi, mai ales că New York, ca oricare oraş mare, este plin de asemenea oameni nefericiţi. “Peste un an, dacă nu mă descurc, mă mut în dosul unui tufiş din Central Park”, scrie el într-o scrisoare. Învaţă că simpla diplomă de inginer nu este îndeajuns. Cară lădiţe la zarzavageria unui corean (“duc picioci şi tarapangele”) şi scânduri la un depozit de materiale de construcţie. În final, după testul murdăririi pantalonilor, obţine o slujbă într-o companie, la banda de


68

PERSONALITĂŢI ACCENTUATE

de montaj de biciclete staţionare, departe de aspiraţiile sale profesionale. Gherasim, filolog, cu o teză despre postmodernism, îşi încearcă norocul într-un atelier de reparaţii de automobile şi până la urmă îşi deschide un oficiu de ghicit în tarot (“the best psychic in America”). Un ucrainean este fericit că a fost angajat ca manechin. Pentru un imigrant venit din lagărul comunist cu sete de libertate, teroarea de a fi în permanenţă urmărit, controlat, constituie un sentiment dominant cu al cărui coşmar a refuzat să se deprindă a trăi înainte de a fugi şi refuză a-l accepta în noua ţară unde sensibilitatea sa mărită depistează cu rapiditate mijloacele ascunse de supraveghere. Ambele romane anterioare ale scriitorului Constantin Eretescu Party cu un ceas mai devreme şi În căutarea Alexandrei se mişcă între două terori – cea din ţara de origine şi cea din ţara de adopţiune. Scrisorile lui Anghel trimise Mariei trec întâi prin mâinile autorităţilor române (“am convingerea că până să ajungă la tine scrisorile mele sunt citite de oameni care le schimbă sensurile, poate că adaugă cuvinte”, scrie Anghel. “Impresia mea este că se aşteaptă ca să-ţi răspund…dar eu iubitule nu vreau să-ţi fac rău. Ăsta e motivul pentru care nu vreau să mai ştiu de tine”, îi răspunde Maria). Scrisorile nu sunt aduse Mariei de către poştaş ci de către nişte oameni suspecţi, în costume gri, care îi vorbesc cu subînţelesuri (“Acum, de când nu mai eşti, trăiesc într-o casă căreia i s-au zmuls încuietorile. Viaţa mea e în primejdie”, sună cuvintele Mariei). Bănuiala şi neîncrederea tipică, cultivate abil de securitate în rândul oamenilor, muşcă şi aici, căci un prieten al Mariei o întreabă: “Ce-ţi spune ţie că nu a plecat în misiune?” (cum de a reuşit iubitul tău să treacă graniţa atât de bine păzită a României?). Pe de altă parte, în America, noii veniţi sunt găzduiţi într-o casă (Amos House) în care camere video pândesc discret. Anghel trăieşte într-o teroare. Se simte urmărit chiar şi de un răţoi (am să revin la acest aspect). El vine stăpânit de sentimentul teribil care stăruia în România, o închisoare de “toate zilele” cum spunea Ion Ioanid şi care a inspirat atâtea cărţi ale lui Herta Müller, laureata Nobel 2009. Din acest motiv, îşi va tria probabil, cu multă circumspecţie, amicii români cu care va veni în contact după ce se va lansa în noua viaţă şi va afla de existenţa antenelor informatorilor, plătiţi de securitatea comunistă şi infiltraţi în comunităţile româneşti. Va proceda exact ca perechea pe care, fericit în singurătatea-i că aude o vorbă românească, a interpelat-o în staţia de tren, cu entuziasmul setei de a găsi conaţionali – aceştia s-au întunecat la faţă şi l-au înjurat întorcându-i spatele, prevenind

ORIGINI nr. 1-2-3/2010

astfel primejdia de a cădea în plasa informatorilor. Deocamdată însă, trecând cu bine examenul dur al perioadei de stat la Amos House, de pregătire, se întrevede în conştiinţa lui tot mai matură, tendinţa de eliberare de frica de frică: “Cât despre băieţii în costum gri, ce-aş putea să spun?...E acolo un mesaj, dar îmi scapă şi neghicindu-l, nu mă apasă, dimpotrivă, devin astfel un om liber”. Amos House, blocul cu multe etaje, în care sunt găzduiţi toţi imigranţii până îşi fac un rost, cu pereţi înegriţi de numeroase serii de ocupanţi, are plase de sârmă – mai multe în jos, pentru a preveni sinuciderile “şi una sus, ca să te împiedice, pesemne, să-ţi iei zborul”. Anghel notează: “mă demoralizează că nu văd cerul”. Camera socială, cu televizor, unde se adună toţi ca să-şi omoare timpul, are efect deprimant prin prezenţa atâtor destine tragice şi apăsătoare întrunite între cei patru pereţi. Altfel, fiecare stăm “în cuşca lui, incapabili să comunicăm, lipsiţi de instrumentul limbii”. Toţi sunt un ghem de speranţe şi deznădejdi, într-o aşteptare care macină, într-o luptă cu necunoscutul şi cu teama de a nu cădea în alienare, izolaţi ca nişte leproşi. Îşi găsesc debuşeul fiecare în felul său aşa cum fac vecinii de etaj ai lui Anghel: cuplul de ucraineni au continue certuri conjugale, jamaicana senzuală îl urmăreşte pentru a face sex, filipineza slabă şi tristă face duş pentru a uita de foame, negrul din Liberia, stând la geam, bate gânditor din tobă ascultat de fiica sa. Anghel, care povestise că, înainte de internarea în Amos House, fusese supus la un examen psihiatric, citeşte o carte “care mă sperie, One Flew Over the Cuckoo’s Nest (Zbor peste un cuib de cuci). Citesc, mă culc şi descopăr că sunt chiar eu acela”. Iată senzaţia apăsătoare, uneori, a unui ospiciu de nebuni. Evenimentele mărunte ale oraşului repercutează diferit în sufletele speriate, stresate, descurajate ale imigranţilor. Anghel este oprit pe stradă de către trei pungaşi care îi pun “un cosor în dreptul burţii”. Alte evenimente stradale, din mass-media sau din Amos House bombardează pe eroi, intensificând tensiunea şi aşa ridicată. Cel mai impresionant este însă episodul în care negresa liberiană îi destăinuie cu seninătate, lui Anghel, că tatăl său care călătorea cu gândul departe în ţările calde în ritmul tainic al tobiţei cât un cantalup, se pregăteşte să plece la ai săi, în cealaltă lume – o relatare sobră şi cutremurătoare spusă cu o linişte mioritică, cu acea supremă împăcare cu lumile toate şi cu moartea. Eroul observă că singurătatea lor de cuşcă traumatizantă există şi în lumea din afară, în lumea celor care sunt pe de-a întregul americani, împâmânteniţi şi stăpâni pe ei. “Oamenii nu-şi vorbesc. Iar atunci


ORIGINI nr. 1-2-3/2010

PERSONALITĂŢI ACCENTUATE

când o fac, se concentrează asupra vremii. Ghicesc în aceasta teama de a afla ceva personal despre cel pe care-l ai înaintea ta. Dar şi teroarea de a fi contrazis…- iluzie a comunicării, care a înlocuit-o pe cea adevărată. Dar câţi resimt lipsa realului, atunci când interlocutori de bună calitate se oferă să te reprezinte? Milioane de oameni fac sport de performanţă prin delegaţie… Am început de multă vreme să pierdem contactul cu lumea reală”. Un mediu artificial, inuman, transpare astfel în multele detalii ale fiecărei zile. Într-o asemenea lume obsedantă şi străină, în acest ospiciu plin de drame omeneşti, eroul romanului îşi găseşte suport moral în dragostea sa către Maria, o altă “ferne Geliebte”. “Mulţumită ţie mă simt încă teafăr şi întreg la minte într-o lume pe care o înţeleg din ce în ce mai puţin”, scrie Anghel. “Te iubesc Maria. Chiar şi atunci când îţi povestesc spaimele zilei”. “Eşti singurul meu reper în viaţă”. Maria îl dojeneşte că este “un om slab, plângăreţ” dar aceste cuvinte precum şi faptul că îi scrie tot mai rar nu-l dezarmează pe erou căci simplă ideia prezenţei ei, acolo departe, îl încurajează. El are nevoie de cineva care îl iubeşte, de un punct stabil în acest univers năucitor, chiar dacă punctul acesta se prăbuşeşte încet ca un zid de nisip: “supărarea ta e balsam pe inima mea…mă iubeşte, cu cât mă dojeneşte mai tare”, căci “aveai ştiinţa asta de a fi cu mine şi în acelaşi timp singură”. Maria îl imploră să o uite şi să-şi ia rămas bun. El protestează: “Maria mea. Mă uită, mă pierde, simt cum se depărtează de mine.” O superbă scrisoare de dragoste, scrisă în termeni neutri dar din al căror străfund răzbate discret para unui sentiment arzător, constată cu sinceritate: “Văd că rolul meu de atunci l-a luat acum altcineva. Îi doresc să izbândească, fiindcă vreau să fii fericită”. Scrisoarea, care scapără deodată strigătul “asist la parastasul unei iubiri”, se încheie cu rândurile: “Te iubesc Maria. Scrie-mi aşa cum faci pomenile pentru morţi”. Nevoia de Maria este vitală. Deci Maria îi cere să o uite. Aici intervine misterul atât de frumos al relaţiilor umane. Nu ştim de ce îi cere să curme şirul scrisorilor şi îl îndeamnă să-şi ia inima în dinţi ca să cunoască o altă fată. Este oare pentru a-l întări pe el şi a-l ajuta astfel să intre pe deplin în lumea spre care a plecat şi năzuit şi cu care se luptă pentru acceptare? Sau într-adevăr pentru a scăpa de persecuţiile securităţii care îi bate ei mereu la uşă? De ce semnează una din scrisori “Maria, care nu te mai caută” şi în altă scrisoare încearcă să-i înceţoşeze dragostea, instigându-l la dezgust (“În plus, ştii şi tu, la femeia văduvă toată lumea-i slobodă”). Ultimele trei scrisori din carte sosesc din partea Luciei care s-a mutat în locuinţa din care a

69

plecat Maria şi care îi scrie cu simpatie. Sunt aceste scrisori într-adevăr din partea unei alte persoane? Anghel continuă să i se adreseze cu “Dragă Maria”. Bănuieşte ceva sau cunoaşte realitatea cu tăria inimii, în pofida evidenţelor oferite minţii sale? Nu cumva Maria a adoptat această strategie pentru a-l putea încuraja, făra a da de bănuit ochilor indiscreţi ai securităţii şi pentru a-l fortifica în a-şi edifica o nouă viaţă? În procesul de convalescenţă a sufletului lui Anghel, care înţelege cu timpul că zarurile sunt aruncate şi nu mai este cale de întoarcere şi doar mersul înainte poate rezolva lucrurile, se înscrie relaţia sa plină de compasiune umană cu vecina sa filipineză, Pilar Pomelo, o fiinţă firavă, discretă şi neajutorată, care comunică greu, nu se descurcă, “moare de foame” şi comite acte de disperare ca prostituţia (şi poate chiar sinuciderea, pentru care Anghel o caută la morgă). El o încurajează, o hrăneşte, o salvează. Este un act nobil care transfigurează mica lor lume, murdărita de mici meschinării ca acelea ale lui Gherasim sau Beverly, lume care câteodată devine însă halucinantă ca în picturile lui Hieronymus Bosch - aspect bine prins de condeiul autorului. Este remarcabil cum cartea beneficiază de un interesant specific al talentului şi personalităţii creatoare a scriitorului. Constantin Eretescu, care a emigrat în America în anul 1980 şi descrie în carte, în fond, propria sa experienţă de viaţă, este nu numai scriitor (prozator, dramaturg, eseist) dar şi cercetător în domeniul etnografiei. Şi-a luat doctoratul în ştiinţe filologice cu o teză despre mitologia populară, a lucrat la Institutul de Etnografie şi Folclor din Bucureşti şi a predat antropologie culturală la Rhode Island School of Design din Providence. Cum Mircea Eliade nu putea să facă o prestigioasă carieră scriind despre spiritul religios al omului fără a lăsa ecouri în proza sa care dublează astfel armonios cu aspectul ei artistic profilul său de cercetător ştiinţific, aşa nici Constantin Eretescu, autorul cărtilor Folclorul literar al românilor (Compania, 2004), Fata Pădurii şi Omul Nopţii (Compania, 2007), Uriaşul Guguza şi alte poveşti actuale (Casa Cărţii de ştiinţă, 2007) şi, mai ales, Vrăjitoarea familiei şi alte legende ale oraşelor lumii de azi (Compania, 2003), care culege legende urbane de la studenţii săi, nu putea să nu îmbogăţească proza sa cu fantasticul conferit de legende şi de cel de dincolo de ele. Sunt multe episoade în roman care poartă marca fantasticului. Anghel, de pildă, îşi aminteşte că, în copilărie a descris din imaginaţie povestea unui accident care întâmplător coincidea exact cu un accident petrecut cu un an înainte în alt oraş şi, pe baza celor


70

PERSONALITĂŢI ACCENTUATE

descrise de imaginaţia sa, şoferul criminal din accidentul real a fost prins. “Mă preocupă acum oamenii care şi-au pierdut viaţa în accidente tragice. Despre ei se spune că stafii fiind, sunt incapabili să treacă dincolo şi continuă să umble printre vii, nevăzuţi, neauziţi”, mărturiseşte el bătând străzile New York-ului. Pe aceste străzi întâlneşte un negru cu cilindru pe cap şi cu lavalieră, care aleargă după oameni şi încearcă să le dăruiască un şobolan mort. Dar cel mai puternic episod este cel al răţoiului Rupert care îl urmăreşte şi terorizează cu insistenţa sa omniprezentă. Acest răţoi negru, cu pene verzi şi ochi roşii, de teama căruia nu mai iese pe străzi şi care ajunge până la urmă să stea cu el în cameră de are probleme cu administratoarea, întruchipează rând pe rând “îngerul [său] păzitor” sau un agent “de la poliţie, de la FBI” sau o piază rea, cum îl simte înfricoşată vecina sa, filipineza. Vorbind despre tovarăşul său de fugă din ţară, Gherasim, care deşi “merge din unt în unt”, se dezice de prietenia sa veche, Anghel reflectează: “Îngerii sunt ca oamenii. Fiecare om îşi găseşte îngerul pe măsura lui şi cu el rămâne”; categoric Gherasim este un înger trădător, un înger neserios şi, poate, rău. Visele joacă un rol important în desfăşurarea acţiunii şi ele se împletesc abil cu realitatea. Lucru firesc de altminteri căci omul doarme un sfert din ziua sa de activitate şi atunci este cotropit de vise, vise care atârnă cu atât mai mult cu cât este mai covârşitoare singurătatea, singurătate care în cazul “pacienţilor” de la Amos House era principala problemă. O scrisoare începe cu o relatare care pare reală până când începe să intrige – eroul povesteşte despre o ieşire în oraş, pe celebra Fifth Avenue. Pe cer atârnă un soare negru, oamenii de pe stradă sunt îmbrăcaţi în negru, distanţele cresc în loc să se micşoreze, pe trotoare sunt înşirate cadavre, capul unui bărbat se sparge şi din el ies rulmenţi, omul cu cilindru şi un şobolan mort în buzunar duce un steag urmat de soldaţi care cântă un marş (“we bomb for tranquility, we kill for humanity…”), huruit de tancuri, fanfare, ţăcănitul carabinelor, maşini care merg singure fără şoferi, rulmenţi care urcă pe cracul pantalonului, râuri de rulmenţi peste tot. La sfârşit eroul precizează uşurat: “M-am deşteptat la vreme”. Un alt vis apare în zori, în clipele de desprindere din somn, când mintea încearcă să se desprindă din laţuri, gata de acţiune (“ţineam ochii deschişi, aşteptam ca dunga de lumină să ajungă la jumătatea geamului”) dar sufletul încă zăboveşte în somn. Eroul, copil, petrece timpul cu mama şi bunicul său. Este acel ceas, atât de frecvent evocat în folclorul religios românesc, când poarta dintre lumea de aici

ORIGINI nr. 1-2-3/2010

şi cea de dincolo rămâne deschisă şi sufletele circulă dintr-o parte într-alta fără stingherire. În fine un vis din categoria celor atât de tipice pentru cei fugiţi din comunism, cu teroarea de a nu mai putea reintra sau reieşi din ţară: eroul este în tren la frontiera cu România, dar nu se poate identifica cu paşaportul care devine dintrodată o bucată de carne sângerândă, astfel că este arestat pentru că a încercat să intre ilegal în ţară. Constantin Eretescu încorporează şi legende din cuprinzătoarea sa colecţie. Scriitorul, care este atât de fascinat de legendele urbane (cum este de pildă cea relatată în eseul Legendele urbane americane din volumul Feţele lui Ianus), propune acum ceva furnizat de nostalgia pentru sat al unui orăşean: o chinezoaică îi povesteşte eroului cum tatăl ei, căruia i s-a furat un mânz, atinge cu furie o stâncă rămânând în mână cu un pumn de piatră topită pe care-l aruncă în capul hoţului unde rămâne tot restul vieţii acestuia. Dar cel mai fascinant condiment fantastic al romanului rămâne, incontestabil, răţoiul Rupert, care întruchipează o fantomă a urbei, o personificare subtilă a oraşului New York confecţionată de sufletul chinuit al eroului. El este ochiul scrutător al unei realităţi veşnic trează, imparţială şi nesentimentală aţintit critic asupra lui Anghel. De ce răţoi? “Donald este un produs tipic al marii crize economice din anii ’30… E nemulţumit, cârâie, are sentimentul că este victima unei nedreptăţi”, notează Constantin Eretescu în volumul Feţele lui Ianus (eseul La o aniversare). El mai menţionează că, în 1971, într-o carte tipărită în Chile se aducea acuzaţia că răţoiul era un agent CIA iar un membru al Comitetului Helsinki pentru Tineret a cerut interzicerea oficială a lui Donald Duck pentru că era imoral; matematicianul Hans von Storch, preşedintele Clubului Donald Duck din Europa de Vest, i-a sărit însă în apărare declarând că Donald este unul din răţoii cei mai morali din istorie. Rupert, răţoiul romanului lui Constantin Eretescu, este dimpotrivă tăcut, dar nu mai puţin personal şi contradictoriu. El poate foarte bine reprezenta “produsul” unei alte crize, a crizei sufleteşti a românului luptându-se a fi acceptat în America. O pledoarie în plus pentru bogăţia simbolului o aduce numele Rupert. Ne găsim în New York. Una din mărcile sale de mare popularitate este berea Ruppert aşa cum în Midwest era Pabst (Blue Ribbon). New York se bucură de o mare tradiţie în ale berei – în 1612 era singurul oraş american care avea trei înfloritoare fabrici de bere. Jake Ruppert s-a născut în 1842 ca fiu de imigranţi din Bavaria; el a fondat fabrica producătoare a celebrelor beri Knickerbocker şi Ruppert’s Extra Pale. Trei generaţii de Jacob Ruppert


ORIGINI nr. 1-2-3/2010

PERSONALITĂŢI ACCENTUATE

au continuat gloria acestei beri, câştigând imens, astfel că în 1915 un Jacob Ruppert (“colonelul Jake”) a fost suficient de bogat ca să poată cumpăra echipa de baseball Yankeii (The Yankees) care avea să devină în timp cea mai formidabilă echipă în acest sport care se identifică cu America (fiecare copil la 3-4 ani nu învaţă să dea cu piciorul în minge ca în Europa ci să mânuiască bâtacul şi să ţină in mână uriaşa mănuşă de prins mingea). Jucătorul Babe Ruth de la Yankees, adus de “colonelul Jake” este legenda Americii, visul tuturor copiilor. Reclamele de bere “Make Mine Ruppert” şi “Thirst for Living” (Sete pentru cei în viaţă) stăruie în memoria involuntară a tuturor newyorkezilor. Desigur nu lipsesc din carte nici descrierile giganticei urbe, pe care Constantin Eretescu o cunoaşte prea bine şi în care şi-a localizat cele trei romane amintite. Sunt prezenţi curierii din Manhattan (“câte un biciclist care-şi riscă viaţa în fiecare secundă făcând slalom” printre maşini în aglomeraţia nebună a străzilor), nu sunt omise hoardele de gândaci de bucătărie – “tot oraşul este plin de ei”. Camera unde locuieşte Anghel la etajul cinci poartă numărul 537 NW – mania americanilor de a localiza orice prin punctele cardinale; de acolo se aud sirenele poliţiei şi huruitul helicopterelor (la ele aş adăuga eu alarmele anti-furt ale maşinilor, care înlocuiesc trilurile păsărilor întrun oraş monoton, cu clădiri mari roşii, “ca nişte depozite”, fără copaci şi cu prea puţine petece de verdeaţă). Eroul, abia instalat la Amos House, deci deja cu o adresă poştală, este imediat bombardat cu reclame colorate şi cu scrisori cu cereri de donaţii (pentru eliberarea Tibetului sau pentru combaterea foametei în Republica Dominicană). “America are nevoie de oameni care să pună umărul la treabă, nu de intelectuali leneşi şi de învăţaţi, toţi cu ifose şi cu pretenţii”, reflectează Anghel. Gherasim, prietenul său, îl sfătuieşte ca la interviurile de slujbe să-şi scoată ochelarii: “Americanilor nu le plac ochelarii. Ei sunt oameni simpli şi sănătoşi” (ceea ce îmi aduce aminte de o expresie afişată în colţul străzii noastre pe un panou: “Smile! Add a value to your face!” – Zâmbeşte ca să ridici valoarea feţei tale). Iar Maria adaugă observaţia ei de peste ocean: “Americanii or fi naivi dar nu proşti” (cu multă dreptate, căci în puţinul timp petrecut în New York, în perioada noastră de dezmeticire şi adaptare, nu ştiam ce să credem despre românii “deştepţi” care fie stăteau pe welfare şi vindeau crenvurşti ilegal în Manhattan fie, şofând taxiuri, înşelau la contoarul maşinii – toţi sfârşind prin a fi prinşi şi penalizaţi usturător). Autorul îşi alege cu grijă numele personajelor şi este atent la simbolistica lor, aşa cum a

71

fost cu răţoiul Rupert. Dovadă că numele nu sunt întâmplătoare este comentariul făcut de însuşi autorul prin gura Mariei asupra numelui noului ei prieten, Zaharia Lungu: “Nu e lung. Cât priveşte dulceaţa din Zaharia, abia urmează să fie testată”. Astfel numele celor câtorva personaje pentru care se simte nevoia unei nominalizări par să ascundă un anume sens: Gherasim pentru cel care sfârşeşte a se întitula “the best psychic in America” (nume amintind de poetul suprarealist Gherasim Luca, autorul printre altele a cărţilor Le Vampire passif şi Le Sorcier noir), Beverly pentru secretara americană cam aeriană dar inspirând superioritate (amintind de Beverly Hills, localitatea stelelor peliculei de celuloid), Steven Straight pentru un detectiv care merge direct la obiect. La fel este numele Pilar Pomelo ales pentru filipineza firavă, cel de al doilea suflet, pe lângă Maria, de care se ataşează eroul principal (dacă Pomelo, portocală mare, nu spune prea mult, în schimb Pilar trezeşte legătura cu un nume extrem de răspândit în lumea hispanică, după Maria del Pilar - imaginea Fecioarei Maria, Maică a Domnului, pe un stâlp, apărută privirii Sfântului Apostol Iacov pe drumul său spre Ierusalim - apariţie foarte mult iubită şi sărbătorită în ultimele patru decenii în Filipine). În fine numele eroilor principali, Anghel şi Maria, ca la Bunavestire, permit o transfigurare a relaţiei umane, cu substratul nădejdii şi iubirii, singurele puncte de reazim, în încercările atât de grele prin care trec cei doi. “În lipsa ta, am început să vorbesc mai mult cu Maria din icoane”, scrie la un moment dat eroul. Acest transfer de la Maria pământeană la cea celestă este pe deplin motivat de persistenţa eroului în a nu înceta să creadă în iubire şi în aspiraţiile sale, în ciuda faptului că iubita sa reală se retrage încet dar definitiv din scenă. Iar cartea (şi cea din urmă scrisoare) se încheie cu rândurile ce pot sugera o generalizare umană, deasupra evenimentelor zilnice şi perisabilităţii timpului: “Aici sunt, Neprihănită Fecioară. Îţi scrie nevrednicul tău anghel, stafie la Amos House”. Cartea Dragă Maria se citeşte cu interes şi participare. Stilul lui Constantin Eretescu este sobru, direct, fără înflorituri. Nu lipsesc însă imagini savuroase (“scârţâiau norii pe cer aşa cum îi auzeam când se schimba scena la Teatrul Bulandra”) şi un uşor umor, prezent în această carte prin zicalele “vărului Gicu”, citat la tot pasul (“Greu îi săracului a trăi şi bogatului a muri”, “Din doi săraci s-a făcut o pereche de calici”, “Boierul se plimbă dimineaţa ca să fie liber după masa”, “E mai bine să nu ţii lupul de urechi”, “Pentru tine mă atârn de lună cu dinţii”). Cartea nu se ocupă decât foarte tagenţial de realitatea românească


72

PERSONALITĂŢI ACCENTUATE

comunistă, având avantajul focalizării pe experienţa unică a imigrantului, dar autorul nu se poate abţine să nu trimeată ceva săgeţi, cu aluzii la peisajul intelectual al ţării: “idea de a da câinelui numele prea măreţei stăpâne a ţării” (Elena), “în lipsa bucuriilor materiale, ne hrănim în vremea din urmă cu poezie. Avem nişte poete fantastice” (Ana Blandiana), “culoarea fecalei, cum are să se exprime peste puţin un prea rafinat cărturar al nostru (H.R. Patapievici în Politice, Ed. Humanitas, 1996 – un uşor anacronism pentru timpul desfăşurării acţiunii, aprilie-septembrie 1968, dar scuzabil dat fiind incluziunile de fantastic, peste regulile de timp ale romanului). În încheierea lecturii cărţii ne rămâne în urechi vocea unei americane, Beverly, care imită cu un umor involuntar, sonoritatea expresiei româneşti de dezamăgire, spusă pe şleau fără eleganţă, de către prietenului ei român Gherasim în plină lume americană: “Vaie cuiunoosu”. Ce putem conclude după ce întoarcem ultima pagină? Este Dragă Maria un roman de dragoste sau un roman

ORIGINI nr. 1-2-3/2010

simptomatic pentru o perioadă dramatică, dureroasă şi adesea tragică, cu traume care lasă urme de neşters, perioadă trăită de un număr mare de oameni şi care trebuia făcută cunoscută? O discuţie în acest sens stârnea Eugen Simion la apariţia romanului lui Marin Preda “Cel mai iubit dintre pământeni”, o carte care la vremea ei a fost extrem de relevantă şi în care unii vedeau istoriile amoroase ale eroului, analizate cu mare pătrundere psihologică, iar alţii – un roman politic. Nu ştim dacă noua carte a domnului Constantin Eretescu va avea un impact asemănător. În tot cazul este un document zguduitor, al unei perioade de “botez” dur şi sacrificial, prin care au trecut toţi care au fugit din hotarele comuniste de dorul libertăţii, un document în care ne recunoaştem şi care se cerea a fi scris. O carte care stă la loc de cinste in literatura problemelor autentice ale exilului şi care trebuie citită. Mulţumim remarcabilului scriitor Constantin Eretescu pentru munca sa de pionierat în acest domeniu. Icerimiliu mortea medit ompl. Ignatus.

DAN DAVID VIA NU MAI E VIE (Fotografii care nu se mai fac)

Stau în vie, privesc spre cer. Nu mă sperie infinitele-i depărtări. E aproape la fel ca atunci când nucul era tânăr, Când tata vopsea troiţa în fiecare an, Când drumul în deal îl făceam împreună. Acum cerul e mai fierbinte, parcă. Păsări din metal îi scriu semne pe obraz; Linii şi puncte albe. Riduri care încet dispar. Nucul e bătrân; o ruină, stafie. Troiţa a fost smulsă şi pusă pe foc. Nici noi nu mai suntem aceiaşi; Nici via nu mai e vie. E doar un loc oarecare. Cineva a cultivat porumb; a rămas ne cules. Abia vă mai vedeţi printre tulpinile uscate, Fraţii mei. Apropiaţi-vă unul de altul şi numai plângeţi. Fotografia nu vă poate şterge lacrimile. Nici feţele schimonosite de tristeţe Nu vi le poate îndrepta. Undeva sus pe cerul înalt, Cursă Bucureşti- Viena

Alunecă tăcută ca o pasăre din hârtie. Nu ştiu dacă ne vom mai întoarce vre-odată în deal. Via a murit pentru noi. Via nu mai e vie. 2009

VIS CU OCHII DESCHIŞI

Mi-e teamă să închid ochii. Nu de întunericul copleşitor, ostil, Marmoră apăsătoare pe creştetul meu. Nu de căderea într-un ocean de funingine, Într-o lume neînţeleasă, în vid. Ştiu ca în spatele pleoapelor îmbrăţişate Va apărea chipul tău din secunda plecării. Oh, dacă aş putea dormi cu ochii deschişi! O clipă măcar. Cât îi ajunge nopţii să ucidă o zi. Risipită în flori, Te-aş visa un fluture galben în corola mirării, Şi m-aş trezi. 2009.


ORIGINI nr. 1-2-3/2010

TEXTE ŞI TIMP

73

GABRIEL STĂNESCU

ÎNSEMNĂRI DIN PÂNTECELE BALENEI S-a scris mult despre Petre Ţuţea în ultimii ani ai vieţii sale şi câţiva ani după. Omul, de o oralitate proverbială, fascina. Mulţi comentatori l-au apropiat de Socrate luând ca termen de comparaţie acelaşi tip de discurs. Recenzia la volumul întâi al tratatului său de antropologie creştină Probelemele sau Cartea întrebărilor îi prilejuieşte lui Gheorghe Vlăduţescu o situare a filosofului nostru într-o strălucită descendenţă. El spune, aproape concluziv, că geniul lui Ţuţea nu a stat în răspuns, ci în întrebare. Autorul articolului enumeră încercarea de reconstrucţie filosofică a lui Petre Ţuţea printre marile momente ale gândirii, pentru că orice exerciţiu filosofic nu e altceva, motivează autorul, decât precumpănitor aporeic, în sensul în care filosofia reprezintă întrebarea omului faţă de sine şi de lume. Nu întâmplător excursul în istoria filosofiei devine şi în acest caz obligatoriu. Starea esenţială a platonismului este interogaţia. Metafizica lui Aristot e aporeică atâta timp cât reprezintă un sistem la problemele-întrebări. Thoma îşi comentează Suma theologică pe chestionarea metodică; sintagma „Dubito ergo sum“ a lui Descartes şi mai târziu Critica raţiunii pure a lui Kant, dar şi Fenomenologia spiritului, capodoperă hegheliană, sunt toate scrise în regim interogativ aporetic. Revenind la intenţia omului, aceea de a întreba, de a provoca şi de a se provoca, Gheorghe Vlăduţescu îi citeşte geniul interogativ al lui Ţuţea într-un registru interogativ, neliniştit cu sine, provocator chiar. Oralitatea are limitele ei, iar a-i atribui lui Ţuţea intenţia de a construi un sistem sau un proiect filosofic este o blasfemie. Mai degrabă, un tratat de nelinişte ca acesta reprezintă un apel la limpezire, la clarificare, prin „îndrăzneala aproape fără seamăn la noi, de a întreba radical“. Dacă nu vom citi pe Ţuţea prin această Carte a întrebărilor îl vom pierde, pentru că geniul său n-a stat în răspuns, ci în interogaţie. * Scriitorul Nicolae Balotă, deţinut politic în anii obsedantului deceniu, ca atâţia alţi intelectuali români, fără nici o vină, evocă într-o mică istorie parabolică care nu e mai puţin o istorie adevărată, cazul unui personaj nimerit dintr-o eroare în celula celor câţiva deţinuţi care-şi ispăşeau pedeapsa pentru acuza de înaltă trădare. E vorba de Grigore M., care avea întregul corp tatuat cu desene

şi cuvinte. În 1945, omul a plecat să-şi caute mama internată în nordul Moldovei. Urcase într-un tren care repatria soldaţi sovietici. A adormit şi a trecut frontiera. S-a trezit la Cernăuţi, în Bucovina, oraş smuls din trupul României şi ataşat la Uniunea Sovietică. Nemaiputând reveni în patria sa, tânărul s-a lansat într-o serie de îndeletniciri şi furtişaguri mărunte. După prima arestare urmează anii lagărului de reeducare. Urmează o a doua arestare. Încearcă să redobândească cetăţenia română. Trece clandestin în România, dar e arestat şi închis de ruşi. În ţara sa nu se mai poate întoarce. Având domiciliu obligatoriu în regiunea Stalingrad, lucrează pe un şantier. Se pare că se potolise, când află de un decret privind repatrierea unor cetăţeni străini. Goneşte la Moscova cu o motocicletă furată, lasă şantierul şi se duce la Ambasada R. P. R. Se vede astfel expulzat din Uniunea Sovietică. Bucuria i-a fost scurtă; câteva luni mai târziu, după demersuri fără rezultat la Ambasada Sovietică din Bucureşti, Grigore e arestat de grănicerii români pe frontiera cu U. R. S. S. * „Când începe o treabă românul îşi face mai întâi o cruce.“ De ce? se întreabă Nae Ionescu într-un articol publicat în Cuvântul, în 1931. „Să mărturisim Paştele!“ Nu doar pentru a-l chema pe Dumnezeu în ajutor, ci dintr-un motiv mult mai exact, mai pragmatic, ca să zic aşa: „ca să pună acţiunea lui sub egida lumii celeilalte, de la care totul purcede, ca să deschidă înspre realităţile lui concrete, poartă prin care să pătrundă Puterile şi Stăpâniile, ca să restabilească unitatea originală dintre Dumnezeu şi Creaţiune.“ Ce text greu de înţelesuri pentru puterile noastre de a pricepe! Lumea satului românesc, astăzi doar o fosilă a unui animal preistoric cândva organism viu, având propriile sale valori morale, obligatorii întregii obşti... Azi în România – şi nu numai la noi – lumea nu numai că a uitat să facă cruce când începe o acţiune, sau când se aşează la masă, refăcând aşadar unitatea aceea primordială dintre Dumnezeu şi Creaţiune, cum spune Nae Ionescu. Lumea aceasta nouă a oraşelor a pierdut prin desacralizare o serie de sensuri şi semnificaţii originare creştine, fie prin laicitate, fie prin ignoranţă, aşa cum un organ care nu funcţionează se atrofiază. Invocarea


74

TEXTE ŞI TIMP

acelei stări de început, în care Dumnezeu se afla pe punctul de a face lumea armonizând contrariile, nu poate să nu ne ducă cu gândul la versul din Scrisoarea I: „pe când fiinţă nu era, nici nefiinţă...“ În Dimensiunea românească a existenţei Mircea Vulcănescu insistă asupra ideii că lumea, petrecându-se în spaţiu şi timp, este „o devenire, o curgere“. Gândul fiinţei proiectându-se spaţial sau temporal, „firea e o petrecere în lume ori în vreme.“ Lumea se desfăşoară în spaţiu, dar într-un anume timp al ei. De aceea, vremea nu este nimic altceva decât „lumea în prefacere“, ea având pentru fiinţa umană nu numai un „fir“, dar şi un „cuprins“. Dincolo de aceste determinaţii, vremea are şi un caracter, în sensul că ea se împlineşte. Vremea are totodată şi adâncime, ceea ce presupune că toate lucrurile trec, că fiecare are şirul lui de prefaceri, adică există desfăşurări paralele sau care se întrepătrund. În acest fel devine posibilă tâlcuirea „semnelor vremii“, nu doar a ploii şi a viscolului, sau a vieţii, dar şi a războaielor, a evurilor sau a eonilor. Esenţială pentru concepţia lumii româneşti este vasta solidaritate universală, dar şi ideea că toate lucrurile au un sens, că „lumea este o carte de semne“: „Existenţa românească se desfăşoară într-un fel de lume de basm, în care ceea ce numim «realitate pozitivă» se destramă într-o pluralitate dinamică şi animistă, în care interpretarea îşi caută totdeauna semnele bune sau rele“. Concluzia filosofului este că, pentru român „a fi prezent în timp şi spaţiu“ nu reprezintă nici un fel de „plus de fiinţă“ faţă de a fi în orice timp şi în orice loc. Ce înseamnă aceasta? Că avem de-a face aici cu un „element de intemporalitate şi de aspaţialitate a existenţei“, total diferite de atitudinea existenţială a Apusului. Revenind la oile noastre, nu putem să nu ne întrebăm ce se întâmplă când românul uită să-şi facă cruce începând o treabă? Mai poate avea loc această restabilire a unităţii originare dintre Dumnezeu şi

ORIGINI nr. 1-2-3/2010

Creaţiune? Nu cumva efortul lui, care presupunea sacralitatea, devine tot mai greu de realizat , tot mai anevoios, până într-acolo încât munca îl dezgustă, pentru că îl înstrăinează de adevărata sa natură umană? Oare nu leneveşte, se conservă, e nedecis, se răzgândeşte, e ros de scepticism? E lacom, invidios pe cel care are mai mult, dar paradoxal, vrea şi el acel „mai mult“, sigur fiind că i se cuvine de la sine. În situaţii limită, în care trebuie să ia o decizie, el tergiversează. Poate că toate aceste trăsături fac parte dintr-un minus de destin. Nu pot fi însă aruncate în cârca românului, aşa cum a făcut-o D. Drăghicescu, în „Psihologia poporului român“, dar şi alţii, relativ recent. Minusurile de destin coexistă cu plusurile fiinţei, defectele cu calităţile. Ele stăpânesc toate firea umană. Problema e ce faci, ca om să-ţi păstrezi o fiinţă nealterată în faţa acestor încercări ale sorţii. Aici intervine credinţa. Căderea omului în Istorie, cum spune Eliade, n-ar trebui să ne sperie, ci să ne întărească. Iar la teroarea istoriei trebuie răspuns prin Creaţie. Sigur, nu putem fi egalii lui Dumnezeu prin aceasta, dar câştigăm astfel dreptul la nemurire printre popoarele lui. * Într-un alt articol, publicat doi ani mai târziu, Tristia, Nae Ionescu vorbeşte despre suferinţele lui Christos Dumnezeu, trădat chiar de apostolii săi. Prin extrapolare, trădarea e o practică omenească şi istoria umană e plină de astfel de trădări. Altfel spus, un arhetip. Despre o astfel de adormire a spiritului omului Nae Ionescu vorbeşte ca despre o tragedie a existenţei, căci din suferinţa lui Iisus a ieşit lumea. Ea stă sub semnul acestei tragedii. Grav e nu că lumea stă sub semnul acestei tragedii, ci că de la această tragedie a omului Dumnezeu şi-a întors faţa. Aşteptăm mereu ca Dumnezeu să fie bun, să ne ocrotească, să ne sprijine în tot ceea ce facem. Dar noi? Cum răspundem acestei bunătăţi? Ce face ca Dumnezeu


ORIGINI nr. 1-2-3/2010

TEXTE ŞI TIMP

să nu-şi întoarcă faţa de la noi? Când ceva pozitiv se întâmplă cu noi, credem că Dumnezeu a intervenit în favoarea noastră. Dar nu v-aţi gândit că tot ce facem nu e altceva decât un şir de încercări iniţiatice şi că suntem parte a tragediei lui Dumnezeu? Căci ea nu poate fi concepută şi altfel: ca tragedie a lui Dumnezeu de la care îşi va fi întors faţa omul, lăsându-l singur, părăsit, cum a spus Léon Bloy? Naraţiunea din Tristia începe în Grădina Ghetsemani, în care Iisus roagă pe ucenici să-l aştepte până când se va ruga. Iisus era chinuit de premoniţia sfârşitului, înspăimântându-se şi zbuciumându-se pentru că ştia că merge la moarte. De trei ori s-a întors către ucenicii săi apropiaţi, cerându-le să privegheze cu el şi de trei ori ei l-au părăsit, adormind şi neştiind ce să-i răspundă. Ei nu mai erau cu el. Exact în acest ceas în care el avea mai multă nevoie de ei, mai mult ca oricând. Şi aceasta în pofida marii lui iubiri pentru ei. Subiectul articolului lui Nae Ionescu are o justificare morală: „Simon Petru doarme. Şi noi toţi - ca el. Şi de aceea, până şi iubirea e suferinţă. Lumea se răsuceşte în durere ca o râmă pusă pe jăratec. Şi Dumnezeu odată cu ea... Iar sudoarea lui, ca picături de sânge, picură pe pământ.“ * Spurcată vorbă: „Românii nu pot alcătui un popor, pentru că valorează cât o turmă“. (Horia Roman Patapievici). Atentatul acesta la însăşi fiinţa neamului, la unitatea limbii şi a culturii, la istorie, la faptele mari ale românilor, înţelese ca răspunsuri la pretenţiile imperialiste ale marilor puteri din toate vremurile, te face să arunci o privire înapoi, la tre¬cutul înaintaşilor. Să nu însemne istoria noastră nimic? Atunci cum de am rezistat, ca popor, mai bine de două mii de ani atâtor invazii şi atâtor puteri potrivnice? Categoric, afirmaţia nu numai că e falsă, ci e şi tendenţioasă, fiind cu referire directă la români, pe care, din principiu, nici un scelerat de orice naţie ar fi, nu-i agreează. Dar unul de-al tău? Dovada cea mai concludentă a supravieţuirii noastre e aceea că pe teritoriul românesc, străinii care au vrut să se aşeze şi să rămână, de la soldaţii lui Traian până la evreii alungaţi din Imperiul AustroUngar, au fost asimilaţi, devenind dacă nu români, în cel mai bun caz „buni români“, cum spune Nae Ionescu. * Circulă pe Internet un text despre o prioritate românească necunoscută: “Putini sunt cei care stiu ca simbolul Parisului, celebrul Turn Eiffel, a fost realizat dupa o tehnologie descoperita in Romania de proiectantul şi constructorul Gustave Eiffel, care a importat-o de la noi.

75

Dupa ce a absolvit cursurile Politehnicii din Zürich, inginerul Gheorghe Pănculescu ajunge să lucreze în cadrul companiei Eiffel, la recomandarea marelui scriitor VasileAlecsandri. în 1878, Pănculescu revine în ţară pentru a construi calea ferată Bucureşti- Predeal. În acea perioadă, inginerul inventează un sistem de îmbinare a traverselor de cale ferata, care avea să revoluţioneze construcţiile metalice. Astfel, datorită metodei de montare a şinei pe traverse în afara spaţiului caii ferate, Pănculescu a reuşit să termine lucrarea concesionată în mai puţin de un an, deşi termenul era de aproape cinci ani. Pănculescu l-a găzduit pe Gustave Eiffel Impresionat de proiectul inginerului român, Gustave Eiffel se deplasează special la Vălenii de Munte pentru a-1 intâlni pe Pănculescu, cel care avea să devină inspector general al Cailor Ferate Române. Eiffel a vrut să vadă tehnologia folosită de acesta la montarea căii ferate. În 1879, în casa unde se află acum Muzeul “Ni- colae Iorga“, francezul a fost găzduit de Pănculescu şi a fost impresionat de geniul romanului. Aici, Gustave Eiffel, care avea să devină celebru, i-a vorbit gazdei despre proiectul său, înălţarea unui turn ieşit din comun, la Paris. Împreună au discutat despre adaptarea tehnicii inventate de Pănculescu la construcţia turnului, folosind subansamble metalice confecţionate la sol şi asamblate după aceea, pe măsură ce se înălţa lucrarea. Interesant este şi faptul că destinul celor doi ingineri avea să se încheie, în acelaşi an, 1922. Profesorul Eugen Stănescu de la Muzeul Judeţean de Istorie şi Arheologie s-a numarat printre puţinii cercetători ai acestui inedit episod. A fost special în Franţa pentru a studia cât de cunoscut este aportul inginerului roman la ridicarea simbolului oraşului luminii. Studiind documentele acelor vremuri, profesorul a găsit un studiu intitulat “Communication sur Ies travaux de la tour de 300 m”, datat 1887, în care celebrul inginer Alexandre Gustave Eiffel precizează că turnul care îi poartă numele nu s-ar fi putut construi dacă nu ar fi aflat de tehnica inovatoare folosita de inginerul român Gheorghe Pănculescu la construcţia tronsonului de cale ferată Bucureşti- Predeal. Din păcate, numele romanului este mult mai cunoscut in Franţa decât în ţara unde s-a născut. Doar la insistenţele profesorului Stănescu, o şcoală generală din Vălenii de Munte poartă de la începutul acestui an numele inginerului Pănculescu.”


76

INTERVIU

ORIGINI nr. 1-2-3/2010

ŞTEFAN DE FAY : "AVEM O DATORIE FAŢĂ DE TARA CARE NE-A DAT LIMBA SI CULTURA" mărturii despre ei au ajuns până în zilele noastre. Dar şi alte familii pot avea o istorie la fel de bogată, dacă nu chiar mai bogată şi uneori mai onorabilă, decât familiile care s-au bucurat de atenţia istoricilor Aşa că, în timp, unii vor fi descoperiţi şi vor deveni celebri, iar alţii, acum celebri, vor intra în uitarea cu care luptăm prin tot ce facem, fiecare pen¬tru familia sa şi pentru descendenţii săi. Aşa au făcut Ştefan J. Fay, Tatăl meu, aşa a făcut Voica născută Bogdan, Mama mea, aşa voi face şi eu, aşa face şi sora mea Maria Mănoiu, aşa vor face, sunt sigur şi copii noştri.

-Cum s-au manifestat aceste “capricii” ale istoriei, cum le numiţi, în cazul familiei dvs. ?

- În profesiunea de credinţă a tatălui dvs., Ştefan J. Fay, datată Paris, 10 octombrie 1993, acesta lasă de înţeles că originile familiei nu sunt româneşti. Ce ştiţi despre strămoşii dvs. paterni ? Cine au fost ei ?

- Pentru ca cititorul să aibe o imagine cât mai clară despre Ştefan J. Fay aş începe prin a reda textul profesiunii sale de credinţă : “Primul - şi cel ma puternic - atribut al apartenenţei la un neam ţine de cultura în care trăieşte omul. Eu nu-s român prin sânge, ci prin cultură, prin limbă. Limba şi cultura mi-au dat mie Patria. Ele m-au făcut român. Pe Tata, la răscrucea marilor întrebări pe care le punea istoria, l-a făcut român opţiunea pentru dreptatea cauzei româneşti în problema Transilvaniei. Pentru el, dreptatea i-a impus atitudinea. Pentru mine nu a existat chestiunea alegerii. M-am născut într-o cultură, într-o limbă, într-o privelişte dominată de această limbă al cărui farmec şi bogăţie transcendentală le-am simţit din copilărie ; nu pot să le aparţin decât lor, adică României. Ştiu că această Românie este asediata fară încetare de toţi duşmanii şi chiar prietenii ei, dar nu mă voi preda celor care încearcaă a-mi jefui ori denigra Patria.” Textul acestui credo se găseşte, cel puţin pentru Tata, la capătul unei foarte lung periplu al familiei. Fiecare din noi purtăm în sufletul nostru istoria familiei din care coborâm. Prin cine ştie ce “capricii” ale destinului, de unele personaje istoricii şi genealogiştii s-au ocupat şi astfel,

- În cazul familiei noastre, trebuie să aduc trei mulţumiri pentru scoaterea ei din uitare. In primul rând Tatălui meu, Ştefan J. Fay, scriitor, care între 1942 şi 1997 s-a preocupat de strângerea informaţiilor documentare pentru a scrie istoria familiei ; apoi o contribuţie importantă a adus-o prietenul nostru, genealogistul şi profesorul universitar dr. Mihai Sorin Rădulescu ; deasemenea trebuie să mulţumesc genealogiştilor francezi, şi sunt mulţi aceştia, care, fară să avem vreun contact direct cu ei, s-au preocupat de genealogia familiei noastre aducând la suprafaţă nume şi date care coboară departe în timp; sunt cei de pe situl Geanet. fr. Deviza familiei noastre este Par toute voie chemine care ar putea fi tradus cu Pe orice drum îmi găsesc calea. începuturile familiei le găsim, atât după Tata cât şi după Mama, foarte departe în negura timpului. După Mama, familia se trage din vechea familie Bogdan, a descălecătorului din Moldova. Din partea Tatei, familia vine din Franţa, iar numele provine de la cel al localităţii care, înainte de cruciade, se numea FAYUM.

- Puteţi încerca să schiţaţi, chiar şi sumar, genealogia paternă ?

- La începuturile ei, ramura franceză a familiei se numea Chapteuil (dar o găsim şi sub numele Capdeuil). Familia se stabileşte în fieful baroniei ei din localitatea Fay sur Lignon (din zona Velay, numită până în 1921 Fay le Froid) de la poalele munţilor Mezenc şi îşi adaugă numele baroniei devenind Chapteuil de Fay, pentru ca, mai târziu să rămână numai de Fay. După mai mulţi genealogişti francezi (vedeţi situl internet Geanet citat mai sus), cel mai îndepărtat


ORIGINI nr. 1-2-3/2010

INTERVIU

strămoş ar fi Saint Ursain, cunoscut şi sub numele latin Saint Ursulis şi care ar fi trăit pe la anii 260 (nu-i o greşeală !) Există documente care atestă continuitatea familiei de-a lungul următorilor 700 de ani. Apoi, la 1095, îl găsim pe Pierre de Fay care, la chemarea Papei Urban al V-lea, de la Clermond Ferrand, pleacă în prima Cruciadă. Astfel blazonul familiei figurează înaintea anului 1840 în Sala Cruciaţilor din Palatul Versailles. Jean-Claude Morel în monografia sa « Fay sur Lignon » menţionează trei băieţi ai cruciatului Pierre de Fay : Sylvion, Pons şi François. După J.C. Morel, François de Fay a fost unul dintre cei opt cofondatori al Ordinului de Malta. Pot spune că încerc o intensă emoţie ca 900 de ani mai târziu să fiu primit în Ordinul cel mai prestigios din lume la naşterea căruia un de Fay a fost cofonda-tor. Familia de Fay numără peste 40 de cavaleri ai Ordinului de Malta dintre care trei se odihnesc în Catedrala Ordinului din la Valetta.

- Şi totuşi, cum s-au învălmăşit drumurile istoriei, astfel încât strămoşii dvs. să ajungă şi pe meleagurile noastre?

- În secolul al XII-lea, familia de Fay a ajuns la curtea regelui Ungariei, Bella al IV-lea. După celebrul Szabolcs de Vajay, preşedintele Asociaţiei Mondiale a Genealogiştilor, documentele atestă fară greş prezenţa familiei la curtea regelui cel puţin din anul 1188 prin Rugaci de Fay (probabil maghiarizarea lui Rogerius). Apoi, fiii acestuia, Don şi Bamabas de Fay, participă în 1241, alături de Regele Bella, la bătălia cu turcii, de la Saiou-Muhi. Bamabas cade în luptă. Regele îşi pierde calul. Pe blazonul familiei este ilustarată scena în care Don de Fay ţine dârlogii calului său pe care-1 dă Regelui pentru a-1 salva. Calul se cabrează, îl loveşte pe Don la umăr cu copita şi legenda spune că Regele l-a întrebat pe Cavalerul Don: Fajiy Fay ?, adică Te doare Fay ? După bătălia pierdută de rege, Don devine curierul personal al Regelui Bella al IV-lea. Tot legenda spune că Regele dorind să-l înnobileze pe Don de Fay pentru bravura şi fidelitatea sa, s-a lovit de faptul ca Don avea deja titlul nobiliar de baron din Franţa şi deci nu putea fi re-înnobilat. Atunci regele ar fi decis ca, în loc ca Don să ia numele proprietăţii ce i se dăruia la Abauy, proprietatea să primescă numele Fay al cavalerului. Familia de Fay a stat sute de ani în Ungaria devenind, pentru o bună perioadă de timp, una dintre cele mai importante familii. De exemplu, în secolul al XIX-lea, scriitorul şi fabulistul Andraş Fay este unul dintre iniţiatorii Academiei Maghiare, fondator al Băncii Naţionale Ungare şi primar al Budapestei.

- Cine a fost primul strămoş care s-a născut şi a trăit

77

pe actualul teritoriu al ţării noastre?

- Bunicul meu după Tata, Iosif de Fay, s-a născut în Transilvania şi s-a căsătorit cu Gabriela Kemeny, descendentă din Ioan Kemeny. A fost mai întâi Căpitan de Făgăraş, apoi Principe al Transilvaniei. Ioan Kemeny se trăgea din familia Micula de pe Someş cu numele maghiarizat în Kemeny. Iosif de Fay, la îndemnul insistent al lui lui Octavian şi Eugen Goga, al lui Octavian Tăzlăuanu şi al altor mari patrioţi români, a fost deputatul secuimii din Odor-hei în Parlamentul României, iar discursul său în româna pe care abia o învăţase pentru acea ocazie, pe 19 februarie 1920, nu numai că a fost ovaţionat, dar şi remarcat de Nicolae Iorga, pe atunci Preşedintele Parlamentului. Regele Ferdinand i-a propus bunicului meu intrarea în diplomaţie. A fost numit responsabilul Legaţiei Române de la Tokyo şi, învăţând pe lângă alte 13 limbi şi japoneza, a fost ales de ansamblul Corpului Diplomatic din Japonia să ţină discursul la aniversarea Mikadoului. Apoi a ajuns prim secretar de ambasadă la Bruxelles unde se pare că a fost asasinat. In orice caz, a fost găsit fară viaţă, în condiţii neelucidate. Pentru meritele sale, a fost decorat cu: Coroana României, Steaua României şi Ordinul Soarelui Răsare al Japoniei.

- Dar ascendenţa genealogică pe linie maternă?

- Cred că nu greşesc prea mult afirmând că şi din partea Mamei moştenesc o istorie la fel de bogată care începe de la Bogdan Descălecătorul şi şerpuieşte printre marile familii din Moldova: Muşatinii, Cantemir, Rosetti, Ghika. Monseniorul Vladimir Ghika, de la care am primit în august 1952 prima împărtăşanie, era unchiul Mamei. Povestea spune că la Căiuţi, în conacul familiei, s-au pregătit multe din cele ce au dus la Unirea Moldovei cu Muntenia. Se spune, deasemenea, că fiul hatmanului Răducanu Rosetti, şi el pe nume Răducanu, i-ar fi dat lui Cuza o moşie pentru ca astfel Cuza să poată candida la domnie. Străbunii Bunicei mele vin din Scoţia, Irlanda şi Anglia prin familia Wemiss Swan, stabilită tot în Moldova pe la 1880. Dar pentru că istoria Moldovei este mult mai cunoscută de cititor, nu voi insista mai mult.

- V-aţi format într-o familie nu numai cu o genealogie impresionantă, ci şi cu variate preocupări literare şi artistice...

- Într-adevăr. Mama a terminat dreptul, dar a fost cercetătoare în domeniul istoriei şi al limbii române. A creat un dicţionar unic de corespondenţe între limba română, bretonă şi, prin ea, cu cea presupus celtă. A inventariat şi analizat circa 400 de cuvinte


78

INTERVIU

din limba română, care nu au etimologie slavă, cum afirmă unii lingvişti, ci au rădăcini mult anterioare. Ele sunt celte ! Când mijloacele financiare îmi vor permite, voi publica acest dicţionar de excepţie şi extrem de valoros, cred eu, pentru România. Cu acelaşi prilej vor fi traduse, cel puţin în franceză, şi cărţile Tatălui meu, cele care se pretează pentru ca publicul francez să cunoască mai bine această Ţară care este România. Celelalte cărţi ale lui Ştefan J. Fay (precizez că şi-a adăugat la nume iniţiala „J” în amintirea Tatălui său pe care îl venera) vor fi reunite în cofrete pe teme şi reeditate în limba română.

- Totuşi, aceasta nu reprezintă o premieră editorială... O buna parte a cărţilor sale au fost publicate la edituri clujene. Recent, aţi revenit în oraşul nostru cu prilejul lansării unui volum de corespondenţă al tatălui dvs. Ce vă leagă de Cluj ? Sau, poate, de oamenii săi ?

- Tata era mult mai legat de oraşul dumneavoastră decât mine. Se legase mai ales de oamenii Clujului: criticii şi istoricii literari Irina Petraş şi Mircea Popa, publiciştii Ilie Rad şi Constantin Mustaţă, profesorul Mircea Goga şi atâţia alţii pe care eu îi ştiu mai puţin şi le cer iertare că nu-i citez. Am venit toamna trecută ca să-l reprezint pe Tata la lansarea cărţii „De amiciţia”, o culegere de 200 de scrisori între domnul Ilie Rad şi Tata. El plecase deja în „altă galaxie” cum îi plăcea să-l parafrazeze pe Eliade. Tata a găsit în Clujul Transilvaniei în care s-a născut (la Iemut) oameni cu care s-a înţeles bine, dincolo de cuvinte şi cu care a fraternizat pentru acelaşi ideal fundamental, dincolo de orice polemică. Si după plecarea sa, tot de Cluj a rămas legat pentru că aici va apare volumul Fără-mituri, părţi din jurnalul său între 1948 şi 1989 sub îngrijirea Doamnei Irina Petraş.

- Din volumele apărute până acum, am înţeles că preocupările artistice ale tatălui dvs. nu se legau doar de literatură...

- Da. Tata nu a fost doar scriitor, ci şi sculptor. Ca ucenic al lui Ion Jalea, la 16 ani a realizat ştiuletele de porumb de pe piesa de 1 leu din anii 1940. De-a lungul vieţii, a făcut nenumărate portrete dintre care ultimele au fost patru bazoreliefuri ale nepoţilor lui: Pierre şi Serge de Fay, al Andreei Mănoiu, dar şi al lui Panait Istrati, acesta din urmă pentru a fi pus la una din casele în care a trăit scriitorul român descoperit la Nisa. Ştefan J. Fay a fost şi pictor. Pictor original şi cu multă personalitate. Ca portretist a creat o remarcabilă galerie de portrete care ne umple casa de istoria familiei, începând cu secolul al XV-lea prin Principele Ioan Kemeny, trecând prin al XVI-lea cu

ORIGINI nr. 1-2-3/2010

portretul lui Manolache Bogdan (decapitatul), apoi Dimitrie Cantemir. Hatmanul şi fiul său cu aceleaşi nume Răducanu Rosetti sau Grigore Ghika ne amintesc de secolul XVII şi XVIII. Ştefan J. Fay rămâne prin ceea ce a scris, a pictat şi sculptat, prin felul cum a trăit, un adevărat personaj de legendă iar eu, prin tot ce voi putea face, mă voi strădui să îl păstrez astfel în conştiinţa familiei, prietenilor şi românilor.

- Ce legătură există între biografia fabuloasă pe care aţi evocat-o anterior şi faptul că, în prezent, sunteţi Consul Onorific al României la Nisa ?

- De-a lungul vieţii, acumulăm cunoaştere, relaţii şi experienţă de viaţă pe care avem datoria, dar şi dorinţa, de a le transmite atât copiilor cât şi celor care sunt interesaţi. în ce mă priveşte, pot spune că am acumulat extrem de multe din toate acestea. Am fost un privilegiat. Graţie părinţilor am moştenit, veritabil tezaur, o istorie excepţională. Am trei băieţi (toţi trei vorbesc româneşte) cărora încerc să le transmit tot ce pot cu fiecare ocazie care mi se iveşte. Şi văd că toţi trei sunt înscrişi pe panta reuşitei: Ştefan, cel mai mare dintre ei, este Consilier personal al unui Ministru din Franţa, Sergiu urmează cursurile de pregătire pentru examenul la şcolile superioare franceze, iar Pierre este în primul an de liceu. Dar cum disponibilitatea îmi este mult mai mare decât atât şi cum ei i se adaugă o altă dimensiune moştenită prin educaţie şi, aş zice, chiar genetic, numită patriotism (cuvânt pe care, din mare păcat, multă lume îl consideră prăfuit şi chiar jenant sau ruşinos de afirmat), atunci când mi s-a propus să fiu Consul Onorific al României la Nisa, sperând că voi avea ce face în această funcţie, am acceptat. Mai există, însă, şi un alt motiv pentru care am primit această onorantă funcţie, motiv moştenit mai întâi prin educaţie şi apoi prin convingere; îl citez pe Tata : avem o datorie faţă de ţara care ne-a dat limba şi cultura. Am acceptat şi pentru că am crezut şi cred foarte mult că trebuie făcută cunoscută România la Nisa. De aceea am creat Catedra-tribună a României « Dimitrie Cantemir » pentru conferinţe cum au fost : Mircea Eliade, Panait Istrati, Eugen Ionescu, dar şi Unirea Principatelor, Napoleon al IIlea şi Francmasoneria, Icoanele pe sticlă sau Casele tradiţionale româneşti. în acelaşi spirit, de a face cunoscută România prin ce are ea mai bun, se înscrie şi Săptămâna Filmului Românesc de la Nisa aflată la a treia ediţie, sau crearea unui Centru Cultural Franco-Român, noutate în Franţa şi deloc în concurenţă cu Institutul Cultural Român, ci dimpotrivă.

- La reşedinţa dvs. de la Nisa, acolo unde este şi consulatul, aveţi o bibliotecă românească de o bogăţie


ORIGINI nr. 1-2-3/2010

INTERVIU

extraordinară. Ce conţine ? Cum aţi constituit-o şi cum o îmbogăţiţi?

- Centrul Cultural Franco-Român va pomi având ca nucleu o bibliotecă excepţională de circa 10 000 de volume, în marea majoritate în franceză şi al cărui conţinut acoperă domenii cum ar fi istoria, religiile, ezoterismul, simbolismul etc. Este vorba de Fondul Paul Barbăneagră, prieten spiritual, cineast şi eminentă personalitate a exilului românesc în general şi, în special, al celui din Franţa. Acestui fond, care are calitatea de magnet cultural, i se vor adăuga câteva alte fonduri, mai modeste luate în parte fiecare, dar care vor însuma alte circa 15 000 de volume. Familia noastră va construi şi va pune la dispoziţie sediul acestui Centru Cultural Franco-Român, care va fi dotat cu un local pentru bibliotecă, cu săli de conferinţe, de proiecţie, de recepţii, de expoziţii etc. Tot aici va fi amenajat şi sediul Consulatului Onorific al României de la Nisa şi Reprezentanţa secţiei române a Ordinului de Malta pentru sudul FranţeiCorsica şi Monaco. În rezumat trebuie spus că, în mod normal, străbunii care stau pe umerii fiecăruia din noi nu ne lasă să facem orice, ei înceracă prin prezenţa lor istorică să ne înscrie pe noi, urmaşii lor, în aceeaşi albie a istoriei pentru a participa la rândul nostru la adâncirea ei.

Soţia dvs., doamna Ioana de Fay, este autoarea proiectului bisericii româneşti de la Nisa. Care este povestea acestui proiect ? Când va fi el finalizat?

- Ioana Glavce de Fay (a cărei familie are, de asemenea, o bogată istorie), este absolventă a Instituitului de Arhitectură „Ion Mincu” de la Bucureşti promoţia 1984. In martie anul trecut, Ioana a oferit parohiei de la Nisa proiectul unei Biserici dar, în ultimul moment, terenul a fost vâdut unui „fabricant de blocuri”. S-a căutat un alt teren. Pentru acest al doilea teren, s-a organizat la Bucureşti un concurs de arhitectură având ca temă construirea primei Biserici Ortodoxe Române la Nisa, concurs câştigat de ea. Biserica va fi în stil inspirat din cel Brâncovenesc. Va fi singura biserică cu mozaicuri exterioare din Franţa. Proiectul este gata şi cererea de permis de construcţie va fi depusă la sfârşitul lunii ianuarie. Cei peste 5 000 de români din departamentul Alpilor-Maritimi vor avea, în sfârşit, lăcaşul pe care şi-l râvnesc de acum zece ani, de la crearea primei Parohii Ortodoxe Române la Nisa. Parohie care a început cu mai puţin de 15 enoriaşi de Crăciunul anului 2001 şi care, de Paştele lui 2008 a întrunit peste 1 200 de credincioşi. Sunt cu atât mai bucuros şi chiar mândru, re-

79

cunosc, cu cât la originea acestui proiect s-au găsit numai patru persoane: Doamna Ileana Cotrubaş, celebra mezosoprană, Domnul Manfred Ramin, soţul Domniei sale, arhitecta Ioana Glavce de Fay şi cu mine. Primii copii ministranţi au fost Sergiu şi Pierre de Fay pe atunci în vârstă de numai de 9 şi 7 ani, iar primele icoane împărăteşti au fost oferite noii parohii tot de Ioana. Mai pot adăuga faptul că înrudirea familiei noastre cu Monseniorul Vladimir Ghika prin Mama care i-a fost nepoată, a făcut ca Episcopia catolică de la Nisa (care era la curent cu deschiderea „procesului” său de beatificare) să ne pună la dispoziţie cea mai frumoasă capelă din departament, cea a marelui seminar. Un alt „semn de sus” a fost ca prima slujbă să aibă loc, cum am spus, de Crăciun, adică de ziua de naştere, nu doar a Mântuitorului, ci şi a lui« Oncle Vladimir », Monseniorul Vladimir Ghika !

- După toată această fantastică şi aproape mitică biografie, a mai rămas, oare, ceva nespus?

- Dacă-mi permiteţi, aş adăuga că Ştefan J. Fay a plecat dintre noi aşa cum a dorit, în pace cu sine. Mai mult decât atât, graţie unui extraordinar hazard, pe care l-aş numi voia Domnului, la numai trei zile înainte de momentul despărţirii, a primit primul exemplar din ultima lui carte scrisă împreună cu publicistul clujean Ilie Rad: De Amiciţia. Apoi, la numai câteva minute, primea decretul prin care România lui aşa de dragă îi recunoştea eforturile întregii sale activităţi de scriitor pentru restituirea excepţionalei sale istorii, decret prin care i se decerna Ordinul Meritul Cultural pentru Literatură. A putut astfel să se despartă de noi în pace şi discreţie, aşa cum a trăit, şi, în plus, cu sentimentul că şi-a împlinit cea mai mare parte din datoria sa. Subliniez - numai în parte pentru că, în ultimele sale zile mi-a mărturisit regretul că nu a putut scrie despre cei pe care i-a cunoscut. Cartea s-ar fi numit : Portretele celor cincizeci care mi-au modelat viaţa. Este vorba de Mircea Vulcănescu, Octavian Goga, Ion Jalea, Constantin Noica, Mircea Eliade, Monseniorul Vladimir Ghika, George Enescu, Generalul Racoviţă-Cehan, Octavian Tăslăuanu, Mircea Cancicov, fraţii Cemovodeanu, Ferdinand Barch, Constantin Gane, Iura Kulibin, Esteban şi Dafina Voi-culescu şi mulţi alţii. Dumnezeu să-l ierte ! Şi cred, fară nici o exagerare şi orgoliu, că Bunul Dumnezeu va avea mult de căutat până va găsi ceva de iertat le Ştefan J. Fay. Pentru toate cele spuse aici (dar foarte incomplete), îndrăznesc să spun că Ştefan J. Fay a fost, este şi va rămâne un Sfânt laic. RADU CONSTANTINESCU


80

IDEI

ORIGINI nr. 1-2-3/2010

ANCA CHELARIU

IOAN PETRU CULIANU, GNOSELE DUALISTE ªI COSMOLOGIA LA ROMÂNI Afirmarea personalitatilor româneşti pe firmamentul cultural al lumii este neândoios un proces îndelung, admirabil, uneori supus încercărilor, cum a fost spre pildă campania pornită de curând împotriva lui Mircea Eliade, în ciuda căreia valoarea contribuţiei profesorului istoriei religiilor va rămâne pe scena internaţională un lucru de netăgăduit. Pe urmele marelui istoric al religiilor a păţit un alt român de mare distincţie intelectuală, Ion Petru Culianu, căruia, se ştie, i s-a curmat viaţa prematur în urma unui atentat care rămâne încă învăluit în mister. Lucrările Profesorului Culianu constituie o valoare excepţională pentru orice cercetător al culturii medievale îi nu numai. Volumul Gnosele dualiste ale Occidentului, Istorie şi Mituri, publicat inţial în italiană, apoi în franceză [ 1990], iar de curând în traducere românească [2002], trezeşte un interes deosebit prin bogăţia de material cercetat şi prin concluziile sale originale asupra dualismului religios, dar şi asupra dualismului în gen-eral. Ne vom opri în special asupra unei presupuse relaţii între dualismul bogomilic, mitul facerii lumii, şi plonjonul cosmic din folclorul româesc. În analiza sa privind dualismul cosmogonic 1. P. Culianu se opreşte asupra mitului plonjonului cosmogonic, ceea ce ne trimite la mitul cosmogonic românesc, şi la relaţia dualistă dintre cele două caracatere mitice Fârtate şi Nefârtate. Autorul trece în revistă pe scurt rezultatele cercetărilor motivului plonjonului (p. 22), începând cu A. N. Veselovski (1872) care a început prin a fi de părere că motivul este datorat răspândiri bogomilismului, dar a fost con¬vins de savantul finlandez Julian Kron că legendele dualiste sunt de origine uralo-altaică, continuând la puţin timp cu M. P. Dragomanov, care au recusoscut că dualismul cosmogonic nu putea fi de origine slavă, dar ajunge la conclugia ,genezei independente’ a motivului. La începutul secolului al 20-lea cercetătorul bulgar I. Ivanov a adoptat o atitudine mai prudentă, admiţând aria largă de răspândire a motivului. Aceste cercetări au fost completate de germanii Oskar Dahnhardt şi Wilhelm Schmidt, primul găsind originea plonjonului cosmic în Chadleea şi India, iar pe cea a dualismului religios în Iran, de unde s-ar fi răspândit

în aria slavă, culminând cu rezultatele şi interpretările istoricului religiilor, Mircea Eliade. (p. 23) Fără a intra în discuţii despre dulaismul gnostic şi bogăţia de aspecte legate de această mişcare religioasă, ar fi de reţinut că în opinia autorului gnosticii foloseau mituri dualiste care nu îşi au sursa nici în iudaism, nici în creştinism, nici în religia persană, ci în dualismul în sine (p. 13). De reţinut ar fi concluzia generală că, fiind răspândit în toată lumea, inclusiv în cea amerindiană, nu se poate afirma cu oarecare siguranţă locul provenienţei plonjonului cosmic. Dintre cele două aspecte ale mitului, plonjunul cosmic şi facerea lumii, ne vom opri asupra dualismului cosmogonic exprimat la nivelul creaţiei prin cele două principii eterne mai mult sau mai puţin antagonice care crează lumea. Mitul facerii lumii la români, aşa cum este găsit în culegerile de folclor din secolul al 19-lea, Elena Niculiţă-Voronca, Tudor Pamfile, Simion FI. Marian, I.A. Candrea, cuprinde două motive esenţiale: motivul apelor primordiale, din care Fârtatul îl trimite pe Nefârtat să scoată ‘sămânţa de pământ’, şi motivul creaţiei lumii de către două figuri fraterne aparent antagonice, purtînd numele de Fârtat şi Nefârtat, dar şi de Dumnezeu şi Dracul. Iată pe scurt, conţinutul mitului: la început nu era nimic, numai apă şi întuneric; deasupra apei plutea nişte spumă pe care au apărut un future şi un vierme. Fluturele deveni un tânăr frumos, Fîrtat, luminând totul în jur, şi acesta era Dumnezeu. Viermele s-a făcut Nefîrtat, o formă umană fară lumină, Satana. In altă variantă Dumnezeu şi Satana mergeau pe deasupra apei, şi când s-au întâlnit Dumnezeu a întrebat, "Cum te cheamă?” "Nefîrtate" a răspuns Satana, "Dar pe tine cum te cheamă?", "Fîrtate" a răspuns Dumnezeu. Această variantă dovedeşte că numele acestor două caracter mitice, Fîrtat/Nefîrtat, nu are legătură cu etimologia ulterioară legată de latinescul ‘frate’. După un timp, Satana se plânge că nu are pe ce se aşeza; Fârtat îi spune că poate să se scufunde la fundul apei şi să aducă puţin mâl cu care să facă pământ pe care să se odihnească, dar cu condiţia să aducă mâl numai în numele Fîrtatului; Nefîrtatul nu ascultă cererea Fârtatului vrând să-şi oprească pământ


ORIGINI nr. 1-2-3/2010

IDEI

pentru sine, şi tot nisipul i se scurge printre degete. Numai a treia oară când Nefîrtatul renunţă la intenţia sa reuşeşte să aducă nisipul la suprafaţă şi pământul este creat. Perechea Dumnezeu/Diavol care crează lumea se găseşte în variantele bulgare, ruseşti, ucrain-iene, poloneze, ca şi în regiunea baltică, în variante letone, estone îi finice. După cum am spus, cercetătorii slavi au recunoscut că mitul nu putea fi provenienţă bogomilică, cu atît mai mult, argumentează Mircea Eliade, cu cât mitul nu este găsit în textele bogomilice, şi nici nu este documentat în Serbia sau în Bosnia/ Herzegovina, leagănul sectei bogomilice. Existenţa variantelor din Ucraina, Rusia şi ţările baltice face supoziţia bogomilică şi mai dificil de acceptat pentru că, după cum se ştie, bogomilismul nu a atins aceste regiuni. Mai mult, prezenţa legendei bulgare în care Dumnezeu, mergând singur, îşi vede umbra şi strigă “ridică-te prietene!” şi astfel Satana se ridică din umbra sa , dovedeşte existenţa divinităţilor provenind din aceeaşi entitate, aceeaşi imagine, ceea ce contrazice provenienţa lor în dualismul gnostic, bogomilic. Important de reţinut ar fi concluzia lui M. Eliade, “A priori, nu este imposibil ca anumite credinţe ‘dualiste’ răspîndite în regiunile balcanice şi carpatodunărene să reprezinte vestigii ale credinţelor religioase din substratul traco-scit,” concluzie care deschide posibilitatea cercetătorilor de a căuta legăturile dintre mitul românesc şi elemente mitice indo-europene. Perechea gemelară românească din mai toate variantele româneşti publicate, Fărtat/Nefartat, Fîr-tatul/Nefîrtatul, Fârtachele, etc., ne trimite la perechea gemelară divină indo-europeană, şi la semnificaţiile lor complexe complementar-antagonice, interpretare care se apropie de dualismul cosmogonic analizat de I. Culianu. Autorul Gnoselor dă credit cercetătorului italian Ugo Bianchi, care afirmă: “Sunt dualiste religiile şi concepţiile de viaţă conform cărora două principii, coeteme sau nu, întemeiază existenţa, reală sau aparentă, a ceea ce există şi se manifetă în lume” (p.21-22), afirmaţie care concordă cu relaţia dintre cele două caractere mitice româneşti. Perechea gemelară din mitologia indoeuropeană constituie subiectul a numeroase studii de specialitate, printre care G. Dumezil oferă o prezentare detaliată a divinităţilor indiene Mitra-Varuna, unde Varuna este războinic, înfricoşător, cel “care crează şi modifică forme, şi care face legile naturii”; funcţia lui de protector al jurămintelor poate fi pusă în legătură cu “un obicei vechi indian, acela de a jura pe apă”, aspect important ce trebuie reţinut pentru înţelegerea perechii gemelare româneşti. Nu-

81

mele lui Varuna îşi are rădăcina în forma *uer, *var care înseamnă ‘a acoperi’, ‘a proteja’, ‘a lega’; dar mai există şi rădăcina indo-europeană *waar care înseamnă ‘apă’, în sanscrită var, vari ‘apă’ . Mitra este cunoscut ca ‘fârtat-ul’, ‘prietenul’, dar o prietenie care implică un legămînt, după cum şi numele lui o arată, venind de la rădăcina i-e *mei- ‘a schimba printr-o negociere’, ca în forma sanscrită mayate ‘el schimbă’ sau în latină munus ‘dar, obligaţie’, sau în slavonă mena ‘schimb, contract’, şi miru ‘pace, cosmos’, trimiţând la legămintele fraţilor/fârtaţi de cruce din folclorul românesc. Perechea Mitra-Varuna are o vechime considerabilă, fiind prima pe lista zeilor arieni; ei formează o unitate şi “...sunt, pînă la un punct sinonimi. Această colaborare este posibilă însă numai printr-o opoziţie congenitală: Varuna trebuie să fie definit ca opusul lui Mitra”. Varuna reprezintă puterile magice, întunecate, în timp ce Mitra este lumina, ordinea şi justiţia. Aceste opoziţii sunt complementare, ceea ce nu se reflectă în aceeaşi măsură în cuplul din Avesta de dată mai târzie, Mithra-Ahura, cu rădăcini în perechea iraniană Ohrmazd şi Ahriman, unul întunecat şi urît mirositor, celălalt luminos şi mirosind plăcut, unul născut prin sacrificiul fiinţei primordiale Zervan, celălalt din dubiul său. Zervan îşi promite împărăţia primului născut, ceea ce îl face pe Ahriman să spargă burta părintelui său şi să iasă primul. Deşi ar vrea să îl facă rege pe Ohrmazd, Zervan nu are de ales şi îl lasă pe Ahrimas să domnească nouă mii de ani. Tot ce crează Ohrmazd este bun şi drept, iar tot ce crează Ahriman este rău şi strîmb. Mitologia iraniană prezintă şi o altă pereche interesantă pentru această discuţie, şi anume Haurvatat, a cărui semnificaţie este legată de ape, dar şi de întreg, totalitate, şi Ameretat, care etimologic înseamnă ¡mortalitate, şi în acelaşi timp este stăpînul plantelor. James Darmesteter, în studiul său despre aceste divinităţi, explică Haurvatat prin zendă haurva, cu rădăcina i-e *har ‘a păstra, proteja’, posibil corelată şi cu rădăcina *uer, *var discutată mai sus. Cuvîntul haurva apare în sanscrită ca sarva, latină ser-vu-s, cu sensul de ‘păzitor, gardian, cel care păstrează, dar şi întreg, totalitate, universalitate’, cu alte cuvinte, cel care produce totul, avînd corespondentul vedic sarvatat, în greceşte holotes, cu sensul de ‘întreg’. Ameretat, după cum am spus mai sus, are rădăcina în a-mereta cu sensul ‘non-mortuus’, nemuritor, imortalitate, în vedică amrtatvan iar în greacă ambrosia; în cazurile de mai sus sufixul ‘tat’ este folosit spre a forma un substantiv abstract. Intr-o traducere în sanscrită a Yaşnei această pereche apare cu numele Avirdada, cu explicaţia în sanscrită apam patim, adică ‘stăpînul apelor’, şi Amirdada, adică vanaspatinam patim ‘stăpînul copacilor’. Analizînd înţelesul acestor noţiuni, care sunt adresate în textele


82

IDEI

de rugăciuni aveste fie ca divinităţi, fie ca concepte, Darmesteter conclude că Haurvatat şi Ameretat sunt zei, sau forţe divine, care dau abundenţă şi nemurire, după cum apa şi plantele sunt surse de sănătate şi imortalitate, concepte găsite frecvent în miturile despre soma, sau despre fântîna tinereţii veşnice. “Această credinţă este indo-europeană; ea exista deja în perioada în care grupurile erau unite, cu alte cuvinte, în timpul cînd strămoşii arieni din Asia şi cei din Europa locuiau împreună, avînd aceeaşi religie, aceeaşi limbă”. În lumea scandinavă avem cuplul Odin şi Ullr sau Tyr, împreună cu Wodhanaz şi Tiwaz sau Tiuz, şi perechea germană Wotan şi Ziu. Ullr are legătură cu forma gotică wulthus însemnînd ‘glorie majestoasă’, divinitate legată de strălucire cosmică. Numele lui Odhin derivă din forma *odhr-care înseamnă ‘mişcare rapidă, agitaţie, furtună, furie teribilă’, însuşiri care îl apropie de cele ale lui Romulus şi luptătorii lui cu incursiunile lor sălbatice, de lupercii, şi de Varuna. Un alt cuplu germanic care ar trebui menţionat este cel al lui Fjorgynn şi perechea sa feminină, Fjorgyn, despre care se crede că ar fi perechea arhaică cer-pământ, şi care ar putea fi puse în legătură cu formele din vechea islandeză fjor cu sensul de ‘viaţă, fior’, vechea engleză feorh ‘viaţă, persoană în viaţă’, vechea frisiană frech, vechea suedeză şi vechea germană de sus fer(a)h însemnînd ‘suflet, spirit, viaţă, fior’, sau gotica crimeană fers cu sensul de ‘om’. Sensul de ‘om, bărbat’ apare in mitologia romană la perechea renumită Rernus şi Romulus, ‘gemino Quirino’, al căror nume proto-roman era ‘geamăn’ şi ‘bărbat’, probabil în relaţie cu i-e *Yemos şi *Wiros, regăsite în cuplul vedic Yama ‘geamăn’ şi Manu ‘bărbat’, sau geamănul primordial din mitologia nordică Ymir. De-a lungul istoriei s-au dat diferite explicaţii etimologice cuvîntului Fârtat. Cihac în dicţionarul său scrie: “pour faderat transposé en fardat - fartat, s. m. lat. foederatus, it. federato: allié, companion, camarade, ami...” , etimologie care ar putea fi luată în consideraţie dacă formele latine de la care s-ar fi format foederatus, foeder, foedus care înseamnă ‘pact, legătură’, ar fi regăsite în mitologia romană ca numele unui caracter mitologic. Este însă de reţinut sensul de ‘pact’, care constituia o caracteristică importantă a lui Mitra.

ORIGINI nr. 1-2-3/2010

Etimologia acceptată pentru Fârtat este prin forma românească frate<lat. frater, ceea ce în esenţă se potriveşte funcţiei sale de geamăn divin. Apropierea fonetică dintre cele două forme lingvistice a determinat pe mulţi lingvişti să considere aceste două forme una şi aceeaşi. Dacă asumăm că apelativul frate ar fi fost atribuit acestei divinităţi primordiale cîndva după cucerirea romană ar trebui să considerăm şi originea sau măcar apropierea de un mit de origine romană a mitului românesc. însă faptul că nici motivul scufundării nici perechea complementar/antagonică ce crează pământul nu se află în mitologia romană face această supoziţie mai mult decît dificilă. Asumînd existenţa mitului la momentul cuceririi romane presupune adoptarea cuvîntului cu sensul de ‘frate’ pentru a desemna o zeitate existentă, cu un nume deja consacrat, şi modificarea lui prin metateză din ‘frate’ în Fîrtat. Dar dacă urmărim forma frate în toate celelalte limbi indo-europene: sanscrită bhratar, avestă bratar, frigiană braterais, greco-latin frater, vechea irlandeză brathair, gotă brothar, lituaniană broterelis, vechea slavă brati, toharică pracar, pratri, putem observa că metateza ‘fra-’ în ‘far-’, şi mai ales ajungîndu-se la ‘fîr-’ sau ‘fâr-’, pe lîngă faptul că e foarte dificil de explicat lingvistic, nu a avut loc în nici o altă limbă, iar posibilitatea ca acest fenomen să fie exclusiv limbii daco-române pare cel puţin controversală. E foarte greu de acceptat că limba română a păstrat un cuvînt latin atît de important în limbă, şi chiar divizîndu-1 în două înţelesuri distincte, unul specializîndu-se pentru a numi o zeitate cosmogonică, celălalt cu sensul convenţional de frate. Pare mult mai corect să acceptăm că Fârtat este o divinitate de sine stătătoare, parte din structura religioasă geto-dacă şi indo-europeană, împreună cu indianul Dyauspitar, traco-frigianul Zeus Pappos, romanul Dius Pater, grecul Zeu pater, celtul Dispater, divinităţi exprimînd idea de tată ceresc, stăpîn şi protector. Mai degrabă ar trebui să căutăm legături cu rădăcina i.e. *uer *var, şi vechea germană fer(a)h despre care am vorbit mai sus şi care stau la baza numelor Varuna, Tyr, Virin-ius, Fjorgyn, Avirdada, cu sensul mult mai potrivit cu atribuţiile acestei divinităţi de ‘viaţă, fior, apă, fertilitate, bărbat, suflet’. Aceste perechi gemelare discutate aici, Mitra/Varuna, Ohrmazd/ Ahriman, Haurvatat/Ameretat, etc., reprezentînd unul apa iar celălat plantele,


ORIGINI nr. 1-2-3/2010

IDEI

unul luminos, celălalt întunecat, unul teribil,celălalt blând, unul exprimând totalitatea, celălalt nemurirea, sunt neîndoios regăsite în cele 2 personaje mitice românești: Fârtat, apărut din noianul de ape, figură luminoasă, reprezentînd forța vitală a apelor, fiorul vieții, și Neafârtat, cel care aduce pământul în care cresc plantele, rapid și întunecat, reprezentând acțiunea, ăn ultimă instanță asociat cu Satana, sun influență creștină. Perechea gemelară românească se constituie într-o relație unitară inseparabilă, diferențiindu-se de dualitatea antagonică Dumnezeu/ Satna. Astfel relaţia complementară a fărtaţilor’ români argumentează, împreună cu M. Eliade, în defavoarea influenţei bogomilice. Dualismele occidentale discutate de Culianu, [ p.13] anticosmism-lumea este rea; antisomatism-totul este rău; encratism sau ascentismmergând pănă la refuzul procreaţiei; antinomismo punere a ordinii nomos; etc., nu sunt refelctate in mitul românesc al facerii lumii. Mai mult, autorul consideră că textele gnostice cunosc trei etape dintre care prima, numită etapa ‘primitivă’, în care „discordia dintre creatorii lumii nu implică nici răutatea lor esenţială, nici caracterul rău al cosmosului” [ p.73], ceea ce ne face să credem că gnosticii au operat iniţial cu mituri care se vehiculau în folclor şi în care nu se reflectau antagonismele duale de mai târziu, şi în acelaşi timp, să luăm în consideraţie vechimea mitului românesc în lumina acestei analize. Concluzia autorului că „Singura descriere corectă a gnosticismului constă în a spune că el reprezintă un grup de sisteme dualiste, care vehiculează adesea în acelaşi timp mitul femeii-trickster şi al unui trickster masculin” [ p.171] clarifică şi mai mult faptul că nu există o relaţie între mitul românesc, în care nu apare niciun caracter mitic feminin, şi dualismul gnostic. Perechea gemelară lucrează împreună la creearea pământului, dar nu sunt creatoare ale apelor primordiale sau a mâlului (sămânţei de pământ). Conflictul apare când unul dintre cei doi se opune acestei unităţi, când Nefârtatul încearcă să-şi păstreze pământul pentru el, şi atunci creaţia nu poate avea loc. Dacă acceptăm interpretarea conform căreia cele două caractere ale mitului românesc semnifică elementele apă/viaţă-pământ/ plante, gândirea mitică românească se prezintă ca o gândire în armonie cu natura lucrurilor, căci numai când Nefârtatul renunţă la sine şi coopereză cu Fârtatul se poate crea pământul, numai prin unirea celor două elemente complementare are loc facerea lumii. Fârtatul nu poate crea nimic singur, iar Nefârtatul pierde pământ printre degete pentru că el nu reprezintă principiul vieţii, el fiind NeFârtat, reprezentând doar acţiunea. În înţelegerea

83

românească reflectată în acest mit facerea lumii are loc numai prin armonizarea celor două entităţi mitice, când unul din termenii dualităţii cooperează pentru a intra în armonie, şi a realiza actul creaţiei. Ar mai fi de remarcat faptul că, aşa cum am văzut din versiunea povestită aici, cele două caractere mitice apar din spuma apelor sub formă de vierme şi fluture, elemente interdependente, legate simbolic într-un ciclu vital perpetuu. În accepţiunea lui I. P. Culianu dualismele nu reprezintă rezultatul desfăşurării în lume a vreunui arhietip potologic ci un mecanism de producere/generare a unor enunţuri care derivă prin opţiuni binare simple „dualismul nu este pur şi simplu o doctrină ce se poate moşteni, ci un proces de gândire care odată pus în mişcare produce de la sine o infinitate de variante...” [ p.30] aşadar, că mecanismele generative ale miturilor sunt integrate mental. Pentru Culianu, tradiţia culuturală constituie un ‘set de idei’, care este asimilată uneori cu ‘spaţiul mental’, locul de susţinere a spaţiului logic. Dar a aşeza toată greutatea creaţiei miturilor pe ‘spaţiul mental’ igoră tocmai importanţa ‘regulilor generative’sociale, etice şi morale care sunt, cel puţin parţial, impuse minţii prin tadiţie.Adevărul miturilor ca şi falsul lor sunt legate de temporalitate, de funcţia lor la un anumit moment dat într-o societate anume. Principiile arhietipale, ca spre exemplu principiul binar discutat aici, se revarsă din epocă în epocă, din grup social în grup social, fără a căra neapărat greutatea adevărului, decât poate în forme hermeneutice, în reverberaţii psiho-mentale. Ceea ce Culianu numeşte ‘reguli simple generative’ pare a fi un altfel de a numi arhietipurile. O astfel de regulă simplă ar fi spre exemplu relaţia apă-plante, o unitate indispensabil esenţială vieţii, care constituie poate baza mentală generativă a mitului Ameretat-Haurvatat. Mergând mai departe, prin procese de metaforizare şi simbolizare aplicate acestor ‘reguli simple generative’ se formează în final motivul mitic, sau chiar mitul integral. Setul de idei gnostice conform căruia pământul este rău nu este reflectat ca atare în mitul românesc, unde Nefârtatul este doar ne-fratele Fârtatului şi nu neapărat aspectul lui antagonic. În concluzie, mitul românesc al facerii lumii pare a veni din străfundurile istoriei după cum a afirmat M.Eliade, cu legături posibile în miturile idoeuropene, exprimând un dualism de factură primitivă, în care dualitatea se prezintă în relaţie armonică. Cercetările lui I.P. Culianu ne ajută să înţelegem mai corect aceste aspecte ale dualismului păstrate în structura mitului românesc şi astfel să ne apropiem mai mult de gândirea mitică românească.


84

JURNAL DE CĂRȚI

ORIGINI nr. 1-2-3/2010

EUGEN EVU

UN POET AUTENTIC O smulgere din umbrele suferinţei bacoviene, a materiei care plânge ( dar şi a non materiei), un vaier dantesc infernal, un vampirism acuzat în enunţuri ce tranşează funest realitatea „ştiristă” a delirului apocalptic, a spaimelor ce se autodevoră stihial, acesta este spectacolul breugelian al cărţii recente, dăruite nouă de semioticianul Adrian Botez. Regăsim, explicit, oroarea şi teroarea indusă de biblioteci, în cheia parabolică a lui Umberto Eco, din Numele trandafirului. Ca şi strigătul lui Munch, preluat pe coperta cărţii de poeme „Aici - la întâlnirea tuturor câinilor”, îmi amintesc şi de oribilul bătrân căţărat ghebos pe scara bibliotecii, tablou al unui clasic german, titrat Die buckerwurm - „viermele cărţii”)...Însă cel mai izbitor analogism poate fi regăsit între aceste texte şi pictura lui Hyeronimus Bosh. Dincoace de durate, hieratismul paroxistic al societăţii depravate şi schimonosind diabolic, „colăciţi ca viermii-n vipia luxurii” ...este extinsă asupra gloatelor, aflate în patologică alienare. Poate că sintagma biblică a Urâciunii Pustiirii este revelaţia semioticianului care scrie şi poezie ? El invocă ”o afacere cu Pustia” ! Dar, altundeva, ştie că profetul este în Munte, în gura cerului, am spune „ pe-o gură de Rai” baladesc. Revolta irepresibilă a lucidităţii conştiinţei abia sparge vămile metaforice şi le colorează pe nocturne vitralii, supunându-şi sieşi ceea ce ne sugerează şi nouă. Patosul negru irumpe : „ Nu sunt dependent de televizor/ nu sunt dependent de internet- nu sunt / dependent nici măcar/ de cărţi- dar sunt dependentzilnic/ şi voluptus- de mirosul puturos de pucioasă/ al eşecului” ...(cf. Dependenţă). Motivul ratării, ca spectru al unei lumi decadente, este leit-motiv al unori răbufniri-crize de luciditate ce arde învăpăiat, tăios- radical, cu efect probabil catartic, prin deblocarea inhibitorie a unui hipersensibil moral şi religios – necruţător. Impregnat suprasaturant de livresc, bolnav de cunoaştere, Botez îl parafrazează pe Villon : „criminali şi curve- în dezmăţ bezmetic/ aria Satanei gâl-

gâie frenetic/ papi spurcaţi la sânge încalec' fecioare/ şarpele trufiei şuieră-ntre-odoare” ...(cf. Urmaşii lui Borgia). Aş aminti că trei sunt străjile Fiinţei poieion româneşti, aşa cum le exprima doina: de dor, de jale, de revoltă. Adrian Botez înscrie în expresie modernă acest triunghi, reînălţând CRUCEA ca STÂLP... într-un cvadrat care este ...al Cercului. Aadrian Botez poetul este criticul cu forceps operând unde se mai poate, chiar în tumori. Cât anume extirpă, e salvator, sau mortal, nemila chirurgului ştie! ...„e noapte târziu/ parte din omenire se uită la televizor/ alta- ameţitor furnicar/ dansează-n orgasmice bacanale şi face amor/ muzical - sau sportiv/ fără alt instrument decât Neantul/ cei mai mulţi se omoară- cordial- între ei”...(cf. Apocalips). Vedenia-televedenia apocalipsei cotidiene, scufundându-se în nocturnaliile babilonice, sunt o hemoragie continuă, o jeluire a condiţiei orbecăirii fiinţiale, care împresoară şi spurcă totul. „hulpavi/ vampiri – din această afacere cu Pustiul/ ...unul singur stă uitat pe Cruce/ stearpă imagine a inutilităţii”... (cf. Apocalips). Frecvenţa acestui acut sentiment al inutilităţii predicii în pustie, ba chiar şi a supremului sacrificiu pe cruce, amintesc de Bosh şi epoca sa, însă de cu totul o altă „grădină a plăcerilor”, una a dezmăţului şi bântuirii/ vs / mântuire: „ura doar te-a fost umbrit/ dintre bezne iar învii/ când păcatul tu ţi-l scrii...” (cf. Sonetul XIV). Când sufocarea este la cota de risc, Botez scrie cu apă de trandafir pe aripa unei adieri: „atâtea rele pe văzduh sunt scrise/ atâtea morţi viaţa-mi arde-n vise.../ nimic nu-mi dă răgaz şi nu mă iartă/ voi încerca, din sânge, să fac artă” (cf. „În post” de artă poetică). Asta şi face. Nu arghezian, nici bacovian, ci botezian. Unic în Hermeneia, Adrian Botez caută leac întru imunitate, devastat şi cumva reînnoit ( ca sângele prin rana deschisă) – ştiind însă : „cu foc, profeţi grăiau despre cădere/ sodom de cioburi ne e azi fiinţa/ şi cine strângă-ne din vaste pulberi/ când doar prin munţi mai fâlfâie ştiinţa ?” (cf. Vremea leacului).


ORIGINI nr. 1-2-3/2010

JURNAL DE CĂRȚI

Psalmul evocator- cathartic botezian atunci răsună în dulce cronicăresc şi al psaltirilor grai : „ proroci vesteau...- Hristoase, Tu, nădejde/ şi stâlp de fire să re-nalţi în duhuri/ şi Mila Ta pogoară-o din văzduhuri/ căci prea, în pene, diavolul tot creşte”... ( cf. Vremea leacului; Uh, penele au fost cândva solzi! - n.mea). Continuând poemul pe acest registru pamfletar, cu inserţii imprecative violente cum subiectulţintă, uneori mă tem că eruditul cărturar se ceartă cu poetul simţitor, în registru paroxistic, parcă preluând vulnerabil – prin hiper-empatie - maleficul lumii. Poezia lui uneori rezumă, enunţiativ, sagistica în înveliş de eglogă, alteori de satiră, ca supapă a indignării Juvenalice. Indignarea- revolta devin radicale, acide, sarcastice. Spontan şi dezinhibat potrivitor (încântat), conştient de tăria numirii şi efectului mantramic al spunerii, al cuvintelor, Botez continuă : „Cu buze de cenuşi căutam izvorul/ iar leprele ni le târâm pe drumuri-/ ci mântuie cu Răstignirea-ţi dorul/ şi leac Lumina-ţi- steagului de fumuri.../ în Tine să ne ardem putregaiul/ prin Crucea-nsângerată - fie Raiul”!

85

...(cf. Vremea leacului). Doctor în ştiinţe filologice, Adrian Botez culminează în ştiinţele suferinţei fiinţei, celebrând exorcizant stihuri de contraatac : forţa de blestem asupra vampirismului, abia de se lasă mai blajină, când înduioşările empatice lasă câte un siaj al acalmiilor pe luciul de apă al memoriei.. Una oglindită, dacă nu a trecutului, aşadar a morţii. Ceea ce se apără contraatacând felurit – asemeni în arta acestui contestatar al Răului ubicuu, este Duh îngenunchiind a re-înălţa. Foame de mântuire, dor de saţiu divin. Foame de mântuire, dor de saţiu divin. Titlul cărţii nuanţează cumva hătăria ( înhăitarea, hăituirea din lumea câinilor decăzuţi din pedigree, a corciturii sălbăticite în umbra „ omului”, a stăpânului rău...). Căinarea..., poate cu un antic etimon al lui Cain!…. (Lamentaţia eruptivă, lătrarea metafizic nocturnă, sublunară, poate fi definită ardeleneşte căinare …. Jeluire, bocet, daină/ vs/ alean- alienare. Remember, homo homini lupus...Mondo canem...

GEORGE BĂJENARU

AVENTURĂ HERACLITEANĂ ÎN LOGOS ŞI ÎNTRU LOGOS În ultimii 10 ani am primit de la poetul Theodor Damian, 10 volume de poezii. Cel mai recent se numeşte „Exerciţii de înviere” – (Editura Universalia, Bucureşti, 2009), şi pare a fi o contrapondere la toate cele 9 volume anterioare, scrise sub semnul aparenţelor dintr-un vis al morţii eterne. Spun o contrapondere fiindcă cele 55 de poeme, ce se întind pe 108 pagini, par a expirma nevoia de reiniţiere a poetului în arta scrisului, prin impactul şocant cu necesarulcontingent, guvernat de Logos şi de curgerea heracliteană a lumii înfometate de unitatea ei primordială, înţeleasă ca armonie divină.

În Logos şi întru Logos, aventura heraclitană a poetului Damian a început cu „Liturghia Cuvântului” şi continuă cu „Execiţii de înviere”, a fost dus în „Ispita rănii”, a trăit adevărurile din „Nemitarnice”, a învăţat cum se moare, în „Semnul Isar” şi a alergat spre vindecare, îmbrăţişând, plin de dragoste, pe toţi oamenii din lume în „Stihii cu stânjenei”. Apelând la forma comună a limbii vorbite precum odinioară poaetul francez Jacques Prevert, poetul Theodor Damian îşi scrie exerciţiile de înviere, ca un asultător atent la „ţipătul dintâi” şi ca un visător „pelerin”, care vrea să ne spună ce vede în visul lui ce gândeşte, şi ce a cunoscut în lumea din care a călătorit şi călătoreşte, furat de plăcerea de a „studia oamenii la intersecţia vieţii”. Pentru a se testa dacă e viu, poetul foloseşte un procedeu insolid, ce dezlănţuie o succeiune de imagini relevând un instinct haric determinând:”dau cu piciorul/în ţepuşa visului/şi curge mult dor/şi dorul mă doare/de profundis/ asa stau şi studiez dorurile/pe feţele oamenilor(...)”, Trezit din visul unei cunoaşteri estetice,


86

JURNAL DE CĂRȚI

, întemeiate pe o gândire intuitivă, poetul declară surprins:”Ceea ce până acuma nu am văzut/accea am cunoscut/toate ouăle s-au botezat întru Brâncuşi/ toate săruturile sub o poartă închisă/ foamea de unu a intrat în lume/ din nou/ ceea ce am văzut/ aceea am cunoscut/lume murea şi învia/într-o coajă de ou”.(„Foamea de unu”, p.12). Expresia „foamea de unu” apare aici ca o reverberaţie a filosofiei unităţii totului armonios într-un flux - „Panta Rei” - , moştenite de la filosoful Herakleides din Ethesus (535-475), şi totodată o aluzie la credinţa „Într-unul Dumnezeu, Tatăl Atotţiitorul, Făcătorul Cerului şi al Pământului (...)”, aşa cum îl ştiam din Crezul Religiei creştine, supranumită „Religia Logosului” sau a ordinei universale, încarnate în trupul lui Hristos. Stilul neconvenţional şi impactul dintre ermetismul metaforic al gândirii poetului şi universul mirifiv revelat, rezultă într-o poezie de dimensiuni metafizice, neo-manieristă, alternativă, holistică şi transdisciplinară. Într-o astfel de poezie, mentalul, emoţionalul, spiritual şi dimensiunile de cultură dau naştere unui discurs liric încărcat de referinţe filozofice, religioase, ştiinţifice, literar artistice şi de arte vizuale, reliefând un poet singuratec şi singular în universul poetic al timpului nostru. Intrigat de teoria evoulţionistă potruivit căreia Universul ar fi apărut ca un rezultat al unei explozii atomice numite „ Big-Bang”, poetul duhovnic intervine pe un ton categoric:”universul vine nu din explozia atomică/ci din explozie de iubire/esenţa lumii nu e echimică/ci psihică” (...) spre a-şi susţine proriai convingere, poetul se sprijină pe afirmaţii celebre: „Meister Erckhart ne-a învăţat/ca omul este un fenomen acustic/şi ne-a spus să avem un/de ce/pentru fiecare lucru (...)” Rezultând din explozia iubirii, Universul imaginat de poet nu poate fi decât un templu. În acest templu nu se poate intra decât după o prealabilă iniţiere, fiindcă intrarea în el „temoare şi te învie (...)” şi „trebuie să mori de ulte ori/ca să înviezi tot de atâtea/ca să înceapă transfigurarea/ alergarea ta neîncetată/pe drumul templului...” „... şi te pregăteşti cucernic/şi cu sârg/pentru exerciţiile învierii ...” „...marea curge/Heraclit o împinge din urmă/val după val...” Aventura imaginară heracliteană, din poezia „Exerciţii de înviere”, continuă, până când poetul descoperă că templul la care aleargă oamenii înfometaţi de armonia şi veşnicia unului fiinţial, este un loc fără timp, „că locul acesta creşte un tip de fiinţă”, ceea ce „ Heraclit n-a mai spus-o.”

ORIGINI nr. 1-2-3/2010

Precum în multe dintre poeziile publicate de-a lungul anilor, în poemul ”Exerciţii de înviere” din cartea cu acelaşi titlu poetul dezvăluie la dimensiuni general-umane idea de moarte şi înviere christică din celebra „ODĂ (în metru antic)” de Mihai Eminescu. La Eminescu reînvierea lumionasă „din visul morţii eterne” e pusă sub semnul întrebării, („Pot să mai reînviu din el ca/ Pasărea Phoenix?” ), pe când Damian vrea să ne spună că reînvierea este posibilă în taină, prin purificarea creştinului după canoanele religiei sale: „Mai bine să stai în templu/să te dezlegi şi să te purifici/în apele groase/ curse din lacrima fiinţei”. Dacă Eminescu imploră în final „nepăsarea tristă” ca să-i redea fiinţa spre a putea muri liniştit, Damian îşi continup fără grijă aventura sa heracliteană în templul Logosului, pe care îl înţelege ca drum şi destin. Învierea de care vorbesc ambii poeţi – flaţi într-o stare de melancolie şi de gravă reflectivitate asupra destinului fiinţei omului - , este, în final, calea unică de răscumpărare a vieţii ca „suferinţă dureros de dulce”, cum spunea Eminescu. „Nu putem cumpăra Învierea”, ne avertizează preotul-poet Damian, într-o omilie poematică, plinie de adevăruri spusă în Logos şi întru Logos: „Toţi avem nevoie de Înviere/pentru că toţi suntem în captivitate egipteană/pentru că toţi trăim/în preajmă/cu îngerul întunericului/cu frica de aripa lui grea/ce ameninţă pe întâii noştri născuţi/pe ceilalţi născuţi ai noştri/pe noi înşine./ Toţi avem nevoie de Înviere/pentru că toţi trăim cu faraonul în spate/înghesuindu-ne spre imposibila mare./Unde vom fugi de mânia cea din apoi?/ Şi iată/marea aceea imposibilă devine posibilă/ Iată-i valurile tulburi depicându-se/încătuşat/iată Paştele înainte noastră/şi noi în Paşti/de la moarte la viaţă/de la ură la dragoste/de la noi la Dumnezeu/de la mine până la tine/topind gheaţa în care eram ţinuţi/dezgheţând cuvântul din inimă/şi pe Dumnezeu din cuvânt./Nu putem cumpăra Învierea/nici întreagă, nici pe bucăţi/soldaţii ne-au spus/ ea vine aşa deodată/pentru unii/pentru alţii mult aşteptată/Ne trebuie o Înviere la toţi/aşa cum îi trebuie căprioarei apa izvorului/aşa cum îi trebuie în noaptea istoriei/o stea călătorului”. Claritatea stilului şi plasticitatea limbajului recomandă această omilie poematică, spre a fi rostită de la amvonul bisericii, cu prilejul slujbei din Duminica Sfintei Învierii. Prin modul de expirmare, autorul ni se prezintă ca un poet nonconformist, pluridimensional, format pe u fond mistic de orientare creştinortodoxă, un isihat încrezător în sihăstria lui („Doar isihia), un filosof pasionat de detaliile vieţii şi un


ORIGINI nr. 1-2-3/2010

JURNAL DE CĂRȚI

explorator împătimit al sufletului omenesc însetat de iubire. Peisajul cotidian devine sursă de inspiraţie şi de furnizor de subiecte pentru naratorul causeur. Cu subtilitate de limbaj suntem introduşi în arena spectaculară a vieţii de toate zilele, într-o lume trivială pe care autorul o elevează. Instinctul poetic deodată trezit, face să ţâşnească din subconştient un furnicar de gânduri insolite, din care poetul construieşte fără ezitări, poemele zilei. Bucuria de a trăi curgerea vieţii e trăsătura esenţială a poeziei lui Theodor Damian. Verbozitatea rămâne pentru poet un scop în sine şi o obsesie motivată de veşnicia Logosului. Numai din această perspectivă l-am putea înţelege mai bine pe poet, când ne spune cu o simplitate intimă, ademenitoare: „Am să scriu un poem verbal / căci acela rămâne în veci (...) căci verbul rămâne în veci / chiar dacă şi verbul e substantiv / el însuşi / dar substantivul prin el s-a făcut / bate toaca la Biserica Sf. Apostoli din Astoria / deci cum spuneam / la început a fost Cuvântul...” În final, înţelegem că acest poem va fi scris dincolo de orice constrângeri. Conştient de universalitatea limbajului şi de perspectiva integraţionistă din era cunoştinţelor în care ne aflăm, portul este predispus să accepte rostit direct în alte limbi.(Am să scriu un poet veral/singură problemă e că sunt/prea multe rime/nepotrivite/pentru el:banal, convenţional/ schicksal/baal”) Pe coperta finală a cărţii, citim o observaţie potrivit căreia „Theodor Damian transformă tot ce

87

atinge în poezie”(Alex Ştefănescu).Numai că actul de a transforma în poezie concretul imediat, ar presupune meşteşugul de a transcende acest cocret peste prăpastia dintre fizică şi metafizică. Dar această prăpastie nu există, poetul trăind în metafizica Logosului. Ne-o spune chiar el, relatând o experienţă în acest sens: „Am avut întâlnire cu metafizica./Fizica n-a venit/A venit numai meta. – Mă văd şi acum stând prins/ de frică şi bucurie/Ca la venirea Mariei Elisabeta – noroc că fizica n-a venit/căci m-am putut juca cu meta la infinit -/am încercat toate combinaţiile/ meta-creion, meta-hârtie/meta-şosea, meta-naştere/ meta-moarte, meta-stea. Toate lucrurile au un meta/ cu sămânţă ascunsă-n Altarul alcătuirii/ ca un duh ce ţine barierele/firii.” (Poemul „Meta”, din volumul „Ispita rănii”) După cum obesrvăm, poetul nu are nevoie să transforme nimic în poezie, fiindcă poezia există în universul său înţeles ca Logos, unde, prin revelaţie, combinaţia de fizic şi metafizic îl provoacă la un joc fascinant, iar lui nu-i mai rămâne decât să se joace într-un timp nedeterminat, precum odinioară Ion Barbu, Leonid Dimov sau Nichita Stănescu. În acest joc, poetul se simte sprijinit de duhul ce ţine „barierele firii”. Numai dintr-un asemenea joc poate rezulta, în cele din urmă, poezia. Calitatea ei va depinde de măiestria jucătorului poet, provocat de revelaţie. Aşa înţelege şi grăieşte semnatarul acestor rânduri, aflat, de aici înainte, în aşteptarea unui „Poem verbal”.

GEORGE BODEA

MIHAI EMINESCU: POETUL NEAMULUI ROMÂNESC Aşa îşi intitulează profesorul şi prozatorul bucovinean Ioan Ţicalo cartea sa despre cel mai reprezentativ şi comentat scriitor român, apărută în anul 2009 la Biblioteca „Mioriţa” din Câmpulungul Bucovinei. Convins de necesitatea unui „cuvânt lămuritor” în legătură cu poarta de intrare a titlului, autorul ni-l

oferă motivându-şi opţiunea onomastică şi preferinţa pentru termenul „neam”, sinonim cu popor, seminţie, naţiune. Dar titlul mai are încă o semnificaţie majoră: el mărturiseşte deja ceva în legătură cu ceea ce înseamnă Eminescu pentru cultura română. Şi m-aş referi mai întâi la aceste trei aspecte. În privinţa numelui unui scriitor nu cred că argumentul decisiv pentru al numi sunt actele de stare civilă. Aici se poate ţine seama numai de semnătura prin care proprietarul şi-a pus pecetea pe manuscrise şi a acceptat-o pe textele tipărite în timpul vieţii sale. Se pare însă că tocmai semnătura a putut oferi şi în cazul de faţă câmp liber speculaţiilor, fiindcă cel mai adesea poetul a semnat M.Eminescu. Uneori pagini întregi au fost umplute cu această semnătură pe care posesorul ei dă impresia că şi-o exersează în căutarea


88

JURNAL DE CĂRȚI

formei perfecte. Multe din scrisorile intime ale lui Eminescu sunt semnate Mihaiu. Prezenţa lui „-u” final cu valoarea unui articol hotărât este o dovadă limpede că numele pe care şi-l însuseşte şi afirmă scriitorul este Mihai şi nu Mihaiu. Invocarea părerii lui Ioan Alexandru nu are relevanţă, fiind vorba despre nişte „argumente” poetice şi sentimentale, accentuat subiective:”E un nume mai plin şi această plinătate îl face mai mult decât un nume. E un metanume.” Pentru a denumi o comunitate mică autorul îşi manifestă preferinţa pentru termenul neam, parcă spre a ne dovedi că ne-au dat şi ungurii ceva care să ne fie de folos, cuvântul provenind din maghiarul nem. Dacă nu ne sperie... gândul că gând provine din maghiarul gond şi e mai frecvent întrebuinţat de români decât cuget, din latinescul cogito. Preferinţa lui Ioan Ţicalo s-ar putea motiva şi pe considerentul că acest sinonim al cuvâtului popor, latinesc totuşi, ar sugera în mai mare măsură ideea de unuitate, de înrudire, de familie, fiind folosit cu aceste semnificaţii şi în opera poetului. Totuşi e de făcut precizarea că şi cuvântul popor apare în lucrare cu o frecvenţă destul de mare. Cât priveşte cea de a treia seminficaţie importantă a titlului, se vede clar că Ioan Ţicalo împărtăşeşte un punct de vedere asemănător cu al unor antemergători de calibru: Nicolae Iorga, G. Călinescu, Constantin Noica, Rosa del Conte şi alţii, pentru care Eminescu este „poet nepereche”, „omul deplin” , Absolutul însuşi. În cartea lui Ioan Ţicalo sunt repuse în discuţie o serie de probleme importante privitoare nu numai la creaţia poetică ci şi la proza eminesciană, ba chiar şi la ideologia poetului, capitolul de început intitulându-se Poetul, gazetarul, omul; aici o dezvoltare aparte priveşte „preocuparea în legătură cu biserica şi credinţa strămoşească” unele idei fiind reluate şi dezvoltate apoi în capitolele următoare, îndeosebi Credinţă şi creaţie, Cuvânt şi poezie, în care se precizează tipul de discurs al acestui eseu devenit un adevărat encomion, o serie întreagă de cuvinte dobândind statutul privilegiat: geniu, neam, credinţă, jertfă, glie, plai, viaţă, moarte, iubire, dor şi altele reverberând grav. În capitolele Pământ şi neam românesc, Bucovina şi Imperiu austro-ungar, Ardealul şi ungurii crezători a fi stăpâni, Moldova greblată de ruşi sau Fanarul pe pământ românesc sunt urmărite relaţiile frecvent conflictuale cu vecinii aşa cum s-au reflectat acestea atât în articolele cât şi în poezia lui Eminescu. Care este perspectiva adoptată de eseist rezultă foarte clar din propriai mărturisire: „E

ORIGINI nr. 1-2-3/2010

greu, dacă nu imposibil de făcut o distinţie între mitologie şi istorie [...]” Românii sunt, şi pentru Eminescu şi pentru comentatorul său, dintotdeauna păstrători de tradiţie, buni creştini, ospitalieri, paşnici, toleranţi, viteji, nedreptăţiţi sistematic, pe când străinii posedă invariabil trasături opuse ce îndreptăţesc mesajul Doinei. Ample referiri se fac la poemele care apar teme şi motive legate de istorie, cu insistenţă pe dimensiunea etică şi dramatică a acestora, uneori realizându-se doar parafrazarea scenariului poaetic al textelor respective, asupra cărora a zăbovit la vremea lui şi G. Călinescu insistând asupra viziunii poetice şi gesticulaţiei romantice, asupra trăirilor intens subiective, de dincolo de aparenţe. După ce un alt capitol al cărţii este consacrat învăţământului ( Şcoala, slujitorii şi demolatorii ei), autorul revine în următoarele asupra unor idei care prinseseră contur încă din primele pagini. Astfel se urmăreşte cu noi argumente percepţia unităţii universale în opera lui Eminescu prin tendinţa eului liric şi a condului eminescian, în general de a se situa în mijlocul cosmosului al cărui centru pare a fi pretutindeni. Ioan Ţicalo îndreptăţeşte punctul de vedere exprimat de Rosa del Conte privitor la relaţia lui Eminescu cu tragedia religioasă şi la apropierea de creştinismul primat nealterat, ceea ce îi permitefiinţei umane „păstrarea unui orizont fără de care omul e pierdut”. Fără un asemenea orizont nici faptaartistică nu e posibilă pentru că arta „ţine de zarea înaltă a sacrului”. În acest sens este invocat şi numele lui Mircea Eliade pentru care, în raport cu misterul, „omul nu poate fi decât religios”. Şi tot despre fiinţa religioasă ni se vorbeşte şi în capitolul Moarte şi „ne-moarte”, făcându-se trimiteri frecvente la mentalităţile şi creaţia folclorică. Largul spaţiu pe care Ioan Ţicalo îl consacră problematicii religioase ţine în primul rând de o realitate incontestabilă a operei eminesciene, dar în mare măsură se poate explica şi din perspectiva preocupărilor tematice şi motivice din propria creaţie a eseistului în ale cărui povestiri (În Poiana lui Ioan, 2002; Crucea părintelui Visarion, 2003) şi romane (Blestemul, 2004, Vânătoarea 2005, Meandre, 2006, Scara 2007, Ghimpele 2008) apar cu o mare frecvenţă. Abordând aspecte privitoare pa prezenţa temei iubirii la Eminescu în Capitolul Iubirea ca expresie a dorului, autorul reia cu argumente proprii o serie de afirmaţii consacrate de-a lungul timpului referitoare la tendinţa spre unitate şi armonie manifestată şi la acest nivel existenţial. Încheierea cărţii propune concliziile întregului demers redate succint:


ORIGINI nr. 1-2-3/2010

JURNAL DE CĂRȚI

„Eminescu este contemporan cu fiecare generaţie.” „Eminescu aparţine României profunde.” „Eminescu ne «rezumă»” „Eminescu, prin demintate şi intrasigenţă, în primul rând faţă de sine, a lăsat urmaş întru spirit...” Deoarece cartea lui Mihai Eminescu „Poetul neamului românesc”, cu tot caracterul ei eseistic, nu este nicidecum o însăilare de păreri personale nefondate, aş atrage atenţia asupra capacităţii lui Ioan Ţicalo de a valorifica textele Eminesciene prin alegerea, plasarea şi comentarea citatelor celor mai semnificative. Se impun, în acelaşi timp şi câteva observaţii privitoare la vasta bibliografie consultantă. Conştientizând că există o devenire continuă în actul receptării, Ioan Ţicalo manifestă o vădită preferinţă pentru ceea ce a adus nou în literatura despre marele poet generaţia căreia eseistului îi aparţine. Cu o frecvenţă mare sunt consemnate la „notele” finale cercetători ca Th. Codreanu şi Ion Filipciuc (între 10 şi 15 referinţe). Interesant este de observat şi impresionantul număr de trimiteri la texte şi studii religioase şi de mitologie (aproximativ 80 de referinţe). Mi s-a părut mai greu de explicat referirea la autor-indivizi care au intrat în templu ca să facă negoţ, profanând ideea de Eminescu. Între aceştia S. Boatcă, En. Popescu şi Constanţa Bărboi, autori a tot felul de „îndrumare, îndreptare”, „teste”, „antologii”, inclusiv una intitulată Eminescu-o lume dăruită nouă, în care bunele intenţii sunt coplesite de multitudinea şi gravitatea greşelilor de transcriere, de gramatică, de ortografie. Prefaţarea cărţii de către Zoe Dumitrescu-Buşulenga nu dovedeşte decât că de numele distinsei cercetătoare s-a proitat impardonabil. În alt context, mult din spiritul şi exemplaritatea Doamnei Zoe DumitrescuBuşulenga există în cartera lui Ion Ţicalo, îndeosebi atunci când sunt fondate universul mito-poetic şi substratul autohton al creaţiei eminesciene, direcţie unde au avut un cuvânt greu de spus şi alţi cercetători, între care Mircea Eliade, Constantin Noica şi Rosa del Conte. Mi s-a părut însă că din bibliografie ar trebui să nu lipsească numele lui Anghel Popa care a consacrat un substanţial studiu Serbărilor de la Putna, apărut în anul 2004, la Editura Fundaţiei Culturale „Alexandru Bogza” din Câmpulung Moldovenesc. Meritul lui Ioan Ţicalo constă în a găsi punctele de convergenţă a ideilor, în coroborarea datelor informţiei, în a se bucura când construieşte eşafodaşul propiei demostraţii sau când asistă la polemică şi e gata să se implice în ea cu inteligenţa şi bunul simţ pe care le vădesc tot ceea ce a scris

până în prezent.

89

* Tocmai încheia redactarea acestei recenzii, când citesc în proaspătul număr al revistei „România Liberă” (33/14 august 2009, p. 3, 18,19) un foarte interesant articol al unuia dintre cercetătorii de prim rang al operei lui EminescuNicolae Georgescu, la ora exactă. Cu toată criză... şi de spaţiu, aş cita doar atât: „Eminescu al marginilor este mult mai interesant, mault mai viu. La Vaslui, la Suceava (nu şi la Botoşani, acolo este o defulare centristă), la Piteşti, la Alexandria, Brăila, Galaţi, Craiova, Turnu Severin etc. se dezbate mitul omului, mitul fascinant al operei, mitul magnetic al biografiei. Se dezbate, adică se pun întrebări, se aduc argumente, se rosteşte un «de ce» continuu cu adresă din ce în ce mai precisă către centru. Se construieşte, adică, personalitatea lui Eminescu, nu viaţa lui biologică, sentimentală, politică, etc. Iar un punct obligatoriu în acest ritual al vorbirii despre poet şi ziarist este ideea naţională. Dacă provincia a reuşit ceva împotriva centrului asta a reuşit: să obţină afirmaţia apăsată că integrarea europeană nu înseamnă dizlovare culturală, ci se opreşte la finanţe, economie, turism lucrativ, migraţiunea forţei de muncă, structuri politice-culturile naţionale trebuind să fie, însă, protejate. La ora de faţă şi centrul este obligat să îngjită acest adevăr-el, centrul, care abia aşteaptă să scrie şi să gândească franţuzeşte, englezeşte, chiar nemţeşte (deşi e cam greu!...)” Ioan Ţicalo, care trăieşte (născut în 16 aprilie 1945, în satul Sinăuţii de Jos, judeţul Rădăuţi, actualmente Botoşani) şi munceşte ca prof. de limba şi literatura română din 1 februarie 1967, într-un sat, comuna Râşca din judeţul Suceava, oarecum departe de un centru cultural precum oraşul Iaşi ori capitala Bucureşti, prin cele două cărţi referitoare la opera lui Eminescu (Poetica instrumentelor muzicale în lirica eminesciană,2006,140 p., Mihail Eminescu – poetul neamului românesc, 2009, 216 p.), probează că obseravaţia lui Nicolae Georgescu se face pe un set de fapte culturale vizibile: centrul nu mai poate dicta, nu mai are instrumente de coerciţie şi nu-şi impune deciziile decât în măsura în care se întemeiază pe un adevăr. Or, adevărul poate fi intuit, demonstrat şi exprimat în orice punct geografic al unui spaţiu cultural. Tehnologia informatică de astăşi înlesneşte investigaţia şi comunicarea departe de oricare centru, din limpedea pricină că centrul de interes al unui act cultural poate fi iscat în orice... cătun. Important rămâne vorba lui Eminescu, să încolţească în mintea omului o idee...


90

ELIADIANA

ORIGINI nr. 1-2-3/2010

ISABELA VASILIU-SCRABA

MIRCEA ELIADE ÎNTR-O COLABORARE CU BUCLUC Desemnat de Sorin Antohi drept “noul Eliade”, Ioan Petru Culianu a reprezentat “un fenomen exploziv introdus în cultura română de după 1989” (Aurel Codoban, Culianu, sau filozoful religiilor ca magician). Sigur, ar fi contra-productiv să repunem în circulaţie ditirambii prin care s-a realizat această masivă manipulare, care în sine ar fi fost chiar benefică, dacă numele discipolului Culianu n-ar fi fost folosit permanent pentru a-l înlătura din cultura românească pe marele Eliade prin acuzaţii nefondate de anti-semitism. Si, evident, dacă interesul s-ar fi axat exclusiv pe noutatea adusă de psiho-sociologul Culianu (1950-1991) în cele trei cărţi publicate cu ajutorul lui Eliade în Franţa la Payot şi Flamarion, apoi traduse în engleză şi italiană. Dar, mai ales, dacă “fenomenul exploziv” n-ar fi fost declanşat de lansarea unor neadevăruri prin editurile Humanitas, Nemira şi Polirom (urmate inconştient de Editura Academiei), inventându-se doctorate în număr excedentar şi cocoţându-l pe Culianu în scaunul de conferenţiar de istoria religiilor când n-a apucat să fie decât visiting professor, ba încă imaginându-l (în locul ocupat din 1986 de prof. Wendy Doniger) drept “urmaş al lui Eliade” la vremea când nu-şi trecuse încă doctoratul de Stat (v. Isabela Vasiliu-Scraba, Lichidarea lui Eliade prin tertipuri –sau –Adevărul cel mai plauzibil despre viaţa şi opera lui Culianu, în “Oglinda literară”, Anul VII, nr.88, aprilie 2009). Numeroasele exagerări ale poveştii cu profesoratul din America a lui Ioan Petru Culianu -care, după o şedere ca student cinci ani în Italia, a predat 12 ani (până în 1987) româna în Olanda -, au fost menite să alimenteze falsa idee de “succesor” al lui Eliade după moartea acestuia. Trezind compătimirea ca victimă a unui asasin nedescoperit de poliţia americană nici după douăzeci de ani, discipolul a avut iniţial un singur atu: fusese desemnat de Eliade să se ocupe de publicarea la Editura Payot a volumului al IV-lea de Istoria credinţelor alcătuit într-o primă formă de însuşi Mircea Eliade din capitole scrise de foştii săi elevi. Din păcate, tentativa de a-l coopta pe Culianu la publicarea unei lucrări colective neterminate la momentul morţii marelui Eliade s-a dovedit un semieşec. Pe de-o parte, prestigioasa editură pariziană nu a acceptat volumul IV în forma alcătuită de Ioan Petru Culianu. Pe de altă parte, colaboratorii care se simţiseră onoraţi de solicitarea lui Eliade nu s-au arătat dispuşi

a colabora cu un necunoscut care după moartea maestrului său în aprilie 1986 era un simplu conferenţiar de română la Groningen, doctorant în istoria religiilor. După cum scrie I. P. Culianu în prefaţa volumului care avea să apară în Germania în anul asasinării sale, mulţi dintre foştii colaboratori ai lui Eliade şi-au retras lucrările şi el a trebuit să caute specialişti care nu făceau parte din Scoala de la Chicago (v. v. Isabela Vasiliu-Scraba, Un al patrulea volum de Istoria credinţelor şi ratatele colaborări dintre Micea Eliade şi Ioan Petru Culianu, în rev. Arges, Anul IX/XLIV, Nr.4, aprilie 2009, p.22 ). În paralel cu insinuarea imaginii de “nou-Eliade” menită să-l înlocuiască în conştiinţa celor supuşi manipulării pe “vechiul” Eliade, s-a realizat şi o modificare a conştiinţei celor interesaţi de istoria religiilor şi de Eliade. Prin “tehnica bombardamentului subliminal” din mass media post-decembristă s-a ajuns ca neadevărurile referitoare la “succesorul lui Eliade” şi la “discipolul care şi-a depăşit maestrul” să fie luate de mulţi drept adevăr indiscutabil. In paranteză fie spus, teoria manipulării conştiinţelor, a “modificării la nivel subconştient a conţinutului conştiinţei” (v. I.P.Culianu în rev. “22”, 22-28 mai 2001, p.13), a reprezentat abordarea preferată de psiho-sociologul Culianu pentru interpretarea unor fapte ţinând de istoria religiilor. Dar nu neapărat în varianta înşelătoare cu bună ştiinţă când, prin “bombardament subliminal” ceva este prezentat drept altceva. Publicarea în 2004 a corespondenţei purtată de Eliade cu discipolul care-i trimitea scrisori încă din timpul studenţiei bucureştene a prilejuit şi ea o multiplă manipulare în direcţia schimbării “vechiului” Eliade printr-unul “nou”: încadrarea volumului s-a făcut în colecţia “I.P. Culianu”. O editură neangajată în direcţia manipulării conştiinţelor ar fi încadrat schimbul de scrisori în colecţia “Mircea Eliade” pe considerente “comerciale”, Mircea Eliade fiind mai bine cunoscut prezumtivilor cumpărători. În plus, abstracţie făcând de războiul dus împotriva lui Eliade, o editură care ar fi fost interesată în promovarea valorilor culturale ar fi ales pentru domeniul istoriei religiilor încadrarea în “colecţia Eliade”, pentru că, dintre cei doi, personalitatea proeminentă a istoriei religiilor în secolul XX este, fără doar şi poate, Eliade. Dar Poliromul a optat pentru manipularea începută de


ORIGINI nr. 1-2-3/2010

ELIADIANA

Humanitas (v. Isabela Vasiliu-Scraba, Eliade şi Culianu în universul minciunii post-decembriste, în rev. Origini/Romanian Rooth, vol XIII, No.6-7-8/ 132133-134, June-July-August 2008, p.113-118) imediat după asasinarea regalistului Culianu care se dovedise în 1990 un ziarist foarte incomod. Nici titlul ales de îngrijitorii volumului nu este întâmplător. Fiindcă “dialogul” epistolar implică o situare la acelaşi nivel a celor doi interlocutori. Dacă ar fi să ne luăm după titlu, în carte ar fi de găsit un “dialog” între Culianu şi Eliade, nu permanente solicitări ale lui Culianu, ba Eliade să vorbească cu profesorul Michel Meslin de la Sorbona să-l determine să-i conducă şi doctoratul de stat, ba să-l ajute să aibă o comisie preponderent favorabilă pentru lucrarea de 3-eme cycle din 1980, ca să nu mai amintim de solicitările în vederea înlesnirii publicării la editurile unde era publicat Eliade, ba să-i găsească un traducător în franceză, ba să-i facă diverse recomandări, etc. Din perspectiva “dialogului” epistolar imaginat prin titlul oferit de Polirom volumului încadrat în “Seria Culianu”, Matei Călinescu s-a grăbit de la a doua propoziţie din prefaţă să-l compare pe Culianu cu Pettazzoni, nu după dioptria de la ochelari, ci după numărul de scrisori pe care i le-ar fi scris lui Eliade. Exagerarea este evidentă, ca si sensul ei. Dar virtutea de căpătâi a titlului Dialoguri întrerupte (Ed. Polirom, Iaşi, 2004) stă în capacitatea de a sugera tragicul moment al vieţii retezate prin asasinare, când promiţătoarea carieră a lui I.P. Culianu a fost brusc “întreruptă”. Acesta este de fapt un prim qui pro quo pentru că în realitate volumul preia titlul unei cărţi despre literatura scrisă de Mircea Eliade. De al doilea qui pro quo conţinut de titlu ne vom ocupa ceva mai încolo. In general, “qui pro quo”-ul se pretează la o situaţie comică, în care ceva este luat drept altceva spre a stârni râsul. In cazul “Culianu” s-a dove-

91

dit mereu că manipulatorii nu au simţul umorului, că “qui pro quo”-urile folosite de ei nu depăşesc domeniul penibilului şi al exagerărilor găunoase care în loc să-l înalţe pe Culianu, îl scad. De pildă, o scădere a lui Culianu implică însuşi titlul unui interviu din pagina a 8-a a Suplimentului cultural al Cotidianului apărut la un an de la asasinarea lui Ion P. Culianu: “Te comănduiesc să faceţi un symposion în cinstea mea postumă” (L.A.I., 18 mai 1992, p.8). Este o scădere, pentru că se referă la un simpozion care urma să fie dedicat unui tânăr de vreo douăzeci de ani care nu publicase decât o carte de povestiri în RSR şi care a vrut să se sinucidă în Italia într-un lagăr de refugiaţi. Qui pro quoul încearcă să-l înalţe pe Culianu, lăsând impresia că ar fi vorba de o comandă cu limbă de moarte, din imediata vecinătate a momentului împuşcării. Symposion-ul cu pricina ar fi fost să fie în cinstea postumă a lui Culianu aflat pe punctul de a fi angajat profesor asociat la aceeaşi universitate americană la care predase trei decenii Eliade. Ar fi fost să fie… dacă… fraza teribilisttinerească folosită de Andrei Pleşu drept titlu pentru interviul său nu împlinea aproape două decenii în 1991, fiind extrasă dintr-o scrisoare de la studentul Culianu din Italia. Qui pro quo-ul latent în titlul volumului scos de Polirom în 2004 , trimite (în mod fals) către sistarea corespondenţei prin moartea unuia dintre interlocutori, şi nu la întreruperea dialogului despre beletristica lui Eliade. De fapt, în proiectatul volum urmând să poarte titlul Dialogues interrompus s-ar fi sistat convorbirea întrucât s-ar fi vorbit numai despre povstirile eliadeşti scrise până la 1982. Ideea de întrerupere a dialogului i-a aparţinut lui Miecea Eliade. Renumitul professor de la Chicago se gândise că o discuţie în marginea creaţiilor sale literare – scrise deja sau urmând a fi concepute după 1982 – va putea fi oricând


92

ELIADIANA

reluată cu acelaşi interlocutor, sau cu altul. Să vedem însă şi modul cum este promovat echivocul prin titlul volumului de corespondenţă tipărit în 2004. Dintr-o scrisoare a lui Eliade aflăm că la începutul deceniului opt era în stadiu de proiect un volum axat pe literatura scrisă de istoricul religiilor. Ceva în genul interviurilor cuprinse în cartea de mare succes: Mircea Eliade, L’epreuve du Labyrinthe (entretiens avec Cl. H. Rocquet (1978), dar abordând în exclusivitate proza eliadescă. Era o idee propusă de Paul Goma. Eliade urma să expună succint viziunea proprie asupra domeniului religios, viziune care să alcătuiasă un fel de fundal pentru discuţia în jurul temelor din opera beletristică, iar Culianu urma să-i prezinte literatura, vorbind de Eliade-scriitorul. Protejatul, căruia faimosul istoric al religiilor onorat de lumea academică occidentală îi trimitea bani în vremea studenţiei în Italia, ar fi urmat să semneze volumul alături de Eliade, în cazul în care proiectul ar fi fost dus la bun sfârşit, iar Eliade ar fi acceptat să semneze contractul de publicare la editura aleasă de Paul Goma. In 1982 Mircea Eliade s-a gândit că titlul volumului tratând despre beletristica sa neîncheiată (la care a lucrat de fapt până la moarte) ar putea fi Dialogues interrompus. Contractul urma să-l semneze cu Editura Hachette, pentru colecţia “Est-Ouest” coordonată de Paul Goma. I.P. Culianu s-a pus pe scris şi i-a trimis lui Eliade contribuţia sa la volum. După citirea prezentării alcătuită de aşa-zisul său discipol, Eliade îi atrage atenţia lui Culianu că despre literatura sa vorbeşte prea puţin. Dacă literatura lui Eliade (ţinând, în felul ei, pasul cu vremurile din ţară) era greu de digerat pentru o fire oportunistă care nu voia să se pună rău cu eminenţele comunismului internaţionalist, în schimb tot ce depăşea domeniul literaturii eliadeşti mai mult sau mai puţin pusă în paranteze, a fost tratat de Culianu din perspectiva acelei “uitări a fascismului”, calul de bătaie a tuturor denigratorilor lui Eliade (din Italia pro-comunistă şi din Israel). De fapt, lui Mircea Eliade i-a fost atât de neplăcut să comenteze poziţia adoptată de Culianu, încât a început scrisoarea pe 3 martie şi a terminat-o pe 28 martie 1983. Pentru a nu abandona totuşi proiectul, Mircea Eliade vine cu propunerea de a alcătui o listă de întrebări la care tot el să răspundă, cu trimiteri la părţile de Jurnal care fuseseră publicate. Răspunsurile urmau să fie dezvoltate, eventual “dialogate” de discipol. Nici acest colac de salvare a proiectului unui volum pe care să apară drept autori Culianu şi Eliade împreună n-a fost pe placul falsului discipol, mânat de cine stie ce alte interese, cum

ORIGINI nr. 1-2-3/2010

s-a văzut şi în cazul articolul despre poetul Horia Stamatu (v. I.P. Culianu, Some Considerations on the Work of Horia Stamatu, apărut în 1983 în International Journal of Romanian Studies, nr.2/1980, p.123-134), la care nu a vrut în ruptul capului să renunţe, deşi fusese insistent rugat de Virgil Ierunca (v. România literară din 7 febr. 1996). “Horia Stamatu afirmă (…) că eu scriu pentru a demonstra că el e… fascist” –notează Culianu. “A trimis la toată lumea o traducere a articolului meu însoţită de un comentariu de 27pp” (v. scrisoarea din 19 oct. 1978). În ce priveşte contribuţia sa la volumul Dialogues interrompus, abia pe 18 septembrie 1984 profesorul de română de la Groningen si-a dat seama că viziunea sa influenţată de revista Toladot (1972, Israel) îl cam “plictiseşte” pe maestrul său. De aceea I. P. Culianu îl asigură pe Eliade că între timp a scris ceva nou, fără legătură cu primul text, ceea ce era foarte departe de adevăr, lucru sesizat de istoricul religiilor, îndată ce a văzut “contextul istoric” în care dorea Culianu să-i situeze creaţia literară. Ultima şansă pe care a ratat-o discipolul a fost “soluţia provizorie” oferită de Eliade pe 21 sept. 1984. De astă dată maestrul s-a arătat dispus să răspundă unor întrebări formulate de Culianu în strictă corelaţie cu sensul romanelor şi povestirilor sale. Prilejul a fost folosit de protejat pentru a-l întreba de “tentaţia extremismului” din România anilor treizeci (v. I.P.Culianu, Mircea Eliade, Ed. Nemira, 1998, p.280). Insistând sine die să-l determine a intra în vorbă cu calomniatorii care l-au tot atacat fără să-i poată diminua faima de care se bucura în mediile academice occidentale, Culianu (care nu era prost deloc) s-a făcut mereu că nu pricepe cauza rezervei lui Eliade exprimată limpede într-una din scrisori: “Nu cred că se poate scrie o istorie obiectivă a mişcării legionare (…). Documentele la îndemână sînt insuficiente. In plus, o atitudine obiectivă poate fi fatală autorului. Astăzi nu sînt acceptate decât (…) execuţiile pentru majoritatea cititorilor europeni şi americani” (Eliade către Culianu pe17 ian. 1978). Nepăsător la soarta românilor schingiuiţi şi omorâţi cu sutele de mii după gratii de ocupantul din umbră al ţării, Culianu s-a prefăcut că nu remarcă asemenea aspecte insinuate discret de Mircea Eliade în literatura sa. Dacă în ţară doar după înlăturarea comunismului s-a mai aflat câte ceva din grozăviile suferite de românii bucovineni şi basarabeni deportaţi cu sutele de mii în Siberia şi de cele două milioane de români schingiuiţi în temniţele cu care ocupantul sovietic al României împânzise ţara (v.Monumentul victimelor comunismului, în Elveţia la Chene Bourg, aproape de Geneva), în Europa de vest acestea erau


ORIGINI nr. 1-2-3/2010

ELIADIANA

lucruri pe care I. P. Culianu le putea afla din scrierile românilor exilaţi după 1944. Pe el însă nu l-a interesat genocidul comunist, crezând împreună cu întreaga profitocraţie comunistă că dacă ignoră crimele şi uciderile în massă, ele nici n-au existat. După ce a citit lista de întrebări alcătuită de cripto-comunistul său discipol, pe 15 februarie 1985 Mircea Eliade îi scrie de dincolo de ocean că n-a citit încă “elementele pentru dialogul nostru”. Probabil atunci s-a hotărât să abandoneze definitiv proiectul colaborării cu Ioan Petru Culianu la Dialoguri intrerupte, volum care ar fi fost să fie despre literatura lui Eliade şi nu despre “anii treizeci” cum o tot cârmea Culianu după viziunea celor care l-au băgat pe Noica în închisoare. Cu o perseverenţă demnă de o cauză mai bună, între 1982 şi 1985 Ioan Petru Culianu - căruia Eliade îi scria într-o dedicaţie că este “fericit că nu va rămâne singur” -, a ţinut morţiş să-i facă maestrului său dezagreabilă ideea volumului Dialogues interrompus, prin superficiale şi nepotrivite interpretări comuniste ale unor scrieri literare de sorginte filozofică. Aceasta a fost prima colaborare ratată de Culianu. Ei îi vor urma încă două colaborări dintre maestru şi protejatul său, ambele eşuate, dar măcar despre ratarea celorlalte două Eliade nu a mai apucat să afle. Ne referim la proiectul volumului Histoire IV şi la condensarea impozantelor volume de istoria religiilor scrise de Mircea Eliade într-un singur volum, alcătuit sub forma unui Dictionnaire des religions (v. Isabela Vasiliu-Scraba, Un al patrulea volum de Istoria credinţelor şi ratatele colaborări dintre Micea Eliade şi Ioan Petru Culianu, în rev. Arges, Anul IX/XLIV, Nr.4, aprilie 2009, p.22 ). 1. Una din condiţiile de bază ale manipulării o constituie difuzarea obsesivă a pozelor şi repetarea numelui de Culianu cu indifferent ce prilej, chiar şi cu ocazia retipăririi în 2010 a “Nopţii de sânziene” (Mircea Eliade, “Foret interdite”, Paris, 1955, în româneşte cu titlul Noaptea de sânziene, Paris, 1971). Imaginea lui Culianu tânăr alături de Eliade bătrân a fost difuzată de ziarul Jurnalul national de miercuri 3 febr. 2010, fără a fi vorba nici o secundă

93

de “discipolul preferat”, cum apare Culianu trecut sub poză. A fost sufficient pretextul unui interviu luat de Cătălina iancu despre romaul publicat de Mircea Eliade în Franţa când Culianu mergea la grădiniţă în România şi republicat acum în col. BPT a Editurii Litera Internaţional. “Foret interdite”, roman pentru care actriţa Marieta Sadova a făcut puşcărie pentru că l-a adus de la Paris, a fost citit în cercul lui Noica şi prin aceasta a constituit un cap de acuzare pentru mai mulţi intelectualii arestaţi în 1958 de şeful Securităţii, Boris Grumberg, alias Nicolschi/Nicolau. Mircea Eliade scria pe 15 sept. 1978 următoarele: “Pentru că a citit: [Noaptea de sânziene “pe care o consideră cel mai bun roman românesc”] Sergiu Al-George a fost condamnat şi a făcut cinci ani şi jumătate de închisoar” (Jurnal. 1970-1985, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2004, p. 130). Desigur, comunistul reciclat pe care Noica îl îndemna să citească în parallel Scânteia şi Neuer Weg (v. scrisorile către D.C. Mihăilescu din vol. Noica inedit, Ed. Humanitas, 2009, precum şi art. Isabela Vasiliu-Scraba, Noica în cifru humanist, în rev. Oglinda literară, Anul VII. Nr. 92, august 2009, pg. 4802-4803) n-a amintit în interviul luat de Cătălina Iancu de arestările provocate de citirea romanului eliadesc. Probabil ca să nu-l pomenească pe Zigu Ornea care l-a băgat atunci pe Noica în puşcărie (v. Noica în vizorul Securităţii, în Observatorul cultural nr. 20/277, 14-20 iulie 2005, C-tin Noica şi critii săi din Securitate, în Ziua, 31 martie 2007 şi Cine l-a turnat pe Noica la Securitate?, în Ziua din 7 aprilie 2007). În schimb, D. C. Mihăilescu nu a scăpat prilejul de a propaga “ruşinea de a fi roman” pe care, vezi Doamne, o păzeşte să nu se transforme în “megalomania păguboasă”. De asemenea, el a repus discret în circulaţie neîntemeiatele acuzaţii la adresa lui Eliade cocoţând pe scara valorilor post-comuniste o scriere despre Eliade tiluită în sec. XXI după directivele expirate ale lui Leonte Răutu, până prin optzeci “satrap al culturii [româneşti] improvizat în diriguitorul ei” (v. Marin Niţescu, “Sub zodia proletcultismului”, Ed. Humanitas, Bucureşti, pg. 375). 2. Aurel Codoban, “Culianu, sau filosoful religiilor ca magician”.


94

SERIAL

ORIGINI nr. 1-2-3/2010

RENE ALECU DE FLERS

RADIO EUROPA LIBERĂ ªI EXILUL ROMÂNESC Bernard calcă din nou în străchini

Ca orice femeie nostimă şi bine făcută, Sidonia fusese convinsă că reuşise să-l domine pe Berard cu farmecele ei. Nu ştia că avea de a face cu un om care considera jurământul dragostei eterne ca ceva banal, fără importanţă şi care se comporta cum îi plăcea lui mai bine. La Munchen, Sidonia era mai tot timpul acolounde se găsea şi Bernard, iar la birou îl avea întotdeauna în raza ochilor. Sigură că pusese totalmente stăpânire pe el, nu considera că ar mai fi avut un pretext să-l controleze sau să fie geloasă. Comportarea lui Bernard faţă de ea era întotdeauna plănă de drăgălăşenie şi nu observase nici cia mai mica abatere. Dar n-a trecut mult timp şi la urechi I se suflase că soţul îţi căuta fericirea şi prin alte iatacuri. Era una dintre apucăturile lui Bernard; trebuia să-şi dovedească virilitatea nu numai în patul conjugal, ci şi în altă parte. Sidonia era bine făcută, perfecta în totul, dar se obişnuise cu ea şi începuse să se plictisească. Cunoscându-l, m-ar fi mirat să nu-şi facă de cap. Avea nevoie de senzaţii, de noi aventuri şi nu suporta fidelitatea matrimonială; îşi făcea damblalele. De data asta se încurcase cu Ioana Măgură, adusă din Austria. Istoria se repeat. La început, Sidonia nu voia să creadă. Şi-a dat seama de realitate exact în momentul când a avut dovezi în mână. Afăcut un scandal monstru, i-a cerut socoteală, încercând să-l readucă la fidelitatea matrimonială de unde tot ea îl scosese. Efectul a fost identic cu încercările Yvei. Dându-şi seama că nu putea rezolva nimic, Sidonia s-a resemnat, a cerut divorţ şi s-au despărţit. Sidonia a parasite oraşul Munchen cu prietenul ei Henry Baranga, s-a dus la Paris, dar nu cu mâinile goale. Bernard nu mai avea motive să ascundă relaţia lui cu Ioana Măgură. O angajase de mai mult timp ca freelancer şi Ioana se obişnuise cu atmosfera din casă. Cum ea lucrase ca chelneriţă, Bernard se hotărâse să o definitiveze la Producţie. Numai că şeful producţiei din Departamentul Român, Armenak (Armand) Gurian, nu accepta dorinţa lui Bernard şi nici decizia lui. Avea prea multe voci feminite în studio. I-a spus lui Bernard că Producţia avea nevoie de o voce masculine. Directorul postului nostrum de radio nu voia să audă, cu atât maI mult cu cât Ioana Măgură fusese crainică la televiziunea română, chiar una dintre cele mai bune (erau numai două), aşa că trebuie angajată la Producţie. El, la început, ar fi

dorit să o angajeze redactoare, să o aibă direct în apropier; ar fi fost, în ochii lui, cea mai ideală soluţie, dacă n-ar avea loc liber. Ar mai fi avut o posibilitate, chiar cea mai simplă, poziţia de secretară. Sunt însă convins că Ioana n-ar fi acceptat; nu era de valoarea ei. Ca bun journalist, Bernard ar fi trebuit să ştiece era necesar ca lucrul să meargă bine, dar nu-l interesau preocupările lui Armand. Ioana trebuia angajată acolo unde dorea el. Problema nu s-a mai discutat şi Iona fusese definitivată la Producţie. Ce este drept, Ioana era perfecta în toate, o dovedise şi la Munchen. Numai că Radio Europa Liberă nu se găsea în Balcani sau în Orient. Bernard îndrăgostit din nou lulea, era ferm convins că direcţia americană îi va accepta şi această excapadă, ceea ce s-a şi întâmplat. Reuşise să-şi impună dorinţa. Vorbind cu direcţia americană, sau mai bine zis cu Ralph Walter, Bernard prezentase pe Ioana în cele mai strălucite culori. Jacob Măgurp, tatăl Ioanei, pe numele lui adevărat Carmel, nu făcea parte din protipentada comunistă ca Aurel Baranga, dar era agent KGBist. Prin anii -50, fusese trimis ca ataşat comercialla Legaţia română din Elveţia. Inginerul Radu Cernea, profesor titular la Institutul de Petrol şi Gaze din Bucureşti, activist de partid începând din anul 1945, stand o data de vorbă cu mine, îmi spusese că îl cunoscuse la Berna prin anii 1951-1952. Pe timpul Acela, Jacob Măgură conducea în cadrul Legaţiei Române o aşa-zisă comisie economică. Cernea fusese de părere că îndeletnicirile acestei comisii aveau cu totul alt profil decât cel commercial. Cu alte cuvinte spionaj commercial. Mai subliniase că atunci când l-a cunoscut, legăturile comerciale române cu Elveţia erau cvasi inexistenteşi după cum tot el spunea, comisia avea un personal mult prea numerous şi fără justificare. Mai târziu, aproape toţi colegii luiJacob Măgură de la Bucureşti, egali în grad cu el şi care îndepliniseră funcţii asemănătoare fuseseră arestaţi şi condamnaţi pentru contacte ilicite cu Occidentul; numai d-l. Măgură nu. El n-a avut niciodată de suferit. Într-un mic articol publicat În Scânteia din 24 Aprilie 1955, Jacob Măgură apăruse official ca director pentru relaţii comerciale cu ţările din Occident. Ştirea întărea informaţiile date de inginerul Cernea, ca şi cele pe care le primisem şi din altă parte. Despre Jacob Măgură ar mai fi multe de spus, dar numai un


ORIGINI nr. 1-2-3/2010

SERIAL

singur detaliu este ceva mai interesant. Daily American din 20 Iunie 1953 publicase o mica informaţie: Jacob Măgură, trecând o data cu trenul prin Italia, sărise din vagon ca să nu fie arestat. Poliţia italiană fusese informată că se găsea în tren şi îl căuta în legătură cu un transport în valoare de mai multe milioane de dolari, organizer de un cartel de contraband ă communist. Numai atât. Ioana, definitivată acum la Europa Liberă, chiar dacă fusese secretară a comitetului de partid la televiziunea română, nu poate fi condamnată pentru activitatea tatălui ei. Venise în Apus, nu ca refugiată, ci cu paşaport în regulă. Probabil că atunci când ajunsese în Austria, văzând strălucirea din Occident, se hotărâse să rămână în Apus. Autorităţile austriece o trimiseseră în lagărul de la Traiskirchen, unde trebuia să aştepte rezolvarea statului ei de refugiată. Cel care o descoperise şi îl anunţase pe Bernard de existent ei fusese Sorin Cunea. Adusă la Munchen pe la începutul lunii Februarie 1970, soarta Ioanei luase calea hotorâtă de Bernard care, văzând-o, îşi pierduse capul. Cu definitivarea ei, atmosfera departamentului Român se înrăutăţise şi mai mult. Ca logodnică în special, îşi lua rolul în serios. La început se mulţumea numai cu corectarea textelor scrise de rdactori. Un lucru care care provocase un incident neplăcut cu Papper. Fusese numai o bagatelă, prea puţin interesantă, dar la producţie, situaţia devenise de nesuportat. Când veneau vacanţele sau Bernard pleca pe undeva, orarul de lucru al Ioanei trebuia schimbat. Plecând în aşazisele călătorii de serviciu, o lua întotdeauna cu el, iar ceilalţi trebuiau să înghită găluşca. Nu erau căsătoriţi, nici n-aveau de gând să o facă, cu atât mai mult cu cât legătura era publică şi direcţia postului de radio nu se simţea stingherită. Totuşi, convieţuirea lor ca în paradis a durat numai până în preajma venirii comisiei Eisenhower la Munchen. Tot în legătură cu starea de atunci, cred că ar trebui să menţionez un articol publicat în America, la 21 Mai 1971, de Beacon news. Articolul era picant, menţiona o invitaţie trimisă unor functionari de la Europa Liberă. Toţi directorii o primiseră şi li se ceruse să fie prezenţi la un party organizat în apartamentul din Deningerstrasse 104. Se semnala un cvasi adevăr, numai că nu-mi vine să cred că Bernard s-ar fi pretat la ce se insinua în invitaţie. Din acest motiv ar fi o lipsă de bun gust să pun articolul pe hârtie. După trei anu de convieţuire libertine, s-au căsătorit. Ioana Măgură-Bernard menţionează în cartea ei, Directorul postului nostrum de radio, o teorie care n-are nimic de a face cu adevărul. Legea casei nu interzice căsătoria unei funcţionare de la radio cu un director; nu o pune nici pe linie moartă, nu o scotea nici din activitate cum spunea ea. Ce nu

95

se accepta era mai mult o chestiune de formă: soţia n-avea voie să-şi desfăşoare activitatea în omediata apropiere a soţului, în cazul nostrum, a directorului, cu toate că la români se făcuse o excepţie: Preda Bunescu şi Denise; ea era secretara lui directă. Dar în ceeea ce o priveşte pe Ioana, lui Bernard nu I s-au pus nici un fel de condiţii şi nu I s-a cerut ca soţia lui să rămână în afara postului de radio. Nu este adevărat nici că Sidonia Alterovici, cum dă Iaona de înţeles, îşi petrecea timpul la Paris ca soţie a directorului, ci era efectiv angajată în Departamentul Român. Îşi făcea datoria de crainică, exact ca la New York, dar nu se amesteca în treburile Departamentului Român. Cei doi căsătoriţi erau acum un cuplu official şi atmosfera la profucţie luase o cotitură mult mai neplăcută. Iona nu mai era d-na Măgură, ci d-na Bernard, soţia directorului postului nostrum de radio. Un lucru care-I oblige să o trateze cu mult mai multă atenţie. Cu noua stare de lucruri, Bernard nu-şi mai găsea linişte. Se căsătorise, soţia făcea parte din personalul Departamentului, dar se găsea la o distanţă prea mare, ducea lipsă de prezenţa ei. Probabil că Ioana a fost singura femeie de care el cu adevărat se îndrăgostise şi trebuia să fie în apropierea lui. Apoi, funcţia de crainică nu mai era compatibilă cu poziţia ei de acum, ca soţie de director. Trebuia să aibă o ocupaţie mult mai ridicată. Sunt sigur că nici Ioana nu mai era de accord şi râvnea la mai mult. În orice caz, cred că cei doi discutaseră problema şi până la urmă, ajunseseră la o soluţie; Bernard hotărâse să o facă redactoare. Nu se punea problema dacă Ioana ştia să scrie, nici navea importanţă. Bernard putea lucre în plus, sau în cel mai rău caz, îi făcea programele compatibile cu ce se cerea la radio. Ca redactoare, Ioana ar fi primit un birou alături de el şi problema cu distanţa se rezolva. Bernard însă nu estimase dacă membrii Departamentului erau de accord. Asta a fost greşeala lui. O numise redactoare cu de la sine putere, nu ţinuse cont de legile în vigoare, turnând benzină pe focul de paie. Cu hotărârea lui, Bernard stârnise în department valuri neaşteptate de protest. Redactorii, care până atunci înghiţiseră destule, avuseseră aşa dintr-o data, curaj să ridice capul. Cei doi nu prevăzuseră împotrivirea salariaţilor din Departament şi la 12 Decembrie 1973, când a avut loc obişnuita şedinţă de dimineaţă cu redactorii Departamentului Român, micul Napoleon a fost nevoit să înfrunte nemulţumirea supuşilor. Aproape mai toţi îndrăzniseră să spună că nu erau de accord cu hotorârea lui. Ceva nou pentru Bernard şi probabil că s-a uitat la ei ca viţelul la poată nouă. Supuşii lui, destul de servili în trecut, îl luaseră prin surprindere. Singurii care nu se manifestau erau cei care profitau


96

ULTIMA ORĂ

de favoarea lui. Nu nai ştia cum să reacţioneze. Rămăsese perplex şi nu-şi dădea seama că protestul celor din Depertament era numai un început. Nici cei de la producţie nu erau de accord şi ceruseră o întâşnire cu Bernard. Nu acceptau ca Ioana să fie transferată. Spuneau că Ioana e cea mai bună crainică şi că ar fi păcat ca Producţia să o piardă. Sindicatele, obligate să clarifice situaţia, şi-au fpcut şi ele apariţia pe scenă. Nici NWC navea linişte şi noua problemă a Departamentului Român se discuta fără întrerupere. Până la urmă, sindicatele şi NWC ajunseseră la o hotărâre unanimă şi conducerea americană primise din partea lor un protest dusr. Cu promovarea Ioanei, Bernard întinsese coarda prea mult, paharul se umpluse până la refuz, a fost de ajuns numai o picătură… Conducerea postului de radio, constrânsă de mica rebeliune din departamentul

ORIGINI nr. 1-2-3/2010

Român, reacţionase fără întârziere. Năzbâtiile lui Bernard fuseseră acceptate mult prea des, de data asta nu se mai putea. Forurile înalte ale postului de radio discutaseră situaţia Departamentului Român în Extenso şi Direcţia Personaluilui hotorâse că locul Ionei Măgură-Bernard era în faţa microfonului. Bernard, de când revenise la radio, primise din partea lor prima data o lovitură mai mult decât dureroasă. Oricât ar fi vrut el să se împotrivească, nu mai era posibil. Decizia conduceriiamericane nu putea fi neutralizată. Dacă ar fi încercat sp facă uz de principiul eu sau…, aşa cum îi era obiceiul, n-ar fi reuşit, iar ca să renunţe la poziţia pe care o avea era şi mai greu. Funcţionarii departamentului Român obţinuseră o victorie complet neaşteptată. Curajul lor demonstra că le ajunsese cuţitul la os, numai că Bernard n-a fost deportat ca Napoleon pe o insulă.

“Afacerea Popper” readusă pe scenă

Afacerea Popper încă nu fusese scoasă din circulaţie şi lua dimensiuni din ce în ce mai mari, mai neplăcute, mai neaşteptate. Bernard nu putea să ierte, căuta cu tot dinadinsul o modalitate să-l lovească cum trebuie. N-avea linişte, lucre cu intensitate în această directive şi, dacă I se ivea ceva în cale, orice metodă era bine venită. În primavera anului 1972 angajase temporar pe Nadia Constantin. În realitate o chema Ştefania Iunpceanu şi fusese prima soţie a lui Popper. Venise la Munchen cu paşaport în regulă, dar cu numele de mai sus. Nu ştiu cum se face, dar dar de fiecare data când Bernard căuta să se răzbune, ieşea la suprafaţă întotdeauna ceva bizar. De data asta era de vină prenumele doamnei Constantin. Numele de familie poate fi schimbat printr-o căsătorie, dar de unde venea prenumele de Nadia? Curios lucru. Ceva nu era nici aici cuşer. Angajând pe Nadia Constantin, Bernard fusese convins că Popper, în momentul când îşi va vedea în carne şi oase fosta soţie, îşi va pierde cumpătu, va face o mare gafă sau o imprudenţă. Cu asta, et era înredinţat că va câştiga bătălia. S-a dovedit că n-avea talent de psicholog şi nu înţeleg ce îl făcea să creadă că va reuşi. Popper, cu instinctul lui ancestral, în sfârşit, mirosise cpcana, s-a ferit să nu calce în străchini. Nu s-a lăsat intimidate, n-a reacţionat nici atunci când fosta lui soţie a vrut să ia contact cu el. Doamna Copnstantin, noua redactoare, încercase să-i facă un mic cadou, dar degeaba, Popper nu s-a lăsat ademenit. Cu aducerea fostei soţii a lui Popper, Bernard făcuse un calcul machiavelic, dar copilăros. Planurile nu i s-au realizat. După trei luni, nadia Constantin a fost nevoită să-şi ia catrafusele,

fără să fi adus Europei Libere un cât de mic folos. Navea talent. Bernard turba, iar de data asta, cel care se umfla în pene era Popper. Se simţea tare pe picioare. Nici el nu era lipsit de machiavelism. La aşa-zisele conferinţe de brief-ing, unde se discutautemele pentru ziua în curs, lua şi Popper parte. Nu era obligat. Însă, de când se ivies afacerea Popper, avea o placer diabolică să-şi scoată directorul din sărite. Se aşeza în faţa lui şi, zâmbea machiavelic, îl fixa fără întrerupere. Nu scotea un cuvânt, dar nici nu-şi lua ochii de la el, străduindu-se să-l enerveze. Prezenţa lui Popper la şedinţe îi cădea lui Bernard pe nervi, nu-l fericea, îi era greu să se stăpânească. Dar nu-şi putea permite luxul să-l dea afară. Cu câtva timp mai înainte, conducerea americană, împreună cu Guild-ul, organizase o şedinţă de împăcare. Bernard nu reuşise nici de data asta să demonstreze vina lui Popper, fusese nevoit chiar să-şi ceară scuze. Promisese atunci că îl va accepta la conferinţe şi acum trebuia să-l îndure. L-a suportat câteva săptămâni, dar conştient că nuşi putea stăpâni nervii, hotorâse să nu mai ia parte la şedinţe. Cu conducerea şedinţelor însărcinase pe Preda Bunescu, iar el rămânea închis în biroul lui unde îşi făcea programele. Prostia cu impresiile unei turiste americane în România îi răpise liniştea, trebuia să se domolească. Numai că el, îndărătnic cum era, nu putea da înapoi. Căuta cu tot dinadinsul un motiv să de debaraseze de popper, să trăiască în sfârşit momentul când nu mai exista la radio. (urmare în numerele viitoare)


ORIGINI nr. 1-2-3/2010

BIBLIOTECA DIN ALEXANDRIA

97

LUCIAN GRUIA

LAURENŢIU ORĂŞANU – DICŢIONAR CU UMOR GETO-DACIC (Ed. Criterion publishing, Bucureşti, 2008) Hotărât lucru, în perioadele de restrişte se face haz de necaz. Dacă o ducem bine nu ne arde să facem glume decât pe seama defectelor celorlalţi, pe ale noastre desigur că nu le vedem. Din acest motiv, în timpul dictaturii ceauşiste, bancurile politice constituiau savoarea compensatorie a zilelor lipsite de orizont. Bancurile politice se şopteau între prieteni, cu mare risc. De multe ori, amicii binevoitori te ajutau să scapi de teamă şi să poţi să-ţi spui bancurile în tihnă, numai ţie, într-o cameră înconjurată de linii metalice, paralele şi verticale (cum afirmă şi Laurenţiu Orăşanu în cartea pe care o comentăm). După 1989, ne-am aruncat cu capul înainte în jungla privatizării, sperând să ne croim o soartă mai bună, şi, muncind încrâncenaţi, am uitat să mai râdem. Când am constatat că nu le reuşesc afacerile (furtul cu japca) decât unora cu stea în frunte (membrii marcanţi ai fostului partid sau ai securităţii), dezamăgiţi/ deznădăjduiţi am reînceput să facem haz de necaz. Întâi au fost tipărite culegerile cu bancurile dedicate epocii de aur, când lumina venea de la răsărit. Mai recent, s-au răspândit ca ciupercile după ploaie, epigramele. Poetul Laurenţiu Orăşanu a descoperit o formulă originală, mai interesantă, elaborând un DICŢIONAR CU UMOR GETO-DACIC, umor care începe în epoca geto-dacică şi ajunge în zilele noastre. Este un fel de panoramă a tarelor şi năravurilor românilor care ne însoţesc de-a lungul istoriei. Sunt înfierate pretenţiile noastre protocroniste, vechimea pre-sumeriană a civilizaţiei noastre, pasivitatea mioritică, parvenitismul, sexualitatea exacerbată, găştile culturale, mirajul Occidentului şi al Americii etc. Lait-motivul capitolelor cărţii îl constituie pretenţiile noastre că am inventat totul. Asociaţii ingenioase de idei dezabuzează umflarea în pene. Să

luăm cazul roţii pe care am inventat-o, în viziunea autorului, sub două forme: una legală, CAR (Casa de Ajutor Reciproc) şi una semilegală, jocul păgubos multora, denumit CARITAS. Alte invenţii „neaoşe” sunt legile fizicii, pe majoritatea le-am exportat (Legea lui Ahimede, Legea lui Lomonosov), păstrândune Legea vaselor comunicante, pe care o folosim toamna, la trasul vinului. Alt exemplu hilar este invenţia găurii: „La revoluţie (sau ce va scrie în istorie că a fost), urmaşii noştri au decupat şi ei steagul, grăbindu-se să facă să dispară în gaură toate bogăţiile ţării: brazii, schela de ţiţei, munţii-nalţi, iar peste ei, soarele. Că steluţa nu mai era acolo, sus. Se săturase de mult să mai construiască socialismul.” Nici steagul cu cap de lup al dacilor nu scapă analizei umoristice, pentru că intră oaia în gura lui. De tot hazul sunt comentariile lui Laurenţiu Orăşanu privind lirica noastră: „Ca gen literar, poezia e feminină. Cum orice geto-dac se naşte şi poet, şi bărbat, el va încerca să o posede. Dar poezia, ca orice femeie, nu se lasă posedată, cu una cu două. Unii nu reuşesc să o posede nici după un volum, nici după o întregă operă. Perseverenţi, unii poeţi încearcă şi postum.” „Odată cu inventarea premiilor literare pentru poezie, aceasta a început să se împartă în două categorii: poezie bună şi poezie premiată.” (Mulţumesc autorului pentru această judecată dreaptă, acum sunt liniştit, m-am convins că scriu o poezie bună). Sătui de revoluţii, noi am inventat revoluţia sexuală cu care femeile noastre au învins de-a lungul istoriei pe toţi năvălitorii. În ceea ce priveşte limba, Laurenţiu Orăşanu consideră că ne caracterizează mai bine cuvântul „dacă” decât „întru” teoretizat de filosoful Constantin Noica. Noi stăm sub semnul lui bine ar fi fost „dacă” am fi făcut. Sunt luate în colimator/balon mesele pantagruelice de sărbători (Paşti, Crăciun), moda plăcintelor cu răvaşe, medicina tradiţională şi multe altele. „Lumea cealaltă” nu este lumea de apoi, ci Occidentul mult râvnit şi visat. Spre el se proiectează


98

BIBLIOTECA DIN ALEXANDRIA

autostrăzi cu trei benzi, două de dus şi una pentru depăşire. America tuturor posibilităţilor e o himeră de-a noastră. Cartea se încheie cu un paragraf semnificativ, intitulat: „Până la Dumnezeu, te mănâncă îngerii”. Societatea tehnologizată ne-a acaparat cu telefoanele mobile, televiziunea prin cablu şi internet. Acum „Dumnezeu se întrupează – sau se întrustează – în compania RDS” Ca să ne plătim facturile, stăm la cozi şi ne mănâncă nervii casieriţele cu buricul gol, „îngerii RDS”

ORIGINI nr. 1-2-3/2010

Cartea scrisă într-un stil alert de Laurenţiu Orăşanu nu poate fi rezumată, trebuie citită. Asociaţiile surprinzătoare produc un umor generativ, de bună calitate. Efectul comic creşte datorită mimării seriozităţii tonului. Poziţia autorului faţă de defectele semenilor este înţeleaptă, detaşată. Mărturisesc că, în momentele de tristeţe îmi amintesc poante din DICŢIONARUL CU UMOR GETO-DACIC elaborat de Laurenţiu Orăşanu şi mă înseninez. Cartea are efect taumaturgic.

EMANOIL TOMA: VIN FLORILE SECERATI-LE!

(Editura Premier, Ploieşti, 2009) Autorul îşi subintitulează cartea, “roman de atitudine” şi este dedicate “martirilor şi supravieţuitorilor de la Otopeni”, soldaţi de la unitatea militară a Ministerului de Interne de la Câmpina, masacraţi de armată la 22 decembrie 1989. Cu toate că cercetează un fapt real, autorul afirmă sarcastic: “Cartea de faţă este o ficţiune. Ficţiunea exprimă cel mai bine adevărul. Acţiunea cărţii se petrece într-o lume paralelă. Locurile, faptele, numele personajelor sunt fictive şi dacă ele seaman cu cele din lumea noastră, este cu totul întâmplător şi nu a stat sub incidenţa autorului. Autorul este conştient că România nu trăieşte în normalitate şi falsul a fost indus în sufletele noastre atunci, în decembrie 1989”. Şi are dreptate pentru că evenimentele prezentate sunt atât de cinice, crude şi absurd încât par să se fi întâmplat în mintea unui nebun, iar ca să le explice, autorul recurge la un scenario la fel de halu-

cinant şi meschin care acţionând ca o dublă negaţie, pare verosimil şi ne poate readuce cu picioarele pe pământ. Acţiunea romanului se desfăşoară pe mai multe planuri: al realităţii absurd-onirice: mărturii ale persoanelor implicate (soldaţi, ofiţeri, părinţii martirilor şi supravieţuitorilor); interviuri cu soldaţii, părinţii, chiar cu Ion Iliescu; sentinţe judecătoreşti, procesul-verbal de reconstituire partial a faptelor, scrisori, buletine informative de ştiri etc; al acţiunii alienante (momente din viaţa căpitanului Aron şi a prietenului acestuia Titinel, care alcătuiesc liantul dintre documente şi întâmplările primului plan, realist); al explicării faptelor petrecute într-o regie fictivcredibilă. Să prezentă, succinct arhitectura romanului. 1. Cartea începe cu zilele izbucnirii revoluţiei la Timişoara, când la unităţile militare domnea o atmosferă sumbră pentru că se tot efectuau exerciţii militare fără să li se explice ostaşilor ce se petrece. După ce revoluţia izbucneşte şi la Bucureşti, pe 21.12.1989, de la UM 0856 Câmpina (Şcoala ministerului de Interne), 200 de soldaţi împreună cu ofiţerii lor sunt trimişi la Bucureşti. Tinerii soldaţi, dispuşi pe o poziţie între hotel Negoiu şi hotel Union, în care apropierea CC al PCR sunt uimiţi de cele văzute la manifestaţie şi umiliţi de revoluţionarii care îi scuipă şi îi înjură. Şocul îl resimt spre dimineaţa zilei de 22.12.2009 când văd maşinile pompierilor spălând sângele revoluţionarilor ompuşcaţi de armată de pe B-dul Magheru. Apoi, după fuga lui Ceauşescu şi pactizarea armatei cu populaţia, trupele câmpinene sunt retrase la Băneasa ( cazarma trupelor Ministerului de Interne). Acum începe coşmarul. Se anunţă şa Tv (prin crainicul Brateş) că teroriştii atacă TV şi Aeroportul Otopeni. În cadrul planului “Movila”, câmpinenii sunt chemaţi să se încadreze în structura defensivă


ORIGINI nr. 1-2-3/2010

BIBLIOTECA DIN ALEXANDRIA

a aeroportului, apărat deja de suficiente trupe, motiv pentru care se renunţă la acest plan. Cu toate acestea, gen. Rus (comandantul Aviaţiei Militare), din proprie iniţiativă, cere gen. Ghiţă Grigore (comandantul Tru¬pelor de Securitate) să trimită o subunitate de securi¬tate pentru apărarea obiectivului. Aceasta (unitatea de la Câmpina care fusese la Bucureşti şi fusese retrasă la Băneasa) soseşte, în trei camioane, în dimineaţa zilei de 23 dec. 1989 pe la ora cinci şi jumătate dimineaţa, dar după ce este oprită şi controlată la cele două baraje pe DN1, intră pe DN9, spre aeroport, unde se se face recunoaşterea de către maiorul Buzescu Dan (din partea trupelor de apărare a aeroportului), după care, din partea câmpinenjlor, comanda o va prelua maiorul Popovici Gheorghe. Continuându-şi drumul, cele trei camioane ale unităţii din Câmpina sunt primite cu foc încrucişat (din trei poziţii: de la estacadă, pe la Departamentul Aviaţiei Civile, de pe acoperişul aeroportului). Cele trei unităţi criminale nu comunicau prin radio între ele, când au început să tragă cei de la estacadă, conduşi de căpitanul Zorilă (probabil acesta era consensul), au început să tragă toţi. După ce o parte din nevinovaţii soldaţi câmp- ineni au fost omorâţi, supravieţuitorii sunt somaţi să se predea şi să se ridică cu mâinile la ceafa. Când cei somaţi execută dispoziţia, se trage din nou în ei, în plin. Scena se repetă. Acum au fost seceraţi cei mai mulţi câmpineni. Deodată apare pe DN10 un autobuz al salariaţilor aeroportului dar se trage şi în acesta. Noroc că şoferul autobuzului are prezenţă de spirit, opreşte şi dă înapoi, în marşarier şi se retrage de DN1. Câmpinenii sunt somaţi a tzreia oară sa se predea şi de data asta nu se mai trage asupra lor, dar sunt bătuţi şi consideraţi terorişti, până se lămuresc lucrurile. Au fost ucise 56 de persoane. La procesul intentat de părinţii victimelor şi supravieţuitori, după tot felul de şicane (întreruperi ale cercetării; neluarea in seamă a unor mărturii importante; schimbări de procurori; intervenţia procuraturii militare; transferarea dosarului la MapN; amânări pentru a se ajunge la prescrierea faptelor; înaintarea unui recurs în anulare de către procurorul general Joiţa Tănase - respins la 27 ianuarie 2003; aflarea unor militari între procurori - generalul Dan, inculpatul Zorilă; intimidarea reclamanţilor - la o şedinţă au fost 72-73 magistraţi ai Curţii Supreme de Justiţie în afara completul de nouă judecători; se dă sentinţa: generalul Drăghin 8 ani închisoare, maiorul Ghiţă 6 şi căpitanul Zorilă 4. Zorilă intră sub incidenţa unui decret de graţiere, Ghiţă este graţiat imediat, Drăghin face câteva zile de puşcărie. După aceea Zorilă e angajat rezervist fiind consilier la UM 02515 (expert IA) când în fruntea Statului Major gen. Mihai Popescu şi ministru Ioan Mircea

99

Paşcu. 2. Din planul ficţional amintim câteva întâmplări legate de faptul real. Titinel asistă la împărţirea armelor cu muniţie de luptă trecătorilor (pe bază de buletin), vezi doamne pentru apărarea revoluţiei de terorişti (i se oferă şi lui una, pe care în final o refuză); este bătut în tramvai pentru că avea barbă şi a fost considerat terorist arab (aici este vorba de manipularea maselor prin TV care anunţa mereu iminenţa unui atac terorist asupra clăririi Televiziunii- Române); reveriile sale onirice pentru a se salva de realitatea imediată. 3. Scenariul pe care îl construieşte autorul pentru explicarea faptelor, porneşte de la fapte reale, este extrem de curajos şi pare verosimil. Autorul consideră că Ceauşescu era sprijinit de teroriştii lui Kaddafi. După pactizarea securităţii şi a armatei după schimbarea regimului (pusă la cale de KGB în înţelegere cu CIA), teroriştii arabi trec în subordinea regimului programat să se instaureze la Bucureşti. Kaddafi acceptă, cu condiţia că toţi oamenii săi, vii sau morţi să fie aduşi în Libia că altfel îi va masacra pe cei 3000 romani aflaţi la muncă acolo. Avionul lui Ceauşescu (care tocmai se întorsese de la reparaţii din Germania, aştepta în ziua de 23 decembrie 1989 să-i repatrieze pe aceştia). Când salariaţii aeroportului au adus sicriile libienilor, o echipă scapă un sicriu care se deschide şi secretul iese la iveală. Martorul incomod se dovedeţte a fi Marius/Aspi, fiul lui Titinel şi al Măriei, care va fi ucis de proprii săi colegi de muncă, la comanda şefilor. Pentru a legitima noua putere, trebuiau arătaţi populaţiei teroriştii ucişi, care vezi doamne au omorât tinerii la manifestaţii. Ca să scape armata cu faţă curată, trebuia dată vina pe securitate. Planul este îndeplinit pe filiera: Iliescu, generalul de armată Militaru şi generalul de securitate Ghiţă. Pentru a procura cadavrele teroriştilor securişti, se pun la cale două masacre: 1. Trupele USLA, chemate pentru apărarea Ministerului Apărării Naţionale şi măcelărite (tocmai acestea îl demascaseră pe generalul Militaru ca agent KGB în cadrul dosarelor „Corbul” şi „Corbu 2” — în urma cărora generalul a fost trecut în rezervă); 2. Trupele de la Câmpina sunt chemate pentru apărarea aeroportul Otopeni şi măcelărite. Romanul de atitudine, scris de câmpineanul Emanoil Toma, este complex, emoţionant şi revoltător. Nici astăzi nu s-a făcut dreptate în acest caz. Nici monumentul de la Otopeni (o coloană frântă pe care scrie - Patriei noastre, spuneţi adevărul. Am fost unde trebuia să fim. 1989 - şi 56 plăci cu numele martirilor nu a a fost ridicat sprijinul autorităţilor. De unde vine titlul cărţii? Emanoil Toma


100

BIBLIOTECA DIN ALEXANDRIA

afirmă că, ofiţcirii aeroportului spuneau că trebuie că „mieii” libieni trebuie să plece, iar „florile” de la Câmpina „secerate”, pentru a se face trocul. Dacă nu ar fi fost supravieţuitori, soldaţii câmpineni ar fi fost etichetaţi pe vecie, terorişti. Autorul mărturiseşte că a scris această carte

ORIGINI nr. 1-2-3/2010

revoltat că Asociaţia naţională a cadrclor Militare în Rezervă propune din nou Ministerului Apărării un proiect de lege privind amnistierea faptelor militarilor în timpul revoluţiei. Oricum, inculpaţii din procesul Otopeni au fost graţiaţi, apoi avansaţi în funcţie.

FLORENTIN POPESCU – O ISTORIE CULTURALĂ ÎN IMAGINI De la G. Călinescu la Nichita Stănescu – Portrete şi instantanee fotografice de Vasile Blendea ( E d i t u r a V E S TA L A , Bucureşti, 2008)

Poetul, criticul şi istoricul literar Florentin Popescu are o idee incitantă de prezentare a activităţii fotoreporterului plin de har Vasile Blendea, prin 12 secvenţe cinematografice care trezesc interesul nostru. Fiecare secvenţă este tematică: Vasile Blendea şi George Călinescu, Vasile Blendea şi Geo Bogza, Vasile Blendea şi Eugen Jebeleanu, Vasile Blendea şi Nichita Stănescu, Vasile Blendea şi Brâncuşi etc. Aş zice că toate poartă un numitor comun Vasile Blendea şi eternitatea... Autorul cărţii şi artistul fotograf au fost colegi la Facultatea de filologie din Bucureşti, aşa că se cunoşteau foarte bine. Vasile Blendea s-a născut la Peştişani (Gorj) în anul 1937 cînd bunicul său, sculptorul Constantin Brâncuşi ridica, la Târgu-Jiu, Coloana fără sfârşit. Vasile Blendea a fost fotograful scriitorilor, actorilor şi oamenilor de cultură din România, adunând sute de mii de clişee din care urma să le selecteze pe cele mai reprezentative pentru a alcătui O ISTORIE CULTURALĂ ÎN IMAGINI - De la George Călinescu la Nichita Stănescu, proiect care din păcate nu s-a realizat datorită morţii neaşteptate

a artistului, survenită în ziua de 17 noiembrie 2007. Poate că totuşi, cu sprijinul Uniunii Scriitorilor, pe a cărei membrii i-a înveşnicit, albumul va vedea lumina tiparului. Fotoreporterul avea darul actoricesc de a imita vocile unor personaje celebre: George Călinescu, Dem Rădulescu, Vasile Tomazian, Adrian Păunescu, Nicolae Ceauşescu etc. Avea o bunătate şi o jovialitate proverbiale, la întâlnirile cu publicul (vernisaje, lansări de carte etc) electriza auditoriul cu glumele şi întâmplările fascinante povestite. Descreţea toate frunţile şi era căutat de numeroase personalităţi culturale care doreau să fie fotografiate de el. Cartea lui Florentin Popescu redă multe din aceste întâmplări picante, povestite de Vasile Blendea. Artistul fotograf a realizat semnificative expoziţii fotografice, în ţară şi în străinătate, dedicate marilor noştri artişti. A doua parte a cărţii cuprinde mărturiile scriitorilor care l-au cunoscut pe Vasile Blendea (Gheorge Istrae, Ion Petrache, Nicolae Dabija, Ion Murgeanu, Sorin Postolache, Zoe Rotaru, Aristide Buhoiu, Virgiliu Teodorescu, Aureliu Goci, Gheorghe Ciocoi, Tudor Berca), autografe emoţionante primite de artist şi necroloage (Florentin Popescu, Iuliana PalodaPopescu, Stela şi Laurian Stănchescu, Gim Laurian, Cornel Mihai Ionescu, Nicolae rotaru,Marin Ifrim, Geo Călugăru, George Teodor Popescu, Grid Modorcea şi Maria Codruţa Blendea – fiica artistului). Fiica sa, Maria Codruţa, care-i seamănă ca temperament, ne spune că tatăl ei, după moarte, s-a întors în lumina din care s-a născut. Cartea lui Florentin Popescu aduce un omagiu de mare nobleţe sufletească artistului fotograf Vasile Blendea, cel care a imortalizat cu lumină, întro manieră inconfundabilă, chipurile personalităţilor culturale ale ţării noastre. Cititorii acestei cărţi vor fi înveseliţi de şotiile transmise de Vasile Blendea chiar şi după moartea sa.


ORIGINI nr. 1-2-3/2010

BIBLIOTECA DIN ALEXANDRIA

101

MONICA MURESAN: EXERCIŢII DE NORMALITATE Cartea Monicăi Mureşan (Ed. Critcrion Publishing, 2009) este o altfel de carte de inderviuri decât cele cu care neam obişnuit, pentru că scriitorilor intervievaţi nu li se pun simple întrebări ci li se propun teme de meditaţie care vizează nu numai destinul lor individual ci şi pe cel al naţiei. Ea s-a născut ca o luare de poziţie împotriva anormalităţii/dezorientării în care trăim astăzi, când toate scările de valori au fost pulverizate. Autoarea se întreabă care sunt cauzele care au produs această stare de degringoladă: persistenţa mentalităţilor comuniste sau defectele moştenite de veacuri; clasa politică şi noua burghezie - ambele venale şi veroase - aflate la conducerea României şi formate tot în „epoca de aur"; desacralizarca şi demitizarea pe care le practicăm; scăderea interesului pentru activităţile spirituale, ceea cc a condus la exacerbarea instinctelor; noi înşine. Şi problemele nu se opresc aici. In capitolul introductiv, Monica Mureşan se întreabă, împreună cu Emil Cioran. Petre Ţiţeica, Constantin Noica, Mircca Eliadc despre destinul nostru ca naţie: de unde venim/cum ne-am format în bătaia tuturor vânturilor; cum s-a cristalizat în izolare specificul nostru naţional (migratorii având o cultură inferioară nouă); dacă specificul acesta, al creştinismului cosmic (cum îl numeşte Mircea Eliade), are şansa să ne impună în atenţia Europei etc. Coroborând aceste importante aspecte existenţiale. Monica Mureşan alege un set de vreo 30 de teme/întrebări adresate colegilor de breaslă. Prima care răspunde la aceste probleme este însăşi autoarea care îşi prezintă convingerile celorlalţi pentru a-şi verifica părerile. Unele dintre subiecte

reclamă comcntariea unor texte din marii noştri gânditori, solicitând un grad ridicat de cultură, un timp mai marc de răspuns şi un spaţiu mai amplu de expunere. De exemplu: „Cum suntem noi? înainte de a răspunde noi, căutăm răspuns la alţii: - Emil Cioran: totul este compatibil într-o singură persoană, iar morala nu are nimic de-a face cu darurile cu care eşti înzestrat, ca arta etc (...) Asta-i România! Totul e posibil, nimic nu are consecinţe! - Constantin Noica: Aici continuăm să fim alături de istorie şi să păstrăm, ca în cazul meu, zâmbetul gândirii celei mai adânci, cum spunea Montherlant în timpul Ocupaţiei...” Mircca Eliade: de ce românii n-au putut face cultură în sensul occidental al cuvântului, (...) pentru că n-au fost lăsaţi să le facă. Invaziile se succedau una după alta. Oraşele au fost necontenit devastate şi inccndiate până la începutul secoluluiXIX”. Majoritatea temelor/întrebări se referă la sitaţia noastră actuală. Să sintetizăm câteva dintre ele: • Revoluţia a schimbat mentalităţile sau au rămas sechele, care sunt consecinţele ei?; • Iertarea creştină ar fi un pas spre normalitate?; Avem produse culturale valoroase, exportabile astăzi, cum ar trebui să procedăm pentru a le impune lumii; • Coexistă tradiţia cu modernitatea astăzi? Noile curente literare au vreo relevanţă? Suntem imitatori sau originali? • Care a fost cea mai mare nenorocire a României? • Poate o carte să ne schimbe viaţa? • Ce întrebare ar pune cei intervievaţi cclorlalţi scriitori. Răspund: criticul literar Florentin Popescu, prozatorul Mihai Antonescu, Nicolae Rotaru. poetul Al. Florin Ţene, prozatoarea Mclania Cuc, criticul dc artă prof. dr. Adrian Silvan Ionescu. poetul şi traducătorul Baki Ymeri, pr. dr. Horia Gârbea. Cartea mai cuprinde discuţii cu prof. dr. istoric literar Ion Rotaru. vaduva scriitorului Horia Gane, poeta Claudia Voiculescu, prof. dr. Alexandra Titu şi mama martirului revoluţionar Bogdan Stan (care prezintă o zguduitoare mărturie). Monica Mureşan caută regăsirea stării dc nor- malitatc, pentru care un prim pas ar fi dialogul dintre intelectuali. Ea l-a făcut şi merită aprecierea noastră. Cartea este interesanta, dar nu cred că tinerii sunt receptivi la aceste probleme (în afară de cei din breaslă).


102

NECROLOG

ORIGINI nr. 1-2-3/2010

ADRIAN BOTEZ

IN MEMORIAM CONSTANTIN M. BUCESCU Cel ce acum este la îngeri (rob al Lui Dumnezeu, chemat, în 24 decembrie 2007, întru cele nevăzute ale Luminii...), prof. univ. CONSTANTIN M. BUCESCU, a avut HARUL DUMNEZEIESC AL LOGOS-ULUI TOTAL DECIS, LOIAL, CONVINGĂTOR ŞI CHIAR CONVERTITOR. Uneori, perioadele ciceroniene ale Discursului său de FOC ajungeau chiar să biciuiască, întru Lumină, întunericul instalat, atât de vinovat comod, în conştiinţele noastre...Harul Oratoriei CreştinOrtodoxe, pe care numai Nae Ionescu l-a dezvoltat întru deplinătate, la noi... …CREŞTIN LOIAL FAŢĂ DE CREŞTINISMUL-LOGOS, PÂNĂ LA MARTIRIU ŞI MUCENICIE…(moartea lui CONSTANTIN EM. BUCESCU s-a tras tot din indiferenţa/neglijenţa lui faţă de chinurile şi primejdiile trupului său, pentru a se grăbi spre predicarea celor ale Duhului, “faţă către faţă” cu studenţii, cu oamenii de tot felul şi înţelegerea…!). Nu doar în cuvântările strălucit-erudite şi enciclopediste (dar nu „enciclopediste” în sensul veacului ateu, cel de-al XVIII-lea, care nu s-a curmat, în cele ce-au venit asupra noastră...! – CI CUNOAŞTEREA DE TOATE, ÎNTRU DUMNEZEIRE ŞI, DECI, ÎNTRU UNICA MÂNTUIRE POSIBILĂ: PRIN IUBIREA ŞI AMINTIREA HRISTOSULUI – SPRE ÎNVIEREA NEAMULUI!), pe care le-a rostit, cu glas imperial, pentru românii (bătrâni şi tineri, deopotrivă!) din ţară şi străinătate (Spania, Germania, Elveţia etc.) şi-au făcut efectul convingător şi convertitor. Nu doar ca dascăl de Religie „postdecembrist”, pentru fragezii copii, pe care-i catehiza, în şcolile gimnaziale, ca nimeni altul, cu harul său de teolog care nu apucase a fi hirotonisit, din pricina arestării „cu duba” stalinistă...(nu doar pentru că aparţinea Frăţiilor de Cruce, cât, mai cu seamă, pentru copierea şi răspândirea unui cântec profund „subminator de regim”...: Deşteaptă-te, române!”...) şi-a dovedit valenţele de convingere şi convertire/metanoia. Şi nici măcar ca orator al Almei Mater, în primul rând – prin iniţiativa Înalt-Preasfinţitului Teodosie Snagoveanu... ca profesor universitar la Tomis (unde CONSTANTIN EM. BUCESCU re-înfiinţase Catedra de Ascetică şi Mistică Creştin-Ortodoxă, ca demn urmaş al lui Nichifor Crainic, ctitorul ei, între 1941 – 1944…!) n-a săvârşit cele mai uimitoare şi minunate lucrări metanoice…!

...Pe când lucra la Biblioteca Centrală Universitară - Bucureşti, politrucii regimului comunist îl mutaseră de la Biblioteca Filologiei, la Biblioteca de Matematică...De ce? Că doar era un filolog „de forţă”, de mare, neîntrecută erudiţie (memoria lui „de elefant”, cum i se zicea, uimise şi va uimi, până în ultima clipă a vieţii sale, pe toţi câţi îi formaseră vreodată auditoriul... şi aceştia nu erau nişte terchea-berchea, ci oameni „cu doxă” multă!) – în plus, urmase şi cursurile de biblioteconomie...Păi, cum „de ce”?! TOCMAI DE AIA!!! Pentru că era...”prea de forţă”!!! Pentru că bietul bibliotecar îi ...încreştina, prin devoţiunea sa ortodoxă totală şi prin harul vorbei şi al Duhului, pe studenţii şi chiar pe profesorii „împrumutători de Carte”! Cu răbdare îngerească, săpând spre LUMINARE, precum apa în stâncă - îi făcea să dobândească...ADEVĂRATA ŞI UNICA ŞTIINŢĂ A CĂRŢII...! ....Şi l-au mutat, de la cărţile beletristice, care pot „sminti” mai uşor şi mai lin omul, înspre cele duhovniceşti – l-au mutat, zic, la „secile” cărţi de matematică...”Doar n-o să ţină predici cu teorema lui Pitagora!” – se grozăveau, de reuşita lor „mutare”, superiorii săi ierarhici (nişte politruci care, din partea Cărţii, nu meritau nici să-i sărute poalele vestmântului, umilului CONSTANTIN... - ”întru Dumnezeul Constanţei”). Cu smerenie, dar şi cu bucuria victoriei Spiritului asupra...mlaştinii, CONSTANTIN EM. BUCESCU, martirul mult-binefăcător al închisorilor special „amenajate” pentru legionari...bunul samarinean care, prin vorbele sale sprintene, de duh, dar şi prin rugăciunea fierbinte, îi scăpase pe mulţi camarazi de moarte (... prin optimismul său profund creştin, care-i vindeca pe camarazi, până şi disperarea durerilor torturii, până şi gândul sinuciderii - erau învinse!) - îmi povestea cum ajunsese s-o încreştineze până şi pe...„şefa”! ...”OM PERICULOS”, CE MAI! Loial credinţei sale creştin-ortodoxe - ŞI ABSOLUT REFRACTAR...”RE-EDUCĂRII” COMUNISTE!!! ...Şi acest „om periculos”, Eruditul Luminii şi, mai ales, Luminării, nu încetează să ne grăiască şi să ne mustre (o, Doamne, cât îndemn avea în el, uneori chiar, aparent, aspru... - de fapt, VINDECĂTOR DE UITARE VINOVATĂ, spre slujirea Luminii!!! - şi câtă credinţă avea, în virtutea MUSTRĂRII


ORIGINI nr. 1-2-3/2010

NECROLOG

CREŞTINE, fără nicio răutate, dar şi fără zăbavă...cu adevărat frăţeşti!), azi şi spre pururea, pentru uitările şi zăbavele noastre îngălate...! Oare l-aţi uitat de tot, pe cel ce v-a împărtăşit din Pâinea Duhului, ani în şir?! CONSTANTIN EM. BUCESCU îl chema... da, aşa-l cheamă şi în ceruri, acum, Dumnezeu, pe cel care v-a dat Lumină. Pentru veşnicie şi înveşnicire! Pe Crucea Logos-ului Dumnezeiesc el s-a răstignit, pentru noi, care începem a uita de noima vorbelor...: loialitate, smerenie, omenie, demnitate senină, patriotism, tradiţie sfântă, ne-uitare creştină, Ortodoxie Curată şi Luminată...! ... Eminenţii redactori-martiri ai revistei Permanenţe ştiu cu câtă modestie (dar cu bucuria „trebii împlinite”, în faţa Lui!) vorbea el, în pagină, la persoana a treia, despre izbânzile sale întru Logosul Lui Dumnezeu (la conferinţele ţinute pretutindeni unde trebuia adusă Sfânta şi Pioasa AMINTIRE!), asupra şovăielnicilor şi uitucilor, de prin toate colţurile lumii...asupra celor care nu doar pe Dumnezeu Îl uită, când Îl uită, ci pre ei înşişi se uită şi se pierd... Şi nu doar pe martirii Legiunii Sfântului Arhanghel Mihail îi uită, când îi uită – ci îşi uită PROPRIA LEGE: apartenenţa la Epoca ReÎndumnezeirii, prin Re-Învierea Duhului, în Umanitate şi, în primul rând, în Românitate - căci primul receptacul al Epocii Arhanghelului Mihail, în zona terestră, A FOST EMINESCU, despre care Călăuza, Trimisul şi Tălmăcitorul Logos-ului Dumnezeiesc al Arhanghelului Duhului pe Pământ – CORNELIU ZELEA CODREANU – spune, cu cea mai vie înfiorare înfrăţitoare peste veac a celor doi Martiri şi Titani ai Românităţii: „Studentul ieşean, în liniştea

103

nopţii târzii, aude alergând înnebunit de durere pe strãzile întortocheate şi strãine ale Iaşiului, sufletul lui Mihail Eminescu, care cântã ca o nãlucã: "Cine-a îndrãgit strãinii, Mânca-i-ar inima câinii, Mânca-i-ar casa pustia Şi neamul nemernicia..." …De o astfel de “alergare” şi “ nebunie” a trezirii întru Durerea Martiric-Mucenicească, întru Calea Duhului de Neam Re-Găsit şi Re-Trezit, de o astfel de “disperare/exasperare” activă, întru găsirea soluţiilor Duhului împotriva eredităţii leneşe, falsificate şi comune – şi pentru re-formarea ELITELOR ÎNTRU DUHUL ROMÂNESC, trebuie să ne cuprindem şi noi… Iar nu de uitarea “dascălilor de românie”, iar nu de egoismul-narcisismul sinucigaş, hypnotic, al “modernităţii”, care tinde să facă din noi turmă şi fiară, totdeodată… CI NU OM ÎNTRU RECUPERAREA RAIULUI DUMNEZEIESC! …Probabil că eu ar trebui (şi chiar o fac!) să spun cum spunea cineva, despre Duhurile Marilor Voievozi ai Neamului: “Dumnezeu nu-i lasă să se odihnească, ci-i trimite, pe cerurile noastre, ca să ne trezească, să ne scoale din somnul nostru de moarte!” Da, Duh Luminos şi Dumnezeiesc al Lui CONSTANTIN EM. BUCESCU – tu nu ai dreptul (comun şi vulgar…) la hodină, precum nu au toţi Marii noştri Martiri-Voievozi Creştini! Tu trebuie să ne fii, să continui a ne fi, în aceste vremi de bejenie şi orbecăire a Duhului - Straja Dumnezeiască, prin care să se sperie Somnul nostru sinucigaş, neloial, (auto) trădător şi ucigaş de Neam!!!


104

NECROLOG

ORIGINI nr. 1-2-3/2010

MIHAI POSADA

GABRIEL CONSTANTINESCU (1921-2010) DIRECTORUL REVISTEI PUNCTE CARDINALE Gabriel Iacob Constantinescu a fost născut la 5 noiembrie 1921, în Sibiu. Fiul lui Paul Constantinescu – oltean originar din Corabia, funcţionar bancar la Craiova, Caracal şi învăţător sătesc, apoi ofiţer de carieră timp de trei decenii, stabilit la Sibiu; consacrat ca scriitor, cu pseudonimul Paul Constant: autor al romanelor Râia, Haiducii, Iancu Jianu, Tudor Vladimirescu, a editat, la Sibiu, PROVINCIA LITERARĂ, între anii 1932-1934, iar împreună cu fraţii săi Eugen Constant şi Savin Constant, încă alte trei volume. Tradiţia literară şi militară pe linie paternă este asimilată de fiul Gabriel Constantinescu. Urmează cursurile Liceului „Gheorghe Lazăr” din Sibiu, apoi Şcoala militară de ofiţeri de Cavalerie de la Târgovişte, urmărind după modelul tatălui său o carieră militară onorantă în vechea armată regală a României. Tânăr sublocotenent repartizat la Regimentul de Gardă Călare, pleacă la luptă pe frontul din Răsărit, în anul 1942. Cade prizonier la ruşi, împreună cu câteva zeci de mii de ostaşi români. Se numără cu cinste şi onoare printre aceia, mult mai puţini, care refuză să se înroleze în diviziile „Tudor Vladimirescu” şi „Horea, Cloşca şi Crişan”, înfiinţate de Ana Pauker, considerând că dacă ar accepta înrolarea ruşinoasă doar pentru a se întoarce mai repede acasă, ar trăda jurâmântul şi drapelul sub care a pornit la luptă, aşa că rămâne să înfrunte regimul lagărelor ruseşti de prizonieri de la Oranki, Mănăstârka, Crasnigorsk, Gorki, Mariţeiska, Marşansk, până în anul 1948, când revine în Ţară şi se înscrie la Facultatea de Filosofie din Bucureşti. Nu va termina studiile, deranjândui şi pe noii conducători de la Bucureşti, aliniaţi la comanda politică a Moscovei. Arestat în 1950 sub acuzaţiile de „tipărire şi difuzare de publicaţii interzise, uneltire împotriva ordinii sociale, deţinere ilegală de arme şi muniţie”, este judecat şi condamnat la zece ani de închisoare, pe care i-a executat la Sibiu, Jilava, Aiud, Canal, Baia Sprie, Valea Nistrului, Lugoj, Gherla, de unde este eliberat cu domiciliul forţat în Bărăgan, în anul 1960. Acolo, în colonia-penitenciar cu libertatea forţată să stea pe loc, numită Satu-Nou Viişoara, şi construită cu propriile mâini în pustiul Bărăganului plin de praf şi de

pulbere, o cunoaşte şi se căsătoreşte, la aproape 40 de ani, cu Maria Blaj, o aprigă bănăţeancă sosită şi ea din detenţie politică, fostă membră a „Cetăţuilor de fete”. Acolo li se va naşte prima fiică, Ligia-Mihaela, în anul 1961. Cealaltă fiică, Eugenia-Tatiana, născută la Sibiu, se va stabili încă în timpul regimului comunist în Germania, prin căsătorie, după excluderea obligatorie în şedinţă defăimătoare, din Uniunea Tineretului Comunist în care intrase obligatoriu, ca toţi tinerii de vârsta ei, în baza bunelor rezultate la purtare şi învăţătură. În 1962, Gabriel Constantinescu revine la Sibiu, dar studiile de filosofie, în noile condiţii ideologice şi sociale, nu îi vor fi de folos. Va găsi de lucru la Întreprinderea de Construcţii, apoi la Centrul de Proiectări. La vârsta de 45 de ani, se înscrie la Facultatea de Cibernetică din Bucureşti, urmând studiul fără frecvenţă şi devine informatician la Centrul de Proiectări Judeţean Sibiu, de unde va ieşi la pensie în anul 1987. Dacă „ochiul şi urechea” aproapelui-securist l-au supravegheat suspectându-l din tinereţe până la senectute, cu atenţie, permanent, în tot locul, Gabriel Constantinescu, „în ciuda suferinţelor prin care a trecut, n-a cârtit împotriva regimului nici atunci, nici după 1990, când ar fi putut să demaşte şi să acuze (cum au făcut atâţia falşi disidenţi)”, menţionează un jurnalist sibian care l-a cunoscut pe venerabilul intelectual patriot, prin 1999 . După căderea formal-oficială a comunismului în câteva state ale continentului euroasiatic, respectiv „rotaţia cadrelor” petrecută în acelaşi an 1989 la noi, devine membru al Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici şi al Uniunii Veteranilor de Război. Fondează imediat revista lunară PUNCTE CARDINALE, cu apariţie neîntreruptă vreme de 20 de ani, periodic independent, de orientare naţional-creştină, căreia îi va fi director-fondator. Gabriel Constantinescu a scris şi a publicat în revista sa, din 1989 neîncetat şi cu o energie de invidiat, articole de atitudine, istorie, mărturisiri, îndemnuri, îndrumări, şi este autorul volumelor: Filosofia arabă a istoriei. Ibn Haldun, 1996 (teza de doctorat în istorie, susţinută târziu); Marginalii la Talmud, 1999; Evreii în România, 2000; Gâlceava anticomunistului


ORIGINI nr. 1-2-3/2010

NECROLOG

cu lumea, 2002; Şah la rege. Declinul monarhiei române în secolul XX, 2007. Întreaga viaţa şi-a închinat puterile, gândurile şi faptele idealului său generos: dragostei de Ţară şi de Neam, slujirii credinţei creştine şi propagării acestor nobile idealuri, prin copilul de suflet care i-a fost, vreme de două decenii împlinite, revista PUNCTE CARDINALE, cu difuzare în toată ţara şi în lumea întreagă. Un grup de ajutor statornic alcătuit din fiica Ligia Banea – secretar de redacţie, Răzvan Codrescu – redactor-şef, Demostene Andronescu – redactorşef adjunct, Marcel Petrişor – redactor, împreună cu nenumăraţi colaboratori permanenţi sau pasageri, au conlucrat cu directorulfondator la permanenţa şi calitatea ce au impus revista în orizontul publicisticii româneşti posdecembriste. Merită amintit ajutorul dat o vreme revistei PUNCTE CARDINALE de Tipografia Masib, dar mai ales înţelegerea şi sprijinul întregii familii, cu abnegaţie şi dăruire conduse de Doamna Maria Constantinescu, soţie şi mamă creştină practicantă şi neistovitmilitantă, camarad de viaţă ideal şi desăvârşită matroană a unei case deschise, primitoare, care a servit până acum şi ca sediu de redacţie. Intelectual de nobilă stirpe, de cultură aleasă şi iubitor de întrebări, chiar din cele mai incomode, cărora nu întârzia să le dea răspunsul cuvenit, Gabriel Constantinescu, Tata Gabi cum îl alintau rudele şi apropiaţii pe venerabilul octogenar, mă primea întotdeauna cu un zâmbet bonom, parcă uşor conspirativ, până făcea Doamna Mary cafeaua iar dumnealui turna un coniac din cele mai fine şi mai franţuzeşti, când veneam să-i cer un sfat, să împrumut o carte (şi de multe ori să o primesc în dar), să propun vreun text spre publicare, să aduc şi eu o carte, sau să-i dau bineţe, în trecere

105

cu alte trebi. Am găsit mereu un răspuns la problemele sau nelămuririle mele, în convorbirile noastre, aşa cum gândurile şi informaţiile reale, istorice, citite în paginile revistei sau în volumele scrise de Gabriel Constantinescu, au sistematizat şi consolidat, ca la un curs intensiv de catehism patriotic şi nepatriotard, timidele mele cunoştinţe de isorie reală a ţării în care am fost născut şi am trăit întreaga mea viaţă, fără să cunosc – asemenea multor generaţii dinainte şi din urma mea – prea multe ADEVĂRURI ascunse ori deformate ideologic. La înmormântarea lui Gabriel Constantinescu, marţi 9 martie 2010, la Catedrala episcopală „Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena” din Sibiu, s-a adunat puhoi de oameni: familia întreagă, camarazi şi prieteni mai tineri, admiratori şi oficialităţi cu discreţie şi mulţi, foarte mulţi tineri, semn că nici suferinţa naţionalistului creştin, nici truda publicistului, nu au fost în zadar. Un sobor cu nu mai puţin de zece preoţi – în frunte cu Î. P. S. episcop şi mitropolit Serafim Joantă, octogenarul Părinte-preot gr. or. Gheorghe Bogdan şi Pr. prof. dr. Dumitru Abrudan, consilier cultural al Arhiepiscopiei Sibiului – a slujit la despărţirea lui Gabriel Constantinescu de toate cele ale lumii acesteia, înainte de plecarea sufletului său mare, la Cer. Prin dispariţia lui Gabriel Constantinescu, publicistica de bune maniere şi înaltă ţinută intelectuală, de solidă cultură şi pertinenţă a opiniilor, pierde încă un trunchi de reazem. Cei rămaşi în urma sa vor avea grea sarcină de dus, de aici înainte. Dumnezeu să le ajute tuturor, iar familiei să-i aline greaua pierdere şi durerea despărţirii! Ne rugăm lui Dumnezeu să ierte şi să aşeze sufletul robului său Gabriel Constantinescu în cetele drepţilor!


106

ARTE

ORIGINI nr. 1-2-3/2010

VLAICU IONESCU

TRADITIONAL THOUGHT Traditional Thought, notion defined by thinkers as Rene Guenon and Iulius Evola, and developed by Paul Vulliaud, Franciss Warrain, A.E. Waite, Mircea Eliade, C.J. Jung, Frithjof Schuon, A. K. Coomaraswamy and others, is the basis of Vlaicu Ionescu’s writings and artistic work. Traditional Thought, regardless of the various exterior aspects taken during history, has a common doctrinary unity. In variance with the scientific thinking, the Traditional Thought admits a hierarchy of existential planes with mediating function, which can explain the great ontological unity. This is the Hermetical Principle [1]. Traditional Thought affirms the possibility of a knowledge superior to the sensorial experience, a direct, non-mediated knowledge. The traditional studies, through the profound research of the common basics of all great religions, ascertain the existence of an ancient treasury of knowledge of super-human origin, which is directly accessible only to the heroes of the spiritual ascension. This treasury is not forbidden to the rest of mankind. It was given in a form appropriate to their limited understanding, under the cover of the great myths and sacred texts, which are in general constructed on several levels of significance. Conforming to this principle, the Bible, as a sacred text – a receptacle of divine revelation, requires an interpretation on four, hierarchical levels: from the literal “plain meaning”, to moral, allegorical and finally the anagogical, or the highest, mystical interpretation. The object of traditional studies is the deciphering of the symbolism included in myths, legends epics as well as sacred texts. These symbols have been composed and transmitted through a specific system of occultation, which was – symbolically again – named the Gods’ Language, the “Cabala” or the Language of Birds, the bird itself being the symbol for the angels or the genii belonging to the superior ontological spheres [2]. The initiation according to the traditional laws implies a continuous transmission from master to disciple. Even Jesus Christ was baptized by John the Baptist,

as an initiation to conform with this law. In the scene of transfiguration Moses and Elijah represent the old tradition and the three disciples, participating to the mystery, John, James and Peter represent three types of initiation which would continue the tradition under the new Law. St. Peter represents the Church, the exoteric way; St John represents the esoteric metaphysical way, a doctrine of the Word/Logos and transcendental ideas; and St. James the Hermetic way, also called the Great Work or the Philosophical Stone. The esoteric metaphysical way was preserved in the Eastern Orthodox Church, in the Hesychast traditions of the Mount Athos and other spiritual centers. The perspective of Hermeticism proceeds from the view that the Universe (or macrocosm) and man (or the microcosm) correspond to one another as reflections; whatever there is in one must also in some manner be present in the other. Specific to the Traditional Thought, the god Hermes is the mediator between gods and men, between heaven and earth, himself being the offspring of the divine Zeus and a mortal woman (and this explains the name, Hermeticism). The meaning and structure of the alchemical work are summarized in the “Emerald Tablet”(Tabula Smaragdina). This presents itself as a revelation of Hermes Trismegistos: “In truth certainly and without doubt, whatever is below is like that which is above, and whatever is above is like that which is below, to accomplish the miracle of one thing” [3]. The new Christian religion assimilated other various currents: Neoplatonism, Pythagorean theories with reference to numbers and proportions; Egyptian goddess Isis became the Black Madonna, Christian variations of the Celtic Grail [8].

Metavision

“ The eye in which I see God is the same eye in which God sees me; my eye and God’s eye, that is one eye and one seeing and one recognizing and one loving.”(Meister Eckhart)


ORIGINI nr. 1-2-3/2010

ARTE

First, one may want to approach the term Metavision from an epistemological direction: it means a vision about vision, or your vision about your own basic visions or someone else’s basic visions; your vision about what you might be able to envision/visualize if you tried; the nature of vision, the scope, the limitations. But the same Metavision may also mean about vision, not a real vision but a point of view. Or you can have a meta-vision about a subject and its meta-properties, such as clarity, perception, dimensions and depth. It could also mean what comes after the vision, beyond it, explaining and encompassing it, taking it at another level of abstraction (in the same way as the metaphysics constitutes the science of what is beyond the physical). But the most probable interpretation comes from the meaning first cited by the mathematician Quine in the use of the word “metatheorem”, and which was later used by Douglas Hofstadter in his 1979 book Godel, Escher, Bach. In this book, meta is taken in the modern meaning of “an X about X” – the double conceptual structure in which X is about or beyond X but it is also in itself an X [4]. And thus it allows for self-reference – since if something is about a category to which it belongs, it can be about itself. So now, you can have a vision about all visions, and as such, the vision is about itself – it is the eye that looks upon itself, the drawing hand drawing itself, the visible mirroring itself. It is the meaning most interesting for Vlaicu Ionescu, as it brings together mathematics, geometry (self symmetry), music (canon), philosophy and religion (I am what I am) in a beautiful, artistic way (using the iterative, self referenced spiral of the golden number). In our times – our rationalist spirit pendulates between the world of matter and the world of spirit. To stop the incessant pain of this split, the man of our age, lacking the intuition or the faith, has the tendency to reduce the higher plane to a simple product of the matter. Traditional Thought affirms the possibility of a knowledge superior to the sensorial experience, a direct, non-mediated knowledge. Christianity, (as Traditional Thought had found true in all great religions) ascertains the existence of the Tradition, the knowledge of super human origin, the esoteric teaching of Christ, which is directly accessible only to the heroes of the spiritual ascension (or the saints) [2]. Only that direct knowledge will solve the split (remove the veil, bring the true vision). Moreover, Christ is the mediator and the redeemer of the painful split, which we have created for ourselves (the pendulum hangs on the nail with which we have crucified Him). The balance can be found

107

if we anchor our faith in Christ’s guidance (dolphin, the symbol of redemption). The opposite principles – the sun and moon on the universal plane, mirrored by the masculine-ram and feminine on the earthly level) will be united. For the mystical tradition of the Eastern Orthodox Christianity, the highest goal is the experiential knowledge of God, the contemplation or vision of God as light, the Uncreated Light (of the theology of St. Gregory Palamas), that same light which had been manifested to Jesus’ disciples on Mount Tabor at the Transfiguration. In solitude and retirement, the Hesychast will follow ascetical and spiritual practice to acquire the inner stillness. And in this way Hesychasm shows its roots in the tradition of asceticism going back to Plato [5]. So, to get to the highest spiritual, hierarchical and initiatory level – the apex of the pyramid – one must follow into the steps of the tetraktis. These steps are the grades in the communion between heaven and earth, transcending profane space and entering sacred space (the pyramid is at the junction of the unit square and the lower golden rectangle). Surrounding the Vision of Christ at Transfiguration – as shown in the solar center on the upper right corner, are the rays of the Uncreated Light and the mobius band. Why the mobius band? This figure, the first one-sided surface, was discovered by A. F. Mobius and bears his name. Unlike a plane surface, which has two sides and an edge, or the surface of a sphere which has an inside and an outside, this surface has no beginning and no end, one can walk continuously without finding any edge (Escher’s ants walking on the strip). The Mobius band with volume – is an amplification of the typical mobius band – reducing the tri-dimensionality to the one-sided surface – it is Vlaicu Ionescu’s visual way to express the Trinity as One. And that’s why it surrounds the Transfiguration Vision and is at the Center of the whole drawing.

The Hermetic Androgyne

The Divine ungrounds as “Eternity’s eye of wonder“ reveals itself in the mirror of wisdom (Sophia). “It is like an eye that sees and yet guides nothing in seeing that it may see, for the seeing is without being(…) Its seeing is in itself” ( J. Böhme )[6] The Hermetic Androgyne in Alchemy represents the union of the two, male-female, primordial forces. This union, the “marriage” of Sulphur and


108

ARTE

Quicksilver, Sun and Moon, King and Queen, Spirit and Soul, is the central symbol of alchemy. Alchemy is based on the view that man, as a result of the loss of his original “Adamic” state, is divided within himself. He regains his integral nature only when the two powers, whose discord has rendered him impotent, are again reconciled with one another. This inward duality is a consequence of its fall from God, just as Adam and Eve only became aware of their opposition after the Fall and were expelled into the current of generation and death. Inversely, the regaining of the integral nature of man (masculine-feminine androgyne) is the prerequisite – or, from another point if view, the fruit of union with God [3]. Like in the introductory page of the Aurora Consurgens, a XVth century Alchemical treatise, where the wisdom is shown as the “South Wind”, a symbol of both the Holy Spirit and the totality of sublimations [6], Vlaicu Ionescu represents the South wind (wisdom) as a large eagle, gradually uniting the two opposites (lower left side of the drawing). The eagle corresponds to the perfect, harmoniously male-female quicksilver. The resulting male-female Androgyne, or bi-sexual Mercury, symbolizes the completion of the alchemical work. For alchemists quicksilver is the primus agens, the true means of the work, the most direct manifestation of material prima, or vital breath which unite the individual body-soul organism with the cosmic sea of life. Mystically, it is the spiritual influence, grace, or other mode of operation of the Holy Spirit penetrating from without the ego-consciousness and dissolving the metallic “coagulation”. The interpretation of the sign of Mercury as the key to the whole work is confirmed by the role of the God Mercury or Hermes in the Orphic mysteries. The messenger of the gods accompanied the soul after its death – bodily or mystical – through the realm of the word of shadows, to its final place of rest [3]. Alchemical evolution is epitomized in the formula Solve and Coagula, that is to say: analyze all the elements in yourself; dissolve all that is inferior in you; then with the strength acquired from the preceding operation, congeal - philosophic coagulation. Nature, as a woman comes out rejuvenated. The two directions of the birds’ flight represent respectively the solution and coagulation. Wisdom is the female emanation of God, through which his spiritual seed is realized [3]. The Hermetic Androgyne is shown standing on the dragon of Nature. The dragon Uroboros, which

ORIGINI nr. 1-2-3/2010

is devouring its tail, represents the still unredeemed power of Nature or unformed materia. A serpent or dragon as the image of a cosmic power is to be found in all parts of the word. It is especially characteristic of those traditional arts, such as alchemy, which are concerned with the subtle word. The head of Uroboros is shown in the Dodecahedron, one of the 5 regular Pythagorean/ Platonic polyhedra, representing the synthesis, the Order-ofthe-Cosmos (the other four polyhedra represent the four elements: cube-earth, tetrahedron-fire, octahedron-air and icosahedron-water). According to the Pythagoreans the decade, the decagon and Tetractys are the symbols of the Macrocosmos or Universe and the pentagon and the pentagram represent the man, the Microcosmos. The dodecahedron, the small stellated dodecahedron as well as the decagon and the pentagon are based on the golden section. The pentagram was the secret sign of the Pythagorean brotherhood. The Pythagoreans had the conviction that the essence of the World is the Number and the Demiurge is a Geometer. The analogy between the structure of man (microcosm), built entirely according to the Golden Section and the Universe (macrocosm) through the mediation of Music is an essential problem for Vlaicu Ionescu’s ontological orientation… This is the Great Theme that obsessed the great thinkers from the Vedas or Antique China, through Egypt, Babylon and the Greeks to Kepler and is present in a more or less occulted manner also in the Apocalypse de Saint John [7]. REFERENCES: [1] Nostradamus profet al lumii moderne, Vlaicu Ionescu, 1999, Editura Albatros [2] Nostradamus and the Proletariat Era, conference BY Vlaicu Ionescu at Bell Labs, 2/24/1978 [3] Alchemy, Titus Burckhardt, 1997, Fons Vitae [4] Metatheorem, Wikipedia [5] The vision of God, Vladimir Lossky, 1983, St. Vladimir’s Seminary Press [6] Alchemy and Mysticism – Alexander Roob, 2001,Taschen [7] Saint John, the Pythagorean, Vlaicu Ionescu, Atlantis #380 –1995, editions Dervy [8] Le Message de Nostradamus sur L’Ere Proletaire, Vlaicu Ionescu, 1976, Devry-Livres, p.38 Note: bold words in the text refer to symbols in the engravings.


ORIGINI nr. 1-2-3/2010

REVISTA REVISTELOR

109

GHEORGHE NAGHI

REVISTE ROMÂNEªTI DIN AMERICA DE NORD Vom încerca să prezentăm câteva reviste cu apariţie lunară şi unele ziare cu apariţie săptămânală dar şi lunară. În special, de această dată, ne vom opri la cele care apar în Statele Unite. Deocamdată le excludem pe cele care au apus deja. Un alt material va fi pentru Canada. Diferenţierea dintre reviste şi ziare este făcută pe bază de calitate. Practic două sunt cele mai importante din Statele Unite: Origini din Atlanta şi Lumină Lină din New York. Prezentarea a revistelor şi ziarelor este alfabetică. Clipa (1990)doctor dentist, in opinia unora este finantat si de Bucuresti, fiind deci aservit (prin subventii acordate prin Departamentul pentru romanii de pretutindeni din cadrul MAE). CLIPA apare in California. CLIPA este independent ca si noi, iar Meridianul, editat de un doctor dentist, in opinia unora este finantat si de Bucuresti, fiind deci aservit (prin subventii acordate prin Departamentul pentru romanii de pretutindeni din cadrul MAE). Adresa : PO Box 4391, Anaheim, CA 92803, 714-8260550 or 758-8801 (FAX 9632), Revistă independentă de informaţie socio-politică şi culturală. Director: Dwight Luchian Patton. CREDINŢA apare la Chicago. Este revistă, fost ziarul eparhial al arhiepiscopiei ortodoxe române din Cicago, cea condusă de Înalt Prea Sfiunţitul Dr. Nicolae Condrea şi aparţinătoare de Patriarhia Română din Bucureşti. În afară de o îmbunătăţire grafică, vizibilă, din anii păstoririi noului ierarh, ziarul are o întârziere de apariţie de peste un an iar cât priveşte conţinutul este ca orice fiţuică care are câteva pagini unde nu poate să se spună prea multe. Articole condensate, cu câteva mici rubrici existente de mult. Redacţia este mult înoită însă fără a lăsa şi urme vizibile. Este bilingvă. INFORMATION BULLETIN este revista trimestrială în limbile română şi engleză a Centrului româno-american Archbishof Valerian D. Trifa din Jackson, statul Michigan, şi este condusă de scriitorul istoric Alexandru Nemoianu. Are o apariţie de 27 de ani şi Vă prezentăm numărul 1/2010 cu un total de 16 pagini. Titlurile care se pot citi sunt Archbishop Valerian D. Trifa and the Romanian-American Heritage de Alexandru Nemoianu; Archbishop Valerian’n Opinion about “Unity” with the Romanian Orthodox Church; O nouă ofensivă Bate-voi păstorul, ca să se risipească turma”;

Traian Lascu cu articolul About The Alleged “Hidden” Testament of Archbishop Valerian; Alexandru Nemoianu cu Trust, “But Verify”; O nouă serie de atacuri împotriva P. S. Sale Valerian din Solia Ian. 1979; „ Trogloditul” de Alexandru Nemoianu; Jane Martin (Ian. 1974) cu A Memorial Fund for Father Trutza in Cleveland; Alexandru Nemoianu are articolele dedicate lui John Santeiu, Despre Biserică, Încredere, dar prin verificare; Adam A. Prie scrie despre Remembering Our Pioneers(în 1979); Traian Ocneanu, The „Doina” Romanian Folk Song (reluare din 1987); iar Vasile Mariş are Cântecul Emigrării; Theodor Andrica (reluare din1943) The Romanians of the Mahoning Valley. Mai toate articolele din cuprinsul revistei sunt reluări după altele mai vechi LAS VEGAS ROMANIAN JOURNAL este o revistă lunară care apare în Las Vegas deşi nu este prea voluminoasă prezintă mai ales evenimentele culturale locale cu foarte frumoase realizări grafice. Editul este Claudia Vaida, Editor cu adresa 6955 N. Durango Drive, Suite 1115 #268; Las Vegas , NV 89149; Tel.: 702.566.7662 Fax: 702.657.6792 ; E-mail: info@lasvegasromanian. com Dacă ne gândim la reviste în limba română (sau cel puţin bilingve) care apar în America, una vizibilă (cu un coţinut mai substanţial) în peisajul publicistic este cea a Părintei Prof. Univ. Dr. Teodor Damian de la New York intituală LUMINĂ LINĂ, care, iată apare de 16 ani. Revista Lumină Lină /Gracious Light a luat fiinţă în 1996 ca şi o continuare a Buletinului Institutului Român de Teologie şi Spiritualitate Ortodoxă care a apărut în 1993. Aglomerându-se materialul provenit din reflecţiile pe seama evangheliei duminicale, texte din literatura patristică, recenzii, reportaje ale cenaclului literar „M. Eminescu”, poezie şi proză a necesitat apăriţia în 1996 a revistei Lumină Lină ca revistă lunară mai întâi, apoi, trimestrială, cum apare şi acum. Ca ajutor principal la revistă a avut-o pe Claudia Damian, soţia lui, care din fericire avea serioasă experienţă editorială în urma muncii ei de mai mulţi ani la prestigioasa Prestel Verlag din München. Ea făcea culesul textelor, tehnoredactarea, operarea corecturilor, corespondenţă. Etc. Ca şi în ziua de azi. Între timp l-a avut ca redactor şef la revistă pe criticul şi istoricul literar M.N. Rusu(1997-2000), şi pe


110

REVISTA REVISTELOR

Prof. Univ. Dr. Miahela Albu (2000- până astăzi), la care erau ataşaţi evident şi un număr de colaboratori de bază cum ar fi George Alexe, Lucia Olaru Nenati, Gellu Dorian, Constantin Miu, Vasile Andru, Dan Anghelescu, ş.a. Şi mai multe informaţii pe această temă aflăm din prefaţa unei cărţi, a cărei prefaţă aparţine Părintelui Theodor Damian„Un destin şi o misiune la ceas aniversar”1De aici aflăm geneza titlului revistei: “M-am oprit asupra acestui titlu din mai multe motive: în primul rând, deşi de provenienţă bisericească, titlul nu era îndeobşte cunoscut ca fiind astfel. Deşi expresia suna lin, frumos, dulce, armonios, ca o scurtă melodie plăcută urechii şi inimii, foarte mulţi din cei pe care am testat titlul nu ştiau că „lumină lină” este şi numele unei rugăciuni liturgice la slujba de seară, vecernia, de fapt a celei mai vechi rugăciuni pe care o avem integral în cultul liturgic ortodox din secolul al II-lea d. H. Deci, pe lângă rezonanţă şi muzicalitate şi pe lângă o anumită neutralitate a titlului, se adăuga vechimea consacrării expresiei, ceea ce mă ducea cu gândul la vechimea creştinismului la români. Această rugăciune era aproape de aceeaşi vârstă (doar cu un secol mai tânără) cu îmbrăţişarea de către strămoşii noştri daci a credinţei creştine. În sfârşit, pentru noi, cei trăitori departe de ţară, titlul suna şi ca o rugăciune, ca o alinare a dorului de casă. Atât substantivul „lumină”, cât şi adjectivul său „lină” sunt cuvinte încărcate de multiple semnificaţii fundamental pozitive. Intenţia esenţială a publicării revistei a fost mereu aceea de a promova cultura română aici, în America unde trăim, de a dezvolta în conştiinţa românilor ideea apartenenţei la neamul şi limba română cu toate valorile sale multimilenare, de a avea o punte de legătură între cultura de acasă şi cea a românilor americani în aşa fel încât să se elimine falsa presupoziţie că ar exista două sau mai multe culturi româneşti: cea de acasă sau cele din alte părţi. Intenţia însă era şi strângerea valorilor comunităţii româno-americane în jurul unei tribune care să le ofere reprezentanţilor ei, membrilor ei şansa de a se cunoaşte intelectual, de a se întâlni spiritual, de a-şi descoperi talentele şi înclinaţiile şi de a le creşte şi afirma. O dată, deci, cu venirea lui M. N. Rusu în funcţia de redactor-şef, revista începe să publice în mod organizat poezii clasice şi moderne, pe motivul liric al cântecului liturgic „lumină lină” (Eminescu, Tudor Arghezi, V. Voiculescu, Ioan Alexandru, Daniel Turcea ş. A.), articole de istorie şi hermeneutică a picturii (Breughel şi Van Gogh), istorie teologică şi literară, să descopere talente literare, recenzii, revista revistelor ş. A. Apar, de asemenea, rubrici noi, deosebit de apreciate de recenzenţii din ţară: „Mărturii despre gulagul românesc” (Traian Andreescu, Au-

ORIGINI nr. 1-2-3/2010

gustin Vişa), „Antologie de Cenaclu”, „Fotoalbum”, „Din lirica deceniilor de cenuşă”, „Cărţi interzise sub dictatură”(aici văd întâia oară lumina tiparului traduceri din William Lignemare, Ethel Greening Pantazi, cu însemnări despre România interbelică), „Simpozion Eminescu”, pagini inedite din opera lui Nichita Stănescu, Mihail Sadoveanu, M. I. Caragiale, Urmuz, Mihail Crama (prozatorul), noi documente despre Brâncuşi, rubrica „Debut” (Liviu Georgescu, Mihai Bradu, Alex. Pruteanu), „Istoria fotografiei româneşti” (Alex. Bellu), piloţi americani de origine română, luptători în al doilea război mondial, concursul internaţional pentru perfecţionare de rondel (pe tema „Rondelul glonţului scăpat” de Nichita Stănescu), preliminarii la un studiu de iconografie religioasă comparată (Imago Dei sau despre „Mâna lui Dumnezeu” în miniatura românească veche), Arhiva lui Cronos (Imaginea României în lexicografia americană contemporană), „In memoriam” (Saul Steinberg, Iehudi Menuhin) etc. Nivelul cultural al revistei s-a păstrat şi ulterior începând cu anul 2000, când revista a avut (şi are) ca redactor-şef o altă personalitate, cunoscută atât în viaţa universitară, cât şi culturală din ţară şi din Statele Unite, prof. Dr. Mihaela Albu,2 care s-a dedicat cu entuziasm muncii de editare a publicaţiei. O dovadă a activităţii sale deosebite este şi faptul că primul număr care a apărut având-o ca redactorşef (nr. 4/2000) a fost şi cel mai bogat şi voluminos tom. Un ajutor important a fost oferit muncii redacţionale de Anca Stuparu Cassablanca, de scriitorul şi teologul George Alexe, de scriitorul Gellu Dorian, de criticul şi istoricul literar Aurel Sasu, ca şi de colaboratorii consacraţi ai revistei între care menţionez pe scriitorii Lucia Olaru Nenati, Constantin Miu şi Mircea Itu, din România. Revista a găzduit constant în paginile ei pe unii din cei mai reprezentativi scriitori români trăitori în New York în special (Mircea Săndulescu, Mirela Roznoveanu, Constantin Virgil Negoiţă), sau pe continentul nord-american în general (Dumitru Ichim, Florica Baţu, George Alexe, Carmina Popescu), precum şi alţi scriitori româno-americani din New York pe care ea i-a debutat şi însoţit de-a lungul evoluţiei lor literare (Liviu Georgescu, Valentina Ciaprazi, Constantin Zisu, Alex. Amalia Călin, Mihai Bradu, Magda Săndulescu. Ultimul număr din această revistă a apărut recent este Nr. 1/2010 cu o rubricaţie diversă şi atractivă însumând un număr de aproximativ 100 pagini. În cadrul rubricii de Teologie avem articolul Părintelui Prof. Univ. Dr. Theodor Damian predica intitulată Intrarea în Ierusalim după cartea sa Exerciţii de Înviere şi poezia Vinerea Mare de Silvia Andru. În cadrul rubricii de Studii avem prezentarea Despre omul de azi din Biserică, între


ORIGINI nr. 1-2-3/2010

REVISTA REVISTELOR

Hristos, existenţialiswm şi secularizare de Drd. Stelian Gomboş. La rubrica Eseu avem articolul lui Prof. Univ. Dr. Ioan N. Roşca intitulat Opoziţii sau interferenţe culturale între occidentul şi răsăritul european?, Ilinca Nathanael (pseudonim)cu poezia Există un tu şi Liviu Pendefunda cu mai multe poezii. În cadrul rubricii Eminesciana apare Prof. Dr. Constantin Miu cu Spiritualitatea deto-dacă în Memento mori iar la sfârşitul studiului apare coperta cărţii scriitorului Theodor Damian, Filosofie şi Literatură. O ermineutică a provocării metafizice apărută la Univ. Spiru Haret şi Pr. Dr. Radu Ilaş cu articolul Eminescu iubea „Lumină lină”. Cronica Literară are patru articole semnate de Zamfira Mihail (Vasile Şoimaru, Românii din jurul României în imagini); Şerban Chelariu recenzează lucrarea de alături (Din tainele iconarilor români de altă dată, Editura Eikon, ClujNapoca, 2009) semnată de Mihail Mihalcu, Mihaela D. Leonida;Cristina Prisăcaru-Şoptelea cu poezia intitulată Stanţe, Teodorescu Constantin cu un articol binevenit dar mai puţin obişnuit, Din semnificaţiile cuvântului apă în poezia lui Dumitru Ichim; La rubrica Sapentia colaborează Rudy Spillman cu Douăzeci de aforisme(versiunea românească Daniel Dragomirescu); Nicolae Petre Vrânceanu cu Cu nume ca viaţa, Primăvară craioveană şi Gheorghe Mihail cu poeziile Cade o stea, Mă simt în larg, zidit de viu… ,Farsa lui Moş Ene, La marginea mării. Urmează două rubrici – Prozopoema şi Activităţi culturale – cu câte două articole, Ioan Gâf-Deac cu Salvator de regină medievală (este afişată coperta cărţii sale, Semne generale)şi Dan Brudaşcu cu Terorism cultural-literar românesc post decembrist. Evocări conţine patru materiale, O şcoală de înţelepciune în România postdecembristă (Grupul de practică al lui Vasile Andru) semnat de Dan Corneliu Brăneanu; Vârsta de aur a Clujului cultural românesc de Dan Brudaşcu (din nou), poezia Cântecul emigrantului de Stelian Platon şi Theodor Damian cu In Good Consciousness- dedicat aniversării lui Eugen M. Raica amintindu-i lucrările şi activitatea pentru cauza românească. Nelipsitul Album fotografic dă savoare şi plăcere revistei cuprinzând poze de la diferitele acţiuni cultural religioase ale acestui centru românesc. Revista se încheie cu o compunere a unui copil de 10 ani (în limba engleză); recenzia reputatului istoric Dr. Gheorghe I. Florescu la cartea ultimă a Mihaelei Albu, Presa literară din exil. Recuperare şi valorificare critică sub numele Săgeata exilului şi inima culturii, apărută în România, anul trecut; Prezentarea cărţii lui Miskolazy Ambrus, Ioan O. Rudeanu, Sinodul ortodox de la Chişineu-Criş la 1849, sub numele O premieră istoriografică semnificativă1; Câteva reportaje de la aceaşi rubrică încheie acest voluminos număr al revistei.

111

O altă revistă prezentată în expresive forme grafice este VIAŢA CREŞTINĂ din Los Angeles a parohiei Sf. Treime condusă de mulţi ani cu înţelepciune de Părintele Protopop Constantin Alecse care redactează revista. Revista teologică "Viaţa Creştină" are apariţie trimestrială, bilingvă, si apare sub auspiciile Bisericii Ortodoxe Române “Sfânta Treime” din Los Angeles, California - "Viaţa Creştină" - înfatişează în paginile ei viaţa spirituală, pastorală, culturală, administrativă şi misionară a Bisericii Sfânta Treime. Revista cuprinde studii teologice, predici, meditaţii, anunţuri comunitare, rapoarte de activitate parohială, programul slujbelor şi educaţia religioasă în parohie, servicii religioase obişnuite, şi ocazionale, diverse. Revista promovează ce este propriu Ortodoxiei, şi anume legătura dintre gândirea intelectuală şi experienţa mistică a sfinţilor, legatura dintre preocuparea faţă de problemele vieţii concrete pământeşti şi pregustarea bucuriei Împaraţiei lui Dumnezeu prezentă tainic în viaţa creştină. Până în 1984, parohia publica un "buletin lunar", care se trimetea prin posta numai "enoriaşilor" parohiei. Din 1985 "buletinul parohial a devenit revista "Viaţa Creştină", în versiune tiparită, cu apariţie trimestrială neintreruptă până astăzi. De peste 15 ani are apariţie (virtuala) pe Internet. SOLIA – HERALD este revista Episcopiei româneşti din America (Romanian Orthodox Episcopate of America newspaper ). Cuprinsul ei este atât de “subţire” încât aproape că nici nu bagă în seamă. Banii sunt cea mai mare” plăcere” fiindcă menţionarea numelui donatorilor ocupă cel mai mult spaţiu. Excepţie este numărul 1-2, vol. LXXV/2010 deschis de articolul Ierom. Calinic (Berger) despre Honoring Our Lord’s Sacrifice on the Cross, o retipărire din Al. Schmeman despre introducere în post, Nicole Mitescu, A To-Do List for an Attitude Adjustment, o predică din Post, iar cele două articole a PSSale IRINEU cu o instructivă predică şi a Pr. Prof Univ. Dr. Cezar Vasiliu, Aspecte creştine în lirica eminesciană fac un bun nume pentru revistă. Câteodată li se mai adaugă şi Părintele poet Dr. Dumitru Ichim din Canada. “GÂNDACUL DE COLORADO”. Proprietar si fondator Lucian Oprea. Se încearcă o presă independentă acolo, însă omul este foarte atent la sugestiile Bucureştiului şi la sfera de influenţă protestantă şi neo-protestantă de aici. Nu publică materiale care


112

REVISTA REVISTELOR

să “deranjeze” nici o direcţie din cele amintite, în speranţa de a obţine publicitate mai multă. Nu este un prieten al celor cu adevărat independenţi de aici, din presa scrisă românească în America. Gândacul este la aceasta ora singura publicaţie care se mai distribuie gratuit pe piaţă, restul având afişate preţuri intre 1- 3 dolari. A fost fondat în Decembrie 2001 cu circulaţie, în special, în America Centrală cu o apariţie lunară bilingvă fără afiliaţie politică sau religioasă. Sunt distribuite cele 4000 de exemplare, gratuit şi la abonaţi de la centrele culturale, de afaceri, biserici, ambasadele româneşti şi consulate şi individual. Spre deosebire de alte publicaţii are şi o circulaţie internaţională: Canada, Italia, Franţa, Suedia, Spania, Ungaria, Anglia, România. Conţinutul ziarului este de natură politică, culturală, economică şi are editoriale, ştiri sportive, religioase şi culturale, opinii diverse, anunţuri. Rostul ei este de a păstra limba nativă şi conexiunile de afaceri între români, americani şi restul lumii. Ultimul număr al ziarului la care ne oprim este Nr. 97 din Februarie 2010 160 de ani de la naşterea lui Mihai Eminescu; Ştefan N. Maier afirmă că România nu trebuie salvată; Maria Bote scrie despre filmul The Book of Eli la rubrica Fapt divers; La rubrica de Politică, Vasile Măgrădean se opreşte la Iliescu declanşează războiul cu Grupul de la Cluj din PSD, al doilea articol (nesemnat) Băsescu: Relaţia cu SUA va fi caracterizată de continuitate, după aceea Mariana C. Diaconu vorbeşte despre, Vasile Măgrădean crede că UDMR, (este) cea mai stabilă şi constantă formaţiune politică din România şi ultimul articol(nesemnat) se referă la [Mircea] Geoană luat la mişto de americani din cauza „flăcării violet”; Urmează robrică Eveniment unde sunt etalate diverse titluri precum Americanii

ORIGINI nr. 1-2-3/2010

construiesc un sat de vacanţă în Munţii Apuseni; Succesorii inginerului Ion Basgancer SUA 100 miliarde de dolari şi Spiritualitate românească cu acad. CristianBodnărescu Ilie Drob, erou naţional; Există şi o rubrică de Economie cu un articol privitor la BM (Banca Mondială) vede o creştere economică de 0,5 % în 2010 şi de 4,2% în 2011 o altă rubrică de interviu cu ziaristul Joel Stein (de data asta) despre Obamamania nu-i seduce pe americani. Este greu să-i fascinezi pe şomeri. O rubrică semnificativă este dedicată – cum este şi firesc – Americii unde întâlnim titluri sugestive şi autori cunoscuţi: Nicholas Buda cu articolul Prezenţă românească la Tribeca Cinemas din New York, apoi Tudor Petruţ scrie despre Şerifii din Los Angeles – poliţie şi politică şi (A.N.) afirmă că O biserică protestantă şi-a cerut scuze pentru masacrarea populaţiei băştinaşe din SUA, acea biserică fiind cea reformată iar tribul masacrat Lenape. Marian Petruţa vorbeşte despre Târg românesc de turism şi afaceri la Chicago, Mădălina Corina D i a c o n u aminteşte de Hora Unirii cu copiii de la Şcoala de Duminică din Washington, din fosta parohie a regretatului Părinte Gh. Calciu (1925-2006). Neam bucurat să aflăm şi nume cunoscute printre aceşti copii, pianişti talentaţi, Alexandra LăzărtescuBica, nepoata cântăreţei de strană din Hayward Caty Lăzărescu şi a fiicei ei Oana, domiciliată (pe atunci) în Fremont, mutată cu familia ei, între timp, la Washington. Tot Marian Petruţa vorbeşte despre Unirea Principatelor la Chicago, iar Octavian Curpaş ne vorbeşte despre Temperaturi scăzute şi vânt puternic în Statul Marelui Canion, Dr. Dan Brudaşcu scrie, cu înverşunare, despre Aniversări/comemorări ale lui Mihai Eminescu sau parastase de prost gust de la ClujNapoca fără să ne clarifice despre ce este vorba, ce „fundaţie” sau ce personaj este implicat în asemenea


ORIGINI nr. 1-2-3/2010

REVISTA REVISTELOR

parastase literare având în vedere că cele întâmplate au loc la Cluj şi nu în America iar Nicholas Buda scrie despre Memento Eminescu la New York. Rubrica de Opinii se opreşte asupra prezenţei Un[ui] soldat român în Irak de Radu Mihalcea iar Mihai Gheorghiu scrie Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie! Două articole sunt consratei rubricii Sport iar la cea Culturală sunt Film, teatru şi arte vizuale, dans şi interpreţi români la New York, Constantin Aronescu dezvoltă subiectul Ciprian Porumbescu în vizită la Giuseppe Verdi iar un articol imens care îl are drept autor pe Nicholas Buda dezbate De la boema Parisului la boema Bucureştiului şi o recenzie în limba engleză cu încheierea acestei rubrici făcută de cunoştinţa noastră anterioară Mădălina Corina Diaconu face consideraţii despre film cu Poliţist, adjectiv [şi] de la Cannes la necalificarea în finala Oscarului. Cu rubrica Dosar unde Vavila Popoovici cu articolul 24 Ianuarie – 151 de ani de la Unirea Principatelor Române se încheie acest număr consistent al ziarului, exceptând mica publicitate. O altă apariţie salutară este MERIDIANUL ROMÂNESC de la Anaheim, un cartier din Los Angeles. Un ziar săptămânal care apare din anul 1973, fondat de Marius Ligi sub numele de Micromagazin. Fiecare număr are, aproximativ aceeasi rubricatie. Ultimul număr la care ne oprim este Nr. 648 din 13 Februarie 2010. Pe prima pagină aflăm pe Cristian Câmpeanu cu Revoluţia, de la Ion Iliescu la Osama bin Laden şi Andrei Niţă cu Ucraina, ţara frontieră enigmatică a Europei. Urmează ACTUALITATEA ROMÂNEASCĂ cu diverse ştiri, COMUNITATEA ROMÂNO-AMERICANĂ, cu mai multe materiale precum Lucreţia Berzintu (Israel), prof. univ. dr. Radu Mihalcea din Chicago cu Un soldat român în Irak, Sonia Radu din Sacramento recenzează lucrarea lui Voicu Chioreanu, Istoria Religiilor lumii, la rubrica CULTE avem articolul diac. Sorin Mihalache cu Frumuseţea creaţiei deschide ştiinţa spre orizontul teologiei, conf. univ. dr. Anca Sîrghie, de la Univ. Alma mater din Sibiu prezintă Un turneu Eminescu în spaţiul culturii româneşti din America, Florin Toma este cu O fabulă cu cartacter Mondial şi Marius Georgescu cu Inventarul gropilor. După acestea sunt incluse ştirile din lumea mondenă românească, internaţională, sport şi mica publicitate care încheie conţinutul ziarului. “Din păcate Meridianul nu este finantat în acest moment decât de către cititorii săi (prin abonamente şi vânzarea la magazinele etnice din USA) si prin cele câteva reclame din paginile sale. Este adevarat că în 2005 am reuşit să ne înscriem intr-un program lansat de MAE prin DRRP (Departamenul pentru Relaţia cu Românii de Pretutindeni) pentru

113

publicaţiile de limba română din afara graniţelor României şi s-a obţinut o scurtă finanţare, de un an, pentru suplimentul cultural. După cate se stie nu au fost singurii care au reuşit să îi convingă. După aceea a dispărut şi programul MAE, si banii. In ultimul an, la fel ca mai toate publicaţiile din lumea întreagă, ne zbatem să supravieţuim,” mărturiseşte Gavril Kovacs de la acest ziar. Publicaţia a reuşit să pornească acum 13 ani, continuând drumul lui "Micro Magazin", cu ajutorul lui Marius Badea (doctor dentist) care a finanţat primele dotări necesare dar care după aceea nu a mai contribuit financiar dar a rămas implicat în editarea Meridianului ca general manager. Un român-american foarte sufletist. Declară că nu are afiliere politică sau religioasă şi este vocea comunităţii româno-americane. Săptămânalul care apare într-un număr de 36 de pagini are contribuitori din Stele Unite, România, Israel, Franţa, Germania. "NEW YORK MAGAZIN", proprietar familia Culian. O revistă de calitate, independentă, care rezista pe propriile picioare, fără ingerinţe ale Bucureştiului. Dl Culian provine tot din alt domeniu de activitate, a învaţat meseria în timp. NY Magazin a umplut pe piaţă locul lăsat de defuncta "Lumea Liberă", decimată cu ani în urmă de acţiunea Securităţii dela Bucureşti. Are apariţie săptămânală din anul 1997 fiind în al XIII an de când apare fondat de Grigore L. Culian şi Andreea Maria Culian la 4 Aprilie 1997. Vedem cu această ocazie numărul 656 din 16 Februarie 2010 care conţine, ca de obicei, un sumar divers şi interesant. Avantajată că beneficiază de colaboratori buni, unii scriitori extrem de apreciaţi printre care ocupă un loc aparte Liviu Cangeopol care deschide acest număr cu Vremea iertării; Valeriu Stan cu Situaţiunea; Victor Nicolae cu Nu mor preşedinţii când vor vadimii; Constantin Dumitru cu Emigraţia fiscală; George Mirea cu Lacrimi pentru tov. Stalin; Ioan Mihai Pacepa face noi dezvăluiri în E timpul ca România să rupă tăcerea (partea a II-a); Ioan Roşca scrie despre Adevăratul proces al comunismului (9). România poate scăpa de mafia roşie!; Victor Rusu prezintă actualitatea în Panoramic american şi Nicholas Buda prezintă Seară românească la New York. Câteva pagini sunt dedicate circului politic dâmboviţan, Jocurile Olimpice de Iarnă de la Vancouver, fotbal intern (adică din România) şi internaţional, horoscop, mica publicitate şi anunţuri matrimoniale. Toate în 27 de pagini, mai multe ca la unele “reviste” THE ROMANIAN ECHO magazin lunar, bilingv, independent în totalitate. Se distribuie cu precadere (dar nu numai) în Seattle, Portland, California.


114

REVISTA REVISTELOR

Are birou redacţional la Seattle si Portland. Se adresează comunitatii de romani dar nu numai, toate reclamele noastre venind din sfera afacerilor Est-Europenilor ce convieţuiesc în aceste zone. Sunt caracterizaţi independenţi, de opoziţie chiar, faţă de corupţia şi mafia din România, fiind cu ochii pe aceste fenomene atat la românii din SUA cât şi în restul lumii. Motto-ul ziarului este: "Let People Know". Adică, adevărul odată rostit, trebuie să ajungă la oameni. Ca expresie a independenţei, revista a deranjat diferite cercuri, cum ar fi chiar unele cercuri ortodoxe, penticostale, etc. unde am fost interzişi la distribuire (aceste biserici au infiltraţi în conducere, se pare, oameni apropiaţi Securitatii, Puterii dela Bucuresti cât şi acestui parlamentar suspect, Mircea Lubanovici). Este editat de American Media Consulting, Inc. care este societate privată, si nu primeşte subvenţii din partea nimanui. Fondatori şi acţionari sunt George Hristescu (sportiv) şi Dan Leontescu ( jurnalist de profesie, licenţiat la Univ. din Bucureşti, fost ziarist la România Liberă, cca. 9 ani, înainte de a emigra în SUA). Printre colaboratorii de bază: Mihail Gramescu - Uniunea Scriitorilor din Buc., Petre Flueraşu - redactor şef Revista "NOI, nu!" din Bucureşti, Vasile Chialda - scriitor, doctorand Univ. din Iaşi, Andrei Bădin - analist politic, dr. Teodor Gherasim din Portland OR, fost deţinut politic în România şi autor cunoscut în America, desi prea puţin promovat aici, tânăra Oana L. Apostu, doctorand în Franţa, Paul Petrescu, din Hamburg Germania, disident, autor a numeroase lucrări de succes pe teme de istorie, politică, sociologie. La aceştia se adaugă Dan Leontescu, redactor şef şi editor, el fiind mai mult – după caracterizarea unora dintre jurnalişti

ORIGINI nr. 1-2-3/2010

- un "şoarece tehnic" de redacţie. Revista susţine afirmarea autorilor pe plan local, fiind şi casă de editură, chiar de curând s-a terminat editarea unui volum de poezii al unei autoare de origine irlandeză – americană. Dar iată radiografia ultimului număr, pe Ianuarie-Februarie 2010 deschis de dr. Teodor Gherasim cu articolul “Exportul” puilor de Năpârci; Pe aceeaşi primă pagină mai avem Freezing Weather in Central and Eastern Europe, nesemnat, şi Din planurile Boc-ului reales: Casa Poporului – cel mai mare mall din Europa semnat de Anthony Ianoşel ; Tot acelaşi Anthony Ianoşel scrie despre Maladia medievală şi ceauşistă a nepotismului sufocă România iar Adina Popescu îşi aminteşte despre Valori din copilărie; Cineva scrie despre Mafia românească, activă în America; Constantin Aronescu ne aduce aminte că Porumbescu [a fost] în vizită la Verdi; Nicholas Buda scrie despre iminenţa ridicării unui Monument Eminescu la Queens, New York; Un reportaj (nesemnat) descrie Soarta orfanilor exportaţi în lume; Bani negri de la asigurări albe pentru construirea de ...adunări de la rubrica Să ne cunoaştem liderii de Biserici româneşti. Ceva mai interesantă este rubrica Eveniment cu articolul Rodicăi C. Bordeianu intitulat Un altar şi o carte, apoi articolul lui Teodor Gherasim, Mărturie & Document. Recurs la memorie (IX); Câteva articole în limba engleză creionează acest ziar cu un coţinut de 12 pagini cu apariţie lunară. Ar fi foarte indicat dacă redacţia s-ar debarasa de scrierea titlurilor numai cu litrere majuscule şi dacă trebuie şi dacă nu trebuie


Apariții editoriale la CRITERION PUBLISHING - selectiv ÎN LIMBA ENGLEZĂ: • YOUTH WITHOUT OLD AGE AND LIFE WITHOUT DEATH. A Romanian Fairy-tale. Preţ: 10 $ • THE MAN WHO TRIED TO CHEAT DEA-TH. Scary stories from Romania Preţ: 10 $ • DAY AFTER NIGHT. Twenty Romanian poets for the twenty-first century. Preţ: 12$ • GABRIEL STĂNESCU: An Essay About the Romanian Being. Preţ: 7$ • MAC L. RICKETTS. Former friends and forgotten facts. Preţ: 25$. EDIŢII BILINGVE: • GEORGE BACOVIA:Plumb / Lead Preţ:10$ • GABRIEL STĂNESCU: Peisaj cu memorie / Landscape with Memory. Haiku poems. Preţ: 5$ • GABRIEL STĂNESCU: Memorie clandestină / Illicit Memory. Preţ: 10$ • GABRIEL STĂNESCU: Dincolo de niciunde / Back of Beyond. Poeme/Poems. Preţ: 5$ • FRANCISC ION DWORSCHAK: Epoca monarhiei în România. O scurtă istorie / The Monarchy in Romania. A brief history. Preţ: 15$ ÎN LIMBA ROMÂNĂ: • MIHAIL STURDZA: România şi sfârşitul Europei. Preţ: 16$ • MAC L. RICKETTS: Rădăcinile româneşti ale lui Mircea Eliade (vol. 1 şi 2). Preţ: 50$ • NAE IONESCU ÎN CONŞTIINŢA CONTEMPORANILOR SĂI. Crestomație. Preţ: 15$ • BRYAN RENNIE: Reconsiderându-l pe Mircea Eliade. Preţ: 15$ • RADU NEGRESCU-ŞUŢU: Dialogul Teologilor. Nuvele, Eseuri, Articole. Preţ: 12$ • EUGEN GOLDIS: Viaţa lui Iisus Christos. Activitatea apostolilor după înviere. Preţ: 5$ • VASILE POSTEUCĂ: Poeme fără ţară. Preţ: 7$ • GABRIEL STĂNESCU: Ţara şi exilul. Eseuri. Preţ: 12$ • GABRIEL STĂNESCU: Eseu despre fiinţa românească. Preţ: 7$ • GABRIEL STĂNESCU: Ultimele dialoguri cu Petre Ţuţea. Preţ: 7$ • VASILE POSTEUCĂ: Destinul imperial al românilor. Eseuri. Preţ: 7$ • MIHAI EMINESCU: Poesii. Ediţie de pribegie îngrijită de MIRCEA ELIADE Preţ: 7$ • GABRIEL STĂNESCU: Când acasă nu mai este acasă. Versuri. Preţ: 10$ • TERESIA BOLCHIŞ-TĂTARU: Restituiri. Roman. Preţ: 15$ • GABRIEL STĂNESCU: Jurnalul în căutarea poeziei. Preţ: 8$ • MIHAI EMINESCU: Scrieri politice. Ediţie îngrijită de D. Murărasu. Preţ: 15$ • ERNEST BERNEA: Crist şi condiţia uma-nă. Timpul la ţăranul român. Eseu. Preţ: 8$ • HORIA ION GROZA: Sfârşit de veac românesc în America. Eseuri. Preţ: 10$ • ANDREI IUSTIN HOSSU: Cuvinte despre Bacovia sau revelaţiile unui veac. Eseu. Preţ: 7$ • CORNELIU ZELEA CODREANU şi EPO-CA SA. Crestomaţie. Preţ: 25$ • GABRIEL STĂNESCU: Unde am fugit de acasă. Eseuri. Preţ: 11$ • NAE IONESCU: Îndreptar Ortodox. Publicistică. Preţ: 10$

• EMIL CIORAN: Shimbarea la faţă a României, ediţie bibliofilă, Preţ: 20$ • RUTH BENEDICT: Cultura şi comportamentul la români. Eseu. Preţ:10$ • ANDREI JUSTIN HOSSU: Tăinuind cu Petre Ţuţea. Memorialistică. Preţ: 11$ • MIRCEA VULCĂNESCU: Războiul de reîntregire. Dimensiunea românească a existenţei. Eseuri. Preţ: 11$ • ŞTEFAN BACIU: Poemele poetului singur. Preţ: 9$ • PETRE HOSSU: Memorialul Lucian Bla-ga. Preţ: 15$ • MIHAIL STURDZA: Trădarea Cârmuitorilor. Eseu politic. Preţ: 25$ • FRANCISC ION DWORSHAK: În apăra-rea lui Mircea Eliade. Eseuri. Preţ: 12$ • CAIETE INTERNATIONALE DE POESIE/ INTERNATIONAL NOTEBOOK OF POE-TRY nr 1(2000), 2(2001), 3(2002), 4(2003). 5(2004), 6(2005),7(2006), 8(2007),9(2008) Preţ: 10$/exemplar • ALMANAHUL ORIGINI 2000, 2001, 2002, 2003, 2004, 2005, 2006, 2007, 2008, 2009 Preţ: 15 $/exemplar • GABRIEL STĂNESCU: Românii din Lu-mea Nouă. Eseu. Preţ: 12$ • ANDREI ZANCA: După ani, după noi... Preţ: 14$ • PAUL GOMA: Săptămâna Roşie. Basara-bia şi evreii. Eseu. Preţ: 10$ • PAUL GOMA: Jurnal VII, VIII Preţ: 35$ • RENÉ AL. DE FLERS: Europa liberă şi exilul românesc. O istorie încă nescrisă. Preţ: 20$ • MIRCEA HANDOCA: Convorbiri cu şi despre Mircea Eliade. Preţ: 20$ • ANDREI IUSTIN HOSSU: Memorial D.D.Rosca. Preţ: 10$ • HORIA ION GROZA: Treptele de văzduh ale sufletului şi setea de Dumnezeu. Eseuri. Preţ: 20$ • Pr. GHEORGHE NAGHI: Studii de istoria Bisericii Româneşti în Transilvania şi Banat în epoca modernă. Preţ: 25$ • GABRIEL STĂNESCU: Pentru o definiţie a specificului românesc: Crestomaţie. Preţ: 20$ • EMIL CIORAN ÎN CONŞTIINŢA CONTEMPORANILOR SĂI DIN EXIL. Crestomaţie. Preţ: 20$ • ILEANA MINCULESCU: Iisus din Nazaret. Preţ: 15$ • AUGUSTIN MACARIE: Maeştri ai artelor plastice române contemporane. Preţ: 30$ • IOSIF TOMA POPESCU: Memorial Iuliu Maniu. Preţ: 12$ • MIRCEA HANDOCA: Mircea Eliade şi corespondenţii săi vol 4 şi 5. Preţ: 25$/ex. • MIHAI POSADA: Opera publicistică a lui Mircea Eliade. Preţ: 20$ • CONSTANTIN VIRGIL NEGOIŢĂ: Origini: eseuri. Preţ: 10$ • PETRE BAICU: Rezistenţa anticomunistă în Munţii Braşovului. Preţ: 5$ • MIHAIL STURZA: România şi sfârşitul Europei: Amintiri din ţara pierdută. Preţ: 20$ • TIMPUL RANĂ SÂNGERÂNDĂ. Poeţi ro-mâni în Lumea Nouă: antologie. Preţ: 20$ • ŞTEFAN ROMANO: Aquaforte. Tablouri de epoca comunistă. Preţ: 11$ • GABRIEL STANESCU: Curajul de a sfi-da

moartea. Convorbiri cu Mircea Nicolau. Preţ: 12$ • LIVIU ANTONESEI: Nautilius. Structuri momente şi modele în cultura interbelică. Preţ:10$ • NICOLAE GEORGESCU: Boala şi moar-tea lui Eminescu. Preţ: 10$ • VALERIA MOCANAŞU: Satul de dincolo de cer Preţ: 10$ • NICHOLAS CATANOY: Orfeu şi maşina Preţ: 12$ • MIRCEA ELIADE: File despre Nae Iones-cu Preţ: 9$ • Bio-bibliografia operei lui Mircea Eliade vol. 4 Preţ: 15$ • NICOLAE LUPAN: Din coasta Daciei şi-a Romei Preţ: 15$ • PAUL COSTIN DELEANU: Fiinţa Românească Preţ: 15$ • LAURENŢIU ORĂŞANU: Dicţionar cu umor Geto-Dac Preţ:12$ • GABRIEL STĂNESCU: Dumnezeu m-a salvat din Iad. Convorbiri cu Traian Popes-cu Preţ: 15$ NOI APARIŢII: • HORIA ION GROZA: Reveriile şi orgoliile condeiului Preţ: 25$ • FRANCISC ION DWORSCHAK: N. C. Paulescu şi insulina Triumf şi agonie Preţ: 20$ • GABRIEL STĂNESCU: Mircea Eliade. Odiseea omului modern în drum spre Itaca. Preţ 15$ • BRYAN RENNIE: Mircea Eliade finalitate şi sens. Crestomaţie. Preţ: 20$ • GABRIEL STĂNESCU: Petre Ţuţea în conştiinţa contemporanilor săi. Preţ: 25$ • IONEL NECULA: Aurel Cioran, fratele din leprozerie. Preţ: 13$ • OVIDIU VUIA Despre boala şi moartea lui Eminescu. Preţ: 10$ • ION FILIPCIUC Simptomuri politice în boala lui Eminescu. Preţ: 10$ • PAUL GIRAUD C. Z. Codreanu şi Garda de Fier. Preţ: 10$ • MIRCEA VULVĂNESCU: dESPRE SPIRITUALITATEA ROMÂNEASCĂ. eMINESCU 15$ • RADU NEGRESCU-ŞUŢU: Dialogul Teologilor. Nuvele, Eseuri, Articole. Preţ: 12$ • MONICA MUREŞAN: Exerciţii de normalitate Preţ: 7$ ÎN PREGĂTIRE: • GABRIEL STĂNESCU: Aventura culturii româneşti în America: eseuri • MAC L. RICKETTS: Mirce Eliade şi Mihail Sebastian • NICOLAE TUFOI: Yoga • DIMITRIE VATAMANIUC: Eminescu în ediţia academică integrală. • MAC L. RICKETTS: Mircea Eliade şi Mihail Sebastian. • PETRE ŢUŢEA ÎN CONŞTIINŢA CONTEMPORANILOR SĂI. Crestomanţie • CONSTANTIN BRÂNCUŞI ÎN CONŞTIINŢA CONTEMPORANILOR SĂI. Crestomanţie • IMAGINAŢIE ŞI SEMNIFICAŢIE. VOLUM DEDICAT LUI MIRCEA ELIADE • ELIADE DUPĂ ELIADE. Crestomanţie • TRAIAN GOLEA: Ion Antonescu văzut mai de aproape

Trimiteți cec sau money order la adresa: CRITERION PUBLISHING, P.O. Box 930698 Norcross, GA,30043, USA. Pentru mai multe informații telefonați la 678-376-1117 Vizitați-ne pe internet la: www.origini.uv.ro


Tematica numerelor viitoare: 4-5

Vintilã Horia, exilatul

6-7-8

Culturã şi politicã

9-10

Publicatii ¸ româneşti din America

www.origini.uv.ro

ORIGINI 1-2-3 2010  

ORIGINI 1-2-3 2010 interior plus coperti

Read more
Read more
Similar to
Popular now
Just for you