Issuu on Google+


Ion Neagu Mi-a zâmbit Iisus Hristos Jésus Christ m’avait souri


Editor: Gabriel Stănescu

Tehnoredactare:

© Copyright - Criterion Publishing 2010 & Ion Neagu

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României NEAGU, ION Mi-a zâmbit Iisus Hristos: vise trăite = Jésus Christ m’avait souri: rèves reçu / Ion Neagu; postf.: Lucian Gruia. - Bucureşti: Criterion Publishing, 2010 ISBN 978-973-8982-79-6 I. Gruia, Lucian (postf.) 821.135.1-32=133.1=135.1


ION NEAGU

Mi-a zÂmbit IIsus Hristos vise trăite

Jésus Christ m’avait souri rèves reçu

2010


Dedicată copiilor mei Ioana şi Ilie Revenită-n ţara mea Nu mă pot acomoda De bogaţii (peste noapte) Mi-e o silă fără moarte De săraci, în mare parte Milă mi-e,dar de departe De aproape nu-ndrăsnesc Teamă mi-e să nu-i jicnesc. Şi încerc să m-adaptez La aceste vremuri noi Să nu-mi pese de gunoi Dar îmi vine să turbez Când trec strada cu noroi ... Stau pe podul Basarab Şi mă uit la naţiune: Parcă n-are raţiune. Asta e o parte mică Cei mai mulţi sunt cei voioşi N-au nici milă, n-au nici frică Dar nu sunt periculoşi. Pe ai mei, pe cei din zonă Îi opresc şi-i dojenesc: - Oameni buni, ce tot aveţi? Nu se luminează bine Şi sunteţi cu toţii beţi? - Toată lumea bea, cucoană! - Şi la noi şi în afară. Love or leave şi scurt pe doi - Ori rămâi şi eşti ca noi, - Ori de nu, uşchi-napoi !!!

De Stella Neagu, Bucureşti 1982


CUVÂNT ÎNAINTE Am sărbătorit pe 12 iulie 2010, primul an al revenirii Biserici Ortodoxe Române din Paris în sânul Biserici Ortodoxe Române, de la Bucureşti, după 61 de ani de despărţire condiţionată de regimurile atee comuniste care conduceau România. Avem acum acoperire canonică ditectă a BISERICII-MAMĂ, fără intermediari. Această dată istorică, coincide în fapt cu resfinţirea Altarului Bisericii Ortodoxe Române, “Sfinţii Arhangheli Mihail Gavrtil şi Rafail” rue Jean de Bauvais- Paris, de către Înalt Prea Sfinţitul Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române. De la această dată, 12 iulie 2010 ce va rămâne înscrisă cu litere de aur în istorie Biserica noastră a devenit CATEDRALA METROPOLITANĂ A BISER ICII ORTODOX E ROM ÂNE DI N EU ROPA OCCIDENTALĂ ŞI MERIDIONALĂ. Comunitatea română din Franţa şi în mod special cea de la Paris pe care o cunosc şi fac parte, a crescut foarte mult, cantitativ dar mai cu seamă calitativ şi pot afirma cu certitudine că este fidelă credinţei ortodoxe, în marea sa majoritate. Avem români bine integraţi, deveniţi proprii lor patroni, tineri şi tinere de înaltă calificare profesională, muncitori, doctori, cadre sanitare, profesori, ingineri, dizaineri, artişti şi alte categorii sociale şi prezenţa lor masivă la biserică, devenită neîncăpătoare, m-au determinat să fac afirmaţiile anterioare. Ca român ce activez de peste un sfert de veac şi cunoscând bine prin ce a trecut Comunitatea noastră, in mod special Asociaţia Pentru Practica Cultului Ortodox Român-A.P.C.O.R. 5


Ion Neagu - în toţi aceşti ani, am primit cu mare satisfacţie spirituală, cuvintele ce ne-au fost adresate de către ÎNALT PREA SFINŢITUL DANIEL, PATRIARHUL BISERICII ORTODOXE ROMÂNE, prin epistola monahală 454 din Noiembrie 2007: “în numele tuturor predecesorilor mei, vă cer iertare pentru tot ce Biserica Ortodoxă Română ar fi trebuit să facă bine şi nu a făcut în vremurile de prigoană comunistă”. Mergând pe aceeaşi linie Preşedintele României, Dl. Traian Băsescu, ne scrie: “astăzi este de datoria mea ca, în numele statului român, să vă cer iertare pentru persecuţiile suferite de membrii comunităţii dumneavoastră în perioada regimului comunist, transmiţându-vă respectul meu şi preţuirea mea”. (aici aş adăuga eu şi pentru suferinţele membrilor familiilor noastre, rămase în ţară şi persecutaţi făta nici un fel de raţiune sau discernământ) Când văd zecile de copii care stau în faţa altarului şi cântă cu noi Tatăl Nostru, iar apoi, în liniştea ce se aşterne în biserică, recită, în franceză aceeaşi rugăciune, când văd şi alte zeci de copii în braţele mamelor sau bunicelor venite din ţară la împărtăşania acestor îngeraşi, mulţi îmbrăcaţi chiar în costume naţionale, cuprins de o profundă emoţie şi credinţă, le mulţumesc tuturor şi Bunului Dumnezeu că ne asigură viitorul acestei încercate comunităţi ortodoxe! Aduc un omagiu colectivului de preoţi şi diaconi, preotului paroh Constantin Târziu, şi în mod deosebit preotului Dr.Jean Boboc, pentru care mă rog la Dumnezeu să-l însănătoşească, să revină în Sfâta noastră Biserică. Datorită acestui nucleu de monahi, au devenit evenimente mondene ale Parisului, Procesiunile Ortodoxe: - de Sfânta Bobotează, aruncarea Sfintei Cruci în Sena, pro-

6


Mi-a zâmbit Isus Hristos cesiune onorată de Ambasadorul României la Paris, cu familia, si condusă de Preafericitul IOSIF, Mitropolitul nostru iubit. - de Sfânta Înviere, când îconjurul Catedralei îl facem pe străzile adiacente, în plin centru al Parisului şi al Cartierului Latin, sutele de credincioşi cu steagurile bisericii şi cel tricolor, cu lumânări aprinse şi cu cântece ortodoxe străbune, ne facem loc printre parizieni şi turişti din toată lumea, “sarea şi piperul” constituindu-l frumoasele costume naţionale româneşti. Convins că demnitatea, curajul şi CREDINŢA, vor rămâne calităţile de bază ale comunităţii noastre şi cu ocazia alegerii mele ca secretar al A.P.C.O.R., precum şi a comemorării primului an de la acest istoric eveniment, îmi permit să public o mai veche scriere a mea: “MI-A ZÂMBIT IISUS HRISTOS” În ediţie bilingvă, traducerea franceză,la acea dată aparţinând DANEI PETRIŞOR NEGRUZZI, fostă ani de-a rândul Preşedinta Doamnelor Ortodoxe Române din Paris. *** După cutremurul din anul 1977 mi-a fost dat să însoţesc un părinte, chemat la morga Spitalului municipal din Constanţa să-şi recunoască fiul, decedat într-un accident de circulaţie, în comuna Tuzla. La vederea copilului adormit pentru vecie, tatăl a albit pe loc! Părul bogat, negru, des, ciufulit de mâna ce şi-o trecea necontenit prin cap, i-a albit, chiar în momentele în care-l priveam! Îşi bătea, din când în când, mâinile de corp zicând: ce nenorocire, ce nenorocire!!! Dar ce s-a întâmplat în sufletul lui cine a văzut, cine poate şti, Dumnezeule!? Păstrând proporţiile, şi alte evenimente, ca de exemplu priva7


Ion Neagu rea de libertate –închisoarea - prin tot ce treci, arestarea publică, interogatorii ca pe timpul inchiziţiei, umilinţele la care eşti supus, pot produce adânci schimbări în psihicul unei persoane, mai ales când eşti nevinovat, lucru ce s-a întâmplat şi cu subsemnatul! Arestat şi condamnat iniţial la moarte, după metodele comuniste ale epocii, deţinut în diverse aresturi ale Securităţii, apoi în Penitenciarele Rahova şi Spitalul Penitenciar Jilava, spital unde am şi fost operat, (după greva foamei de şaisprezece zile), m-a ajutat Bunul Dumnezeu să trec de toate nenorocirile şi să nu-mi pierd minţile. Pe dosarul meu de anchetă, care m-a însoţit în puşcărie, era scris cu roşu: Foarte periculos După aproape un an în arestul securităţii, m-au transferat în penitenciarul Rahova şi datorită însemnării după dosar, am fost imediat băgat pe SECŢIA SPECIALĂ, secţie fără lumină solară directă şi cu regim aparte, unde erau ţinuţi deţinuţii de origine străină, politicii, (nerecunoscuţi ca atare) condamnaţii la moarte, evadaţii şi cei de drept comun pedepsiţi pentru neregulile săvârşite în detenţie,băgaţi în celulele speciale de arest, cu pereţii si solul umede, făcute cu mortar special cu sare, care nu se zvânta sau usca niciodată. Celula de pedeapsă era goală, goală, doar cu un pat “ ţambal “prins undeva pe unul din pereţi şi fără nimic pe care te puteai aşeza,scaun sau bancă. Ţambalul era coborât seara la stingere şi ridicat şi încuiat cu lacăt de perete, dimineaţa la deşteptare. Deşi se susţinea sus şi tare că în România Comunistă nu există deţinuţi politici am cunoscut, printre alţii, aşa zişii “nepoţii lui Marx” care susţineau teoria că exploatarea omului de către om există şi în comunism, că nu s-a schimbat nimic în România ci doar denumirile fabricilor: în loc de Malaxa acum îi zice 23 AUGUST, şi exploatarea se face în acelaşi fel numai numele celui ce exploatează,a exploatatorului, s-a schimbat. 8


Mi-a zâmbit Isus Hristos Aveau mare dreptate, iar teoria lor deranja foarte tare conducerea comunistă fiindcă “ nepoţii “erau oameni cu înalte studii şi fuseseră chiar în funcţii importante de partid şi de stat şi roseseră din plin la ciolanul puterii. Aceste “amintiri-evenimente”, dacă le pot numi aşa, am încercat să le aştern pe hârtie întru-un mod cât am putut de real şi romanţat. Este foarte greu de povestit ce s-a întâmplat “acolo” chiar şi în cercuri intime. O exclamaţie, o lacrimă, o privire îngrozită, te inhibă şi te face să-ţi pierzi firul povestirii. În faţa colii albe, în singurătatea ta şi a liniştei nocturne, te întrerupe numai avalanşa amintirilor şi nu arare ori te trezeşti din somn şi notezi ceva ce crezi c-ar fi de consemnat a doua zi. Nefiind scriitor de profesie ci inginer tehnico economic în industria petrolului, nu mi-am pus niciodată problema de a scrie sau a trăi din scris. După liberarea condiţionată din închisoare, mi s-a dat mai uşor viza de plecare într-o excursie, în USA, mai ales că era şi dorită plecarea mea, deoarece refuzasem să semnez, la eliberare, hârtia prin care mă angajam să nu spun niciodată nimic de ce s-a întâmplat în puşcărie. Era mai bine să mă ştie plecat ! Din state am ajuns în Franţa, unde am şi rămas ca azilant politic iar, după aproape doi ani, am reuşit sa-mi aduc soţia si cei doi copii, ajutat de compatrioţii de la Biserica Ortodoxa Româna din Paris – d-nii Musceleanu, Sichitiu, Niţescu, şi alţii, oameni de mare valoare, făcând scrisori la diferite foruri, pentru întregirea familiei. Un gând pios şi recunoscător pentru dânşii şi familiile lor! Aveam mare plăcere de a primi la mine acasă, mai ales că în 9


Ion Neagu Franţa anilor ‚80 când era totul ieftin şi bun. Era “jaf de mâncare” cum zicea nea Cornel Niţescu, ialomiţean de-al meu şi om de ajutor al noilor refugiaţi. Copii mei veneau acasă cu prieteni români sau colegi francezi. Toţi stăteau cu gura căscată şi ascultau cele ce le povesteam, începând de la obiceiuri româneşti, colinde, datini, cântece şi până la istoria unor monumente sau evenimente franceze. De multe ori, îl întrebam pe unul care mi-a spus pe ce stradă locuieşte: - A!!! Şi cine a fost Louis Pasteur care a dat numele lui, străzii pe care locuieşti? Începuseră să-mi zică “povestitorul” şi nu-mi displăcea porecla. - “Tu, tată, faci din te miri ce, o povestire frumoasă”, îmi spunea fiica mea. La o astfel de întâlnire le-am zis: - Am să vă citesc ceva ce-am scris zilele astea. Să-i dăm ceva şi sufletului nu numai stomacului ! M-au ascultat într-o linişte de catedrală ! Le-am citit “Mi-a zâmbit Isus Hristos”. Emoţionaţi de lectură şi după felicitările ce mi le-au făcut Aura Marinescu - Mironov, Dana Petrişor-Negruzzi, actriţa Cătălina Vornic şi soţul ei scriitorul Paul Cioran, fata mea, cu ochii înlăcrimaţi şi ghemuită la pieptul meu, mi-a zis: - “Tata, promite-mi, te rog, că tot ce-ai scris până acum şi tot ce vei mai scrie, mi le vei lăsa mie pe toate”. Gândeam că se va apuca de scris fiindcă era, şi cred că mai este, foarte talentată: ani de-a rândul, în liceu, a luat premii pe ţară la Olimpiada de Limba Română, fiind foarte apreciată de

10


Mi-a zâmbit Isus Hristos profesoara sa, renumita Zoe Dumitrescu Buşulenga, iar în cartier era poreclită “olimpica”. La următoarea sărbătoare, de Sf. Ion, venită în vacanţă la Paris, din Anglia, unde-şi definitiva studiile universitare, am primit din partea ei un cadou, banal la prima vedere. Am desfăcut pachetul frumos ambalat, si am văzut o carte cu coperţile groase, cartonate, intitulată “LE LIVRE A ECRIRE”. Pe prima pagină era scris: “Dragă tată, sper ca acest mic caiet să devină o carte mare! Deci, scrieţi amintirile şi restitueşte-mi totul acoperit cu gândurile tale. La mulţi ani!

Ioana şi Laurent 1994 “.

Pagina următoare şi celelalte, până la sfârşit, erau coli albe!! Pentru a răspunde acestei tentante invitaţii de A SCRIE, şi a nu-mi decepţiona odrasla, şi nu cu gândul la “o carte mare” am reînceput să scriu. De când mă ştiu mi-a plăcut întotdeauna să scriu. Aveam un scris frumos,fapt ce mi-a permis să-mi scriu de mână, în facultate, toate proiectele, inclusiv cel de diplomă ale căror titluri le-am scris cu litere majuscule, groase, cu tuş negru, cu peniţă Redys. În închisoarea de la Rahova, în a doua parte a detenţiei, când am fost scos la “liberi”, mă puseseră să mă ocup cu “procedurile” pe secţia a doua,munci exterioare. Asta însemna să anunţ deţinutul să rămână pe cameră, să nu iasă la muncă, iar a doua zi să-l scot din cameră, să-l însoţesc până la club, să-i dau stilou si hârtie si el să scrie ce are de spus privind rechizitorul lui pe care îl lăsam să-l studieze. Să nu uităm că deţinuţii nu aveau voie să ţină asupra lor obiecte de scris sau hârtie. Un coleg de suferinţă, ţăran colectivist din Mehedinţi, căruia, 11


Ion Neagu la rugămintea lui, i-am făcut eu memoriul, mi-a zis: nea Ionele, să mor în puşcărie dacă te mint, învârteşti pixu’ ăla-n mâna ca mine sapa ! şi am râs copios amândoi. Tot ce am scris şi voi mai scrie le voi numi “VISURI TRĂITE” şi în mare parte se datoresc îndemnurilor a două persoane: scriitoarea-poetă, ziarista STELLA NEAGU HALMOS şi lui IGOR BUTNARU ziarist la ROMÂNIA Liberă. Prima este “Doamna”( franţuzoaica ) pe care o voi denumi aşa în scrierile mele şi care m-a şi ajutat să plec din România şi să ajung la Paris. Igor este consultantul, îndrumătorul, consilierul literar artistic şi... prietenul meu de-o viaţă. Ambilor, “de toute mon coeur, mes meilleurs remercimets”. Ion Neagu

12


Mi-a z창mbit Isus Hristos

13


MI-A ZÂMBIT IISUS HRISTOS Paris! Primăvară! Câţi ani au trecut de la căderea Zidului din Berlin? Dar ce mai contează! Este o Duminecă splendidă, însorită şi caldă, iar seara sărbătorim “Lăsata Secului”. Aveam o bună dispoziţie în suflet, la care contribuia şi această primăvară timpurie, cum au fost mai toate primăverile de când mă aflu la Paris. Pomii sunt cu mugurii umflaţi, gata să plesnească iar unii chiar au înflorit înainte de a le da frunza. În drum spre Sfânta noastră biserică, am trecut pe bulevardul Saint Germain. În apropiere de Assemblee Nationale descoperisem o frumoasă magnolie, ce-mi amintea de cea din Bucureşti, de pe Calea Dorobanţi, de lângă vestitul restaurant “COŞ”-Casa Oamenilor de Ştiinţă. De data aceasta,”magnolia mea franceză”, cum o botezasem, era magnifică. Florile mari, de un violet pal cu dungi roşii spre vârful petalelor, erau deja în plină maturitate, tocmai datorită acestei primăveri timpurii. Poliţistul care făcea rondul la Assemblee Nationale, probabil că mai mă zărise şi altă dată admirând această frumuseţe, ba chiar şi făcând fotografii, aşa că nici de data aceasta nu m-a împiedicat să staţionez cu maşina. Am rămas în admiraţie câteva minute bune... 14


Mi-a zâmbit Isus Hristos Cu o bună dispoziţie în suflet, mergeam la întâlnire, gândindumă la noi, românii stabiliţi în Franţa şi nu puteam să găsesc o scuză plauzibilă a disputelor destul de neplăcute existente între noi. Personal, nu am aderat la nici un grup, dorinţa mea era să pot merge şi să-mi fac liniştit rugăciunile la biserică. În pofida faptului c-am fost tot timpul departe de ţară, am încercat şi chiar am reuşit, să menţin tradiţia românească. Cunoscuţii, care mi-au devenit ulterior prieteni, aveau un punct comun cu mine: iubeau România şi tradiţiile noastre strămoşeşti. Dar ziua de astăzi avea şi o altă importanţă: mă întâlneam cu Doamna, franţuzoaica de origine română, care în primăvara anului 1982, în curtea Mânăstirii Cernica din Bucureşti, izgoniţi din casă de frica microfoanelor mai mult sau mai puţin discrete, îmi promisese că mă va ajuta să ajung în occident. Şi... s-a ţinut de cuvânt ! Era în Franţa de 15 ani, când venise intr-o excursie şi a uitat să se mai întoarcă... De atunci a început să studieze şi BUDISMUL, o formă japoneză foarte veche Nam-Mioho-Re-Ghe-Kio care se practica individual sau în grup. Am asistat la o practică a sa, individuală, şi am rămas impresionat de seriozitatea, profunzimea şi uitarea de sine în care intra Doamna, după care se producea o substanţială morfologie, de puteai jura că-i o nouă persoană. Într-o discuţie mi-a zis: - Budismul meu nu respinge credinţa-mi creştin-ortodoxă şi eu consider că Iisus Histos a fost Cel mai Perfect şi Cel mai Complet Budist al umanităţii. Era stabilită de curând la Paris, după pribegii prin sudul Franţei şi începuse să vină la slujbele de la biserica noastră. Aprecia foarte 15


Ion Neagu mult slujbele părintelui Vasile Boldeanu cu care avusese discuţii interesante despre religie, în general, şi despre Religia Ortodoxă în special Îmi spunea despre părintele Boldeanu: - Îl iubesc şi stimez pe părintele Vasile Boldeanu, atât pentru vasta sa cultură, dar mai ales pentru faptul că este preotul care nu slujeşte ci trăieşte slujba pe care o ţine! Aşteptam cu nerăbdare să fac şi eu parte din “comunitatea ortodoxă română” din Paris. Ştiam din ţară că are mari tradiţii în spiritualitatea românească şi nu de azi de ieri... *** Fondarea acestei comunităţi coincide în fapt cu deschiderea primei biserici ortodoxe române la Paris. Fondatorul ei - IOSAFAT SNAGOVEANU Data: 22 Noiembrie 1853. Adresa: 22 rue Racine la Paris. La acea epocă, şi mai apoi după Unirea Principatelor, erau doar câteva sute de români la Paris, în majoritate studenţi. Inaugurarea bisericii a constituit un eveniment de seamă în viaţa spirituală a exilului românesc, mai ales că ruşii şi grecii aveau deja biserică, iar patria noastră nu este “ni slave, ni russe ni turque“ ci este “latine” descendentă “des colonies romaines etablies dans la valee du Danube”. Noi românii nu avem ce căuta la ei!!! Dimitrie Bolintineanu, exilat la Paris, a salutat cu simpatie evenimentul, iar despre fondator a spus că este “l’homme le plus instruit du clerge valaque”. În Moldova, Vasile Alecsandri, în revista România Literară, făcea apel la compatrioţi în favoarea bisericii de la Paris, deschizând o listă de subscripţie pentru donatori. La începutul secolului al optusprezecilea au fost traduse în 16


Mi-a zâmbit Isus Hristos româneşte Sfânta Liturghie, Serviciul Divin şi alte rugăciuni ortodoxe. “Acum nu vrem să mai mergem la o biserică şi să ascultăm slujba într-o limbă ce nu ne place (rusa ).” îşi spuneau românii din Paris. “Avem propria noastră biserică şi ne rugăm în limba noastră cea frumoasă ca Bunul Dumnezeu să ne ajute ca Valahia şi Moldova să fie unite” Naţionalismul românesc se manifesta pentru prima dată pe plan european! La slujbele părintelui Snagoveanu se rugau oameni ce au devenit figuri proeminente ale neamului nostru românesc. Nicolae Golescu, Ion Filipescu, George Cantacuzino, Grigore Ghica, Ion Brătianu şi alţii, erau nelipsiţi de la slujbe. Simpatiile create printre francezii din înalta societate, ca Edgar Quinet şi Hortensia Cornu, (prietenă din copilărie cu Împăratul Napoleon al III-lea al Franţei) au contribuit substanţial la consolidarea reputaţiei României precum şi la crearea viitorului regat românesc. Toate aceste acţiuni au condus, în final, la achiziţionarea vechiului colegiu Jean de Beauvais, din Paris pentru suma de 250.000 franci francezi, din care 40.000 franci reprezentau numai valoarea frumoaselor vitralii, pe care le admirăm şi astăzi în biserica noastră, intrată în patrimoniul monumentelor istorice ale Republicii Franceze. Trecerea bisericii în noul local achiziţionat s-a făcut abia după zece ani, timp în care s-au făcut reparaţii cu un fond de 157.000 lei obţinut de Titu Maiorescu–Ministrul Culturii din România, cu aprobarea Parlamentului de la Bucureşti Nicolae Creţulescu, ambasadorul României la Paris, asistă la

17


Ion Neagu prima sfinţire a bisericii noastre, de către Prea Sfinţia sa Preot Ionichie Ploieşteanu, Duminecă 2 Februarie 1892. La sfinţirea oficială, Duminecă 31 Mai 1892, au participat şi reprezentanţi din ţară: Mitopolitul Moisiu de la Ploieşti, precum şi Sfinţia Sa Gheorghian, vicarul Mitropoliei româneşti. Biserica noastră dispune de un bogat fond de icoane pictate pe lemn şi învelite în argint, fond ce se îmbogăţeşte cu anii. Primăria Parisului, după amenajarea squarului din faţa bisericii, a transferat statuia în bronz a lui Mihail Eminescu, operă a sculptorului Vlad, la capătul acestuia, pe rue des Ecoles, cu ocazia centenarului morţii poetului(1989). Să fie oare o simplă coincidenţă că pe trotuarul de vis-a-vis se află statuia confratelui său francez Ronsard? Făcând această scurtă incursiune în istoria comunităţii noastre din Paris şi, asistând la disputele ce se duc astăzi între anumite grupuri de români şi de preoţi pentru acapararea sfântului nostru locaş, mă întreb dacă iluştri noştri predecesori, nu se întorc în mormintele lor!!? *** Cu credinţă şi speranţă aştept evoluţia evenimentelor din România, după aşa zisa “revoluţie” de acum cinci ani ! “Comme d’habitude”, după sfânta slujbă, m-am dus la bistroul de lângă biserică, place Maubert Mutualite, pe care-l frecventau mai toţi românii, Dumineca, şi de la care n-am făcut nici eu excepţie. Eram împreună cu două prietene de mare sensibilitate sufletească şi caracter deosebit de frumos Dana Perişor–Negruzzi din Bucureşti şi Aura Mironov-Marinescu din Constanţa, trio nedespărţit de la sosirea noastră şi rutinaţi prin cămine de refugiaţi şi de drumuri pe la diverse instituţii care ne dădeau ajutoare (dormit, 18


Mi-a zâmbit Isus Hristos mâncare) şi ne îndrumau în căutarea de lucru. Aceasta ne-a unit, am devenit şi rămas prieteni pe viaţă! De la o masă nu prea îndepărtată aud o voce ce-mi părea cunoscută, zicând: - bă “imbecilule”, n-am recunoscut eu nimic la ăia care-mi umflau capu-n pumni de bătaie, da aici unde-ţi zice “silvuple”? (s’il vous plaît) - De ce ai rămas pe gânduri Ioane mi-a zis Dana cu blândeţe? Dar nu o mai auzeam, gândurile mele erau duse departe... departe... ca şi suferinţele îndurate, la anii din urmă, la timpurile grele pe care le trăisem...! *** De la instalarea sa la putere, Partidul Comunist menţinea această putere forţat, printr-o permanentă stare de frică şi încordare în care adusese toată populaţia în toate domeniile vieţii economico - sociale din România. Numărul deţinuţilor din puşcării si colonii de muncă atinsese valori incredibil de mari ! La oraşe şi la sate domnea teroarea şi frica ! La sate, miliţienii aşteptau ţăranii aduşi de pe câmp, în “vagoane”(remorci trase de tractor) sau căruţe şi îi percheziţionau. Tot ce găseau era confiscat şi li se făceau procese penale şi erau condamnaţi la închisoare pentru “furt din avutul obştesc”. De cele mai multe ori se comuta pedeapsa şi erau condamnaţi “la locul de muncă”. Pe perioada condamnării, erau obligaţi să muncească fără să fie plătiţi, nu li se acordau zile muncă! Acelaşi lucru se întâmpla şi în industrie. Un muncitor care a fost găsit că-şi confecţionase un briceag, sau altul care-şi ascuţise cuţitele aduse se acasă, li se înscenau 19


Ion Neagu procese şi erau arestaţi şi judecaţi în şedinţe direct în fabrici sau uzine! Înscenarea acestor procese colective erau adevărate mascarade! În locul avocaţilor luau cuvântul diverşi “colegi” de fapt agenţii securităţii, care condamnau cu vehemenţă atitudinea inculpaţilor şi în final o lăsau mai moale, spunând că el este convins că tovarăşul - şi-i zicea numele – nu-i pierdut pentru societate, că este şi vina noastră, a întregului colectiv, că nu ne-am preocupat în suficientă măsură pentru educarea sa şi este convins că se va reeduca dacă va fi condamnat la locul de muncă! De regulă erau condamnaţi tot la locul de muncă, cu unele excepţii care întăreau regula! Erau securişti şi miliţieni numiţi cu răspunderi pe întreprinderi, instituţii, ministere, agricultură, industrie, armată, sănătate, presă, sport, în cartiere, blocuri şi scări de locuinţe de unde-şi recrutau şi “informatorii”. Nu era locşor în ţară unde să nu existe securist sau miliţian, fie ca atare, fie angajaţi cu acte în regulă şi băgaţi printre salariaţi ca să spioneze mai uşor, obligaţi să execute ordinele şi să prezinte rapoartele la datele solicite. În unitatea pe care o conduceam am fost obligat să asigur un birou aparte, “cât mai discret şi mai departe de celelalte” dacă s-ar putea la subsol sau în altă clădire, mi-a cerut securistul. De ce aşa? Ştiam fără să-mi spună el. Să nu vadă nimeni cine intră acolo fiindcă se ştia de ce intrau. Ca să toarne ceva sau pe cineva. Ajunseserăm să ne ferim unii de alţii, de vecini, de colegi de serviciu şi chiar de rude. Se făcea o propagandă activă, prin presă, radio, televiziune, 20


Mi-a zâmbit Isus Hristos prin adunările de partid şi sindicale despre succesele aşa zisei miliţii economice ce acţiona în numele poporului şi pentru clasa muncitoare. Se arăta numărul arestaţilor, pedepsele şi sumele enorme de bani confiscate. Prin această metodă “Conducerea superioară de Partid şi de Stat” încerca să arate populaţiei pe cei vinovaţi, că datorită acestor “hoţi”, din care nici zece la sută nu au fost depistaţi, spuneau ei, sunt obligaţi să introducă cartele. Din acest motiv nu se găsea aproape nimic pe piaţă decât renumitele‚ “tacâmuri” de pui sau “adidaşi” de porc. (picioare) Dar poporul ştia cine-i adevăratul vinovat! Un mare succes cu care se lăuda poliţia şi securitatea, mediatizat cum nu se mai văzuse până atunci, a fost aşa zisa “Acţiunea Bacus” in domeniul vânzării vinului vărsat către populaţie. Fiindcă la percheziţii au găsit bani cu milioanele şi aur cu kilogramele, când salariul unui inginer era de două mii de lei, s-a dispus prelucrarea acestei mari acţiuni în “Plenare deschise” ale tuturor organizaţiilor de partid, de la cea mai mică şi până la cele judeţene şi de sector (în Bucureşti) “Deschisă”, însemna că în afara membrilor de partid să participe şi cei ce nu erau membrii, astfel că, practic, au prelucrat această situaţie cu întreaga masă salarială din ţară. Numele «Ştefănescu», gestionar la depozitul de vinuri de pe strada Caraiman, colţ cu Calea Griviţei, imediat după cimitirul Sfânta Vineri din sectorul unu al Capitalei, era arhi cunoscut atât în Bucureşti cât şi în toată ţara. Miliţia şi securitatea au lansat povestea că în vitrina prăvăliei sale, carul cu un butoi în el, tras de doi cai, erau din aur. Le vopsite în culorile aflate în vitrină, fiindcă nu mai avea unde să mai ascundă aurul, atât de mult cât mai avea acasă.

21


Ion Neagu Mergând pe această linie, căpitanul de securitate Bercaru Virgil care răspundea de PECO a iniţiat şi propus “Acţiunea Bega”. Maiorului Ion Baciu, secretar de partid la Direcţia de Cercetări Penale a Inspectoratului General al Miliţiei a luat apoi în mână conducerea întregii operaţii, cea mai mare de acest fel din România. Acţiunea consta în a face un control asemănător celui de la vinuri şi în reţeaua PECO . Schemele acestei acţiuni le-am văzut mai târziu într-un birou de la stadionul Dinamo, unde munceam ca deţinut într-o echipă de “liberi” la renovarea bazinului de înot al renumitei baze sportive. Pentru Acţiunea Bega au hotărât ca totul să înceapă la 7 martie 1979 orele 10 la toate obiectivele vizate din întreaga ţară şi anume: - secţiile de finisare şi expediţii din rafinăriile de petrol - depozitele şi staţiile PECO - staţiile de îmbuteliere şi distribuţie ale buteliilor de aragaz. La iniţiativa lui Baciu au fost “rechiziţionaţi” revizorii contabili din serviciile control financiar intern - C F I - de la mai toate ministerele şi întreprinderile din ţară şi s-au format colective conduse de un ofiţer de miliţie. Dat fiind ca proveneau din diferite domenii, de la agricultură şi industrie, la comerţ şi cultură, se impunea instruirea lor adecvată. Toţi aceşti revizori au fost cazaţi gratuit în hotelurile din staţiunile de odihnă de pe Valea Prahovei şi Poiana Braşov şi, timp de o lună de zile instruiţi asupra felului cum trebuie să facă controlul gestionar la unităţile de desfacere (vânzarea) a produselor petrolifere - PECO - fără a li se spune când vor face aceasta şi nici unde anume. Aici fuseseră practic concentraţi, fără a avea voie să comunice, 22


Mi-a zâmbit Isus Hristos nici chiar cu familiile, pentru a fi siguri de secretul si succesul acţiunii. Secretul era garanţia succesului. La data fatidică de 7 Martie 1979 echipele, gata instruite, au fost îmbarcate şi direcţionate către toate judeţele ţarii. În timpul deplasării în autobuze, de-asemenea rechiziţionate, miliţianul le-a anunţat numele obiectivului de controlat si numele oamenilor care formau echipa de control. Nu se putea comunica nimănui nimic, telefonul portabil nu ajunsese încă în România. Depozitul PECO Băneasa, al cărui şef eram, prin dotări tehnice şi capacitatea sa de depozitare şi desfacere, era cel mai mare din România şi din sud estul Europei. Aprovizionarea lui se făcea prin conductă, direct din rafinăriile de petrol, din Ploieşti, prin pomparea benzinelor, motorinelor şi a Combustibilului de calorifer, iar celelalte produse, uleiuri minerale, aromate (toluen, xilen, benzen etc.) păcura , butanul şi altele, se făceau prin vagoane cisternă. Evidenţele in contabilitate se ţineau in kilograme iar cele din gestiune, din rezervoare, se ţineau volumetric, in litri, atât în depozite cât şi în staţiile PECO. Înmulţind volumul (Litri-L) cu densitatea produsului (Kg/L) se obţine greutatea (KG) după formula fizică ce o ştie toată lumea din liceu: Volum (L) x Densitate (Kg/L) = KG La fel se cunoaşte că densitatea produselor petroliere variază cu temperatura. Cu cât sunt mai ”calde” cu atât sunt mai uşoare şi invers. De aici proveneau mai toate diferenţele în gestiuni. Pe toată perioada cât am răspuns de acest depozit, an de an, am avut numai beneficii la nivelul celor mai mari întreprinderi 23


Ion Neagu din Bucureşti (23August, Republica, Vulcan etc.) şi nici odată lipsuri. Din acest motiv le era greu celor de la Miliţie si Securitate, care doreau cu orice preţ să mă aresteze, după ce se anunţase la Europa Libera că sora mea cu soţul (ambii scriitori şi ziarişti) “au hotărât să rămână în lumea liberă”. Trebuia găsit un motiv serios pentru arestarea şi pedepsirea mea exemplară, iar acţiunea Bega a fost pentru ei ”cerise sur le gateau” cum spun francezii.(colac peste pupăză, la noi) După cunoscutele metodele comuniste, au început, chiar in timpul controlului, arestările masive (fără să deţină prea multe probe). De fapt, cine avea curajul să le ceară socoteală? Nimeni! Odată arestat trebuia să găsească ceva, cele mai fericite cazuri erau pedepsele date, egale cu durata arestării Toţi tremuram de frică, fiindcă procedau ca-n bancul cu iepurele care fugea din pădure că veneau cei de la miliţia animalelor şi scoteau un testicul la toate animalele care posedau trei. - Şi tu ai trei, l-a întrebat Leul, regele animalelor din acea pădure. - Nu, a răspuns iepurele tremurând. Dar întâi taie şi pe urmă numără! Au fost reţinuţi pentru cercetări - adică arestaţi - gestionari de la staţiile PECO şi din depozite precum şi mulţi şoferi care alimentau aceste staţii, storcânduli-se, prin bătăi de neimaginat, declaraţii false, dictate de anchetatorii miliţieni. Din nenorocire, aceste declaraţii stoarse cu forţa de la inculpaţi au fost luate toate in considerare ca probe juridice de către instanţele de judecată comuniste chiar dacă cei ce le-au dat leau retractat în faţa instanţelor de judecată, arătând modul cum fuseseră obţinute. Cum au stabilit cantităţile aşa zise “delapidate”. 24


Mi-a zâmbit Isus Hristos Cisternele erau calibrate de metrologie şi aveau un semn până la care trebuiau să fie umplute. Încărcate până la acest semn însemna că produsul din cisternă corespunde cantităţii înscrise în certificatul de calibrare existent la fiecare cisternă.. Dacă găseau un şofer cu câţiva litri in plus in cisternă, adică peste semnul de calibrare, scoteau acest plus în vase separate, până ajungeau la semn. Acest plus îl multiplicau cu numărul de curse făcute pe perioada de timp cât lucrase ca şofer în depozit, şi se obţinea aşa zisa cantitate de benzină furată, delapidată. Cantitatea era la rândul ei multiplicată cu preţul de vânzare pe litru şi astfel obţineau suma delapidată de gestionar şi de şofer sau renumitul “PREJUDICIU” adus statului. În depozitul PECO Băneasa pe care-l administram, la acest control, nu au găsit nici un fel de lipsă. Trebuia însă să-l pedepsească cu ori ce preţ pe trădător, pe mine, pentru că nu am fost sincer cu partidul şi ei au aflat. Şi iată cum au aflat! După ultima vizită în China a lui Ceauşescu, Biroul Politic al Comitetului Central a hotărât ca pentru toate cadrele din economie şi industrie, începând de la nivelul de şef de birou sau serviciu şi până la ministru, să se întocmească un dosar chestionar. Salariatul completa acest document, clasat S.S.I.D. (strict secret de importanţă deosebită) în fata unui funcţionar de la Serviciul Personal Învăţământ sau Cadre, de regulă agent securist. Chestionarul avea cam o sută de întrebări detailate, referitoare la originea socială a persoanei în cauză, cu specificare rudelor, până la gradul patru de rudenie, accent deosebit punându-se pe rude în străinătate, capitol la care eu trăsesem linie. Minţisem partidul. Sora mea cu soţul, scriitori şi ziarişti, plecaţi în excursie în 25


Ion Neagu Europa, cu maşina proprie, anunţaseră, prin Radio Europa Liberă, că nu se mai întorc în România. Cum eram o persoană cunoscută în capitală, iar sora mea lucra la radio-televiziunea română, trebuia găsit un motiv plauzibil, nu unul politic, pentru a mă aresta. Se cunoaşte faptul că partidul comunist susţinea sus şi tare că România nu are deţinuţi politici şi nici opozanţi ai regimului comunist. Circulau însă fel de fel de glume şi bancuri... Ceauşescu, disperat ca ori cine plecă în occident, fie muncitor, fie inginer, tractorist sau doctor, rămâne şi nu se mai întoarce în ţară, a convocat comitetul central şi le-a expus această problemă, cerându-le să găsească şi să propună o soluţie. După câteva zile se prezintă la el Paul Niculescu Mizil, omul lui de încredere, şi-i spune că a găsit soluţia: - punem nişte întrebări “cu dus şi-ntors”, tovarăşe preşedinte, şi în funcţie de răspunsuri ne dăm seama de ce are omul în cap, ce gândeşte despre familie şi societate, despre viaţă şi-n final ce gânduri are. Uitaţi un exemplu de o întrebare: - cine este copilul tatălui meu şi totuşi nu sunt eu? - Cine-i ? întrebă Ceauşescu mirat! - Fratele meu, răspunde Mizil ! Între timp l-a sunat cineva pe telefonul roşu, vorbeşte câteva minute şi se întoarce la Mizil. - Dacă toate întrebările sunt aşa, zise cu satisfacţie Ceauşescu, o să vorbesc cu “tovarăşa” şi-l introducem la toate nivelili, chiar şi în Comitetile de oamenii muncii din “înteprinderi”. Şefu’ era tare mulţumit de ideea lui! Ajuns acasă, îi zice Leanii totul şi-i spune întrebarea: - Cine este fiul tatălui meu şi totuşi nu sunt eu? - Şi cine-i ? întrebă mirată Leana.

26


Mi-a zâmbit Isus Hristos - Fratele lui Mizil, răspunde el râzând cu gura până la urechi de victorios ce se credea! Această anecdotă arată cât se poate de clar ce gândeau oamenii despre prostia celor ce conduceau destinele bietei noastre ţărişoare! Ca întotdeauna, românul făcea haz de necaz!!! Ca să mă bage după gratii a găsit soluţia, domnul maior Baciu, aşa că s-a hotărât: să-i facem pe cei arestaţi să declare că i-au dat bani şefului. Şi în timp ce-i anchetau le zicea: - tot ce declaraţi c-aţi dat şefului vi se scade din “prejudiciu” si din pedeapsă . Aşa s-a făcut ca “lotul benzinarilor” să fie de peste o sută de persoane numai în Municipiul Bucureşti. După câteva luni de zile, timp în care au luat aşa zisele declaraţii, dar numai de la cei arestaţi şi nici una de la cei ce erau în libertate – peste 1000 de salariaţi – m-au arestat şi pe mine. Şi «cercetarea» mea în arestul securităţii, ca şi a colegilor mei, a urmat acelaşi model: bătăi, înjurături, jigniri si alte adjective pe care, din respect pentru dumneavoastră care citiţi, nu le pot scrie pe hârtie. În arest, timp de trei luni, în afara faptului ca m-au dus la procuratură ca să-mi prelungească mandatul de arestare în fiecare lună, nu m-a întrebat nimeni nimic. Până la prima înfăţişare care am avut-o cu anchetatorul, trecuseră deja câteva luni. Intrat in camera de anchetă, anchetatorul a ieşit şi m-a lăsat cu gardianul care mă adusese din celulă. Gardianul mi-a trecut cătuşele peste o ţeava de fier de lângă calorifer.

27


Ion Neagu A ieşit şi el, lăsându-mă singur în cameră, fără să-mi zică un cuvânt. Nu mult după asta, au intrat doi tineri, cu un cap mai înalţi ca mine, bine făcuţi, care, fără nici o vorbă au început să mă bată: - cu pumnii in stomac sau unde apucau - tragere de urechi, perciuni şi de nas - bătăi la tălpi, cu o rigla de lemn dur, de mi-am făcut nevoile pe mine de durere, unul ridicându-mi piciorul, celălalt dând cu rigla. Obosiţi după cât de mult m-au bătut, sau sfârşindu-se timpul afectat lor, au plecat, lăsându-mă leşinat, rezemat de perete, fără să le pese de urmele de sânge. Mi-am revenit când a intrat anchetatorul şi s-a răstit la mine: - Ce-i benzinarule, te dai cu capu’ de pereţi ca să mă impresionezi? Era metoda la moda, o ştia tot arestul. Erau sportivi de la Dinamo care ajutau anchetatorii. Au mai fost şi alte asemenea anchete, unele foarte dure, când vomitam în pumnii lor şi de mirosul a tot ce era în jur: fecale şi excremente nazale, pipi, sânge, bale, lacrimi. Socrul meu, Gheorghe Nuţescu, antrenor de fotbal, a vorbit cu Conel, un jucător de fotbal foarte cunoscut de la Dinamo, pe care, cu ani în urmă îl descoperise el, la Târgovişte, unde antrena echipa locală. Era poreclit “procuroru”. L-a rugat să intervină pentru mine, nu în anchetă, că ştia sigur că n-o face, dar i-a zis numai să discute cu şefii ca să nu mă mai bată. Nu ştiu dacă a intervenit sau nu, asta nu mai contează acum! Mă tăbăciseră destul. După o astfel de bătaie cruntă, ştergându-mi cu mâneca cămăşii sângele ce-mi curgea pe nas şi pe gură, ne mai putând răbda, le-am zis: - Nenorociţilor! N-o să mă omorâţi, ies eu d-aici! 28


Mi-a zâmbit Isus Hristos - Ştiţi pe cine am “afară” şi o să ştie tot occidentul cum v-aţi purtat cu noi si ce metode folosiţi in anchete! Bătăile s-au rărit în intensitate şi frecvenţă, nu datorită ameninţării mele, nici a intervenţiei “procurorului”. Pentru a mă condamna anchetatorii aveau însă altceva la mână, cu totul nou, despre care însă nu ştiam încă ce este . ÎN ACŢIUNEA BACUS, cu vinurile, renumitul Gheorghe Ştefănescu, (care a fost condamnat la moarte şi executat în poligonul de la Închisoarea Rahova in timpul detenţiei mele, execuţie ce face obiectul unei alte lucrări), acest om, Ştefănescu, a reuşit să corupă mari personalităţi politice din Bucureşti: Un Prim secretar de partid de sector - Bălătică - şi un Vice primar de la Primăria capitalei, - Abagiu - fapt pentru care au făcut acele dezbateri la toate nivelele partidului. Chiar el, Ştefănescu, a mărturisit că l-a considerat pe Bălătică cel mai mare om din capitală, “fiindcă cu banii ce-i aveam putea cumpăra pe ori cine”. Ca să nu mai vorbim de puzderia de inspectori de miliţie, inspectori de la serviciile de control financiar de la Direcţiile de sector, capitală sau ministere ce-l deserveau pe inculpat, nu-l controlau, ci îl anunţau sau împiedicau pe alţii să facă controale. INSPECTORATULUI GENERAL AL MILIŢIEI, a propus şi Partidul Comunist a aprobat, că în cazul în care cineva recunoaşte că a dat mită, să fie scos din culpa de dare de mită şi să fie deci scutit de pedeapsă. Dacă există două sau mai multe persoane care spun că au dat mită la acelaşi individ, aceasta să se considere ca probă juridică în anchetă, cu mare atenţie la cadrele de conducere, cadre ce s-au dovedit coruptibile la toate nivelurile. Acestea au fost transmise organelor de anchete penale şi celor din justiţie, şi adăugate ca “INDICAŢII SUPERIOARE” la Codul de procedură Penală. 29


Ion Neagu Aceasta era noutatea anchetatorilor, pe care am aflat-o mult mai târziu, de la un fost judecător. În acest mod, de la infracţiunea iniţială cu care am fost arestat, ”subminarea economiei naţionale” prevăzută de Codul Penal cu pedeapsa cu moartea, m-a trecut Domnul procuror şef Năstase Ovidiu, de la Procuratura Generală, la infracţiunea de “luare de mită”, suma stabilindu-se după bunul plac al anchetatorilor după metodele ce l-am descris. - Spune mă, prostule, că i-ai dat lu’ Şefu: tot ce declari, îţi scad din prejudiciu şi din pedeapsă, boule! era logosul fiecărui anchetator! Sunt mărturisirile din instanţă ale unui gestionar, Mihai Tudor, care a mai zis: “mie mi-e frică de bătaie domnule preşedinte, iar domnul anchetator Tudor Stanică nu m-a lăsat din bătaie decât când am început să scriu după cum îmi dicta dânsul”. Soarta mea era pecetluită. Nu s-au luat în consideraţie decât declaraţiile iniţiale date în faţa miliţienilor bătăuşi, deşi toţi aşa zişii acuzatori şi-au retractat declaraţiile date sub presiune aşa cum a făcut-o, în faţa completului de judecată domnul Mihai Tudor. Amintiri? Da, dar care au devenit visuri, visuri urâte, coşmaruri, dar... Visuri trăite!

30


Vara! Bucureşti 1982. Pentru a putea discuta în linişte şi siguranţă, am invitat-o pe Doamna la un restaurant, care eram sigur că-i va face plăcere restaurantul Cernica -, pe malul lacului cu acelaşi nume, la ieşirea din Bucureşti spre Lehliu. Atracţia o constituia atât specialitatea casei – raţă pe varză – (raţe leşeşti crescute pe lac) cât şi colibele din stuf în care erau aşezate mesele şi scaunele rustice, acoperite cu piei de miel, unde discreţia credeam că-i totală. Dar erau ticsite de microfoane, unul chiar l-am zărit, fapt pentru care am lăudat tot timpul restaurantul şi mâncarea. După masa copioasă, stropită cu o bere rece, şi fiindcă nu era departe, am propus, “Doamnei “, să facem o vizită şi la Mânăstirea Cernica. Ajunşi în curtea mânăstirii am intrat şi la cimitir şi am aprins lumânări la mormântul domnului Petrescu, fost coleg de serviciu, de suferinţă şi de puşcărie. I-am povestit Doamnei, că deşi era bolnav de inimă, a avut aviz favorabil de “bun pentru anchetă” al doctorului miliţian din arest şi fusese cumplit bătut şi maltratat. A murit la puţin timp după eliberare. - Dar cu dumneata cum a fost? - Povesteşte-mi!, mi-a zis calm, pregătită să soarbă fiecare vorbă a mea. Pe aleea principală, în faţa cimitirului, ne-am aşezat pe o bancă, sub umbra unui copac cu frunze mari si verzi, un verde deschis, văratec, iar foşnetul frunzelor se împletea în mod armonios cu 31


Ion Neagu plescăitul aripilor şi măcăitul mulţi sonor al raţelor sălbatece de pe lac. Am început să-i povestesc. Nu m-a întrerupt nici odată! Din timp în timp, se uita cu grijă la câinele său LACHE, care avea paralizate labele din spate, fapt pentru care era suspendat pe un “petit chariot” (căruţ), confecţionat de fratele Sandu, după un model adus din Paris. Era un Techel extrem de frumos, maron “foncee” (închis), foarte vioi, cu ochii mari si urechile lungi şi blegi, pe care le ridica brusc, odată cu capul, de ziceai că are coarne, când i se părea lui ceva curios şi interesant. Când era întărâtat de vre-un copil, se încrunta fioros, schimbându-şi culoarea ochilor şi mârâia, mârâia, gata să sară la harţă. Era atracţia copiilor dar şi al oamenilor mari, care se minunau de ideea ingenioasă a căruţului şi de rapiditatea cu care se mişca animalul. Era un câine ce-şi iubea stăpânii cu credinţă, la fel cum şi el era iubit. Nu degeaba cumnatul meu spunea: aş vrea să mă reîncarnez în viaţa viitoare într-un câine, dar la un stăpân ca mine. Bietul de el, se accidentase sărind din pat către uşă, când au sosit ei acasă, lunga-i coloană vertebrală de Tekel fisurându-se şi atingându-i nervul picioarelor posterioare care au rămas paralizate, inerte. Nu s-a putut face nimic deşi a fost consultat de medici veterinari de valoare, din Paris şi New York, iar la Bucureşti l-au consultat profesori de la Facultatea de Medicină Veterinară. A trăit aşa, pe căruţ, încă opt ani! Când se deplasa, se mai încurcau roţile căruţului în volbura şi iarba din curtea mânăstirii, şi Doamna îi ridica uşor lăsând căruţul ca să avanseze. 32


Mi-a zâmbit Isus Hristos De data asta, era aşezat pe bancă, lângă noi, şi nu ne-a deranjat decât o singură dată, când a lătrat şi mârâit cu duşmănie la o răţuşcă ce-a aterizat nechemată lângă pomul umbros de deasupra băncii. - Să mergem la slujbă, c-a bătut toaca ! Au fost primele cuvinte pe care mi l-a zis Doamna, după tot ce-i povestisem ! După Sfânta slujbă, în faţa unei cruci de marmură neagră, mi-a luat amândouă mâini în mâinile sale fine dar puternice şi mi-a spus solemn: “vei ajunge în lumea liberă”! I-am luat mâinile, le-am pus cu tandreţe pe obrazul meu apoi le-am dus la inimă, după care le-m sărutat emoţionat de nenumărate ori dar cu mari speranţe în sufletul-mi rănit. DOAMNE... ce greu trecea vremea în puşcărie! Tristeţe... şi iar... tristeţe! În acest arest blestemat erau celule de detenţie foarte diferire. Unele aveau numai două paturi, WC turcesc în cameră şi in acest closet se afla şi duşul, manipulat din exterior. Altele erau mari cu multe paturi, 4 sau 5 şi fără closet, dar aveau “tinete” în care-şi făceau nevoile cei ce nu puteau să reziste până la scoaterea următoare la toaletele după culoar şi erau obligaţi să le ducă cu ei şi să le cureţe. Ne scoteau dimineaţa, imediat după deşteptare şi sera înaintea stingerii. M-au băgat şi pe mine într-o cameră cu duş numai să-şi bată joc de mine. Mă pândeau când mă aşezam pe vine, se vedea pe vizetă că toaleta nu avea uşă, şi dădeau drumul la apă de mă făcea ciuciulete şi îi auzeam pe caralii cum râdeau pe hol. Era distracţia lor preferată! Când au văzut că nu reacţionez de nici o culoare, nu recla33


Ion Neagu mam, nu strigam, nu înjuram, m-au mutat pe aşa numită zonă “catanga”. Aici erau nişte celule noi construite, în curtea unei şcoli, fără etaj, iar ostaşii în termen, securişti, aveau posturile de pază, pe acoperiş. Mă obişnuisem cu marşul lor, la început cu paşi mai sonori şi mai ritmici, când schimbau tura, apoi cadenţe din ce în ce mai scăzute, cu semne vădite de osteneală. Cel mai deranjant şi dureros era zgomotul produs în recreaţiile elevilor, care-mi amintea de proprii mei copii. Dorul lor mă topea şi plângeam de-mi secau ochii de lacrimi. Plângem pe furiş să nu mă vadă gardienii, care râdeau de mine că plâng după “curva” plecată în plimbare cu alţii, îmi spuneau ei cu răutate. Această zonă avea şi un avantaj: se auzeau foarte bine clopotele de la Mitropolie. Dumineca şi de sărbători se trăgea clopotul cel mare, cu timbrul său grav, ca de bas, că-i auzeam ecoul şi după ce înceta să mai bată. Când sunau clopotele şi bătea toaca, uitam unde mă aflam. Trăiam...,visam... Ce visuri trăite!!! Dumnezeule Doamne! Închidem ochii şi, la început în gând, apoi în şoaptă, repetam fragmente din slujbe sau cântece bisericeşti ce mi le reaminteam, uneori chiar şi din slujbele de înmormântare. Îl vedeam pe Părintele Borcan, popa din comuna natală, făcându-mi discret semn, fie mie, fie colegului de clasă primară, Cicerone Zamfir, pentru a zice Tatăl Nostru sau Crezul. În mintea-mi de copil, îmi răsuna glasul de neuitat al acestui preot, mai ales partea a tria din Veşnica Pomenire în care el ridica tonul. 34


Mi-a zâmbit Isus Hristos Mă aduceau la crunta realitate, zgomotul lanţurilor vreunui amărât de deţinut scos din celulă pentru a fi dus la anchetă sau paşii de marş ai caraliilor care schimbau garda. Am avut ocazia să aud şi un strigăt care mi-a luat durerile “cu mâna”, strigătul de speranţă şi încurajare al preotului GHEORGHE CALCIU DUMITREASA: Dumnezeu este cu noi ! Nu vă lăsaţi doborâţi, fraţilor! Strigătul era stins, până la urmă, de înjurăturile şi loviturile gardienilor ce-l însoţeau şi de zgomotul lanţurilor grele strânse de picioarele pe care nu şi le mai putea sălta. Eram îngrozitor de trist! Singur singurel în celulă şi cu trei paturi goale! Nu aveam nimic de citit, iar lumina ce-o aveam în celulă se strecura printr-un mic ochiulus după cea de pe coridor şi practic era greu să citeşti. Am găsit totuşi ceva: “Regulamentul de ordine interioară”, o pagină bătută la maşina de scris şi învelită în plastic. Era ştearsă, cu plasticul netransparent de murdăria după el şi abia am reuşit să citesc câte ceva. Mai mult ghiceam decât citeam! După îndatoririle arestatului, era scris că are şi dreptul să primească obiecte pentru higiena personală: săpun, prosop, pieptene, periuţă şi pastă de dinţi. După mai multe cereri refuzate, am primit o coajă de săpun, negru la culoare, o periuţă de dinţi cu urme de cremă de pantofi pe ea precum şi o bucată de cârpă zdrenţuită, murdară si rău mirositoare, pe post de prosop. N-am putut să le folosesc. Duş sau baie n-am făcut în prima luna de arest. Celula era cam de doi metri şi jumătate lungime şi de un metru şaptezeci lăţime, între cele două rânduri de paturi suprapuse 35


Ion Neagu (câte două) era o distanţă mică ce nu permitea decât ca să mergi într-o parte. Patul de sus era foarte aproape de tavan şi din care se degaja un miros răcoros de mortar de ciment. Am subţiat mânecile la două pulovere, frecându-mă de paturile de sus, de cât m-am plimbat prin celulă. Era celula cu numărul 233. În partea opusă uşii, avea un mic geam, prins în partea lui de sus cu balamale, dar nu ni-l deschideau nici odată, se balansa când bătea vântul. Foloseam câte un ghemotoc de hârtie igienică care-l ţinea între-deschis de un deget, de mai intra puţin aer, dar, imediat ce era văzut, era scos de către gardian. O dată pe lună primeam de la familie o sută de ţigări şi hârtie igienică. Ţigările le scoteau din pachete şi hârtia era desfăşurată din suluri: se verifica de anchetatori să vadă dacă nu sunt ceva mesaje. Făceam apoi “pachetele” de ţigări, câte 17-18, pe care le înfăşuram strâns cu hârtie igienică sau de ziar, numai la un capăt, să poată fi numărate. Am văzut mai târziu, în puşcărie, cât de preţioase erau, ca mijloace de plată, în jocurile de noroc, în special barbut, dar şi pentru plata unui planton de noapte, a unor servicii, spălatul lenjeriei, ciorapilor şi chiar pentru mâncare. Nu de puţine ori mi-a fost dat să aud pe sărmanii deţinuţi zicând: “ţigara mi-a mai rămas, este singura cu care discut şi care nu mă trădează”. În spitalul penitenciar JILAVA, unde am fost operat, după greva foamei, nu se dădea voie să primeşti ţigări, şi erau aşa de preţioase că trei ţigări ajungeau să cumperi o haină de piele. Mâncarea: - dimineaţa, un turtoi sau un sfert de pâine neagră (pentru toată ziua), urmată de o cană cu o apă de culoare cafenie, ne îndulcită, aproape rece. Turtoiul era făcut din mălai de porumb necernut, uneori ars de nu puteai să-l mănânci. 36


Mi-a zâmbit Isus Hristos - la prânz, un castron cu aşa zisa ciorbă, mereu aceeaşi, într-o apă tulbure, nişte zarzavaturi necurăţate şi nişte macaroane mai groase decât degetul mâinii. Erau macaroane de la rezervele de stat care se reîmprospătau şi trebuiau consumate. - seara, arpacaş sau varză fiartă şi foarte rar fasole. Carnea nu am zărit-o nici odată. Dându-ne această mizerabilă mâncare, era un alt mijloc ca să-şi bată joc de cei arestaţi. Am descris această stare din arest petrecută cu nu prea mulţi ani în urmă să ştie şi tineretului de astăzi şi să audă şi să fie convinşi că aşa era în “comunismul victorios din scumpa noastră patrie”! De ce aş minţi? Fiecare arestat avea o raţie zilnică de 25 grame de carne, mi-a spus-o mai târziu, în puşcărie, domnul Gogu, fost bucătar şef la Cazinoul din Constanţa, acum bucătar la popota cadrelor (gardienilor) şi pe care-l aduceam în fiecare seară de la popota care era în afara perimetrului, la dormitorul din incinta închisorii. Într-una din aceste zile, când se apropia termenul de prelungire a arestului meu, m-am pomenit că deschide uşa celulei, chiar Colonelul Păun, comandantul arestului. Instantaneu, am început să tremur de frică! El era cel ce mă primise în arest, cu o lună în urmă, când, ajuns în biroul lui, mi-a zis: - dezbracă-te! Rămas în chiloţi, i-am spus: - dau jos şi chiloţii tovarăşe... Dar n-am apucat să termin. Cu o privire de fiară, cu ură în glasul său strident, m-a pocnit cu vâna de bou ce-o avea în mână, peste umăr, spre gât, că şi azi când scriu, îi simt durerea ce-mi paralizase tot trupul. - De când sunt eu tovarăş cu bandiţii mă! 37


Ion Neagu - Dezbracă-te cum te-a fătat curva aia dă măta, futuţi anafura, grijania şi alte multe asemenea înjurături că,în pielea goală, mă încovoiasem şi înghemuisem lângă perete cu o mână deasupra capului, de frică să nu mă lovească din nou, aşteptând ce cu groază ce va urma. Cei doi “tablagii”care mă arestaseră mi-au făcut inventarul şi au oprit actele, banii, un inel de aur, verigheta şi o tabachere de argint, amintire de la bunicul meu. Cu ochii împăienjeniţi de lacrimi, am semnat unde-mi indicau ei cu degetul. Am revăzut hârtia 1277 de zile şi tot atâtea nopţi,mai târziu, la eliberare. Nu mi-au dat nimic, mi-au spus că totul a fost dat soţiei, dar nu era adevărat. De această dată, Domnul Colonel Păun, care-mi spusese atunci: “mie mi te adresezi cu Domnule sau Cetăţene Comandant, banditule! mi-a zis foarte amabil şi mi s-a părut chiar că zâmbeşte, şi m-a dus în biroul său. - Ia loc bă Ionică! Cu destulă sfială si frică-n oase, m-am aşezat pe singurul taburet existent, din faţa biroului său. - Îmi place că până acum ai fost cuminte. O să mergi azi la procuratură. Vezi ce vorbeşti, că tot pe mâna mea te-ntorci şi tot al meu eşti ! În curtea arestului, înainte de a mă urca în maşină, gardianul mi-a luat mâna stângă, mi-a pus cătuşa, mi-a dus-o la spate, mi-a luat şi mâna dreaptă şi mi-a încătuşat-o. Dar... nu! Cătuşele nu erau pe mâini! Inima-mi era încătuşată, aveam junghiuri şi dureri în inimă, că mă făceau să merg încovoiat! 38


Mi-a zâmbit Isus Hristos Eram încătuşat pentru prima oară-n viaţă iar curtea arestului era ticsită de salariaţii mei care se uitau îngroziţi si miraţi, iar unele fete şi femei, chiar plângeau. Procuratura Generală şi a Municipiului Bucureşti, se găseau în acelaşi local, în Piaţa Rosetti, în spatele hotelului Intercontinental, la câteva minute de mers cu maşina, de la arestul din Rahova. Ajuns la destinaţie, înainte de a intra la Procurorul Şef Năstase Ovidiu, mi-au scos cătuşele, care lăsaseră şanţuri adânci pe încheieturile mâinii, şi în timp ce mi le frecţionam, un tip aşezat pe o bancă de pe coridor, mă invită să mă aşez şi oferindu-mi o ţigară lungă cu filtru, îmi zice: - ”nu-i bine să-i minţi că ăştia ştie tot” la care m-am sculat şi i-am zis: - “eşti omul care tragi de limbă sau eşti procuror”. A dispărut imediat după o uşă iar pe mine m-au băgat la procuror. După câteva minute şi fără să mă privească, procurorul i s-a adresat direct gardianului: - i-am mai dat o lună, bă! - Pentru ce sunt arestat, Domnule procuror?, mi-am permis să-l întreb. - Ştii tu bine pentru ce, banditule! Apoi, pe un ton aspru, către gardian: - Vă purtaţi prea frumos cu el, proştilor! Are îndrăzneala să şi întrebe, i-a zis, întorcându-ne spatele şi, lăsându-mă cu gardianul, a ieşit furtunos din birou. Din nou cătuşele şi întoarcerea în arest. Eram îngrozit că iar mă vor vedea subalternii încătuşat. Dar, de data asta curtea era goală. Am avut atunci un sentiment ciudat. Deşi eram afară la aer curat, abia aşteptam să ajung în celulă. 39


Ion Neagu Doamne, “în celula mea”, mi-am zis în gând, n-aş mai avea parte de ea nici eu şi nici duşmanii duşmanilor mei”. Gardianul, după ce mi-a scos cătuşele, mi-a zis rânjind: - ce vreme frumoasă, benzinarule! şi curva de nevastă-ta îşi prăjeşte p... pe plajă la Mamaia! Nu te mira bă, că-i urmărită de “băieţi”! Dar nu-l credeam. Eram sigur că-i acasă, cu cei doi copii şi că ar frige-o nisipul dac-ar sta pe plajă în timp ce eu sunt arestat şi chinuit. Trăiam... Visam... Din nefericire spusele lui erau adevărate... lucru ce mi l-a confirmat chiar soţia, spunându-mi că “m-a obligat tătuţu (socrul meu) să mă duc, că-i bine şi pentru mine şi pentru copii.” Dar n-a fost singura ei “trădare” faţă de mine. Când m-am întors acasă îşi făcuse, în lipsa mea, trei haine de blană. Dar asta-i altă “istorie.”Alte “Visuri Trăite” Visuri... Coşmaruri... Întors în “celula mea”, am plâns ore în şir, atât de intens că am leşinat. Am stat într-o stare semiconştientă câteva ore bune... şi... Dintr-o dată, am început să aud clopotele de la Mitropolie, dar nu mai eram în celulă, eram la slujbă. Aprindeam lumânări şi mă închinam la Sfintele icoane! M-am oprit la cea din mijloc şi am sărutat-o. Era icoana Domnului Nostru Iisus Hristos! O pictură magnifică, cum nu mai văzusem nicicând. Pe un fond auriu, chipul Mântuitorului, pictat cu nuanţe galben-maroniu deschise la culoare, mi se părea viu, şi-mi vorbea... - ”Ştiu că tu crezi în mine”! “Atunci îndură şi trăieşte”! mi-a zis cu o voce caldă ce-mi ungea sufletul îndurerat! Când mi-am recăpătat cunoştinţa parcă eram alt om!

40


Mi-a zâmbit Isus Hristos Porunca Sfântă şi Credinţa în EL m-a readus la viaţă, la crunta realitate! Am retrăit, ca într-un vis, cu ochii deschişi, suferinţele Lui. Mi-au revenit în minte scenele formidabil de reale şi sugestive din Drumul Crucii, de la Biserica subterană de la LOURDES, biserică ce are o capacitate ca de stadion, de peste şaptezeci de mii de locuri şi pe care o văzusem într-o înregistrare video adusă din Franţa. Porunca Sfântă, mi-a dat-o EL, cu faţa Sa zâmbitoare plină de bunătate, şi a determinat revenirea mea la lupta cu viaţa şi cu vicisitudinile ei din detenţie! În mintea mea, a rămas întipărit pentru toată existenţa-mi Zâmbetul SĂU minunat! Da, da... Mi-a zâmbit Iisus Hristos! Tot atunci, când mi-am venit în fire, era lângă mine un om care încerca să-mi bage-n gură o cârpă umedă, îndulcită cu zahăr. Era Danciu, poreclit “Zăpadă” ţigan argintar din Aleandria, noul meu coleg de celulă. Înalt, bine făcut cu mustaţă-n furculiţă şi un dinte îmbrăcat în aur, lângă o strungăreaţă destul de distinctă, avea aer de lăutar de lux nu de argintar. În sfârşit, nu mai eram singur. Încet, încet am început să retrăiesc. În timp ce încerca să mă facă să sug cârpa ce mi-o tot ţinea la gură, văzând probabil c-am “făcut ochi “,mi-a zis: - Ţine minte, benzinarule, ăştia vrea s-o mierleşti ! Era foarte serios şi-mi vorbea cu emoţie în glas. Simţeam că-i ceva în neregulă cu el, dar nu ştiam ce. Nu mult după acesta am aflat “misterul” venirii lui. - Ai doi copii afară şi dacă n-ai omorât gagiu sau gagică tot o

41


Ion Neagu să ieşi din pârnaie, mi-a zis Zăpadă mândru că are cui să spună ceva bun. Copiii îi creşti şi d-aici, dacă eşti băiat deştept. - Eu sânt la a unşpea “intrare” la 32 dă ani şi mi-am crescut şase copii. M-am descurcat! Fac toate meseriile în pârnaie: ceasornicar, bijutier, dulgher, bucătar, fierar betonist, zidar că de nu, mă mânca câinii până acum. - Te văz barosan, aşa că gata cu fandoseala, asta o face numai ăia slabii de suflet, fricoşii, ofticoşii şi proştii. La tine am pretenţii... - Io ţi-o zic paia dreaptă, că d-acum o să fim prieteni. Până la coadă, o să afli tu cine te-a pingănit şi de ce eşti aici. Învaţă de la mandea cum să faci puşcăria mai uşoară, că odată intrat, fără pedeapsă nu scapi, ascultă ce-ţi zice băiatu’. - Bă n-auzi, ăştia ştie tot! A fost pă dâra ta dă multă vreme, aşa că vezi tu, altceva n-ai dă făcut dăcât să recunoşti şi să semnezi ce-ţi zice domnul anchetatoru’, că una-i o pedeapsă de patru coţi şi alta-i de zece, care nu intră in nici un decret. Dacă te dai bine cu el, şi el o să fie mai milos şi mai cumsecade cu tine! I-am spus că nu am făcut nici o faptă care să determine miliţia să mă aresteze şi că am speranţa să scap cât mai repede de aici. Deci, acesta era “misterul”! Va să zică, l-au băgat în celulă cu mine, ca să mă “tragă de limbă”, să mă iscodească şi să-şi informeze şefii. Nu am mai vorbit nimic şi mă apucase scârba de el şi de asemenea oameni, trădători ai semenilor săi, fără scrupule, fără suflet! M-am purtat însă frumos cu el, vedeam in ochii lui mici, asiatici şi vioi, o licărire de inteligenţă şi mi-a plăcut când mi-a zis să am grijă că “ăştia vrea s-o merleşti” şi nu uita că ai doi copii.” Începusem să mă port frumos cu el, dar atent la tot ce discutam. L-am învăţat câte ceva, de exemplu ridicarea la pătrat, că ştia 42


Mi-a zâmbit Isus Hristos tabla înmulţirii şi a rămas încântat când a priceput ridicarea la pătrat, în gând, a ori cărui număr terminat în cinci, până la 95. - Uite, i-am zis: ia-l pe 15 şi, la pătrat, însemnă să-l înmulţeşti tot cu 15. Regula generalăeste că toate rezultatele se termină în 25. Apoi prima cifră din faţă o înmulţeşti cu o cifră mai mare cu unu decât ea şi aşa afli rezultatul. A stat o săptămână pe capul meu, până când a adus un creion şi i-am arătat în scris. Era hotărât să înveţe, mai ales ca-şi dădea seama că puteam să-l mai învăţ multe lucruri. - Până la coadă tot nu m-am lăsat, bezinarule, mi-a zis mândru după o probă. Probabil că s-a declanşat ceva în sufletul lui fiindcă, într-o seră, ajunşi la toillete mi-a zis în şoaptă, privind discret să nu-l audă gardianul: - ”bă n-auzi, prostule, trebuie să-mi zici ceva să le zic şi eu lor că de nu iar rămâi solo���. Nu am fost prea surprins când am văzut sarsanaua plină a ţiganului: slănină şi costiţă afumate, salam de Sibiu, borcane cu carne în untură, zahăr, bomboane şi cărţi. Doamne! ce bucurie am avut! În sfârşit o carte! Prima carte am citit-o “pe nerăsuflate”, spre disperarea lui Zăpadă care nu mai avea cu cine discuta. De fapt, discuţiile noastre se rezumau la povestirile lui, eu ascultam şi nu prea aveam ce-i spune, iar el îmi povestea cât de frumoasă-i munca de argintar. - Te aşezi pe o iarbă curată, într-un sat, pe marginea unui şanţ, la umbra unui pom, scoţi câteva inele gata făcute şi să vezi câtă lume vine să le vadă şi să comande. Dacă n-aveau argint le dădeam de la mine sau le spuneam să caute vre-un bănuţ vechi să vedem dacă pot să-l prelucrez. - Cu miliţianul din sat cum făceai? 43


Ion Neagu - Păi lu nevastă-sa îi făceam prima dată unu cadou, mi-a zis el şi am înţeles totul. - Aur nu lucrai? - Nu-i permis, daia sânt aici! Cât am stat cu el, Zăpadă avea obiceiul să citească cu voce tare, silabisind mai întâi cuvântul, dar pierdea sensul povestirii, până la sfârşitul frazei. De aceea, înainte de stingere, îi citeam eu paragraful şi-i explicam sensul. Făcuse progrese, ajunsese şi la două zeci de pagini pe zi. Mi-aduc aminte de un capitol în care se vorbea de prietenia dintre o fată si un băiat. Băiatul, mai matur decât fata o învăţa totul: cum să stea la masă, cum se ţine în mână cuţitul sau furculiţa, cum se bea vinul sau apa, cum să danseze şi altele, si era tare îndrăgostit de ea. Fără prea multe fasoane, a luat-o în braţe şi a vrut s-o sărute fără să-i ceară voie. Revoltată i-a zis băiatului “lasă-mă imbecilule”, facem asta când vreau şi eu. Deşi-i povestisem pe înţelesul lui, m-a întrebat ce-n’seamnă “imbecil”. - Ai văzut câte a învăţat-o pe gagică? Ea nu i-a mulţumit dar l-a făcut imbecil, adică “deşteptule” şi i-a zis că-l pupă dar numai când vrea ea. - Înseamnă că tu eşti mai imbecil ca mine, nu? - Văd că ai înţeles perfect, i-am răspuns eu, întorcându-mă cu spatele la el, să nu mă vadă zâmbind. Într-una din zile, venind din afară, de la anchetă, mi-a spus că s-a întâlnit cu domnul Păun, comandantul, şi i-a zis: domnule comandant am început să citesc bine, acum sânt şi eu imbecil, nu mai sunt prost şi el a început să râdă şi mi-a zis”bravo bă”! Făcându-mi-se milă de naivitatea lui infantilă, în final, i-am spus adevărul. De atunci, de câte ori îi explicam câte ceva îmi zice cu haz: ”iar sânt imbecil, nu?” M-am revanşat faţă de el în închisoarea Rahova, când l-am pus 44


Mi-a zâmbit Isus Hristos şef de cameră la “bahausişti” (deţinuţii tineri de la 18 la 21 de ani şi cu pedepse mici), pe secţia treia, ”munci interioare”. Atunci mi-a mărturisit ca-l cunoştea pe Gică Căpăţână, un renumit client al Rahovei, recordman la “intrări” şi care i-a zis că sânt singurul benzinar care n-a tras pe nimeni după el şi de aia a făcut ce a făcut pentru mine în arest. I-am mulţumit, totuşi, din educaţia şi obişnuinţa mea de a fi recunoscător, deşi eram sigur că nici în închisoare nu-şi va schimba meseria de turnător, dar acum era alta situaţia mea. Punerea mea pe picioare în timpul anchetei şi rezistenţa la toate bătăile, torturile şi chinurile ce le-am îndurat şi descris, le datorez şi acestui ţigan. Numeroasele “intrări” îl căliseră şi-i mai rămăsese puţină dragoste şi milă de oameni, în mod special, aşa cum mi-a mărturisit-o, faţă de “primari “adică cei închişi pentru întâia oară, şi mai ales dacă aveau şi copii mici acasă, ca şi el. Îmi răsunau tot timpul în minte cuvintele lui Zăpadă: “ăştia vrea s-o merleşti singur “! Atunci, mi-am zis: trebuie să lupţi şi să rezişti cu orice preţ, Ioane!!! Şi anii au trecut! Zidul din Berlin a căzut ca şi Cortina de Fier. Nu, nu mă înşel! Este el “prietenul” meu Danciu, zis Zăpadă, dar cărunt. Prin chelnerul care mă cunoştea, i-am trimis un pahar cu vin roşu, cu rugămintea de a i-l servi după ce voi părăsi localul şi însoţit de un mic bileţel: “Ai albit “imbecilule”dar nu ţi-ai schimbat năravurile nici în Franţa. Păcat, Benzinarul “ Îi urmăream agitaţia şi gesturile ce le făcea, ca într-un film mut 45


Ion Neagu şi încercarea lui de a afla, de la chelner, cine-i trimisese paharul cu bileţel, dar nu aveam nici timp şi mai ales chef de a-l revedea şi discuta cu el. Cu scuzele de rigoare, pentru faptul că nu fusesem un bun companion, m-am despărţit de Aura şi Dana, care înţeleseseră că mă frământă ceva. Ce anume, aveau să afle mult mai târziu. Doamna nu sosise încă la rendez-vous. O linişte bine venită mi-a cuprins toată fiinţa. După câteva minute a sosit Doamna, îmbrăcată într-un frumos costum naţional românesc din Godenii de Capul Lung Argeş. Cu obrajii îmbujoraţi ca o şcolăriţă, cu emoţii vădite pe chipul ei plăcut, mi-a spus: - Am fost la Biserica Noastră. - Credeam că te găsesc acolo, dar slujba se terminase şi urma un botez. Cu ochelarii pe nasu-i puţin coroiat, cu frunte mare şi părul negru natural, puţin ondulat şi grizonat spre tâmple, cu glasul ei de profesoară, plăcut şi armonios ca de solistă de operă, o priveam şi o admiram ! A continuat apoi: - Am aprins câteva lumânări şi m-am închinat la icoane. Doamne ce frumoase sunt icoanele din biserică! Cea din dreapta când stai cu faţa la altar este icoana Domnului Nostru Iisus Hristos. După ce m-am închinat şi am sărutat-o, m-am îndepărtat puţin şi am revenit ca s-o mai sărut odată şi, când mi-am aruncat privirea în sus EL mi-a zâmbit. - Zău,pe onoarea mea! Îţi jur ! MI-A ZÂMBIT IISUS HRISTOS !!!. 46


Mi-a zâmbit Isus Hristos - Şi mie DOAMNĂ, acum 15 ani, de ce nu v-aş crede?

Paris 1996

47


BIBLIOGRAFIE 1). J-P BESSE: L’eglise orthodoxe roumaine de Paris.

Paris 1994

2). N.A. GHEORGHIU: La fondation de l’eglise orthodoxe roumaine de Paris. Paris 1952

3). JEAN MILOAIE: La Riposte 4). CLAUDE GAGNIERE:Tout sur tout

Paris 1976 Paris 1986

5). DICTIONNAIRE ENCYCLOPEDIC LAROUSSE 6). Archive de L’Eglise orthodoxe roumaine de Paris, rue, Jean de Bauvais.

48


Mi-a zâmbit Isus Hristos

GREVA FOAMEI Nu-i o noutate! Toţi am auzit de greve ale foamei, făcute de diverse persoane în anumite circumstanţe. Ceea ce urmează, este trăit de mine, nimic povestit sau auzit de la alţii. Când am văzut şi am simţit pe propria-mi piele, suferinţele, persecuţiile, chinurile, schingiuirile fizice şi morale din”epoca de aur”, mi s-a marcat în suflet o mare rugă cerească: “Dumnezeu Bunule”nu-i da omului cât poate să ducă”!! Mă consider un om ca toţi oamenii, normal, dar şi cu gândul la semenii mei şi la păsurile lor. Copil fiind, la ţară, părinţii mă băgau în casă când tăiau o găină sau înjunghia porcul, Vasile a lu’ Potoapa zicându-mi ”te uiţi cu milă şi nu moare repede animalul”! Mare fiind, am fost acuzat că pe toată durata cât am fost şef, nu am fost exigent şi nu am dat afară (desfăcut contractul de muncă la) nici unul din salariaţi! “se mulţumea să critice în şedinţe sau să-i popularizeze la gazeta de perete pe cei vinovaţi”,era scris în rechizitoriul meu! Am încercat să rezolv toate problemele pe care mi le-a pus viaţa, şi nu puţine, pe calea discuţiei şi înţelegerii. Am detestat violenţa şi nu am dat, nici în glumă, o palmă cuiva. Mi se dusese vestea şi, pentru vremurile epocii respective nu era văzută cu ochi buni, de atitudinea mea, şi tot ce credeam eu că erau trăsături bune, au fost luate drept slăbiciuni. 49


Ion Neagu “Cu Ionel, nu poţi să te cerţi niciodată”, spuneau cunoscuţii sau prietenii mei. Era adevărat fiindcă, dacă vedeam că nu mă pot înţelege cu cineva, nu ziceam nimic, dar întrerupeam aşa zisele relaţii ce le aveam. La bătrâneţe nu mă cert cu nimeni, fiindcă nu mai am timp să mă împac şi-i păcat să mori certat! Am descris câteva din trăsăturile mele de caracter, pentru a nu se crede că am ceva ieşit din comun care m-a determinat să fac greva aceasta. S-ar părea curios că un om cu credinţă în Dumnezeu, ca mine, să-şi dorească moartea, dat fiind că acolo te duce, în final, această grevă a foamei; să nu mănânci până mori. IISUS HRISTOS ŞI-A sacrificat viaţa pentru noi şi mântuirea noastră. Cugetul meu îmi spunea însă că viaţa dată de EL pe acest pământ nu-i nici simplă, nici uşoară nici veşnică, dar aşa cum ne este dată trebuie s-o trăim, trebuie să ne ducem crucea, cum spune înţeleapta zicală românească! Faptul însă că nu mai puteam să îndur nedreptăţile ce mi se făcuse şi care mi se făceau în continuare şi în detenţie, neavând cum lupta împotriva lor, m-au determinat să recurg la această grevă a foamei, conştient fiind că va fi extrem de dificil, cunoscând de ce sunt în stare călăii ce mă anchetau, dar hotărât să lupt până la capăt. Mi-am zis că, cineva din ierarhia lor poate interveni, şi că s-ar putea găsi si oameni care să mă judece corect, dar mă înşelam amarnic: erau toţi o apă şi-un pământ! şi se va vedea de ce. Totul s-a petrecut la sfârşitul anilor 70, când eram cercetat în stare de arest în celulele securităţii bucureştene. În aceşti ani, rămăseseră în occident, rudele mele de gradul 50


Mi-a zâmbit Isus Hristos întâi, soră şi cumnat, ştire anunţată de Radio Europa Liberă, dar ascunsă de mine. Miliţia şi securitatea, după sutele de arestări în cazul ”Ştefănescu”, cu vinurile, au făcut cam acelaşi lucru şi la PECO. Dacă la vinuri au găsit bani cu milioanele şi aur cu kilogramele la gestionarii controlaţi, la PECO nu au găsit nimic, dar continuau să ”cerceteze” convinşi că vor depista ceva. Personal, am fost arestat iniţial pentru infracţiunea penală de ”Subminarea economiei naţionale” După Codul Penal, dacă prejudiciul adus economiei naţionale depăşea o sută de mii de lei, pedeapsa maximă era condamnarea la moarte. Trebuia să fiu foarte atent la toate ”manevrele” ce se făceau, pentru a mă pedepsi, mai ales că în unitatea pe care o conducem, la control, nu găsiseră să-mi impute nici un fel de lipsă. La sfârşitul primei luni în arest, m-au dus la Procuratura Generală Bucureşti, unde ”tovarăşul” procuror general Ovidiu Năstase, mi-a prelungit arestarea cu încă o lună, dar cu altă ”încadrare” “luare de mită” cu pedeapsă maximă şapte ani de închisoare De ce oare ? Am aflat mai târziu că Direcţia de Cercetări Penale din Inspectoratul General al Miliţiei stabilise că declaraţia voluntară de dare de mită, scuteşte de pedeapsă pe cel ce o dă şi constituie probă juridică pentru cel acuzat de luare de mită. Acum le era mai uşor să mă aresteze şi să mă condamne pentru că minţisem partidul şi asta nu se iartă. Sora mea cea mică, era Contabilă şefă la Oficiul de editare timbre şi controlul mandatelor,a scăpat mai ieftin, ea şi-a anunţat securistul şi a fost numai retrogradată ca economistă la o unitate a ministerului poştelor, iar cei doi cumnaţi, ofiţeri superiori în 51


Ion Neagu armată, au fost imediat epuraţi, pe motiv că‚ ”nu v-aţi educat familia”. Începuse procesul oamenilor mei şi, aveam unii care, la presiunea,bătăile şi promisiunile miliţienilor anchetatori, au declarat că mi-au dat câte ceva. Dacă unul zicea că mi-a dat un cartuş de ţigări, îl obliga să scrie că făcea asta în fiecare lună, apoi înmulţea cu numărul de luni cât i-am fost şef şi cu preţul unui cartuş, stabilind astfel suma ce ziceau că-i mită primită de mine. Acest lucru l-au făcut cu toţi cei arestaţi - peste o sută - din care au fost doar şase oameni pe care au reuşit să-i facă să mă acuze. Când, la una din confruntări, am pus întrebarea ”de ce dintre cei peste o mie din salariaţii mei ce sânt în libertate, nu a declarat nimeni că mi-ar fi dat ceva”sala a început să zumzăie iar cineva din completul de judecată a strigat: Linişte! Linişte! că evacuăm sala! Înainte de intervenţia mea, gestionarul cu care am fost confruntat, Cenan Mihai, de la staţia PECO Dorobanţi, declarase că miliţianul ce-l ancheta, ”domnul colonel Matei, nu m-a lăsat din bătaie decât când am început să scriu cum îmi dicta.” Un alt gestionar, Tudor Mihai, a zis acelaşi lucru,cu bătaia, iar anchetatorul lui, colonelul Stănică” mi-a promis că-mi scade din prejudiciu tot ce declar că i-am dat şefului” (iar voci în sală) Totul era cusut cu aţă albă, dar asta nu mai conta,nu era nici primul dar nici ultimul proces penal din ”epoca de aur” care se judeca în asemenea condiţii. Dar ziua aceasta a fost cu ghinion. Întors în arest, m-au dus direct la comandantul arestului, colonelul de securitate Păun. Tremuram de frică, îl văzusem îmbrăcat civil la proces, ca şi pe alţi anchetatori, deşi era prevăzut în lege că anchetatorul nu are voie să asiste la proces. Era vestit în tot arestul pentru cruzimea şi răutatea lui şi nici 52


Mi-a zâmbit Isus Hristos nu intrasem bine pe uşă că a zbierat la mine şi fulgerându-mă cu o privire de fiară, mi-a zis: - Banditule! Iar ţi-ai făcut semne cu cei din sală, futuţi grijania măti de trădător împuţit! - Bagă-l imediat o săptămână la arest sever, i-a zis gardianului care m-a tras de mână spre ieşire. Nu am apucat să protestez sau să spun ceva, deşi voiam, că o cizmă cazonă şi puternică a comandantului, drept în locul unde nu te bate soarele, m-a pus de-a buşilea, în patru labe! M-am ridicat cât am putut de repede şi, şontâc, şontâc, am ajuns la celula de arest sever! Câteva minute nu am văzut nimic, era semi obscuritate şi venind de la lumina zilei a trebuit să aştept ca să se obişnuiască ochii şi... Celula era goală, goluţă! Pereţi goi. Pe peretele din faţa uşii de intrare era ceva, ca o scândură mai lată, dar nu ştiam ce este. Seara mi-am dat seama, când s-a dat stingerea şi gardianul a intrat, a descuiat lacătul de la perete şi a lăsat în jos scândura zicând:poftiţi la ţambal, domnule inginer şi a ieşit râzând batjocoritor! Acesta era renumitul ŢAMBAL, pat prins în balamale de perete, coborât numai noaptea, şi ferecat cu lacăt în restul timpului. Dar, pentru a-mi aspri pedeapsa, în mai multe nopţi,”uitau” sa-l coboare şi vă imaginaţi ce chin. Când eram mic copil, ascultam cu gura căscată povestirile din război de la ruşi şi de la nemţi ale vecinului meu, Vasile Roman, şi nu-mi venea să-l cred când povestea că făceau marşuri dormind în picioare, ca nişte roboţi. Acum îl credeam, fiindcă şi eu adormeam, ce-i drept, rezemat de perete, câteva minute sau secunde, doborât de oboseală şi de inimă rea! În prima noapte n-am putut nici să stau întins şi nici cum să dorm. Mă dureau toate oasele.

53


Ion Neagu Nu mai spun că, datorită şutului dat de comandant, câteva zile nu am putut să mă aşez în fund În prima dimineaţă când a venit cu mâncarea i-am spus gardianului: domnule gardian, începând de astăzi intru în Greva Foamei. Nu mi-a răspuns, a lăsat pâinea şi castronul de aluminiu cu puţin ceai - o apă clorată cu pâine arsă şi neîndulcită - şi nu l-am mai văzut decât la prânz când mi-a dat un alt castron cu mâncare, pe care deasemenea, am refuzat-o. Aşa au trecut primele două zile. A treia zi au venit trei gardieni şi doctorul arestului. Au verificat castroanele cu mâncare, le-au luat cu ei, iar doctorul mi-a zis: e treaba ta, cu asta n-a reuşit nimeni şi nu vei reuşi nici tu. Cine p...a măti te crezi? Distruge-te dacă asta vrei, prostule! Le-am spus că voi continua, ori ce se va întâmpla, şi nu o voi înceta decât dacă un procuror de la procuratura militară, mă va audia. În ziua următoare a venit la mine gardianul care era şi frizer, ne bărbierea o dată pe săptămână sau în ziua când eram duşi la proces la tribunal. Credeam că mă va bărbieri, dar nu, avea altă intenţie! Se purta frumos cu noi, era cel mai tânăr dintre ”tablagii” şi-i zicem ”puştiul”; nu se supăra niciodată şi l-am văzut luând de la arestaţi ţigări sau bomboane. - Ia zi, nea benzinarule, de când eşti ţambalagiu? mi-a rânjit puştiul în faţa vizetei lăsată deschisă şi întorcându-şi mereu capul, ca şi cum se ferea de cineva. - Asta-i a treia zi, domnule gardian, i-am răspuns scurt, fără prea mare chef de vorbă cu el. Revenit după circa o oră, mi-a zis cu un ton serios care nu i se potrivea de nici o culoare. - T-ai băgat în mare căcat! Daca-i început-o, du-o mai depar54


Mi-a zâmbit Isus Hristos te, dar n-ai să poţi ţine mult. Peste încă două zile o să fii leşinat, trebuie să ştii ”şmenghiu” cum s-o faci! - Să ştii că eu pot să te-ajut, dar să-ţi ţii pliscu’ că de nu o belim amândoi, şi închizând vizeta a dispărut. Castronul cu masa de prânz mi l-a adus un alt gardian, care mi-a zis: - mănâncă nene că-i mâncare de la soldaţi şi ai şi carne în ea! Dar nici nu m-am uitat la ea, am pus-o jos pe ciment, alături de castronul de dimineaţă. Nu după mult timp,a revenit ”puştiu’”, a deschis vizeta, a băgat mâna până m-a prins de cămaşă şi cu degetul la gură, de la cealaltă mână, în semn să tac, mi-a zis: - înghite-i repede să nu te vadă cineva, că viu eu mai încolo, şi a dispărut ”ca măgaru’n ceaţă”. Cu ochii ţintă la vizetă, mă plimbam ca leu’n cuşcă, fără a avea curajul să mă uit cel puţin, la ce-mi lăsase el în sân deşi-i simţeam pe piele, parcă vroiau să-mi intre în stomac. Trecuseră minute bune şi am scos din sân cei doi biscuiţi pătraţi ce-i puteai ascunde’n palmă şi lăsându-mă pe vine, în dreptul vizetei, i-am băgat pe amândoi în gură, gata să-mi potolesc foamea. Dar nici n-am început să-i umezesc bine în saliva ce-mi umpluse gura, că aud vocea comandantului: - Bravo Ionică, bine că ţi-a venit mintea la cap! Am încercat să zic ceva dar n-am putut, mi se opriseră biscuiţii în gât, iar el a dispărut aşa cum venise, pe neobservate, mai ales din locul în care mă aflam! Îmi venea să crăp de ciudă, de necaz şi supărare pe mine şi nu ştiam ce să fac să mă autopedepsesc, gânduri care m-au liniştit că mi-am dat seama că trebuie să reiau totul de la capăt, de la început. 55


Ion Neagu Cum am putut să fiu atât de prost, Doamne, de slab şi de naiv şi să nu mă gândesc la viclenia şiretenia şi promisiunile otăvite ale unui securist? - Aşa-ţi trebuie băiete, dacă ţi-a judecat burta în locul capului!, mi-am zis plin de năduf şi deznădejde! Gestul acesta m-a costat încă trei zile de foame şi de ţambal. După şase zile în care nu ingurgitasem nimic altceva în afara celor doi biscuiţi, abia mă mai ţinem pe picioare şi nu avusesem decât foarte puţină apă, iar mâncarea am continuat s-o refuz. În a opta zi au venit doi tablagii şi m-au scos din arest să mergem la ”infirmerie”, de fapt cabinetul doctorului, dar nu mă puteam ţine pe picioare şi mai mult mă târau. - Dacă nu vrei să mănânci dumneavoastră, o să-ţi dau eu, inginerule nebun şi prost! şi a râs singur de vorbele sale, dar cu vădită satisfacţie. La ordinul doctorului, m-au aşezat pe un scaun solid confecţionat special pentru asemenea cazuri, din scândură groasă, mi-au băgat labele picioarelor pe după picioarele scaunului şi le-a legat cu o frânghie,iar mâinile peste spetează şi încătuşate la spate. Doctorul, avea in mână o pâlnie roşie mare care, în partea de jos era prelungită cu un furtun destul de lung. După ce a aşezat furtunul cu partea de jos în dreptul buricului meu, a făcut apoi un semn, cu creionul chimic, pe acelaşi furtun, în dreptul gurii. Era semnul până la care trebuia să-l înfunde în stomac! Pe biroul doctorului era un ibric în care se găsea HRANA şi in care a băgat furtunul şi a început să mestece. Mi-a deschis gura,mi-a pus în gură un căluş, cu loc lăsat să treacă furtunul pe care mi l-a îndesat pe gât până la semul făcut de el. S-a urcat pe un alt scaun, a ridicat pâlnia deasupra capului meu

56


Mi-a zâmbit Isus Hristos şi a întins furtunul până s-a făcut drept, după care a început să toarne, în pâlnie, conţinutul ibricului. Pe măsură ce ”mâncarea” ajungea în stomac, involuntar începeam să ”înghit” şi simţeam cum se freacă ceva de furtun care-mi producea dureri, pe care le-am simţit apoi luni de zile în gât, de câte ori înghiţeam ceva. Fiind foarte slăbit, doctorul le-a ordonat: duceţi-i în‚ ”celula lui” şi astfel am scăpat de ”ţambal” După a doua zi de hrănire artificială, se crease un reflex condiţionat, ca la câinele savantului Pavlov. Dacă la câine reflexul era creat de clopoţel, la mine era condiţionat de schimbarea gărzii de pază, ce se făcea la ora prânzului, ora de masa, când, parcă, mi-era şi foame. În săptămâna următoare l-am rugat pe doctor să nu mă mai ferece de scaun, că voi sta liniştit,dar nu a acceptat. Totul s-a sfârşit după a şaisprezecea zi, când, pe masa doctorului se afla un castron cu mâncare Un domn, în civil, care s-a prezentat zicând: - Sânt colonelul Popescu Andrei de la Procuratura Militară; mănâncă şi stăm de vorbă după, şi a ieşit însoţit de doctor iar eu am rămas să mănânc. Era o mâncare de cartofi în care se găseau şi două bucăţele de slănină, râncezită, cu mult bulion şi sos cu ceapă şi legume ce mi s-a părut o adevărată delicateţe dar mi-a fost frică să mănânc. M-am oprit după câteva înghiţituri, mă durea îngrozitor în gât şi înghiţeam cu mare dificultate Domnul colonel Popescu Adrian, revenit în cabinet mi-a zis c-am făcut bine de a nu mânca totul şi să las stomacul să se obişnuiască după”prostia ce ai făcut-o”. Dar de unde-l cunosc, Doamne! Figura, chiar şi vocea, mi se păreau cunoscute.

57


Ion Neagu Nu-i mai ascultam tâmpeniile, mă concentram să-mi reamintesc şi am reuşit. Când s-a organizat, din Germania federală, acţiunea‚ ”Pace pe Dunăre, de la izvoare la Marea Neagră” pentru o asociaţie de proprietari de ambarcaţiuni cu motor, în colaborare cu A.C.R. (Automobil ClubIon Român) Ion Dumitru, Ministrul adjunct de la Ministerul Petrolului şi Chimiei,care avea în subordine directă PECO, m-a delegat să asigur aprovizionarea cu benzină pentru aceşti turişti, în toate porturile dunărene în care se opreau. Implicit am făcut parte din delegaţia română, şi l-am cunoscut pe ”tovarăşul” colonel Popescu Adrian care făcea parte şi el din delegaţie, din partea securităţii, dar purta alt nume! Deci era omul lor, nici decum procuror la Procuratura Militară! Văzând că nu răspund la discuţia ce încerca s-o închege cu mine, s-a enervat şi le-a ordonat gardienilor să mă scoată din birou. Chiar în plină grevă a foamei, domnul colonel Păun mi-a acordat un vorbitor la masă cu soţia, avertizându-mă ”să nu sufli o vorbă, c-o mierleşti”. În zadar îi făceam semn cu mâna la burta mea şi i-am spus că nu-mi trebuie mâncarea adusă, biata de ea nu a înţeles nimic! La insistenţele mele repetate de a fi trimis în penitenciar, că ancheta se terminase, domnul colonel Păun m-a scos din celulă şi în biroul lui mi-a zis: - uite Ionică, acum pot să-ţi spun că am fost impresionat de comportarea ta în anchetă; toate declaraţiile care ţi s-au luat, corespund şi la virgule nu numai la conţinut. Dacă te ştiam din timp, te luam la noi şi nu mai ajungeai aici. Acum însă este prea târziu! - Ceri tot timpul să fii dus la penitenciar, dar tu ştii ce-i acolo?

58


Iadul, Ionică, Iadul! Numai derbedei şi recidivişti şi nu ai loc nici unde să dormi, că sânt câte doi sau trei în pat. Ar fi bine să te gândeşti şi să rămâi aici, că pedeapsa o să-ţi treacă mai uşor. Te bag într-o celulă bună, îţi dau pachet şi vorbitor la masă în fiecare săptămână, iar ca partener de cameră, numai oameni unu şi unu, de care îţi voi zice eu cum să te ocupi. Acest om cu un caracter mizerabil, îndrăznea să-mi propună să devin informatorul lui, după comportarea ce o avusese faţă de mine! Nu ştiam cum să-l refuz, ca să nu-i trezesc iar mânia, fiindcă ştiam de ce este în stare. Am refuzat politicos, spunându-i că-i mulţumesc pentru încrederea ce mi-o acordă, dar că sunt foarte bolnav şi am nevoie de aer curat şi nu mai rezist fără lumină că aproape mi-am pierdut vederea. După o săptămână am ajuns în Penitenciarul Rahova. Faţă de condiţiile din aresturile în care fusesem, după ce m-a scos la”liberi”, parcă eram în libertate. GREVA FOAMEI, însă, a lăsat urme destul de grave pe care nu le bănuiam. Dar asta-i o altă istorie, un alt vis trăit Paris 1994

59


Ion Neagu

PUŞCĂRIE SPITAL dedicată Adinei şi părinţilor ei Fănelia şi Sandu, care m-au vizitat în acest “infern” Este Spitalul Penitenciar Jilava, în judeţul Ilfov, lângă Bucureşti. Auzisem de el, se zicea că în acest spital erau ţinuţi mai toţi deţinuţii cu dosare speciale, dar la începutul anilor 80, când am ajuns eu, erau deţinuţi de tot felul, desigur ce se discuta între noi, nu am găsit şi nu mi-a povestit nimeni c-ar avea dosar special. Ştiam că este situat într’un vechi fort şi că totul se află sub pământ, inclusiv o splendidă biserică pentru deţinuţi. Am rămas puţin decepţionat, văzând totul la suprafaţă. Trecuse mai mult de doi ani de când eram arestat şi toate nedreptăţile şi chinurile pe care le-am îndurat, m-au determinat să fac greva foamei, timp de şaisprezece zile, grevă care a lăsat urme... Eram în penitenciarul Rahova, pe secţia a doua munci exterioare, comandant fiind maiorul Toma, un miliţian calm, la prima vedere, dar foarte aspru şi exigent cu subalternii, ca să nu mai vorbim de deţinuţi, pe care-i pedepsea cu orice prilej, ba că n-a salutat în poziţie de „drepţi“, ba că s-a uitat încruntat, ba că nu şi-a scos mâna din buzunar şi multe altele. Îl ştiam înainte de a fi arestat, venise la mine cu inginera Popescu, solicitând un supliment de bitum, (smoală) pentru lucrările de refacere a acoperişurilor la clădirile penitenciarului. M-am purtat frumos, i-am invitat în birou, iar secretarea mea 60


Mi-a zâmbit Isus Hristos le-a servit cafea, apă minerală şi pepsi-cola şi le-am aprobat bitumul solicitat cu livrare imediată. Bineînţeles că, ajuns la ei, nu m-au recunoscut şi nici nu mă aşteptam s-o facă. M-a surprins chiar faptul, că pe toată durata cât am fost în secţia lui, s-a purtat corect cu mine şi nu m-a pedepsit niciodată. Venisem pe secţia a doua, direct din Secţia Specială, unde fusesem băgat la prima mea venire în penitenciarul Rahova, din arestul securităţii bucureştene. Pe secţia specială, unde am fost „cazat“ o jumătate de an, erau: deţinuţii străini, cei ce încercaseră să evadeze şi evadaţii prinşi din închisorile din ţară, condamnaţii la moarte, politicii şi cei pedepsiţi pentru neregulile facute în timpul detenţiei. Ca om de legătură şi informatorul lor era un fost ofiţer de miliţie, Cornel nebunul, mai periculos şi mai rău decât un caraliu, ciubucar şi intrigant de prim rang, pe care, de frică, nimeni nu-l reclama. Avea o condamnare de 18 ani pentru că-şi împuşcase nevasta şi amantul în plină acţiune de amor. Contra ţigărilor cu care veneam într’o Duminică de la vorbitor, m-a ajutat să ies de pe această blestemată secţie specială şi să ajung în secţia a treia, munci interioare, unde comandant era colonelul Constantin, renumit pentru intervenţiile sale directe, zise în faţa tuturor. Ajuns pe secţie, cu sarsanaua lâgă mine, aşteptam gardianul ca să mă repartizeze într’un dormitor, când a trecut colonelul cu suita. S-a oprit în apropierea mea zicând: – Uite-l şi pe şeful benzinarilor! Lăsând capul în jos i-am răspuns: – Să trăiţi domnule Colonel, şi mi-am spus numele, am fost adus în secţia dumneavoastră şi vă rog să mă scoateţi la „liberi“. A început să râdă şi odată cu el şi însoţitorii săi: locţiitorul lui, educatorul, doctorul, şeful de tură ş renumitul „nea Stoian“, 61


Ion Neagu copilul puşcăriei, un deţinut pe care-l ţinea după el şi executa ordinile lui cu o precizie de ceasornic. Se zicea despre el că-i născut în puşcărie, toţi spuneau, „Eu aici l-am găsit...“, nimeni nu ştia ce pedeapsă are sau unde dormea. Era mic de statură, dar vânjos, muschiulos şi iute ca o sfârleză. Se temeau de el şi miliţienii fiincă toţi ştiau că este şi informatorul C.I.-stului (Contra Informaţii). M-a băgat într’o cameră goală; deţinuţii erau scoşi la muncă şi nu veneau decât seara. Cuminte ca un mieluşel, sau mai bine zis fricos nu cuminte, pentru prima dată într’o cameră de puşcărie, mă uitam curios la paturile suprapuse, câte trei, numai unul singur nu avea nimic desupra sa. Toate paturile aveau cearceafurile şi păturile perfect întinse şi aliniate, cimentul lucea de curăţenie. Mi-era teamă să mă aşez undeva şi am intrat în spălător, unde era o bancă de lemn lungă cât spălătorul, lipită de perete şi vopsită în albastru, foarte curată. Spălătorul era format din două uluce de metal, un burlan tăiat în lungime, care avea deasupra ţeava de alimentare cu apă rece, şi din ţeavă erau trase, de ambele părţi, robinete, la mici distanţe unul de altul, pentru a se spăla câţi mai mulţi deţinuţi în acelaşi timp. Spălătorul era frumos vopsit în aceeaşi culoare ca a canapelei – bleu –, iar conducta de apă în verde. În capătul opus intrării se aflau şase WC-uri turceşti fără uşi şi pişoarul. Ca aerisire avea un singur geam pătrat de vreo cincizeci de centimetri latura, bine zăbrelit, iar zăbrelele aveau lipite de ele un fir electric, mascat de vopsea, fir ce mergea la o staţie de supraveghere şi pornea alarma în caz de secţionare a grilajului. Se zicea că-n penitenciarul Rahova, nu a fost niciodată evadare nici cel mult vreo tentativă, dar lucrarea, care era ultimul strigăt

62


Mi-a zâmbit Isus Hristos al tehnicii şi avea un preţ exorbitant, s-a făcut preventiv. Singurele tentative de evadare au fost la punctele de lucru exterioare. Pe la orele 18 au sosit deţinuţii de la muncă. În curtea penitenciarului, într’un ţarc împrejmuit cu sârmă ghimpată, cu pază de „liberi“ şi un miliţian, confecţionau şi reparau lădiţe din lemn, pentru fructe. Se lucra zece ore pe zi. Cel mai mare în grad şi în competenţă era şeful de cameră, care, văzându-mă stingher şi în picioare că-l aştept fără să fi ocupat un pat, a început să-mi pună întrebări, la care i-am răspuns promt, fără alte comentarii. Era domnul Gică Căpăţână, mare hoţ de buzunare, cu multe „intrări“, niciodată cu pedepse mari că „pentru o batistă de muci, nu-ţi dă ca pentru un viol“, zicea Gică cu mare mândrie. Avea multe cunoştinţe printre cei ce lucrau la benzinării, fiindcă nu de puţine ori îi „făcea“ pe clienţi chiar în staţiile de benzină, când scoteau banii să plătescă. – Bă n-auzi! i-a zis celui de lângă el, mută-te în alt pat, iar matale treci aici, mi-a zis arătându-mi patul de lângă al său. Se făcuse mare linişte şi el a continuat: începând d-d-acum, nea benzinaru’ este locţiitorul meu. – Băăă! E şeful benzinarilor şi e singurul care n-a tras după el pe nimeni în pârnae. Cine nu-l ascultă are de-a face cu mine! Halal prezentare, mi-am zis! Cea mai intensă forfotă era la spălător, unde era şi loc de fumat; în dormitor fuma şeful şi încă trei „băieţi“, prietenii şi protejaţii lui. Erau în permanenţă peste treizeci de fumători, iar pe ochiul de geam, ieşea fumul ca dintr-un coş de locomotivă. Liniştea venea odată cu stingerea de la ora zece noaptea, când toţi eram în paturi, numai plantonul patrula şi veghea atent să nu se mutileze sau sinucide careva. Homosexualitatea era în splendoarea ei, greu de evitat, datorită aglomeraţiei din penitenciare, cauzată şi de faptul că-n ultimii 63


Ion Neagu patru ani, nu se dăduse nici un decret de graţiere şi în majoritatea camerelor dormeau câte doi în pat. În săptămâna următoare am fost scos la „liberi“, adică deţinuţi fără pază şi în uniforme maron. Scăpasem de uniforma vărgată! Puteam umbla singur prin curtea închisorii sau prin secţii. Prima mea misiune a fost să scot deţinuţii din camere şi să-i însoţesc la vorbitor, lucru ce mi-a permis să cunosc foarte mulţi deţinuţi şi ulterior, când am trecut la „proceduri“ să le cunosc dosarele şi, implicit, suferinţele lor. La cabinetul medical al secţiei era doctorul Mălin, un doctor deţinut pentru întreruperi de sarcină, trecut de şaizeci de ani, ajutat de un felcer, Rotaru, în viaţa civilă şofer profesionist pe maşini de mare tonaj, dar avea terminat liceul sanitar. El a fost şoferul basculantei de 15 tone care s-a ciocnit cu un autobuz în comuna Tuzla, din judeţul Constanţa, şi’n care şi-a pierdut viaţa neptul meu, Adrian Holeşec, în etate de numai 19 anişori, student la Conservatorul de muzică din Capitală, venit în vacanţă la Costineşti. Rotaru era venit din penitenciarul Poarta Albă la Rahova pentru recurs. Mi-a spus că cel vinovat de producerea accidentului era şoferul autobuzului, dar fiind fiul unui miliţian, a scăpat numai cu amendă. Eram pornit împotriva lui, gata să-l strâng de gât, dar m-am resemnat sorţii mai ales şi după ce i-am studiat dosarul şi am constatat că nu mă minţise. Munca în penitenciar nu era istovitoare, mai ales că nu munceam fizic. Greu de suportat era suferinţa izolării de familie, atmosfera de promiscuitate şi de nivelare a valorilor, lipsa totală de respect a cadrelor militare şi umilinţele la care erai supus zi de zi.

64


Mi-a zâmbit Isus Hristos Mediocritatea şi prostia miliţienilor erau momente de destindere şi haz. Domnul plutoniet major Ciobanu, cel mai exigent şi rău din întreaga puşcărie, mi-a zis să-i aduc un băiat să-i facă cismele. I-am adus un deţinut pe care-l protejam cât puteam, era conferenţiar la ASE (Academia de Studii Economice), condamnat în dosarul cu vinurile a lui Ştefănescu, pentru mită, şi era ţinut pe cameră. După ce l-am dus în cameră, i-am spus domnului plutonier: „Aveţi cizmele lustruite de un conferenţiar universitar, domnule major“, la care el mi-a zis: „Să ştii că mi le-a făcut şi unii cu „bacaloriatu“ bă dăşteptule, nu ca ăsta! Într’o zi de toamnă târzie, a lunii Octombrie, zi extaordinar de frumoasă, eram la muncă la grădina de zarzavat a penitenciarului cu o echipă de „liberi“, să strângem uscăturile ca să are mai uşor terenul. În fiecare toamnă făceau ogor, iar primăvara se făcea parcelarea. Grădina era compusă din parcele îndiguite şi legate la canalul de irigare central. Atât pe canal, cât şi pe diguri, erau numeroşi plopi cărora nu le căzuseră încă frunzele, foşnetul lor, murmurul apei şi concertul multi-sonor al broaştelor, nu se acorda prea bine cu cântecul îndurerat al unui deţinut, lăutar ţigan cu voce de tenor, dar nici neplăcut urechii. În aşteptarea maşinii de întoarcere, eram întinşi pe iarba încă verde, după diguri. Cu mâinile sub cap şi ochii spre norii roşiatici ai apusului de soare, mă gândem cât aş fi fost de fericit să am copii lângă mine. Ce puţin ceream, dar ce mult trebuia ca să se realizeze! O dorinţă atât de mică, ooo Doamne, dar imposibilă!! Mi-am continuat activitatea de „liber“ şi eram mulţumit când puteam aduce un serviciu vreunui deţinut. Ca să le intru-n voie am început să folosesc expresii şi cuvinte

65


Ion Neagu din vocabularul lor: husen, boschetar, bididiu, etc. până într’o zi când am căzut la pat. Nu puteam să mă mai ţin pe picioare, aveam dureri şi crampe în stomac , care mă săgetau în toate direcţiile. Nu puteam să mănânc şi nici să beau apă, tremuram ca varga, şi se-nvârtea pământul cu mine de ameţeli. Aproape dus pe braţe, am reuşit să merg la vorbitor şi să-mi iau pachetul, ţigările şi fructele, fiindcă aveam pachet şi vorbitor în fiecare Duminică. Aveam să mă bucur mult mai târziu de lămâile, portocalele, mandarinele şi gutuile ce le-am primit. I-am rugat pe băieţi să mă lase la infirmerie, că nu mai rezistam să stau în picioare şi felcerul Rotaru mi-a dat să înghit două agocalmine. Când a intrat în cabinet Domnul Plutonier Ciobanu, şef de tură, am făcut-o pe mortul în păpuşoi, vorba lui Ion Creangă. Rotaru a început să-i explice că situaţia este foarte gravă, că mă chinui aşa de trei zile şi că „eu vă anunţ pe dumneavoastră care aveţi răspunderea, eu pot să vă spun că nu-i bine să aşteptăm, ci să-l ducem urgent la spital“. S-a apropiat de patul pe care eram întins, mi-a pus mâna pe frunte, ce era fierbinte ca focul, dar pe care curgeau şiroaie de sudoare că udasem cârpa ce mi-o pusese sub cap. – Bă n-auzi! Rotare, nu-l duc la nici un spital! Îl trimit la Jilava! Domnul Plutonier, după ce a raportat ofiţerului de serviciu situaţia şi a obţinut acordul lui, a venit din nou la infirmerie şi mi-a ordonat să mă pregătesc să merg la Jilava. Fiind Duminică, şoferul după maşina de salvare a penitenciarului era liber, fapt pentru care au făcut apel la o salvare civilă care a sosit destul de repede, şi cu un doctor însoţitor. Drumul până la Jilava a trecut pe nesimţite, doctorul mi-a

66


Mi-a zâmbit Isus Hristos vorbit tot timpul şi mi-a explicat cauza durerilor, dar era departe de adevăr. Când şoferul a zis: „Uite spitalul“ parc’am primit un pumn în plex, mi-a venit să vomit şi mi-am pierdut cunoştinţa. Nu pot să ştiu cât a durat, singurul lucru pe cre mi-l reamintesc este că eram întins pe spate pe o bancă din ciment, într’o sală mare cu pereţi albi şi cineva îmi ştergea faţa cu un prosop moale cu miros de spirt medicinal. Când m-am trezit, priveau la mine doi ochi albaştri ca un cer senin de primăvară, desprinşi din faţa unui înger, un cap frumos, oval, cu o bonetă albă şi-mi şoptea: – Gata, gata, bine că v-aţi trezit, îl anunţ imediat pe domnul doctor. I-am reţinut mâna cu care-mi ştergea fruntea şi i-am zis: – Dumnezeule, ce ochi frumoşi aveţi!! Lacrimile îmi şiroiau spre tâmple şi, după ce m-a sărutat pe frunte, din milă cred, mi-am pierdut din nou cunoştinţa. Era deja seară, chiar noapte, că se vedeau aprinse proiectoarele de la postul de pază şi mi-am dat seama că sunt într-o cameră de spital. Patul pe care-l ocupam avea cearcefuri curate, şi nu mai aveam nici un fel de dureri, dar nu puteam să fac mişcări, fiind legat, peste mâini, în dreptul pieptului şi deasupra genunchilor, cu două chingi, de-o parte şi de alta a patului. Am aflat că era obligatorie această imobilizare, din cauza frecventelor tentative de sinucidere la care recurgeau, în disperare de cauză, deţinuţii nemulţumiţi de felul în care se desfăşurau procesele lor. Salonul în care eram avea opt paturi, toate ocupate. La prima vizită, o suită de doi civili cu halate albe, lungi, două fete cu fuste de uniformă de miliţie şi halate albe, scurte, doi gar-

67


Ion Neagu dieni în halate albastre şi un deţinut în haine maron, au intrat în salon şi s-au apropiat de patul meu, primul din stânga intrării. – Domnilor doctori, v-aş ruga să anunţaţi familia să-şi dea acordul dacă vreţi să-mi faceţi ceva! – Să fii tu sănătos, a zis unul din ei, că totul s-a sfârşit cu bine! Uite ce te supăra! Şi mi-a arătat o măslină pe care o ţinea între primele degete de la mână. Nu mi-am dat seama ce-i cu această măslină, decât mai târziu. Am vrut să mai întreb ceva, dar celălalt civil, mi-a făcut semn cu degetul la gură, în sensul să tac, şi am tăcut. Fetele mi-au desfăcut chingile şi au lăsat abdomenul să-l vadă doctorii. În acel moment am înţeles că fusesem operat. A urmat perioada cea mai grea, după ce efectul anesteziei s-a terminat. Gemeam de durere ca o fiară rănită, dar nimeni nu avea ce-mi face. O asistentă medicală mi-a zis: – Să fii mulţumit benzinarule, că te-a înfundat domnul doctor cu algocalmine şi aspirine că alţii nu au nimic. După trei zile m-au dus din nou în sala de operaţii; se umflase mult tăietura, care mi se părea foarte mare şi mi-au făcut un drenaj pentru scurgerea puroiului ce se acumulase ca într’o pungă, în parea de jos a tăieturii. Au introdus un furtun subţire de plastic, prin incizie, direct în rană, şi l-au lăsat liber în jos pe partea stângă şi totul se scurgea, picătură cu picătură, într-un borcan de sticlă, ţinut sub patul în care zăceam. Duminica următoare au venit la mine fratele Sandu, cumnata Fănelia şi scumpa lor fetiţă Adina, care încă nu era la şcoală, dar era curioasă din fire şi se interesa de toate. Operaţia mea a fost extrem de grea, am aflat asta de la anestezist, doctorul Sandu Coroianu, soţul profesoarei Nuşa Stoicescu

68


Mi-a zâmbit Isus Hristos de la Institutul de Petrol şi Gaze, care mi-a fost conducătoare de proiect şi de teză de doctorat şi ne cunoşteam foarte bine. Era o femeie extrem de frumoasă şi deşteptă, doctor în ştiinţe economice. Cum nu cunoştea toată lumea pregătirea ei profesională, renumele-i era datorat mai mult eleganţei şi veşmintelor ce ştia numai ea cum să le îmbrace ca să-i scoată în evidenţă un corp rubensian dar bine proporţionat şi extrem de plăcut, admirat de bărbaţi pentru fundu-i bombat şi arcuit, iar de femei , pentru eleganţa, coloritul, asortarea lor, dar mai ales pentru nonşalanţa fermecătoarelor sale mişcări. Era conştintă că este admirată şi avea tot timpul un surâs pe buzele-i cărnoase când răspundea saluturilor noastre, prin aplecarea capului şi a corpului, puţin în faţă. Avea mersul de manechin, pieptul scos în faţă, iar sfâcurile de la feciorelnicele ei mamele, de forma unor pere pergamute, i se distingeau prin toate bluzele ce le purta. .......................................................................................................... Se înţelege că m-am făcut că nu-l cunosc, dar mai târziu, fiind numai noi doi, mi-a spus că face gărzi în zile de sărbătoare la spitalul Jilava fiindcă sunt plătite foarte bine şi „ăştia“ au lipsă de cadre. De la el am aflat că neputând comunica cu mine fiindcă-mi pierdusem cunoştinţa, l-a contactat pe doctorul chirurg, şi după discuţii cu el şi la insistenţele sale, au hotărât să mă opereze imediat de frica unei ocluzii intestinale. El m-a anesteziat şi a stat până m’am trezit, iar calmante mi-a adus de la el şi mi le băga în corp odată cu transfuzia de vitamine, deoarece zece zile nu am putut să mănânc nimic. Cred că arătam groaznic! Când m-au văzut ai mei, au izbucnit în plâns, Adina chiar mă plângea cu vorbe: „Aoleuuu, unchiu Ionel, ce ţi-au făcut ăştia!“, şi am potolit-o spunându-i că am avut o operaţie foarte grea, dar o să-mi treacă! 69


Ion Neagu M-au luat cum eram în pat, pe targă, nu puteam sta în picioare, nebărbierit de-o săptămână şi cu pete de sânge pe pijama în dreptul operaţiei, cu buzele crăpate până la sânge de nu puteam să închid gura şi era normal să se sperie de felul cum arătam. Îmi aduseseră fructe, iaurt, sucuri, dar nu mi-au dat voie să primesc nimic, era regula spitalului. Nu se primeau alimente din cauza tentativelor de sinucidere ce avuseseră loc în spital, de-a lungul timpului. A fost nostimă nepoţica Adina. La nici şapte ani şi-a chinuit mintea cum să facă să-mi lase ceva. A ascuns în mâneca hăinuţei o sticluţă mică, de două sute de grame de CICO şi, fără să o vadă cineva, s-a dus la o doamnă ce era singură pe coridor şi i-a zis, cu lacrimi în ochi, dându-i sticla: „Săru’mâna tanti, să o daţi lu’ omul ăla operatu’ că-i frate cu tata!“ Dar „tanti“ era tot miliţiancă. I-a luat sticla, de milă probabil, iar după plecarea lor a venit la mine şi mi-a spus cum s-a-ntâmplat şi a spart-o-n faţa mea. Sadismul din ea a făcut-o chiar să râdă după ce a spart sticla, iar naivul de mine, ca să nu zic altfel, credea că are milă-n sufletul ei de căţea miliţiancă comunistă. Vindecarea mea era foarte lentă, scurgerea de puroi nu se oprea şi mi-au făcut o nouă intervenţie chirurgicală ca să cureţe bine rana, intervenţie aproape pe viu, legat fedeleş de pat. Durerile erau feroce, mai ales când spăla rana vie cu spirt şi simţeam frecatul tamponului de vată, nu pe rană, în creer şi-n inimă şi am strâns atunci putrnic de pat că mi s-a imprimat adânc pe palme, profilul cornierului de la pat. Neavând nimic de citit, decât ziarul Scânteia, ce-l lăsa să treneze pe mese gardianul din tură, ascultam discuţiile dintre bonlavi, mai ales după plecarea doctorilor, când infirmierele se retrăgeau la o ţigară sau cafea şi rămâneam singuri. Fiind „liber“, puteam să merg şi în alte saloane. 70


Mi-a zâmbit Isus Hristos În tot spitalul era o luptă acerbă după ţigări. În lipsa lor, se intindea pe o hârtie de ziar, un strat subţire de pastă de dinţi şi se lăsa la zvântat. Dacă aveai un muc de ţigară erai fericit să-l întinzi peste pasta de dinţi. Dacă nu, te mulţumeai fie s-o răsuceşti aşa, fie să-i mai adaugi nişte câlţi, ce-i scoteai pe furiş din saltea. Aveam ţigări. Venisem cu ele şi mai primisem trei sute la ultima vizită. Medicul salonului care ştia că nu fumez , dar că am ţigări, mi-a atras atenţia ca să nu dau ţigări la bolnavi că „o să ai de-a face cu mine şi dai de dracu“. Ştiam că-i „dracu“ şi m-am ferit. Nu era clipă să nu mă gândesc la faptul că eu am ţigări şi că aş putea să le alin câteva clipe suferinţa şi viciul. În zadar am încercat să le explic: în situaţia noastră tot organismul este slăbit iar fumul de ţigară este mult mai toxic decât dacă am fi fost „afară“, liberi şi la aer curat. Nu puteam să nu le dau , ştiind ce suferinţe suportau, dar eram conştient şi de riscul gestului meu. Am găsit soluţia, privid cum îşi făceau ţigările din pastă de dinţi: le aprindem o ţigare, pe care o stingeam imediat. Apoi scoteam tutunul şi-l lăsam unuia dintre ei, cu condiţia să-l partajeze şi cu ceilalţi; în acest fel nu avea nimeni cum să afle dacă era ţigare sau chiştoc fiindcă opream foiţa şi filtrul. Cea mai groaznică situaţie o aveau deţinuţii care se automutilau. Deşi controalele erau foarte minuţioase şi frecvente, înainte de a intra în dormitoare, ca să nu mai vorbim de cei ce lucrau în exterior, în disperare de cauză pentru suferinţele şi nedreptăţilor la care erau supuşi, dădeau dovadă de o ingeniozitate de invidiat. Ce rezultate ar fi putut avea dacă era folosită în alte scopuri!

71


Ion Neagu Pe bună dreptate, l-am întrebat pe Vlad Covaliuc, zis „chioru“, fiindcă purta ochelari: – Cum ţi-ai tăiat venele că eşti de mult în pârnaie şi n-ai cuţit, n-ai nimic? – Ei, nene, am cumpărat de la Ilie frizerul, o juma’ de lamă pe care am ascuns-o în gaura c..rului. – Bă n-auzi, eu vorbesc serios şi am aceeaşi pretenţie şi de la tine când vorbeşti cu mine! – Serios, bre! o împătureşti frumos în hârtie, de care legi o aţă neagră, o împingi cu degetul şi nu laşi afară decât puţină aţă neagră, care e la fel cu părul, de care tragi şi scoţi lama. Ştii doar că, la plecare pe cursă la „tribulan“, te caută şi-c...r, dar pe mine nu m-a găsit, vezi ce păros sunt. Într’adevăr era ca o maimuţă, părul de pe corp se unea cu cel din cap şi se cunoştea separarea prin bărberit. – Toată şmecheria este să-ţi faci „şmenu“ în faţa „mahărilor“ c-altfel degeaba faci, dacă nu vede nimeni! Aşa, mi-a scos faptele pe care „gaboru��� de la Capitală mi le-a băgat pe gât şi m-a bătut să le recunosc. – Ce fapte? l-am întrebat. – Păi, ştii, eu sunt cu „negresele“ (butelii de aragaz) şi mi-a zis gaboru, ca să-i iau şi lui nişte „cazuri“, că tot le contopesc. Nu conta pentru mine, dar ei au reclamaţii .Un gabor care nu-şi rezolvă cazurile, nu-i mărit în grad şi nici nu-i dă „preme“. Eu am semnat ca primaru’ (şi a râs) tot ce mi-a dat el şi nenorocitu’ mi-a băgat şi o babă, din comuna Glina care fusese bătută şi violată, aşa că m-am trezit acuzat de tâlhărie şi viol, cu circumstanţe agravante. – Nene, ascultă de la mandea, toţi au fost şi sunt nişte nenorociţi împuţiţi. Cazu’ ăsta care mi l-a băgat pe gât, era în prima zi din luna iunie şi eu eram în puşcărie. Am ţipat cât am putut, şi toţi,

72


Mi-a zâmbit Isus Hristos de la procuror la judecător au zis că rămân valabile declaraţiile semnate în faţa anchetatorului. – Cum puteam domle s-o violez dacă eu eram în pârnae la Mărgineni şi am scăpat abia în luna August? Degeaba ţipam şi plângeam că nu mă auzea nimeni! În condiţiile astea am zis că-i bine să-mi tai venele chiar în sala de judecată şi am făcut-o acum două luni. Ştiam c-o să mă ducă din nou în instanţă că mai aveam un proces cu un tovarăş al meu şi mi-am făcut rost de lamă, cum ţi-am zis. A fost un circ de toată frumuseţea, mulţi, foarte mulţi din sală şi cei după holuri, au început să fluiere, să strige bandiţilor, ucigaşilor, să înjure şi să plângă de mila mea şi de groaza sângelui împrăştiat în sală! M-au lăsat nenorociţii de mi s-a scurs tot sângele, norocul a fost cu ăla cu cătuşele că le-a strâns teribil de puternic şi a mai oprit hemoragia! În tot cazul, preferam să mor decât să accept zece ani de pârnaie!! – Şi te-au cusut, nu ? – Da, pe viu ! – A fost groaznic, cred! Mie mi-a făcut numai drenajul şi credeam că mor, dar tu? – Nene, să mor în pârnae dacă minţesc, era dureros, mi-am făcut nevoile pe mine, mi-am pierdut cunoştinţa şi nu am mai ştiut nimic. Da vezi, a meritat, a trecut, n-am murit! Aştept acum revizuirea procesului, mi-a dat avocat din oficiu că n-am lăsat parai afară! Venele i se cicatrizaseră îngrozitor de urât, datorită cusăturii, iar pieptul, braţele şi faţa erau pline de tăieturi, deja vindecate, dar se luase coaja după ele şi erau de culoare albicioasă, pielea-i brunetă le scotea bine în evidenţă. Dar, cum spunea şi el, MERITA!

73


Ion Neagu M-a impresionat şi respectul printre deţinuţi, a celor cu „renume“, în special al recidiviştilor, cei cu multe „intrări“. L-am cunoscut pe „picior de porc“, un tip trecut demult de prima tinereţe. Complet paralizat, era purtat în braţe, dus la baie sau la toaletă şi îngrijit ca un copil de „colegi“, iar din puţinul care-l aveau, îi duceau la pat de mâncare şi îmbrăcăminte. Se povestea despre el că prima dată a fost închis c-a trecut frontiera spre Yugoslavia, după care a evadat din închisoare şi cu ajutorul a patru proteze ce imitau piciorul de porc a trecut din nou „fâşia“ spre sârbi şi aceştia l-au trădat şi restituit românilor contra unui vagon cu sare, că aşa era convenţia cu Tito, povesteau deţinuţii. De aici i se trăgea şi porecla fiindcă întrebuinţase metoda la multe alte evadări . Nu mai vorbea, sta ghemuit în braţele vreunui benevol, şi numai ochii albaştri azurii, ce-mi aminteau Albastrul de Voroneţ, ochi mari, vioi, în ciuda vârstei, vorbeau în locul lui şi se plecau în jos în semn de mulţumire, când trebuia să-l laşi. Tot printre operaţii automutilaţi era şi Cornel Vasiliu, poreclit „Cornutu“; se zicea despre el că-i punea coarne nevastă-sa aproape pe faţă, iar lui nu-i păsa. Până într-o bună zi, când a prins-o în casă cu sectoristul, un miliţian ce-l anchetase într’un proces de scandal în cartier, la Brăila. „Eu, zicea el, după ce m-am însurat am stat mai mult la ai mei, la Ianca, aveau o situaţie bună, nu erau la colectiv şi trebuia să vindem zarzavaturile din grădină, pepenii şi mă ocupam de asta. Cumpărasem o Volgă aproape nouă de la un gălăţean, şi picam la masă sau la muncă exact când trebuia. Ea era coafeză, aproape de casă, nu-i plăcea să meargă la ţară. Ne iubeam, nene, ca nebunii, că şi ea abia aştepta să viu acasă. Când am prins-o cu gaboru’, el

74


era în chiloţi iar ea în pielea goală, n’avusese timp să se îmbrace că din garaj am intrat direct în casă. Ştii ce le-am făcut? ......................................................................................................... Aşa cum era, în pielea goală, l-am dus cu maşina şi l-am lăsat în centru, pe bulevardul Lenin şi am plecat acasă. M-a arestat pentru sechestrare şi mutilare de persoană şi sunt în proces. Mi-a pus un avocat bun Smărăndiţa mea, care a declarat c-a ameninţat-o gaboru’, că mă bagă-n pârnae dacă nu se f..... cu el. – Şi ce-ai păţit de eşti operat? – Am înghiţit linguri, nene! – Ce? Nu se poate, minţi, i-a zis eu speriat de această idee. – Nu toată lingura, bre, numai coada, de la lingurile de aluminiu care ni le dă la masă! Acum mi-a scos şase cozi, dar mai sunt încă două, i-am spus doctorului mare, că m-a operat un stagiar şi n-a găsit tot. – Dar de ce le-ai înghiţit? – Fiindcă vrea să mă bage la tentativă de omor, iar eu nici nu l-am atins cu un deget. Mare-i grădina ta! DOAMNE !

75


Ion Neagu

POLIGONUL SUBTERAN al închisorii Rahova Acţiunea şi descrierea faptelor a avut loc la sfârşitul anilor ’70 şi începutul anilor ’80, când eram încarcerat la această închisoare. Ce avea deosebit faţă de alte închisori această închisoare Rahova, în afara faptului că era în Capitala ţării? Două lucruri: – Era închisoare de tranzit, unde erau aduşi toţi deţinuţii de la celelalte închisori, pentru recursuri, la Tribunalul Suprem sau la Tribunalul Militar Suprem. – Era dotată cu un poligon de execuţie a condamnaţilor la moarte, singurul din ţară, unde, oficial, se efectuau execuţiile, că morţi în închisorile comuniste au fost cu miile, adunate cu multă migală şi pricepere, şi aşternute pe hârtie la Paris, de către compatriotul nostru Cicerone Ioaniţoiu în volumele sale „Morminte fără cruce“. Închisoarea se afla la cinci kilometri de Capitală pe partea dreaptă a şoselei ce duce la Alexandria şi ocupa o suprafaţă totală de peste patruzeci de hectare. Închisoarea avea un perimetru interior, împrejmuit cu un gard făcut din dale de beton, de trei metri înălţime, iar la partea superioară, sudate, bare de fier de optzeci centimetri, aplecate spre interior, iar între bare, cinci rânduri paralele de sârmă ghimpată. La cele patru colţuri erau posturi de pază militară, iar între ele alte cabine tip foişor în care erau gardieni, iar ziua deţinuţi „liberi“. Partea exterioară a puşcăriei era şi ea înconjurată de ziduri 76


Mi-a zâmbit Isus Hristos betonate dar nu avea posturi de pază tip foişor, decât la partea paralelă cu Şoseaua Alexandriei şi avea, de asemenea, ca pază militară, ostaşi de securitate, care erau militari în termen. În curtea aceasta imensă dintre cele două perimetre, se aflau: – garajele şi autovehiculele închisorii – atelierul de tâmplărie – magaziile şi depozitele de alimente, – secţia de dresaj a câinilor de pază, cuşti pentru câini şi teren unde-i antrena – depozitul de carburanţi – centrala termică – grădina de zarzavaturi – vestiarele subofiţerilor din pază – birourile şi arhiva penitenciarului – popota cadrelor – punctul de primire pentru vizitatori, la intrare, cu sală de aşteptare La intrarea în perimetrul interior, deci în puşcăria propriu-zisă, erau două porţi mari, cu două gherete şi doi gardieni, poartă pe care intrau şi ieşeau deţinuţii la muncă. Imediat după poartă, zidul era întrerupt de o clădire lungă, care era clădirea în care se acorda „vorbitor“ deţinuţilor. Era o construcţie specială. Din câte mi-am dat seama, avea intrări de ambele părţi, din exterior intrau cei ce veneau în vizită, iar din interior intrau deţinuţii. Pe toată lungimea, la mijloc, erau locurile de discuţii, fiecare loc dotat cu un scaun, de o parte şi de alta, iar la mijloc, un geam dublu, cam zece centimetri unul de altul, în care se aflau instalate microfoane performante, unde se ascultau şi se puteau înregistra convorbirile dintre părţi. Nu de puţine ori, am auzit vocea miliţianului care era în camera 77


Ion Neagu de ascultare zicând, „vă întrerup vorbitorul dacă mai vorbiţi de proces!“ La unul din capete era o cămăruţă doi pe doi, unde se aproba vorbitor la masă, deţinuţilor evidenţiaţi în muncă, care în realitate erau informatorii lor! În curtea dintre cele două perimetre, un loc important era ocupat de grădina de zarzavat, unde se cultivau, de regulă, zarzavaturile necesare pentru popota cadrelor, că domnii gardieni doreau ca totul să fie proaspăt în fiecare zi. În partea din nord, spre centala termică, de fapt două cazane ce produceau apă caldă, se afla o baracă, ce-ţi dădea impresia că-i pentru pază. În realitate, era intrarea in POLIGONUL SUBTERAN. Poligonul subteran avea dublă utilizare : – exerciţii de tragere pentru miliţienii şi securiştii de toate gradele, din penitenciar – executarea, prin împuşcare, a condamnaţilor la moarte. Pentru această ultimă utilizare, era constituit un pluton de execuţie al cărui comandant era plutonierul major Ciobanu, un om trecut de prima tinereţe, renumit pentru cruzimea şi lipsa de scrupule, atât printre deţinuţi, cât mai ales printre gardienii de pază sau şefi de puncte de lucru. Intrarea în poligon se făcea printr-o uşă largă de peste un metru. În interiorul acestei cabane, se afla un birou, câteva scaune şi două dulapuri vestiare. Opus uşii de la intrare, se afla o scară ce conducea în jos cam trei metri şi jumătate – patru. Jos era o cameră rotundă, unde se afla un rastel cu arme, acoperit cu o plasă deasă de sârmă groasă şi închis cu două lacăte. Camera avea pereţi şi plafon din beton şi era frumos vopsită în alb. 78


Mi-a zâmbit Isus Hristos În partea dreaptă pleca un culoar lat de doi metri şi înalt de peste doi metri, în pantă uşoară, în jos pe o lungimea de circa şaizeci de metri. Culoarul era săpat în pământ şi căptuşit cu scânduri ca în galeriile din mină, apoi capitonat cu bureţi de poliuretan , iar peste acest capitonaj din bureţi erau fixate plăci de melamină perforată de culoare albă. Jos, culoarul pe care se mergea cu piciorul spre partea din fund, avea întinse plăci de poliester espandat acoperite cu o folie groasă de nylon negru. De o parte şi alta, pe culoar, erau marcat cu vopsea, pe plăcile de melamină, cifre: 10m. 20m. 30m. 40m. 50m. Aceste cifre marcau distanţa până la reperul în care se trăgea (faţă de ţintă). La capul culoarului era o altă cameră tot rotundă cu diametrul de doi metri şi jumătate, capitonată în acelaşi fel. Capitonajul estompa zgomotele şi făcea să nu se audă împuşcăturile din timpul tragerilor la antrenament sau al execuţiilor precum nici urletele disperate ale condamnaţilor la moarte. În mijlocul camerei era turnată, în beton, o gaură pătrată cu latura de cinsprezece centimetri, în care se introducea un stâlp pătrat din lemn, de peste doi metri, ce se înţepenea cu pene ca să stea fix şi să nu poată fi ridicat de cel ce era legat de el. Pe acest stâlp erau prinse, în patru locuri, frânghii de cânepă lungi, acoperite cu piele groasă şi prinse cu holşuruburi, cu care era bine legat condamnatul la moarte. ......................................................................................................... Îmi reamintesc ziua când a fost executat Ştefănescu Gheorghe, condamnat la moarte pentru delapidare şi furt din avutul obştesc, în dosarul cu vinurile, în vara anului 1981! În acea zi, după ce au plecat toate detaşamentele la munci exterioare şi cursele cu deţinuţi la tribunal, noi, toţi deţinuţii „li79


Ion Neagu beri“ am fost adunaţi într-o singură cameră, la care au astupat pe dinafară geamurile cu prelate, ca să nu se poată nimic zări sau vedea. Acelaşi lucru s-a făcut cu toate camerele cu vedere pe aleea ce ducea spre poligon. O furgonetă închisă, fără geamuri, a fost garată îin faţa uşii principale de la Secţia Specială în care era încarcerat condamnatul la moarte. Încătuşat în lanţuri (în T mâinile şi cu picioarele prinse în cătuşe şi legate între ele printr-un lanţ), a fost transportat cu această furgonetă la poligonul de execuţie. Modul în care s-a desfăşurat execuţia a fost povestită de un gardian, care făcea parte din pluton, colegilor săi, în timp ce serveau masa la popota cadrelor. Un deţinut „liber“, coleg de suferinţă, fost bucătar la cazinoul din Constanţa şi condamnat în procesul cu vinurile, şi care pregătea mâncarea la popota cadre şi-i servea şi la masă, a auzit tot. Mi-a mărturisit îngrozit, că nu-i venea să creadă ce auzise...!!! .......................................................................................................... Ajuns la poligon, condamnatul a fost dus în ultima cameră din poligon, unde stâlpul era deja înţepenit. A fost legat de stâlp, de glesne, mai jos de genunchi, de mijloc şi de piept. I-au scos cătuşele şi i-au pus o glugă pe cap. Fiecăruia din pluton i s-a dat o armă şi li s-a ordonat să ia pozitia de tragere, la indicatorul 30m. Deci execuţia s-a făcut de la această distanţă. Toţi aveau ordin să ochească de la brâu în sus şi să tragă toate gloanţele ce erau în încărcător (zece la număr). Dar din toate armele, numai una avea gloanţe bune, celelalte erau oarbe. 80


Nimeni nu ştia care-i arma cu gloanţe bune în afară de comandantul execuţiei, de regulă un ofiţer superior de contra informaţii (securitate). În felul acesta moartea deţinutului condamnat, era colectivă, nu apăsa cugetul unei anumite persoane. După nenumăratele crime comuniste venise oare timpul întrebărilor şi regretelor conducătorilor? Era o faţadă, cum era totul în comunism! După tragere, practic, execuţia era finalizată! Doctorul care era prezent, a ordonat unui subofiţer să-l însoţească şi a mers până la stâlp să constate decesul! Subofiţerul care l-a însoţit, i-a scos gluga după cap executatului şi doctorul i-a ordonat să-i deschidă fiecare ochi, pe care i-a analizat cu atenţie, apoi i-a ascultat inima cu stetoscopul, în final ordonând plutonului să se retragă. Comandantul execuţiei, după ce a schimbat câteva cuvinte cu doctorul, i-a tras în tâmplă condamnatului, cu pistolul său, un glonţ sec, de la nici douăzeci de centimetri distanţă!! Au luat mortul într-un coşciug, pe care l-au dus la un cimitir dintr-o comună din suburbia Bucureştiului, pe care l-au îngropat. Ulterior am aflat că familia l-a dezgropat şi l-a dus la cavoul familial. În închisoare, imediat după execuţie, s-au strâns prelatele de la geamuri şi s-a continuat activitatea ca şi cum nimic nu se întâmplase. Împreună cu încă patru „liberi“, am fost trimişi să facem curăţenie în poligon. Ştiam că avusese loc execuţia şi mă cuprinsese o frică, de-mi clănţăneau dinţii-n gură! Cred că aveam pulsul două sute, că-mi bătea inima să-mi spargă pieptul, iar mâinile şi muşchii mi se încleştau automat.

81


Ion Neagu Aceeaşi senzaţie o aveam toţi! Norocul nostru că eram singuri şi ne manifestam fără reţineri! Ajuns la stâlp am văzut urme de sânge atât jos, cât şi pe stâlp. Unuia din „liberi“ i s-a făcut rău si a început să-şi „verse maţele“. Am spălat bine cu apă peste tot, apoi am pus nisip proaspăt pe jos şi am şters cu cârpe uscate stâlpul şi funiile care erau pe el, l-am scos din pene şi l-am pus la locul destinat, într-un dulap săpat în perete. Am făcut o curăţenie impecabilă! Totul strălucea şi era la locul lui. Toată această lucrare nu a durat nici o oră, dar mi s-a părut o veşnicie! Ne-am liniştit după ce am mâncat câţiva morcovi din grădina de la suprafaţă şi am fumat câte-o ţigară la cazanul cu aburi. A fost prima ţigare ce o fumam în puşcărie, după operaţia avută la Jilava, dar şi ultima. La apelul de seară, când am întocmit situaţia prezenţei pe care o treceam eu „pe curat“ de fiecare dată când era de serviciu domnul plutonier major Ciobanu, am constatat că este un deţinut mai puţin pe Secţia specială: cel executat în POLIGONUL SUBTERAN. VISURI TRĂITE, visuri de groază, coşmaruri. DAR ASTA-I VIAŢA ŞI TR EBUIE TR ĂITĂ CU DEMNITATE ŞI CURAJ. Paris 1994

82


Jésus Christ m’avait souri

REMEMBER Nous avons célébre le 12 juillet 2010 la première année depuis la reintégration de l’Eglise Orthodoxe Roumaine de Paris au sein de L’ Église Orthodoxe Roumaine de Bucarest, après 61 années de séparation conditionnée par les regimes communistes athées qui gouvernait la Roumanie. Maintenant nous avons la couverture directe de L’EGLISE MERE, sans intermédiaires. Ce moment historique coïncide en fait avec la reconsécration de L’Autel de L’Eglise Orthodoxe Roumaine “Les Saints Archanges Mihail, Gavril et Raphail”- rue Jean de Beauvais - Paris par Son Eminence Daniel, le Patriarche de L’Église Orthodoxe Roumaine. A partir de cette date, 12 Juillet 2010 restera écrite en lettres d’or dans l’hystoire. Notre eglise est devenue LA CATHEDRALE METROPOLITAINE DE L’ÉGLISE ORTODOXE ROUMAINE DE L’ EUROPE OCCIDENTALE ET MERIDIONALE . La communauté roumaine de France et particulierement celle de Paris, que je connais et dont j’en fais partie, a augumenté considerablement, aussi en quantité, mais surtout en qualité et je peux affirmer avec certitude qu’elle est fidèlle à la vraie foi orthodoxe, dans sa grande majorite. Nous, les roumains, sommes bien intégrés, beaucoup d’entre nous sommes devenus notres propres patrons, jeunes hautement qualifiés profesionellement, ouvriers, médécins, cadres sanitaires, professeurs, ingénieurs, designateurs, artistes et autres catégories sociales et leur presence massive dans notre église, devenue trop petite, m-a determiné à faire les affirmations antérieures. 83


Ion Neagu Comme roumain, militant actif de plus d’un quart de siecle et connaissant bien tout ce qui notre communauté a rencontré en toutes ces années, surtout L’Association Pour la Pratique du Culte Orthodoxe Roumain (APCOR), j’ai recu avec une grande satisfaction spirituelle les mots adressés à nous par son Eminence Daniel, le Patriarche de l’Église Orthodoxe Roumaine dans l’epistole monastique 454 du Novembre 2007: „Au nom de tous mes prédécesseurs, je m’excuse pour tout ce que l’Église Orthodoxe Roumaine devrait bien faire et elle ne l’a pas fait dans le temps de l’oppression communiste”. Dans le même sens, le President de la Roumanie, Mr. Traian Basescu nous a écrit: „Aujourd’hui c’est mon devoir, au nom de l’Etat roumain de vous présenter des excuses pour les persécutions souffertes par les membres de votre communauté pendant le régime communiste, en vous assurant de mon respect et mon estime”. (Ici j’aurais ajouté aussi por les souffrances endurées par nos familles restees au pays et persecutées sans raison et discernement). Quand je vois les dizaines d’enfants en face de l’autel chantant avec nous „Notre Père”, puis, dans le silence de l’eglise, recitant en français la même priere, quand je vois autres dizaines d’enfants dans les bras de leur mères et grandmères venues du pays pour la communition de ces petits anges, beaucoup vêtus même dans des costumes nationaux, en proie d’une profonde émotion de la foi, je remercie à tous et au Bon Dieu qui assure l’avenir de cette communauté orthodoxe. Je rends un hommage au collectif de pretres et diacres, au pretre Constantin Târziu et surtout au pretre Dr. Jean Boboc, pour qui je prie Dieu de lui rendre la santé, pour qu’il revienne dans notre sainte Église. Grace à ce noyau de pretres, les processions orthodoxes ont devenu des événments sociaux et mondene à Paris: 84


Jésus Christ m’avait souri - à la Sainte Epiphanie, quand on jette la Sainte Croix dans la Seine, la procéssion est honorée par l’Ambassadeur de la Roumanie à Paris, avec sa famille et dirigée par Sa Béatitude JOSEPH, notre bien aimé Patriarche. - À la Sainte Résurrection, quand nous contournons la Cathedrale par les rues adiacentes, au coeur de Paris et du Quartier Latin, des centaines de croyants avec des drapeaux tricolores et ceux de l’église, les bougies allumées et avec des anciens chants orthodoxes nous nous faisons place parmi les parisiens et les touristes du monde entier, le poivre el le sel etant le beau costume national roumain. Convaincu que la dignité, le courage, la FOI, resteront les qualites fondamentales de notre communauté et à l’occasion de mon élections comme secrétaire de l’APCOR, aussi à la commémoration de la première année de cet événment historique, permettez-moi de publier un de mes plus vieux travaux „Jesus Christ m’avait sourié” édition bilingue, la traduction francaise appartenant alors a Mme Dana Petrişor Negruzzi, ancienne Presidente des Dames Orthodoxes Roumaines de Paris. *** Après le tremblement de terre de 1977, j’ai dû accompagner un père à l’Institut Médico-légal de Constantza, pour identifier son fils, mort dans un accident routier. A la vue de son enfant endormi pour l’éternité, le père a vieilli instantanément. Ses cheveux noirs, fournis, dans lesquels il passait ses doigts nerveux, sont devenus tout blancs, en un instant, sous mes yeux. Il frappait son corps de ses bras, tout en répétant : „quel malheur, quel malheur !” Mais ce qui se passait dans son âme, qui pouvait le savoir ? Qui pouvait le voir, oh, mon Dieu ! 85


Ion Neagu Toute proportion gardée, d’autres évènements, comme, par exemple, la privation de liberté – la prison – tout ce qui se passe, l’arrestation, les interrogatoires comme au temps de l’Inquisition, les humiliations auxquelles on est soumis, peuvent produire de profonds changements dans le psychique d’un homme, surtout lorsqu’il est innocent, comme cela a été mon cas. Arrêté et condamné d’abord à mort, suivant les méthodes communistes de l’époque, détenu dans diverses prisons de la Securitate, puis dans celle de Rahova et l’hôpital pénitencier de Jilava, où j’ai aussi été opéré (après une grève de la faim de quatorze jours, Le Bon Dieu m’a aidé à passer par tous les malheurs et à ne pas perdre ma mémoire. Mon dossier d’enquête, qui m’a suivi dans toutes les prisons, portait, écrite en rouge, la mention „très dangereux” Après un an dans la maison d’arrêt de la Securitate, j’ai été transféré vers le pénitencier de Rahova et, suite à la mention sur mon dossier, j’ai été mis tout de suite dans la Section spéciale, endroit sans lumière de jour et avec régime spécial, où l’on gardait les détenus d’origine étrangère, les „politiques” (sans qu’ils soient reconnus comme tels), les condamnés à mort, les évadés et les criminels de droit commun mis dans des cellules spéciales, aux murs et planchers humides, bâties avec du mortier au sel qui ne séchait jamais. La cellule punitive était vide, vide, avec un seul lit accroché au mur et rien pour s’assoir, chaise ou banc. Le lit était descendu le soir, à l’extinction des lumières et relevé et accroché avec un cadenas le matin, au réveil. Même si on disait que, dans cette période de la Roumanie communiste, il n’y avait plus de détenus politiques, j’ai fait connaissance avec les soi-disant „petit-fils de Marx” qui soutenaient la théorie que l’exploitation de l’homme par l’homme existait aussi dans le communisme et qu’en Roumanie rien n’y avait changé 86


Jésus Christ m’avait souri sauf les nom des usines qui, au lieu de „Malaxa” s’appelaient maintenant „Le 23 août” et que l’exploitation était la même, sauf que le nom de l’exploiteur avait changé. Ils avaient parfaitement raison et leur théorie dérangeait les dirigeants communistes car „les petits-fils” étaient des gens avec de hautes études et même avaient eu des fonctions importantes dans le Parti et dans l’Etat, ayant gouté sérieusement à la douceur du pouvoir. Ces souvenirs-évènements, si je peux les nommer ainsi, je les ai couchés sur le papier le plus exactement que j’ai pu le faire. C’est dur de raconter ce qui s’est passé „là-bas”, même entre amis intimes. Une exclamation, une larme, un regard terrifié peut vous inhiber et vous faire perdre le fil du récit. Devant la feuille blanche, dans la solitude et le calme nocturne, seule l’avalanche des souvenirs peut vous interrompre et souvent vous vous réveillez et vous notez quelque chose qui ne devait être consigné que le lendemain. N’étant pas écrivain professionnel, mais ingénieur technique dans l’industrie du pétrole, jamais je n’ai pensé écrire ou vivre de mes écrits. Après ma libération conditionnelle de la prison, j’ai obtenu plus facilement le visa pour partir en touriste aux USA, surtout que mon départ était souhaité, puisque j’avais refusé de signer, à la libération, le document par lequel je m’engageais de ne jamais raconter tout ce qui s’était passé en prison. Ils préféraient me savoir loin de là. Des USA, je suis arrivé en France, où je suis resté en tant qu’asilant politique et après, près de deux ans, j’ai réussi à faire venir ma femme et mes deux enfants, aidé par mes compatriotes de l’Eglise Orthodoxe Roumaine de Paris – Messieurs Musceleanu, 87


Ion Neagu Sichitiu, Niţescu et autres, personnes de grande valeur qui ont fait d’innombrables courriers vers différentes autorités et organisations pour mon regroupement familial. Une pieuse et reconnaissante pensée pour eux et leurs familles. J’aimais beaucoup recevoir chez moi, surtout que, dans la France des années ’80 tout était bon et bon marché. C’était „la boustifaille”, comme disait Pépé Cornel Nitescu, mon concitoyen et une personne très secourable pour les nouveaux venus. Mes enfants amenaient à la maison des amis roumains ou des collègues français. Tous m’écoutaient bouche-bée tout ce que je leur racontais, en commençant par les coutumes roumaines, les chants de Noël, les traditions et jusqu’à l’histoire des monuments ou des évènements français. Souvent, je demandais à l’un d’entre eux quel était le nom de la rue où il habitait. - Ah ! Et tu sais qui a été Louis Pasteur qui a donné son nom à ta rue ? Ils m’appelaient „le raconteur” et j’aimais bien ce surnom. - Toi, papa, tu fais de n’importe quoi une belle histoire ! me disait ma fille. Pendant une de ces rencontres je leur ai dit : - Je vais vous lire ce que j’ai écrit ces jours-ci. Nous allons nourrir notre âme, pas seulement notre estomac. Ils, m’ont écouté dans un silence de cathédrale... Je leur ai lu „Jésus Christ m’avait souri”. Emus par mon récit et après les félicitations d’Aura MarinescuMironov, Dana Petrisor Negruzzi, l’actrice Catalina Vornicu et son époux, l’écrivain Paul Cioran, ma fille, les yeux en larmes et se jetant à mon cou, m’a dit :

88


- Papa, promets-moi que tout ce que tu as écrit et tout ce que tu vas encore écrire, sera à moi ! Moi, je pensais qu’elle écrirait elle-même car elle avait, et je pense qu’elle a encore, beaucoup de talent. Des années durant, au lycée, elle a obtenu des prix nationaux aux Olympiades de Langue Roumaine, étant très appréciée par son professeur Zoé Dumitrescu Buşulenga ; dans notre cartier, on l’avait surnommée „l’olympique”. Pour la Saint Jean suivante, rentrant à Paris de Londres, où elle poursuivait ses études universitaires, elle m’a fait un cadeau, banal, à première vue. J’ai ouvert le bel emballage du colis et j’ai vu un livre joliment relié, intitulé LE LIVRE A ECRIRE. Sur la page de garde elle avait écrit : „Papa chéri, j’espère que ce petit cahier deviendra un grand livre. Ecris tes souvenirs et je te prie de me le rendre couvert de tes pensées. Bonne fête ! Ioana et Laurent. 1994 La page suivante et toutes les autres étaient vierges ! Pour répondre à cette tentante invitation d’écrire, pour ne pas décevoir mon enfant et surtout sans l’intention d’écrire „un grand livre”, j’ai commencé à écrire. J’avais une belle écriture, ce qui m’a permis d’écrire à la main, pendant les études à l’université, tous mes projets, la maîtrise incluse, dont j’ai écrit les titres en lettres majuscules, à l’encre de Chine. Dans la prison roumaine de Rahova, pendant la deuxième partie de ma détention, lorsque j’ai été emmené chez les „libres”, ils m’avaient demandé de m’occuper des „procédures” de la deuxième section, celle des travaux extérieurs. Cela voulait dire que je devais prévenir le détenu de ne pas sortir de sa cellule, de l’accompagner jusqu’au club, de lui donner un stylo et du papier sur lequel il devait écrire tout ce qu’il voulait, à-propos de son réquisitoire qu’il devait étudier; 89


Ion Neagu Un collègue de peine, paysan d’un kolkhoze de Mehedinti, pour lequel, à sa demande, j’ai rédigé moi-même le mémoire, m’a dit : „Pépé Jeannot, que je meurs en prison si je mens : tu manie ce stylo comme moi la pelle”. Et nous avons beaucoup ri, tous les deux. Tout ce que j’ai écrit et je vais encore écrire, je vais les nommer „DES REVES VECUS” et je les dois, en grande partie, à deux personnes : L’écrivaine-journaliste STELLA NEAGU HALMOS et à IGOR BUTNARU, journaliste à Romania Libera La première est „La Dame”, la française que je vais nommer ainsi dans mon récit et qui m’a aidé à partir de Roumanie pour arriver à Paris. Igor est mon consultant, mon conseiller et... mon ami de toute une vie. Aux deux, de tout mon cœur, mes plus affectueux remerciements. Ion Neagu

90


Jésus Christ m’avait souri

A mes enfants, Ioana et Ilie

91


Ion Neagu

Motto La vie d’un peuple se fonde et se perpétue par sa spiritualité Eugene Ionesco

92


Jésus Christ m’avait souri

Paris ! Printemps ! Combien d’années sont passes depuis la chute du Mur de Berlin ? Et puis ? Aucune importance ! C’est un dimanche superbe; ensoleillé et chaud et ce soir nous allons fêter l’entrée dans le Carême. Mon âme était joyeuse et à cela contribue aussi ce printemps précoce, comme presque tous les printemps depuis que je suis à Paris. Les arbres sont prêts à fleurir et il y en a même qui ont fleuri avant d’avoir toutes leurs feuilles. En route vers notre Sainte Eglise, je passe sur le boulevard Saint Germain. Près de l’Assemblée Nationale j’avais découvert un superbe magnolia qui me rappelait celui de Bucarest, avenue de Dorobanti, près du bien connu restaurant «Maison des Scientifiques». Cette fois-ci, “mon magnolia français”, comme je lui disais, était magnifique. Ses grandes fleurs d’un violet pale un peu rouge vers le haut des pétales étaient déjà matures grâce à ce printemps précoce. Le policier qui faisait sa ronde à l’Assemblée Nationale devait m’avoir vu d’autres fois, lorsque j’admirais cette beauté en faisant des photos, ce qui fait qu’il m’a permis de me garer devant. Je suis resté en admiration quelques longues minutes... Mon âme pleine de joie, j’allais à ma rencontre, tout en pensant à nous, les Roumains établis en France et je n’arrivais pas à trouver une bonne excuse aux disputes désagréables qui survenaient entre nous... 93


Ion Neagu Personnellement, je ne m’étais attaché à aucun groupe et tout ce que je voulais c’était de pouvoir aller et prier tranquillement à l’église. Malgré le fait d’être loin de mon pays, j’ai toujours fait des efforts, et j’ai même réussi, à garder et à maintenir nos traditions roumaines. Les gens qui sont devenues mes amis avaient un point commun avec moi : ils aimaient la Roumanie et nos traditions séculaires. Mais, ce jour-là avait aussi une autre importance : j’allais rencontrer La Dame, la française d’origine roumaine qui, un jour du printemps 1982, dans le jardin du Monastère de Cernica de Bucarest où nous nous étions réfugiés chassés par la peur des micros plus ou moins discrets, m’avait promis de m’aider à m’enfuir en Occident. Et elle avait tenu parole. Elle se trouvait en France depuis quinze ans, lorsqu’elle était venue en touriste et elle avait oublié le chemin de retour. Depuis, elle avait étudié le Bouddhisme, dans sa forme ancienne japonaise Nam-Mioho-Re-Ghe-Kio qui se pratique individuellement ou en groupe. J’ai assisté à sa pratique individuelle et j’étais impressionné par son sérieux, sa profondeur et l’oubli de soi qu’elle retrouvait après qu’un profond changement se soit opéré, comme s’il s’était agi d’une autre personne. Pendant une discussion, elle m’a dit : Le Bouddhisme ne change en rien ma foi chrétienne-orthodoxe, car je considère Jésus comme le plus parfait et le plus Grand Bouddhiste de l’humanité. Elle était établie depuis peu à Paris, après des séjours au Sud de la France, et elle avait commencé à fréquenter les messes de notre église. Elle aimait beaucoup les liturgies pratiquées par le Père Vasile Boldeanu avec lequel elle avait eu des discussions 94


Jésus Christ m’avait souri intéressantes sur la religion en général et sur le rite orthodoxe spécialement. Concernant le Père Boldeanu, elle me disait : - J’aime et j’estime le Père Vasile Boldeanu, tant pour sa vaste culture que, surtout, pour le fait que c’est un prêtre qui n’officie pas, mais vit réellement la liturgie. J’attendais avec impatience de faire, moi aussi, parti de la „communauté orthodoxe roumaine de Paris”. Je savais, depuis que j’étais au pays, qu’elle avait d’importantes traditions de spiritualité roumaine ; et pas depuis peu... La création de cette communauté coïncide en fait, avec celle de la première église orthodoxe roumaine de Paris. Son fondateur : IOSAFAT SNAGOVEANU Le 22 novembre 1853, au 22 rue Racine – Paris En ce temps-là, et même après l’Union des Principautés Roumains, siégeaient à Paris quelques centaines de Roumains, la plupart étudiants. L’inauguration de l’église a été un évènement important dans la vie spirituelle de l’exil roumain, surtout que les Russes et les Grecs avaient déjà leurs églises ; or, notre patrie n’est «ni slave, ni russe, ni grecque, mais romaine, descendant des colonies romaines établies dans la vallée du Danube». Nous, les Roumains, n’avons rien à faire chez eux ! Dimitrie Bolintineanu, exilé à Paris, a salué avec beaucoup de joie l’évènement et, sur son fondateur, il a dit qu’il était „l’homme le plus instruit du clergé valaque” En Moldavie, Vasile Alecsandri, dans la revue „La Roumanie Littéraire”, faisait appel aux compatriotes, en ouvrant une souscription pour l’Eglise Orthodoxe Roumaine de Paris”. Au début du 18-ème siècle ont été traduits en roumain la Sainte Liturgie, l’Office et autres prières orthodoxes. «Maintenant nu ne voulons plus aller dans une église pour 95


Ion Neagu écouter la messe dans une langue que nous n’aimons pas (le russe)», disaient les Roumains de Paris. «Nous avons notre propre église et nous prions en notre belle langue, pour que le Bon Dieu nous vienne en aide pour l’Union de la Valachie avec la Moldavie». Le nationalisme roumain se manifestait pour la première fois sur le plan européen. Aux messes du Père Snagoveanu venaient prier des personnalités importantes de notre peuple roumain. Nicolae Golescu, Ion Filipescu, George Cantacuzino, Grigore Ghika, Ion Bratianu et autres ne manquaient jamais une messe. Les relations avec les Français de la haute société, comme Edgar Quinet et Hortensia Cornu (amie d’enfance de l’Empereur Napoléon III) ont contribué d’une substantielle façon à la consolidation de la réputation de la Roumanie, tout comme pour les bases de la création du futur Royaume de Roumanie. Toutes ces actions ont mené, en final, à l’acquisition de l’ancien Collège Jean de Beauvais, pour la somme de 250.000 francs français desquels 40.000 francs représentaient seulement la valeur des merveilleux vitraux que nous admirons jusqu’à ce jour dans notre église qui fait partie du patrimoine des monuments historiques de France. L’installation de l’église dans ses nouveaux murs n’a pu se faire qu’après dix ans, pendant lesquels des restaurations ont été faites grâce à un fond de 157.000 lei, obtenu par Titu Maiorescu, le Ministre de la Culture de Roumanie, après accord du Parlement de Bucarest. Nicolae Creţulescu, ambassadeur de Roumanie à Paris, assiste au sacre de notre église par Sa Sainteté Ion Severin, dimanche, 2 février 1892. A la consécration officielle, dimanche 31 mai 1892, ont participé comme représentants du pays Le Métropolite Moïsiu 96


Jésus Christ m’avait souri de Ploieşti et Sa Sainteté Gheorghian, vicaire de la Patriarchie Roumaine. Notre église dispose d’un très riche fond d’icônes sur bois, couvertes d’argent, qui s’enrichit avec le temps qui passe. Après l’aménagement du square devant l’église, rue des Ecoles, la Mairie de Paris y a placé la statue en bronze de Mihail Eminescu, œuvre du sculpteur Ion Vlad, à l’occasion du centenaire de la mort du poète (1989). Serait-il simple coïncidence le fait que sur le trottoir de vis-àvis se trouve la statue de son confrère français Ronsard ? En faisant cette courte incursion dans l’histoire de notre communauté de Paris et assistant aux chamailleries entre différents groupes de Roumains et de prêtres pour la possession de notre maison sacrée, je me demande si nos illustres prédécesseurs ne se retournent pas dans leurs tombes. Avec beaucoup de foi et d’espoir, j’attends l’évolution des évènements de Roumanie, après la soi-disant „révolution” de Roumanie. Comme d’habitude, après la messe, je suis allé au café d’à coté, place Maubert Mutualité, que fréquentaient presque tous les Roumains, le dimanche, moi-même n’en faisant pas exception. J’étais avec deux amies de grande sensibilité humaine et bon caractère, Dana Petrişor Negruzzi de Bucarest et Aura MironovMarinescu de Constantza ; nous faisions un trio inséparable depuis notre arrivée, habitués comme nous étions aux foyers et aux démarches auprès des institutions qui nous offraient des aides pour dormir, manger et chercher du travail. Tout cela nous avait réunis et nous sommes restés amis pour la vie. D’une table voisine j’ai entendu une voix qui me paraissait connue: „Hé, toi, „l’imbécile” ! J’ai jamais reconnu quoi que ce soit

97


Ion Neagu devant ceux qui m’écrasaient la tête sous les coups, alors ici... où ils te disent „sivouplé” (s’il vous plait) !...” - A quoi cogites-tu, tout d’un coup, Jean ? m’a demandé doucement Dana. Mais je ne l’entendais plus... Mes pensées étaient loin... loin... tout comme les souffrances, aux années passées, aux temps difficiles que j’avais vécu... *** Depuis son arrivée au pouvoir, le Parti Communiste Roumain maintenait ce pouvoir par la force, par un permanent état de peur et de tension sur toute la population et dans tous les domaines de la vie économique et sociale de Roumanie. Le nombre des détenus des prisons et des camps de travail avait atteint de sommets incroyables. Dans les villes et les villages régnaient la peur et la terreur. Dans les campagnes, les miliciens ramassaient les paysans des champs dans des «voitures» (des remorques attachées à des tracteurs) ou dans des chariots, pour des perquisitions sauvages. Tout ce qu’ils trouvaient était confisqué et on leur faisait des procès en les condamnant à des peines de prison pour «vol de la richesse du peuple». Le plus souvent la peine était commuée en «travaux sur leur lieu de travail». Pendant tout le temps de leur peine, ils étaient obligés à travailler sans salaire, les jours de travail ne leur étant pas comptés. La même chose se passait dans l’industrie. Un ouvrier surpris se confectionnant un canif, ou un autre qui aurait affuté ses couteaux personnels, étaient arrêtés et condamnés sur leur lieu de travail. Des «securişti» et des miliciens étaient nommés dans des entreprises, institutions, ministères, agriculture, industrie, armée, santé, presse, sport, dans les quartiers, les immeubles, les escaliers de ces derniers, d’où ils recrutaient aussi leurs «informateurs». 98


Jésus Christ m’avait souri Il n’y avait pas le plus infime endroit du pays sans un «securist» ou un milicien, soit en tant que tel, soit en tant que simple salarié glissé parmi les autres employés, pour espionner plus facilement, obligé à exécuter les ordres et à présenter ses rapports. Dans l’unité que je dirigeais, j’ai été obligé d’assurer un bureau à part : «le plus discret et le plus loin des autres, si possible au sous-sol ou dans un autre corps du bâtiment», m’a précisé le «securist». Pourquoi ? Je le savais sans qu’il ait besoin de me le dire : pour que personne ne puisse voir qui allait entrer dans ce bureau, puisqu’on savait bien pourquoi on entrait. Nous étions arrivés à nous méfier les uns des autres, des voisins, des collègues de travail et même des membres de nos familles. Une propagande active était faite en permanence, par la presse, par la radio, la télévision, par les rassemblements du Parti et syndicaux, sur les succès de la soi-disant milice économique qui agissait au nom et pour la classe ouvrière. Etait présenté le nombre des personnes arrêtées, les peines, et les énormes sommes d’argent confisquées. Par cette méthode, «la direction supérieure du Parti et de l’Etat» voulait montrer les coupables à la population et démontrer que c’est à cause de ces «voleurs», desquels même pas dix pour cent n’ont été démasqués – disaient-ils – qu’il y a eu obligation d’introduire les tickets alimentaires et que l’on ne trouvait sur le marché que les fameux «couverts» (griffes) de volaille et les «Adidas» (sabots) de cochon. Mais le peuple connaissait bien les vrais coupables. Un grand succès dont la Police et la Securitate se vantaient, médiatisé à outrance, a été la soi-disant «Action Bacchus», dans le domaine du vin. Puisqu’aux perquisitions ils avaient trouvé de l’argent par millions et de l’or par kilos, alors que la paie d’un ingénieur était 99


Ion Neagu de 2000 lei, il a été décidé qu’il fallait discuter de cette grande action dans des «réunions générales ouvertes» de toutes les organisations (cellules) du Parti, de la plus réduite jusqu’aux celles départementales ou d’arrondissement (à Bucarest). «Ouvertes» voulait dire qu’en dehors des adhérents au parti, devaient participer aussi ceux qui n’en étaient pas, ce qui a fait que, pratiquement, toute la masse salariale de Roumanie y a pris part. Le nom de «Ştefănescu», gérant du dépôt de vins du coin de la rue Caraïman, près du cimetière Sainte Vendredi de Bucarest était archi-connu dans tout le pays. La Milice et la Securitate ont lancé la nouvelle comme quoi, dans sa vitrine, le chariot à deux chevaux portant le tonneau de vin était en or. Qu’il l’avait mis là, parce qu’il ne pouvait plus le cacher à la maison, tant il en avait en sa possession... En suivant cette idée, le capitaine de Securitate Virgil Bercaru, qui avait sous sa responsabilité les stations-service, a initié «l’action Bega». Le commandant Ion Baciu, secrétaire de parti à la Direction de Recherches Pénales de l’Inspectorat Général de la Milice a pris en main toute l’opération, la plus importante de ce genre en Roumanie. L’action consistait en un contrôle semblable à celui des vins, dans les stations-service. J’ai pu voir le schéma de cette action dans un bureau du stade Dinamo, où je travaillais comme détenu, dans une équipe de «libres», pour la rénovation du bassin de natation de la fameuse base sportive. Pour «l’action Bega» ils ont décidé que tout devait commencer le 7 mars 1979, à 10 heures, à tous les endroits visés, dans tout le pays, comme suit : ateliers de finition et d’expédition des raffineries de fuel dépôts et stations-service 100


Jésus Christ m’avait souri stations d’introduction du gaz en bonbonnes et distribution de celles-ci A l’initiative de Baciu, ont été «réquisitionnés» des reviseurs comptables des services financiers de tous les ministères et entreprises du pays et des collectifs dirigés par un officier de Milice ont été crées. Etant donné qu’ils provenaient de divers domaines de l’agriculture et de l’industrie, du commerce ou de la culture, une instruction adéquate s’imposait. Tous ces inspecteurs ont été hébergés gracieusement dans les hôtels de vacances de la Valea Prahovei et de Poiana Braşov, pendant un mois et instruits sur la façon de faire le contrôle de la gestion des unités de distribution (vente) des produits pétroliers, sans qu’on leur dise quand et où ils allaient le faire. Le secret garantissait le succès. A la date fatidique de 7 mars 1979, toutes les équipes, bien instruites, ont été embarquées et dirigées vers tous les départements du pays. Pendant le déplacement dans les bus – réquisitionnés aussi – le milicien annonçait les noms des objectifs concernés et de ceux qui allaient composer l’équipe de contrôle. Personne ne pouvait communiquer avec qui que ce soit, les téléphones portables n’existant pas encore. Le dépôt de Baneasa, que je dirigeais, était le plus important de Roumanie et même du Sud-Est de l’Europe, par ses aménagements techniques et par sa capacité. Son approvisionnement était fait par pompage dans le pipe-line, de l’essence et du fuel, directement des raffineries, pendant que les autres – huiles minérales, toluène, etc. – par des citernes. Les états comptables étaient tenus en kilos et ceux de la gestion, des réservoirs, en litres, tant dans les dépôts que dans les stations-service. 101


Ion Neagu En multipliant le volume (litres = L) avec la densité du produit (Kg/L) on peut obtenir le poids (KG) conformément à la formule que tout le monde apprend à l’école : L x (Kg/L) = KG De même, il est bien connu que la densité des produits pétroliers varie avec la température. Plus ils sont «chauds», plus ils sont légers et inversement. De là, toutes les différences dans la gestion. Pendant tout le temps que j’ai dirigé ce dépôt, chaque année, nous n’avons eu que des bénéfices, au même niveau que les plus grandes entreprises de Bucarest (23 Août, La République, Vulcan, etc.) et jamais des déficits. Ainsi, cela posait un problème à la Milice et à la Securitate, qui voulaient à tout prix m’arrêter, après que le poste radiophonique «L’Europe Libre» avaient annoncé que ma sœur et son époux (tous les deux journalistes) «avaient décidé de rester dans le monde libre». Il fallait bien une raison sérieuse pour mon arrestation et pour une peine exemplaire; or, «l’Action Bega» a été pour eux du pain bénit. Conformément les bien connues méthodes communistes, des arrestations massives (sans preuves) ont commencé dès le début du contrôle. Ont été arrêtés les gérants des stations-service et des dépôts, tout comme plein de chauffeurs qui alimentaient ces stations, en extorquant d’eux, par des raclées inimaginables, de fausses déclarations, dictées par les enquêteurs. Par malheur, ces déclarations obtenues par la force ont été prises en considération comme preuves juridiques, par les instances juridiques communistes, même si ceux qui les avaient signées se sont rétractés devant eux, expliquant les moyens employés pour leur obtention. 102


Jésus Christ m’avait souri Comment ont-ils établi les quantités soi-disant «delapidées»? Les citernes étaient calibrées par les services de métrologie et comportaient une marque montrant jusqu’où elles devaient être remplies. Remplies jusqu’à ce niveau, voulait dire que le produit contenu correspondait à la quantité inscrite dans le certificat concernant chaque citerne. S’ils trouvaient un chauffeur transportant quelques litres de plus, au-dessus de la marque de remplissage, ils enlevaient le surplus pour le mettre dans des récipients différents, jusqu’au moment où le marquage était respecté. Ce surplus était multiplié par le nombre de courses effectuées pendant un certain temps et on obtenait la soi-disant quantité d’essence dilapidée. Cette quantité était, à son tour, multipliée par le prix de vente au litre et ainsi, on obtenait le montant dilapidé par le gérant et le chauffeur ou le fameux «préjudice» apporté à l’Etat. Au dépôt que je dirigeais ils n’ont trouvé aucun déficit, pendant leur inspection. Mais ils se devaient de punir le traître, c’est à dire, moi, parce que je n’avais pas été sincère envers le Parti qui avait tout découvert. Et voilà comment. Pour les cadres, du chef de bureau jusqu’au ministre, on établissait un dossier-questionnaire devant un fonctionnaire du Service Cadres, en général un «securist». Le questionnaire comportait autour d’une centaine de questions détaillées, se référant à l’origine sociale de la personne en cause, tout en détaillant la parenté, jusqu’au quatrième degré, en mettant l’accent sur les «parents à l’étranger», où moi j’avais mis un tiret. J’avais menti le Parti ! Ma sœur et son époux, écrivains et journalistes, étaient partis 103


Ion Neagu avec leur voiture, comme touristes, en Europe et ils avaient annoncé, par l’intermédiaire de L’Europe Libre qu’ils n’y retourneraient pas en Roumanie. Comme j’étais une personne assez connue dans la Capitale et que ma sœur avait travaillé à la Radiotélévision roumaine, il fallait trouver une raison plausible, mais pas politique, pour m’arrêter. Il est bien connu que le Parti Communiste de ces années-là soutenait haut et fort qu’en Roumanie il n’y avait plus de détenus politiques, ni des opposants au régime. Plein d’histoires drôles circulaient : Ceausescu, désespéré par le fait que toute personne qui voyageait en Occident – fusse-t-il ouvrier, ingénieur, paysan ou médecin – ne trouvait plus le chemin de retour, avait convoqué le Comité Central pour demander une solution. Après quelques jours, Paul Niculescu Mizil, son homme de confiance, s’est présenté devant lui pour lui dire qu’il avait trouvé cette solution. - Nous allons poser certaines questions, camarade Président, et en fonction de ce que les réponses prouvent de l’intelligence de la personne, nous pourrons juger des capacités de celle-ci et de ses pensées. Par exemple : - Qui est l’enfant de mon père, sans que ce soit moi ? - Qui ? demande Ceausescu. - C’est mon frère ! répond Mizil. - Tiens ! Je vais en parler à «la camarade» et nous allons employer ce test à tous les “nivels” des travailleurs ! décida Ceauşescu. Une fois chez lui, il demande à Hélène : - Ecoute : qui est l’enfant de mon père et ce n’est pas moi ? - Alors ! C’est qui ? demande Hélène intriguée. - C’est le frère de Mizil ! déclara le Conducator victorieux.

104


Jésus Christ m’avait souri Pour que je sois mis derrière les barreaux, le commandant Baciu a trouvé la solution: ils ont décidé d’obliger ceux qui étaient déjà arrêtés de déclarer qu’ils ont graissé la patte au chef. Et, pendant qu’il les interrogeait, il leur disait: - Tout ce que tu déclare que tu as donné au chef sera déduit de ton «préjudice» et de ta peine. C’est ainsi que le «lot des essence-istes» est arrivé à plus de cent personnes, rien qu’à Bucarest. Après quelques mois – temps nécessaire pour obtenir les soidisant déclarations des gens arrêtés, mais d’aucune personne en liberté, donc à plus de mille personnes – ils m’ont arrêté. Et mon «interrogatoire» dans la maison d’arrêt de la Securitate, tout comme celui de mes collègues, a suivi le même modèle de coups, injures, gros mots et autres invectives que, par respect envers vous, mes lecteurs, je ne peux reproduire. Dans la maison d’arrêt, en dehors du fait qu’on m’ait emmené chez le procureur pour renouvellement de mon mandat mois après mois, personne ne m’a posé de questions. Jusqu’à ma première entrevue avec l’enquêteur plusieurs mois étaient passés. Une fois dans la salle d’enquête, l’homme m’a laissé seul avec le garde qui m’avait amené de ma cellule. Celui-ci m’a attaché les menottes au radiateur. Puis, sans un mot, il est sorti, lui aussi, me laissant seul. Après quelque minutes, deux jeunes gens plus grands que moi d’une tête, très forts, sont entrés et ont commencé à me rouer de coups par des poings dans l’estomac ou n’importe où. Ils m’ont tiré les oreilles et les cheveux ; ils m’ont frappé les plantes des pieds avec une règle en bois dur, jusqu’à ce que j’ai pissé et déféqué sur moi à cause de la douleur, pendant que l’un tenait mon pied et l’autre frappait. Fatigués après m’avoir tabassé, ou ayant fini leur temps de 105


Ion Neagu «travail», ils sont partis, en me laissant évanoui, contre le mur, sans s’en soucier des traces de sang. Je suis revenu à moi lorsque l’enquêteur est entré et à hurlé : - Quoi ! “L’essence-iste” ! Tu te tape la tête contre le mur pour m’impressionner ? Leurs méthodes étaient connues par toute la maison d’arrêt. C’étaient des sportifs de Dinamo qui «aidaient» les enquêteurs. Il y a eu d’autres enquêtes de ce genre, certaines très dures, quand je rendais mes tripes sous leurs poings à cause des odeurs d’autour de moi : fécales, pipi, sang, bave, larmes... Mon beau-père, Gheorghe Nuţescu, entraineur de football, en a parlé avec Cornel, un joueur bien connu de Dinamo qu’il avait autrefois découvert lui-même dans l’équipe locale de Targoviste. Il était surnommé «le Proc’». Il l’a prié d’intervenir pour moi, pas pendant l’enquête, car il savait qu’il ne le ferait pas, mais seulement de suggérer à ses chefs de ne plus me frapper. Je ne sais pas s’il l’a fait, aucune importance maintenant! Ils m’avaient assez tabassé. Après une ces terribles raclées, pendant que j’essuyais de la manche de ma chemise le sang qui giclait de ma bouche et de mon nez, je n’ai plus résisté et je leur ai dit : - Misérables ! Vous n’allez pas m’achever ! Je vais m’en sortir ! Vous savez qui j’ai «dehors» ! Tout l’Occident va savoir ce que vous m’avez fait et les méthodes que vous avez employées ! Les coups se sont un peu calmés en intensité et en fréquence, pas à cause de mes menaces, ni suite à une intervention du “proc”. Pour me condamner, les enquêteurs avaient quelque chose de nouveau que je ne connaissais pas encore. Dans “L’Action Bacchus” – celle des vins – le bien connu Gheorghe Ştefănescu (qui a été condamné à mort et exécuté dans le polygone de tir de la prison de Rahova, pendant ma détention) 106


Jésus Christ m’avait souri avait réussi à corrompre de grandes personnalités politiques de Bucarest : un Premier Secrétaire de parti d’un arrondissement – Balatica – et un Maire adjoint de la mairie de la capitale – Abagiu – ce qui a fait qu’il y a eu des débats à tous les niveaux du Parti. Pour ne plus parler des innombrables inspecteurs de la Milice, inspecteurs des Services de Contrôle financier des arrondissement, de la Capitale ou des ministères qui rendaient des services à l’inculpé, n’effectuaient pas de contrôles et le prévenaient lorsque d’autres voulaient le faire. L’Inspection Générale de la Milice a proposé – et le Parti Communiste a donné son accord – qu’au cas où quelqu’un reconnaissait d’avoir graissé la patte d’une personne utile, sa culpabilité ne lui soit pas reconnue, donc qu’il soit exonéré de sa peine. Si deux ou plusieurs personnes disaient qu’elles ont donné des dessous de table au même individu, cela devait être considéré comme preuve juridique devant l’enquête, en accordant une grande attention aux cadres dirigeants qui s’étaient avérés corruptibles à tous les niveaux. Cela a été transmis aux enquêteurs et à la Justice et ajoutées comme «recommandations supérieures» aux Code de Procédure Pénale. C’était nouveau chez les enquêteurs, ce qu’un milicien m’a fait savoir plus tard. Ainsi, le Procureur Ovidiu Nastase a commué ma peine de mort prévue pour l’infraction initiale d’«activité de sape de l’économie nationale», en peine pour «prise de dessous de table», le montant restant à établir par les enquêteurs, d’après les moyens décris plus haut. - Reconnais, imbécile, que t’as donné au chef ! Tout ce que tu vas déclarer sera déduit de ta peine, idiot ! C’est la confession, devant le tribunal, d’un gérant, Mihai Tudor, qui a avoué : «Moi, j’ai peur des coups, Monsieur le Président, et

107


Ion Neagu l’enquêteur Tudor Stanica n’a cessé de me frapper qu’au moment où j’ai écrit ce qu’il me dictait.» Mon sort était scellé. Ils n’ont pris en considération que les déclarations initiales, signées sous les coups des miliciens, malgré le fait que tous les soi-disant accusateurs s’étaient rétractés, de la même façon que Mihai Tudor; Souvenirs ? Oui, mais qui sont devenus des cauchemars... Cauchemars vécus...

Au monastère de Cernica. Bucarest 1982

Pour pouvoir parler tranquillement et en sureté, j’ai invite La Dame à un restaurant que je savais qu’elle aimait : le resto Cernica, sur les bords du lac du même nom, en sortant de Bucarest, vers Lehliu. Les spécialités de la maison étaient tant le canard au chou (canard du lac), que les toits en roseaux qui abritaient les tables et les chaises rustiques, couvertes de peaux d’agneau, où j’espérais que la discrétion serait totale. Sauf que les micros pullulaient ; j’en ai vu tout de suite un, ce qui a fait que nous avons passé le temps en louant les bons plats de la maison. Après un bon déjeuner, arrosé d’une bière bien fraîche, j’ai proposé à La Dame de visiter le monastère qui se trouvait à proximité. Une fois arrivés, nous sommes entrés dans le cimetière et nous avons allumé des cierges sur la tombe de Monsieur Petrescu, ancien collègue de service, de peines et de prison. J’ai raconté à La dame que, même malade de cœur, il avait reçu avis favorable comme «apte pour l’enquête» du médecin milicien de la prison et qu’il avait été cruellement frappé et maltraité. Il était mort très peu de temps après sa libération. 108


Jésus Christ m’avait souri - Mais pour vous, comment cela s’est passé? Racontez-moi! m’a-t-elle demandé prête à écouter chaque mot de ma part. Nous nous sommes assis sur un banc, devant le cimetière, sous un arbre aux feuilles larges et d’un vert clair, d’été, pendant que le bruissement des branches se mêlait harmonieusement au battement des ailes et le coincoin des canards sauvages du lac. J’ai commencé mon récit. Elle ne m’a jamais interrompu. De temps en temps, elle jetait un coup d’œil inquiet à son petit chien Laké, paralysé des pattes de derrière qui reposaient sur une petite planche à roulettes confectionnée par mon frère Sandu, d’après un modèle français. C’était un teckel très mignon, marron foncé, très vif, avec de grands yeux et de longues oreilles pendantes qui se soulevaient d’un coup, comme des cornes lorsqu’il percevait quelque chose d’intéressant. Lorsqu’il était chicané par un enfant, il fronçait le front, changeait de couleur des yeux et grondait prêt à l’affrontement. C’était l’attraction des enfants, mais aussi des grands qui admiraient l’ingéniosité de la planche à roulettes et de la rapidité de mouvement de l’animal. C’était un chien qui aimait ses maîtres, tout autant qu’il était aimé. C’était pas pour rien que son maitre disait «dans une autre vie, je voudrais me réincarner en chien qui aurait un maitre comme moi». Le pauvre s’était accidenté en sautant du lit vers la porte, lorsqu’il avait entendu ses maitres rentrer à la maison. Sa longue colonne vertébrale de teckel s’était brisée touchant le nerf des pates postérieures qui étaient restées inertes. Aucun vétérinaire n’avait pu faire quoi que ce soit, ni à Paris, ni à New-York, ni à Bucarest. Il a vécu ainsi encore huit années. Lorsqu’il se déplaçait, les roulettes trébuchaient parfois dans l’herbe du jardin du monastère et La Dame le soulevait doucement et le remettait en place. Cette fois-ci, ils étaient assis sur le banc, près de nous et ne 109


Ion Neagu nous a troublé qu’une seule fois, lorsqu’il a grogné envers un petit canar qui avait atterri près de l’arbre sous lequel nous nous trouvions. - Allons-y, on entend l’angélus ! ont été les premiers mots de La Dame après que je lui ai tout raconté. Après l’office, devant une croix de marbre noir, elle m’a pris les mains entre les ses mains fines et fortes et m’a dit solennellement : «Tu vas arriver dans le monde libre». J’ai pris ses mains et je les ai posées sur mon visage, puis sur mon cœur; après, nous nous sommes embrassés avec plein d’espoir dans mon cœur. Mon Dieu… comme il est long le temps, en prison! Tristesse… Toujours tristesse… Dans cette prison de malheur, les cellules étaient très différentes. Il y en avait avec seulement deux lits, toilettes turques dedans avec la douche dessus (manipulée de l’extérieur). D’autres avaient plusieurs lits, quatre ou cinq, sans toilettes, mais avec des «tinettes», des seaux dans lesquels ceux qui ne pouvait tenir jusqu’à la sortie légale dans le couloir, faisaient leurs besoins et étaient obligés de les nettoyer. Ils m’ont mis dans une cellule avec douche pour pouvoir se moquer de moi. Ils me voyaient par le judas lorsque je m’accroupissais au-dessus du trou des toilettes et déclenchaient la douche qui me mouillait jusqu’aux os et j’entendais les matons rigoler dehors. C’était leur distraction préférée. Lorsqu’ils ont vu que je ne réagissais pas du tout, que je ne faisais pas de réclamation, que je ne criais, ni ne disais de gros mots, ils m’ont emmené dans l’endroit appelé «Catanga». Là, il y avait de nouvelles cellules, construites dans la cour d’une école sans étage, et de jeunes recrues «securisti» avaient leur poste de garde sur le toit. Je m’étais habitué à leurs pas, au début sonores et rythmiques, 110


Jésus Christ m’avait souri lors du changement de ronde, puis avec des cadences moins soutenues, donnant signe de fatigue. Le plus dur était le bruit des récrés des élèves qui me faisait penser à mes propres enfants. Ils me manquaient jusqu’aux larmes et je pleurais à en perdre la vue. Je pleurais en faisant attention à ne pas être vu par mes gardiens qui avaient l’habitude de rire en disant que je pleurais après ma «putain» qui sortait avec d’autres, me disaient-ils méchamment. Cet endroit avait quand même un avantage : on entendait très bien les cloches de la Cathédrale Métropolitaine. Le dimanche et pour les fêtes religieuses, on faisait sonner la grande cloche, au timbre grave, dont j’entendais encore l’écho après qu’on ait cessé de la tirer. Lorsque les cloches sonnaient où j’entendais l’angélus, j’oubliais où je me trouvais. Je vivais... Je rêvais... Quels rêves vécus... Mon Dieu ! Je fermais les yeux et, au début en pensée, puis tout bas, je répétais des fragments de messe et de chants liturgiques dont je me souvenais, parfois même des offices d’enterrement. Je revoyais le Père Bocan, le prêtre de mon village natal, faisant un signe discret, soit vers moi, soit vers mon collègue des CP, Cicerone Zamfir, pour que nous disions le Notre Père ou le Credo. Dans mes pensées d’enfant, résonnait la voix inoubliable de ce prêtre, surtout la troisième partie de l’eternel Souvenir, quand il haussait la tonalité. J’étais réveillé à la dure réalité par le bruit des chaines d’un malheureux détenu qu’on emmenait à l’enquête ou la marche des matons pour une nouvelle ronde. J’ai eu aussi l’occasion d’entendre un cri qui m’a enlevé les

111


Ion Neagu souffrances dans un instant: l’appel à l’espoir et l’encouragement du Père Gheorghe Calciu Dumitreasa : “Dieu est avec nous! Ne vous laissez pas abattre, mes frères!” Le cri était couvert, à la fin, par les jurons et les coups des gardiens qui l’accompagnaient et par le bruit des chaines si serrées autour de ses pieds et si lourdes qu’il ne pouvait même plus mettre un pas devant l’autre. J’étais horriblement triste ! Seul dans une cellule, avec trois lits vides... Je n’avais rien à lire et à la lumière qui perçait dans la cellule par une toute petite ouverture de la porte vers le couloir, il aurait été impossible de le faire. J’ai quand même trouvé quelque chose : le Règlement» de la prison, une page tapée à la machine à écrire et couverte d’un plastique. Elle était effacée et le plastique était opaque à cause de la saleté et il m’a été très difficile de lire vraiment ; je devinais plus que je ne lisais. Conformément aux droits du prisonnier, c’était écrit que celui-ci avait droit à des objets pour son hygiène : savon, serviette, peigne, brosse à dents et pâte dentifrice. Après plusieurs demandes rejetées, j’ai reçu, enfin, un bout de savon noir, une brosse à dents avec des traces de cire à chaussures dessus et un bout de chiffon déchiré, sale et malodorant, comme serviette. Il m’a été impossible de les utiliser. Je n’ai pris de douche que pendant le premier mois de prison. La cellule mesurait quelques deux mètres et demi de longueur et un mètre soixante-dix de largeur; entre les deux rangs de lits superposés par deux, il y avait un espace si étroit qu’il ne permettait de marcher que dans une seule direction. Les lits d’en haut étaient très près du plafond, qui dégageait une odeur rafraichissante de

112


Jésus Christ m’avait souri ciment. J’ai élimé les manches de deux vestes tout en les frottant des lits de la cellule, en marchant. C’était la cellule Numéro 233. Dans la partie opposée à la porte, il y avait une toute petite fenêtre fermée par un volet qu’on n’ouvrait jamais. J’ai pu faire une petite boulle en papier hygiénique que je me suis efforcé de glisser entre le cadre et le volet, pour recevoir un peu d’air par ce petit centimètre d’ouverture; mais dès que le gardien s’en apercevait, il l’enlevait. Une fois par mois, je recevais de la famille cent cigarettes et du papier hygiénique. Ils enlevaient les cigarettes de leur emballage et déroulaient le papier hygiénique, pour vérifier qu’il n’y avait pas de messages. Je faisais des paquets de cigarettes enroulées dans du papier hygiénique, ouverts à un bout, pour qu’on puisse les compter. Plus tard, j’ai pu me rendre compte combien elles étaient précieuses, comme moyen de paiement, pour les jeux de dés, mais aussi pour payer un garde de nuit, certains services, le nettoyage du linge, des bas et même pour de la nourriture. Combien des fois n’ai-je entendu des pauvres détenus disant: «la cigarette est tout ce qui me reste, la seule avec laquelle je peux discuter sans qu’elle moucharde». Dans l’hôpital pénitencier où j’ai été opéré, après ma grève de la faim, il était interdit de recevoir des cigarettes; or, elles étaient si précieuses qu’avec trois cigarettes on pouvait obtenir une veste en cuir. La nourriture Le matin, une tourte ou un quart de pain noir (pour toute la journée), suivi d’une tasse d’eau marron, sans sucre, presque froide. La tourte était fabriquée de farine de maïs brute, parfois trop brulée pour pouvoir être mangé. Au déjeuner, un bol de la soi-disant “chorba”, toujours la même, 113


Ion Neagu avec, dans une eau trouble, des légumes pas nettoyés du tout et des pâtes plus grosses que le pouce. Elles faisaient partie des réserves d’état périmées, qui devaient être renouvelées. Le soir, du gruau ou choux cuit à l’eau ou, rarement, des haricots blancs. Je n’ai jamais vu de viande. Donner cette nourriture misérable était un autre moyen de se moquer des prisonniers. Si j’ai décrit cet état de choses des prisons de ce temps-là, c’est pour que les jeunes de nos jours apprennent et soient convaincus de ce que voulait dire «le communisme victorieux de notre chère patrie» ? Pourquoi mentirais-je? Plus tard, monsieur Gocu, ancien cuisinier au casino de Constantza et puis cuisinier à la popote des gardiens, m’a avoué que chaque prisonnier avait droit à une ration de 25 grammes de viande... Un de ces jours où le délai de prolongation de mon arrêt approchait, j’ai entendu s’ouvrir la porte de ma cellule et le colonel Paun lui-même– commandant de la prison – a fait son entrée. J’ai commencé, sur le champ, à trembler de peur. C’était celui qui m’avait reçu à la prison, un mois avant, lorsque, une fois dans son bureau, il m’a dit: - Déshabille-toi! Une fois resté en slip, je lui ai demandé: - Le slip aussi, camarade? Mais, je n’avais pas eu le temps de finir. Avec un regard de bette sauvage et une haine terrible dans sa voix stridente, il avait frappé mes épaules et ma gorge, avec la veine de bœuf qu’il tenait dans sa main; il avait employé une telle force que même en ce moment où je l’écris, je ressens la douleur qui m’avait paralysé tout le corps. 114


Jésus Christ m’avait souri Les deux subalternes qui m’avaient emmené, m’avaient fait l’inventaire et ont gardé les documents, l’argent, une bague en or, l’alliance et une tabatière en argent, souvenir de mon grandpère. Les yeux en larmes, j’avais signé là où ils me montraient du doigt. J’ai revu ce papier mille deux cent soixante-dix-sept jours plus tard et tout autant de nuits. Ils ne m’ont rien rendu, en disant qu’ils avaient tout donné à ma femme. Ce qui n’était pas vrai. Cette fois-là, en m’emmenant avec lui, le colonel Paun, qui m’avait dit autrefois «tu t’adresses à moi en disant Monsieur ou Citoyen Commandant, bandit !» a été fort aimable, même souriant : - Assied-toi, Ionica ! Assez gêné et peureux, je me suis assis sur le seul tabouret existant, devant son bureau. - Je suis content de ce que tu as été sage. Aujourd’hui, tu iras chez le Procureur. Fais attention à ce que tu vas dire, car c’est chez moi que tu vas revenir et à ma disposition ! Dans la cour de la prison, avant de monter dans la voiture, le gardien a pris ma main gauche et m’a mis les menottes. Mais... non... les menottes n’étaient pas sur mes mains mais sur mon cœur. Il me faisait mal et je marchais plié en deux... J’étais menotté pour la première fois de ma vie et la cour de la prison était pleine d’employés qui regardaient terrorisés, pendant que des jeunes filles et des femmes pleuraient... Le Procureur Général et celui de la Capitale se trouvaient dans le même bâtiment, Place Rosetti, derrière l’Hôtel Intercontinental, à quelques minutes en voiture de la prison de Rahova. Une fois à destination, avant d’entrer chez le Procureur en chef Ovidiu Nastase, ils m’ont enlevé les menottes qui avaient laissé de 115


Ion Neagu profondes traces sur mes poignets. Pendant que je les frictionnais, un individu qui restait sur un banc, dans le couloir, m’invita à m’asseoir, en m’offrant une longue cigarette-filtre, et me dit : - C’est pas bien de mentir, celui-ci sait tout. Je me suis mis debout et je lui ai dit : - Tu veux me tirer les vers du nez ou tu es proc’ ? Il a disparu dans un instant derrière une porte et on m’a emmené chez le procureur. Après quelques minutes, sans m’accorder un seul regard, le proc’ s’est adressé directement au gardien : - Je lui ai donné un mois ! - Pourquoi suis-je arrêté, Monsieur le Procureur ? - Tu le sais très bien, bandit ! Puis, sur un ton sévère, vers le gardien : - Vous le chouchoutez trop, idiots ! Il ose poser des questions ! Et, me laissant avec le maton, il est sorti comme une flèche, du bureau. De nouveau les menottes et le retour à la prison. J’étais terrorisé par le fait que les employés allaient me voir menotté encore. Mais la cour était vide. Et j’ai eu un sentiment bizarre : bien que je fusse dehors, à l’air libre, j’avais comme une hâte d’entrer en cellule. Mon Dieu, «dans ma cellule», j’ai pensé. Que nul n’ait à la subir ! Ni moi, ni les ennemis de mes ennemis ! Le gardien m’a enlevé les menottes en ricanant : - Quel beau temps, l’essence-iste ! Et ta putain de femme se dore au soleil, sur la plage de Mamaïa ! T’étonne pas, idiot, elle est suivie par nos gars ! Je ne le croyais pas. J’étais sûr qu’elle était à la maison avec nos deux enfants et que le sable la brûlerait si elle se dorait au soleil pendant que j’étais en prison, triste et misérable.

116


Jésus Christ m’avait souri Je vivais... Je rêvais... Malheureusement, ses paroles étaient vraies, ce qui m’a été confirmé par ma femme même, en disant que c’est «son petit père»(‘’tătuţu’’) qui la poussée d’y aller, car c’était pour son bien et pour celui de nos enfants. Ca n’a pas été sa seule «trahison» envers moi. Lorsque je suis rentré à la maison, j’ai pu constater qu’elle s’était fait faire trois manteaux en fourrure, pendant mon absence. Mais ça, c’est une autre histoire... Une fois dans «ma cellule», j’ai pleuré des heures durant, jusqu’à l’évanouissement. Pendant quelques jours, je suis resté dans un état de demi-conscience. Et... tout d’un coup, j’ai entendu les cloches de la Cathédrale Métropolitaine. Je n’étais plus en cellule, j’étais à la messe... J’allumais des cierges et je m’inclinais devant les Saintes Icônes... Je me suis arrêté devant celle du milieu et je l’ai embrassée. C’était l’icône de notre Saint Seigneur Jésus ! Une peinture magnifique, comme je n’en avais jamais vu. Sur un fond doré, le visage du Sauveur, peint en nuances jaunes-brun, claires, paraissait vivant et me parlait : «Je sais que tu crois en Moi ! Alors, subis et vis !» m’a-t-Il dit d’une voix douce qui caressait mon âme affligée. Son Saint Commandement et ma foi en Lui m’ont ramené à la vie, à la dure réalité! J’ai revécu, comme dans un rêve, les yeux ouverts, Ses souffrances. J’ai remémoré les scènes si réelles et si suggestives du Chemin de Croix de la Basilique de Lourdes, cette église de quatre-vingts mille places que j’avais vue sur un enregistrement apporté de France. Le Commandement Sacré c’est Lui qui me l’a dit, avec un vi117


Ion Neagu sage plein de bonté ; et cela a déterminé mon retour vers la lutte pour ma vie, avec toutes les vicissitudes de la détention. Dans mon esprit, j’ai gardé pendant toute mon existence SON SOURIRE merveilleux ! Oui, oui... Jésus Christ m’avait souri ! Lorsque je suis revenu à moi, il y avait près de mon lit, un homme qui s’efforçait à me glisser entre les lèvres un torchon humide et sucré. Il s’agissait de Danciu, surnommé Zăpadă (Neige), tzigane artisan de bijoux en argent d’Alexandria, mon nouveau collègue de cellule. Grand, bien bâti, moustachu, avec une dent en or, à coté d’un espace très visible entre celles d’à coté. Enfin, je n’étais plus seul et, doucement, j’ai recommencé à vivre. Pendant qu’il essayait de me faire absorber le liquide du torchon, en voyant que j’ai ouvert les yeux, il m’a dit : - Souviens-toi, l’essence-istei, ceux-ci veulent que tu crèves. Il était sérieux et il était ému. Je sentais qu’il y avait quelque chose de trouble avec lui. Après peu de temps, j’ai appris le «mystère» de son arrivée. - Tu as deux enfants dehors et si tu n’as pas tué de nana ou un mec, tu t’en sortiras. Les enfants, tu peux les élever, même d’ici, si tu es futé. Zapada, était fier de pouvoir dire une bonne parole. - Moi, je suis à la onzième «entrée», à trente-deux ans et j’ai élevé six enfants. Je me suis débrouillé. Je fais touts les métiers, en prison: bijoutier, horloger, menuisier, cuisinier, forgeron, maçon, sinon j’étais bon pour les chiens. Je te vois bien foutu, alors, fini de faire la mijaurée, c’est bon pour les faibles, les lâches, les tuberculeux et les idiots. J’attends autre chose de toi. Je te le dis carrément, nous allons être amis. A un moment 118


Jésus Christ m’avait souri donné, tu apprendras bien qui t’a balance et pourquoi tu es là. Le mec que t’as devant toi t’apprendra comment rendre la prison plus douce, car, une fois que tu es ici, tu n’échapperas pas sans une peine, écoute-moi! Hé, mec, ceux-ci savent tout! Ils ont suivi ta trace depuis longtemps, alors, tu vois, tu n’as rien d’autre à faire que de reconnaitre et de signer tout ce que le proc’ te demande; car ce n’est pas la même chose une peine de quatre pages ou une autre de dix et qui n’a rien à faire avec la loi. Si tu lui fais allégeance, il sera plus miséricordieux. Je lui ai dit que je n’avais rien fait qui pourrait justifier une arrestation et que j’espère bien m’en sortir très vite. Voila le «mystère»! Ils l’avaient mis dans ma cellule pour me sortir les vers du nez et informer ses chefs. Je n’ai plus rien dit, car j’avais la nausée en pensant à lui et à d’autres traitres de leurs semblables, sans scrupules, et sans états d’âme. Mais je me suis comporté gentiment avec lui; je voyais dans ses petits yeux asiatiques et vifs, une lueur d’intelligence et j’ai apprécié le fait qu’il m’ait dit «ceux-là veulent que tu crèves». J’ai commencé à bien me comporter envers lui, mais je faisais attention à chacun de mes mots. Je lui ai appris plusieurs choses comme le carré des nombres, car il connaissait la table de multiplication et il a été enchanté lorsqu’il a pu trouver le carré de n’importe quel nombre finissant par cinq, jusqu’à 95. - Voilà ! lui ai-je dit. Tu prends le 15 ; le carré veut dire que tu le multiplie toujours par 15. La règle générale veut que tous les résultats finissent par 25. Puis, tu multiplie le premier chiffre par un chiffre d’une unité plus grand et tu trouve le résultat. Il m’a cassé les pieds pendant une semaine, jusqu’à ce qu’il ait apporté un crayon et que j’ai pu lui montrer cela par écrit. Il 119


Ion Neagu était décidé d’apprendre le plus possible, surtout qu’il se rendait compte que j’avais beaucoup à lui apprendre. Il était tout heureux lorsqu’il réussissait les tests. Il est fort possible que quelque chose se soit déclenché dans son cœur, car, un soir, aux toilettes, il m’a murmuré, tout en prenant soin que le maton ne puisse pas l’entendre : - Ecoute, idiot, il faut absolument que tu me dises quelque chose pour que je le dise à mon tour ; sinon tu resteras à nouveau tout seul. Je n’ai pas été trop surpris lorsque j’ai vu dans la besace du tzigane du lard, des saucisses, des pots de viande confite, du sucre, des bombons et des livres. Mon Dieu ! Quel bonheur d’avoir à nouveau des livres ! Le premier livre, je l’ai lu comme affamé, au grand désespoir de Zăpadă qui n’avait plus à qui parler. D’ailleurs, nos conversations se limitaient à ses histoires; moi j’écoutais et n’avais pas grand-chose à dire. Lui me racontait comme le métier d’ouvrier en argent était beau. - Voilà: tu t’assieds sur un beau tapis d’herbe fraiche, dans un village, au bord d’une route, sous un arbre, tu étales quelques bagues que tu as déjà faites et plein de monde vient pour t’en commander. S’ils n’avaient pas d’argent, je leur en donnais ou je leurs disais de chercher chez eux une vieille monnaie pour voir ce que j’en pouvais faire. - Et avec le milicien du village, tu faisais comment? - Ben… je faisais un cadeau à sa femme; il me le faisait comprendre dès le début. - Tu travaillais pas l’or? - C’est pas permis. C’est pour cela que je suis ici. Tant que je suis resté avec lui, Zapada avait l’habitude de lire à voix haute, en épelant d’abord les mots, mais, avant la fin des phrases, il perdait le sens de l’histoire. Pour cela, avant l’extinction, 120


Mi-a zâmbit Isus Hristos je lisais le paragraphe et je lui expliquais le sens du passage. Il avait fait beaucoup de progrès et était arrivé à vingt pages par jour. Je me souviens d’un chapitre où il était question de l’amitié entre une fille et un garçon. Le garçon, plus âgé, lui apprenait tout: comment s’asseoir à table, comment tenir le couteau et la fourchette, comment on boit le vin ou l’eau, comment danser et plein d’autres choses; il était très amoureux d’elle. Un jour, il l’a prise dans les bras et a voulu l’embrasser. Furieuse, elle lui a dit: «Fiche-moi la paix, imbécile; on fait ça, quand je le voudrais, moi!» Bien que je lui aie raconté tout cela à sa façon, pour qu’il comprenne, il m’a demandé ce que voulait dire le mot «imbécile». - T’as vu combien des choses il lui avait apprises? Elle ne lui a pas dit merci, mais l’a traité d’imbécile, ce qui veut dire «intelligent» et lui a dit qu’elle l’embrasserait lorsqu’elle en aura envie. - Alors, ça veut dire que tu es plus imbécile que moi, n’est-ce pas? - Je vois que tu as tout compris ! je lui ai répondu, le dos tourné, pour qu’il ne me voie pas rigoler. Un jour, en revenant de l’enquête, il m’a dit avoir rencontré Monsieur Paun, le commandant et qu’il lui a dit : «Monsieur le Commandant, je suis arrivé à bien lire, maintenant je suis, moi aussi, un imbécile, pas un idiot, comme avant», et lui a commencé à rire et lui a dit: Bravo ! Ayant pitié de sa naïveté infantile, je lui ai avoué, enfin, la vérité. Depuis, chaque fois que je lui enseignais quelque chose, il me disait en rigolant : «Je suis, de nouveau, un imbécile, n’est-ce pas ?» J’ai pu lui rendre son attidude, plus tard, dans la prison de Rahova, lorsque je l’ai nommé chef de salle chez les «mômes» (jeunes détenus entre 18 et 21 ans, avec de courtes peines), section des «travaux internes». 121


Ion Neagu Il m’a avoué alors qu’il connaissait Gica Capatina, un fameux client de la Rahova, avec un record d’entrées et qui lui avait dit que j’étais le seul essence-iste qui n’a jamais donné personne et que c’est pour cela qu’il avait été si gentil avec moi. Je lui ai remercié, à cause de mon éducation d’être reconnaissant, bien que je fusse sûr que la prison ne changera jamais son métier de mouchard; mais ma situation avait changé. Le fait de me remettre sur pieds pendant l’enquête et la résistance aux coups et aux tortures indescriptibles, je les dois à ce tzigane aussi. Ses multiples «entrées» l’avaient endurci et il avait gardé un peu d’amour pour ses semblables et surtout – comme il l’avait avoué – vis-à-vis des «primaires», ceux enfermés pour la première fois, surtout s’ils avaient des enfants à la maison, comme lui. J’entendais toujours, dans mon esprit, les mots de Zapada: «Ceux-ci veulent que tu crèves!» Alors, je me suis dit: Tu dois résister à tout prix, Ion! Mais les années sont passées! Le Mur de Berlin est tombé et le Rideau de Fer aussi… Non! je ne me trompe pas! C’est mon «ami» Danciu, dit Zăpadă, tout blanc de cheveux… Par le serveur qui me connaissait, je lui ai envoyé un ver de vin rouge accompagné d’un petit mot; tout en le priant d’attendre que je sois parti. J’avais écrit: «T’est devenu tout blanc, imbécile, mais t’as gardé tes mauvaises habitudes, même en France! Dommage! L’essence-iste». Par la vitrine, comme dans un film muet, j’épiais son agitation et ses gestes, pour apprendre du serveur qui avait envoyé le verre de vin et le petit mot, mais je n’avais pas le temps, ni aucune envie de le revoir et de bavarder avec lui. Avec toutes mes excuses pour ne pas avoir été un bon convive, 122


Mi-a zâmbit Isus Hristos je me suis éloigné de Dana et Aura qui avaient compris qu’il m’arrivait quelque chose Quoi? elles allaient l’apprendre beaucoup plus tard. La Dame n’était pas encore au rendez-vous. Un calme bienvenu avait envahi tout mon être. Après quelques minutes La Dame est arrivée, toute habillée d’un joli costume traditionnel roumain de la région de Curtea de Arges. Les joues toutes roses comme une écolière, visiblement émue, elle m’a dit : - J’ai été à “notre Eglise”. Je pensais te trouver là-bas, mais la messe était finie et suivait un baptême. Les lunettes sur son nez un peu courbé, le front large, les cheveux noirs naturels, un peu ondulés et grisonnants aux tempes, avec sa voix de prof’, agréable et harmonieuse comme une soliste d’opéra, je la regardais et l’admirais. Elle m’a dit : - J’ai allumé quelques cierges et j’ai prié devant les icônes. Elles sont si belles ! Celle de droite est celle de notre Seigneur Jésus Christ. Après m’être signée devant et l’avoir embrassée, je me suis éloignée un peu et je suis revenue pour l’embrasser encore une fois ; et, lorsque j’ai levé les yeux, Il m’a souri. Je te le jure sur l’honneur : Jésus Christ m’a souri ! - A moi aussi, Madame ! Il y a quinze ans ! Comment puis-je ne pas vous croire ? Paris 1996

123


Ion Neagu

BIBLIOGRAPHIE J-P BESSE: L’église Orthodoxe Roumaine de Paris

Paris 1994

N.A. GHEORGHIU: La fondation de l’Eglise Orthodoxe Roumaine de Paris

Paris 1952

JEAN MILOAIE: La Riposte CLAUDE GAGNIERE: Tout sur tout

Paris 1976 Paris 1986

DICTIONNAIRE ENCYCLOPEDIQUE LAROUSSE Archives de l’Eglise Orthodoxe Roumaine de Paris, rue Jean de Beauvais

124


Jésus Christ m’avait souri

POSTFAŢĂ Lui Ion Neagu « I-A ZÂMBIT IISUS HRISTOS » Ion Neagu face parte din acea spiţă rară de români care sunt mândrii de originea, cultura, religia şi tradiţiile lor. După ce sora şi soţul acesteia, scriitori şi jurnalişti, au ales calea libertăţii, părăsind regimul comunist totalitar din România pentru Occidentul democratic, autorul, şef la depozitul PECO Băneasa din Bucureşti (cel mai mare din ţară şi chiar din Sud-Estul Europei) trebuia să fie pedepsit. Prilejul se iveşte când se derulează Acţiunea Bega, în care se controlează staţiile şi depozitele PECO din toată ţara, după ce se încheiase cu succes Acţiunea Bachus (încheiată cu împuşcarea angrosistului de vinuri Ştefănescu). Pentru că la depozitul PECO Băneasa, condus de Ion Neagu, nu s-au găsit lipsuri, unii mai slabi de înger, dinte cei reţinuţi în cceastă acţiune, au fost obligaţi să depună mărturie falsă, precum că şeful lor lua mită. Şi s-a dezlănţuit calvarul : ”În arest, timp de trei luni, în afara faptului ca m-au dus la procuratură ca să-mi prelungească mandatul de arestare în fiecre lună, nu m-a întrebat nimeni nimic (...) Până la prima înfaţişare care am avut-o cu anchetatorul, trecuseră deja câteva luni. Gardianul mi-a trecut cătuşele peste o ţeava de fier de lângă calotifer. A ieşit şi el, lăsându-mă singur în cameră, fără să-mi zică un cuvânt. Nu mult după asta, au intrat doi tineri, cu un cap mai înalţi ca mine, bine făcuţi, care, fară nici o vorbă au început să mă bată: -cu pumnii in stomac sau unde apucau; 125


Ion Neagu -tragere de urechi, perciuni şi de nas; - bătăi la talpi, cu o rigla de lemn dur, de mi-am făcut nevoile pe mine de durere, unul ridicându-mi piciorul, celălalt dând cu rigla. Erau sportivi dela Dinamo care ajutau anchetatorii. Au mai fost şi alte asemenea anchete, unele foarte dure, când vomitam în pumnii lor şi de mirosul a tot ce era în jur: fecale şi excremete nazale, pipi, sânge, bale, lacrimi.” Puterea de a rezista i-a dat-o credinţa resuscitată de viziunea lui Iisus Hristos care îi zâmbeşte şi-l încurajează. Această întâmplare constituie leitmotivul cărţii de faţă. După eliberarea din închisoare, curajos şi incomod, datorită faptului că se vorbise despre cazul său la Radio Europa Liberă, este ajutat să ajungă în America (de unde revine în Europa, stabilindu-se în Franţa) de scriitoarea Stella Neagu Halmos, cu acordul tacit al autorităţilor. În casa sa primitoare din Paris, prin anii 1980, citeşte în faţa familiei şi a prietenilor apropiaţi: Aura Marinescu - Mironov, Dana Petrişor-Negruzzi, actriţa Cătălina Vornic şi soţul ei scriitorul Paul Cioran, memoriile sale succinte, scrise sub formă literară romanţată, intitulate inspirat: MI-A ZÂMBIT IISUS HRISTOS În urma lecturii, fiica sa îi cumpără un caiet masiv, cu coperţi cartonate, pe care îl intitulase: ’’LE LIVRE A ECRIRE’’. „Pe prima pagină era scris: Dragă tată, sper ca acest mic caiet să devină o carte mare! Deci, scrieţi amintirile şi restitueşte-mi totul acoperit cu gândurile tale. La mulţi ani! Ioana şi Laurent 1994 ’’. Şi astfel s-a născut volumul pe care v-il prezentăm, dedicată copiilor săi Ioana şi Ilie. Pe lângă rechizitoriul făcut societăţii comuniste româneşti, cartea mai cuprinde o istorie remarcabilă, prin informaţie, asupra Bisericii Ortodoxe Române din Paris. 126


Jésus Christ m’avait souri Fondarea primei noastre biserici la Paris (22 rue Racine) s-a făcut la data de 22 Noembrie 1853, de către preotul Iosafat Snagoveanu. În acea perioadă, comunitatea românilor din Paris era mică şi alcătuită mai mult din studenţi. În decursul anilor, pe la această biserică s-au perindat personalităţi ilustre ale naţiei noastre: Dimitrie Bolintineanu, Vasile Alecsandri, Nicolae Golescu, Ion Filipescu, George Cantacuzino, Grigore Ghica, Ion Brătianu etc. Prin subscripţii publice se va achiziţiona clădirea de patrimoniu, vechiului colegiu Jean de Beauvais, din Paris, care va fi reparat cu banii obţinuţi de Titu Maiorescu (pe atunci Ministrul Culturii din România), cu aprobarea Parlamentului de la Bucureşti. Prima sfinţire s-a făcut de către Prea Sfinţia sa Preot Ionichie Ploieşteanu, la data de 2 Februarie 1892. În finalul expunerii autorul conchide: „Făcând acesată scurtă incursiune în istoria comunităţii noastre din Paris şi, asistând la disputele ce se duc astăzi între anumite grupuri de români şi de preoţi pentru acapararea sfântului nostru locaş, mă întreb dacă ilustri noştri predecesori, nu se întorc în mormintele lor!!?” La 12 iulie 2010, s-a serbat primul an al revenirii Biserici Ortodoxe Române din Paris în sânul Biserici Ortodoxe din România. Biserica pariziană a devenit CATEDRALA BISERICII ORTODOXE ROMÂNE DIN EUROPA OCCIDENTALĂ ŞI MERIDIONALĂ. Cartea MI-A ZÂMBIT IISUS HRISTOS, se citeşte cu plăcere datorită stilului fluent, limpede şi faptelor inedite prezentate. Un capitol al cărţii apare în ediţie bilingvă, în traducerea Danei Petrişor Negruzzi, fostă ani de-a rândul Preşedinta Doamnelor Ortodoxe Române din Paris. Ion Negau oferă această carte CATEDRALEI NEAMULUI de la PARIS. Autorul îşi manifestă gratitudinea faţă de preoţii care au slujit de-a lungul anilor Biserica Ortodoxă Româna din Paris şi scriitorilor Stella Neagu 127


Ion Neagu Halmos şi Igor Butnaru pentru că l-au îndemnat să-şi scrie memoriile.

Lucian Gruia

128


Jésus Christ m’avait souri

ADDENDA

129


Ion Neagu

Autorul în garda personală a Maj. S. Regele Mihai I, în vizită la Biserica ortodoxă romano din Paris 1991.

130


Jésus Christ m’avait souri

În pregătire, de acelaşi autor la Criterion Publishing: VISE TRĂITE. Nuvele şi povestiri MINUNEA VIE. Roman POVESTITORUL SAU TATAL REFUGIAŢILOR. Roman

131



Mi-a zambit Isus Hristos - Ionel Neagu interior + coperta