Revista Kryton (Nr.1)

Fondată la Madrid în anul 2018

KRYTON Revistă de cultură

Întâmpinări: Gabriela DANCĂU, Ambasador al României în Regatul Spaniei; Maria POP, Director ICR Madrid; Ioan-Aurel POP, Președinte Academia Română;

Magda CÂRNECI, poet & eseist, președintă PEN România.

În acest număr: istorie, proză, studii, poezie, arhitectură, călătorii, teatru, interviu, eseu, muzică, rememorări, biografie.

rK Anul I Nr. 1 decembrie 2018

KRYTON Revistă de cultură revistakryton@gmail.com Fondată la Madrid în anul 2018 Fondatori: Gelu Vlașin & Cornel Drinovan Editor: ASOCIAȚIA CULTURALĂ ORIZONTURI ROMANEȘTI (ACOR) orizonturiromanesti@yahoo.es Consiliul editorial: Chris Tănăsescu Margento (Canada) Mario Castro (Suedia) Enrique Nogueras (Spania) Robert Șerban (Romania) Angela Nache Mamier (Franța) Adrian Grauenfels (Israel) Bogdan Suceavă (SUA) Redacția: c/ Granada, 8, 2A 28802 Alcala de Henares, Spania Director: Gelu Vlasin (0034 601 319 550) Redactor-sef: Cornel Drinovan (0034 687 180 767) Secretar de redacție: Mihaela Petrache (0034 671 461 064) Foto coperta 1 și ilustrațiile interioare aparțin artistei plastice Roxana Irimia Foto coperta 4: Alexandru Barany Machetare, coperta & design: Cornel Drinovan Tiparul: EUROSTAMPA, Timișoara (0040 722 328 672)

Cuprins

Gabriela DANCĂU Ambasador al României în Regatul Spaniei ........................................................................................5 Maria POP Director ICR Madrid.............................................................................................................................6 Ioan-Aurel POP Președinte Academia Română...............................................................................................................7 Magda CÂRNECI. poet & eseist, președintă PEN România...............................................................................................8 Gelu VLAȘIN Director revistă......................................................................................................................................9 Cornel DRINOVAN Redactor-șef revistă............................................................................................................................10 Dumitru PREDA Pentru neam și țară.............................................................................................................................11 Horea PORUMB Mergem la țară....................................................................................................................................13 Bogdan CREȚU Despre „libertatea” noastră..................................................................................................................21 Claudiu KOMARTIN Pastorala transilvană............................................................................................................................23 Anamaria BELIGAN Țara tată..............................................................................................................................................26 Dan CIUPUREANU Biroul de Întrebări Ridicole................................................................................................................35 Enrique Javier NOGUERAS Presentando la prosa de Eminescu......................................................................................................51 Mario CASTRO NAVARRETE La Rumanía de Eminescu....................................................................................................................55

Octavian SOVIANY............................................................................................................................58 Carmen FIRAN....................................................................................................................................61 Luminița AMARIE................................................................................................................................63 Igor URSENCO...................................................................................................................................66 Ioana MIRON.......................................................................................................................................69 F. Attila BALÁZS ...............................................................................................................................71 Sándor HALMOSI..............................................................................................................................73 Paula LAVRIC.....................................................................................................................................76 Doina URICARIU................................................................................................................................77 Santiago Calatrava creează o arhitectură cu aripile deschise. În zbor. Levitând.................................80 Emilia IVANCU „Din împletitura mea, atunci când vei muri printre valuri, chipul tău va prinde contur.”...................84 Cristina HERMEZIU Ultima vară în Bretania, cu nepoata lui Sadoveanu.............................................................................88 Matei VIȘNIEC Migraaaanţi.........................................................................................................................................90 Robert ȘERBAN „În acest mileniu sunt șanse foarte mari ca specia noastră să dispară”................................................93 Claudia MOSCOVICI Intoxicarea: celebritatea artistică şi personalitatea magnetică.............................................................96 Begoña FERNÁNDEZ CABALEIRO Brancusi. Fotografía y relato de su obra escultórica..........................................................................98 Roxana DRINOVAN POPOVICI El determinismo en la literatura francófona......................................................................................104 Constantin-Tufan STAN György Ligeti și varianta belințeană a baladei Miorița.....................................................................109 Cornel DRINOVAN Reviste ale exilului............................................................................................................................112 Roxana IRIMIA Biografie...........................................................................................................................................114

K 1/2018

întâmpinare Gabriela DANCĂU

Ambasador al României în Regatul Spaniei Apariția unei noi reviste literare este întotdeauna un

eveniment! Jurnalele sunt spațiul ideal pentru dezbatere și observare, controverse și apropiere de public, o întoarcere la scrieri anterioare și deschidere spre lucrări în proces. Este o bucurie cu atât mai mult cu cât apariția revistei Kryton are loc în diaspora, aici unde este spațiul în care ne dorim cu toții păstrarea identității culturale românesti. O consider o sumă de „soiuri”, un set de eseuri, reflecții, ilustrații și texte care formează un inventar minunat și oferă o cale de spirit contemporanului în mișcare. Unitatea literară în Anul Centenarului nu poate reprezenta decât un moment de satisfactie! 2018 este un an în care ne dorim să transmitem lumii imaginea unei construcţii statale care şi-a demonstrat pe deplin viabilitatea şi care, pe plan extern, şi-a probat în momente foarte dificile identitatea, stabilitatea şi relevanţa internaţională. Statul român rezultat prin Marea Unire s-a înfăptuit prin jertfa supremă a peste 800 de mii de români, dar şi prin efortul diplomatic remarcabil al generaţiei de atunci.

Acest efort trebuie să ne inspire permanent în tot ceea ce facem, pentru ca obiectivele naţionale să fie duse cu bine la capăt, iar România să fie mai puternică, mai sigură, mai prosperă şi mai respectată. Mult succes si inspiratie echipei redacționale în frumoasa aventură literară!

5

6

întâmpinare

1/2018

Maria POP

Director ICR Madrid

Într-o epocă în care totul ne stă la dispoziție cu un click,

este minunat să ne luăm răgazul de a privi înlăuntru, de a ne cunoaște rădăcinile și istoria, de a crea și de a citi, întorcându-ne la plăcerea de a ține în mână o revistă. Pentru a iubi temeinic avem nevoie să ne cunoaștem profund, să împărtășim valori comune. O revistă de cultură, mereu necesară, este locul unde se întâlnesc aceste energii creative, unde ne întoarcem ca la un izvor hrănitor pentru a ne zidi. Nu cred că există o diasporă românească, ci doar locuitori ai unei limbi dulci și a unei mari culturi, așa cum frumos spunea Nichita Stănescu „Limba română este patria mea”. Iată, pentru aceasta nouă revistă din Spania, un îndemn și o urare: să fie patrie multor creatori și cititori și să slujească drept punte între popoare, promovând produse culturale de excelență. Aceasta este, până la urmă, înalta misiune a culturii, de a fi factor de progres și deschidere spre cunoaștere, constituind al patrulea pilon al dezvoltării, așa cum a fost propus in conferința Națiunilor Unite RIO+20.

K

K 1/2018

întâmpinare

7

Ioan-Aurel POP

Președinte Academia Română O revistă de cultură românească apărută în Spania în anul

Centenarului Marii Uniri este un gest simbolic al unor oameni de bine, care trăiesc într-o țară unde s-a născut, în urmă cu două milenii, unul dintre părinții fondatori ai poporului român, generalul și împăratul Traian. Traian este mai cunoscut și mai evocat în România decât în Spania sau în Italia. Nu întâmplător, numele marelui om venit pe lume la Sevilla este menționat în imnul României. În urmă cu două milenii, au băjenit la Dunăre și în Carpați „mulțimi nesfârșite din toată lumea romană”, inclusiv din Hispania. Între timp, istoria ne-a cam despărțit și abia acum ne reîntoarcem, noi, românii în țara de unde porniseră spre Dacia unii dintre strămoșii noștri. Chiar dacă nu suntem în Spania de prea multul bine din România, rânduiala cere să învățăm obiceiurile noilor locuri unde ne-a mânat destinul, dar să ne cunoaștem și zestrea noastră culturală și s-o împărtășim gazdelor noastre de la Madrid, de la Barcelona, de la Alhambra sau de la Toledo, de la Castellon sau de la Bilbao. „Kryton” era numele medicului lui Traian, dar este și numele unui cunoscut dialog de Platon. Noua revistă îndeamnă, prin urmare, la dialogul între oameni și între popoare, fapt esențial pentru funcționarea lumii noastre. Parafrazându-l pe Tudor Arghezi, spun și eu, cu reverență: „Revistă frumoasă, cinste cui te-a scris!” și le aduc membrilor comitetului de redacție și ai consiliului consultativ – în frunte cu scriitorul Gelu Vlașin – meritatele laude. Prin dumneavoastră, se va afla și acolo, departe, de ce „pe boltă, sus, e mai aprins, la noi, bătrânul soare” (Octavian Goga), de ce „fierbe vinu-n cupe” și „spumegă pocalul” (Mihai Eminescu), câteodată, ca și sufletul nostru, de ce „se tânguiesc tălăngi pe căi” (Ștefan Octavian Iosif) și chiar de ce se risipesc uneori casele noastre ... Să fie într-un ceas bun!

8

întâmpinare

1/2018

Magda CÂRNECI

poet & eseist președintă PEN România

Ideea unei reviste de literatură română în Spania mi se

pare că semnalează ceea ce bănuiam și susțineam de câtăva vreme: literaturile naționale se pot dezvolta și în afara granițelor țării. De fapt, odată cu răspândirea românilor pretutindeni în lume, și cultura lor se răspândește, se dez-grănițuiește, își întinde tentaculele vii peste tot acolo unde se vorbește și se simte românește. Intrăm în epoca scriitorului post-național, cel sau cea care poate scrie în limba sa maternă oriunde în lume, fără să mai fie legat ombilical de teritoriul de baștină. Și care îmbogățește această limbă maternă cu inflexiunile limbii și culturii în care s-a așezat vremelnic sau definitiv. Grație internetului, putem să formăm acum o rețea scriitoricească întinsă pe diverse continente, o rețea în același timp globală și românească. Experiențele noastre de viață din alte spații ale lumii vor îmbogăți fără îndoială percepția noastră locală asupra întregii umanități.

K

K 1/2018

întâmpinare

9

Gelu VLAȘIN

Director revistă Această revistă își dorește să pună în lumină valorile culturale

românești și să-i promoveze pe autorii români de pretutindeni, considerând, așa cum afirma Constantin Noica, că „adevărul nostru e cuvântul, vorbirea” și că „pentru viaţa spirituală a omului, cultura este oglinda măritoare”. Din acest motiv, încă de la primul număr al revistei am adus lângă noi, atât autori consacrați care nu mai au nevoie de niciun fel de prezentare, cât și autori tineri care, prin calitatea textelor, vor aduce cu siguranță un plus de valoare și un suflu nou, atât de necesar pentru literatură în general dar și pentru comunitatea românească din afara granițelor țării care simte acut necesitatea de-a nu pierde legătura cu tot ceea ce înseamnă cultură, literatură și artă românească. Mă bucur tare mult că instituțiile românești din Spania au susținut această idee (Ambasada României, ICR Madrid), la fel cum au făcut-o și importante instituții din România (PEN, Academia Română). Este onorant pentru noi să primim astfel de încurajări și este important să credem în continuare că cel mai eficient ambasador al României în străinătate este cultura și că prin cultură imaginea României poate fi pozitivată și valorizată în contextul european și internațional.

Pentru că avem incontestabil un potențial cultural extraordinar demonstrat de-a lungul istoriei prin importante contribuții pe care le-au adus autorii și artiștii români care vor rămâne definitiv în conștiința culturii universale: Emil Cioran, Mircea Eliade, Eugen Ionescu, Constantin Brâncuși, George Enescu sau cei de dată mai recentă: Norman Manea, Victor I. Stoichiță, Basarab Nicolescu, Sergiu Celibidache și mulți alții pe care o să-i prezentăm treptat în paginile acestei reviste.

10

întâmpinare

1/2018

Cornel DRINOVAN

Redactor-șef revistă Apariția unei reviste de cultură este o acțiune îndrăz-

neață cu atât mai mult cu cât apare într-o epocă în care cultura nu ocupă camera de la stradă a unei case, într-un moment când incultura și subcultura predomină viețile oamenilor. Această nouă publicație care apare la Madrid ca fruct al inițiativei câtorva persoane din diaspora română din Spania își propune, în primul rând, să creeze un dialog cultural între românii de pretutindeni și, desigur, un dialog între cultura română și cultura țărilor unde trăiesc români, fără însă a uita de personalitățile culturale din țara noastră. Chiar numele revistei nu a fost ales la întâmplare ci tocmai în sensul acestei idei a dialogului cultural. Veți putea observa chiar din acest prim număr, care apare cu timiditatea începutului de drum, semnăturile unor personalități culturale românești din toată lumea. De aceea ne-am bucura dacă românii care trăiesc pe orice meridian al pământului ar colabora cu revista prezentând atât valorile culturii romanești în țările unde trăiesc cât și valorile culturale ale acestor țări care, la urma urmei, fac parte din cultura universală. În acest sens așteptăm colaborarea tuturor românilor de pe orice meridian al pământului, al românilor de pretutindeni, cu scopul unui dialog cultural care să exprime sensul și numele revistei KRYTON.

K

K 1/2018

istorie

11

Dumitru PREDA

Pentru neam și țară „Ferice acel popor care are mulţi eroi” stă scris pe una din miile de plăci de pe monumentele ridicate pe tot cuprinsul României spre cinstirea vitejilor ostaşi care, prin jertfa lor generoasă şi pilduitoare, au dat concreteţe idealului unirii neamului românesc într-o singură fiinţă statală, pecetluind pentru totdeauna în memoria omenirii drepturile noastre istorice asupra pământului pe care l-au hrănit şi-l hrănim mereu cu sudoarea ostenelilor noastre şi aspiraţia legitimă de mai bine.

Anii 1916-1920 aveau să aducă în faţa tuturor imaginea virtuţilor unui popor ferm decis să-şi apere libertatea şi care, depăşindu-şi propriile slăbiciuni şi şovăieli, se va dovedi capabil să învingă în numele şi pentru dreptatea cauzei pentru care se ridicase la luptă în zi de Sfânta Maria 1916. De atunci au trecut o sută de ani. Eroii acelor crâncene încleştări au trecut de mult spre eternitate. Despre acele zile, luni şi ani de cumpănă ni s-au păstrat numeroase şi diverse mărturii, care s-au depus una lângă alta, alcătuind o preţioasă comoară a conştiinţei naţionale.

Războiul reprezintă pentru orice militar o încercare supremă, confruntarea cu realitatea teatrului de operaţii, cu inamicul, constituind adevărata probă a pregătirii sale, desfăşurată de multe ori pe parcursul unor decenii de viaţă. Cu atât mai mult greutatea evenimentului este resimţită de comandant, de omul care trebuie, care are datoria să-şi conducă la victorie oamenii săi. Pe umerii fiecărui comandant, şi mai ales ai acelora aflaţi în fruntea marilor unităţi apasă răspunderi uriaşe, asupra capacităţii lor fizice şi psihice se exercită presiuni extraordinare, evenimentele şi situaţiile de luptă se scurg cu repeziciune, deseori

neprevăzute. Şi, un de puţine ori, aşa după cum historia a înregistrat, ofiţeri şi chiar generaali de foartă bună profesionalitate, recunoscută în timp de pace, un au reuşit să facă faţă cu succes acestor încercări crude. Căci în acele momente calităţile de inteligenţă, temeinicia pregătirii ostăşeşti şi chiar cele mai alese virtuţi sufleteşti un sunt totdeauna suficiente dacă omul-comandant un are şi o structură aparte, nişte nervi de oțel, care să-l facă să rămână el însuşi stăpân pe creierul său în clipele în care în văzduh vâjîie proiectilele deasupra capului şi pământul de lângă tine tresaltă sub greutatea miilor de obuze, când clocotul exploziilor şi ritmul sacadat al armelor seceră vieţi după vieţi în jurul tău, când ştie că şi pe el moartea îl poate întâlni în orice secundă, şi mai mult când, la diferite intervale, i se raportează ştiri îngrijorătoare: cutare comandant de pluton a căzut, poziţia batalionului din dreapta a fost pierdută şi în sectorul x se semnalează infiltrări ale inamicului, legătura cu unitatea de lângă tine s-a întrerupt… Iar el, comandantul, trebuie să acţioneze iute, să hotărască succesul sau înfrângerea, viaţa sau moartea.

Comandant adevărat nu este decât acela care, oricare ar fi dificultatea şi primejdia situaţiei prin care trece, rămâne cu puterea de discernământ şi calmul neatinse, exemplu de curaj în faţa ostaşilor săi, luând cu promptitudine măsurile cele mai judicioase dictate de împrejurări şi semnând fără să-i tremure mâna ordinele de operaţii.

E locul să arătăm eroarea făcută de mulţi istorici şi analişti de a subestima ponderea valorii, a personalităţii comandantului în victoriile obţinute de armata română, aşa cum a fost la Mărăşti,

12

istorie

Mărăşeşti şi Oituz. Iar izbânda obţinută la finalul Marelui Război – Unirea Românilor din 1918 –, care aparţine, fără îndoială, întregului popor, soldaţilor care au sfidat moartea şi au luptat cu eroism pentru cauza Patriei, nu poate fi evaluată pe deplin fără contribuţia conducătorilor de elită.

Pentru că se ştie că numai atunci când au în frunte un comandant care întruneşte în persoana sa toate capacităţile şi virtuţile ostăşeşti superioare, soldaţii dau proba maximă a calităţilor lor. Măraşeştii nu ar fi reprezentat, de exemplu, acel simbol veşnic al trăiniciei în istoria neamului românesc dacă nu ar fi existat geniul generalilor Constantin Presan, Eremia Grigorescu, sau Constantin Christescu şi dacă ei nu ar fi avut în subordine comandanţi de mari unităţi de talia generalilor Constantin Scărişoreanu, Ion Popescu, Aristide Razu, Henri Cihoski sau Grigore Bunescu.

Bătălia de la Mărăşeşti, această „Marnă românească”, ca şi celelalte biruinţe obţinute în anii de foc ai Războiului de Întregire din 1916-1920, sacrificiile şi obolul de sânge al celor peste un milion de români, morţi, răniţi şi dispăruţi, constituie prin exemplara lor contribuţie la edificarea statului unitar, independent şi suveran un izvor neîntrerupt de energie naţională.

1/2018

K

Prin acţiunile lor, pe care avem obligaţia morală de a le readuce permanent în memoria generaţiilor, ostaşii armatei române s-au aflat la înălţimea timpurilor pe care le-au trăit, pentru că aşa cum a rostit unul dintre comandanţii lor „nu este chip mai măreţ de a vă face datoria decât [ca] în toate faptele să vă călăuziţi de dragostea de Neam şi de Ţară”.

Azi, la trecerea unui veac de la înfăptuirea UNIRII ROMÂNILOR din 1918, rod al vredniciei şi perseverenţei conducătorilor adevăraţi, urmaţi de marea majoritate a poporului, al vitejiei şi credinţei ostaşilor în dreptatea cauzei şi a izbânzii acesteia, nu putem decât să constatăm faptul că dincolo de deciziile care s-au luat şi semnat atunci la Paris sau mai târziu de alte foruri internaţionale Unitatea românească rămâne o realitate pe care vicisitudinile politice şi actele vremelnice de forţă nu au putut şi nu o pot schimba.

Iată de ce, ea se cere apărată cu dârzenie şi curaj, întărită prin propriile eforturi de păstrare şi dezvoltare a identităţii specifice şi a elementelor, printre care armata, care-i conferă în timp putere şi permanenţă. Soarta ei stă în primul rând în puterea braţelor şi minţilor noastre, în tăria inimilor milioanelor de români, în noi înşine.

prof. univ.dr. Dumitru PREDA s-a născut la 17.06. 1951 în Bucureşti. A studiat istoria la Universitatea din București unde obține doctoratul în 1999. Bursier Fulbright, Georgetown University Washington DC (2001); Bursier (cercetare) al MAp francez (1997); Bursier al MAE italian (1998-2002); Studii militare: Şcoala militară ofiţeri de rezervă nr. 2 Bacău (martie 1980, clasificat nr. 2.)

După o bogată activitate de cercetare și didactică, din anul 2001 este profesor universitar de istorie și științe politice. Din anul 1997 este diplomat în Ministerul Afacerilor Externe unde parcurge toate treptele ierarhice până la gradul de Ministru Plenipotenţiar. Între 2011-2016 este Ambasador extraordinar şi plenipotenţiar al României în Republica Cuba. Misiuni diplomatice temporare în peste 20 de ţări. Diploma de merit a Ministerului Afacerilor Externe pentru „contribuţie de excepţie la activitatea diplomatică a României” (2002).

Autor, co-autor şi editor/coordonator a peste 55 volume şi 170 studii şi articole publicate în România şi alte 10 ţări; articole în presa centrală şi locală din România, contribuţii la radio şi TV. Premiul „Mihail Kogălniceanu” pentru Istorie al Academiei Române (1994); Marele Premiu al „Revistei Române de Istorie Militară” (1992, 1994, 1996), Premiul „N. Iorga” (1998) al „Revistei Române de Istorie Militară”, Premiul „Dimitrie Onciul” (1999), Premiul special (2002), Premiul

proză

K 1/2018

13

Horea PORUMB

Mergem la țară Motto Adevărata libertate i se păreau numai minutele pe care le putea smulge... să poată fugi...

Trebuie să rămân singur, ca să știu ce vreau...

Mă sufoc acum, asta știu...

Mircea Eliade, Întoarcerea din rai

1.

Cornelia își făcea de lucru, când prin casă, când în curte.

Era duminică și singura zi a săptămânii când se putea desprinde de slujbă. În ogradă erau răspândite „artistic” o sumedenie de obiecte etnografice – meliță, furci de tors, roți, ciubere, juguri,inclusiv un car încărcat cu ghivece de flori, și-apoi o mulțime de pitici de porțelan – plus, tam-nesam, o fântână arteziană miniaturală, cu o reproducere a lui Venus din Milo. „Colecția” aparținea lui Marcu, polițistul, soțul Corneliei.

Femeia, la vreo 40 de ani, plutea ca un fluture și părea mlădioasă, în ciuda faptului că era supraponderală. Înaltă de statură, avea părul negru, scurt și buclat,iar obrazu-i dolofan, cu gropițe și îmbujorat, radia mulțumire.

De pe terasa casei de alături, Maria Borșan o privea cu îngăduință: „Are grația hipopotamului” își zise, gândindu-se la un film de animație de-al lui Walt Disney, pe care l-am vizionat și noi cu ani în urmă. De altfel nici ea nu excela prin suplețe, ba s-ar putea spune că surplusurile i se cam revărsau fără urmă de rafinament.

Cornelia și Marcu ocupau „Casa Jandarmului”. Așa era cunoscută de secole, iar în regimul trecut abia că i se schimbase numele,devenind

„a milițianului” – tradiția în satul acesta săsesc fusese ca fiecare funcție publică să-și aibă lăcașul său, oferit de comunitate. Erau vecini cu biserica nemțească, o clădire văruită ce părea să se răstoarne sub greutatea zidurilor sale, datând de-aproape un mileniu, chit că deasupra porții era marcat anul 1521 – care o fi fost mai degrabă data ultimei renovări. Biserica era împrejmuită cu ziduri de cetate, iar pe partea din interiorul zidurilor, pe două niveluri, erau construite hambare, unde în vreme de restriște sașii își adăpostiseră recoltele – fiecare gospodărie avusese hambarul ei. Interiorul bisericii era de un galben luminos.

Un bufet de orgă îți lua privirea, din lemn de brad, vopsit în albastru și brun, cu decorații în stil baroc, aurite. Podeaua, deși uzată ca și cum ar fi rămas aceeași de la origine, strălucea de curată.

Bibliile erau rânduite dinaintea stranelor, dar nu mai venea aici nici un neamț să se roage, căci sașii erau cu toții „plecați”, doar poate vreun turist.

Biserica, precum și un număr de case abandonate de săteni, erau întreținute de unul „de-ai lor”, rămas de veghe. („Ultimul” nu plecase încă, să fie nevoit „să stingă lumina”). Iată, totuși, că de câtva timp, satul se umplea iar, cu oameni „școliți”, veniți „de la oraș”.

Marcu era un bărbat frumos, înalt și falnic, tocmai pe măsura Corneliei. De origine modestă, făcuse mai întâi școala de jandarmi,unde-i fu apreciat fizicul impunător și vorba molcomă, ca să nu zicem nimic de gândirea-i lentă, de ardelean. Cornelia, în schimb,a fost, de copilă, ageră la minte și dornică de învățătură. Poate tocmai de aceea intrase în conflict cu părinții, care nu i-au înțeles strădania de a se ridica – mai cu seamă că,

14

proză

după prima facultate, ar fi putut câștiga o pâine bună muncind ca economistă. Dar Cornelia s-a înscris și la o a doua, irelevantă, în fond, doar cu scopul de a-și prelungi studiile, în speranța că-și va găsi un soț pe măsura taliei sale, ceea ce s-a și întâmplat. Atâta doar că soțul nu avea studii superioare. A fost nevoită să-l înscrie la drept și, ca și cum ar fi fost ea însăși studentă, să învețe alături de el, spre a-l ajuta.

La început, mulțumită diplomei, Marcu a primit o funcție de răspundere, căreia i-a făcut cu greu față. Așa se justifică faptul că „a optat” să fie „șef de post” în această comună ciudată, care nu era nici sat, nici oraș, împlinindu-și, concomitent, și visul (doar al lui) de-a avea o gospodărie țărănească. Cornelia continua să facă naveta la oraș, unde câștiga într-o lună, în calitate de expert contabil, tot atâta cât Marcu realiza într-un an. Îl avertizase: „Fac totul pentru tine, dar la prima abatere te părăsesc!” Inutilă amenințare. Se iubeau „ca porumbeii”, dar copii încă nu aveau.

Lângă „Casa Jandarmului” se află „Casa Schulerului”, adică a directorului Școlii. Aici s-a instalat după pensionare Vasile Borșan,activistul, cu nevasta, Maria. Casa, pe două etaje, avea numeroase încăperi, partea de sus se prelungea cu o terasă, lucru rar prin acele locuri, iar subsolul era constituit dintr-o suită de beciuri cu bolți,impresionante. În spatele casei era o grădină cu pomi, iar în continuare, teren agricol. De sus, de pe terasă, vedeai ulița mare, care se pierdea în verdeața unui dâmb ce se profila pe șirul de munți înzăpeziți și mereu înveșmântați în negură. Uimea prin lărgimea ei – partea carosabilă, din piatră bătătorită, era mărginită de încă o dată atâta spațiu de o parte și alta, unde creștea iarbă, tunsă cuminte, iar dincolo de rigole se înșiruiau gospodăriile oamenilor. Aveau case acoperite cu țigle plate, din lut ars sau de ardezie, cu două ferestre la stradă, plus cele de la beci și de la pod, cu peretele drept,care se continua cu zidul cu poartă înaltă, ce nu lăsau să se vadă nimic înăuntru. Pe drum, doar rareori se vedea câte un trecător.

Ar fi putut să fie amândoi profesori de istorie, căci asta studiaseră, însă doar Maria practicase meseria de dascăl. Pe cât de distinsă și sfătoasă fusese Maria Borșan la vremea când profesa, pe atât de șleampătă apărea ea acum, purtând ace-

1/2018

K

leași haine care-au fost elegante cândva. De altfel, devenise tăcută. Vorbea numai Vasile. Purta și el același costum de activist de altă dată, iar în rest era greu să-l descrii. Pentru cine a trăit acele timpuri, e suficient să spui că se vedea pe el că fusese unul din „cei cu mapa”.

Pentru tineret, orice referire la vremurile apuse este, oricum, inutilă. În fostul regim, Vasile trecuse drept unul „cu origine sănătoasă”. Reușise s-o ascundă pe cea adevărată. Când se născuse, mai aveau în casă argați și două servitoare! Au avut sfeșnice și obiecte din argint, pe care taică-său le dusese la topit, fiind compromițătoare, și a comandat din ele o tavă, pe care o țineau ascunsă sub teancul de așternuturi. Mai bine ar fi păstrat-o la vedere, căci a fost furată fără ca ei să bage de seamă! Cert este că, la absolvirea facultății, i s-a propus să facă „aspirantura” la Saratov, la ruși,urmând să obțină apoi un post de asistent universitar. Ei bine, nu!

Decât aspirant și apoi „codaș” în cine-știe ce catedră, a cerut să fie trimis la Școala de cadre, de unde a ieșit activist de partid. În această calitate a putut profita de regim, simțindu-se pretutindeni „fruntaș”. Acum, la pensie, s-au retras aici. Soția urma să facă un minimum de gospodărie, iar pe „moșie” s-au gândit că vor pune pe alții s-o lucreze.

Venise toamna, adăpostiseră prima lor recoltă, iar acum erau în vizită de curtoazie la polițistul vecin. S-a scos țuică, vin, s-a aprins focul pentru grătare, iar femeile s-au retras să pregătească antreuri. Era o vreme caldă și dinspre munte vânticelul aducea un aer înmiresmat.

– Să-mi fie frică de hoți? Nici vorbă. Cei care m-ar putea fura ar fi țiganii, dar i-am cumințit – se lăudă Marcu. (Avea fruntea înaltă, părul tuns scurt, americănește, iar când vorbea, privea în depărtare, ca un marinar care se gândește la țărmul îndepărtat; sau poate că, pur și simplu, evita privirea celuilalt). Sașii i-au instalat pe țigani separat de ei, în capul satului, pe vremea tătarilor, să fie ei primii vizați în caz de invazie. Acolo-s și acum. Să știi că i-am studiat. Sunt gălăgioși, gata de ceartă, capabili să-ți bage cuțitul pe la spate, dar în realitate sunt fricoși, iar pe deasupra, superstițioși. Pe asta m-am bazat.

Angajase pe cineva să umble noaptea în ci-

proză

K 1/2018

mitir, să facă hărmălaie scoțând urlete și să împrăștie boabe de grâu. Ziua, au venit să cerceteze.

Boabele de grâu dintre morminte au fost dovada că trecuse necuratul. De atunci nu mai îndrăzneau să iasă noaptea din casele lor. Se fereau chiar și ziua să mai calce prin zonă – ori Marcu se învecina cu biserica și cimitirul.

Asta nu însemna că peste zi erau ca sfinții.

Românii se întorceau de la lucru cât încă era lumină. Țiganii ieșeau „la câmp” tocmai pe înserat. Îi vedea revenind cu căruțele lor cu roți de cauciuc, încărcate, chipurile, cu fân, sau lemne.

Dar dacă ar fi căutat dedesubt, ar fi găsit fructe și legume, de furat.

– Ziua eu nu-mi fac de lucru cu ei, iar noaptea se tem, și mă lasă în pace!

– Eu reușesc să-mi asigur existența prin ceea ce produc, am grădina mea de pomi, am teren pe care seamăn – i se destăinui Vasile.

Că „semăna” era un fel de-a spune, căci plătea pe cineva s-o facă, chit că trebuia să stea în spatele lui, dacă vroia să nu-l înșele,ba mai trebuia să-l și hrănească. Era greu să găsești săteni dispuși să muncească, de altfel majoritatea tinerilor s-au volatilizat la oraș. În plus de hrană, acum ei cereau nu numai băutură, dar și cafea! Necazul era că tot ei – sau poate alții? – reveneau noaptea în grădină să-l fure.

– Da, vecine, la asta s-a ajuns! – încheie Marcu: în vremea de azi, „domnul” produce, iar țăranul fură de la domni!

2.

O vreme cele două familii au fost de nedespărțit. Apoi, după multe încercări, Cornelia a rămas gravidă, dar a pierdut sarcina. Relațiile cu vecinii Borșan s-au răcit. Marcu a început să prefere compania sătenilor – devenise o rutină să fie invitați la nunți și la toate petrecerile, unde erau mereu puși în capul mesei. A urmat și la Cornelia o degradare vizibilă. Dacă până atunci impresionau amândoi prin limbajul ales, „domnesc”, deprins la facultăți, acum adoptaseră, sau poate că reveniseră la graiul țărănesc neaoș de oameni „de la sapă”. Cornelia a renunțat la munca de la oraș și s-a făcut „mediator”. Noua meserie îi îngăduia

15

să lucreze de-acasă, să stea pe-acasă, chiar să nu facă nimic. Raporturi cu vecinii nu mai întrețineau.

Nu-i greșeală, am zis „cu vecinii”, la plural, căci între timp mai apăruse unul. E vorba de Niculiță, radiologul.

Niculiță s-a născut șchiop dintr-o eroare de forceps la naștere. După ce-a terminat ingineria, taică-său l-a luat deoparte și i-a zis: „Tu nu ești făcut să-ți petreci ziua pe șantiere. Ești încă tânăr,mai fă o facultate, una ca lumea, fă medicina, care să fie valabilă și în altă țară.” Cu alte cuvinte, i-a sugerat să plece, iar băiatul l-a ascultat.

A ajuns radiolog la o clinică privată, la nemți. Îi mersese faima cât era de competent. Devenise „brand”-ul clinicii – până-n ziua când n-a mai putut lucra. Sindromul se numește „burnt out” – „consumat până la epuizare”, și necesită câteva luni bune de deconectare.

A cutreierat ținuturile săsești în vara în care „recupera” și așa se face că a identificat satul de față. S-a reîntors însă la lucru în Germania, unde mai avea grijă de maică-sa, bătrână. De fete nu trebuia să se ocupe, erau deja fiecare la casele lor.

Tocmai legat de una dintre fete, a avut de înfruntat o pățanie pe care n-o povestea decât celor apropriați. Fata urma să se mărite la New York și tocmai se pregăteau de plecare într-acolo, când pe mama lui Niculiță a lovit-o damblaua. Orice medic știe ce înseamnă atunci când monitorul scoate un piuit prelung și când encefalograma devine plată! Stăteau năuciți în jurul mamei decedate, el,soția și a doua fiică, sfătuindu-se: „O anunțăm pe soră-ta că, din cauza doliului, nu o să putem veni la nuntă”. Atunci s-a petrecut minunea: „moarta”, care se pare că i-a auzit totuși vorbind, s-a ridicat în capul oaselor, și-a potrivit vocea și le-a spus că nu vroia ca evenimentul să fie ratat din cauza ei! După care a mai dus-o pe picioarele ei câteva luni, până a murit de-o gripă banală.

Niculiță, care între timp divorțase, nu și-a mai regăsit forța de muncă de odinioară și a fost nevoit să se pensioneze. S-a retras în țara de baștină și s-a instalat definitiv în satul săsesc, ochit cu un an în urmă. Îmbrăca o cămașa flaușată indiferent dacă purta pulover sau veston. Tunsura scurtă nu lăsa

16

proză

să i se vadă chelia respectabilă,iar barba o avea mereu „netunsă de o săptămână”. Două cute adânci, sub ochi, și una profundă, verticală, între sprâncene, îi marcau obrazul.

Acum se afla el în vizită de curtoazie la familia Borșan.

Vasile îi povesti lui Niculiță istoria „domolirii” țiganilor, pre-luată de la Marcu, apoi se lamentă de lipsa brațelor de muncă și dispariția tinerilor din sat. În cele din urmă, citind de pe chipul lui Niculiță că se afla înaintea unuia de la care putea „învăța”, renunță să mai vorbească despre sine și-l provocă: – Hai să-i lăsăm pe tinerii noștri în pace, mai bine povestește-mi despre tinerii de-acolo!

– În Occident e o pană de „transmisie” între generații – începu Niculiță încruntat. În viziunea radiologului, Secolul 20 pornise plin de speranțe, se anticipase un progres industrial, științific, tehnologic... și când colo a fost secolul cu cel mai mare număr de conflicte și de morți. Familiile celor căzuți în Germania și Franța nu știu nici astăzi pentru ce au luptat bunicii lor în Primul Război Mondial. Victimele holocaustului, evreii, țiganii, cei care au scăpat, nu vorbesc nici ei, căci infernul prin care au trecut e de nepovestit. Dar nici tartorii nu vorbesc despre ceea ce-a fost. „Viitorul luminos al omenirii” se prăbușise și el odată cu Zidul Berlinului. Părinții n-aveau cum să mai transmită ceva odraslelor lor, de vreme ce se lăsaseră îndoctrinați ei înșiși. În fine, mai era ceea ce Niculiță numea „diaspora”, reprezentând populații întregi, strămutate, sau constituite din emigranți, care au abandonat în parte, sau complet,propria lor cultură, identitate, memorie.

– Copiii Occidentului cresc anapoda, fără istorie, fără rădăcini, se atașează unor idei simpliste, de altfel generația care ne urmează e rămasă la nivelul de inteligență al unor copii neglijați – încheie acesta.

– Vecinul Marcu ține morțiș să înfieze un copil, iar nevastă-sa,nu prea se învoiește – schimbă vorba Vasile.

– Ce-ar fi să-i „convocăm” sub un pretext oarecare, să-i auzim ce gândesc?

N-a fost nevoie de convocare, pentru că pre-

1/2018

K

textul l-a furnizat însăși Cornelia. Organizase o reuniune pe motive de ecologie. Era o găselniță fără importanță, căci, oricum, până la a primi bani de la Uniunea Europeană pentru o simplă gargară ar fi fost o cale lungă. Trebuia să fii naiv să te-nhami la așa o treabă. Niculiță puse punctul pe i: – Toți ăștia cu ecologia ar face mai bine să se preocupe de ei înșiși, de trăinicia familiilor lor!

Maria Borșan voi și ea să întărească ideea, intervenind cu ton profesoral: – Un tandem care nu funcționează se repară greu. Partenerii,purtați de ritmul zilei de muncă, nu au răbdare să facă efortul necesar înțelegerii.

Așa se explică numeroasele divorțuri.

– Și-apoi, pe copii n-ai avea dreptul să-i lași să crească de capul lor! completă Vasile, vădind o surprinzătoare preocupare de pedagog. Nici chiar atunci când au devenit adulți nu trebuie lăsați să se înstrăineze de părinți.

– Eu m-am obișnuit să-mi sun fetele în fiecare dimineață, pe fiecare în parte – intră în discuție Niculiță, de parcă erau înțeleși să fie pe-o vorbă.

Era de părere că discuțiile în contradictoriu te ajută să te înalți. Le spunea fetelor în glumă că verifica dacă „și-au făcut lecțiile”. În realitate, le provoca la o controversă. Anume alegea un subiect antagonic, să le fac să iasă din rutină, ca săși revizuiască reperele.

– Comunicarea cu părinții este esențială bunei dezvoltări a copiilor!, fu de acord și Marcu.

Dar câți o mai fac?

– Trebuie să știi să dai copilului cheia și să-i imprimi o exigență. Evident că orfanul are și mai mult nevoie de reperele părintelui adoptiv – conchise cu subînțeles Maria, privind spre polițist și nevasta acestuia, făcând aluzie în mod delicat la subiectul „jenant”.

Sa-i dai copilului cheia și să-i imprimi exigența... Cornelia încuviință gândită, printr-o mișcare lentă a capului. Și se hotărî că, dacă ar fi să devină „părinte”, ar trebui să înceapă prin a curma delăsarea căreia îi căzuse pradă până atunci.

Discuția a însemnat pentru Cornelia și Marcu începutul unui alt fel de viață.

proză

K 1/2018 3.

După Marea Unire, mica burghezie românească a început să se instaleze pe o colină a Clujului, în căsuțe în stil brâncovenesc,într-un cartier elegant, care purta numele lui Andrei Mureșanu.

Puțin înainte de 1939, una din legațiile străine din Cluj a construit un imobil în acest cartier, abandonat curând, din cauza apropierii Războiului.

Imobilul a fost cumpărat de bunicul Anei. Aici s-a născut tatăl Anei, un chimist inventator – se crede că el ar fi descoperit nylon-ul – iar după ce s-a întors de la Război, a avut doi copii, un băiat și o fată. Nu s-au putut bucura prea mult timp de atmosfera caldă a locuinței, căci le-a fost luată de comuniști,împreună cu toate bunurile pe care le dețineau. Tatăl și bunicul au fost trimiși în lagăr, iar mama, fostă casnică, acum singură cu copiii, s-a regăsit pe drumuri. Au îndurat foamete și privațiuni. Copiii aveau picioarele învelite în foi de celofan, în pantofii care își pierduseră pingelele. Iarna, aveau un singur rând de bocanci,pe care îi purtau cu schimbul. După ce l-au slobozit din închisori,tatăl s-a apucat de pictură și a reușit să supraviețuiască din ceea ce vindea. A insistat, însă, ca ambii copii să studieze medicina, să aibă o meserie sigură oricând: „Chiar și comuniștii se îmbolnăvesc”, spunea el. Ana a acceptat această meserie, pe care o ura visceral,dar și-a îndeplinit sarcinile în mod conștiincios, considerând că era datoare cu acest sacrificiu. Într-un stagiu l-a cunoscut pe Răzvan.

Răzvan n-a avut nici el un început ușor. Familia lui a trăit calvarul izolării și umilinței deoarece, imediat după Război, tatăl a fost închis pentru că a ținut legătura cu reprezentanții americani ai Comisiei Aliate de Control, insistând asupra recunoașterii apartenenței Ardealului de Nord la România și demascând „conducerea” de la Cluj, formată în cea mai mare parte din elemente maghiare, care în timpul Dictatului colaboraseră cu guvernul nazist al Ungariei, dar care s-au înscris „peste noapte” în partidul comunist. Făcut la bătrânețe, crescut în tăcerea apăsătoare a amintirilor ce nu se spun, Răzvan a practicat stomatologia, mergând de fiecare dată acolo unde era trimis.

Așa a cunoscut-o pe Ana, cu care s-a căsătorit.

După moartea tatălui Anei, au revendicat casa de la Cluj și,după zece ani de proces, au recupe-

17

rat-o. Dacă exteriorul părea încă somptuos în ciuda tencuielii (originale!) care se desprindea pe alocuri, interiorul, în schimb, abandonat de foștii chiriași, era pestilențial. Au stat și au chibzuit, iar în cele din urmă au hotărât s-o vândă. S-au ales cu banii necesari instalării „la țară”. Așa au ajuns să fie vecini cu ceilalți „transfugi” în satul săsesc. Spre deosebire de aceștia, Răzvan și Ana n-aveau nici o veleitate de a fi „țărani”. Nu s-a mai văzut medic care să ducă lipsă de hrană! Nici lipsă de prieteni – chit că la medici nu se știe niciodată cât or fi ei de adevărați. Pentru ei, care continuau să lucreze la oraș, satul era doar un loc de dormit.

– Se spune că Dumnezeu a întrebat-o pe Eva: „Cum îți con-vine Adam ca soț?” La care ea răspunse: „Parcă am de ales?” Uite așa suntem și noi, „ostateci” la țară! glumi Răzvan.

Râseră cu toții. Era o amiază caldă de toamnă târzie și erau adăpostiți sub umbrela ce acoperea masa de grădină, din lemn de tec. Ana și Răzvan, instalați, nu întâmplător, în gospodăria pe care localnicii o numeau „Casa Apoticarului”, se „cinsteau” împreună cu ceilalți „intelectuali” transfugi: Cornelia cu Marcu,Vasile cu Maria și Niculiță, singur. Subiectele curente fuseseră deja abordate.

Discuția se voia mai elevată.

– Se mai zice că Uniunea Europeană ar fi moartă! sugeră unul.

– Poporul nu-și dă încă seama de asta – zise altul.

– Civilizația noastră, în schimb, va mai trăi, dar nu prin voința conducătorilor noștri, care n-au nici curaj, nici viziune, nici capacitate de compromis.

– Proximitatea într-un spațiu vital restrâns presupune cunoaștere, dar nu rivalitate și, categoric, nu comunitarism.

– Proximitatea merge mână-n mână cu nevoia de distanță. Alteritate, înțeleg; dar nu mă călca pe picioare! Lasă-mă să suflu, dă-mi posibilitatea să te descopăr!...

4.

Mai trecuse o iarnă, apoi o primăvară. Era epoca recoltării primilor căpșuni de grădină.

Conversația se petrecea în casa de peste drum, încă o fostă gospodărie, în care s-au instalat locatari de la oraș. Parcă ar fi fost continuarea discu-

18

proză

ției întrerupte în toamnă. Cel care vorbește acum este un nou personaj. Îl cheamă Dinu, iar persoana de alături e Laura, soția lui. Odată cu ei a mai apărut un subiect de dezbatere, care să-i scoată pe oameni din lâncezeală.

– Spiritualitatea am trăit-o și astăzi, în timp ce dădeam cu sapa. Pentru unul ca mine, „spiritualitate” înseamnă să ajung să nu gândesc.

N-o spunea în bășcălie. Dinu era convins că yoghinilor care reușeau să depășească servitutea mentalului li se deschidea viziunea cerului.

N-avea astfel de veleități, dar, atunci când ajungea să nu gândească, simțea cum îi creștea ceva în suflet care-i făcea bine.

– Pentru trăirea „spirituală” abandonezi rațiunea? vru să știe, meticulos, Niculiță.

– Da și nu. Îi propuse să-și imagineze că ar cânta la pian: degeaba era „inspirat”, dacă nu stăpânea un minimum de tehnică, care-i rațională. La fel, trăirea, oricât de irațională ar fi fost, nu era „înregistrată” dacă n-o trecea și prin filtrul rațiunii.

– În plus de asta, ești dator să te și îndoiești.

Certitudinile sunt moartea spiritului – conchise Dinu.

– Cum o să suportați aici izolarea de lume?

Cel care întrebase era Vasile.

– Izolare? Poți să te simți străin și-n propria-ți casă, ba chiar și în propriul tău corp – răspunse Laura cu iz provocator.

Necazul era că toți erau produși ai vechilor școli staliniste, care fabricau atei. Ateismul e mai dogmatic decât orice religie.

– După voi, spiritualitatea fără Dumnezeu ar fi posibilă? Întrebarea era pusă de către Cornelia.

– Așa și-așa.

Dinu continua să fie echivoc. Din capul locului recunoștea că numele lui Dumnezeu era tradus de fiecare individ printr-o imagine atât de intimă, atât de subiectivă, încât n-ar avea cum s-o facă publică. După părerea sa, spiritualitatea n-avea a face, de fapt,cu Dumnezeu, ci cu dorința fiecăruia de „umanizare”.

– Cain l-a ucis pe Abel ca un refuz al alterității: era un om „în plus” – îi veni în sprijin Răzvan cu o idee. Istoria umanității a început odată cu acceptarea aproapelui.

1/2018

K

– În vremea Vechiului Testament oamenii credeau că o Lege morală, de origine transcendentă, ar fi purtată în adâncul fiecăruia dintre noi, precum o luminiță – interveni Ana, medicul-fără-voie. O dată cu Isus ne-am supus Legii iubirii. Apoi a fost „modern” să ne supunem Legii rațiunii, iar acum, chipurile, suntem sub ampriza Legii libertății. În realitate suntem atât de „liberi” încât suntem înstrăinați, izolați și incapabili de a înțelege singularitatea fiecărui individ.

– „Lonelyness, structurlessness, meaningless” – singurătate, împrăștiere, lipsă de repere, spunea Alvin Toffler, cel cu „Șocul viitorului”, contribui timid Marcu.

– Dumnezeu e în noi, dar mai bine să nu-l numim astfel. Ziceți mai bine „transcendența”, „divinul”, sau, mai cu seamă,„exigența”, dorința de înălțare.

Cel care tocmai vorbise de înălțare era Dinu, „nou venit” în această comunitate sătească de orășeni pripășiți. Era relativ tânăr,cam de vârsta lui Marcu și a Corneliei. Făcuse și el două facultăți, mai întâi filosofia – dar la ce-i putea servi?

– apoi facultatea de educație fizică, mai conformă cu pasiunea sa pentru mișcare. Mergea și acum, aproape zilnic, la oraș, să-și țină lecțiile. În rest,lucra în grădină. Laura îl ajuta, spetindu-se. Era un bărbat viril, înalt (cât Marcu) și (mult mai) suplu, cu părul castaniu, lung și pieptănat spre spate. Se instalaseră pe aceeași uliță, în „Casa Burgermeisterului”. Era căsătorit cu acte în regulă, dar la a treia nevastă. Oare care i-or fi fost exigențele?, se întrebau vecinii.

Laura nu era nici prea scundă, nici prea urâtă, nici prea proastă, ci exact atâta cât să fie agreată de societate, mai ales că erau amândoi extravertiți, veseli și naturali.

Soneria telefonului zbârnâi strident. Laura se precipită să răspundă. Suna fiica ei din căsătoria precedentă. Schimbară câteva replici monosilabice, apoi ceilalți o auziră răspunzând: – E culcată alături.

Musafirii o urmăriră îndreptându-și privirea spre un pisoi cenușiu, vărgat, cu chipul expresiv, care stătea covrig pe unul din scaune. L-au adus de la oraș, aici, la țară, unde era activ, nu mai era un simplu decor. Fiica dorea s-o „audă”pe pisică.

proză

K 1/2018

Laura întinse telefonul. Mâța se ridică pe labele din față, se aplecă într-o parte precum leul de la Metro Goldwyn Mayer, se postă la o distanță convenabilă și se exprimă cu elocință nebănuită: „Miau! Mioooo. Miaaoo. Mrrrr. Mhiau”, apoi se apropie de receptor de parcă ar fi vrut să-l apuce cu colții, dar renunță și se culcă la loc, întorcându-se la misterele sale. Asistența era siderată.

– Lumea asta-i minunată – spuse Dinu. Cea mai mare minune e însăși viața! Dar alături de ea ne sunt presărate și minuni mai mici. Iată, am asistat la una dintre ele! *

* * Ce poveste mai e și asta? E și ea o poveste. Românii nu sunt așa! Unii sunt! Nu așa sunt românii adevărați! Poate vrei să spui „oamenii adevărați”?... N-or fi ei tocmai „adevărați”, dar poate că … cine-știe...

5.

A trecut o toamnă uscată, nici nopți cu brumă nu prea au fost, iar acum anul intrase în iarnă. Deseori era înnorat și rece, zăpada încă nu apăruse.

Vântul rostogolea ghemotoace de mărăcini, paie și scaieți. De la poarta casei lui Niculiță putea fi văzut ieșind în grabă un individ fără pantaloni, care o lua pe uliță în sus, lipindu-se de uluci.

Era Dinu!

Ce se întâmplase?

Niculiță avea un câine tânăr, Coca, o cățea drăgăstoasă și pasionată (cățeaua mai avea o soră geamănă, la Făgăraș, pe nume Cola!). Obiectul ei fetiș era o pânză de jeans pe care o răsucea și mototolea cu furie ori de câte ori stăpânul ieșea s-o ațâțe la joacă. Când Dinu intrase pe poartă, Niculiță se afla în spatele grădinii, ocupat să-i arate lui Borșan „ferma” de păsări, așa că nu-i ieșise nimeni înainte. L-a întâmpinat însă Coca, care recunoscuse în pantalonii de jeans ai vizitatorului jucăria preferată. S-a lansat cu atâta stăruință asupra lui, încât Dinu a fost nevoit să abandoneze partida: și-a desfăcut centura și a lăsat pantalonii în colții animalului.

– Puii de găină i-am adus de la Brașov când

19

erau abia ieșiți din găoace. I-am adăpostit în casă o vreme. De aceea sunt blânzi și mănâncă din palmă. Au ieșit câțiva cocoșei drăgălași și am deja găini ouătoare – explica Niculiță lui Borșan.

Rația de proteine îi era, așadar asigurată și putea da și la vecini Avea prea mulți cocoși, care-i nenoroceau găinile. Îi făcu o ofertă: – Vrei să-ți dau să tai vreunul? În gospodăria de peste drum, Răzvan și Ana își găsiseră și ei o ocupație și un motiv să stea mai mult pe acasă: creșteau iepuri – pentru blană, pentru carne – aveau și ei ce dărui prietenilor.

Cornelia și Marcu adoptaseră o copilă dintr-o familie săracă. Era măricică atunci când au luat-o de la părinți și era probabil ca totul să nu fie decât un schimb interesat. Își investeau în ea banii, timpul, energia. Au întâmpinat-o cu o surpriză: un puișor de rățușcă, mic cât o nucă, înota măcăind delicat… într-un pahar cu apă! I-au dat numele Machi. După ce-a mai crescut, umbla pe masă dintr-o farfurie în alta, ciugulind de la fiecare mesean ceea ce-i convenea. Fetița o purta pe umăr.

Culmea e că, atunci când au mers la gârlă, rățușca s-a temut de apă.

Rața crescuse și-și avea personalitatea ei. La fel și copila. Părinții adoptivi erau preocupați de un lucru: fetița nu se desprinsese de fosta ei familie și comunica cu ea pe ascuns. Poate că n-au nimerit-o așa cum speraseră… Au investit probabil în himere… Nu te poți împotrivi la ceea ce ți-e scris…

Primul pas serios l-au făcut Dinu și Laura. În ograda pe care o „moșteniseră” odată cu casa se găsea o sanie. Dinu a dus-o la țigani ca s-o repare.

A stat „la șatră” printre ei, ca să fie sigur că lucrul era bine făcut. Meșterul s-a dovedit priceput. A negociat cu el închirierea unui cal. Puradeii s-au întors acasă seara și au arătat ceea ce au realizat peste zi: cei care nu au furat nimic, sau n-au obținut un ban din cerșit, nu primeau de mâncare.

– Chiar trebuie să cerșiți?

– Nu, dar la noi e un principiu de viață!

La început Dinu a adus de la oraș amatori de plimbare cu sania. Petreceau duminica la ei, preparau vin fiert, apoi dădeau ture prin zăpadă.

Acesta a fost preludiul. Cea care i-a „motorizat” în continuare a fost Cornelia: – Oameni buni, nu vă dați seama că trăim ca

20

proză

niște sinistrați?

– Viața „patriarhală” este incompatibilă cu cei care au crescut la oraș – completă altul. S-au produs apoi schimbări de atitudine majore. Orășenii noștri s-au convertit la „agroturism”.

Dinu și Laura organizau explorări ale împrejurimilor cu căruța. Niculiță propunea excursii mai lungi, spre munte, cu jeep-ul. Doctorii au amenajat, la început, un țarc cu ponei. Mai târziu, asociindu-se cu vecinii, au dus niște cai mai sus,„la munte”, unde au improvizat o baracă – „baza avansată”. Vizitatorii erau transportați acolo cu mașina de teren. Vasile și Maria au transformat Casa Schulerului în pensiune. Acum,antrepriza sătească multifamilială conta pe o mulțime de an-gajați localnici.

Marcu a instalat o coardă de la vânătorii de munte, cu care temerarii se puteau lansa „în zbor”, deasupra arborilor, peste cimitir.

A adus luntrii și o barcă de cauciuc să facă rafting pe pârâul molcom, numai bun să nu le sperie pe mămicile cu copii.

Ana a insistat să deschidă în imobilul din față o casă de bătrâni cu asistență medicală. Acum nu mai trebuia sa facă naveta: urgențele le trata chiar dânsa, iar pentru cazuri grave chemau SMURDul. „Pensionarii” casei au cerut să vadă și chipuri tinere. Așa se face că noii intelectuali ai satului au

1/2018

K

reușit să convingă autoritățile să redeschidă școala locală. Tineri și bătrâni mergeau cu autobuzul la operă, teatru, concert, sau, pur și simplu, să se plimbe la Cluj,Sibiu, Târgu Mureș, Brașov.

Se mutase orașul la țară și țara la oraș.

Prinseseră gust și ceilalți săteni, a fost nevoie de două autobuze… * ** Pavel își îmbrățișă trupul cu brațele încrucișate, apucându-și umerii cu palmele. Își lipi fruntea de fereastră și privi în vidul nopții. Luna împrăștia o lumină ireală. Era gigantică, părea o roată de car pusă să niveleze orizontul acesta străin. Trecuse Crăciunul. Unde-s foștii prieteni?... familia?... Nuși amintea să fi băut mult. De ce avusese atunci un somn atât de năclăit? Își întoarse capul spre patul răvășit, unde umbra i se proiecta de-a curmezișul: „Oare cât am visat?”

Cluj, 8 noiembrie, Paris, 15 decembrie și Kingsland, Texas, 26 decembrie 2011

Horea PORUMB-Membru al Uniunii Scriitorilor din România din septembrie 2011. M-am născut într-o familie de dascăli: tata, profesor de drept, mama, profesoară de chimie. Bunicul dinspre tată, dascăl, iar străbunicul, preot (şi memorandist). Bunicul dinspre mamă, dascăl, iar străbunicii, feţe bisericeşti.

Am terminat Liceul „Emil Racoviţă” din Cluj în anul 1969, după care am intrat la Facultatea de Fizică din Cluj, de unde m-am prezentat la un concurs pentru o bursă de studii în străinătate.

Am absolvit Facultatea de biofizică de la King’s College (Universitatea din Londra) cu calificativul maxim (Sambrooke Exhibition Award), iar în 1976 am obţinut diploma de doctor în biofizică la Universitatea din Keele, Anglia. Ca student, pe vremea când se obişnuia să se facă turism cu rucsacul pe spate şi cu autostopul, am vizitat mai întâi majoritatea ţărilor europene şi mediteraneene, iar apoi am făcut înconjurul lumii, care a durat ... 81 de zile, ca şi în romanul lui Jules Verne.

Am predat biofizica, timp de 13 ani, la Universitatea de medicină şi farmacie din Cluj, după care mi-am continuat cariera didactică şi ştiinţifică în Franţa, la Universitatea Paris 13 şi respectiv la Institutul „Gustave Roussy” din Villejuif.

K 1/2018

proză

21

Bogdan CREȚU

Despre „libertatea” noastră Am auzit de foarte puține ori, în copilăria

mea dinainte de 1990, cuvântul „libertate”. Șocul „libertății” l-am resimțit și eu, deși la începutul adolescenței, în timpul „revoluției” transmisă în direct la TVR Liberă, când epitetul „liber” a început să devină o etichetă obligatorie, bună de lipit pe orice. Cred că singurul moment în care termenul a avut o substață reală, atât de reală, că s-a plătit cu sânge, a fost în zilele lui decembrie 1989.

Atunci au murit oameni nu pentru „libertate”, ci pentru libertate. Tinerii care s-au așezat în fața tancurilor, cei care și-au pus trupurile în piețele Timișoarei, ale Bucureștiului și ale altor orașe din țară pentru a scăpa de tiranie au crezut în libertate așa cum noi nu mai suntem educați și nici capabili să credem azi. Problema a fost că, imediat după ce jertfa lor a dărâmat regimul comunist (sau a constituit forța de care alții s-au slujit pentru a-l dărâma), libertatea câștigată a fost administrată de noua nomenclatură (urmașa directă a celei vechi). Și nu i-a fost greu acesteia să ne transforme pe aproape toți în masă de manevră, de vreme ce ieșeam din aproape jumătate de secol de opacitate și control al gândirii vii. Poporul român a simțit din plin un șoc al liberății, pentru care nu era pregătit și pe care a schimonosit-o, a coborât-o, de fapt, în derizoriu sau a privit vesel cum alții o vandalizează. Am fost învățați că elemente legionare adunate în Piața Universității ne amenință libertatea și că minerii ne-o apără plantând panseluțe și am crezut-o; am fost învățați că ungurii ne amenință libertatea și independența națională și am crezut-o; am fost învățați că Regele Mihai vrea să ne fure libertatea noastră câștigată cu sânge și am crezut-o. Așa au trecut ani

buni și ne-am mulțumit că putem să strigăm în gura mare ce ne trece prin cap, crezând că asta ne face liberi. Cultura libertății nu o avem, cred, nici acum. Suntem încă în perioada de acomodare, deși s-a creat o anumită spumă socială care a învățat să reacționeze la ceea ce i se pare că întrece măsura. Dar cred că este riscant să punem toate mișcările sociale din ultimii ani pe seama unei culturi a libertății.

Libertatea e o temă grea, o valoare esențială, la care mă gândesc de mult. Înaintea libertății tuturor, e vorba de libertatea fiecăruia. Și mereu mi se pare că ceva amenință libertatea mea. De câte ori a trebuit să iau o decizie importantă, de câte ori am fost pus în situația de a-mi asuma o responsabilitate (de la cele familiale la cele profesionale), de câte ori am avut impresia că am avut o mare reușită, că mă instalez într-o situație sigură, predictibilă, m-am întrebat, cu teamă, dacă nu cumva libertatea mea se face din ce în ce mai mică. De ce să mă mint?, uneori și asta s-a mai întâmplat. Dar nu m-am îngrijorat, pentru că libertatea e un sâmbure care încolțește atunci când e nevoie, în situațiile-cheie; totul e ca seva din el să nu se stingă. Libertatea devine o valoare prioritară (ca și identitatea națională, adaug, de care este intim legată) atunci când cineva ne-o amenință; altfel, nu e nevoie să facem caz de ea. Și în lume e bine când nu e nevoie să ne-o reafirmăm.

Pur și simplu mă gândesc adesea la ce mai înseamnă pentru noi, azi, libertatea. Pentru noi, vreau să zic, cei din generațiile care nu au apucat să trăiască prea mult sau poate deloc în timpul comunismului. Pentru generațiile așa-zicând „libere”. Mă gândesc la ce a mai rămas din ea, de

22

proză

pildă, când scriitori sunt dați afară din Uniunea Scriitorilor și confrații tac mâlc pentru că au indemnizație de merit sau spor de pensie din partea USR. Sunt ei liberi? Sau când sute de parlamentari votează în turmă ceea ce li se impune „de sus”, din „disciplină de partid” (ieri, ca și azi). Sau când toți închid ochii în fața micilor și repetatelor abuzuri de serviciu, înghițindu-și nemulțumirile din precauție, dar se simt răzbunați când iese public câte o anonimă. Sau, cel mai oripilant caz, când se fac că nu observă că cineva este îmbrâncit în fața metroului... Oamenii ăia care întorc capul când o femeie este ucisă, oamenii ăia sunt, ei, liberi? Și oare cum am reacționa noi dacă am fi în situația lor? Aveți curajul să vă puneți cu maximă luciditate această întrebare? Dar sunt numai câteva exemple, din zeci de altele posibile.

Există un avantaj meschin, pervers al „libertății ” în care ne scăldăm de aproape 30 de ani: a devenit banal sa îl înjuri pe șeful cel mare, pe șeful statului sau să critici „sistemul”; dacă o faci, vocea ta devine încă o dovadă a „libertății” garantate de „sistem” și este ignorată la un loc cu vocile altora. Principala sursă a imunității respectivului „sistem” constă tocmai în faptul că oricine e liber să critice puterea. Ferească Domnul să cârtești însă împotriva micului ștab, a celui care semnează pontajul, evaluarea, avansarea, referatul de necesitate, ordinul de deplasare, sporul de pensie, a celui care întocmește listele, a celui care împarte felii din tortul bugetar. A celui care comite răul asupra unui necunoscut. Atunci „libertatea” ta începe să-și arate marginile cu zimți.

Ce vreau să spun? Că schimbarea mare vine

1/2018

K

din schimbările mici. Că România nu se va schimba decât atunci când se va schimba mentalitatea celor mai mulți. Atunci când, de pildă, orori precum cea de la metroul bucureștean nu vor mai fi posibile; atunci când oamenii vor învăța să își apere valorile (și votul e o formă de exprimare a libertății!), să își asculte propria conștiință chiar în dauna micului interes – nu vor mai accepta nici să fie guvernați de indivizi ticăloși și idioți, ignari, lipsiți de scrupule.

Să mai spun? Eu cred că au existat unii oameni, nu mulți, dar au existat, mult mai liberi înainte de 1990 decât ne permitem sau ne interesează pe noi sa fim acum. Dau câteva exemple dintre scriitori, pentru că pe ei îi cunosc cel mai bine, pentru că unii dintre aceștia îmi sunt prieteni, pe alții îi admir: Paul Goma, Nicolae Breban, Dumitru Țepeneag, Virgil Tănase, Dorin Tudoran. Pe lângă ei, majoritatea covârșitoare a intelectualilor de azi sunt, chiar dacă nu mai au de înfruntat nici un risc serios, decât, cel mult, mici inconveniente sociale, perfect adaptați sau adaptabili. Dar moraliști!

Libertatea ne-o câștigăm de fiecare dată pe cont propriu, nu ne-o îngăduie nimeni, nu depinde de nimeni. Libertatea nu e socială și nici politică! Pentru libertatea ta lupți și atunci când nimeni nu ți-o amenință brutal (când pericolul este evident, ține de instinct sau de demnitate, poate și de educație, să te iriți), pentru că delăsarea și mai ales adaptarea sunt și ele amenințări. Și chiar foarte serioase, mai ales într-o istorie mediocră, cum este cea în care ne bălăcim noi de ani buni!

Bogdan CREȚU este critic și istoric literar și, din 2013, Director al Institutului de Filologie Română „A. Philippide”, Academia Română, Iași. A publicate peste 100 de studii în reviste academice și volume colective din țară și străinătate și peste 500 de articole, eseuri, cronici literare în numeroase reviste culturale. Pentru volumele sale, a primit numeroase premii, cum ar fi: Premiul Uniunii Scriitorilor din România, 2006; Premiul pentru debut al revistei „Convorbiri literare”, 2006; Premiul pentru critică al Revistei „Ateneu”, 2007; Premiul de excelenţă pentru critică literară, decernat de Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă Artă (Academia Română), 2009; Premiul de excelenţă acordat de Revista „Contemporanul. Ideea Europeană”, 2012; Premiul Academiei de Ştiinţe a Ucrainei”, 2012; Premiul pentru critică al revistei „Transilvania”, 2013; Premiul „Titu Maiorescu” al Academiei Române, 2013.

K 1/2018

proză

23

Claudiu KOMARTIN

Pastorala transilvană (fragment dintr-un roman în lucru)

Din loialitate mai mult decât din frică sau

slăbiciune, dintr-un devotament de neînțeles de la distanță decât poate ca masochism, altfel prostesc, strigător la cer pentru cei ce o cunoscuseră în tinerețe pe fata aceea veselă și săritoare, pentru rudele emigrate între timp în Debrecen sau Nyíregyháza sau pentru fostele colege din Toplița, care acum vorbeau despre ea la trecut, ca despre o victimă ce își acceptase soarta fără nici o împotrivire, rămăsese Ildikó în colivia unei căsnicii pline de umilințe și de abuzuri, din loialitate îl urmase pe Marcel când acesta decisese de unul singur că trebuie să lase în spate toate constrângerile traiului la oraș, nereușitele și iluziile sale spulberate, dar mai ales scandalul în urma căruia fusese obligat să demisioneze din învățământ după ce își bătuse cu sete un elev care-l înjurase în ungurește, iar ea îl urmase docilă, renunțând la absolut tot o dată cu mutarea în cătunul din Apuseni, cu toate că, o știa prea bine, asta însemna să se rupă de ultimele obișnuințe și legături ce i-ar mai fi putut oferi o fărâmă de libertate sau câte un mic răgaz de la brutalitatea nesățioasă a bărbatului ei.

O proastă și o lașă, o bányászlány1, căreia Marcel Silvășan îi zdrobise personalitatea – așa gândeau toți cunoscuții lor; femeile din familie și de la muncă, puținele prietene care îi rămăseseră alături, cu toată blocada psihologică instituită încă din primele săptămâni ale vieții alături de Marcel, o sfătuiseră cât se pricepeau și ele, încercaseră să o-nvețe, și asta nu ca o consolare, ci ca o strategie de diminuare a daunelor, de a te salva fără să dai bir cu fugiții, că până și femeile cele 1 ocnașă

mai oropsite în mariajele lor ajung cu timpul să dezvolte reacții și mecanisme de apărare în fața silniciilor pe care ele trebuie uneori să le îndure, fiindcă într-o căsnicie trebuie să lupți și să perseverezi, să te repliezi și să-nfrunți, să negociezi cu înțelepciune dificultățile ivite la tot pasul, pendulând între îngăduință și fermitate, să strângi din dinți atât cât e omenește posibil. Și totuși, oricât de greu de conceput într-o comunitate micuță și conservatoare ca aceea, divorțul rămânea o posibilitate de a scăpa atunci când pur și simplu nu mai era de răbdat. La asta însă ea nu se gândise niciodată, măcar că ceilalți, știind cât de tare se înrăise Marcel cu fiecare nou eșec (mai întâi ratarea ca atlet, apoi, după Revoluție, ca afacerist ce visase că se va-mbogăți peste noapte din comerțul cu tot felul de tinichele aduse din Germania și din Austria, în final până și ca profesor de educație fizică) și văzând limpede pe trupul răbdătoarei Ildikó ce urme îngrozitoare lasă cruzimea și frustrările acestuia, ar fi înțeles fără să o judece prea aspru dacă s-ar fi decis să îl părăsească.

Dar Ildikó alesese deja. Jöjjön, aminek jönni kell2. Împachetaseră puținul agonisit în primii ani de după căsătorie și se mutaseră, la scurtă vreme de la moartea mamei lui Marcel, în ținutul unde acesta copilărise.

Casa bătrânească era mai degrabă un bordei murdar și dărăpănat, dar asta nu o descurajase – munciseră pe brânci o vară întreagă să o scoată la lumină, reparaseră acoperișul, care stătea să cadă pe ei, întăriseră gardul de răzlogi dinspre miazăzi.

2 Să vină ce o veni

24

proză

În anul următor, întrecându-se pe sine ca rareori (poate cu excepția soroacelor în care se apuca să o cotonogească pe Ildikó), Marcel reușise să repună în funcțiune moara de apă, ultima de pe râul care izvora la mai puțin de un kilometru, din munte.

Acolo era Huda lui Papară, o cavernă înconjurată de o mulțime de legende și superstiții, pe care fostul triatlonist le ridiculiza cu dispreț, și de unde avea să se întoarcă într-o zi un om la care nu se mai gândise de douăzeci și cinci de ani.

Cu banii din vânzarea unei garsoniere moștenite, în ciuda protestelor familiei, de la János bácsi, fratele mamei lui Ildikó din Miercurea Ciuc, cumpăraseră câteva animale și extinseseră șura, încât acum căsuța de pe Valea Morilor aducea în sfârșit cu căminul visat. Locul acela virgin și idilic al unui nou început. Dacă ar fi fost încă posibil să-și închipuie cam ce ar putea însemna fericirea, atunci acesta a fost momentul în care ea i s-a arătat lui Ildikó: sub forma acelei case mirosind a curat, în mijlocul unei pășuni care urca spre platoul calcaros al Bedeleului, cătunul de șaizeci de case înșirate pe cursul de apă repede și învolburat numindu-se de aceea Sub Piatră.

Nu că ar fi sperat asta, încetase de mult să mai spere sau să riposteze, însă Marcel nu-și schimbase obiceiurile și se purta în continuare cu aceeași ferocitate. Cu excepția duminicilor, când mergeau pentru slujbă la biserica din Sălciua de Jos și uneori la târg, viața lui Ildikó se împărțea între muncile din gospodărie și răbufnirile bărbatului ei. Furiile lui Marcel se pogorau cu exactitatea și certitudinea trecerii anotimpurilor peste viețile nenorocite ale vietăților din poiana aceea. Omul rămăsese neîmblânzit. Obișnuite cu bătaia erau și vitele, și calul slăbănog, și câinele flocos ținut în lanț, dar dintre toate numai Ildikó nu se temea de el, acceptând senină toate răutățile și mojiciile de care era în stare. Bărbatul știa asta și o ura tot mai mult. Era a lui, deci avea tot dreptul să o urască pe femeia aceea obstinată în tăcerea ei, ce primise totul încă din prima zi ca pe o penitență.

Fără să o-nțeleagă nici ea prea bine (căci toate acțiunile, dar mai ales resemnarea sa, erau pe deplin naturale și de o sinceritate fără rest, neimplicând așadar vreo formă de raționalizare), în ființa lui Ildikó penitența și loialitatea se suprapuneau până la completa identificare. Iar lucrul acesta nu

1/2018

K

se schimbase câtuși de puțin cu trecerea timpului, atâta doar că acum, la aproape cincizeci de ani, arăta mult îmbătrânită, numai ochii își păstraseră limpezimea de altădată, restul trăsăturilor fiind ale unei schivnice care trăia în conturul unei vinovății niciodată mărturisite, niciodată lămurite până la capăt. Singura care îi ghicise secretul, încă de când erau adolescente, fusese Ibolya, însă aceasta-l dusese cu ea în mormânt. Îl cunoscuse pe Marcel într-o excursie la munte pe care ea și Ibolya, de care era nedespărțită, o plănuiseră din aprilie pentru perioada de după încheierea examenelor de vară. Se-ntâmplase ca-n drumul lor să dea de un grup de tineri cam de aceeași vârstă cu ele, de fapt unul dintre cei patru tipi era mai mare, fiind trecut binișor de treizeci de ani. Cu ei mai era și o fată de-o seamă cu Ibi, nu tocmai frumoasă, dar care se vedea că știe mai multe despre viață decât ele și căreia îi stătea foarte bine în rolul de cocotă neastâmpărată și perfect conștientă de farmecul ei. Vulgară și directă într-un fel cu care cele două nu erau obișnuite, avea limba cea mai ascuțită din toată banda aceea gălăgioasă și o sexualitate năvalnică cu care făcea paradă, flirtând fără jenă cu băieții, deși oficial era împreună cu cel mai frumos și mai bine făcut dintre ei, pe care purtarea ei îl fierbea și îl îngâmfa în același timp. Începuse să se întunece, iar Cleopatra le invitase insistent pe Ibolya și pe Ildikó să vină cu ei la cabana unde plănuiau să-și petreacă zilele următoare. Surorile se sfătuiseră între ele și, în ciuda reținerii inițiale, au acceptat, fiindcă Ibolya, pe care o interesau doar érett férfiak3, pusese ochii din primul moment pe roșcovanul Ervin, iar Ildikó trăia o fascinație intensă în fața dezinvolturii și a feminității debordante etalate de Cleo.

Era o seară liniștită de sfârșit de iunie, până să ajungă la cabană merseseră ore bune printr-o pădure umbroasă, trecuseră un pârâu domol și apoi se poticniseră, fiindcă Viorel, singurul care știa pe unde trebuie s-o apuce ca să ajungă la căsuța de bârne lăsată în îngrijire de mătușa lui, se împiedicase de un ciot și-și spărsese ochelarii, iar acum orbecăia nesigur și nu putea spune pe care parte trebuie să ocolească povârnișul ce le ieșise în cale după ce lăsaseră în urmă desișul de fagi.

3 bărbații copți

K 1/2018

proză

Viorel își amintea că nu departe de locul în care se opriseră trebuia să fie un drum forestier care trecea prin apropierea cabanei, dar nu putea spune în ce direcție ar fi mai bine să o apuce.

Mai întâi glumiseră pe seama lui, apoi, deșelați de rucsacele pline de sticle și de conserve, începuseră să bodogănească enervați, că unde-i fusese capul, prin pădure nu se umblă ca pe bulevard, entuziasmul din prima parte a zilei li se curmase brusc, corturi nu aveau la ei și fetele erau deja înfrigurate, dar Marcel luase inițiativa și pornise pieptiș pe o cărăruie sucită, întorcându-se curând și anunțându-i vioi și plin de el că a dibuit drumul și-a dat de cabană, unde au ajuns în sfârșit, rupți de oboseală și radioși, când tocmai începea noaptea de Sânziene.

Se știe ce a urmat: petrecerea a fost de pomină și s-a sfârșit cu dispariția lui Ervin Avram, care mai înainte băuse toată șampania, încurajat de perfidul Gogu Pintilie, apoi se năpustise pe Ibolya și pe Ildikó, dansase cu ele ca scos din minți în aplauzele și râsetele generale, le înghesuise și le mușcase ca o gorilă sălbatică, se dezbrăcase de pantaloni și cămașă, tulind-o-n pădure într-o clipă de neatenție a tovarășilor săi, ocupați să le ajute pe fete să-și revină din șoc. Apoi somnul chinuit, căutările, așteptarea, despărțirea lui Cleo de Marcel, tentativele acestuia de a o face geloasă, deși ea își începuse deja asaltul asupra distantului Viorel. E drept că și Marcel trecuse numaidecât peste hotărârea subită a fostei, întreaga lui atenție mutându-se curând pe inflorescențele vineții ce erupseseră pe gâtul și umerii delicați ai lui Ildikó. Atent și prietenos, profitase de stupoarea pe care aceasta o trăia după izbucnirea lui Ervin și o-mbrobodise repede, iar ea devenise pentru prima dată, spre marea uimire a Ibolyei, foarte receptivă la încercările unui bărbat de a o cuceri.

Atrasă de fapt de Cleo, și cumplit de rușinată de ceea ce simțea, Ildikó primise atenția lui Marcel ca pe cel mai firesc lucru – prin el, care încă-i

25

purta mirosul Cleopatrei, avea acces la o părticică din femeia la care jinduia de o zi și o noapte.

Primindu-l lângă ea pe Silvășan, sub pretextul consolării, se lăsa atinsă, strânsă la piept, îmbiată de acesta, căutând-o tot timpul din priviri pe ea, închipuindu-și că sunt mângâierile, îmbrățișările și săruturile ei. Lângă Marcel, era ca și cum ar fi adulmecat sutienul, subsuorile și chiloții lui Cleo, o fantezie zăpăcitoare pe care nu ar fi avut niciodată curajul să o admită. Pe de altă parte, el își satisfăcea un cu totul altfel de capriciu, rămânându-i de aici încolo doar să persevereze în pornirile sadice pe care le avusese de mic, dezvăluindu-i-se în sfârșit cu claritate că nimic nu îi poate aduce o mai mare plăcere ca semnul concret al violenței întipărite pe piele, al bestialității sigilate în carne.

Erau în gara din Brașov, înainte să se despartă pentru totdeauna, când Cleo îi strecurase în palmă lui Ildikó un bilețel cu numărul ei de telefon. „Sună-mă, iubita, și hai să ne mai vedem. Doar nu stăm așa departe una de alta.” Fusese ultimul lucru pe care i-l spusese, iar Ildi nu putuse decât să îngaime cu voce pierită „Szia, Cleo”, după care, urcată în tren, rămăsese câteva zeci de minute la fereastră, cu bucățica de hârtie încă în mână, confuză, mustrându-se pentru ceea ce simțea, iar apoi, după ce trecuse de Sfântu Gheorghe, mototolise bucățica de hârtie și o aruncase pe geam.

Marcel, în schimb, luase o hotărâre, înverșunându-se toată vara în ideea care-i intrase în cap: trebuia să o facă pe unguroaică nevasta lui. Curând, insistențele lui dăduseră roade. Ildikó acceptase după numai câteva luni să-i fie soție, iar familia ei trecuse peste faptul că nu era unul de-al lor. Silvășan le lăsase o impresie bună, ținea la palincă fără să pice sub masă, era arătos și curtenitor cu viitoarele neamuri. După căsătorie, se mutase de la Zalău, unde oricum nu-l mai privea nimeni cu ochi buni, și-și găsise un post de profesor la o școală din Borsec.

Jocurile erau făcute.

Claudiu Komartin (n. 1983, București) A debutat în 2003 cu volumul „Păpuşarul şi alte insomnii“, pentru care a primit Premiul naţional de poezie „Mihai Eminescu şi Premiul pentru debut al revistei „România literară“. A publicat mai multe volume de poezie printre care: Păpușarul și alte insomnii (Vinea, 2003, 2007), Circul domestic (Cartea Românească, 2005), Un anotimp în Berceni (Cartier, 2009, 2010), cobalt (Casa de Editură Max Blecher, 2013). A participat la ateliere, festivaluri, târguri de carte în 20 de țări.

26

proză

1/2018

K

Anamaria BELIGAN

Țara tată Se afla în aeroportul din Zurich și făcea duș,

zicîndu-și în gînd, ‘s-ar putea să fie ultima oară că am parte de apă caldă în săptămînile ce vin’.

Zăbovi sub dușul fierbinte zece, cincisprezece, treizeci de minute, pînă ce pierdu socoteala timpului. Poate pentru că îi plăcea ca din cînd în cînd să-i piardă socoteala? Sau pentru că vroia ca la coborîrea din avion, pe aeroportul Otopeni, să aibă părul spălat și fața proaspăt machiată, ca și cînd n-ar fi petrecut două nopți și o zi fără să închidă ochii? Sau pentru că era - pur și simplu - înfricoșată? Pentru că această fără de sfîrșit călătorie se apropia, iremediabil, de sfîrșit? Da, peste trei ceasuri avea să pună piciorul pe pămîntul natal. Pe pămîntul patriei. Pe care-l părăsise cu treisprezece ani în urmă, convinsă că niciodată, dar niciodată, nu avea să se întoarcă. (Și de ce m-am apucat să scriu la persoana a treia?)

Patria mamă! Dubioasă metaforă, în limba ei natală, doldora de metafore. În limba ei nouă s-ar fi tradus prin motherland, ceea ce era de fapt o înșelăciune, provenită dintr-o abordare superficială a conceptului. Căci la o mai atentă privire, cuvîntul cheie, patrie, deși de genul feminin, provine din latinescul pater. Așadar, în limba ei maternă, patria mamă e doar o subtilă diversiune, o superficială feminizare a esențialului (masculin, ca mai toate lucrurile esențiale). Așa-i și cu cealaltă sacră instituție, Biserica: un receptacol pasiv al spiritului patern.

Se acumulaseră atîția aburi în cabina dușului, încît ceva se sparse – nu, nu era becul ci altceva, o sticluță de colonie sau de acetonă. Nu-și dădea seama după miros, dar simțea cioburile pretutindeni sub tălpi. Vedea deja rîuri de sînge, prel-

ingîndu-se și amestecîndu-se cu apa, à la Hitchcock. Așa că ieși din duș, pășind cu grijă, ca nu cumva să-i intre vreun ciob în călcîi, să facă o infecție, să ajungă în cine știe ce spital bucureștean, să se aleagă c-un SIDA, că așa se zice, în spitalele românești te poți aștepta la orice.

I se strînse stomacul cînd se urcă în avionul de București. Credea c-avea să fie un jet, sau un airbus, ceva cosmopolit și computerizat, doar călătorea spre o capitală europeană. Dar avionul era mic, vechi și șubred. Cu nume demodat, evocînd filmele americane din anii șaizeci: McDonnel Douglas.

(I se – mi se – strînse stomacul. De obicei numi vine să scriu la persoana a treia. Mă identific total cu personajele mele. Nu pot și nu vreau să mă plasez într-o pozitie avantajoasă. Mă consider umilul lor servitor, nu vreun demiurg atoateșiutor (arogant? Paternalist?). Atunci ce mă face să scriu la persoana a treia, în ciuda înclinațiilor mele stilistice?)

Doar un sfert din locuri erau ocupate. Un bărbat în costum - părea român - o ajută să-și urce bagajul de mînă, foarte greu, în compartimentul de bagaje. Nimeri între două fotolii neocupate. În apropiere, doi italieni nu tocmai tineri, coborîți parcă din Padre, Padrone, comandară vin roșu.

Avionul decolă. Era mult prea emoționată ca să mănînce sau să bea ceva, sau măcar să se uite pe fereastră. Aruncă o privire spre ziarul pe care-l citea bărbatul ce părea român: Chirac cîștigase alegerile din Franța. ‘Ăsta da, ghinion’, își zise în gînd. ‘Încă puțin și-o să-nceapă nenorociții să ne otrăvească ograda.’ Prin ogradă înțelegea Pacificul de sud – căci la un moment dat, în cursul ulti-

K 1/2018

proză

milor ani, începuse să vadă lucrurile din perspectivă antipodică.

Alt titlu: Ebola, un nou virus ce amenință omenirea. ‘Vreme numai bună să călătorești!’ comentă în sinea ei. Premonițiile inițiale, neliniștea firească, erau pe cale să se transforme într-un concert de sumbre pronosticuri. Sub semnul lui Hitchcok și al dezastrelor nucleare. Al virușilor SIDA și a molimei Ebola.

‘Oribile știri!’, spuse bărbatul român care se dovedi a fi și el italian. (‘Ce-or fi căutînd toți italienii ăștia în România?’ se întrebă ea. ‘Investiții în economia românească? Sau femei la preț redus?’) Îl privi. O privi la rîndu-i, cu un zîmbet deschis, latin. Întrară în vorbă. ‘Sînt antreprenor’, spuse el, ‘construiesc un lanț de stații de benzină în sudul Moldovei. Am mult de lucru și în Africa. Luna asta am fost de două ori în Zair. Cînd te gîndești că m-aș fi putut pricopsi cu virusul Ebola! Uitați-vă la pașaport, vedeți viza de Zair?’

‘Poate că-l aveți deja, fără să știți – la virus mă refer’, glumi ea fără convingere, trăgîndu-se cît mai departe de viza zaireză. ‘În cazul ăsta, hai să ne sterilizăm!’, rîse el, turnîndu-i vin roșu.

‘Noroc!’ îi ură ea, și dădu peste cap paharul, înainte să-și dea seama că vinul era Côte du Rhône. ‘Luate-ar naiba, Chirac!’, gîndi. ‘Fără italianul ăsta, nu știu cum aș rezista.’

(Ca să rezist, ăsta e răspunsul. De aia scriu la persoana a treia. Cum aș putea altfel, scriind despre tatăl meu, despre țara mea paternă și despre mine? Am neapărată nevoie de un mijloc de detașare. Și singurul mijloc de care dispun în clipa asta e persoana a treia. Numai de-aș rămîne la persoana a treia pînă mă-ntorc acasă.)

Dar iată că avionul începe să aterizeze în virtutea legilor inexorabile și ireale ale realității.

Ochii ei recepționară primele fragmente din peisajul patriei. Buruieni, crăpături în terasament, cîțiva soldați mititei, văzuți de la distanță, țeava prost camuflată a unui tun antiaerian. Un aeroport mic, cu patru, cinci avioane mărunte.

Prin praful din aer, pătrundeau cîteva raze ale unui soare ascuns după niște nori fără contur.

S-ar fi putut afla oriunde în Africa, sau Asia, sau America de Sud. Treize ans après.

Treisprezece ani: ce sonoritate fatidică! Mai

27

ales după premonițiile funeste din avion. Dar pentru ea, numărul treisprezece avea o cu totul altă conotație. Era numărul înscris pe cabina de machiaj a tatălui ei, la Teatrul de Comedie, în anii șaizeci. Un număr pe o plăcuță de plastic, care anunța sărbătoarea a mii de luminițe reflectate la infinit în șiruri de oglinzi fără număr; care preceda praful misterios ce se ridica din hainele ciudate pe care Victorița le aranja în jurul Tatii; și care mirosea a unt de cacao, întocmai ca fondul de ten de pe obrazul lui. Treisprezece, micul număr de plastic care cuprindea primele ei întrebări despre Tata: ‘Da’ de ce își pune fond de ten? De ce se înfășoară în mantia asta plină de praf? Cum poate el să fie și Tata și Bérenger în același timp? Sau e pe rînd, cînd unul, cînd altul? Da’ atunci, cînd e el, cel adevărat? Nu cumva Bérenger e cel care-și pune fond de ten și se dă drept Tata?’

Controlul pașapoartelor: la capătul interminabilei și stagnantei cozi, se întreabă cînd oare își va face intrarea Tata. Căci prezența lui e neapărat precedată de o intrare. Scena îl urmează oriunde s-ar afla. O flatează ideea că îi poate furniza un moment teatral. Ca atunci cînd era elevă și se străduia să ia premiul întîi, în ciuda silei de matematică și socialism științific, numai și numai pentru momentul de la serbarea de sfîrșit de an, cînd Tata se urca pe scenă să ia premiul, în aplauzele extatice ale mamelor și profesoarelor. (Nu-mi dau seama cum am alunecat de la timpul trecut la prezent; dar atunci cînd se apropie intrarea lui în scenă nu poți trăi - sau retrăi - decît la prezent.)

Coada continuă să stagneze și ea nu-și poate stăpîni nerădarea. Brusc, se deschide ușa unui ghișeu alăturat și un funcționar îi face semn. Nici nu apucă să-și manifesteze jena față de asemenea favoruri că… uite! Silueta zveltă. Nasul celebru, Zîmbetul inefabil. Și mirosul abia perceptibil de unt de cacao care acum e parte din codul lui (al lor?) genetic.

‘Tata!’ Lungă, teatrală îmbrățișare.

Pe cînd trec, împreună, printre vameși și controale, în partea cealaltă, unde legea pare din nou să intre în vigoare, și unde o așteaptă cei dragi, veniți s-o întîmpine, își dă seama că de-acum încolo, ceea ce părea o aventură întru lămurirea identității devine cu totul altceva, ceva ce sfidează orice regulă, fie ea gramaticală sau de altă natură,

28

proză

un caleidoscop de simțiri nedefinite și haotice, ca o rană extrem de dulce și profund dureroasă. Își închipuise călătoria asta ca pe un fel de examen. Lumea mea versus lumea lui. O necesară confruntare, un ultim capitol în cucerirea maturității. În nici un caz nu rana asta deschisă.

Toiul nopții o găsește în pat. Bineînțeles că nu poate dormi. Timpanele ei înregistrează zgomotele bătrînului București, venite direct din copilărie, din pruncie, din lumi atemporale. Un cocoș anunță zorile. Copite de cal pe caldarîmul pietruit, și roțile de lemn ale unei căruțe. Sticle goaleeeee!

Ceaușescu a venit și a trecut. Revoluția a venit și a trecut. Se căznesc să se nască democrația, libertatea cuvîntului, economia de piață. Și vocea țiganului continuă neschimbată: Sticle goaleeeee!

Gîndește: ‘Tatăl meu și vocea țiganului. Încremeniți în timp. Ignorînd (sfidînd?) Istoria’.

De fapt n-a putut niciodată disocia de tatăl ei noțiuni precum ‘destin’, ‘istorie’, ba chiar și ‘realitate’. Oare pur și simplu pentru că, în afară și înainte de a fi tată, e actor? Pentru că meseria lui invită la speculații metafizice? În copilărie, avusese întemeitate îndoieli privind realitatea, din cauza celor ce se petreceau îndărătul ușii cu numărul treisprezece. Mai tîrziu, avea să aibă întemeiate îndoieli privind relația dintre istorie și destin (precum și alte chestii mai puțin sonore, ca de pildă ‘morală’ și ‘integritate’), căci, în virtutea aparențelor, tatăl ei se compromisese ca artist, ‘dîndu-se’ de partea comuniștilor.

Prin urmare, plecarea ei din țară fusese un protest împotriva lumii lui, a valorilor lui, a ipocriziei și compromisurilor lui. Își afirmase astfel personalitatea printr-o negație: ce convenabil! Ce simplist! Și totuși… dincolo de vechi și clare semne de întrebare ce se ridică din subconștient, pe măsură ce se întoarce în timpul ieșit din timp al primei ei dimineți în București, simte - ba nu: știe - că fiecare semn de întrebare conține o contraîntrebare, că a se întreba constituie în sine o întreprindere sub semnul întrebării.

Ceasul din bucătărie arată 5:30 a.m. Deschide ușa frigiderului: Camembert, Brie, pâté de foie

1/2018

K

gras. Își amintește că Tata i-a zis aseară: ‘Fanul meu, milionarul, mi-a umplut frigiderul în cinstea venirii tale’. Are înainte-i dovada că România are acum milionarii ei, consumatori de foie gras. Înghite ceva, ca să nu i se strîngă stomacul.

Zăbovește pe culoarul slab luminat: pe pereți, fotografii cu tatăl ei în Hlestakov, Tuzenbach, Bérenger, Robespierre, Richard al Treilea, Romulus cel Mare, George din Cui e frică de Virginia Woolf?, Salieri; fotografii ale unor colegi celebri, cu dedicații pompoase, în stilul ‘Marelui meu prieten, Radu Beligan’, semnate de Laurence Olivier, Paul Scofield, Annie Girardot, François Périer. O schiță, reprezentînd o coroană, însoțită de cuvintele: pour son excellence, Radu Beligan - homage de Dali. Și-și amintește de Tata zicîndu-i, la intrarea în apartament: ‘Cînd m-au dat afară din teatru, n-am avut unde să le pun. Așa că le-am înghesuit aici’.

Dintr-o crăpătură, apare pe perete un gîndac de bucătărie. Vederea scîrboasei făpturi n-o indispune cîtuși de puțin. Dimpotrivă, îi stîrnește o nostalgică simpatie. Face parte din bătrînul București, așa cum Bucureștiul face parte din ființa ei. Gîndacul se preumblă pe cărarea dintre Michèle Morgan și Jean Louis Barrault.

‘Futu-te…!’ E vocea lui. Cu papucul în mînă, pe jumătate amuzat, Tata e gata să ucidă insecta.

‘Nu!’, strigă ea. ‘Murdărești peretele, Tată! Lasă-l în pace!’ O privește, uluit: ‘Bine, dacă așa zici tu!’

Micul dejun în bucătărie. Tata bea ceai dintr-o ceașcă vopsită în roșu și auriu, primită-n dar de Crăciun de la un admirator american.

‘Cum faci de te ții așa de tînăr, Tată? Cine ți-ar da mai mult de cincizeci-cinci?’

‘Aaa, stai să vezi cum arată trupșoru!’, exclamă el vesel, descheindu-și halatul de baie și lăsînd să i se vadă, sub pielea sidefie, pectoralii și abdominalii, conturați cu precizie, bine întinși, mărturia unei condiții fizice neverosimile la cei șaptezeci și șapte de ani ai lui. Ea e gata să se înece cu pîinea care i-a rămas în gît, dar numaidecît își dă seama că gestul tatălui ei n-are nimic indecent, căci pentru el trupul e unealta principală a meseriei, un bun mai degrabă obștesc decît personal.

‘Maestre! Ce nu mi-ai spus că te-ai trezit, săți pregătesc omleta!’, se aude vocea Cristinei, prietena Tatii, care tocmai intră în bucătărie. Arată

K 1/2018

proză

nostim în pijamaua ei băiețească. ‘Prea tîrziu’, o tachinează el. ‘Mi-am făcut-o singur’. Fiica își zice: ‘Acum doi ani, cînd i-a murit de cancer a treia nevastă, era inconsolabil. Credeam că n-o să-și mai revină vreodată’.

‘Da’ nu mi-ai răspuns la ce te-am întrebat, Tată. Care-i secretul de-ai rămas atît de tînăr?’ Însă el nu se mai află în bucătărie. Nu poate sta prea multă veme în același loc.

Tatăl dă să-și pornească Dacia, veche de șaisprezece ani. Apasă pe accelerator, schimbă vitezele. ‘Futu-te…!’ exclamă, rămînînd cu schimbătorul de viteză în mînă. Care schimbător s-a desprins împreună cu o bucată de podea. ‘Vezi cum își tratează ăștia, artiștii? De cincizeci și șapte de ani sînt actor celebru și nici măcar nu-s în stare să-mi cumpăr o mașină. Nu-i nimica, luăm troleiul.’

‘Nici vorbă, luăm un taxi. Doar n-ai să întîrzii la repetiție.’

Taxiul – o Dacie la fel de prăpădită – se strecoară, scrîșnind și pîrîind, printre străduțele întortocheate, lăsînd în urmă praf și fum. Se oprește la Teatrul Național, în fața intrării actorilor.

Tatăl n-o lasă, în ruptul capului, să plătească și se grăbește să achite cursa. ‘Vai, maestre! Nu se poate! Sînt admiratorul dumneavoastră de cînd v-am văzut în Prizonierul din Manhattan. Luați, vă rog, cartea mea de vizită, Dorinel Alexandrescu mă numesc. Sînt de profesie inginer, da-n ziua de zi, ne descurcănm cum putem , nu-i așa? Vă rog, oricînd aveți nevoie, sunați-mă și sînt la dispoziția dumneavoastră. - gratuit, se înțelege.’

‘Nu-și tratează chiar atît de rău artiștii’, comentează ea, după ce Dorinel și Dacia lui dispar înghițiți de-un nor de fum. ‘Aaa! Publicul!

Oamenii adevărați!’ exclamă tatăl, cu patos teatral. ‘Ei sînt unica mea consolare!’ Ei i se strînge inima: simte cum renaște vechea gelozie, cum revine acel gînd perfid, pe care l-a articulat pentru prima oară cînd ‘avea cinci ani: ‘Pot să fiu moartă și-ngropată și lui nici că-i pasă. Tot ce contează pentru el e publicul lui.’

Se oprește o clipă în fața intrării. Și-l amintește pe Tata cu cinci ani în urmă, la Melbourne, după doar cîteva luni de la revoluție. Avea șaptezeci și doi de ani și pentru prima oară în viață îi era interzisă scena. Fusese alungat din teatrul pe

29

care-l condusese douăzeci și doi de ani și declarat persona non grata de către noii guvernanți.

Fusese directorul Naționalului sub Ceaușescu, delict suficient de grav pentru a justifica verdictul. Nu era vreme pentru amănunte sau nuanțe.

Nu conta că, în virtutea ‘pactului său cu diavolul’, adusese replicile lui Ionesco pe scena românescă.

Ale lui Albee, ale lui Dürenmatt. Nu conta că, în interpretarea lui, Richard al Treilea fusese un comentariu subtil și subversiv asupra nebuniei lui Ceaușescu. Nu contau hohotele de rîs ale spectatorilor, atîtea seri la rînd, ori de cîte ori îl auzeau în Romulus, rostind nonșalant, cu pauze strategice: ‘Există doar două alegeri posibile: catastrofa capitalistă sau… catastrofa totală!’. Nu, revoluțiile nu lucrează cu nuanțe, ele împart situații, fapte, oameni, cu precizie, în alb-negru, rău-bun. Nu-si pierd timpul cu întrebări, dubii, sau subînțelesuri.

‘Cum se face că joci din nou la Național?’, se miră fiica. ‘Păi, au nevoie de public!’, răspunde firesc tatăl.

Trece un mașinist îmbrăcat în salopetă. ‘Ce vă face mașina, dom’ director?’ (Radu Beligan nu mai e de ani de zile director, dar această realitate revoluționară încă nu a fost asimilată de salariații teatrului). ‘Mașina mea? Mai bine nu-ntreba!’

‘Dați-mi cheia, mă duc să văd ce are.’ Înainte de repetiție, tatăl propune, ‘Hai la o cafea cu băieții’. Pătrund în măruntaiele clădiriibunker și le străbat pînă ce ajung la atelierul de pictură. Locul ăsta, unde se reciclează și metamorfozează iluzii din pînză și carton, a fost, de cînd ține ea minte, refugiul de predilecție al tatălui ei. Mișu, pictorul de decoruri, cu un ochi de sticlă, pare posedat de o putere ocultă care transcende umilul lui anonimat, și-l înfrățește cu țiganul atemporal, de azi dimineață. Începe repetiția. Tata n-o lasă să asiste: ‘Încă nu-i momentul, încă nu e perfect.’

Ea spune la revedere și se îndreaptă unde pînă acum evitase să calce: spre străzile bătrînului oraș, ale cărui zgomote enigmatice o umpluseră de o insuportabilă, difuză neliniște, încă de la patru dimineața.

Pașii o poartă pe o cale dinainte stabilită, fără nici un amestec din partea conștiinței semianesteziate. O poartă spre locuri paradiziace, unde a deschis ochii, unde a trăit pînă la vîrsta de cinci

30

proză

ani. Paradis primordial de scurtă durată, care s-a terminat cînd Mama l-a părăsit pe Tata iar el a devenit un tată de duminică, și teatrul, o casă de duminică.

Vîntul stîrnește nori de praf care înghit clădirile, casele boierești din secolul al nouăsprezecelea, prăvăliile cu firme vechi (Sifonărie, Tutungerie, Marochinărie…), măturătorii de stradă cu roabele lor antediluviene, clopotnița unei biserici, pînă și castanii în floare, cu toată sfidarea lor barocă - transformînd paradisul în imaginea lui sepia. Își amintește de cineva spunînd, cu o noapte înainte: ‘Bucureștiul nu poate scăpa de praf. E consecința dărîmărilor din vremea lui Ceaușescu’. Explicația e simplistă. Căci praful Bucureștiului nu-i doar un simplu fenomen fizic.

Are o componentă psihică. Este omniprezent și obsedant, nu-ți dă voie să-l ignori. E un praf plin de semnificații, cu origini multiple și ambigue: dărîmarea bisericilor, dezgroparea morților, cutemure... La care se adaugă otrăvuri, noxe, Cernobîlul. Inspiră adînc, umplîndu-și plămînii cu praf – inhalîndu-l ca pe o tainică împărtășanie, complet indiferentă față de primejdia potențialei radioactivități.

Strada Salcîmilor 12, acolo o poartă pașii. Ultima adresă unde ea și Tata au locuit sub același acoperiș, azi sediul unei ambasade. Își amintește de piațeta din fața casei, de rondul cu petunii și gura-leului. În care azi zace un maldăr de gunoaie peste care doi cîini se împreunează, sub privirea soldatului care păzește ambasada.

Merge fără țel, trecînd pe lîngă un Trabant a cărui carcasă zace în mijlocul străzii. Din el țîșnește o țigăncușă de patru ani și-i cere o sută de lei.

Ajunge în Calea Moșilor, unde dă peste un nesfîrșit șir de blocuri. Neterminate, nevopsite, înnegrite de noxe și pătate de igrasie, asemenea unui nesfîrșit șir de gigantice closete publice. Biserica Olari, în mod miraculos salvată de urgia buldozerelor, e ascunsă îndărătul unor blocuri, nu cumva să strice monotonia peisajului de beton. Deci asta era în mintea Nebunului! Puțin să mai fi trăit și tot ce-a rămas din bătrînul București s-ar fi transformat în asemenea oroare.

O ia înapoi, pe străduțele întortocheate, și

1/2018

K

se retrage în Biserica Sfîntul Silvestru. Își amintește de cineva care i-a spus în ajun: ‘Cînd Ceaușescu a poruncit să fie dărîmată Biserica Sfînta Vineri, muncitorii au refuzat să execute ordinul. La fel s-a întîmplat și cu militarii, care au fost chemați mai apoi. Și-atunci au adus niște pușcăriași, din ăia cu sentințe pe viață. Noaptea, veneau femeile de prin preajmă, aprindeau lumînări, și fiecare ducea acasă măcar o cărămidă din trupul sfintei biserici. Se pare că nu s-a pierdut nici o cărămidă’.

Aprinde o lumînare și o așează în tava pentru morți, în memoria defunctei Biserici Sfînta Vineri. Mai aprinde una pentru cei vii, în memoria cărămizilor ei încă în viață.

Nu poate gîndi, pentru că tot ce a văzut, auzit, și mirosit sfidează gîndirea. Simte că-i plesnește inima de furie și durere. Ce i-au făcut orașului în care s-a născut, orașului ei, singurei întruchipări palpabile a paradisului pe care a posedat-o vreodată? L-au murdărit, l-au desfigurat, l-au batjocorit, l-au pîngărit. Uite-l cum sîngerează, printre dărîmăturile bolnave și munții de gunoaie, năpădit de hoarde din ce în ce mai numeroase de cîini pribegi.

‘Cum de i-ai lăsat, Tată?’, îi vine să strige. ‘Cum de i-ai lăsat! Béranger, Richard, sau Romulus n-au fost în stare să salveze o singură cărămidă a Sfintei Vineri! Ce-ai făcut să împiedici toată profanarea asta?’ ‘Și – mă rog – tu ce-ai făcut?’, ar fi răspuns el. Oare?

De cînd a rămas văduv, nu mai mănîncă acasă.

Se duc la Premiera, restaurantul nou-deschis în spatele Teatrului Național. Care are o politică foarte deșteaptă: le oferă actorilor mîncare la preț redus, în schimbul prezenței lor care atrage clienți. Nici un actor român, oricît de bun prieten cu Laurence Olivier sau Michèle Morgan, nu șiar permite să consume un singur fel din menu-ul la ‘preț real’. Acesta e conceput pentru turiști cu parale și pentru noua clasă de milionari, gata să dea cincizeci de dolari americani pe un fileu de morun.

Actorii sînt plasați strategic, așa încît să fie văzuți dar să nu incomodeze, prin comportarea lor uneori gălăgioasă, convorbirile și afacerile clientelei ‘adevărate’. Au acces la un menu fix, care constă în cașcaval la capac și cartofi prăjiți. Iar

K 1/2018

proză

mesele și scaunele lor sînt ușor de reperat deoarece, în loc de lemn și pluș, sînt din plastic.

Ca de obicei, la masa maestrului se înghesuie o mulțime de nume celebre. ‘Și cum ți se par schimbările în urma revoluției?’, o întreabă careva. ‘M-au îngrozit prețurile!’, răspunde ea. ‘Sînt la fel ca în Australia.’ ‘Știi cît e pensia lui taică-tu?’, întreabă, pe jumătate beată, o vedetă de cinema.

‘Spuneți-i, maestre, spuneți-i cîte parale facem, noi, actorii!’ ‘180.00 de lei pe lună, adică nouăzeci de dolari americani’, mă informează Cristina.

‘Echivalentul a opt kilograme de cașcaval. Sau șapte kilograme de salam de Sibiu, sau…’ ‘Gata!

Tăceți! Lăsați fata să se bucure de prima ei seară în București!’

Nu dorește decît să se vadă în pat, să dea drumul lacrimilor în pernă. Lacrimi imposibil de stăpînit, care n-o lasă să-și înghită cașcavalul.

Dar pe măsură ce trec zilele, noua realitate, schimbările produse de revoluție și ceea ce revoluția a lăsat neschimbat (pensionarii făcînd coadă la lapte și pîine, apatia de pe fețele oamenilor, resemnarea femeilor trecute de prima tinerețe, aprinzînd fără încetare lumînări în toate bisericile orașului, la toate orele din zi), încep să-i pătrundă în conștiință, transformînd durerea inițială în tristețe și un ciudat sentiment de déjà vu, amestecat cu o profundă și nostalgică duioșie. În drum spre stația de troleibuz (căci vetusta Dacie, nici vorbă să mai fie reparată), tatăl și fiica dau de o grădină de zarzavaturi, sădită pe un teren viran între două case din secolul trecut. ‘Ia te uită ce roșii! Și ce mărar!’, exclamă tatăl. Înainte să termine vorba, își face apariția o femeie între două vîrste: ‘Doamne! Ce-mi văd ochii! Radu Beligan în persoană! Vă rog, domnu’ Beligan, faceți-mi cinstea și primiți roșiile astea. Și cîțiva ardei. Poftiți și niște ceapă verde și fire de mărar.

Maria mă cheamă…’ Tatăl acceptă cu grație neprețuitul dar. ‘Mulțumesc draga mea’, îi spune părintește femeii, apoi se întoarce către mine: ‘Sămi amintești să-i dau o invitație de două locuri la spectacolul de mîine.’

Fiica își zice în sinea ei: bilete de teatru contra roșii și mărar: asta-i țara mea, țara mea-tată.

Mai tîrziu, reîntoarsă în apartamentul Tatii și furișîndu-se în dormitor ca să tragă un pui de somn balcanic, dă peste tatăl ei, la patru ace,

31

în costumul lui Yves Saint Laurent. ‘Te credeam la repetiție’, exclamă. ‘Grăbește-te’, îi răspunde el, ‘vine limuzina să ne ia peste juma de oră. E petrecere la Palatul Elisabeta, pentru nu știu ce prințesă din Anglia. Sînt musafir de onoare și te iau ca doamna mea’. ‘Ce prințesă din Anglia?’

‘Habar n-am, da’ scrie pe invitație.’ Se uită: e vorba de însăși prințesa tabloidelor, protagonista telenovelei regale, Fergie, Ducesa de York! ‘Tată, n-am traversat mapamondul pentru așa ceva.

Avem parte de ea destul, în Australia.’ ‘Doar nu mergi pentru ea, mergi pentru mine. Și ca să vezi circul. Unde ți-e curiozitatea artistică?’

Cînd Ducesa de York, ruptă de oboseala drumului, ajunge într-un tîrziu la Palatul Elisabeta, unul dintre personajele oficiale îi prezintă ‘două vîrfuri ale culturii românești: Marin Constantin, care reprezintă tot ce e mai valoros în muzica noastră, și Radu Beligan, cel mai mare și durabil nume din teatrul românesc’. Numai că vîrfurile culturii sînt cel din urmă lucru care o interesează pe Fergie. Tot ce-și dorește, după un zbor neîntrerupt Hong Kong – București, este un pat confortabil. ‘Aveți o țară frumoasă’, declară ea în speech-ul de mulțumire. ‘Am zburat încoace direct de la Hong Kong și pot spune, cu toată sinceritatea, că țara dumneavoastră e foarte deosebită de Hong Kong! Realmente deosebită!’ ‘Și ce planuri ai pe ziua de azi?’, întreabă tatăl.

‘Am un vis vechi: vreau să vizitez mormîntul lui Ceaușescu.’

Vine s-o ia un prieten, posesor al unui Trabant. Mai întîi acesta se simte obligat să-și ceară scuze pentru halul în care se află rabla. Apoi pornește mașina, îndreptîndu-se spre Cimitirul Ghencea, dar face un ocol ca să-i arate noul centru civic al capitalei. Complexul, amestec de monumentalism stalinist și de kitsch al anilor douăzeci, e dominat de faraonica și inutilizabila Casă a Poporului, cea mai mare clădire din lume după Pentagonul American.

Cîțiva kilometri mai departe, la Ghencea, în tragicomic contrast (…cu rezonanțe shakespeariene), se află lăcașul veșnic al lui Ceaușescu: mormînt de sărăntoc, cu o cruce improvizată din două bare de metal, plasat între alte două morminte, de-a lungul unei cărări noroioase.

Nu lipsește o adunătură de amărîți care aprind

32

proză

lumînări pentru faraonul carpatin, regretînd sărăcia dinainte, generalizată și demnă, ce li se pare adevărat lux comparativ cu mizeria fără leac de sub neocomuniștii de acum.

‘Cum ai petrecut?’, întreabă tatăl. ‘E adevărat că vin oameni să aprindă lumînări la mormîntul lui?’ ‘Niște dobitoci! Habar n-au pe ce lume trăiesc’ ‘Știi că eu, personal, nu l-am urît chiar de tot?

Cu toată pornirea lui împotriva culturii, cu toată profunda lui neîncredere în artiști, cu mine s-a purtat frumos, mi-a arătat chiar un soi de respect.

Cînd m-a părăsit mama ta, eram în turneu la Paris. L-a instruit personal pe securistul care ne însoțea să facă orice ca să-mi ridice moralul, chiar cu prețul unei mese la Maxim. Și cînd ai plecat și toți credeau c-o să mi se ceară să-mi dau demisia, a dispus să fiu lăsat în pace.’ ‘Personal, de-abia m-am ținut să nu scuip pe mormîntul lui!’ Cam aici se oprește confruntarea dintre tată și fiică.

‘Ce mă exasperează’, gîndește ea în timp ce nu reușește să adoarmă, ‘e că Tata desfide orice încercare de categorisire. Într-o țară atît de paternalistă prin tradiție, cum e țara noastră, cu nenumărate personaje exemplare masculin-protectoare, de la Decebal pîna la actualul președinte, al cărui aer de tătuc a constituit bunul său electoral cel mai de preț, tatăl meu a sfidat întodeauna arhetipul patern. I se potrivește mai degrabă prototipul băiețandrului a cărui unică preocupare e jocul lui imaginar. Mereu dornic de atenție, mereu plictisit de orice n-are tangență cu joaca lui, de orice ține de ‘realitate’ și de ‘confruntările ei majore’.’ Și-l amintește în vizită la Melbourne, unde unicul lucru care-l făcea cu adevărat fericit era să fie lăsat în pace, să-și petreacă de unul singur ziua întreagă la etajul librăriei Discurio, unde se afla secția de texte dramatice. Către seară, cînd venea să-l ia acasă, îl găsea cocoțat pe o scară, răsfoind ultima piesă a lui Neil Simon sau a cine știe cui.

Un băiețandru, asta era. Apoi, în minte formulează, pentru prima oară, ceea ce dintotdeauna a simțit pentru el, încă de la vîrsta de doi ani, pe vremea cabinei numărul treisprezece: ‘Îl invidiez. În felul cel mai duios și mai matern’.

Cortina e gata să se ridice. Cu treisprezece ani în urmă, se afla exact în același loc, urmărindu-l pe Tata repetînd în Amadeus. Știa că peste cîteva ore avea să plece definitiv din țară, dar el nu avea

1/2018

K

nici cea mai mică bănuială. Îl privise lung, încercînd să și-l imprime pe retină pentru eternitate, gîndind că nu avea să-l mai vadă niciodată. Se înțelege că această ultimă imagine trebuia să fie pe scenă, pentru a fi reală.

Iar acum, cortina stă să se ridice iar, contrazicînd acea realitate. Iar el are să-și facă intrarea, așa cum și-o face întotdeauna, iar publicul are să-i aștepte, cu respirația tăiată, prima replică rostită nonșalant, ca din întîmplare, aproape sotto voce, despicînd spațiul împietrit, semn că maestrul și-a început lucrarea.

Astăzi e Talleyrand: blazat, cinic, decadent, pervers, intrigant - și în același timp: elegant, nobil, trist, ba chiar idealist. Amestec impecabil de puritate și abjecție, dezvăluind publicului mișculațiile și tertipurile petrecute într-o noapte în care soarta Franței a fost decisă la o cină între doi oameni ai puterii.

Tragicomedia Istoriei, desfășurată în Franța, în acea noapte postrevoluționară, se suprapune tragicomediei prezentului postrevoluționar din România. Prea puține s-au schimbat, în acest joc al suprapunerilor, de la Richard al Treilea, Romulus, sau Robespierre, pînă la actualul Talleyrand.

Nici actorul, nici publicul și nici marele mecanism al Istoriei. Doar micile deviații ale vieții cotidiene. Știe toate astea înainte de ridicarea cortinei, și totuși, cînd se ridică, vraja ce se răspîndește în sală anihilează tot ceea ce știe și nu mai simte decît bătăile asurzitoare ale inimii. Care devin insuportabile, gata să-i spargă pieptul, cînd, la sfîrșitul spectacolului, publicul se ridică în picioare să-l ovaționeze pe maestru. În care clipă, de sub masca lui Talleyrand, apare băiețandrul, dînd drumul unei lacrimi ce i se prelinge pe obraz și plecîndu-se adînc, în fața publicului lui.

‘Să mă bată Dumnezeu dacă te mint!’, i se destăinuie fiicei, cîteva minute mai tîrziu. ‘Fac meseria asta de cincizeci și șapte de ani și ori de cîte ori am o premieră, fac pe mine de emoție, în fiecare clipă cît durează spectacolul!’ În seara asta iau masa tot la Premiera, dar acum nu se mai așează în zona cu plastic și cașcaval. În seara asta, mănîncă la masa din mijlocul localului, în chiar inima confreriei celor care consumă menu-ul cel ‘adevărat’. Din pricină

K 1/2018

proză

că astă seară, milionarul – cel care a umplut frigiderul tatălui în ajunul venirii ei – ei bine, milionarul însuși a ieșit în oraș în scopul exclusiv de a sărbători premiera spectacolului.

Tipic pentru el, odată potolită emoția iscată de contactul cu publicul, tatăl începe să treacă în revistă toate neajunsurile tehnice și tot ce n-a funcționat perfect pe scenă, ca în cele din urmă să se lase furat de sentimentul de autocompătimire care nu încetează să-l chinuie. ‘Știați voi că atunci cînd m-au gonit de la Național, tocmai prietenii cei mai apropiați au fost cei care au cerut să fiu dat afară? Cei trei prieteni apropiați, colaboratorii mei de atîtea decenii, echipa mea de încredere, frații mei…’ Milionarul se face vînăt de indignare.

Tatăl a avertizat-o, de altfel, că milionarul se înfurie rău, ori de cîte ori i se reamintește acest episod de abjecție umană. Iar acum i s-a oprit mîncarea în gît, nu mai poate atinge nici o fărîmă din nisetrul care-i zace în farfurie.

‘Luați aminte ce vă spun – toți cei de față’, rostește solemn tatăl, ‘Vreau să se știe care este dorința mea: cînd mor, vreau să fiu incinerat. Și vreau să-i fie dată fiică-mi cenușa, ca ea s-o azvîrle în Pacific! Nici un atom din mine nu vreau să rămînă în țara noastră de rahat! Nici un atom!

M-ați auzit?!’

‘Las-o mai moale, Tată! Unde mai găsești tu în Pacific un Dorinel să te plimbe gratis cu taxiul, o Marie să-ți dea roșiile crescute de ea, un public care să te aplaude în picioare? E rece în Pacific, și multă singurătate. Unde mai pui că azi-mîine javra aia de Chirac o să-și pornească experimentele nucleare.’

‘Publicul are nevoie de dumneavoastră, maestre!’, zice careva de la altă masă. ‘Toate capetele de afiș din teatrul nostru ne-au părăsit. Cum ating șaizeci de ani, toți se prăpădesc. Românii mor repede, doar sîntem o țară în curs de dezvoltare! Dumneavoastră sînteți singurul mit al scenei noastre încă în viață. Ați fost cu noi de cînd ținem minte – înainte de comuniști, în timpul lor și după! Zău, dați-l încolo de Pacific, maestre!’

Adorat și răzbunat, Tata se înfruptă din porția dublă de marrons glacés, al căror preț e jumătate din venitul lui lunar. Ea îl privește pe milionar: scurt, gras, ochi albaștri, de prunc, celular, costum din stofă de mătase, pantofi Al Capone, Mer-

33

cedes albastru, bodyguard de veghe. Niciodată n-a văzut pe cineva să aducă mai bine cu Dick Tracy! (‘Și dumneata, cu ce te ocupi?’ îi stă pe limbă să-l întebe. ‘Crack? Speed? Uraniu rusesc?’) El nu spune nici un cuvînt, doar o măsoară rece, cu ochii lui de prunc.

Avionul decolează peste două ore și tatăl își bea tacticos ceaiul din cana de la Moș Crăciun.

Au trecut cinci săptămîni și n-a apucat să-l întrebe nici una din multiplele întrebări formulate înainte de a părăsi Australia.

‘Tată’, îi spune, ‘probabil că habar n-ai ce furioasă eram cînd veneai cu mine la serbările școlare, să asiști cînd mi se decernau amărîtele alea de premii, pentru care trudeam din greu, fără aplauze și ovații, un an întreg. Făceai mare caz, mă îmbrățișai, îmi declarai că ești mîndru de mine, pentru ca după cincisprezece minute să dispari, lăsîndu-mă cu jalnica perspectivă de a înfrunta, de la capăt, încă un an. Un an întreg pentru cincisprezece minute!

‘Da, am fost îngrozitor de furioasă că nu m-ai dus niciodată la grădina zoologică, că n-ai știut niciodată ce culoare are peria mea de dinți, că puțin ți-a păsat dacă-mi făcea sau nu curte vreun băiat, și că unicul motiv pentru care ai băgat, probabil, de seamă că am fugit a fost frica de a nu-ți fi stricat cariera artistică.

‘Dar adevărul este că n-aș fi vrut, Doamne ferește, să fii altfel. Nu-mi închipuiam nimic mai exasperant decît un tată grijuliu, bun educator, jucîndu-se cu mine, ajutîndu-mă la lecții, urmărindu-mi ‘progresul’, pas cu pas. Acele cincisprezece minute pe an, cînd Bérenger, sau Romulus, sau Robespierre își dădeau cu machiaj ca să se prefacă în tată! Tatăl meu! Pe scena mea! Nimic nu m-ar fi putut face să simt un asemenea extaz!’

La aeroportul din Zurich, îi trece prin minte să mai scurteze cele cinci ore de așteptare, făcînd un duș fierbinte. Dar nu vrea să se spele de praful Bucureștiului. Nu încă.

La Hong Kong, iau tramvaiul pînă sus de tot, de unde orașul pare un fel de Sydney deghizat. (În sfîrșit, pot renunța la persoana a treia, sînt aproape acasă.)

Mi-o amintesc pe Fergie la Palatul Elisabeta: ‘…pot spune, cu toată sinceritatea, că țara voastră e cu totul diferită de Hong Kong!’. Și zîmbesc. Nu

34

proză

din cauza lui Fergie, ci din cauza lui.

‘Cum de-am ales tocmai Australia să-mi fie patrie?’, mă întreb pentru prima oară. ‘Probabil

1/2018

K

din cauza marsupialelor. Ar fi pur și simplu ridicol de imposibil s-o numești țară-tată!’

Anamaria BELIGAN (n. 15 noiembrie 1958, la Bucureşti) este stabilită de 27 de ani în Australia. A debutat editorial cu volumul de proză scurtă, Încă un minut cu Monica Vitti (Polirom 1998), care a apărut şi în varianta engleză, A Few More Minutes with Monica Vitti (2002; ediţia a II-a, 2006) şi care a fost bine primit nu numai în România, ci şi în Australia, fiind una din cele trei cărţi de proză scurtă nominalizate pentru un premiu australian. La aceeaşi editură din Iaşi va publica romanul Scrisori către Monalisa (1999), care a fost în topul de vânzări mai multe luni. Alte două cărţi (Dragostea e un Trabant, 2003, şi mamabena.com, 2005) au apărut la Editura Curtea Veche, din Bucureşti, al doilea titlu fiind un roman despre emigranţii români, acţiunea petrecându-se deopotrivă în România şi în Australia. Absolventă a Liceului de engleză ”C.A.Rosetti” și a Institutului de Artă Teatrală și Cinematografică din București (promoția 1981). După absolvire, este regizor la Studioul ”Alexandru Sahia” (1981-1982). Emigrează în Australia în 1982.

Lucrează ca scenarist şi regizor la Melbourne şi predă la „Australian Film and Television School” din Sydney. În 1988 înfiinţează, alături de partenerul ei, operatorul de film Valeriu Câmpan, compania independentă de producţie Athanor. Obţine un masterat în lingvistică la Universitatea Monash din Melbourne şi premiul Editurii Cambridge University Press pentru rezultatele universitare. În 2009 publică ”Windermere: Love at Second Sight (Windermere: iubire la a doua vedere)” (ed. Limes, 2009). În 2011, Editura Litera publică antologia de povestiri “A Remarkable Skull / Un craniu remarcabil”.

K 1/2018

proză

35

Dan CIUPUREANU

Biroul de Întrebări Ridicole Lui Pavel Șușară

Rezerva în care sunt închis are numărul 6,

iar geamul cu sită metalică dă spre Sena, celebrul fluviu al Parisului și nu numai. Să încep cu începutul sau să descriu moaca celui din stânga mea, care se preface că se uită la televizor ca să-l externeze mai repede, în realitate privind în gol? E bine aici, cerul e frumos, emisiunile sunt educative, pastilele sunt extraordinare, gândim pozitiv, surâdem, păpăm tot din farfurie și trăim multe alte momente Kodak sub privirile care ne urmăresc non-stop de peste tot. Nu-i așa, Tichi? aș fi întrebat dacă aș fi auzit voci, însă sunt aici doar pentru că mi-am exprimat zilele trecute o doleanță etichetată drept indecentă. Cum voi repeta de câte ori voi avea ocazia, iartă-mă, Doamne, și mulțumesc pentru tot!

Sunt singur. Am deschis ochii și sunt singur.

Am gura uscată. Mă aplec peste marginea patului și apăs pe butonul mobilului. 8:30. Mă întorc pe spate și privesc în tavan. Am auzit că o tipă a dormit în tricoul iubitului câtă vreme el a fost în armată, cică așa îl simțea aproape, îi adulmeca parfumul și transpirația. Bluza mea de trening a rămas pe perna Roxanei, mi-o pusesem pentru că se făcuse răcoare și n-aveam chef să-nchid geamul. Numai că eu am stat mereu aici, nu-mi amintesc de o mulțime de seri, nici de aseară numi amintesc nimic, decât că era răcoare. Beau mult. Când Roxana vine de la serviciu sunt foarte beat, deci am putea spune că nu am fost, de fapt, nicăieri, deși când beau devin totuși un fel de Dumnezeu și sunt pretutindeni. Iartă-mă, Doamne, și-ți mulțumesc pentru tot, șoptesc cu jumătate de gură în gând, cu teamă și rușine, cu sentimentul teribil de vinovăție pe care-l am în fiecare

dimineață și cu frică de ce-aș mai putea face sau spune. Deci mă ridic și urc pe scările de lemn în bucătărie. Las robinetul să curgă, apa să fie cât mai rece. Beau două pahare mari și merg la baie.

Mă uit în oglindă - ce buhăit! Buhăit ca o buhă sau ca un buhai?! Buhăit și bâhlit. Bâhlit și bleah...

Ca să nu borăsc, o sun pe Roxana. La al treișpelea apel binevoiește să răspundă. Mai ai și tupeu să suni după ce m-ai înjurat aseară? Cine, eu?! Nu, mama! Promit că nu mai beau niciodată. Ai mai promis... De data asta sunt serios, te rog să mă ierți pentru tot, dar nu apuc să termin, că închide. Îmi fac o cafea și fumez trei țigări una după alta.

E 10:00 - trebuie să merg să curăț un apartament în Parmantier, aproape de centrul Parisului. Câștig cât costă biletul dus-întors cu RER-ul, dar mi-a promis patronul că mă angajează la hotelul său, cu ocazia asta fac și fotografii prin Paris. În drum spre gară, Roxana sună și mă întreabă dacă-mi ajung țigările, că vrea să iasă cu niște colegi după serviciu, asta în caz că nu am nimic împotrivă. Mă descurc, să meargă liniștită. Mă gândesc că poate îi mai trece supărarea pe mine și voi bea din nou, fără să afle. Desigur, foarte puțin. O bere, două, trei. Trei, nu mai mult, din care una fără alcool. Și un panaché, eventual. Un coniac mic, fie, dar numai dacă se ivește ocazia. O țuică?...

Sunt necăjit, Doamne, spun în gând și închid ochii. RER-ul își continuă drumul, pentru câteva momente uit unde trebuie să ajung, apoi mă întreb dacă într-adevăr uitasem unde merg sau doar am sentimentul că uitasem, dar, în realitate, poate că îmi luasem gândul de la destinație, știind că oricum cobor la stația terminus. Terminus...

Iartă-mă, Doamne, și mulțumesc pentu tot! Oare

36

proză

nu-mi cer iertare doar când mă simt descumpănit? Așa s-ar părea. Adică e sigur... Îmi promit că o voi face și cu ocazii mai fericite. La nuntă, la botez, la ieșirea din șomaj, la revoluție, la a doua venire... Am aparatul de fotografiat la gât. Nu trage de mine! o aud pe Roxana în gând și mă întreb dacă nu cumva e o frântură din ce s-a întâmplat aseară, dar ce s-o fi întâmplat? Suntem de aproape douăzeci de ani împreună, de la șaișpe ani.

Odată am întrebat-o dacă mă iubește, la puțin timp după ce ne cuplaserăm, și mi-a răspuns că nu, apoi am tras-o de guler și-am scuturat-o... Nu trage de mine! a strigat. Te iubesc, du-te-n pizda mă-tii de bou! În ultimii șase ani am băut în fiecare seară, chiar și când trebuia să iau antibiotice. Într-o dimineață, Roxana m-a găsit lat lângă masa din bucătărie, adormisem, m-a lăsat acolo, ca pe un cățel, până m-am trezit. Putain de merde! Dar eu nu fac rău nimănui, răspund mereu. O bătrână se uită insistent la mine. Ce tânăr și cum a ajuns din cauza băuturii, îmi imaginez că își zice. Îi întorc o privire criminală. Să-mi sugeți toți pula, nu e treaba nimănui cum trăiesc! Bătrâna îmi zâmbește serafic, arătându-mi cu degetul că mi-a alunecat abonamentul pe banchetă. Gare D`Austelitz. Urc scările și cumpăr încă un pachet de țigări - mai am câteva. Aștept autobuzul 91 vreo zece minute, timp în care fumez două țigări, ezit dacă s-o aprind pe-a treia, o aprind. Un cerșetor se spală pe piept și pe picioare la robinetul din spatele unui veceu public. Mă gândesc că ar ieși o fotografie extraordinară, însă m-aș simți și mai vinovat, ar fi ca și când aș râde de el, iar dacă nu aș râde ar fi ca și când ar râde toți cei care-ar privi fotografia. Nu știu dacă mi-a venit această idee din pricina stării mele obișnuite de vinovăție, oricum, repet încă o dată, iartă-mă, Doamne, și îți mulțumesc pentru tot! Traseul spre hotel a fost deviat, autobuzul ocolește pe la Place D`Italie, apoi se întoarce spre Saint Marcel - m-am ridicat de pe scaun cu cinci minute înainte de oprirea în stație și mă țin de bară lângă ieșire. Exit. Așa scrie în avioane. Ar trebui să scrie și-n autobuze. Exitus!... Terminus, exitus. La hotel parcă nimeni nu-mi observă cearcănele, în plus, toți par bucuroși că în curând vom fi colegi. Par sau chiar sunt?

Unii da, alții ba, cum ar zice rabinul... Cobor la subsol să iau căruciorul gol, urc cu căruciorul gol

1/2018

K

la etajul trei și la etajul cinci și-l umplu cu cearșafuri și prosoape pentru apartament. Cer cheile apartamentului și o iau din loc, împingând căruciorul plin. Apel de la Roxana. Ce faci? O târșâi pe jos spre Austerlitz, că autobuzul deviat tot atât face. Cu cine ieși? Gérôme, Jean Noël, fata lui Jean Noël și încă vreo doi pe care nu-i știi, oricum, toți bătrâni, nu sunt motive să-ți faci griji.

Râde. Cu cariciorul... ptiu! iartă-mă, Doamne, iartă gura păcătosului care vorbește fără sine!... cu căruciorul încărcat de lenjerie și un sac plin de pâine cu susan rămasă de la micul dejun pe care responsabila m-a întrebat dacă-l vreau, merg, merg și merg gândindu-mă că voi da peste un SDF căruia să i-l ofer. Sacul. Deși aș prefera caricio... căruciorul. Pe Pont de Sully, chiar la capătul podului, un cerșetor pictează în timp ce cerșește, așezat pe scaun. Vreți un sac de pâine cu susan?

Nu, mulțumesc, am o grămadă, și-mi arată plasa agățată de gărdulețul metalic din spate. Vreți un portret în aqua forte? Glumește, pictează la paletă. Nu, mulțumesc, permiteți să vă fac o poză? Se ridică de pe scaun și ia o poziție autoironică, ridicând pensonul à la Rembrandt. Mă gândesc la Roxana și la boșorogii ei - Ce pula mea face cu ăia în oraș? Nici măcar nu împart vreo pasiune, de fapt Roxana nu are nicio pasiune, sau cel puțin nu mi-a vorbit niciodată de așa ceva. Și-o fi descoperit-o între timp și-o fi ținut-o ascunsă... Ce hobby ar putea avea Roxana și eu n-am observat? La jumătatea drumului, pe lângă Pitié-Salpêtrière, alt om al străzii, desculț, mănâncă un sandviș, cred că n-are nici un sens să-l mai întreb de pâine. Merg ce merg și merg și iaca și corturile românilor. „Pula mea!” și iar „Pula mea!” „Pizda mă-sii!” și iar „Pizda mă-sii!” Românii s-au strâns la o măsuță și beau vin - vreo șase bărbați. Mai e și o femeie, cerșește la doi metri de ei. O întreb în franceză dacă vrea pâinea – se bucură. Dar să împărțiți și cu ceilalți, îi zic, apoi plec în grabă, rușinat că nu am vorbit în română, cred, sau pentru că mi se par peste măsură de puternice emoțiile facerii de bine. Bărbații mă strigă, deja avansasem câțiva metri, „Merci, monsieur!”. Ridic mâna în semnn de salut și măresc pasul, aproape că-mi dau lacrimile. Iartă-mă, Doamne, și mulțumesc pentru tot! În metrou e aglomerație, am prins loc față-n față cu un tip spilcuit care se tot uită la o

K 1/2018

proză

fată și scrie sau mâzgălește ceva pe-o foaie. O fi vreun pervers. Îmi imaginez că-i desenează vaginul pe care i-l vede pe sub fusta scurtă. Totuși din poziția în care stau nu pot observa dacă fata are sau nu chiloții pe ea. Să presupunem că nu-i are, OK, și-adică n-am mai văzut pizdă? Chiar în halul ăsta am ajuns? Metroul oprește la République. Tipul se ridică și îi întinde foaia - un portret superexpresiv, zici că e mai vie pe foaie decât în realitate, de altfel fata e foarte mișto gagica. Îi zâmbește, zâmbim și noi, cei din jur, aproape fâstâciți. Tipul se smulge din vrajă și sare în ultimul moment pe peron, probabil la fel de emoționat și de rușinat ca și mine când am oferit pâinea.

Cobor la Parmentier. Coșul cu lenjerie e greu abia-l hâiesc pe scări, parcă am pornit-o spre plus infinit. După care cobor spre magma pământului, apoi mai urc trei trepte, să zicem puțin sub nivelul mării. Mă opresc și-mi aprind o țigară, apoi merg, merg și merg, cotesc la stânga și iar mai merg puțin. Ca să mă dezmorțesc... Deschid cu cartela ușa de lângă interfon. O deschid și pe a doua. Câtă securitate! Vigipirate pe pâine! Într-o zi niște traficanți arabi așteptau să intre lumea în scară și porneau apoi și ei sau poate erau vânzători de covrigi, ce știu eu, dar cu fețe de golani, nu-mi dau seama, am văzut chiar și un polițist cu privire de psihopat și un pompier cu figură de strungar, deci, ca atare, ce știu eu? Deschid ușa liftului, la parter. Apăs pe opt și aștept. Cele două uși automate se închid cu lentoarea unei cortine care nu vrea ca actorii să dispară imediat în spatele ei și să înceteze aplauzele. Numai că nu aplaudă nimeni. Stânga. Ultima ușă pe dreapta. Chinezii au fost mereu cei mai împuțiți, îmi zic după ce văd haosul lăsat în apartament, coșul plin de gunoi și restul de gunoaie de lângă. Ce orduri! Ce bulangii! Îmi închipui cum un mic chinez cu capul mare, la el în China, acasă, în pat, termină de mâncat un măr, apoi pune cotorul cu grijă sub perna nevestii, iar ea, cu aceeași tandrețe, îi lipește un muc moale de mânecă. Fac eu ce fac, habar n-am ce, probabil e vorba de niște metode subliminale, deduse din anumite teorii ale fizicii cuantice, dar până la urmă apartamentul arată lună.

Smulg banda sanitară de pe WC, mă așez și-mi aprind o țigară. Trag apa, curăț dâra rămasă și pulverizez cu parfumul Axe găsit lângă coșul plin

37

de gunoi, apoi pun frumos banda la loc - Sanitary Desinfected! Acum miroase a căcat parfumat care trage dintr-o țigară. Încui ușa și derulez filmul în sens invers, urc în metrou, cobor din metrou, urc scări, las lenjeria murdară, acum de trei ori mai grea, pentru că, dacă stau să mă gândesc, în China se pun două prosoape pe podeaua dușului, probabil pentru a se uda și a se șterge concomitent, bine că nu au mâncat hârtia igenică în timp ce făceau caca. Cobor scări. În fine, Parmentier, celălalt univers al scărilor, dau iar filmul înapoi, République, Gare D’Austerlitz și autobuzul plin de babe cu gențile strânse bine între cele două atârnături, cândva sâni, ca să nu li le înhațe brigada intergalactică a puradeilor care fură de la babele ce strâng averi până în ultima zi, ba chiar și câteva ore după deces. Las cheile la hotel și-o sun pe Roxana, niciun răspuns. Merg pe jos înapoi la gară. Noi suntem cei care rezistă, noi suntem cei care visează, noi suntem cei care se pișă pe cheile orașului! - metroul trece fâșâind pe podul de deasupra - iartă-mă, Doamne, și mulțumesc pentru tot! Ce e? Nu puteam să răspund, scrie Roxana pe mess. Nimic, te sunasem aiurea, butonez și eu.

Apoi mă gândesc că în vremurile noastre nimeni nu sună aiurea. De exemplu, Marius a sunat-o pe Maria să-i spună că e pe marginea blocului, sperând că poate-l salvează, dar Maria i-a răspuns sec, pe mess: Marș în morții mă-tii de egoist! Nu contează dacă a sărit, cert este însă că femeile, uneori, nu-s chiar delicate. Miroase iar a moarte, miros a pișat/ Roboții-călători în RER-ul cu aer condiționat!/ Dar cineva a deschis geamurile, probabil ca să ne oblige să regretăm că am urcat!

Sunt poetul din RER. Sunt lacrimae RERum... Știu că vă întrebați de ce nu închid geamul, însă eu vreau să rămân doar un observator al acestei lumi, mi-e frică și de amprenta adidasului meu care ar putea schimba destinul omenirii, așa că stau cuminte și privesc pe geam, Doamne!. Inocenți cu mâinile murdare de sânge, aburul la sfârșitul nopții, înaintea dimineții, adolescenți îndrăgostiți, fumul de țigară și multe alte chestii pisicești, de fapt mă uit în gol, în mine. Trenul ajunge unde îmi imaginasem deja că va ajunge și cobor. Plutesc ca un bebeluș care, întins în coșulețul învăluit de o mătase albă - visul oricărei mămici duioase - , se pișă în sus și râde. Plutesc ca o

38

proză

prostituată care nu a păcătuit niciodată pentru că nu a ales-o nimeni de pe trotuarul de la periferie.

La sfârșitul nopții, înainte să se albească de ziuă.

Merg, merg și merg, apoi mai merg un kilometru până acasă, unde intru în baie și-mi verific cearcănele. Râd, râd și râd la gândul că gândul că nu eram cum trebuie e amuzant. Sunt fericit și plâng, plâng și plâng că nu sunt trist. Râd în hohote că sunt mai trist ca niciodată. Am ochii umflați, îmi întind degetele să văd dacă tremură, mișc din încheietură ca și cum aș tremura. Dragă Roxana, ai aici toate sentimentele mele și un pic de scânteie în ochiul stâng în timp ce-ți fac cu ochiul drept, în oglindă! Mă întind pe canapea. Mă uit în tavan. Ca atunci când eram bolnav. Dar cum îmi dau seama dacă atunci eram bolnav sau acum sunt bolnav sau nu am fost bolnav niciodată, poate doar atunci când stăteam la coadă la pâine și am fandat puțin piciorul, din lipsă de respect față de răbdarea de care, pe de altă parte, eram totuși mândru? Ce vreau să spun cu asta? Bravo, Bibane! Iar ți-ai înnodat mintea! Cu siguranță eram bolnav când îmi băgam bile de vată în nas și îmi înfundam urechile cu degetele, apoi, cu gura închisă, suflam cât puteam de tare, iar sinele catapulta biluțele de vată peste lungimea mesei - asta da formă de boală! - mă întreb cum s-o numi, căci nebunia este doar un fior. Roxana, neRoxana, Vasilica, Maria, Grațiela sau Timoteea mi-ar fi oferit aceeași stare, deci scârba nu pleacă decât din mine? Iartă-mă, Doamne, că nu știu ce zic, sau iartă-mă, Doamne, că am tupeul să zic mai multe decât permite limita bunului simț! Mulțumesc pentru tot! Mulțumesc pentru aceste merinde, pentru merele stricate din bucătărie! Sună telefonul. Roxana. Alo! Alo! Vezi că mă duc să mă întâlnesc cu ăștia. Bine, să faci poze, să-mi trimiți! Ești paranoic! și închide. Mi-e frică la ce m-aș putea gândi acum dacă aș da drumul iepurelui alb legat cu un lanț gros. Mi-e greu să-mi imaginez copii alergând la vale pe o colină de diamante. Prin micul spațiu rămas neacoperit de perdea se poate distinge un nor suspect, îl numesc Şapte, fără să stau pe gânduri. Debarcaderul, adică celălalt nor, scoate capul din spatele lui Șapte, cumva pe ascuns, crezând că nu-l văd.

Deschid sertarul și iau un Diazepam (hipsterii zic Valium). Debarcaderul acum se uită printre pi-

1/2018

K

cioarele lui Șapte - câteva fire albe dispersate de vânt. Ațipesc. Mi-am comandat pește, scrie în mesajul primit de la Roxana. Atunci te sun când termini, îi scriu înapoi. Mă duc la magazin și cumpăr trei beri mari. Vânzătorul, care mă cunoaște, mă întreabă ce e cu mine. Azi nu beau decât trei. Nu, nu asta, dar pari supărat... Așa par după somn, am dormit puțin și se făcea că nevasta mă înșela cu unu care avea o mașină neagră!

Ahaaa... Am dat foc mașinii cu ei înăuntru, dar ce mi se pare straniu este că ea tot continua să i-o sugă, chiar dacă ardeau ca niște șobolani. Nu am mai auzit de vise asemănătoare, oi fi stresat. Tot ce se poate, pe mai târziu! Desfac prima bere și sorb o înghițitură lungă. Deja mă simt mai bine.

Mai trag câteva duști și mă înveselesc. Mulțumesc, Doamne, și iartă-mă pentru tot, vezi, nu Te-am uitat! O sun pe Roxana, niciun răspuns. E deja seară, număr deja opt apeluri pierdute, sun în continuare. Nu mai am nici bere, mă duc să mai cumpăr încă trei. Arăți mai bine, zice vânzătorul. Inch’Allah, îi răspund zâmbind. Sunt în pantaloni scurți și-n tricou, seara e răcoare... nu simt nimic, nu văd și nu aud. Roxana, Roxana, Roxana. Dintr-o dată se face întuneric pe stradă, dar disting trotuarul grație câtorva demoni fosforescenți pe care i-am uitat în spate, lângă magazin. Pi, pi, pi, pi! veniți cu tata acasă, îi ademenesc. Sun în continuare, nimic. Înaintea nopții, următoarei dimineți, degetele tale, mirosurile noastre amestecate, a patra bere, lumina care coboară, un milion de surori și frați, sinele, dar sinele ce mai face? Dar cine a zis acum? Après la nuit, avant le jour, je t’offrirai les hautes lumières.

Ian, mai ești aici? Sun-o! O sun! Nu răspunde.

Trimit un mesaj răutăcios, o fac curvă. Nu mai vin acasă, răspunde, ori pleci tu ori plec eu. Sun - îmi închide. Îl văd pe Ian din colțul tavanului și-i șoptesc, de frică să nu se înece cu a cincea bere: Ian, Ian, mă auzi? Azi am împlinit opt ani și aș vrea să mai dureze. Mai beau bere și încep să mă agit. Se agită vita, zic din colțul tavanului, pun pariu că iar sună. Sun - nu răspunde. Noi suntem cei care credem în miracole, cei care cred că pe lumea asta nimic nu e grav, nu-i așa, Doamne? șoptesc din nou din colțul tavanului, dar Ian mă aude din greșală și începe să plângă ca o pizdă scrie mesaje fără oprire și plânge - prostul dracu-

K 1/2018

proză

lui, îmi zic în gând, să nu-l rănesc. Cei care încă nici nu s-au născut nici în ruptul capului nu ar trebui să afle toate astea. Sunt beat din cauza berii lui Ian? A plecat în sufragerie, din colțul meu de tavan aud frânturi, vorbește cu cineva la telefon: A zis că iese cu Gérôme și cu Jean Noël... nu, nu a ajuns acasă, da... aveți numărul lui Gérôme? Apoi revine în bucătărie și ia un creion, mai soarbe o gură de bere și îl roagă pe respectiv să-i dicteze.

De ce-ți tremură leagănul? șoptesc de sus. Formează numărul, iar din această clipă ațipesc în colțul meu de tavan. Dumnezeu mi-e martor, nu-i așa, Doamne? Mă trezesc și-l găsesc cu capul pe masă, cu mâinile-n cap. Nu-i așa că libertatea e o minciună? șoptesc. Apoi urlă: Nu e nici cu Gérôme, nici cu Jean Noël, cu cine e????! Cu cine ești, băi curvo, curva dracului de curvă! Te fuți chiar în acest moment, curvo! Îți place cum își bagă ăla pula-n tine? Ațipesc la loc, plictisit de scenă. Sunt cu cineva pe care-l interesează de mine, răspunde Roxana. Ian ia cuțitul din sertar, și-l ține la gît și apasă. Dacă apeși voi cădea de pe tavan, îi șoptesc din nou, de frică să nu asmut diavolu-n el. Iau zece diazepame din noptieră - e patru dimineața. Adorm cu capul pe treningul lui, pe care-l purtase Roxana, și cu cuțitul în mână.

Unii ar zice că, într-o zi, aș putea scoate o floare din pământ ca s-o îngrop în fața secției de poliție, în semn de prim avertisment, însă eu nu fac decât să dorm și să cânt miapiao kokomakifilnofo. Un șut puternic în coastă - adormisem (sau căzusem?) lângă canapea. Roxana. Șase dimineața.

Roxana trece în bucătărie și-și aprinde-o țigară.

Mă ridic, mă duc după ea și-i lipesc brusc un dos de palmă care-o dărâmă de pe scaun. Pe unde morții mă-tii ai umblat? Nu e treaba ta și, dacă mai dai, chem poliția! O ajut să se ridice și o întreb dacă vrea o cafea. Ce-i cu tine? Nimic... Lasă, îmi fac singură. Câte țigări mai ai? Două. Eu nu mai am niciuna. Mă duc eu să iau, zice. Mergem împreună, stai să mă îmbrac. De ce mi-ai dat palma? Ți-am dat-o să nu sar cu picioarele pe tine!

Ieșim și ne îndreptăm spre tabac. Vreau să o iau de mână, dar se retrage. Și? Te-a futut bine? Ești prost... Eu sunt dispus să te iert dacă și tu te porți cum trebuie. Nu crezi că e cam târziu după ce ai băut șase ani câte șase beri în fiecare seară? Dă-mi mâna! Nu! Ajungem la tabac. Vrei să bem un suc

39

aici la terasă? Bine, zice. Două Coca, vă rog! Ești obosită? Așa și așa... dar nu mi-e somn. Arăți ca dracu’, dar ești cea mai frumoasă din lume (o sărut). Promiți că nu mai bei? Promit, dar numai când nu ies, știi că oricum nu ies, dar ziceam... Păi e altceva să bei cu prietenii când ieși, decât să stai singur în bucătărie în fiecare seară, să bei singur.

Tăcem și ne privim. Gândul are o voce metalică.

Mulțumesc, Doamne, și iartă-mă pentru tot! Trebuie să mergem să ne vedem cu Ștefan după ce mă trezesc. De ce? Să-l ajutăm cu biletul de avion și să-i cauți pe cineva în Cluj să-i traducă lu’ mama ăleia. Nu-i cere mâna prin semne? Roxana râde. Nu mai glumi, prostuțule! Merg, dar nu mai am nimic curat. Spălăm hainele acasă și le uscăm aici, la spălătorie. Mă sărută, apoi îmi spune că am un gât gros. Ăla îl are subțire? Nu înțelegi că nu am făcut nimic? Îți jur că nu am făcut nimic, crede-mă! dar nu te mai suportam mereu beat. Te cred, iartă-mă și mulțumesc! Hai să spălăm hainele. Mergem de mână pe trotuar și nu ne spunem nimic, din când în când ne oprim și ne sărutăm cu fierbințeala de la șaișpe ani. Je superpose les images de la veille, îmi tremură genunchii. Înghesuim hainele într-o plasă și ne întoarcem la spălătoria cu autoservire. Le îndesăm în tamburul uriaș și dăm drumul la tehnologie. Au un aparat de cafea. Vrei cafea? Da, dar nu mai am mărunt. Am eu. De care vrei? Cu lapte. Haha, e doar cincizeci de cenți. Serios?! Da! Ieșim în fața spălătoriei să fumăm. Dar nu avem lingurițe, zice. Rup un băț din gardul viu. Uite linguriță!. De-aia te iubesc, ai fost mereu nebun, și râde. Ajungem acasă. Să-mi bag picioarele, am uitat să luăm cafea, zice. Mă duc eu acum la Franprix și iau, tu culcă-te. Nu mă culc până nu vii. Trec la magazin și iau cafea. Pe drumul de întoarcere intru, fără să mă gândesc, la florărie. Văd niște frezii albe. Le vreau pe acestea, dar ambalate simplu. O pun așa? întreabă florista, arătând spre o folie argintie.

O pui pe mă-ta de țărancă ce ești, zic în gând, nu, mai bine cea albă. Hârtia asta albă, simplă? Exact!

Mă gândesc în timp ce mă apropii de casă că Roxana îmi va da cu ele în cap. Mă mai gândesc că o zice că sunt nebun. Tu ce spui, Doamne, merg florile? Merg, îmi răspund. Intru. Roxana e în pat.

Tu ești? strigă de jos. Da, eu sunt. Cobor cu florile ascunse la spate, apoi le așez lângă ea. Sunt ex-

40

proză

traordinare, zice, îmi plac foarte mult. Le pune pe birou și mă trage în pat. Ne sărutăm fierbinte. O dezbrac încet, de data asta am răbdare. Mă sărută pe gât. O sărut pe sâni, cobor și urc. Facem dragoste. Se bagă în sufletul meu, își pune capul pe umărul meu. Mi-e foarte somn, zice în șoaptă. (O mângâi pe frunte și-i trec degetele prin păr.) Știi, îi zic calm, când eram puști am chefuit toată noaptea, apoi am mers direct la cules de vie. Cum eram obosit, rămâneam mereu în urmă, apoi am intrat sub o viță, la umbră, și-am adormit - ai mei m-au căutat peste tot ore-n șir. Îhâm... răspunde aproape dormind. Bine, te las să dormi, urc în bucătărie să mai beau o cafea, apoi văd eu ce fac... Te iubesc mult! Și eu! Te iubesc mai mult decât crezi... Rămân câteva secunde lângă pat și o privesc cum doarme, zîmbește de parcă ar visa ceva frumos. Urc. Fumez o țigară și plâng fără niciun pic de stăpânire. Iar plânge boul, zic din colțul tavanului. Sfoara e în debara, îi șoptesc, ca să nu se trezească Roxana. Dar nu avem nicio sfoară, îmi răspund. Ai văzut cum te-am făcut să nu mai plângi? Scot cureaua de la pantaloni și mă încui în baie – privesc spre caloriferul suspendat, ar fi pentru prosoape, dar noi ne uscăm pe el ciorapii și chiloții - o leg de calorifer, o strâng în dreptul gâtului... Nu era decât o glumă, vită incompetentă! strig la Ian din colțul tavanului. Mulțumesc, Doamne, și iartă-mă pentru tot!

Sunt cu Roxana în autobuz, spre Centrul de Criză. Mă ține de mână, mă trage delicat spre ea, îi pun capul pe umăr. Mă stăpânesc să nu plâng.

Totul va fi bine, zice. Șoferul pune Fugees. Îmi place! Dacă aș sări de pe scaun și l-aș su,gruma... dacă aș trage de volan în stânga am nimeri în sufrageria vreunui portughez. Dacă trag de volan în dreapta se oprește cd-ul cu Fugees și am belit toată pula, adică-mi dispare scurta și buna dispoziție. Mai bine mă gândesc la un scaun sau la o veveriță. Să nu credeți că autobuzul nu merge în timp ce mă gândesc la toate acestea: albanezi, pakistanezi, arabi, bulgari, malieni, planete aliniate și moarte celor care nu înțeleg de ce n-am cumpărat bilet - dacă vine controlorul îi povestesc faza cu volanul și probabil ajung cât ai zice aristomachilonopoupolipulenterie la Centrul de Criză. A zis careva „calvar”? De fapt știu cum

1/2018

K

funcționează curva asta de creier când îi amesteci substanța - un copil zice Mami, când ajunge autobuzul?, iar interpretul meu aude: Mami, când coboară nebunul ăla din autobuz? Mi-e frică de el! - Ei bine, cum să nu urăști autobuzele?! (Revin în două minute - m-a sunat Inna că a auzit că am vrut să mă sinucid.) Așa, unde eram? Da, autobuzul merge, rulează în mintea mea spre ultima destinație, stația terminus, stația exitus, cel puțin a interpretului. Roxana mă sărută contrar obiceiului ei - în public nu sărută NICIODATĂ probabil de aceea nici nu vrea să se mărite. Dar aș putea s-o învăț o șmecherie, când primarul zice: Acum puteți săruta mireasa, ea să-i ceară să se întoarcă cu spatele. Coborâm. Să mai bem o cafea aici, zic, ce zici? Oricum or să mă oprească acolo. (Îi curg lacrimile). Mai bine nu ne întoarcem acasă... Sub nicio formă, în momentul ăsta sunt în stare de orice! Înțelege, pentru tine fac asta.

Pentru mine?! Exact! Nu că mi-ar fi frică să mor, mi-e frică că moartea mea te va distruge mai rău decât palma pe care ți-am tras-o. Sper să te faci bine, puiuț! și mă ia în brațe. Sunt destul de bine, aș zice, dar vreau să mor. Două cafele cu lapte, vă rog! Îți amintești când m-am tăiat pe mână șiai zis: Nu mă impresionezi cu nimic? Dar ce te-a apucat tocmai acum asta?! Nimic, mă gândeam așa... Să fi avut vreo șaișpe ani? Autobuze, trenuri, aglomerație, lumina dimineții, un carusel de gânduri și ultimele clipe înainte de-a mă preda pe mâinile ocrotitoare ale sistemului. Mulțumesc că sunt viu, deși sunt pe moarte! Mulțumesc cerului că nu plouă! Ploaie! Momente de tăcere. Îți amintești când am mers ieri prin ploaie de la spălătorie și mi-ai zis că miros a toamnă când m-ai sărutat?

Era azi-dimineață, dar tu îți amintești când ai zis că sunt ca o cățea plouată? Erai cea mai frumoasă... cățea... Mergem? Mergem, dar de fapt voiam să te întreb dacă îți place mirosul toamnei... Cel mai mult, ești mai calm acum... Cu Dumnezeu pretutindeni în gând, cu moartea pre moarte călcând, zic în gând, apoi aprind o țigară. Nebunule!

M-ai auzit?! Căci doar nu vorbeai în gând...

Ajungem la Centru. Communication établie, după ce apăsăm pe interfon. Spuneți, ce doriți?

Avem o urgență! Porte déverrouillée. Intrăm pe culoar. Matrix, îmi zic. E un lift, apăsăm pe buton. Din difuzorul liftului se aude o voce de feme-

K 1/2018

proză

ie: Pentru Centrul de Criză formați 1983476078 pe butoanele care duc la etaje. Ne uităm unu la celălalt ca doi țărani ajunși la oraș. Cât ați zis?

Notează, îi zic Roxanei. 1983476078! Formez 1984456078 - liftul urcă. Un nene în dreptul ușilor: Cu ce vă pot fi de folos? Păi... am sunat mai devreme de jos, pentru Centrul de Criză. Aici e Centrul de Vise, de Criză e la etajul unul, formați 198447... nu-mi amintesc. Valerieeee, ce număr e la Criză? 112, strigă o femeie dintr-un birou. Nu la criză vasculară mă refeream, ci aici, la etajul unu. Aaaa, răspunse Valerie care părea că ronțăie ceva, e 198504042999! Cât ai zis? Asta-i culmea, bine că am ținut minte! Notează, Roxana! îi spun.

E 1979160714015!!! Ai notat? Da! Urcăm în lift, de data asta introducem numărul fără greșală. Se deschid ușile. Nu e nimeni. Dreapta sau stânga?

Dar centru ce are? Aș fi prefereat dreapta. Eu n-aș fi preferat nimic. Zeci de sertare metalice până în tavan, în mai multe camere. Din capătul culoarului se îndreaptă spre noi un domn, cu mănuși de cauciuc murdare de sânge, cu cizme de cauciuc și cu o mască pe față. Pe cine căutați? Doctorul, zice Roxana cu jumătate de gură. Veniți cu mine și scuzați sângele, e de la o asiatică grasă, rar am mai pomenit... Pătrundem într-o încăpere și trage un sertar - un cadavru în vârstă, pudrat, îmbrăcat în costum, cochet. De ce își ține ochii închiși? întreb. Roxana mă înghiontește. Ca să fie ultimii mâncați de viermi, în plus se uita prea fix. L-am aranjat exact cum mi-ați cerut! Pot să-i pun o întrebare? Desigur, câte doriți. Încetează, răspunde Roxana terifiată. Ce număr trebuie să formez pentru Centrul de Criză? E oribil acolo, remarcă domnul, dar nu cred că doctorul vă poate răspunde. Atunci cine? întreabă Roxana. Chiar eu: formați 1973120676543. Ai notat? Da. Urcăm în lift. Dictează-mi tu că formez eu. Liftul oprește.

Se deschid ușile. Dar voi cine sunteți? ni se adresează o fetiță. Roxana și Ian, răspunde Roxana cu un zâmbet prefăcut. Eu sunt Alice, dar ce căutați în Centrul de Minuni? Iepurele Alb, răspund eu.

Taci, tâmpitule! Iepurele Alb a fost decapitat de Regina de Cupă. Nostim... eu caut Centrul de Criză. Vrei să mori? Oho, nici nu-ți imaginezi...

Se dă în spectacol, adaugă Roxana. O putem întreba pe Falsa Țestoasă ce e de făcut, veniți după mine. Poteci întortocheate, tot felul de liane și

41

zgomote din pădurea de la margine, un șoricel pe-o motocicletă. Falsa Țestoasă doarme, o vom putea întreba în martie, zice Alice râzând. Coborâți pe scări, nu mai luați liftul! bombăne Falsa Țestoasă, fără să deschidă ochii. Plecăm. Hei, voi de colo, strigă Alice din urma noastră, am uitat cum vă numiți. Roxana, zice Roxana zâmbind. Eu măresc pasul. Roxana mă trage: Nu e politicos să nu-i răspunzi! Dă-o-n pula mea de ciudată! Hai odată! Deschidem o ușă care duce pe scări, iar după două etaje dăm din nou de-o ușă. Vreau să intru. Roxana mă oprește. Mai bine ai bate, așa e politicos. Bate tu, eu sunt prea agitat! Roxana bate firav de două ori, abia atinge ușa, parcă ar fi mângâiat-o. Niciun răspuns. Bat de trei ori cu pumnul și, când să bat a patra oară, Roxana mă prinde de mână. Niciun răspuns. Deschid ușa și zic: Vino cu mine, știu exact unde mergem! În Nanabozo?

Da, prin Poienița Druidică! În față - un zid. În stânga - un hol care, la un moment dat, cotește la dreapta. La dreapta tot un hol care, la un moment dat, cotește la stânga. La stânga sau la dreapta? întreabă Roxana. Nu are nicio importanță dacă ești de dreapta sau de stânga, pentru că aici stânga cotește spre dreapta și dreapta cotește spre stânga. Deci, cum facem? Eu o iau la stânga, căci voi coti la dreapta și tu, cum ești de extrema dreaptă, o iei la dreapta care va coti brusc la stânga, deci acționăm prin învăluire. Și dacă, după ce o iei la stânga, la dreapta vei găsi o sfoară cu care să te spânzuri? Atunci va prospera economia globală, nu-ți face griji. Fac la stânga, apoi o iau la dreapta. Roxana face la dreapta, apoi cotește la stânga.

Ne întâlnim la mijlocul drumului unde, măestru înnodat, atârnă ștreangul. Ce fetiță impertinentă! exclamă Roxana. Mai e și urâtă, zic eu. Ne întoarcem împreună pe la stânga, apoi nimerim la dreapta și la ușă. Deschidem ușa și ajungem la scări. Urcăm un etaj și zărim liftul. Fuga la lift!

Apăsăm pe buton. La ce etaj era Centrul de Criză? o întreb. La unu. Apăs pe unu și liftul pornește. V-a luat ceva timp să ajungeți, poftiți în birou!. Doctorița e blondă și are nasul mare, probabil de la minciunile debitate de-a lungul timpului. Ce s-a întâmplat? S-a lăsat de alcool brusc și a încercat să se... Lasă-mă pe mine să răspund!

M-am lăsat brusc de alcool și-am încercat să... Să vă apucați din nou, mă întrerupe doctorița. Nu!

42

proză

zicem amândoi în cor. A încercat să... Lasă-mă pe mine să răspund! Am încercat să... Dar de ce o întrerupeți tot timpul? Așa face mereu, întrerupe pe ori... Nu întrerup pe nimeni! Cât beați înainte să... Să încerc? N-o mai între... Nu întrerup pe... Și ce vreți de la noi? Vreau să mă las... A vrut să se sinuci... Dar mă lași să vorbesc? Am vrut să... A încercat să se sinucidă! Iar m-ai întrerupt! și mă pun pe plâns. Completați această hârtie! Completează tu, Roxana, sunt prea sensibil, știi semnătura mea. Care dintre ele? Ești culmea! Cea de internare! Așteptăm în sala de așteptare. De ce i-o zice de așteptare și nu de nerăbdare? Nu ai venit aici să filozofezi! Nu știu când ne vom revedea. Îți las țigări? Cum vrei...

Avant qu’on se sépare, avant le blizzard, haut les cœurs! Nu veți avea voie la nicio vizită și la niciun contact cu exteriorul, deocamdată. Aici nimeni nu deschide fereastra, aici nimeni nu glumește. Mi-au luat încărcătorul ca să nu mă spânzur cu el exact după ce doctorița conchisese: În lumea asta nimic nu e grav!, la care am răspuns că atunci înseamnă că nici nimic nu ar trebui să fie serios. Même si tu vois que je suis pas quelqu’un pour toi, même si je sais que je suis pas parfait, le soir, quand ça va pas, fait moi un signe, je serai là.

Sunt la salonul șase, așadar, printre găurelele sitei metalice văd Sena. Sunt în dreptul ferestrei și fumez - Ian se agită la dulap, aranjează, rearanjează. Ce vită proastă, îmi zic. E de patru ore aici și analizează un pat, un birou și o apă ca toate bălțile în care calcă când nu e atent, boul. Evident că zic toate astea în gând, e prea pierdut pentru a-i vorbi fie și în șoaptă. Nu are voie să iasă. Face pe deșteptul - citește două pagini din Alice, apoi se întinde în pat, apoi se ridică, apoi încearcă să râdă, nu e râsul tău, Iane, nu, nu, nicidecum, vită proastă! Si tu veux qu’on se lance, qu’on essaie...

Ora mesei, ceilalți pacienți nici nu-s în stare să ducă furculița la gură. Acum o săptămână un tip s-a spânzurat cu încărcătorul, altul și-a tăiat venele cu lama de ras și a sângerat până Moartea i-a zis Pe aici, vă rog! Și i-a făcut o plecăciune. Ies în curte - analizez. Gratii pe care nu le poți sări, acoperite de o folie de plastic, ca în construcții. Văd două gratii neastupate, Trink! ar fi zis Tichi, dacă aș fi auzit voci. O sun pe Roxana și îi povestesc de gardul din curte. A doua zi să-mi aducă țigări și

1/2018

K

un încărcător acolo. Bine, sunt în a patra zi aici, dar în afară de ce simt eu nu se întâmplă mai nimic. Și mai cred că dacă spun tot ce gândesc în șoaptă aș putea speria și-un psihopat, așa că mă rezum la întâmplări rezonabile, nu-i așa, Doamne? Îți mulțumesc pentru tot și te rog să mă ierți pentru tot! Qu’est-ce que tu peux faire, qu’est-ce que tu peux faire, mon petit démon? Plâng pe veceu, plâng sub duș, plâng când scuip, plâng când nu plâng și când nu plâng strâng din dinți. Uite încărcătorul, uite țigările. Uită-te mereu în sus, să nu ne vadă careva! Printre gratii au loc jumătăți de fețe, ne sărutăm, o ating prin gard - sunt fericit Doamne, Tu de ce nu ești? Ce penibil! exclam de la fereastră, privindu-i, asta nu-i decât o minciună, ar trebui să stai singur, cu siguranță boul nu a auzit de asceză sau de mântuire. O tot dă cu Doamne-n sus, Doamne-n jos, feministe, gay, de stânga, de dreapta, penibil, nu-i așa, Belzebuth? Se face că sunt ascuns în spatele casei Falsei Țestoase și urmăresc ceva. Din depărtare se apropie cineva care urmează poteca spre Centru.

Deocamdată nu-mi dau seama cine este, nu disting prea bine, o fi o siluetă sau umbra unei siluete, mai de grabă pare un gând bine conturat. Se apropie, părul îi flutură într-o parte, și-l tot aranjază cu mâna, ca și cum și l-ar da din ochi, dar nu e atât de lung încât să-i ajungă până la ochi.

Scânteile din privire dezvăluie la un moment dat foarte clar că e Roxana mergând de mână cu Alice - pe cea mică chiar nu o zărisem până acum.

Se apropie tot mai mult, Alice pare veselă, Roxana - tristă. Falsa Țestoasă doarme. Doarme, zice Alice - mă retrag puțin să nu fiu văzut - mai bine ne întoarcem în martie. Îmi vine, curios fiind din fire, să mușc din coada uriașă. Cine nu mă lasă să dorm? întreabă Falsa Țestoasă greoi, apoi cască.

Uite, Roxana, ai avut noroc, îi zice Alice bucuroasă. Roxana vrea să-ți pună o întrebare. Dar mai repede, altfel adorm și voi visa chiar în acest vis, am auzit că cei de la Centrul de Vise nu răstălmăcesc visele în vise. Aș vrea... de fapt, nu știu cum s-o zic... credeți că dacă Ian este internat la Centrul de Criză ar trebui să-i spun la telefon în continuare numai ce vrea să audă, ca să nu-l rănesc? Falsa Țestoasă deja adormise de la primele cuvinte. Iar doarme, exclamă Alice. Iar o mușc de coadă - mă intrigă și întrebarea și răspunsul. Iar

K 1/2018

proză

m-am treziiiit, offff. Îmi puteți răspunde la întrebare? E simplu, rostește Falsa Țestoasă, aleargi zece ture de penitenciar cu mâinile ridicate, apoi torni apă dintr-un pahar într-altul până cînd apa dispare. Doar atât?! Însă Falsa Țestoasă a adormit la loc, iar Roxana și Alice se îndepărtează pe potecă, atrase de o lumină puternică. Curios din fire, o mușc iar de coadă pe Falsa Țestoasă și-i sar în față. Tu cine mai ești? Am o nedumerire la răspunsul de dinainte! Cel din februarie? Nu tocmai! Atunci, care? Cel cu apa turnată din pahar în pahar. Dar cine ești tu? Eu sunt Ian, vin din visul care este visat de visul tău. Aha... Dacă pun vodcă în locul apei... ce se întâmplă? Paharele vor rămâne uleioase, iar Regina de Cupă va porunci să ți se taie capul.

Sunt prea fragil ca să dorm pe spate. În ceea ce mă privește, nu prea fac pe șmecherul. Pe culoar, doi brancardieri plimbă un pacient cu două lese prinse de propria-i zgardă, lată, de metal. Pacientul merge în patru labe. Când strigă prostii, infirmierul din stânga îl trage cu putere, iar când răcnește: Au! cel din drapta îl trage spre el și mai energic, fiind mai robust. Este departe de-a fi mărturisit tot, remarcă brancardierul din stânga.

Măcar cântă în gând, răspunde brancardierul din dreapta, după care reiau mișcarea cu lesele, de fapt, niște lanțuri subțiri. Trec de ei și mă îndrept spre Biroul de Întrebări Ridicole. Bat la ușă.: Dacă o singură dată mai bateți, nu vă voi mai deschide niciodată ușa, se aude un glas de femeie. Atunci ce trebuie să fac? întreb prin ușă. Să așteptați politicos până voi ieși să caut cafea în bucătărie.

Atunci aștept. Cum doriți, dar țin să vă previn că abia am fost în bucătărie și am ceașca plină. Ce fel de ceașcă? O ceașcă cât se poate de ridicolă, ridicol de mare. Pot să vă pun o întrebare? Numai dacă nu e cu dublu înțeles, vă rog! Ce număr trebuie să formez în lift pentru Centrul de Vise?

011119837! Mulțumesc! Să nu mai ziceți niciodată mulțumesc aici. De ce? Sunteți chiar culmea! „De ce” este de două ori mai grav decât „Mulțumesc”! Chem liftul și formez 011119837, urcă.

După câteva minute îmi dau seama că liftul urcă spre plus infinit (sau poate n-am întors bine ceasul din minte, adică o secundă face o oră?...). De la o vreme mă plictisesc, mă așez pe podea cu picioarele încrucișate și o sun pe Roxana. Alo? Ce

43

faci? Uite prin casă, dădeam cu mătura, tu ce faci?

Uite, urc spre infinit! Ce căcat de pastile ți-au dat ăia? Dar nu am zis nimic ciudat, sunt în lift de o jumătate de oră și tot urcă. Apasă pe alarmă! Care dracu o fi alarma? Formează 8989189! Formez, rămâi în telefon. O voce de bărbat: Da, cu ce vă pot ajuta? Am o mică problemă, liftul urcă de o jumătate de oră. Ce număr ați format? 011119837!

Aaaaa, Centrul de Vise... de azi-dimineață l-au mutat deasupra stratului atmosferic, se plângeau că nu au condiții, în fine... cei care merg acolo au voie să fumeze în lift, fumați? Da, fumez! Atunci vă rog să scrumați în buzunar, chiștocul să-l aruncați în mijloc, să nu cumva într-un colț al liftului, da? Da, mulțumesc! Dacă mai ziceți o dată mulțumesc chem echipa de intervenție, hai, pa!

Alo, mai ești? Da, am auzit tot, păi e bine că poți fuma... Mai stai cu mine la telefon? Nu mai pot, trebuie neapărat să dau cu mătura. Te iubesc! Și eu! Timpul ar trece dacă-ar avea ce vedea. Fumul celei de-a patra țigări e galben, probabil tutunul nu-mi mai tolerează plămânii. Butonez la alarmă.

Spuneți, cu ce vă pot ajuta? Vi s-a întâmplat vreodată să scuipați sânge și să vi se pară normal?

Oh... asta nu, în niciun caz. Sunteți căsătorit? Nu sunt și nici nu aș putea fi vreodată! Probabil pentru că iubiți să fiți autonom? Nu aș pronunța asemenea cuvinte prețioase, însă singurătatea îmi conferă o anumită siguranță de sine. Știu ce ziceți... De exemplu, când cumpăr trei pâini iubita îmi reproșează că de ce nu am luat două și viceversa, dar o iubesc mult. Ce înseamnă „viceversa”? Viceversa este atunci când dai un pumn în bot și, la rândul tău, primești una în nară. „Nară”?!

E un mod de-a spune „bârnă”. Nu mai înțeleg nimic, ce vreți de la mine, cu ce vă pot ajuta? Mă puteți ajuta să trec peste ceea ce pe dumneavoastă vă face să vă simțiți mai bine. Să lucrez la Centrul de Lift? Nu. Atunci? Să fiți singur. Vreți să vă învăț secretul singurătății? Evident! Luați o coală albă de hârtie și numărați steluțele imaginare desenate pe ea, asta pentru început. Și dacă steluțele se deformează? Asta-i culmea! Dacă se deformează încercați să vă imaginați șopârle. Și dacă șopârlele devin șerpi? Noroc că nu ziceți „Mulțumesc” și „De ce?”, altfel aș avea eu grijă să fiți băgat unde vă e locul, țipă bărbatul foarte nervos și închide, deși pe tăblița de pe peretele din stânga liftului e

44

proză

inscripționat negru pe alb: Dispecerului îi este interzis să oprească conversația fără preaviz, în caz contrar formați 4899648884588644789957532367 75445, iar dacă întrerupeți dumneavoastră, sunteți rugat să apăsați 0, să părăsiți incinta și să nu mai reveniți NICIODATĂ. Dacă aș părăsi Centrul de Criză nu aș mai afla ce-a fost cu visul ăla, îmi zic, dar nici n-aș denunța un om singur, săracul.

Qu’est-ce que tu peux faire? Liftul se oprește deasupra atmosferei, la etajul Centrului de Vise. Intru. Același bărbat cu pălărie, slab, în costum, cu pantofi lucioși. Cu ce vă putem ajuta? Am avut un vis, se făcea... Știu visul, ce vreți să aflați? Vreau să aflu ce trebuie să fac mai departe. Valerieeee, strigă către birouri. Daaaa, răspunde Valerie cu gura plină de biscuiți muiați în lapte. Am pe cineva aici cu un vis... Așa, și? Vrea să știe ce trebuie să facă. La ce salon e? La ce... La șase. E la șaseee!

Aaaaa, și se prăpădește de râs, aproape se îneacă cu biscuiții. Zi-i să ia o coală albă de hârtie și să-și imagineze steluțe desenate cu creionul, apoi să le numere, cel puțin pentru început. Să luați o hâr...

Am auzit-o, mul... Ce, ce, ce?! Am auzit-o, mult prea clar, voiam să spun. Aaaa... credeam că... știți dumneavoastră... Nicidecum, eu sunt calm, nu creez probleme. Cine zice că nu face probleme se gândește că le-ar putea face și e în stare de orice!

De c... Ce, ce, ce?! De când până unde, voiam să zic... Aaaa... cât pe-aci, altfel... Bine, eu voi pleca, vă sunt recunoscător! Valerieee! Daaaaa, răspunde cu gura plină. „Vă sunt recunoscător” înseamnă „Vă mulțumesc”? Nuuuu! Înseamnă că vrea să ne recunoască sau chiar o face, nicidecum să ne mulțumească! Asta mă gândeam și eu, altfel ar fi fost groaznic de sexist, libidinos, incorect politic, nazist sau chiar antisemit. Urc în lift și apăs pe unu. În trei secunde și patruzeci și patru de milisecunde liftul ajunge la Centrul de Criză. E ora mesei, mai întâi trecem pe la cabinet să ne luăm tratamentul. Domnul Georges, cel care se balansează din mijloc înainte și-napoi vrea o prăjiturică Măgura. Doar jumătate pentru seara aceasta, zice infirmierul, azi-dimineață v-ați trezit foarte târziu, doar ați citit regulamentul. Fie, admite domnul Georges. Dumneavoastră? mă întreabă infirmierul. Eu aș prefera o mușcătură de eugenia. Aici nu merge așa! Doar știți de ce sunteți aici, și-mi îndeasă ambele părți de eugenie pe gât,

1/2018

K

apoi mă controlează sub limbă. Mi-e dor de Roxana de mor, dar Iisus umblă pe culoar și mă învie de fiecare dată dându-mi câte un capac peste ceafă, nu-i așa, Tichi? Ultima oară m-am aplecat încercând să mă feresc și am început să plâng. De atunci nu m-am mai putut opri, deși nu se vede.

Femeia de serviciu trece cu un căriucior printre mese și ne servește cu ce dorim - unii sunt la dietă: coniac, vin, bere, țuică de corcodușe, vișinată, rom, gin tonic, Baccardi, pastis sau diferite cokteiluri în amestec cu pastile halucinante. Eu mi-am propus să slăbesc, așa că cer țuică de corcodușe.

Torn din carafă-n cană și-o dau peste cap. Parcă ar mai merge una, îmi zic, apoi torn din nou și adaug două pastiluțe de zaharină, mestec și hop, peste cap. Ne târâm pe culoar. Geoges vomită toată Măgura, Alexey strigă în gura mare „Mulțumesc!” și „De ce?!” – l-au legat de pat cu niște baloane colorate și tocmai îi bagă o perfuzie cu sirop de grenadine. Eu cânt Ay Roxana, ay Roxana y Dios, ay Roxanaaaa! și mă țin de perete. Se simte mai bine, remarcă o asistentă. Sunt prea calmi, aici niciodată nu se întâmplă nimic, răspunde un infirmier. Ay amooor! Cercul vicios devine pătrat. În public mă exprim ca oricare. Sirene, trenuri (Centrul e lângă gară), râsete, copii - urâți sunt copiii, Doamne, iartă-mă! Iar delirează, zic din colțul tavanului salonului 6. Aș putea să mă gândesc la persoane pe care le cunosc. Toți cunoaștem pe cineva pentru care ne facem griji, săracul. Cu femeile nu e simplu. Cu angoasele nu e simplu. Azi m-a întrebat o doctoriță cine sunt. Cu „cine sunt” nu e simplu... Sunt internat aici, am răspuns. Sunteți foarte obraznic, aici sunteți spitalizat, nu internat! Care e diferența? Ați auzit de superstiție? Ce legătură are? Ați auzit sau n-ați auzit de superstiție? De auzit auzim multe, doamnă, dar nu suntem obligați să credem. Uite, exact asta e spitalizarea - să nu mai ziceți niciodată internare! Jean Filip, infirmierul sinucigaș, mă ia în curte să facem sport. Stăm pe o bancă: La ultima lecție, noi, dacă nu greșesc, am studiat și am încercat să definim ceea ce înțelegem prin relația cu ordinea și ansamblul ei. Atât pentru azi! Asta e tot? Chiar ajunge pentru azi, mâine vei avea dureri dacă continuăm.

Se făcea că puteam să plutesc deasupra pomilor, dar numai pe spate, cu picioarele-n față -

K 1/2018

proză

încercam să dau din mâini să mă ridic cât mai sus, însă zborul meu era un fel de săritură foarte lungă, căci mereu reveneam pe pământ. E cel mai nebun dintre noi, ziceau nebunii, chiar și cei care ajunseseră cu mult peste nivelul nebuniei, aproape de iluminare. Cum spuneam, că nu-mi place să mă repet, pluteam cu picioarele-nainte, ca și cum ai înota pe spate, dar ai încerca să avansezi, și ajungeam deasupra unei clădiri (exagerez) de fapt la ultimul etaj, unde, ca să mă ia în derâdere, cel mai bun prieten al meu i-o trăgea Roxanei. Intrarea pe balcon era prin cealaltă parte a clădirii, numai că, spre neputința mea, puterea zborului îmi scădea vertiginos, așa că am aterizat și, încercând să mă ridic, cădeam pe spate de câte ori voiam să planez din nou - ăsta da vis! Dar nu mai merg la Centrul de Vise, Valerie îmi spune prostii din cauza biscuiților cu lapte - ultima oară m-am uitat la coala albă (asistentul a făcut un xerox după verso-ul celui mai important document al Centrului), dar nu am văzut-o decât pe Roxana care se uita urât la mine, nu are rost să detaliez unde s-a ajuns după ce am fixat-o patru ore cu privirea, până n-am mai putut, că-mi lăcrimau ochii.

Cineva bate la ușa salonului (stau într-o mână să-mi întăresc umărul stâng). Cine bate la ora asta? Sunt eu, infirmierul sinucigaș, voiam să văd dacă mai vreți să vă sinucideți. De... Pentru ce întrebați? Pentru că vreau și eu, dar nu mă pot decide asupra procedeului. V-aș putea spune cel puțin șase procedee, însă numai dacă-mi aduceți încărcătorul. Nu pot să vi-l aduc, dacă vă spânzurați cu el? Deja ați aflat un procedeu. Atunci credeți că-l pot împrumuta din seif? Și dacă poliția îl păstrează pentru probe? În plus e plin de amprentele mele, și cum aș putea rămâne fără încărcător? Aveți dreptate... dar puteți să-mi indicați alt procedeu? Unul și ultimul, am treabă! Pot să intru? Nu! Vom vorbi prin ușă. Vă ascult... Stați o secundă să schimb brațul. Brațul?! Da, vreau sămi întăresc umărul stâng! Pentru ce ar servi? Ei bine, uite că ați aflat alt procedeu de sinucidere, acum vă rog să vă îndepărtați de ușă. Mulțumesc mult! Ați zis „Mulțumesc”, dar rămâne între noi.

La pression de perdre le contrôle, îmi zic, nu poți alege nicio direcție, ești blocat într-un acord, într-un puls, tremur, de ce tremuri? de ce tremur? cine a zis control? îmi repet și tot repet. Mulțu-

45

mesc, Doamne, și iartă-mă pentru tot! E timpul!

Cine e Timpul? Dacă aș fi o tânără isterică m-aș dezbrăca în Place de la Concorde și-aș dirija circulația. Cred că se întâmplă ceva - eram prea fragil ca să regret acum, la început eram sub nivelul meu - oare câți se roagă în același timp cu mine? În numele Tatălui și-al Fiului și-al sfântului Timp, amin! Taxe și cozi interminabile la Centrul Celor Ce Nu Remarcă. Eu sunt cel care alunecă pe scările primăriei și zic pardon. Des ballets-pantomime, des chiottes parfumées avec du Vert de Paris.

Aici e bine! Alo! Nu am timp să vorbesc, prăjesc ouă. Omletă sau ochiuri? Ce importanță are? Îmi place să-mi dai câteva detalii, apoi să-mi imaginez mult mai mult. Ce-ți poți imagina la două ouă? Pantalonii scurți, de exemplu, sau sfârcul drept reacționând când zic ”Te mușc! Te mușc!”

Ești nebun! A, da? și râd. Mă mir cum intuiești!

Nu sunt chiar așa proastă! Acum pune puțin ulei cu lingura peste gălbenuș, să nu mai fie albușul ca niște muci. De unde știi că trebuie acum?! Mi te imaginez... Când mai vii la gard? După ce mănânc mă îmbrac și-o pornesc. Te iubesc! Și eu, tâmpitule! (Râde.)

Roxana e la gard - ne pupăm printre gratii.: Uite un pachet de țigări! Am o idee! Uimește-mă!

Urcă la Centrul de Criză și zi-le că ai venit sămi aduci un pachet de țigări, te voi aștepta în fața liftului, să vedem ce zic. Te-au prins cu încărcătorul? Nu, că nu încarc decât noaptea, oricum are cablul prea scurt. Ce vrei să zici cu cablul prea scurt? Nimic... adică ce aș putea face cu el? Să-l înghiți! La procedeul ăsta nu mă gândisem... Mai sărută-mă! Aștept în fața liftului, Roxana ajunge. Da, ce doriți, întreabă infirmierul sinucigaș.

Am venit să-i aduc un pachet de țigări lui Ian...

(Infirmierul se uită la adidașii ei.) Ce lungime au șireturile dumneavoastră? Ăăă... Vrea să se sinucidă, adaug eu, apoi cum se va mai întoarce fără șireturi?! Ne puteți lăsa împreună două minute?

Infirmierul se uită speriat în toate părțile, ne trage de mâini rapid și ne bagă în salonul meu, apoi închide ușa în urma noastră. Vă las douăzeci de minute, nu două, o să vă încui aici, apoi revin... până una-alta să vă mai gândiți la procedee de sinucidere, nu o fac pe degeaba! Mulțu... vrea să zică Roxana, dar nici nu apucă bine că o întrerup: Apreciem asta! Infirmierul iese și încuie cu

46

proză

cheile. Suntem singuri... spun insinuant. Văd și eu că suntem singuri... Încep să o sărut, se retrage, pe urmă analizează baia, șifonierul, biroul și priveliștea de pe fereastră. Acum era momentul nostru, zic supărat. Dar aici?! Poate veni oricând.

Mai întâi bate la ușă, deși i-am interzis să mă ciocăne, dar e sinucigaș, nu prea ascultă. Mă sărută - o sărut. Îi așez geaca pe spătarul scaunului. Îi ridic bluza. Bluza nu, zice. Ne așezăm în pat. Săruturi fierbinți și lungi, o desfac la pantaloni... Baia se încuie? Da. Hai în baie! Intrăm. Îi cobor pantalonii, dar am răbdare. Îi ridic bluza și o sărut pe spate, apoi îi desfac sutienul care nu cade, dar se desprinde cât să-i pot atinge sânii pe dedesubt. Îi cobor chiloții și o aplec peste chiuvetă. Ridic capul și privesc în oglinda uriașă de deasupra chiuvetei – la mine se uită ironic cel mai bun prieten al meu. Cel mai bun prieten al meu, câinele. Mă opresc și scheaun. Ce s-a întâmplat?! Nu pot, de la țuica de corcodușe, chiar nu simt nimic. Ce țuică?! La masa de seară bem ca porcii... E clar în ce hal ai ajuns... aici nu îți dau decât medicamente.

Nu te mint cu nimic! Ne îmbrăcăm și ne așezăm pe marginea patului. Roxana se ridică și merge la ușă: Dar ăla nu mai vine odată? Nu vrei să mai stai cu mine? Mă înspăimântă camera ta și ce spui...

Salonul 6! Să mă piș pe 6! Putea fi 3, care e diferența? Văd că devii nervoasă... mai bine dorm puțin - și adorm. Mă trezesc, să fi dormit vreo două ore? Roxana bate disperată în ușă: Vreau să ies de aici!!! Așa zic toți, răspunde infirmierul de pe hol.

Sunteți cu toții nebuni aici! Asta e prima remarcă a oricărui spitalizat, răspunde sinucigașul. Roxana bate cu disperare în ușă. Dați-mi drumul!!! Nu vreau! (Eu râd în hohote din pat.) De ceeee???!!!

A spus „De ce?” se alarmează infirmierul. 18! 18!

18! Avem o urgență! - cineva a spus „De ce!” Se aud cheile. Două gorile se năpustesc asupra ei unul îi dă un cap în gură, Roxana cade pe burtă sucindu-se-n aer, al doilea îi sucește mâna, umflă un balonaș roz și îi leagă mâinile la spate. E isterică! remarc din pat, în timp ce-mi aprind o țigară.

Gorilele o târăsc pe culoar. Merg în urma lor. Se aude lipăitul melodios papucilor mei. Gorilele o închid în Salonul Istericelor, la izolare. Primul se întoarce și-mi zice să arunc chiștocul în mijloc.

Termin țigara și mă uit pe vizor la Roxana - au legat-o la gură cu un ștramp, dar tot scoate un

1/2018

K

murmur, probabil e ora când făcea scandal acasă, e strânsă de pat cu balonașe roșiiverzialbegalbenenegredeporumbace, are o perfuzie cu sirop de ananas, câte două picături la zece minute, diluate cu propriul ei sânge.

Infirmierul sinucigaș șuieră la ușă. Poți să ciocăni, și dacă îți zic să intri, să intri. Ciocăne de două ori, nu răspund, mai bate de câteva ori - nu răspund - șuieră. Mai bate o dată, zic. Ciocăne firav. Intră, te rog! Doctorița Belle Franchir vă cheamă în cabinet... Spune-i că termin cafeaua și vin. Dar nu aveți nicio cafea! Insinuezi că te mint? Nu... adic... Adică? Dar nu o văd niciunde! Ai auzit de lucrurile care există, dar nu se văd? Nu am auzit, nu... Atunci spune-i franc lui Franchir că termin cafeaua și vin. În câte minute? Mai pe seară... Îi transmit. Infirmierul pleacă.

Mă ridic din pat și mă duc la Celula Istericelor.

Dau căpăcelul la o parte și mă uit prin vizor - au raso-n cap! parcă îi stă bine și așa, doarme legată la gură cu același ștramp verde. Înaintez pe culoar spre Cabinetul de Control. M-ați căutat? zic prin ușă. Dar puteai să bați. Ei, lăsați asta... Intră! Intru. Ești iubitul Roxanei? Da, adică eu așa cred. Adică, sper... Cum se comporta acasă? Înjura mult, arunca cu farfurii, ba chiar întreba la orice „De ce?”. „Mulțumesc” zicea? Chiar nu am auzit-o niciodată. Dar cum era relația dintre voi?

La ce vă referiți? Aveați relații sexuale? Nu prea, adică în apartamentul nostru nu este decât o ușă, cea dintre baie și bucătărie, dar între sufragerie și dormitor e un spațiu liber. Mai locuiți cu cineva? Nu, locuim singuri. Atunci ce legătură are ușa? Dacă făceam dragoste în sufragerie se auzea în dormitor, dacă făceam în dormitor se auzea în sufragerie, iar dacă o făceam în bucătărie se auzea și-n sufragerie și-n dormitor. Ați încercat în baie?

O dată, dar ecoul pereților era peste limita bunei mele creșteri. Înțeleg... o vom scoate de la izolare, dar va fi mereu însoțită de un infirmier și în niciun caz nu aveți dreptul la vreun contact cu ea, chiar dacă la sala de mese veți merge împreună.

Chiar nu vă mulțumesc deloc! Parcă ți-ai mai revenit... bine, asta a fost tot.

E ora tratamentului, înainte de masă. Roxana, strânsă de braț de mâna ca de tractorist a infirmierului, își așteaptă rândul, iar eu aștept în spatele lor. Adică, eu ce pula mea aștept în spatele

K 1/2018

proză

lor?... Infirmierul trage cu coada ochiului și-mi tot sâsâie să nu mă apropii de Roxana. În seara aceasta aveți 10 mililitri de cantaridă, pentru isterie, vibratorul este așezat lângă periuța de dinți în salonul dumneavoastră. Roxana dă păhărelul peste cap, apoi, condusă, mai mult târâtă, se îndreaptă spre Discotecă (sala de mese). Apucăm să ne încrucișăm privirile pentru o fracțiune de secundă, îi strig: Te iubesc, Roxana! Ea se smucește din prinsoarea infirmierului, aleargă spre mine și mă strânge în brațe, dar infirmierul o doboară cu electroșocul din dotare, apoi o târăște de un picior pe culoar, spre Discotecă. Plâng. Nu mai plânge, Ian, zice asistentul, și eu am avut o prietenă care se culca cu soră-mea, uite, ia o eugenia și-o să-ți fie mai bine. Mă îndrept către Discotecă.

Infirmierul mă așază departe de Roxana, dar ne putem privi. Unii sunt deja la a patra bere, alții cer ba muscat, ba cinzano. Roxana bea un cocktail cu psihedelice și tot mâzgălește ceva cu paiul umed pe un șervețel. În difuzoare se aude Fauve - Infirmière. La un moment dat mă prind ce face, mai ales după ce-mi clipește din ochi, și întreb în gura mare dacă are cineva un șervețel - Am eu! și îl dă din mână în mână. Mă prefac că mă șterg și-l bag în buzunar, adaug două pastiluțe de zaharină în cana cu țuică de corcodușe și-o golesc scurt, dintr-o sorbire. Sunt în camera mea. Desfac șervețelul mototolit: „Sunt în salonul 3. Hai mâine la 13:13 la Centrul de Minuni - infirmierii nu au voie în lift. Te iubesc mult!” Am impresia că îmi pierd controlul, dar trebuie s-o scot pe Roxana deaici - nimeni nu ascultă muzică mai mult de șase minute în căști, nimeni nu se sinucide mai mult de trei ori, nimeni nu e vinovat pe această lume.

Iartă-mă, Domane, și îți mulțumesc pentru tot!

Eugenia își face efectul... mă lupt cu somnolența.

Mă descalț și merg încet pe culoar până la salonul 3. Dau la o parte cercul metalic și o privesc.

Doarme. Doarme ca un foetus în burta mamei. E frumoasă când doarme! Apăs ușor pe clanță și intru. O sărut pe ochii închiși - zâmbește în somn.

Aud pași. Mă ascund după șifonier. Lumina lanternei șerpuiește camera - am scăpat! Mă întind lângă ea și o iau în brațe pentru câteva minute - îmi dau lacrimile. Scot pixul și aluminiul de la pachetul de țigări și scriu: „Ești frumoasă când dormi! Am citit mesajul. Și eu te iubesc!”, apoi i-l

47

pun în palmă și-i strâng pumnul. O sărut pe ochi și mă întorc în camera mea în cea mai mare liniște. Infirmierul intră fără să bată: Unde ați fost mai devreme? În baie! Ce făceați acolo? Mă analizam în oglindă! Sunteți narcisist? Nu, voiam să văd ce față fac când mă gândesc la un autocar. Dacă nu sunt indiscret, ce față faceți? Exact ca atunci când mă gândesc la o ușă. Pe când când fut fac o față de câine. Se preface că n-a auzit ultima remarcă: Ce fel de ușă? Ce model vă vine în minte? Ăăă... cea a salonului dumneavoastră. Ei bine, eu îmi imaginez uși de tablă cu vopseaua decojită de timp.

Dormiți, mai bine! Dorm, mai cum vreau eu! Fie, noapte bună! Mîh...ui. sttt-le! Ce ați zis? Am tușit, închideți lumina când ieșiți!

Se făcea că mă întâlnisem cu Trancă în aeroport (eram în trecere) și nu aveam decât douăzeci de euro la mine. Ce faci, Trancă? Bine, Iane, uite, mă duc la frate-tău, în Amsterdam, nu vii și tu?

Nu am decât... Hai că-ți iau eu bilet. Zburăm cu avionul și ajungem foarte repede. Între timp îi povestisem că nu mi-au mai rămas decât două zile libere (nu știu de la ce). Ajungem la frate-meu, care organizase o petrecere. Marius oprește muzica și zice: Aruncați tot alcoolul, frate-meu nu are voie să bea! Dar pot bea ăstea două zile, apoi nu mai beau în viața mea! Nu, vom face perfuzii cu sirop de grenadine și ananas! A doua zi sau imediat sau poate chiar acum sau poate alaltăieri ieșim pe stradă. Dintr-o curte sare un pitbull și mă mușcă de mână. Îi cer două sute de euro stăpânului, ca să nu mă duc la poliție și ca să am și bani să mă întorc (îmi amintisem de Roxana și de Centru). Iau banii și ne instalăm într-un bar pentru alcoolici unde nu se făceau decât perfuzii cu diferite siropuri. Un client avea alt pitbull care m-a mușcat de aceeași mână, în același loc. Îi cer două sute de euro, dar a intuit că sunt din Centru și a chemat poliția. Alergam pe străzile și pe canalele Amsterdamului - nu voiam să fiu prins, nu voiam să mă separe de Roxana, nu era clar ce voiam, dar alergam cu sufletul la gură. Mă trezesc. 03:00, dimineața... cred că eugenia fusese cu margarină, nu cu unt, altfel nu-mi explic.

Merg desculț la salonul 3 și intru încet-încetișor.

Toți dorm la ora asta, chiar și infirmierii. Numai infirmierul sinucigaș face zgomot, căzând mereu cu scaunul de pe care vrea să se spânzure cu căș-

48

proză

tile mele - căștile îi alunecă pe lângă gât, probabil nici nu știe să facă un laț (îl voi învăța mâine). Mă așez pe scaunul Roxanei, îmi aprind o țigară și o privesc. După mișcările genelor cred că visează că e la serviciu și nimic nu-i iese cum trebuie – are și acum în pumnul strâns cu bilețelul meu. Ies din cameră și calc chiștocul în mijlocul culoarului. Încerc să adorm la loc, dar degeaba, m-a bulversat ultimul vis - mi-o iau la labă, poate așa obosesc. Nu se scoală. Bun, nu se scoală, nu se scoală, asta e, trecem la activități culturale. Pe birou zace o broșură a Centrului pe care n-am deschis-o niciodată: Dacă aveți probleme cu somnul așezați-vă în poziția preferată, încercați să simțiți contactul cu perna, să conștientizați respirația, apoi să vă imaginați o imagine frumoasă - vă dați dați seama că nu am văzut decât șobolani mâncând din porci în timp ce porcii își mâncau fecalele, dar finalmente tot am adormit.

Sunt nervos. Îmi bag pula în tot ce mișcă - cine mișcă, mișcă-n brișcă! Îmi vine să-mi iau avânt din dreptul geamului și să mă înfig cu țeasta-n șifonier - nu mai suport aici! - Roxana nu e în salon, nu e la Discotecă, nu e la Cabinetul Dealerului, nu e la baie - nu e niciunde!!! Vai de morții lor și cei care vor muri, Doamne! Vai de sufletul pe care-l voi mânca - primul care-mi va ieși în cale! Infirmierul sinucigaș șuieră la ușă. Bate și ți se va deschide! Ciocăne o dată și ușa se deschide singură. Acum spune, păcătosule! Am, am, am... venit... să, să, să, vă... aveți ochii roșii! Acum sunt Omar, îngenunchiază! Nu! Ridic mâna și cade în genunchi, apoi o cobor și se lipește cu spatele de tavan, apoi mă scarpin cu stânga la urechea dreaptă - infirmierul sinucigaș cade-n cur: Au, noada! De ce ai venit? Optâș.... mmmm! Infirmierul are un fermoar în loc de gură, închis cu un lăcățel uite-atât de mic, iar cheița pe care tocmai o scăpasem din degete e aproape invizibilă, încît e imposibil s-o mai găsesc. Adică, teoretic, nu chiar imposibil, dar nu merită efortul. Mmmmm! face din nou, disperat. Mmmm? Mmmmm! M, m? M, m, mîîî! Ce prostălău... Acum ieși de aici până nu te transform în brichetă! Infirmierul fuge mâmâind pământul. Doamne, am promis că nu-mi mai folosesc puterile, însă am fost nițel iritat în această dimineață. Iartă-mă și mulțumesc!

13:03: bat din picior (nici compulsiv nici ne-

1/2018

K

compulsiv) aproape ritmic, cu mici discordanțe.

Dau o tură de culoar, trec pe lângă lift, mă uit în stânga și-n dreapta și apăs pe buton. Intru în lift și formez 0404198504, la Centrul de Minuni. Liftul urcă. Se deschid ușile - Alice zgârmă cu un băț într-un căcățel de țestoasă, Roxana e în plină discuție cu un gras: Nu prea înțeleg, Ignatius!... Pe toți sfinții! Chiar nu pricepi că trebuie să-i eliminăm, să-i luăm prin învăluire?! Ce se petrece la Centrul de Criză nu-i nici măcar demn de milă, e ceva ce-mi provoacă o scârbă soră cu lehamitea...

Hai, ridică-te puțin de pe buturugă, să stau și eu!

Ignatius mușcă dintr-un crenvurst și râgâie. Roxana îi cedează locul, apoi mă observă și zâmbește - ne sărutăm. Sunteți la limita indecenței, capitaliștilor! strigă Ignatius. Din depărtare înaintează Pălărierul cu o tavă plină de cești. Cine mai vrea ceai, cine mai dorește? Știe cineva în ce lună suntem? Hai siktir, pocitanie, strigă Ignatius și adaugă: Alice în țara minunilor e atât de dizgrațioasă, încât îmi vine să borăsc. Alice duce bățul la gură și linge răhățelul de țestoasă, apoi crește până trece cu capul prin podeaua Centrului de Vise, deasupra atmosferei. Cu ce vă pot ajuta, întreabă domnul în costum, vizibil iritat de gaura din podea. Sunt deasupra atmosferei și totuși respir, se miră Alice. Nu e ciudat? Sincer, nu mi se pare cine știe ce, îi răspund cu o grimasă. Eu, de pildă, ca să-ți fac o confidență, deși n-am ieșit niciodată până cum din straturile atmosferei, nu mai pot respira de la vârsta de treisprezece ani, însă nu și-a dat nimeni seama. Eu mi-am dat, șoptește Roxana și mă strânge de mînă. Nu cred că și-a dat, caută să mă impresioneze. Și a reușit și de data asta. Vreau să devin din nou mică, se lamentează Alice, adică nu mică, vreau să redevin normală, deși nu mai știu... Bine, bine, am citit cartea.... Valeriiiieeee! Valerie scuipă biscuiții cu lapte pe monitor ca să poată răspunde. Da!? Alice vrea.... Am citit cartea! A citit cartea! Vino să-ți dau un biscuit cu lapte să i-l dai! Dar a găurit podeauaaaaa! Nu-i nimic, o lipim cu scoci! Domnul în costum aduce un biscuit muiat în lapte și i-l îndeasă lui Alice pe gât - aceasta se micșorează până la mărimea sa normală și exclamă: Nu o să mai mănânc căcat niciodată! Mănânci căcat, urlă Ignatius, în timp ce eu și Roxana ne plimbăm de mână prin Poienița Druidică - cer de un albastru

K 1/2018

proză

fosforescent, copaci cu frunze roșii și galbene, curcubeul mereu deasupra noastră, ne deplasăm pentru momentul Kodak, păsări cântând Lambada, sunetul apei curgătoare. Crezi că toate acestea pot fi doar în visul meu? Adică ai impresia că visezi? Pare atât de ireal... Dar dacă e doar visul meu și tu nu exiști? În plus, nu te-am văzut niciodată tunsă scurt... Să fiu un personaj al visului tău? Dar dacă nu visez? Sau tu poți fi un personaj al visului meu... Dar cum poate un personaj al unui vis să aibă viața lui în afara interacțiunii cu cel care visează? Pur și simplu! Visul poate fi o adunătură de personaje care mănâncă, beau, dorm, care visează la rândul lor, dar, de la un moment dat, unele își închipuie că visul e ceva independent, adică un vis în sine, pe care nu-l visează nimeni, răspunde Roxana. Adică Centrul de Criză să fie un vis al Lui Dumnezeu? De ce nu? Și cum putem să-L facem să se trezească, să-I mulțumim? Cred că trebuie să ascultăm sfaturile lui Ignatius, să ne mai adunăm câțiva și să pornim o rebeliune! Și dacă Dumnezeu se trezește și noi nu vom mai exista? Dragostea noastră interzisă, visele noastre, atingerile, dorința de moarte, țuica de corcodușe, țigările, cocktailurile psihedelice, infirmierul sinucigaș... Ce se va întâmpla cu toate acestea, se vor evapora în neant? Întrebarea ta are, cred, o strânsă legătură cu frica de moarte.

Mai bine ne întoarcem să vorbim cu Ignatius și cu Alice, deși e cam mică și urâtă pentru rebeliuni.

Da, dar poate aduna toate personajele, în special pe Regina de Cupă și soldații. Urcăm poteca ce duce la buturugă - sute de personaje și de scriitori, chiar și celebrități din alte domenii - Ăla nu e Nouriel Roubini?! Chiar el! - formează un cerc în jurul lui Ignatius, care le vorbește așezat pe buturugă, cu șuncile revărsate ca o cocă. Tu, Maestre, o iei pe Margareta și vă năpustiți cu toată dragostea voastră libidinoasă asupra infirmierilor.

Ignatius râgâie. Pardon!... Tu, Alice, când doamna Belle Franchir iese din birou, îi spui Reginei de Cupă la ureche să poruncească să i se taie capul!

Să i se taie capul! strigă Regina de Cupă! Nu mie, idioato! o repede Ignatius. Tu, Erofeev, să-i citești infirmierului sinucigaș Moscova-Petușki sau Jurnalul unui psihopat, dar rar, cu dicție, până abdică. Tu, Fetiță cu Chibrituri, după ce Ian și Roxana toarnă benzină peste tot, aprinzi un chibrit și

49

fugi! Și dacă nu se aprinde din prima? întreabă Daniil Harms. Atunci aplicăm metoda lui Joyce, răspunde Ignatius. Dar Hemingway ce are? zice Sociu. Tu să te apuci de alcool înainte să scoți ceva pe gură, adaugă Ambasadorul Thailandei.

Liniște! strigă Ignatius. Cineva ridică o mână.

Spune, Lagrange, care e problema? Cum vom avea loc în lift? Ai trei minute să o rezolvi! Lagrange scoate o foaie de matematică și-un pix. A, și era să uit, când ne năpustim cu toată brutalitatea asupra lor, toți vom striga într-un glas „De ce mulțumesc!”. E clar? Eu nu înțeleg de ce asistenta trebuie să se salveze, zice Pinocchio, apoi îi crește nasul. Pentru că ar fi ridicol ca Biroul de Întrebări Ridicole să ardă, în plus, ea nu face altceva decât să bea cafea, deci e nevinovată! Eu pot să trag? întreabă Mărgelatul. Filmul nu are ce căuta aici!

Să i se taie capul! strigă Regina de Cupă. Ba are! strigă Cronenberg. Dacă filmul nu are..., rânjește sardonic Greenaway. Eu aș putea să mă închid în birou cu asistenta, să-i arăt cu gâdiliciul care-i fenta, zice Brumaru. Fanta, îl corectează Philip Roth. Fie! admite Ignatius. Lagrange?... Am rezolvat problema, dar cu condiția ca Alice să muște din răhățelul Iepurelui Alb, să devină mică ca un păduche - cred că s-ar înțelege bine cu păduchii lui Harms. Ba cu sarcopții lui Cărtărescu, insistă Vancu. Corect! La război, tovarăși! Toți se năpustesc și încap milimetric în lift, exact cum calculase marele matematician, care rămâne însă la Centrul de Vise, pentru a asigura coordonarea acțiunii. Ușile se închid, dar nimeni nu reușește să apese pe buton, din cauza înghesuielii. Acum ce facem? scâncește Alice din părul lui Harms.

Am o idee, zice Roxana. Cred că de-aia ești aici... remarcă Fetița cu Chibrituri. Șșș... se aude în cor.

Ce idee? geme Ignatius, care ocupă trei sferturi din lift. Să-l întrebăm ceva pe Pinocchio. O strâng de mână pe Roxana. Cine-l întreabă? întreabă Ignatius. Eu, zice Erofeev, apoi se lasă liniștea. După o jumătate de oră, Ignatius, icnind: Păi îl întrebi sau nu-l mai întrebi? Nu-i așa că ai mamă, Pinocchio? murmură Erofeev. Așa e, așa e! suspină Pinocchio, iar nasul îi crește până-n butonul cu numărul unu. Liftul pornește în jos, spre minus infinit, minutele curg, orele curg, zilele curg, săptămânile curg, lunile curg, anii curg, deceniile curg, secolele curg, mileniile curg, erele curg, eo-

50

proză

nii curg, lumea tace. Liftul se oprește brusc la Centrul de Criză. Ușile se deschid silențios. Nu aveți voie mai mult de o persoană în lift!, strigă un infirmier. Margareta îl sărută cu atâta pasiune, încât îl face să rostească „Mulțumesc!”. Pe infirmier îl cuprinde teroarea când își dă seama ce-a scos pe gură și se autosustrage din Centru prin implozie. Eu și Roxana, ținându-ne tot timpul de mână, stropim ușile și pereții cu lapte degresat de capră. Pe holuri e haos, se strigă „De ce mulțumesc?!”, pacienții ceilalți ni se alătură. Așezat într-un colț, infirmierul sinucigaș râde în hohote în timp ce Erofeev îi citește din Moscova - Petușki, apoi, din când în când, cei doi se îmbrățișează.

1/2018

K

Brumaru, deși medic, nu știe că e interzis și bate la ușa Biroului de Întrebări Ridicole, pierzând astfel ocazia de a se cupla cu asistenta enervată la culme din această pricină. Alice îi susură Reginei de Cupă la ureche, Regina ordonă Să li se taie tuturor capul! Și lui, și lui, și ăstuia, și ăsteia! Muzica răsună în difuzoare și toți începem să dansăm vals, doctori cu asistenți, brancardieri cu paciente, paznicul cu mătura, eu cu Roxana, scriitori cu personaje, scriitori cu scriitori, personaje cu personaje, Erofeev cu infirmierul sinucigaș, Ignatius cu doamna Franchir, Behemoth cu Hillary Clinton ș.a.m.d., în timp ce Fetița cu Chibrituri risipește chibrit după chibrit.

Dan CIUPUREANU (n. 1983, Craiova) a câștigat concursul de debut al Editurii Vinea, în 2014, cu volumul Efectul calmantelor, pentru care a primit Premiul pentru debut în poezie al revistei Tiuk!. În 2015 a publicat volumul de poezii Liderul grupei mici de la grădiniţa de stat nr. 2, nominalizat pentru premiile Artgothica. În 2016 îi apare în Franţa Les jeux paralympiques, poeme, în traducerea Carinei Nedov. În 2017 a debutat în proză cu romanul Omar și diavolii, nominalizat la Tânărul prozator al anului, în cadrul Galei tinerilor scriitori. În 2018 a publicat volumul de poeme-n proză Smoker`s swan song. A publicat în numeroase reviste literare din România, Germania şi Franţa poezie, teatru şi proză scurtă. Locuieşte în Franţa.

studii

K 1/2018

51

Enrique Javier NOGUERAS

Presentando la prosa de Eminescu* Mihail (o Mihai ) Eminescu es sin duda al4

guna uno de los más grandes poetas de Europa.

Situada en la estela del gran romanticismo europeo, vale decir alemán, su poesía alcanza cotas de intensidad lírica, -y una abisal amplitud ontológica y existencial- tan difíciles de alcanzar como, probablemente, (casi) imposibles de traducir.

Esto explica quizás la multiplicación de las traducciones de su poesía tanto al castellano, como a otras lenguas5. Hasta hace no demasiado era quizás Eminescu el único escritor rumano conocido del común de los lectores españoles (tanto más que autores como Cioran se vinculaban sobre todo a la literatura francesa). La prueba de que esto felizmente ya no es así, sea quizás la aparición de este volumen de su prosa literaria, hasta ahora preterida6 en favor de su poesía, por otra 4 A partir de mediados del siglo pasado los editores parecen preferir la variante Mihai. Sin entrar en el fondo de una discusión aún viva, prefiero mantener del nombre con que tradicionalmente se le viene conociendo en España.

5 La última aparecida en España, sin considerar poemas aparecidos en revistas o en la red, es la debida a Dana Giurcă y José Manuel Lucía Mejías (Madrid, Cátedra, 2004).

La última de las aparecidas en castellano, se debe al poeta y profesor chileno Mario Castro Navarrete y su segunda y ampliada edición ha aparecido este mismo año (Mihai Eminescu, Poesii alese/Poesías escogidas, Iasi, Vasialna’89, 2016).

6 En este sentido es significativo que ya aprobado este proyecto y durante realización, hayan aparecido, en agosto de 2015, una traducción de Cezara y El pobre dionis (Mihai Eminescu Cezara, trad. De Doina Făgădaru, Mardid Ardicia Editorial) y en diciembre del mismo año y una, que desgraciadamente non he podido consultar, de Făt-Frumos din Lacrima debida a Catalina Iliescu (Iasi, Editura Muzeelor Literar). Personalmente hubiera preferido si más incluir tales versiones, cosa por otra parte imposible por razones obvias. Existe también, aunque solo después de aparecido este libro he tenido noticia de ella, una Arqueta de los cuen-

parte, probablemente, mucho más citada “de oídas’ que leída en profundidad7. La aparición de este libro, me gusta así pensarlo, es una muestra más de la normalización entre nosotros del estatus de la literatura rumana, una literatura tan valiosa, al menos, como las demás literaturas románicas...

Mihail Eminescu es, ya se sabe, el poeta nacional de Rumanía. Algo así como el equivalente rumano a Camoens en Portugal, Shakespeare en Inglaterra o a Cervantes en España. Solo que por las características propias de la fascinante y difícil historia de su pueblo, su papel en la conformación de la lengua literaria y hasta de la identidad de su nación fue con mucho superior. Eminescu, que vivió los tiempos de efervescencia nacionalista en que Rumanía se constituyo “oficialmente” como un estado soberano más entre el conjunto de las naciones de Europa, fue uno de los forjadores de la identidad rumana...Pero, a su vez, se convirtió él mismo, míticamente transfigurado, en componente capital de dicha identidad. El “rumano absoluto”, lo llama Lucian Boia en uno de sus últos de Eminescu, de la que es autor Ricardo Alcantarilla Martínez, y publicitada en el portal Bubok, tanto en papel como en formato digital (www.bubok.es) . Ricardo Alcantarilla Martínez es autor de la tesis doctoral Analisi narratológico y traducción de la prosa literaria de M. Eminiescu, defendida en 2015 en la UCM y dirigida por el catedrático de Filología Románica. José Manuel Lucía Mejías.

7 Una parte importante de la poesía de Eminescu es muy probablemente difícilmente accesible para muchos lectores españoles, debido al contexto histórico y sociocultural aquí muy poco conocido en que se genera; el gran profesor y critico Mircea Diaconu comentaba, en la presentación de este libro, que acaso la traducción de estás prosas pudiera allanar el camino hacia la poesía para algunos lectores, idea que comparto

52

studii

timos ensayos8. Está condición es evidente en su poesía, pero quizás sea más asequible en su prosa.

Ofrecerla a los lectores españoles, es también, así lo espero, acercarles el conocimiento de la cultura de un país al que muchos lazos nos ligan. Pero ante todo, y a mi juicio, la obra de Mihail Eminescu, es patrimonio de Europa y al traducir parte de su obra en prosa, como tal patrimonio he querido reivindicarla. No me parece en este sentido gratuito que esta edición aparezca bajo los auspicios de la Unión Europea.

La vida de Mihail Eminescu no contradice en mucho los estereotipos de la de un poeta romántico. Rafael Alberti, cuya traducción de las Poesías sigue siendo la más difundida entre nosotros, gustaba de asimilarlo a Bécquer.; a mí, lo absurdo de su muerte (aunque no fuera perpetrada por su propia mano) y su condición de periodista me hacen pensar a veces en Larra; los años que pasara en casas de reposo o sanatorios han hecho pensar a otros en Hörderlin o Dino Campana. Nacido en Bucovina, en Botoşani, el 15 de enero de 1850, Emniescu pasó su infancia en su aldea de Ipotesti y realizó sus estudios primarios y secundarios en Cernăuţi (Chernivtsi, en la actual Ucrania); durante varios años, trabaja como apuntador, traductor o ayudante de dirección con diferentes compañías teatrales con las que recorrerá los países rumanos. De 1869 a 1872 estudia en la Universidad de Viena, donde sigue cursos de filosofía y otras muchas disciplinas (desde matemáticas o historia antigua o sánscrito, a medicina o economía política y romanística) movido de un afán de saber universal que cimentará una vasta cultura, pero no se concretará en ningún grado académico. En Viena y en 1871 conoce a la poeta y escritora Veronica Micle (de soltera Câmpeanu) con quien mantendrá partir de entonces una una intensa, compleja y hasta confusa relación que ha hecho correr mucha tinta9. En 1873 continua 8 Lucian Boia, Mihai Eminescu, românul absolut, Bucuresti, Humanitas, 2015 9 Curiosamente, Veronica nace y muere unos meses después que Mihai en abril y agosto de 1850 y 1889 respectivamente.

Casada con el rector de la Universidad de Iasi, mucho mayor que ella, a la muerte de este Mihai y ella pensaron en casarse, aunque no llegaron a hacerlo. Con todo, la relación parece haberse ido deteriorando a partir de 1880. No fue ni mucho menos la única amante de Eminescu de que tenemos noticia, pero sí, seguramente, el “gran amor” de su vida.

1/2018

K

sus estudios en Berlín y en septiembre de 1974 es nombrado director de la Biblioteca Central de Iasi, cargo del que es cesado en junio del año siguiente, aunque es nombrado inspector escolar, puesto que sin embargo ocupará apenas un año.

En octubre de 1877, Eminescu, acepta la oferta de su amigo y protector Titu Maiorescu10 y se hace cargo de la redacción del diario Timpul (El Tiempo) de Bucarest, donde desarrollará una ingente labor periodística y publicística que acabará de arruinar su salud. Desde 1883 la enfermedad le alejará de la vida literaria, cultural y política de Rumanía en la que hasta entonces había tan intensamente participado, ligándose especialmente a la sociedad Junimea (La juventud) y a la revista Convorbire Literare (Conversaciones literarias), y peregrinará por sanatorios de diferentes ciudades de Europa, acuciado por la falta de dinero y gracias al apoyo de sus amigos, y ya solo desempeñara eventualmente algún trabajo de poca relevancia. En 1889, internado en un sanatorio de Bucarest, la agresión de otro enfermo acabará costándole la vida. Muere el 15 de junio. Aunque había publicado su primer poema muy joven, a su muerte la mayor parte de su obra literaria, que revisaba continua y obsesivamente, permanecía inédita. Su fama como poeta estaba sin embargo ya completamente afianzada.

La prosa literaria, o más explícitamente narrativa, de Mihail Eminescu, de la que el lector tiene aquí una muestra prácticamente completa11, no sufrió una suerte diferente. De los escritos incluidos en este volumen, solo cuatro vieron la luz en 10 Figura clave en la historia cultural y política de Rumanía, Maiorescu (1840-1917), fundador además de la crítica literaria rumana, fue el responsable de la primera edición de los poemas de Mihai, aparecida en 1884 cuando este, que no participó en modo alguno en su preparación, estaba internado en un sanatorio en Viena. Maorescu fue Primer ministro (1911-1914) y Ministro de Asuntos Exteriores (1911-1914).

11 Las obras completas de Mihail Eminescu fue en 17 volúmenes entre 1939 y 1993. Hemos seguido el vol.

II de la edición al cuidado de D. Vatamaniuc (Bucureţi, Funda Naţională pentru Şiinţă şi artă, 1999) aunque ocasionalmente se han consultado otras lecturas.

Estaría fuera de lugar aquí entrar en consideraciones ecdóticas. De acuerdo con el diccionario enciclopédico sobre Eminescu elaborado por Mihai Cimpoi (Editura Gunivas, Chişinau, 2013) las dos o tres los fragmentos no incluidos son pocos y de poca relevancia.

K 1/2018

studii

vida de su autor, Făt-Frumos din lacrimă en 1870, Sarmanul Dionis, en 1872-73, La aniversară y Cezara en 1876, todos en revistas de la época. El resto permanecieron inéditos y, como verá el lector, en muy diferente grado de elaboración, aunque en la presente edición ha sido criterio de la editorial simplificar la intervención de los editores filológicos, a fin de facilitar la lectura12. Se trata en su mayoría de textos de juventud, a veces muy probablemente con resonancias biográficas, no pocos de ellos con una evidente deriva filosófica, y que presentan una sorprendente variedad de registros, de los que acaso el más atractivo y sugerente sea la dimensión fantástica y esotérica y la recreación misteriosa del pasado o la exaltación de una naturaleza con frecuencia edénica. Entre el entusiasmo y la quietud, estos textos replican y doblan los grandes temas de la poesía de Eminescu y a veces los anticipan.

La publicación de muchos de estos textos cuando ya el poeta era mito nacional suscitó reacciones ambiguas. Aunque desiguales estéticamente, el interés de estos relatos, a veces solo fragmentarios o esbozados, no nace solo de que hayan salido de la mano de Eminescu ni del dialogo que inevitablemente entablan con sus poesías.

Tienen un interés propio y más que notable. Eminescu lleva a la prosa rumana, a veces trabajosamente, ambiciones, temas y problemáticas que le eran desconocidas. El lector acaso pueda percibir veladamente este esfuerzo en los fragmentos que con escasas variantes se repiten en diferentes textos y van perfilando una posible forma definitiva y que permiten al traductor, a veces, intentar casi sobre el mismo texto diferentes soluciones...Héroes, revolucionarios, criaturas angelicales y demoníacas, paraíso e infiernos (y a veces ironía y realismo crítico), grandes y obsesivos amores, ora fatales ora consumados que, en este tiempo acaso provoquen la sonrisa, un vago panteismo o una acerva crítica social circulan por estas páginas...

No faltan aquí pasajes brillantes y de una colosal hermosura, ni faltan tampoco notas de amargo 12 Criterio adoptado, es claro, en contra de la voluntad del traductor, que no ha sido consultado. También se ha simplificado la ortografía de algunos nombres propios o se alterado ligeramente el orden de los textos, y en un caso incluso, un relato ha sido parcialmente mutilado, suprimiendo una parte de la traducción.

53

o divertido costumbrismo. De la transmigración de las almas a un realismo mágico y / o folclórico...este conjunto de escritos quizás sea, además y sobre todo, compendio de un “alma romántica y su sueño” de los que no acabamos de salir, pese a nuestra posmodernidad y nuestros líquidos amores...

De los dos modos de traducción descritos por Schleirmarcher en 1813 y que siguen dando tanto que hablar yo me declaro firmemente partidario del primero, y mucho más en un caso como este; no creo sinceramente que el tipo de lector al que imagino acercándose a la prosa de Eminescu se merezca otro trato. Soy consciente sin embargo de qué es imposible que el traductor no se traicione o se equivoque alguna ver o que, incluso sin quererlo, el traductor no se tome a veces más libertades de las que desearía. Espero haber conseguido, con todo, salvar algo de la a veces espléndida retórica del original y de su gustoso sabor de época y confieso que me gustaría considerar esta como una primera intentona, porque soy consciente de cuán diferente habría sido su forma final si los contratos no incluyeran una fecha de entrega...Sin la paciencia y la ayuda de mis amigos rumanos estas líneas no estarían escribiéndose. Es forzoso que termine esta nota expresando mi agradecimiento a algunos de ellos aunque no pueda citarlos a todos. En primer lugar y muy especialmente a Beatriz Stan, que en justicia debiera ser considerada cotraductora parcial de alguno de los escritos incluidos en el volumen por su ayuda continuada a lo largo de varios meses; no menos a Camelia Papuc, cuya colaboración me ha sido tan valiosa a la hora de la revisión final. También debo agradecer la solicitud impagable de la profesora Lavinia Seiciuc de la Universidad de Suceava y la prontitud con que el profesor Dan Munteanu ha respondido ha atendido mis súplicas en un par de ocasiones.

Igualmente quiero dar las gracias a Carmen Sveduneac, mi antigua asistente en la Universidad de Suceava, por su disposición a ayudarme y a mis amigas Antonela Pohoata y Corina Tulbure, siempre atentas a resolver mis dudas. Por último, pero no la última, a la profesora Oana Ursache, amiga y compañera de departamento en la Universidad de Granada.

54

studii

* El presente texto debía preceder a mi traducción de las Narraciones de Mihail Eminescu publicadas en 2016. Por razones que llamaré, a falta de mejor designación, meramente tecno gráficas, la editorial decidió sustituirlo por una versión resumida de la que se suprimieron todas las notas, privándome a mí de reconocer el trabajo de mis predecesores (lo que me ha causado un sincero pesar, además del consiguiente dete-

1/2018

K

rioro de mi imagen profesional) y al lector algunas informaciones quizás útiles para le lectura.

Agradezco infinitamente a la revista Kryton, esa hermosa iniciativa instigada por mi amigo Gelu Vlaşin, que me permita ahora hacerlo publico con algún y mínimo retoque, para mi descargo y en la esperanza de que pueda ser de utilidad para algunos de los lectores españoles, compraran o no el libro para el que fue pensado y escrito.

Enrique Javier NOGUERAS, licențiat în Filologie Clasicã și Filologie Romanicã, cu un Doctorat în Filologie Romanică, este profesor titular de Filologie Romanicã la Universitatea din Granada unde predă, între altele, și Literatură Română. Este autorul a numeroase articole despre traducere, literatură medievală și literatură unviersală contemporană, mai ales despre poezia spaniolă, portugheză și română. A coordonat volume despre poetul Ausiàs March sau romanul Tirant lo Banc. A predat și attelieri de traducere la Club, și în Alicante. A tradus din portugheză, între alți autori, din operele lui Fernando Pessoa, Antonio Vieira și Luisa Costa Gomes; din limba română, între alte, a tradus din poezia lui Vasile Tudor (în colaborare cu Dorel Finaru), Criza de Mihai Ignat, Lizoanca de Doina Ruști (în colaborare cu Oana Ursache) și o serie de Povestiri de I. L. Caragiale (în colaborare cu Elena Borras). Intre anii 2012 și 2015 a fost profesor invitat la Universitatea din Suceava în timp de trei semestre (2012-2015) a fost profesor colaborator la Universitatea din Iasi (2016). A urmat cursuri de postgrad despre psihanaliză la FLASCO (Argentina) și la Istituto del Campo Freudiano din Granada și numeroase cursuri de limbă şi cultură română (Braşov, Sibiu). A primit burse ale Institului de Cultura Portuguesa (Azi Institutul Camoens), bursă de traduceri în formare a ICR (2012), și pentru the Romanian Language, Culture and Civilization Courses, Braşov, (2018), și o reședință pentru traducători de la FILIT (2017). La fel a promovat și organizat o mulțime de evenimente la Universitatea din Granada referitore la Cultura românească.

Este subdirector a revistei „El genio Maligno (elgenio.maligno.eu) şi redactor pentru Spania de Levure Litéraire (http://levurelitteraire.com/).

K 1/2018

studii

55

Mario CASTRO NAVARRETE

La Rumanía de Eminescu Debido a los escasos intentos de traducción

que encontramos, y a la carencia de estas mismas de una fidelidad y continuidad de la vasta obra poética de Mihai Eminescu. Es preciso manifestar que este gran poeta, es el vate de Rumania, su obra simboliza toda la espiritualidad rumana y refleja totalmente la cultura rumana. Es con justa razón el poeta nacional, por excelencia un poeta romántico, lírico, que a su vez dedico parte de su obra literaria al patriotismo, a su amor por Rumania y su gente, para ejemplificar, veamos: Un deseo quiero para ti, tierna Rumania, !Novia hermosa, madre amorosa!

Que tus hijos convivan sólo en armonía Como los astros a la noche y el día al alba moza, Vida eterna, gloria y alegría, Espíritu rumano, arma poderosa Altanera y orgullosa, sueño de valentía !Esto quiero para ti, Rumania hermosa!

Podemos apreciar en esta bella estrofa de Eminescu su amor patrio.

Pero Eminescu presenta una serie de dificultades en el intento de ser traducido, ya que es menester tomar en cuenta que es un poeta que perteneció a la corriente del romanticismo, en donde las reglas de los así llamados versos fijos eran parte de la forma y esencia del poema, vale decir, tanto la métrica como la rima son predominantes; veamos detenidamente un verso endecasílabo y nos daremos cuenta de un sinnúmero de obstáculos en el ejercicio de la traducción: Amando en secreto el silencio he guardado (15)

Pensando que así te gustaría (11)P Porque en las miradas la eternidad leía (15) De sueño asesino y placido. (11) Como podemos apreciar, en la poesía de Eminescu es bastante complicado conservar la métrica y la rima, naturalmente que podemos encontrar el ajuste métrico y la rima, pero existe el riesgo certero que se hará en detrimento del sentido, vale decir, reunir forma y contenido en la lírica de Eminescu es una cuestión que conlleva el riesgo propio de la traducción. Sin olvidar, claro está, la maravillosa y fantástica versatilidad de Eminescu en el idioma rumano.

A pesar de las dificultades de más arriba, me he visto en la necesidad de ajustarme y acercarme en primer lugar al sentido, ritmo y rima de cada una y todas las poesías de Eminescu, aquí traducidas para ser presentadas al lector de lengua castellana con la major fidelidad posible y que puedan gozar de una lectura placentera, esperando en alguna medida alcanzar, modestamente, la genialidad del poeta.

He seleccionado las poesías del magistral Eminescu, con cierta dificultad, pues es realmente un gran dilema la elección de algunas de ellas, en el concierto de su vasta obra poética, seguramente, más de algún conocedor de su poesía, se preguntará porque no he traducido tal o cual poema, mucho más conocido y traducido al español y otros idiomas, precisamente por esta misma razón, porque Eminescu no acaba en esas poesías como El Lucero, El deseo, y tantas más, el criterio que he asumido es simplemente presentar a Eminescu así como lo percibe el lector rumano,

studii

56

teniendo en cuenta sus más diversas temáticas, tales como poesías de romanticas, filosóficas, patrióticas e históricas, para entregar al lector hispanoamericano una visión completa del universo poético de Mihai Eminescu.

Y finalmente, para ilustrar la grandeza de este incomparable poeta, y su forma de enfrentar una traducción en la lengua de Cervantes, he aquí un autorizado crítico y literato rumano que refiere a la problemática eminesciana, Titu Maiorescu, decía: „La joven generación rumana se encuentra

1/2018

K

hoy bajo la influencia de la obra poética de Eminescu. Pero es necesario darnos cuenta de la parte característica de esta obra e intentar al mismo tiempo de fijar la individualidad del hombre que personificó en sí con tanto éxito la última fase de la poesía rumana de nuestro tiempo.”

Tomando en cuenta lo dicho anteriormente, está demás insistir en la contribución de Eminescu en la unión y construcción de Rumanía, pues cuando decimos Eminescu decimos Rumanía, una tautología verdadera y aceptada.

DE AȘ AVEA…

SI TUVIESE YO...

De-aș avea și eu o floare Mândră, dulce, răpitoare, Ca și florile din mai, Fiice dulce-a unui plai, Plai râzând cu iarba verde, Ce se leagănă, se pierde, Undoind încetișor, Șoptind șoapte de amor;

Si tuviese yo una flor Orgullosa, dulce y ánimo raptador Como las Flores en primavera, Hijas dulces de tierra verdadera, Lar sonriente de yerba verde, Que en el balanceo, se pierde, Ondulandose con temor, Susurrando al oído amor

De-aș avea o floricică Gingașă și tinerică, Ca și floarea crinului, Alb ca neaua sânului, Amalgam de-o roz-albie Și de una purpurie, Cântând vesel și ușor, Șoptind șoapte de amor;

Si tuviese yo una florcita Delicada y jovencita, Como los lirios, Blanca como los senos brios, De un rosáceo mezcla de blancura, Con una de color púrpura, Cantando alegre y con ardor, Susurrando al oído amor

De-aș avea o porumbiță Cu chip alb de copiliță, Copiliță blândișoara Ca o zi de primăvară, Câtu-ți ține ziulița I-aș cânta doina, doinița, I-aș cânta-o-ncetișor, Șoptind șoapte de amor

Si tuviese yo una palomita Con rostro albo de niñita, Una niñita suave y entera Como un día de primavera, Por cuanto dure el día Doina, Doinitza le cantaría, Le cantaría con temor, Susurrando al oído amor.

K 1/2018

studii

CE E AMORUL

57 ¿QUÉ ES EL AMOR?

Ce e amorul? E un lung Prilej pentru durere, Căci mii de lacrimi nu-i ajung Şi tot mai multe cere.

De-un semn în treacăt de la ea El sufletul ţi-l leagă, Încât să n-o mai poţi uita Viaţa ta întreagă.

Dar încă de te-aşteaptă-n prag În umbră de unghere, De se-ntâlneşte drag cu drag Cum inima ta cere:

Es un gran Motivo para sufrir, Miles de lágrimas no bastan Al quererlas siempre pedir De ella basta una señal Y él su alma entrega, Que no olvidarás como tal Tu vida entera.

Pero aún en el umbral te espera, A la sombra de la esquina, Que se encuentran cara a cara Como el corazón lo estima:

Dispar şi ceruri şi pământ Şi pieptul tău se bate, Şi totu-atârnă de-un cuvânt Şoptit pe jumătate.

Desaparecen los cielos y el suelo Y palpita tu pecho Y depende de una palabra todo Como un rumor estrecho

Te urmăreşte săptămâni Un pas făcut alene, O dulce strângere de mâini, Un tremurat de gene.

Te sigue por largas semanas Un paso a ritmo lerdo Un dulce apretón de manos Y Un temblor en el párpado

Te urmăresc luminători Ca soarele şi luna, Şi peste zi de-atâtea ori Şi noaptea totdeauna.

Te siguen las luces Como el sol y la luna Y al otro día como tantas veces En toda la noche bruna

Căci scris a fost ca viaţa ta De doru-i să nu-ncapă, Căci te-a cuprins asemenea Lianelor din apă.

Pues escrito está en tu vida Que en la añoranza no quepa, Porque estas como atrapada En las lianas de agua seca.

Mario CASTRO NAVARRETE s-a născut în oraşul Victoria, din Chile, pe 24 iulie 1950 şi a trăit în oraşul Concepcíon. Cere azil politic în România, unde ajunge în iunie 1974. Îşi continuă studiile de filosofie la Universitatea „Al. Ioan Cuza” din Iaşi, oraş în care se va stabili. Până la evenimentele din Decembrie 89, activează ca bibliotecar (timp de 17 ani) la Biblioteca Centrală Universitară din Iaşi. Din 1990, obţine postul de lector la Catedra de spaniolă a Universităţii „Al. Ioan Cuza”. Va crea un centru cultural chilian (1993) şi va fi ataşat cultural al Republicii Chile la Bucureşti (între anii 1992-1997). Mario Castro Navarrete este poet şi traducător, autor a numeroase studii şi materiale legate de literatura hispano-americană şi română.

poezie

58

1/2018

Octavian SOVIANY

xxx

xxx

În visul acela inimile noastre se făceau tot mai mici, apoi dispăreau.

Rămâneau numai pânzele de păianjen. Şi într-o gară îndepărtată din nord o femeie singură uitându-se la un munte.

O duminică lungă ca o zi de foamete în somalia.

Au plecat pe rând femeile, frunzele şi copacii.

S-au dus pe apa sâmbetei şi metaforele, ca bărcuţele de hârtie ale unui copil.

Ultima a plecat poezia, lăsându-mă cu scrumiera şi cu pisicile.

xxx Fotografiile noastre de anul trecut sunt mai frumoase ca noi.

Eu între timp am făcut burtă. Scriu despre mirosul şi gustul florilor de salcâm din copilărie. Îmi privesc oasele mâinilor şi îmi spun: „Câtă mizerie!

65 de ani au trecut ca 65 de vagoane de marfă.”

Pe stradă plouă frumos, apa clocoteşte în ceainic şi totul e inutil.

xxx Mie poezia mi-a făcut numai rău, m-a amputat de toate organele, mi-a furat până și saliva din gură, până și aerul din plămâni.

Pe mine poezia m-a făcut om.

K

K 1/2018

poezie

59

xxx

xxx

Cu tine săptămâna avea aproape mereu şapte duminici.

Căldura trupului tău mă făcea să visez la băile acelea fierbinţi în care odinioară romanii îşi tăiau jugularele, uitându-se apoi la şuvoiul de sânge ce înroşea apa cu voluptatea unor esteţi.

Acum între noi e o scară veche de grădinar pe care nimeni nu ştie cine şi pentru ce a aşezat-o acolo.

Stăm în capul oaselor şi vorbim.

Ca doi deportaţi care beau ceai într-o izbă siberiană sub fotografia îngălbenită a ţarului.

Nu caut pe nimeni.

Umblu cu capul în piept şi întâlnesc numai necunoscuţi.

Prietenii au murit.

Casa e mai mică, mai cocârjată, pregătindu-se parcă să-şi caute proprietarii în adâncul pământului şi numai praful este acelaşi. Şi aici şi în camera ta unde acum locuieşte o altă femeie.

Doar o floare a soarelui scoate capul de peste gard parca-ar fi mama.

Mă pregătesc să plec în exil pe o insulă mică.

Nu am nevoie decât de o lampă şi o masă de scris. Şi fiindcă oamenii nu-mi mai spun de multă vreme nimic voi încerca să mă împrietenesc cu delfinii.

Voi scrie poeme pe un peşte uscat cum am citit într-o carte că fac laponele înţelepte.

Iar noaptea voi privi uneori Carul Mare şi-mi voi spune în barbă: „Da, pesemne singurătatea s-a născut pe vremuri în steaua aceea.”

poezie

60

1/2018

xxx Am încercat să găsesc nuanţa exactă a a oboselii.

Am pictat un studiu în gri despre linişte.

Liniştea aia ca un pat de spital în care nu te ţine nimeni de mână.

Dar afară e bine.

Circulă trenurile, tramvaiele.

Apari pe urmă şi tu. Ţii în mână ceva care seamănă cu o clepsidră şi totuşi nu e clepsidră.

Toate se şterg ca urma Carului Mare pe cer

xxx Primul ţi-a dispărut sexul.

Apoi sânii şi coapsele.

Braţele ţi s-au desprins ceva mai târziu, odată cu prima zăpadă. Şoldurile ţi s-au prefăcut într-un ceas cu nisip, iar buzele în ceva rece şi fără culoare peste care ninsoarea cădea obosit ca un vers din poemele mele.

Din gura ta ies acum nişte viermi pământii lungi cât mahabharata, Iar braţele mele nu mai au ce să îmbrăţişeze.

Octavian SOVIANY este poet, critic literar și dramaturg. A publicat volume de poezie (cum ar fi Cartea lui Benedict, Scrisori din Arcadia, Alte poeme de modă veche, Dilecta, Pulberea, praful şi revoluţia, Călcâiul lui Magellan, Adda), romane (Arhivele de la Monte Negro, Viaţa lui Kostas Venetis, Moartea lui Siegfried, Năluca, Casa din strada Sirenelor), teatru, critică şi traduceri din poezia universală.

A obținut trei premii ale Asociației Scriitorilor din București pentru poezie și critică (1994, 2001, 2008). A fost tradus în franceză, spaniolă, engleză, germană, maghiară, polonă, italiană, slovenă. A fost beneficiarul unei burse Soros pe perioada elaborării tripticului dramatic Trilogia fantastică, format din piesele încă nepublicate Miracolul din strada panterei, Domnișoara Garofalidis și Misterele lui Ignat. A fost distins cu ordinul Meritul Cultural în grad de Cavaler acordat de Președintele României (în 2004).

K

poezie

K 1/2018

61

Carmen FIRAN

Intersecții

Reîncarnare

Într-o după amiază oarecare timpul m-a prins într-o intersecţie braţul lui deşirat schimba cu repeziciune semafoare îi fâşâiau sandalele pe asfaltul încins cât ai clipi în plină vară soarele a pâlpâit și s-a stins

Nu mai ştiu ce e ruşinea nici umilinţa de a avea nu doar gânduri ci şi trupul acesta pe care degetul zeului arată punctele vulnerabile

mă apucase timpul de mânecă să mă treacă strada la amurg şi mă ţinea strâns priveşte-mă-n ochi, mi-a mai spus, abia de-acum încolo am să încep să curg.

Cămașa de apă E târziu dar eşti mai frumoasă acum, mi-ai spus, ca toamna, natură moartă cu porumbel pe o masă de lemn eşti chiar mesteacănul mut oprit din crescut rupe-ţi cămaşa de apă taie urzeala să picure sângele toamnei pe gâtul tău lung.

cine ar crede că poemele se scriu cu aceeaşi mână care aşază pe giulgiu flori galbene boabe de orez bucăţi de cuvinte rămase netrăite demolatorul e mare amator de culori şi vopsele stă cu picioarele încrucişate şi se joacă peste capete plecate cu o baghetă de os prinde sufletul morţilor din zbor le suge moleculele şi ţi le suflă în încheieturi forme rotunde de abur și ceață în căutarea unui vehicul spre a le purta etern transparenţa.

poezie

62

1/2018

Singurătatea la cină Am chemat singurătatea la masă la șapte fix a treia ușă pe dreapta de la lift eticheta cu numele șters soneria nu sună preșul e ros de timp de nimic plouă mărunt înadins râuri subțiri se preling pe ferestre ceață și frig ca în dimineața aceea de toamnă la munte când ți-ai legat șiretul la bocanci lângă pat și ai pretins că trebuie să pleci neapărat să urci piscurile acolo unde nu te aștepta nimeni unde nu era nimic de făcut doar cerul cenușiu despicat de lacrimi râuri subțiri prelinse pe stânci e șapte trecutl lumânările sunt mai scurte de-acum vinul a secat în pahare țiuie liniștea ca un glonte scăpat la-ntâmplare

și vine aud foșnind în spatele ușii alerg îmi lipesc urechea de lemnul rece îmi crește un munte în piept carnea e rece și ea farfuriile au obosit și vine își strecoară capul prin draperia de fum îmi mângâie părul și trece.

Pe furiș Cum trece dragostea ca vara ca vulpea prin struguri necopți părul ei ia culoarea chihlimbarului să n-o mai vezi în iarba înaltă pășind ușor pe furiș de partea cealaltă.

Carmen FIRAN. Poetă, prozatoare, autoare de piese de teatru şi scenarii de film. Din 2000 s-a stabilit la New York. A publicat peste 20 de volume de poeme, nuvele, povestiri şi eseuri, în România şi în Statele Unite ale Americii.

Membră a Uniunii Scriitorilor din România, a Societăţii Poeţilor Americani, şi PEN American Center din New York. Între 1997-2002 a fost director de programe la Institutul Cultural Român din New York. Este co-editor al antologiei de poezie americană contemporană Locul Nimănui (Cartea Românească) şi antologiei de poezie română modernă şi contemporană Născut în Utopia (Talisman Publishers) SUA, 2006 precum şi co-editor al antologiei Străin acasă. Poezie contemporană americană cu accent (Numina Press, Los Angeles, 2008). Opera sa apare în traducere în reviste, antologii sau în volum în Franţa, Anglia, Irlanda, Polonia, Israel, Canada, Germania, Suedia. Susţine conferinţe şi lecturi literare la universităţi americane şi la colocvii internaţionale din Statele Unite ale Americii şi Europa.

K

K 1/2018

poezie

63

Luminița AMARIE

••• comunicăm. am zis. fără să-mi dau seama în creierul tău s-au activat toate inițiativele de distrugere. inițiativa însă rămâne doar o tentativă. de vreme ce-ți ascult toate îndoielile. las totul să se spargă în cuvinte. cuvintele odată rostite se vor întoarce împotriva ta. a mea nu. la mine totul e deja înfăptuit. rupte din leagănul obisnuinței vorbele vor deveni fapte. apoi, cui să-i reproșezi că s-a întâmplat să năruim o catedrală doar pentru a găsi un fir de păr - ce tocmai privindu-mă în ochi l-ai înghițit-.

••• spune tot ce te trage înapoi. în așa fel încât odată spus. să cazi direct în prăpastie. nimic. nimic mai înălțător decât luciditatea cu care rupi din tine. sunt aici. ieri tot aici am fost. dar mâine. mâine îmi voi distruge singură amintirile. pentru că, nu-i așa? suntem fabrici de suveniruri. mori de vânt ale memoriei. cuburi de gheață într-un foc încins.

••• eu așa ceva n-am mai trăit așa ceva nu am permis să respire trupul meu fără cuvânt urlă ca descreieratul ia-mă de aici aruncă-mă înapoi în gunoi eu așa ceva n-am mai trăit de frică să nu mă sperii până azi. când peste puteri mi-a fost să mă opresc din dragoste.

••• femeia de aici este rea. e stricată. personalitate dublată pervers. culege din gunoi rămășițele bunurilor voastre. cuminte până te apropii. te miroase ca pe o pradă. te face să te simți imbatabil. știe tariful vieții. e ieftin atâta timp cât nu dai tot. mâinile ei se adaugă gesturilor morții. să nu cumva să-ți scapi capul în căușul lor. femeia aceasta te va distruge. îți va arăta frumusețea. tu ai să o crezi. dar ea minte și distruge tot ce a iubit. pentru că. ține-te bine. ea nu s-a iubit niciodată. până să. femeia de aici e frumoasă și știe. că e. cu eleganță acoperă tot ceea ce tu nici nu-ți poți imagina. rănile ei sunt pline de viermi. ascunde-ți privirea pentru că e pe punctul de a se descoperi. rănile au miros. sunt urâte. terenul pe care ea calcă e minat de frici. femeia de aici își cunoaște puterea. dar frica e mai puternică decât ea. a fost. sexul e viu. ea e mai vie ca el. fiecare senzație de plăcere îi provoacă vina. înghite lucid fiecare mângâiere. poate da doar cuvinte. se încovoaie împrejurul gâtului tău cât să nu-i mai tulburi respirația. ea este dură doar ca să se ascundă în zid. știe tandrețea. încât nu. nu vrea nimic ușor. femeia de aici vrea durere. vrea să distrugă tot ce a clădit. cu mâinile pline de sânge. a mângâiat moartea. a aruncat pământ pe mormântul ei. zgomotul acela i-a încremenit existența. femeia aceasta nici măcar copil nu a fost. nu are amintiri decât de când a fost ruptă de lume. când fiecare mângâiere trebuia plătită cu boabele proaspete ale trupului ei mic. abuzul a crezut că-i dragoste. pentru că. uită-te bine. femeia de aici a fost lovită. cu dragoste. ea așa a crezut bunătății. că vine cu durere. vine din raiul celorlalte femei care tac. ea a tăcut până

64

poezie

țipătul i-a făcut țeasta bucăți. până când și lumina zilei a devenit viol(entă). femeia de aici nu știe să se ierte. doar să se mutileze pe de rost. dar e frumoasă. e o greșeală a nopții și poate anestezia spaima cu care vine către ea fiecare nenorocit. cât să-i spună că încă mai poate minți. ea știe ce ar vrea să audă. femeia de aici nici măcar nu există. ea e doar o închipuire a traumelor ce s-au răspândit în sângele ei. femeia de aici e puțină. nici nu vă folosește la nimic. poate fi folosită ca o metodă perfectă de precauție.

••• conștientă de puterea unui ambalaj perfect sabotez frumusețea unui chip desfigurat de dragoste ••• ascult pieptul unui om care se reazămă în inima lui cu toată puterea asist la spectacolul exploziei din mintea mea ••• dezastrele naturale atrag dezastre interne (a se citi interioare) știm cu toții că adevăratele prietenii contează. puțini dar buni. ne mândrim cu puținul ăsta, culmea, doar în prietenie. restul - make it double. așa că. întru totul devotată binelui celuilalt (după al meu) primele cinci minute de burete care absoarbe vor fi gratuite. restul contracost.

••• vine o vreme când îți faci griji pentru felul în care respiră pentru vasele din bucătărie pâinea caldă vine o vreme când nimic altceva nu mai contează decât azi ••• dimineața să nu accepți violența mișcărilor wmă ridic cu grijă din adâncimea trupului arunc apa în toate părțile nopții

1/2018

K

imaginează-ți muntele apa ce tresare pe pereți dimineața să nu o dai nimănui ••• cum stai tu așa relaxată cu fața aia de “je m’en fiche” mi-a zis: mă uit la tine și înțeleg durerea-n cot iar mie-mi crapă capul de gânduri i-am zis: mi-a păsat până mi-a fost greață să-mi mai plâng de milă ••• priveghiul de după cum să-ți plângi morții bine cum să te doară mult mai mult decât poți îndura cum să tremuri nopțile cum să-ți privești golul din pat golul din casă golul din inimă cum să cobori să cumperi pâine fără să izbucnești în lacrimi să mergi la morminte să-ți aduci aminte să spui te iubesc să faci dragoste conștient că nu poți face nimic împotriva morții cum să-ți plângi morții bine să-ți plângi morții ca apoi să adormi liniștit câți să plângi ca să înveți că moartea nu se plânge ••• tata ne iubea tocmai când credeam că nu. el însă nu a spus niciodată cuvinte pleca de-acasă duminica noi nu știam nimic despre locurile lui într-o seară de vară a venit beat acasă buzunarele pline cu caramele, tutun

K 1/2018

poezie

și un pui de gâscă rănit; tata obișnuia să doarmă pe iarbă în ziua aceea a dormit cu puiul pe piept a zis: - de la inima mea o să-și revină ••• fața nevăzută a singurătății nu aparții nimănui mâinile caută un loc gol să fie iertate privești fotografii cu oameni zâmbitori era o vreme când și tu erai așa ieși din casă cât ține noaptea doar soarelui îi știi de frică înlături orice tentativă de apropiere în vizuina ta de om singur cauți tristețea întreții apropierea fără să te-apropii

Luminița AMARIE. 20 Ianuarie 1987. Născută în Ibanești județul Botoșani. Am învățat la școala din sat, apoi in Botosani Fililogie. De acolo am plecat la Paris și am învățat acumulând diplome peste diplome fără ca apoi sa-mi folosească la ceva iar acum muncesc în Londra. Nu neapărat în ordinea asta. În toți anii aceștia însă am tot umblat prin lume. Poezie am crezut că am scris multă dar abia acum realizez că mai mult de doua trei poeme nu mi-au ieșit. Ceea ce este bine, chiar îmbucurător. Am publicat 4 cărți dar recunosc doar una, celelalte au fost eșuări și pentru că pot, le consider erori anexate tinereții. Cartea Cărbune de Fum Brumar 2015. Un debut întârziat și repetat.

Totuși, ultimul. Nici un plan, doar tentative. Scriu și asta mă bucură enorm de mult.

Din toate rămâne bucuria că am cunoscut oameni extraordinari și poezia lor. Cafeaua amară și singurătatea aceea fără de care nu.

65

poezie

66

1/2018

K

Igor URSENCO

Atunci cînd creierul va avea forma piramidei De cum treci de prima jumătate a ciclului lui Uran abia dacă îţi mai rămîne timp să te convingi dacă stolurile de paseri călătoare s-au împuţinat faţă de cele plecate toamna precedentă și cîţi șoimi au rămas cu aripile nearse încă. Ucigașul pasional de Estetică revine pe căi nebănuite cu o colecţie nouă de regrete la locul crimei necicatrizate. În ultimul secol cît va mai exista omenirea cel mai greu va fi să obţii titlul știinţific de Doctor în Imaginaţie, precum azi rar mai vezi vreun faraon catapultat din propria tombă care să nu fie subînchiriată și Zeului Ra, încurajîndu-ne să ne autogenerăm propria lumină dincolo de punctul unde sfîrșește linia vieţii din palmă

Kerosen Cu exact combustia fosilă a acestei lumi va trebui să răzbesc dincolo. Ca o rachetă ce învinge, cu dragoste de fiu, gravitaţia și luciditatea terestră. Nu mi-e teamă să ajung hrană compatibilă unor regnuri nedescoperite încă: am văzut tibetani urcînd piscul muntelui pentru a ciopîrţi ca pe un mango uriaș fructul putregăit al cadavrelor să sfîrșească onorabil ciugulite de vulturi. Nu din auzite cunosc aparatul metodologic al morţii: zîmbetul trist al amantului tras precum un fermoar peste pielea sub care stau tăinute cremenea și amnarul: un creier calcificat și o inimă mai caldă ca soarele ce va trebui să ocrotească, în curînd, o galaxie în plus

K 1/2018

poezie

67

Inventarea măştii antigaz

Să ne cunoastem dușmanii în faţă

Acuma ştiu mai bine: tot ce moare măcar o singură dată e pasibil

Să identificăm visătorii ascunși printre noi ca umani. Acești teroriști-fără-de-voie care au incendiat Evul Mediu

reciclării ecologice. Pînă şi Fiul Domnului a fost nevoit să-şi schimbe prima înfăţişare terestră. Există şi excepţii. Mi s-a întîmplat nu de puţine ori ca poştaşul să îmi aducă aceeaşi scrisoare pe care tot refuzam să o lecturez. Ori de cîte ori mă întîlnesc cu mine însumi, pretind că nu mă mai recunosc. Îmi tai ireversibil respiraţia. O fi oxigenul indispensabil fiinţelor vii, dar asta nu îl face mai valoros la bursa de valori şi nici măcar pe ele. Totuşi mă străduiesc să dau bineţe cu aceeaşi intensitate în voce de fiecare dată, indiferent de planeta pe care ajung să hălăduiesc accidental.

Ce nu poţi vedea pe canalul „Discovery” Toate zilele și nopţile de îţi permiţi să mănînci dragostea ca pe caviar

în anul 1453, pierzîndu-i poetic urma de nu mai știm pe ce lume trăim. Să ne izolăm casele de ale lor, să nu le mai dăm pîine nenorociților. Să-i lăsăm să-și autodigere creierul de porţelan: așa ne va rămine o zi în plus să mîncăm pe săturate pînă va dispărea civilizaţia cu două viteze ale aceleiași existenţe. Să ne izolăm gîndurile de bieţii romantici ce urmează calea propriului bestiar din lipsa biografiei sociale. A venit timpul să dăm foc pușcăriilor și ce a mai rămas din grînare. Să invadăm planeta fanteziștilor care văd lumina stelelor înainte ca ele să se formeze. Să ne protejăm vieţile așa cum procedăm cu substanţele chimice: de aceea Mendeleev nu a îndrăznit să rezerve acestor gropari ai simţului practic un loc în Tabelul Periodic al Elementelor. Și așa ar fi trăit fericiţi pînă la adînci bătrîneţi pămîntenii, dacă nu le-ar fi fost de trebuinţă să caute o altă plantă propice elementului O2 și iubirii

cu polonicul fără să îţi pese că iată-iată ţi se întoarce pe dos

în submersie violînd apele teritoriale suverane. Și tot timpul eu stînd strîns lipit

stomacul. Momentele acelea de nebunie scurtă cînd te comporţi exact ca un submarin

de moarte precum micuţa Estonie de necuprinsa Rusie

poezie

68

Mile-High club De azi voi vizita tot mai rar sala de gimnastică unde se forjează la greu pătrăţele sexy pe creier şi nu pe abdomen. Bărbaţii venerează doar femeile ce le nasc copii imaginari mai înalţi decît ei. De vină e, poate, muşchiul lor secret cu un singur biceps. Scoateţi din calcul singurii muşchi excitaţi gen penisul ori inima prea uşor păcălită cu o pastilă de diazepam exact cît durează o partidă de sex neprotejat. Chiar cu tavanul camerei strimte din cutia craniană încep azi demolarea

1/2018

Ce nu trebuie să conțină un Curriculum Vitae Nici studiile vaste. Nici experiența profesională adunată cu migală multă. Nici aptidudinile personale măcar, pentru care ți-ai irosit jumătate din viață. Doar capacitatea de aşteptare indefinită. Și, neapărat ataşate, pozele în color ale duşmanilor personali. Privirea lor fixează exact ceea ce-i mai lipsea Sufletului tău pentru a fi complet împlinit. Restul e cochetărie futilă cu agenții de recrutare şi cei ai nemuririi.

Igor URSENCO (9 februarie 1971), agent catalist al semiosofiei înțeleasă ca „mișcare pneumatică a textului”, doctor în filologie cu o dizertație dedicată intertextualității (2016). Întemeietorul și promotorul activ al metodei artistice integratoare cunoscute sub numele de eres arhetipal.

A publicat pînă acum 11 titluri în varii genuri artistice (poezie, proză, eseuri critico-filosofice, ficțiune cinematografică & dramaturgie), printre care „Kaïros Moldav” (2012), „Monstrul Spaghetelor Zburătoare” (2012), „S.T.E.P.” (2011), „EgoBesTiaR” (2011), „Teo-e-retikon (2009) și „Lωgωs”, tatăl meu : mama mea „Iμagω” (1997).

A luat premii naționale și regionale pentru proză scurtă, poezie și eseu, dintre care Marele Premiu al Festivalului Internaţional de Creaţie „Titel Constantinescu” (Rîmnicu Sărat, ediţia VIII, 2015), pentru manuscrisul plachetei „poetic incorect”, Premiul I pentru Poezie, Concursul Național de Poezie și Proză „NOI, NU! (Prima ediție, 2012); Premiul „Simpozionului Grigore Vieru”, Uniunea Scriitorilor din Republica Moldova, 2012; „Premiul pentru Proză”, volumul „S.T.E.P.”, Salonului Internaţional de Carte, ediţia XX (2011), Biblioteca Națională a Republicii Moldova; „Premiul Special al Juriului”, Concursul Național de Proză Scurtă „Pavel Dan 2010” (România) pentru cartea de proză scurtă „S.T.E.P.” în manuscris; Premiul II, Concursul Național de Poezie „Carmen Patriae” (Brașov), ediția a VIII-a, 2010.

K

K 1/2018

poezie

69

Ioana MIRON

Mai spre amiază praful în ochi dalele stricate Fracțiuni în viteză aceeași viziune crâmpeie în slow motion un tramvai prea ticsit uită pereţii uită unde o să mergem Încotro avem panouri hărți nu contează bulevardul dacia kiselef banhofstrasse cu şi fără obiective huruitul pașilor trepidații moi infernale cumva să ne dăm de gol & totuşi Să o scoatem la capăt simţim ne ducem dracu’ semnalăm Strângerile de mână fumigenele prieteniei de ce acum şi până unde o să ducă asta şi asta & & &…

*** taceri fine subcutanate blocajele noastre Semnalăm mecanici habituale traiul la comun velocitatea pauzelor întâirile cu necunoscuţi ne poticnim în ecuaţii banale suntem trecători obliteraţi la noapte o să ne spargem nonverbal în imagini în fisuri întotdeauna va vorbi cineva neîntrebat întotdeauna ceva se va rupe să vorbim acum despre crâmpeie vechi despre fracţiunile în care ai fost aproape lucid şi frica nu te-a învins ***

*** Sub jeturi stroboscopice cumva ne aciuăm doi refugiați la capătul străzii pe nesimțite sub piele furnicături ropotul pașilor scârțâitul șinelor de tramvai sfredelind mișcarea pe de rost a scărilor rulante Tu de aici eu de acolo ceilalți nu se știe de unde cumva să ne cernem prin sita opacă praful prin porii geamurilor laserele jocurile de gleznă pistruii dalelor în ploaie Ne umezim tălpile aici și peste tot să urmărim pașii traseele limită ale stării de bine Pe sub piele derapajele noastre tactile frisoanele mișunând furnicile cărnoase suntem depozitarii afectelor expirate fără prea multe accesorii odihna porționată minutele noastre tartinabile ne întindem prelung După primele impresiii să vorbim despre fericirea pe care o donăm în combinați optime despre marja de eroare pe care o simțim în respirații fugare în așteptare

Să vorbim despre velocitatea faptelor despre traiul la comun să ne sprgem de râs şi de draci să turnăm pe gât rachiul coclit pe buze gustul cazanului în care fermentează borhotul cred însă în sentimente mai bune umbrele ni se amestecă în pahar o uşoară amnezie în oase *** derapăm Mai o marjă de eroare cât să luăm în calcul spaţiul acesta închis aici au fost alţii şi alţi puţin câte puţin ne facem domiciliu semnăm hârtii Micile ritualuri alunecă atingerile niciodată înţepenite nu înţelegem până la capăt sensurile rănile ar durea mai puţin dacă s-ar face mai întâi linşajul

poezie

70

*** haosul pare mai apropiat de soare de lumina dând gleznelor o însemnătate aparte despre colapsul imaginat despre cum vom supravieţui după când şi când ne amintim cum e să mergi înainte cum e s-o arzi în nesfârşita agitaţie în mişcări fără substanţe conturul difuz al ultimelor umbre furnicarul grabei nimeni de aici nu e întotdeuna de aici dezmembraţi refuzul gesturile departe de împliniri parcă înveţi o limbă nouă tot în alergări în fraze scurte & ne-am ţinut strâns de mână în zilele acelea şi nu părea să fie vreo confuzie direcţiile contrare calmul oaselor miopia cea crudă a cuminţeniei noi & hipoacurateţea umbrelor

1/2018

K

*** la nesfârşit încă îţi simt respiraţia în moalele capului în plin circuit etanş al memoriei stop-cadrele locurile care până acum îţi păreau aproape se propagă în lipsa oricărui refugiu calmul infernal aerul acela de ducă aerul acela scămos şi porii dilataţi spre finalul jocului farurile memoriei slaba percepţie a lucrurilor care-ţi plăceu cândva aerul acela săţios uzul extern al capilarelor dilatate în goană mută atât cât să-ţi ţiuie urechile atât cât să transpiri şi să gâfâi

*** & prin drapajele fricile dincolo de strania aparenţă în suburbii toate Luminile alunecă în tegumentele pielii peste corpurile marcante ale înserării două femei sortează deşeurile după texturi leagă la gură sacii speciali vom ajunge să reciclăm la nesfârşit stările proaste strania luciditate praful crănţănit depravaţii cuminţi atingera lor în moalele capului şi nu numai Ioana MIRON (10 noiembrie 1989), este născută la Botoșani, județul Botoșani.

Este licențiată a Facultații de Litere a Universității ,,Alexandru Ioan Cuza” din Iași, secția Literatură universală și comparată-Limba și literatura engleză, absolventă a masterului de Literatură universală și comparată al Facultăţii de Litere, în cadrul Universității ,, Alexandru Ioan Cuza“ din Iași. Publică poeme în revistele “Luceafărul”, ,,Familia”, ,,Euphorion”, ,,Hyperion”, ,,Spații culturale”, ,,Revista română”, ,,Feed-back” ,,Zona literară” ș.a. Este prezentă în antologiile ,,Porni Luceafărul…”, ,,Artgothica”, ,,Tranzbordare 13” ş ,,Ziduri între vii’’. Poemele ei au câştigat mai multe premii în concursurile dedicate autorilor nepublicaţi încă. A susţinut licenţa cu o lucrare despre Max Blecher, iar studiile de master le-a încheiat cu un studiu privind impactul dintre limbajul vizual şi cel verbal în cărţile ilustrate pentru copii, cu aplicaţie pe Alice în ţara Minunilor şi ilustratorii acestei poveşti. A debutat cu volumul de poezii Picaj, Casa de Pariuri Literare, Bucureşti, 2016.

poezie

K 1/2018

F. Attila BALÁZS

Coliziune când te-am întâlnit eram într-o perioadă ciudată colecţionam aligatori scorpioni şi şerpi cu clopoţei băteam semeţ la sufletele femeilor precum ciocănitoarea harnică în crengile bolnave ţi-am turnat cuvinte în pernă sub capul tău era ba moale ba incomod m-am întovărăşit cu moartea i-am testat principiul acţiune-reacţiune printr-o coliziune frontală nu pricepeam de ce tocmai în faţa ochilor mei se schimbă toate semafoarele în roşu în fiece relaţie am căutat acea stare de linişte asemeni siguranţei şi a destinderii din interiorul cuiburilor băşica însă a explodat covorul mi-a alunecat de sub picioare picioarele scaunului s-au rupt speteaza s-a clătinat balustrada la fel

Şah eram în acea etapă încurcată şi confuză a vieţii când tu ai pătruns în cercurile mele nu mai colecţionam fotografii retuşate cu actori timbre ciomege sculptate-n lemn din capătul rozariului meu a dispărut cruciuliţa de abanos de câte ori am făcut dragoste mi se umfla conştiinţa de păcate fusesem periculos de lucid alcool beam extrem de rar ţigări fumam numai în faţa obiectivului pozam ca să par mai matur nu mi-a fost peste mână să evit cuvintele vulgare priviri sceptice îmi urmăreau toate mişcările gesturile mele libere dintre bariere mă simt în şah mereu într-un meci fără sfârşit unde-am fost nu doar jucător ci şi pion marele maestru făr’ de chip m-ar fi putut învinge oricând însă parcă nu asta urmărise s-a concentrat mai degrabă să mă ţină mereu în şah m-a obligat

71

72 să nu las garda jos încurcată şi confuză-i etapa vieţii mele-n care-ai venit plină de credinţă planuri patimă impregnată cu vise mi-ai absorbit cuvintele precum pământul crăpat picurii furtunii mi-ai savurat atingerile leşinând preţ de câteva clipe în cutremurul de-mbrăţişări iar eu m-am cuibărit în epava scurtelor şi amăgitoarelor tihne de unde ieşeau fluturi acoperind pereţii crăpaţi şi obiectele înstrăinate mi-am ascuns faţa între sânii tăi şi-am ascultat bătăile inimii tale nebune ca de clopot îmi părea că pot diseca trecutul de prezent dintr-o singură mişcare ca şi cum aş trage fermoarul hotărât cu mult elan poezia îmi gâfâia imoral pasiunea mea stinsă nu şi-a însuşit-o în amintirile mele mă bântuie târfele nescrise generându-mi în cărţi sentimentul absenţei e cert c-au fost încurcate şi confuze toate etapele vieţii mele nu poţi anihila trecutul fără să te răneşti sunt priviri sceptice cu raze röntgen păsări phoenix de neînvins renasc şi te bântuie mereu cum în cercuri vicioase umbra înfioară lumina joc meciuri simultane aparent când de fapt îmi sunt propriul adversar Am lăsat uşa deschisă

poezie

1/2018

în cele mai ascunse cotloane ghemotoace de praf veghează asupra toanelor parfumurilor secretelor când ai plecat ţi-ai uitat la mine umbra ce se întinde-acum apatic pe lucruri ca tine pe canapea odinioară pulsaţiile arterelor tale generează-acum valuri într-un alt trup am lăsat deschisă uşa memoriei şi-acum fiece briză rătăcită o trânteşte? îţi potriveşti cuvintele ca piesele unui puzzle şi nicicum nu isprăveşti o iei mereu de la capăt privind în ochi tuşa fatală a sentimentelor

Întrebări simţi mişcările rădăcinii în sămânţa pe care o ţii în palmă? dar zborul păsării în fragilitatea penei? dar clocotul sângelui meu nebun când îmi atingi obrazul îl simţi? îmi vei acoperi ochii în clipa în care va ţâşni din ei fluturele luminii?

Zile onomastice numele din calendar se înlănţuie în compania numerelor şi zilelor unele îţi evocă feţe mişcări amintiri gustul sărutului intensitatea îmbrăţişării unul dintre ele te aduce la viaţă tocmai pe tine

K

K 1/2018 cât timp amintirile-s vii razele ochilor tăi aprind lumina zorilor din colţul cerului părul tău face unde precum izvoarele montane cristaline atingerea ta e ca briza fierbinte îmi accelerează circulaţia sângelui respiraţia mişcările în visele fecioarelor se mai petrec astfel de întâmplări frântura de lumină goneşte spre planeta noastră cu viteza gravitaţiei forţa de atracţie a Pământului a smuls-o din Soare acolo unde obişnuia să vibreze cu aceeaşi viteză gonim şi noi spre gaura neagră frumuseţea se dizolvă-n întuneric doar în colajul amintirii mai pâlpâie şi sfârâie un ciot de lumânare

poezie

73

Profilul cel de azi ca o jivină leneşă se-ntinde aburul deasupra ceştii de cafea atunci aroma ei se-mbină cu mireasma florilor de început de vară şi-al ierbii de curând cosite gustul amar sorgintea căruia e limba dă alarma celulelor. Înghiţiturile fierbinţi nasc valuri de căldură între epigastru şi stomac.

Trupul ca o navă ancorată se leagănă până să plece-n portul calm.

Acum eşti încă tu apoi în scrâşnetul tramvaiului care te scutură îţi pui la punct profilul cel de azi

F. Attila BALÁZS– Poet, scriitor, traducător şi editor, născut la Târgu Mureş (15 ian. 1954), a studiat teologia la Alba Iulia, a obţinut diploma de traducător şi în biblioteconomie la Bucureşti. Este directorul editurii AB-ART din Budapesta, redactor şef a revistei Szőrös Kő. A publicat 30 cărţi in 12 limbi, si 20 volume de traduceri în primul rînd din literatura română. E prezent în multe antologii şi a fost tradus în limbile: slovacă, cehă, slovenă, franceză, suedeză, engleză, română, spaniolă, portugheză, italiană, albaneză, macedoniană, turcă, sârbă şi germană, etc. Este membru al Uniunii Scriitorilor din România, Slovacia şi Ungaria. A primit mai multe premii, printre care premiul Madách, Opera Omnia Tudor Arghezi, Marele premiu Lucian Blaga şi Premiul USR, filiala Arad

poezie

74

1/2018

Sándor HALMOSI

La Oslo a văzut (Oslóban látott)

odată o astfel de prăvălie, palmele bătătorite le-a trecut peste file, a mirosit multă vreme cărţile, în momentele acelea ochii şi vedea mari baloţi galbeni şi cocul mamei sale, reînviau în el basme de Andersen şi Grimm şi seri de iarnă cu balade, atât de mult a întârziat acolo încât anticarul a închis cu o jumătate de oră mai târziu, apoi a mai hoinărit fără ţintă până seara pe străzile primitoare ale oraşului vechi, închidea ceacrele i s-au uscat, ceacrele i s-au umplut, îngerii l-au călăuzit la şipotul cu vână bogată

Tremur

Aceste suspine

Nici n-a început, şi totuşi ţine neoprit.

Precum în noi ploile, focurile de pădure.

Despărţirile, dimineţile însingurate.

Câmpurile de lavandă, piscurile insulare.

Ca după ridicarea noastră la cer, În locul nostru.

întotdeauna pe neaşteptate şi cu totul brusc izbucnesc de undeva din profunzime şi fără nici o explicaţie ca ploaia de mai sau roua dindărătul inimii noastre de ce ne-am şi mira

(Remegés)

Cine măsoară absenţa (Aki a hiányt méri)

Cine măsoară absenţa E acelaşi cu cel ce măsoară grânele Goliciunea.

El e sfântul protector al pătulelor, al şurelor pline.

La picioarele lui focile transpiră untură caldă.

(Az ilyen sóhajok)

Lângă spini

(A tövisek mellé) vântul i-a adus, în sfârşit, şi aroma.

Era exact la fel. Colorându-se în jurul punctului, conţinut de orice mişcare.

K

K 1/2018

poezie

75

La fel ca bunicul tău

Soarele răsărind

Fix la fel ca bunicul tău, care lua numai apă Pi, fix la fel ca viaţa mea dacă trece fascinaţia, fix ca focul, dacă va fi kitsch şi va fi cenuşă, la fel ca trupul pe care-l poţi lua ori lăsa după uşă, fix la fel şi cu tine, şi cu mine, l-am rugat pe bunul Dumnezeu, îi ziceam numai de bine, ştiam sfârşitul, ştiam începutul, erau toate-nsufleţite, ţie-ţi revine numai coborâşul, s-a sfărâmat şi s-a distrus, acuma poţi să-ţi bagi picioarele, fix la fel ca bunicul tău, care lua numai apă Pi, bună ziua şi matale, pietrar, pietrare, ţi-am adus a dejunare, fie-ţi viaţa-nseninare, mi-a murit şi bietul Tibor, e beteag şi-al meu popor, stau lângă zidul cetăţii, îmi scoţi înnăditura, înnăditură nu-i cuvântul potrivit, are prea multe înţelesuri, iese la iveală patosul, din partea mea poţi pleca, poţi pleca la maică-ta, la limba noastră nobilă şi naţională, la tatăl tău, din cum se mişcă ei am apărut eu, din poezie eşti şi tu, recită-mă.

a luminat de-a dreptul borcanul de miere de pe masa încărcată a sufrageriei haloul ardea enigmatic cu o lumină galben-pală venind de dincolo de miere în semicerc în preajma lui plicurile de ceai tei lămâiţă soc mentă sălbatică izmă creaţă ca nişte megaliţi

(Pont, mint a nagyapád)

(A felkelő nap)

astfel trebuie să fi fost acele anumite zile la Stonehenge sau la Pusztaszer când au venit vremurile ascensiunii când s-au prosternat în faţa misterului vieţii a Neştiutului a încă Necunoscutului şi minunea ţine ţine sufletul pe cei ce cred în ea ţine cerul şi pământul şi se ţine pe sine ce altceva ar putea să facă. fetiței care plutește frunzele-n păr, nimburi Traduceri: Kocsis Francisco

Sándor HALMOSI este poet, traducător și matematician, născut în 1971 la Satu Mare. A trăit timp de 16 ani în Germania, în prezent locuiește la Budapesta. Ține prelegeri despre tradiții, despre poezie, despre posibilitățile individuale și colective de ieșire din criză sufletească, despre preistoria limbii și despre simboluri. Consideră că e datoria lui să descopere tinere talente și să popularizeze poezia, fiind un adept al dialogului cultural.

poezie

76

1/2018

K

Paula LAVRIC

metamorfoză asta-i planeta unde vreau să facem dragoste pielea ta-mi absoarbe hainele și ne transformăm în spațiu verde demența, strugurii și cablurile laolaltă abundența mă potolește facem soare cu creionul și fluturi din umbre sumbre îmbrățișate cine ești de cine sunt anevoios de distins frunzele ne gâdilă tălpile aflate-n echilibru termic iar demonii sunt animale de companie când vecinii marțieni dau mesaje de noapte bună asta-i planeta iar luna ne pregătește pentru pace

pe perna asta cu iz de mosc cruelty free și-au decrispat simultan fețele veștede hârtie creponată în nuanța alb briliant de moarte nu te apropii mi-a repetat unul cu voce cumplită oricât de tânăr ai fi deschide geamul prea calm prea alb prea moleșitor nu uita îi rănești cu adevărat doar pe cei dragi iar eu m-am întins alături ca pe altarul de sacrificiu căprioară îndârjită fără cuvinte îi înțeleg îi sărut delicat îi descătușez pe perna asta îmi adorm dracii

și nicio coroană pe mormânt voci șușotite își dau coate în oglindă uite sărmana creatură diafană cu furnicături în buze a mâncat din suferința altcuiva cineva i l-a pus pe necurat în băutură apoi s-a strecurat în patul ei și dorm împreună voci cu miros de bitter suedez se dizolvă în apă carbogazoasă și grabnic nu se mai distinge diavolul de posedat picioarele mențin un ritm de mai-vreau-timp mă vei îmbrățișa pentru umbre ori să-mi curmi dorința – castron de inox în care zăngănesc încontinuu două patru șase dropsuri pentru molii lumina pâlpâie în amintiri timpul el mi-a mâncat mințile iar lacunele se completează singure cu scene de război când l-au surzit pe bunicul l-au decorat cu libelule multicolore și nicio coroană pe mormânt

K 1/2018

poezie

fetiței care plutește

fenomenul de roată dințată

frunzele-n păr, nimburi încâlcite asortate cu versuri religioase aurii, se scufundă în întuneric simfonie rănită-i privirea, iar poalele fustei pipite aripi în zbor făcute evantai pe cât de frumos, pe atât de imposibil, să fii ceva când nu mai ești copil și nimeni nu cântă nani-nani de leagăn îi greșit să întreb cum se simte clipa când din piept o zbughește o pasăre și nu apuci să-i dai nume orizontul miroase a fum la sat mereu se aprind uscăturile balerinii mici nu mai fac zgomot plutesc spre ce te uiți când îmi întorci spatele

debutează mereu cu un coșmar labirint în care temeri nebănuite își unesc forțele un Viszla antrenat pentru lupte canine mă încolțește iar eu întind afectuoasă mâna ”fii cățelușul meu” și nodul din gât și mâna întinsă nu-s indicii la ceea ce tocmai am mormăit la atacurile de panică în care expresia mă părăsește prematur chiar sub ochii mei în oglindă mi se năzare că nu mă recunosc în femeia goală de sub tine și insist că mă înșeli neputința rigiditatea stresul meu oxidativ scriu tot mai mic „te iubesc” până la ilizibil până „te uit” într-o zi corpii Lewy îmi vor blura identitatea iar când termină cu bunica de-peste-râpă se vor întoarce

prea nu-mi amintește de nimic – fetiței care plutește fără culoare în obraji fără suflare fără speranță deasupra bălții de lângă grajd n-aș ști ce să-i spun doar liniștea, somnul

și-n locul tău îmi voi îmbrățișa demența Bac de Rhoda Bridge

Paula LAVRIC s-a născut pe 29 iunie 1990 în Tulcea. A urmat cursurile de contabilitate în cadrul Colegiului Economic „Anghel Rugină” din Vaslui, unde, sub îndrumarea unui înger păzitor, prof. Alina Mardare, a participat la o serie de concursuri de creație literară la care a obținut două premii întâi, la Concursul Naţional de Creaţie Literară „Carte frumoasă, cinste cui te-a scris!”, secţiunea eseu (Mioveni, 23 aprilie 2009) și la Concursul Naţional de creaţie literară „Tudor Muşatescu” Ediţia a II-a, secțiunea Poezie (Piteşti, iunie 2009), plus recunoașteri încurajatoare la alte concursuri naționale, iar, mai târziu, internaționale.

Formarea sa academică a continuat cu studii de licență în specializarea „Psihologie” (2009-2012), iar apoi masterat în „Evaluarea, Formarea şi Consilierea Psihologică a Personalului” (2012-2014), ambele în cadrul Facultății de Psihologie şi Ştiinţe ale Educaţiei, UAIC Iaşi.

S-a lansat în poezie cu volumul „Momente sacre” (Pim, Vaslui, 2010), succedat de apariții în diverse publicații literare print și online, precum și debutul în proză cu romanul „Disputa din Micul Paris” (Herg Benet, București, 2015). În prezent, trăiește la Londra și pregătește un nou volum de poezie, cu accent englezesc, asupra căruia s-a concentrat din anul 2015.

77

78

poezie Doina URICARIU

Marea Neagră s-a vărsat în Oceanul Atlantic Marea Neagră s-a vărsat în Oceanul Atlantic mi-a povestit o broască țestoasă când așteptam să iau trenul de la Madrid în nu știu ce gară, cu debarcader, sală de așteptare și micro-climat, să mă răsfăț ca acasă.

La acasă pentru broaște țestoase, mă refeream, la cum stau ele cocoțate una peste alta, zeci de carapace adunate și stivuite într-un ciorchine. Ți-am luat pe spinare toți prietenii, le-am spus să vină la Oceanul Atlantic cu mine și castelele de nisip pe care Alex le înălțat, le-am luat, mai erau amintire, acolo, nu departe de stafilopozi și golful dintre Olimp și Neptun, toate șanțurile pe care le-a săpat le-am luat, cum m-am priceput eu mai să le găsesc și să le adun, din tranșeele și fortărețele și castelele altor copii și care mută nisipul ce se umplea uneori de meduze și alge scârboase.

Pe ele nu le-am adus, Știu că aveai oroare De ceea ce alții numeau stele de mare.

Oceanul Atlantic în care te scufunzi îți duce departe privirea Val după val rostogolește și sparge, în el, apa și amintirea

1/2018

K

K 1/2018

poezie

79

Bac de Rhoda Bridge

Portret cu umbre

O amețeală care n-a mai existat Alungă visele cu poduri din dorințe, Ce-a mai rămas din râu și mări de traversat Poți să împarți la alții din poala de semințe.

Întoarce capul, cum privești așa Se văd sub frunze, numai strugurii, cu boabe coapte, Și umbra lor, dublându-i, e ca un indigou sub pagina Cu scutecul lipit de giulgiu, ca o zi de noapte.

Așteaptă la rând o altă toamnă și o altă primăvară, Să cadă boabe noi peste țărână, Tu cauți în clavicula ușoară Imbrățișarea cuprinzând în mână Aripa unui înger care zboară sau cablul podului, Oțel zvâcnind în vână, De ce te sprijini, când aluneci iară Într-un vertij pe care timpul nu-l amână Sub poduri trec corăbii, le-am împins în apă Plutesc cu țâfnă, totuși într-o rână, Așa și trupul cuibărit,ca să încapă In palma lui Dumnezeu ce ne adună.

Despre unelte Nu te-au lăsat să ai mașina ta de scris, Nici probe ca să dai să le păstreze, Te-au alungat, credeau, din paradis Cât mai putea căderea să dureze? această priponire în abis?

Nu te-au lăsat să ieși din țară uneori, Să ți se pară că ești liber să hălăduiești, Nici pe străini la tine să-i primești, doar să visezi, așa să te strecori, în vis, e liber să călătorești, călătorești mereu, după ce mori, țărâna îți deschide porți dumnezeiești și îngerul te ia de subțiori și te ajută să înveți să zbori să nu încerci să te împotrivești o să urcăm la cer pe scări de nori Tu, numai scrie, lasă-ne povești Să te citim, limbuți nemuritori.

De va fi rău sau va fi bine, Vom fi aceiași muți nepăsători.

Un celular să iei cu tine.

Aproape tânără ca ieri, floarea de vie A dispărut în scame, fără urmă, Sub amintirea ei, lumina scrie sau după chipul dispărut mai scurmă.

E leagănul de boltă atârnat ciorchine Și umbra lui se alungește cât sicriul Alege dintre toate cele viul Și ce nu e în ce mai este, ia cu tine Întoarce capul, să te vezi pe tine.

Abia ce s-a născut târziul.

Libații pentru epoca anaerobă Gălăgioși poeții vin din urmă Toba i-a anunțat că vin cu pântecul lovit din răsputeri Altul e gongul, clopotul e altul Și solul e altul Iar cronicarul nu e nicăieri.

Poetul pomenește praful de pe tobă, Mănâncă doar bananele răscoapte Clovnii vin în arenă, îmbrăcați în robă, Să judece procesul dintre zi și noapte.

Sar coarda, lumea e umanofobă Și urletele sunt numite șoapte.

Flotări! Urmează epoca anaerobă, Vom respira prin celularele de probă, Vom bea un virtual pahar de lapte.

80

arhitectură

1/2018

K

Santiago Calatrava creează o arhitectură cu aripile deschise. În zbor. Levitând

Descriere foto: Hufton Crow, Santiago Calatrava, Oculus WTC, New York

Când am descoperit prima oară arhitectura lui Calatrava, am văzut ceea ce poate să însemne o arhitectură cu aripile deschise. În zbor. Levitând. Desprinsă de ideea de cutie, de zid, de pereți fermi și înțepeniți.

Expoziția dedicată lui Calatrava, deschisă la Metropolitan Museum se chema Sculpture into Architecture.A fost găzduită de Helen and Milton Kimmelman Gallery, în aripa Lila Acheson Wallace. Toate spațiile din muzeele americane poartă numele sponsorilor și filantropilor care le-au donat milioane și uneori miliarde.

Am văzut prima oară proiectul arhitectului spaniol Santiago Calatrava, conceput pentru World Trade Center, în această expoziție. Erau sculpturi, opere de artă care aveau să dea naștere, multe dintre ele arhitecturii lui Calatrava. Marele arhitect nu-și pune în nici un fel frâu sau zăbală imaginației. Și forțează materialele să asculte de volumetriile lui. Tratează oțelul și fierul beton ca și cum ar modela în ipsos ori în lut. De parcă ar

fi o plastilină atot-ascultătoare. Sculpturi în marmură, în bronz, machete de arhitectură, planșe desenate pentru World Trade Center, volumetrii înaripate, aripi deschise, grămezi de cuburi, o combinațe extrem de expresivă și de neașteptată între naturalism și schematism, care ne amintește de figurinele descoperite în insulele Cyclade.

M-a impresionat atunci, în 2005, centrul pe care-l proiectase pentru World Trade Center, acest new transportation hub cum apărea în diversele prezentări. Prea puțin spus sau prea smerit... Directorul Muzeului Metropolitan din New York, Philippe de Montebello, la vremea aceea, comenta cu un entuziasm total proiectele acestui arhitect și artist atât de împlinit.Nu sunt mulți arhitecți contemporani cu o asemenea operă în care descoperim deopotrivă o meditație, o gândire asupra formelor, o abordare a temelor celor mai complexe și o provocare a tehnologiilor și materialelor.

Spaniolul care a dat aripi arhitecturii în sens real, nu doar metaforic, e versiunea contemporană a lui Don Quijote luptându-se cu morile de vânt.

A ieșit mereu învingător, iar atunci când a vrut a inclus, în proiectele lui și aripile morilor de vânt, construite în oțel și beton, ca trofeu. În februarie 2005, Calatrava a a primit Medalia de aur de la AIA, American Institute of Architecture.

La 32 de ani, în 1983 (e născut în 1951, în Benimamet, lângă Valencia), Calatrava câștigă primul lui concurs cu un proiect pentru Stadelhofen Railway Station din Zürich. La 29 de ani își luase doctoratul în construcții civile de la Institutul Federal de Tehnologie din Zürich. Studiase, înainte să susțină o nouă soluție pentru puntea de circulație, arhitectura și urbanismul la Școala Superioară Tehnică de Arhitectură din Valencia.

Ingineria și imaginația au găsit formula de a susține aceste poduri care se sprijină doar pe un singur pilon. Pe plan internațional se afirmă după

K 1/2018

arhitectură

ce câștigă concursul pentru podul de la Bach de Roda, lucrare comandată pentru jocurile olimpice de vară de la Barcelona. Prima oară am văzut podul într-o carte dedicată podurilor lui Calatrava, publicată în 1996, la Basel, scrisă de Anthony C. Webster și Anthony Tishhauser: Calatrava Bridges. Podul a fost construit între 1984-1987.

Am mai descoperit atunci un motiv ca să vizitez Barcelona și să merg pe acest pod născut din întâlnirea celor două arce duble întinse, înclinate în exterior, lateral, ca să îmbrățișeze și să susțină puntea de circulație.

Calatrava are o rară vocație de a crea expansiuni. E ca și cum el ar deschide aripile unui spațiu, închis înainte să existe proiectul lui construit.

Podul de la Barcelona își deschide aripile enorme peste oraș. Simți briza în plus, fie că mergi pe jos sau alergând în viteza mașinii, cu geamul deschis.

Cerul, lumina și norii se lasă decupate de cablurile acestei harpe de oțel. Podul Vasco da Gama de la Lisabona... mi-a revenit în minte. Deși e cu totul altceva. Cel mai lung pod din Europa, care are peste 12 km, incluzând și viaductele, a costat doar 1,1 miliarde...

Cine vine mai nou la New York și nu se duce să vadă Oculus, poate cel mai spectaculos proiect al lui Calatrava, a făcut drumul de pomană.

Muzeul Milwaukee din Wisconsin Calatrava e celebru și datorită muzeelor pe care le-a proiectat. Uitați-vă la Muzeul Milwaukee din Wisconsin. Am privit atent arhitectura muzeului care folosește ca logo Pavilionul Quadracci conceput de Calatrava ca o aripă mobilă

Quadracci Pavilion. Muzeul de artă din Milwaukee

81

cu o deschidere de 66 de metri, care seamănă și acționează ca o imensă jaluzea, în timpul zilei. În timpul nopții și pe vreme rea, această aripă rabatabilă se pliază pe structura înaltă care are forma unui arc. Ținând seama de punctul cardinal de unde-l privești, de distanță și de înălțimea de la care-l privești, Pavilionul Quadracci, numit cel mai des Calatrava, îți sugerează o mulțime de comparații. Ți se poate părea o navă cu un imens catarg și pânzele deschise, ca un acordeon, dacă te uiți spre muzeu dinspre podul pietonal suspendat, care se numește Reiman Bridge, construit și acesta de Calatrava în 2001, în ideea de a crea o conecție cu partea de jos a orașului Milwaukee, cu Muzeul de Artă, cu Lincoln Memorial Drive, cu zona de afaceri dinspre O’Donnell Park și de a oferi pietonilor o priveliște unică spre malul de est al lacului Michigan, ale cărui culori și valuri se schimbă drastic și spectaculos în funcție de anotimp, ora din zi, bătaia vântului, direcția curenților și lumina soarelui. Mi-a fost dat să înțeleg ce înseamnă un peisaj versatil, veșnic în schimbare, privind Lacul Michigan. Pavilionul a primit în 2004, Outstanding Structure Award de la prestigioasa International Association for Bridge and Structural Engineering.

Gara Saint-Exupery din Lyon Nu e mare noutate să observi că arhitectura mai multor aeroporturi se inspiră de la păsări, însuflețind oțelul, fierul beton și alte materiale după proiecte inspirate de păsări. Așa a făcut Eero Saarinen când a proiectat Terminalul aeroportului Kennedy de la New York. Dar pentru că și trenurile au început să zboare cu mare viteză, au început să devină și gările tot mai aerodinamice.

Nu sunt prima care compară gara din Lyon cu o pasăre care e gata să-și ia zborul.

Tenerife Auditorium în Santa Cruz, pe insula Canary Este un proiect din 2003, în care sculptura înghite arhitectura printr-o formă expresionist-abstractă și totuși organică, vegetală aproape. E ca și cum miezul unui fruct imens s-ar desface în felii inegale sau ca și cum felii, tăiate aleatoriu și la dimensiuni diferite, ar compune un fruct imens imaginar, nemaivăzut, din oțel și ciment. Uneori mă întreb dacă acest baroc modern nu-i scoate din minți pe executanți și până unde bugetul unui

82

arhitectură

proiect poate să depășească, la finalizarea lui, bugetul de pornire. Sumele sunt uriașe. Atunci când am vorbit despre asta cu diverși curatori de muzee, am ajuns la ideea că există și mulți vizitatori de muzee care le vizitează doar pentru arhitectura lor. Văd arta în... mare.

Centrul simfonic din Atlanta Centrul destinat Orchestrei Simfonice din Atlanta (Symphony Center for Atlanta) are aproape 28.000 de metri pătrați. De departe pare o pistă de ski, cu un unghi de coborâre amețitor, mai degrabă un salt. E un dar incredibil pe care-l poate primi o orchestră simfonică, oricât de cunoscută grație turneelor ei internaționale, contribuției dirijorului, compozitorului, profesorului și directorului muzical al Orchestrei Simfonice din Atlanta, Robert Spano și dirijorului scoțian Donald Runnicles.

Clădirea proiectată de Calatrava, a devenit un simbol al Atlantei și al statului Georgia, fiind și punctul de atracție în complexul rezultat prin extinderea Centrului Artelor Woodruff. Lumina creează efecte unice în membranele de oțel și beton ce înrămează sticla, ca o dantelă de nervuri simetrice și dese într-o frunză apretată, longilină, arcuită senzual și transparentă. Sunt de fapt două frunze îndoite, imense. Cea mai lungă se înalță deasupra bolții clădirii, la peste 60 de metri înălțime, cealaltă, mai puțin înaltă, se arcuiește deasupra intrării în marea sală, unde vom asculta concertul, sub imperiul unei emoții induse de muzica arhitecturii lui Calatrava. Holurile enorme sunt irizate, ele dau spre terase ce fascinează privirea în această combinație de alb și de transparență, de lumină și înaintare spre muzică sau retragere, prin aleea ce face parte dintr-un ritual de trecere, funcționînd precum un traseu inițiatic, flancat de copaci. Proiectul e uluitor și e imposibil de descris starea de imersiune în miracol pe care o produce. Aripile de oțel sunt mobile se închid și se deschid ca un ecran solar.

Complexul sportiv olimpic de la Atena Complexul sportiv olimpic de la Atena, aflat în suburbia Maroussi, a fost extins, modernizat și inclus într-o nouă ecuație arhitecturală care poartă pecetea personalității lui Calatrava, atât la Stadionul Olimpic, unde au loc și ceremoniile de deschidere și închidere ale jocurilor olimpice sau

1/2018

K

Stadionul Olimpic de la Atena

finala unor competiții sportive, cât și la Centrul Acvatic ori la Velodromul Olimpic. Arce imense, precum acelea străjuind podurile lui Calatrava, luminatoare imense în arc de cerc, corzi și funii sde oțel decupând cerul precum o harpă gigantică.Această înaripare a arhitecturii.

Un zgârie-nori ca un torso în rotire La Malmo, în Suedia, unde trăiește Ion Miloș, un poet de origine română care mi-a tradus câteva poeme în suedeză, a fost construit Turning Torso, o clădire inspirată de o sculptură a lui Calatrava Twisting Torso, pe care am văzut-o reprezentată în mai multe desene ale acestui arhitect, sculptor, inginer și desenator. Calatrava a expus desene ce folosesc mișcarea trupului onenesc ca punct de plecare pentru proiectele sale. Nu doar păsările inspiră arhitectura lui Calatrava, ci și corpul omenesc. În rotire.

Twisting Torso e o lucrare în marmură albă.

Schițele ei au inspirat clădirea zgârie-nori din Malmo. Povestea proiectului a început cu sculptura pe care a văzut-o în 1999 Johnny Orback, un fost director de la HSB din Malmo. Entuziasmat la gândul că ar putea construi un zgârie-nori, l-a vizitat pe Calatrava, în Elveția, la Zürich, și i-a propus să proiecteze o clădire care să semene cu un torso ce se rotește. Construcția clădirii de 86 de metri înălțime a început în vara lui 2001 și a costat dublu față de bugetul estimat inițial.

Ceea ce se întâmplă cu proiectele lui Calatrava, ale altor mari arhitecți, ai căror clienți plătesc substanțial imaginația. Twisting Torso e o clădire mixtă de birouri și apartamente, care a devenit blazonul modern al orașului Malmo. Investitorul

K 1/2018

arhitectură

nu s-a bucurat de același succes financiar, când a fost vorba să-și vândă apartamentele. Obișnuitul poate concura neobișnuitul, din inerție și... economie. Twisting Torso a creat, neîndoielnic, spectaculosul vizual și a impulsionat goana după spectaculos. Nu sunt singura căreia îi place acest proiect. Felix Baumgartner a sărit cu parașuta pe clădire și apoi a plonjat de la înălțimea ei. Există vizite organizate pentru doritorii care vor să admire perspectiva de la etajele 54 și 53.

Calatrava, la World Trade Center La 15 ani de la cumplitul atentat din 11 septembrie 2005, proiectul lui Calatrava de la World Trade Center, gigantul Oculus, s-a deschis înspre cer și lumină, fix la ora când s-a prăbușit primul turn dintr cei doi Gemeni. Oculus este un vast memorial. În fiecare an, la 10,28 AM, pe 11 septembrie, când s-a prăbușit Turnul din Nord, o rază de lumină, ca o traversă sau fascicolul unui far ceresc va coborî spre pavimentul de marmură în spațiul creat de Oculus, prin escavarea în adâncime a unui loc care nu putea rămâne doar vecin cu mormântul a mii de nevinovați. Numele lor e săpat în Memorialul de granit care înconjoară, asemeni ghizdurilor unei fântâni uriașe, bazinul plin cu apă. O fântână nesecată a memoriei. Nu știu dacă arhitectul Calatrava s-a gândit la o expresie latină, Oculus, rara avis, care s-ar traduce prin ochiul, pasăre rară. Proiectul lui a fost asemănat cu un uriaș porumbel, eliberat din mâna unui copil. Spațiul acesta alb uriaș nu e doar o stație de metrou care a costat 4 miliarde de dolari și care e comparat cu eficiența în trafic generată de Grand Central. Trebuie să fii orb ca să nu vezi semnificația lui, mai presus de ideea de comutare, pasaj, nod de circulație și intersecție comercială ori parc sau arenă la adâncime. Arhitectura lui Calatrava nu e doar funcțională, în acest proiect, și e o pierdere de sens dacă o judecăm în termenii eficienței, ratei de acoperire a investiției, statistici ale consumismului. Asemeni poeziei, căci e limpede vorba de un poet al arhitecturii, când ne

83

gândim la Calatrava, Oculus este o metaforă rară despre veghe, ochiul atotvăzător al lui Dumnezeu, memorie, pomenire, clarviziune, pace și înțelegere umană. Acest Oculus construit la World Trade Center îmi amintește de o altă expresie latină verus amicus rara avis est, un prieten adevărat e o pasăre rară. Puterea de a construi e un prieten al umanității, în vreme ce puterea care distruge e marele ei dușman. Să fie oare puterea de a construi un prieten tot mai rar?

Bolta ogivală a catedralelor a devenit de mult, în arhitectura lui Calatrava, deschiderea unei aripi care-și ia zborul, un luminator uriaș care taie, ca o axă, coama acoperișului, desenat ca un arc de lumină, cu structuri de oțel pictate de regulă alb, o structură desenată de o mulțime de nervuri și căpriori giganți. Aici fotografii profesioniști și amatori și-au găsit paradisul. Circulă fotografiile făcute de un cuplu de englezi, Hufton și Crow, care au reușit să capteze splendoarea arhitecturii lui Calatrava. Cei care cunosc orașul New York își dau seama de plus valoarea vizuală, estetică și emoțională adusă de Oculus. Dacă stau să mă gândesc, împotrivindu-mă privirilor unor cârcotași zgârciți, cred că această splendidă arhitectură, comparată de unii cu scheletul unui dinozaur care nu ar fi încăput la Muzeul de Științe Naturale, e primul mare proiect somptuos dăruit orașului New York de vreo jumătate de secol încoace. E puțin pentru un oraș, dar ce s-a făcut la Oculus este excepțional.

Unde visez să mai văd arhitectura lui Calatrava În rest, sper să văd în realitate, nu doar din filme, albume și fotografii Museum of Tomorrow, deschis în 2015, în Rio de Janeiro, în Brazilia, Podul Margaret Hunt Hill din Dallas, Texas, finalizat în 2012, și Podul Păcii din Calgary, din Canada, și el finalizat în 2012, Palatul Congresului din Oviedo, în Spania, construit în 2000-2011 și cât mai curând Universitatea Politehnică din Florida (2009-2014).

Doina URICARIU este poetă, editor și eseistă. A publicat nouă volume de versuri din anul 1976 până în prezent, inclusiv o antologie de autor în 1998. Volumele sale au primit numeroase premii ale Uniunii Scriitorilor din România și Republica Moldova.

A publicat, de asemenea, studii de critică literară, precum Apocrife despre Emil Botta, Ecorșeuri, studii critice despre Emil Botta, Dominic Stanca, Jeni Acterian.

84

călătorie

1/2018

K

Emilia IVANCU

„Din împletitura mea, atunci când vei muri printre valuri, chipul tău va prinde contur.” „O bucătărie întunecată, o lampă aprinsă pe masa de lemn. Într-un colț, o plasă de pescuit, niște cârlige de pescuit. Lângă vatră, o tânără fată, de vreo 17-18 ani, suplă, aproape hieratică, toarce lână. Silueta mai mult i se ghicește în penumbră.

Ibricul de ceai susură lângă foc. Pe ușă intră o altă tânără – poartă o fustă roșie, până la glezne, o haină de lână până în talie și un șal tot de lână, ale cărui colțuri sunt încrucișate peste talia-i subțire. În brațe duce o legătură destul de mare și destul de grea pentru că pare îmbibată de apă.

– Ce ai acolo? întreabă Cathleen, tânăra de lângă sobă.

– Tocmai mi le-a dat Părintele. Sunt ale unui tânăr găsit aseară pe mal. Cămașa și flanela. Trebuie să vedem împletitura și să numărăm ochiurile, poate sunt ale dragului nostru Michael. Părintele spune că așa am putea să îl îngropăm cum trebuie și mama să se liniștească. Unde e mama?

Du-te și trezește-o dacă doarme. Degrabă… Și desface legătura din care se desprind flanela îmbibată de apă, de culoarea indigoului, dar un indigo înnegrit de umezeală, și o cămașă gri, din care au dispărut culorile… Mâinile fetei întind, cu sfială aproape, marginile celor două obiecte de îmbrăcăminte în lumina focului și a lămpii ce pâlpâie precum speranța din inima ei… poate sunt ale fratelui lui lor înecat de valuri în timp ce pescuia în urmă cu zece zile…”

Vedere de pe insula Inisheer. @Emilia Ivancu

Pare o scenă de literatură, dar este o scenă

atât de comună, până nu demult, pe coastele îndepărtate ale Irlandei și mai ales ale insulelor ei. Pe vremuri, așa cum spun localnicii irlandezi, tinerii nu erau încurajați, nici învățați să înoate. Nu avea sens, se știa că în valurile necruțătoare era mult mai tragic și dureros pentru un tânăr să încerce să înoate pentru a-și salva viața, omul pierdea mereu lupta cu oceanul, așa că cine era pierdut, rămânea pierdut, renunța fără luptă, pleca spre tărâmul celălalt unde avea să fie însoțit mereu de vuietul și legănarea valurilor. Aceasta este doar una dintre ceea ce continentalii ar putea numi ciudățeniile insulare ale Irlandei. Însă și pentru insula-mamă, Irlanda, există un alt punct de referință al alteri-

K 1/2018

călătorie

tății: cele trei insule la sud de golful Galway din vestul Irlandei, insulele Aran, la care și face referire fragmentul de mai sus, adaptat după niște însemnări ale scriitorului irlandezo-englez John Millington Synge (1871-1909), din Dublin, des-

Insulele ARAN, sursa: http://www.galway. net/tourism/transport/air.html

cendent al unei familii de englezi coloniști.

Insulele Aran, denumite pe rând Inishmore (Inis Mór) – cea mai mare dintre ele, Inishmaan (Inis Meáin) – cea mijlocie și Inisheer (Inis Oírr) – cea mai mică dintre ele, au fost colonizate masiv în secolul al 17-lea, când irlandezii au fugit din calea coloniștilor englezi. Acesta este și unul dintre motivele pentru care spațiul celor trei insule a rămas unul dintre ultimele bastioane ale identității și limbii irlandeze, ele adăpostind și unele dintre cele mai vechi vestigii arheologice din Irlanda.

Despărțite de insula-mamă, Irlanda, aflându-se la numai câțiva kilometri pe apă de orașul Galway, cele trei insule reprezintă un spațiu unitar prin mitologia locală, temperamental insular și cu totul atipic al localnicilor, limba irlandeză vorbită și astăzi de aproape toată lumea, societatea totalmente închisă și astăzi pentru străini. Pentru turiști, cei care le asigură astăzi existența, americanii fiind cei mai numeroși, dar și cei mai invazivi, impresia poate fi aceea de a vizita un teritoriu oarecum populat de fantome, fapt ce se datorează atitudinii localnicilor care pot trece pe lângă tine fără a părea să te vadă, nici măcar copiii nu schițează cel mai mic semn că ar trece pe lângă o altă persoană și nu pe lângă o piatră. Aranezii, dacă îi putem numi astfel pe localnici, sunt cunoscuți pentru atitudinea mizantropă față de străini, în special față de turiști. Pe de altă parte, știm bine, mentalitatea insulelor diferă totalmente, oriunde

85

în lume, de cea continentală. Iar în cazul aranezilor, firea lor pare să fie o prelungire a asprimii reliefului în care trăiesc. Înconjurați de apele sălbatice și periculoase ale oceanului, au obrazul brăzdat de vânturi și sare, precum pietrele ce marchează delimitările teritoriale de pe insule. Trebuind să supraviețuiască în izolare, structura mentală le-a devenit fortăreață, depozitar cultural, lingvistic, identitar. Ei se recomandă a fi irlandezi, dar nu orice irlandezi, ci irlandezi de pe insulele Aran.

Locul lor de proveniență este singurul lor pașaport, iar apele oceanului – singurele față de care arată supunere. Și cum ar putea să fie altfel dacă fiecare ieșire în larg putea să fie ultima, oceanul nefiind aproape niciodată sigur? Scena de la început arată o atitudine neobișnuită în fața morții, care poate surveni oricând. Un trup înghițit de ape dispărea cu zilele, iar revenirea la suprafață, în mod neașteptat, aducea un cadavru de cele mai multe ori desfigurat de pești, putrezit printre alge, răvășit de furtună și valuri, imposibil de nerecunoscut, nici măcar de rude. Așa că ingeniozitatea umană a găsit o modalitate de a salva de la neant trupurile neînsuflețite, înecate de ape și readuse tot de ele pe mal. Sarcina le revenea femeilor: majoritatea hainelor, până cel puțin după cel de-al doilea război mondial erau făcute din lâna oilor crescute pe insulă; bărbații tundeau oile, o prelucrau, femeile o torceau și apoi împleteau flanele și jersee pentru bărbații lor, lâna fiind cel mai bun material pentru a ține de cald vânturilor cumplite și reci. Vestimentația era astfel și foarte grea, o platoșă ce proteja trupurile lor vânjoase, dar atât de fragile în fața furtunilor mării. Culorile purtate de bărbați erau întotdeauna aceleași: culoarea lânii naturale, albastru indigo și gri – o combinație de fire indigo și lână naturală, iar tipurile acestea de jersee sunt și astăzi unul dintre simbolurile insulelor, precum și o marcă identitară.

Astfel, pentru a putea recunoaște eventualul trup înecat al soțului, fratelui, tatălui, femeile învățaseră să tricoteze modele specifice pentru bărbații familiei lor, iar în plus, să știe câte ochiuri avea un rând dintr-un jerseu pentru fiecare dintre ei. Cu alte cuvinte, când își îmbrăcau bărbații, le ofereau un pașaport pentru moarte spunând următoarele cuvinte: „Din împletitura mea, atunci când vei muri printre valuri, chipul tău va prinde contur.”

călătorie

86

Ce poate fi mai tragic și mai puternic în același timp decât această însemnare manuală a femeilor pentru a putea oricând, lâna rezistând mai mult decât trupul uman, să recunoască identitatea celui înecat? Slujba de îngropare rămânea astfel, in-

Barcă de pescuit la intrarea în portul insulei Inisheer. @Emilia Ivancu

1/2018

K

În anul 2011, am făcut un tur al Marii Britanii și al Republicii Irlanda. Insula Inisheer, cea mai mică dintre insulele Aran fiind destinația uneia dintre zile. Am ales Inisheer pentru că, fiind sezon estival, insulele zumzăie de turiști americani – cei care le asigură aranezilor un nivel ridicat de trai (totul este extrem de scump), iar Inisheer, fiind cea mai mică și cea mai puțin populată, este și mai puțin vizată de aceștia din urmă. A fost o călătorie de 2 ore cu un vapor, pe un vânt ce-mi tăia fața. Din depărtare, insula s-a ivit ca un tărâm arid, marcat de căsuțe albe, ruine – vestigii ale vechilor celți, un cer amestecat – nori negri, gri, amenințători. Am petrecut o zi pe insulă – i-am văzut pe localnici, niște figuri înăsprite, care treceau pe lângă vizitatori ca pe lângă gardurile de piatră ce marchează hotarele. Nu mă vedeau, indiferent de reacția mea.

direct, în responsabilitatea femeilor.

Tot Synge, cel care a petrecut câteva veri pe insulele Aran, culegând folclor și învățând irlandeză, deși a fost de multe ori criticat pentru observațiile lui ce pot fi categorisite ca fiind uneori condescendente față de localnicii insulelor, spunea că niciodată două călătorii pe insule nu pot fi la fel. El înregistrează diversitatea întâmplărilor, a superstițiilor, a poveștilor îndelungi la gura sobei, a imaginației oamenilor care trăiesc undeva la limita dintre real și o lume imaginară, cu izvoare tămăduitoare (holy wells), cu prezența zânelor (the fairies) – niște iele care stăpânesc și lumea de dincolo precum și multe din zonele insulelor.

Bărbat de pe Inisheer, purtând clasicul jerseu albastru-indigo, specific insulelor Aran. @Emilia Ivancu

Intrarea în cimitirul vechi celtic de pe Inisheer. @Emilia Ivancu

Cea mai bună modalitate de a vizita insula era închirierea de biciclete, pentru că drumul era șerpuitor, urca și cobora, iar punctele importante la destul de mare distanță pentru a fi parcurse pe jos. Am observat, la coborâre, că bicicleta mea nu avea frâne – cu greu am izbutit să nu aterizez în apă. Senzația pe care am avut-o tot timpul a fost că mă aflu într-un spațiu aparte, dar care nu-mi

K 1/2018

călătorie

aparține. Rar am găsit un loc atât de arid. Acutizarea venea și din gălăgia infernală făcută de un grup de turiști americani care traversau fără probleme terenurile private ale localnicilor, își făceau fotografii pe garduri sau lângă orice casă sau piatră, am simțit, în mod tăcut, o înțelegere a acelor localnici care depind de turism pentru a supraviețui, dar trebuie să accepte toate aceste gesturi ale unei alterități cu totul străină pentru ei. Unul dintre lucrurile neexplicate a fost, atât cât am mers pe cărările de pe insulă, un miros dulce, ca de tei, atât de proaspăt și de amețitor, dar a cărui sursă era de negăsit. Nu era decât iarbă uscată de vântul sărat, niște flori galbene, altele rozalii și atât.

Mirosul era îmbătător, amețitor, straniu. La plecare, m-am așezat vreo oră pe malul mării – se făcuse foarte cald, se spune că insulele Aran

87

au un micro-climat aparte în mijlocul oceanului – s-a deschis și cerul și soarele strălucea cu putere. Vrând să intru în apă, am observat un lanț de meduze de-a lungul malului, un lanț viu ale cărui capete se pierdeau în unduirea malului. Era ca o salbă argintiu-transparentă de-a lungul coastei.

Mi-am adus aminte că se spune că, atunci când meduzele vor să moară, merg să moară la mal, pentru că numai acolo pot simți căldura soarelui… Am plecat spre seară, luând vaporul înapoi. Și astăzi îmi pare acea zi ca un vis – nu am înțeles nici pe de parte insula – am fost atât de străină acolo încât totul a părut apoi neverosimil… Pe vaporul de întoarcere, chiar lângă mine s-a așezat un aranez, un bărbat trecut de vârsta tinereții, cu chipul brăzdat precum insula lui… a privit tot timpul spre mare… și purta un jerseu albastru-indigo, împletit de mână de femeie…

Emilia IVANCU – poet, traducător și universitar. În prezent, este lector de limba și literatura română la Universitatea „Adam Mickiewicz” din Poznań, Polonia, dar are și un post rezervat la Universitatea „1 Decembrie 1918” din Alba Iulia. Teza ei de doctorat este o contribuție în domeniul studiilor postcoloniale de expresie engleză (Games of Identity and Alterity in the Novels of Salman Rushdie and V. S. Naipaul). Ea este autoarea a numeroase studii din literatura comparată, studii postcoloniale, scrieri (auto-)biografice, mito-poetică. Este și co-autoare a Dicționarului de personaje din dramaturgia lui Lucian Blaga (2005) precum și a Dicționarului român-polon/polon-român (Poznan, Polonia 2012). Recent a publicat, alături de Tomasz Klimkowski, manualul de limbă română pentru vorbitorii polonezi Rumuński nie gryzie/Româna nu mușcă (Varșovia, Polonia, 2017). A co-editat volumul de studii de literatură comparată Myth, Music and Ritual Approaches to Comparative Literature (Cambridge Scholars, UK, 2018) precum și volumul de studii dedicat predării limbii române ca limbă străină: Limba română ca limbă străină. Metodologie și aplicabilitate culturală (Editura Universității din Turku, Finlanda, 2018). A tradus romanul lui Angharad Price „O Tyn Y Gorchudd!” (Oh, ridică vălul!, Editura Eikon, 2014) din limba galeză în limba română, precum și poezia lui Diarmuid Johnson, a Jemmei L. King sau a lui Jan Twardowski printre alții. Emilia Ivancu a publicat câteva volume de poezie: Jocul de a nu fi mai mult decât sunt/Gra w to, aby nie być więcej niż jestem (2012) (trad. în limba polonă de Tomasz Klimkowski), Șamanii și poeții (Editura Eikon, 2014), Washing My Hair with Nettles (trad. în limba engleză de Diarmuid Johnson, Parthian Books 2015), Noaptea în care focurile vor arde până la capăt (Editura Eikon, 2016). Este redactor al revistei academice „The Finnish Journal for Romanian Studies” (Universitatea din Turku, Finlanda) precum și membru fondator al Asociației Cultural-Literare Arados.

88

călătorie

1/2018

K

Cristina HERMEZIU

Ultima vară în Bretania, cu nepoata lui Sadoveanu Nepoata lui Sadoveanu, actrița Ada d’Albon, de 35 de ani în exil la Paris, și-a spus povestea frământată a vieții într-o biografie tulburătoare, scrisă direct în limba franceză, cu un superb titlu de film : “Dernier été en Bretagne. Récit d’exil”.

Cartea apare și în România și va fi lansată la Târgul Gaudeamus în noiembrie 2018, în traducerea Doinei Jela, la editura Curtea Veche.

Pe linie maternă, Ada d’Albon este nepoata lui Mihail Sadoveanu, în casa căruia a copilărit.

După tată, d’Albonii s-au înrudit cu familiile Zarifopol și Culianu și, mai vechi, cu Burbonii Franței și Regele Soare. Lăsând în urmă o carieră teatrală de invidiat, obligată să abadoneze statului român tablouri de Tintoretto, Palady, Tonitza, impunându-si să uite mirosul de sânziene, Ada d’Albon a plecat din România în 1981, împreună cu soțul ei, regizorul Laurentiu Azimioara, alături de care va înființa, cu sacrificii și îndârjire, la Paris, un teatru-bijuterie și o școală de teatru.

Un străbunic patern a fost frate cu Sergiu Culianu, bunicul lui Ioan Petru Culianu. Alți strămoși junimiști au donat un corp de clădiri în care încă mai funcționează și astăzi, la Iași, liceul Oltea Doamna (Mihai Eminescu). Mama Adei d’Albon, Rodica Mitru, era sora Valeriei Sadoveanu, soția scriitorului. Din bogatele aluviuni familiale o parte a rămas o simplă anecdotă, altele au devenit o hrănă spirituală pentru un destin frământat, de excepție.

Ada D’Albon s-a născut în aprigul an 1944, la Praga, unde tatăl, Ion d’Albon, era diplomat în delegaţia României. Destinul anecdotic făcuse ca

părinţii, ambii originari din acelaşi oraş moldav, să nu se fi zărit niciodată pe străzile Iaşilor, dar să rămână pentru o viaţă împreună după întâlnirea petrecută într-un cartier praghez. În august, când România a întors armele, toţi cei care se aflau în ambasadele ţărilor ocupate de nemţi au fost luaţi prizonieri. „Aveam trei luni când părinţii mei au plecat spre Germania într-un tren, înghesuiţi ca sardelele, unii peste alţii, povesteşte Ada d’Albon.

Mă hrăneau cu coji de cartofi fierte în apa de la locomotivă: „N-ai avut, draga mea, nici o boală, îmi spunea mama.” În apartamentul din arondismentul 20 al Parisului, un perete întreg e dăruit bibliotecii, cărţi în limba română şi franceză de care se sprijină câteva fotografii de familie, uscate. Într-una din ele sunt Valeria şi Mihail Sadoveanu. Până la 16 ani, în casa Sadoveanu a trăit ca în ”culisele unei Academii”: asculta lecturile scriitorului, interpretările lui Sviatoslav Richter la pian, conversaţii între epigramişti, actori, pictori celebri. La casa de la Neamţ a scriitorului mergeau împreună cu Maria Tănase, Boureanu, Demostene Botez, Vianu sau „Madame” Bulandra. Pasiunea pentru teatru s-a insinuat fără ostentaţie: fetiţa cu ochi albaştri dintr-un tablou de Ştiubei avea să ştie devreme ce vrea să facă în viaţă. „În România am venit la trei ani şi jumătate şi mama m-a dus să văd o operă-balet, Macul roşu. Atât am plâns la spectacol încât mama a trebuit să mă scoată din sală.

Mergeam în fiecare săptămână la teatru. Sadoveanu fusese directorul teatrului din Iaşi, cunoşteam actori, veneau la noi în casă.Vara mea, Cristina

K 1/2018

călătorie

Zarifopol, avea un teatru de jucărie, cu decoruri, cu marionete. Făceam minispectacole, stăteau copiii cu gurile căscate. Le-am spus părinţilor că voi face teatru pe la 12 sau 13 ani, dacă nu – istorie. Şi azi mă pasionează istoria. Dar am făcut teatru.”

O spune o artistă care, hotărând în anii 1980 să plece definitiv în Franţa, a crezut că nu va mai pune niciodată piciorul pe o scenă. În paralel şi graţie şcolii lor de teatru, cuplul Ada d’Albon şi Laurenţiu Azimioară a creat spectacole care s-au jucat sporadic în săli din toate colţurile Franţei, cu succes de public. Curajul de a fi vrut să facă teatru într-o altă ţară şi într-un alt sistem s-a şlefuit în încercări dure: ”Ne-au furat, ne-au escrocat, am schimbat peste zece săli. Cu fiecare pas începeam iarăşi de la zero.Veneam din România unde totul era de stat. Aici totul, muzică, decor, costume, întreţinerea teatrului, administraţia, totul am ajuns să facem noi. În plus: câte teatre şi câte spectacole erau în Bucureşti pe vremea aceea? Aici sunt 700 de reprezentaţii pe zi. E o nebunie.”

89

Nebunia s-a transformat într-una şi mai mare când, în 2002, Laurenţiu Azimioară şi Ada d’Albon şi-au deschis propriul teatru, unul dintre cele mai frumoase din Paris, în arondismentul 19, pe strada Ulmului, la numărul 16 : Théâtre de l’Orme.

Dar scena exilului a fost dură, iar Franța n-a fost tot timpul un pământ al făgăduințelor. „Ultima vară în Bretania”, deci și titlul cărții e și titlu de destin. O melancolie rece leagă și dezleagă paginile acestei elegii a exilului, cu portrete când luminoase, când umbroase de prieteni, români, francezi, puțini statornici, mulți trecători.

Am întrebat-o pe nepoata lui Sadoveanu de ce și-a scris istoria smulgerii de origini într-o splendidă franceză. “E limba exilului meu. Dar ce am trăit s-a imprimat adânc în două limbi”. De altfel, scriind, unchiul i se va fi uitat nepoatei peste umăr. Un artist de excepție, care și-a trăit exilul ca pe o cicatrice nobilă. După aproape patru decenii, Ada d Albon revine în țară cu povestea vieții drept pașaport.

Cristina HERMEZIU este jurnalist literar şi traducător, doctor în Filologie al Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi din 2004. Până în 2005, cînd s-a stabilit la Paris, a fost realizatoare de emisiuni la TVR Iaşi, reportajele sale fiind distinse cu numeroase premii. Între 2004 şi 2006 a urmat studii postdoctorale în semiologia mass-media la Université Panthéon Assas Paris 2 – l’Institut Français de Presse. Din 2006 este corespondent de presă scrisă pentru mai multe publicaţii din România şi Franţa, eseist şi mediator cultural. Împreună cu Institutul Cultural Român a organizat, în 2011, colocviul internaţional „Cioran – le pessimisme jubilatoire”, iar în 2013 a inițiat și organizat evenimentul „Les Lettres roumaines à l’honneur – România ţară invitată de onoare”, în cadrul „Salon du livre”, de la Paris. A inițiat și coordonat volumul Revoluţia din depărtare (Curtea Veche, 2011), despre migraţia recentă, cu 30 de mărturii ale unor români exilaţi după 1989.

teatru

90

1/2018

K

Matei VIȘNIEC

Migraaaanţi sau

Prea suntem mulţi pe nenorocita asta de barcă Personaje : Traficanţii Nevasta (Maricika) Bărbatul (Igor) Elihu Ali Fehed Prezentatoarele de la Salonul sîrmei ghimpate Înaltul responsabil politic (poate Preşedintele unui stat european) Coach-ul gîndirii politice corecte (bărbat sau femeie)

SCENA 1 Traficantul de migranţi se adresează spectatorilor.

TRAFICANTUL – Ia arătaţi-mi toţi telefoanele mobile!

Ideal ar fi ca spectatorii să intre în joc şi să-şi scoată telefoanele mobile, iPad-urile şi iPhon-urile.

OK… Aţi avut toţi grijă să le puneţi la încărcat?

Bineee… Iar acum băgaţi bine la cap ce vă spun… Telefoanele astea sunt adevăratele voastre veste de salvare. Sunt îngerii voştri păzitori. Sunt busola voastra şi cheia de intrare în Europa.

Groparul Femeia bătrînă Traducătoarea Omul care surîde continuu Ayub Cîntăreaţa / Dansatoarea cu voal Patroana Prostituatele 6 scene în rezervă (de introdus în funcţie de viziunea regizorului) Roluri interşanjabile Număr minim de actori: 2 femei, 3 bărbaţi

Aşa că înregistraţi toţi numărul ăsta de telefon pe care am să vi-l dictez. Puneţi-l în capul listei, primul, înaintea tuturor celorlalte… Tot ce mai aveţi acolo, că sunt neveste voastre, mamele, taţii, fraţii, verişorii, prietenii, vecinii, trec la coadă… Numărul pe care vi-l dau eu acum este cel mai preţios şi mîine trebuie să-l găsiţi dintr-o mişcare. Nici măcar numărul de telefon al lui Dumnezeu, dacă cumva are vreunul, n-o să vă fie de folos mîine dimineaţă. Deci notaţi acolo… Zero… zero… trei… nouă… zero… doi… nouă… doi… şapte… nouă… încă un nouă… şi încă un nouă…

K 1/2018

teatru

Ia repetaţi-l să-l aud…

Fie că spectatorii repetă numărul, fie că regizorul pregăteşte o înregistrare cu alte voci, în jur de o sută, care repetă în cor numărul.

TRAFICANTUL – Deci, al cui este numărul ăsta?

UN MIGRANT – Este numărul de urgenţă al pazei de coastă europene.

TRAFICANTUL – Bravo, băiatule, nu eşti prost de loc. Ceva, ceva tot ai nimerit-o. Decît că Europa n-are număr de urgenţă. Ăsta-i numărul de urgenţă de pe insula Lampedusa. Pentru că mîine dimineaţă veţi ajunge pe insula Lampedusa.

Iar eu am să vă las la doi kilometri de plajă… S-a înţeles? Iar voi o să sunaţi la paza de coastă ca să vă tracteze pînă la ţărm, ca să puteţi pune piciorul pe pămînt ferm… Si ca să puteţi începe o viaţă nouă… E clar?

TOTI MIGRANTII – Da, şefu’.

TRAFICANTUL – Deci, aveţi grijă de telefoanele voastre mobile ca de ochii din cap. Acum puteţi să le închideţi ca să economisiţi bateriile.

Puneţi-le în săculeţul de plastic pe care vi l-am dat ca să nu se ude. L-aţi pus? In noaptea asta tot ce aveţi de făcut este să rămîneţi nemişcaţi la locul vostru şi să vă protejaţi telefoanele mobile.

Că sunt mai preţioase decît orice. Dacă în noaptea asta vine la voi deavolul şi vă spune: ia să vedem, ce-mi dai tu mie, că trebuie să-mi dai ceva ca să te las în viaţă… îmi dai un ochi sau îmi dai telefonul tău mobil?… Ce-i spuneţi? Dacă vine necuratul să vă încerce şi vă pune întrebarea asta, ce-i spuneţi?

UN TÎNAR MIGRANT – Îi spunem că-i dăm cîte un ochi.

TRAFICANTUL – Corect… Eşti un băiat deştept… Din ce ţară vii tu?

UN TÎNAR MIGRANT – Din Eritreea…

TRAFICANTUL – Şi cum te cheamă?

UN TÎNAR MIGRANT – Elihu.

SCENA 2 Sat pierdut undeva în Balcani. Locuinţa unui cuplu mai vîrstnic. Se aude un camion care se apropie şi se opreşte. Bărbatul intră, îşi scoate cascheta şi salopeta, se spală pe mîini, se aşează la masă. Nevasta îi aduce de mîncare.

91

Bărbatul mănîncă o vreme în tăcere.

NEVASTA – Cum a fost?

Pauză. Bărbatul îşi varsă un pahar de şliboviţă.

BĂRBATUL – A fost...

Pauză.

NEVASTA – Pe aici au tot trecut oameni…

BĂRBATUL – Cînd?

NEVASTA – La amiază.

Pauză.

Bărbatul mănîncă. Nevasta îi mai pune în farfurie.

BĂRBATUL – Cîţi?

NEVASTA – Mulţi.

BĂRBATUL – Cîţi adică?

NEVASTA – Cu zecile.

Pauză.

BĂRBATUL – Numai bărbaţi sau şi femei?

NEVASTA – Şi cîteva femei...

BĂRBATUL – Tot e bine…

Pauză.

NEVASTA – Şi unii erau negri...

BĂRBATUL – Adică?

NEVASTA – Erau negri, negri.

BĂRBATUL – Negri din Africa?

NEVASTA – Dumnezeu ştie de unde…

BĂRBATUL – Asta e…

Pauză.

NEVASTA – Şi tu crezi că e normal?

BĂRBATUL – Ei… ce contează ce cred eu?

Pauză.

NEVASTA – Eu pînă azi nici n-am mai văzut negri.

Pauză.

NEVASTA – Adică n-am văzut aici la noi. I-am

teatru

92

văzut la televizor. Da’ la noi aici, nu. Tu ai văzut vreodată negri pe la noi?

BĂRBATUL – Păi… nu prea. Nu. NEVASTA – Nu prea, sau nu?

BĂRBATUL – Adică ce vrei să spui?

NEVASTA – Nimic…

Pauză.

NEVASTA – După tine, unde se duceau?

BĂRBATUL – Spre frontieră...

NEVASTA – La sîrbi?

BĂRBATUL – Păi unde altundeva?

NEVASTA – Atunci e bine.

Pauză.

NEVASTA – Mă-ntreb…

Pauză.

NEVASTA – Mă-ntreb…

BĂRBATUL – Ce? NEVASTA – De ce i-o fi făcut bunul Dumnezeu

1/2018

K

şi pe negri?

Pauză.

BĂRBATUL – Păi… pentru că ştie el ce face.

NEVASTA – Da, da totuşi… după mintea ta?

BĂRBATUL – După mintea mea, ce?

NEVASTA – După mintea ta, totuşi, de ce i-o fi făcut bunul Dumnezeu şi pe negri?

BĂRBATUL – Păi… pentru că i s-o fi părut normal… Avem zi dar avem şi noapte, avem vară dar avem şi iarnă… În viaţă mai rîzi, mai plîngi… Aşa-i place lui Dumnezeu, diversitatea…

NEVASTA – Culmea ce prost mai poţi să fii uneori, Igor!

BĂRBATUL – Păi… atunci n-ai decît să-l întrebi personal.

NEVASTA – Să-l întreb personal pe cine?

BĂRBATUL – Pe bunul Dumnezeu.

NEVASTA – Eu una cred că i-a făcut cum i-a făcut ca să citim noi în facerea asta ceva…

Continuarea în numărul următor

Matei VIȘNIEC s-a născut la 29 ianuarie 1956 în oraşul Rădăuţi din judeţul Suceava. Între 1965 şi 1975, urmează şcoala primară şi liceul în oraşul natal. În timpul liceului (şi anume în octombrie 1972) debutează cu poeme în revista Luceafărul, prezentat de Virgil Teodorescu. În perioada 1976-1980 face studii de filosofie la Bucureşti şi devine unul dintre membrii fondatori ai Cenaclului de Luni, condus de Nicolae Manolescu. În 1980 debutează editorial cu volumul de versuri La noapte va ninge.Pe parcursul unui deceniu (1977-1987) scrie opt piese de teatru în două şi trei acte, aproximativ douăzeci de piese scurte şi câteva scenarii de film; scriitori şi regizori prestigioşi vorbesc despre dramaturgul Matei Vişniec ca despre o revelaţie. În 1984, după apariţia a încă două volume de versuri, devine membru al Uniunii Scriitorilor. În octombrie 1987, aflându-se la Paris, cere azil politic, care i se acordă în luna noiembrie a aceluiaşi an. Stabileşte contacte cu Marie-France Ionescu, Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, Paul Goma, Alain Paruit, Nicolae Breban, Virgil Tănase, Damian Necula, Adina Keneres, Dan Culcer ş.a. În perioada august 1988-octombrie 1989 locuieşte la Londra şi lucrează în Secţia Română a BBC. În anul 2000, înainte de a împlini 45 de ani, are un palmares impresionant: - piese de teatru jucate în peste 20 de ţări (dintre care unele la mari teatre din Europa: Teatrul Rond-Point din Paris, Teatrul Regal din Stockholm, Teatrul Stary din Cracovia, Teatrul Piccolo din Milano, Teatrul Naţional din Istanbul; - aproximativ 10 piese publicate în Franţa (dintre care unele la edituri prestigioase ca Actes Sud Papiers); - în jur de 30 de piese montate în România, în teatre profesioniste, la radio şi la televiziune.

K 1/2018

interviu

93

Robert ȘERBAN

„În acest mileniu sunt șanse foarte mari ca specia noastră să dispară” Interviu cu lector univ. dr. Constantin Vică

Constantin Vică este lector la Facultatea de Filozofie din București și cercetător la Centrul de Cercetare în Etică Aplicată. Este doctor în filosofie al Universităţii din Bucureşti, cu o teză de filosofie practică în domeniul internetului şi al tehnologiei web. Activitatea sa s-a concentrat asupra aspectelor etice ale proprietăţii intelectuale, eticii şi politicii noilor tehnologii, diverselor problematici de etică aplicată, precum şi dezvoltării noilor media în contextul comunicării interculturale. Este autorul a două cărți de poezie.

Robert Șerban: Alvin Toffler își imagina omului viitorului ca având un trup mic, atrofiat, datorat sedentarismului, dar un cap mare-mare, “grație” lucrului la computer. Tu cum îți imaginezi ca va arăta omul peste 1000 de ani?

Constantin Vică: Cred că vom rămâne doar cu imaginația, pentru că în acest mileniu sunt șanse foarte mari ca specia noastră să dispară.

Planeta aceasta ne ține cu greu și noi contribuim activ la sabotarea existenței pe Pământ. Distrugem ecosisteme și credem că natura e doar un instrument. Un alt scenariu care implică riscul existențial, al dispariției noastre, este cel în care Inteligențele Artificiale preiau puterea și oamenii devin, vorba glumei cu matematicienii, în plus.

Deja vedem, iar acesta nu e doar un scenariu de viitor, oameni care se ameliorează bio-tehnologic, se cyborgizează prin implanturi sau extensii elec-

tronice, într-un cuvânt, se post-umanizează. Cât de curând interfețele om-computer vor fi produse de piață, exoscheletul va fi purtat de oricine, copiii se vor edita genetic înainte de a-i „publica” pe lume. Acesta este destinul omului: să se facă.

Până când, destul de probabil, se va desface până la neființă.

R.Ș.: Este computerul mai mult decât un instrument? Trebuie ca el să fie mai mult decât asta?

C.V.: Da, computerul este modul în care omenirea dă seama de propria-i finitudine încercând să o depășească. El este filosofia minții și acțiunii umane în operă, pusă în fapt, în act, așa cum ne-am priceput, de la informaticieni, ingineri, lingviști, statisticieni, la psihologi și filosofi. Că le folosim și-n viața de zi cu zi este doar o întâmplare, ceva contingent. Modelul abstract al unei mașini universale, care, totuși, nu poate

94

interviu

da seama de ea însăși, a fost încercarea noastră, începută încă din zorii primelor automate, visate de Aristotel și ironizate de Descartes, de a înțelege „computația” fundamentală a naturii și cum aceasta a dat naștere, prin creșterea complexității, conștiinței. Computerul, ca instrument al activității cotidiene, este banal. Dar, ca obiect al gândirii care astfel se gândește pe sine (deocamdată cu un succes moderat), este o revoluție. Nu faptul că acum prin computere noii cârmaci, kybernetes, conduc lumea cu o voință algoritmică demnă de cauze mai bune, ci posibilitatea de a descoperi cine suntem noi, mașinăriile biologice cu cogniție superioară, și care e natura universului nostru este ceea ce trebuie urmărit.

R.Ș.: La finalul Forumului Economic Mondial ce a avut loc, recent, la Davos, Eric Schmidt, președintele executiv al Google, a afirmat că internetul va dispărea. Vor apărea, în schimb, spunea el, încăperile dinamice, unde omul poate interacționa inteligent, nu doar… mecanic, cu lucrurile de acolo. Să îl credem, să nu? Ce se mai aude dinspre zona asta?

C.V.: Internetul, ca rețea de rețele, nu are cum să dispară lăsând loc doar Realității Virtuale. Fără această infrastructură – de la cabluri și routere, la servere și protocoale – nimic nu ar fi posibil pe straturile superioare – cum sunt world wide webul, aplicațiile de mobil, jocurile online sau protocolul BitTorrent. Schimdt, ca orice exponent al tehno-optimismului și salvaționismului digital, e profetul unei lumi în și din care compania Google (și nu numai) va scoate profit. O lume în care, precum cei din mitul peșterii platoniciene, vom fi prinși de picioare și de grumaz, obligați să privim doar înainte. O lume a umbrelor strălucitoare, în care informația capătă reprezentarea cea mai intuitivă și lasă iluzia înțelegerii. Inteligența ambientală și guvernarea algoritmică, realitatea augmentată și virtuală împreună participă la o nouă luare în posesie. De data aceasta nu mai sunt teritoriile de peste mări, ci oamenii, toți cei care din utilizatori au devenit marfă. Imersiunea în lumi virtuale și automatizarea deciziilor și muncii prin învățare statistică (căci, deocamdată, Inteligența Artificială nu e mai mult de-atât) par a forma textura noii lumi, cea visată de giganții digitali, state și alte entități deopotrivă. Clasa post-muncitoa-

1/2018

K

re a ajuns în paradisul artificial – ce poate fi mai frumos?

R.Ș.: Citesc destul de des despre „sfârșitul filosofiei”. Cât de serioasă este această sintagmă, din perspectiva ta, de universitar la Filosofie?

C.V.: Această sintagmă a „furat” mințile oamenilor care chiar credeau că după căderea comunismului în Europa de Est și URSS vom trăi uni- sau post-ideologic, suspendați în timpul unui liberalism al societății deschise. Mie, dimpotrivă, îmi pare că ritmul istoriei se întețește, în sensul unor lupte (care nu mai sunt ale emancipării, ci ale unor noi sau renăscute forme de dominație și opresiune), clivaje și „blocalizări” sociale și culturale. Asistăm la o mișcare centrifugă care angrenează, tot în termeni hegelieni, „spectacolul schimbărilor și întâmplărilor” lumii, iar internetul și social media sunt aici să accelereze fracturile. Dincolo de spectacol nu e nimic, iar căutarea providenței acum se face pe Facebook.

R.Ș.: Corectitudinea politică a separat lumea în două tabere: cea care consideră că acest fenomen este o „religie” marxistă, care ne va distruge civilizația, și cea care consideră că ea este un pas firesc și hotărât în civilizație. Cert e că în numele corectitudinii politice s-a ajuns să se ceară și să se și accepte lucruri cel puțin stranii. Scoatem „Baltagul”, cu tot cu Vitoria Lipan a lui, din manuale, fiindcă nu-i corect politic, sau îl mai... ascuțim nițel?

C.V.: Îl ascuțim și-l punem să taie desișul răspunsurilor gata primite. Corectitudinea politică are câteva justificări greu de respins: e nevoie de recunoașterea Celuilalt în autenticitatea biografiei sale pentru a ne recunoaște pe noi și e nevoie de respectul pentru persoane pentru a da condițiile de posibilitate unei lumi morale. Dar, în același timp, politicile care se nasc în numele ei trebuie să fie supuse unor dezbateri critice. E o discuție a cazurilor particulare, cred, și nu una care să poată fi făcută în sensul universalizării unor norme.

Universală trebuie să fie grija și atenția pentru Ceilalți, mai ales față de cei vulnerabili sau marginalizați, să fie recunoașterea lor ca egali, ca scopuri întrupate, dar particulară este fiecare situație când discursul se normează. Zic să nu scoatem Baltagul din manuale, mai bine scoatem manua-

K 1/2018

interviu

lele cu totul.

R.Ș.: Te joci pe computer?

C.V.: Mă joc rar și prefer consolele Playstation sau Wii. De curând mi-a revenit pofta pentru jocurile „cu bătaie”, cum ar fi Street Fighter, Injustice sau Mortal Kombat, dar și pentru cele „cu mașini”, de genul Rocket League. Poate e o regresie, poate o regenerare. Călătoresc uneori nostalgic către jocurile anilor `80 și `90, cu grafica aceea în care fiecare pixel avea în el viață. Aș rejuca GTA Vice City. Mai joc uneori pe tabletă sau mobil, provocat de colegi și, de obicei, pierd. M-am apucat de EVE Online, de la întrebarea ta.

R.Ș.: Ești scriitor la bază. Care e cea mai ciudată întâmplare a ta legată de lumea computerelor și a internetului?

C.V.: Cea mai ciudată întâmplare a fost când am visat Wikipedia.

R.Ș.: Dacă ai avea un copil, ce e atât de fascinat de computer, încât riscă să îl... vrăjească definitiv și să-l fure realității, care ar fi decalogul pe care tu, ca părinte responsabil și ca om care știe foarte bine ce e cu „scula” asta, i l-ai transmite fiului tău.

C.V.: 1. 0 și 1 sunt Dumnezeul acestui compu-

95

ter și nimic în afara lor nu există (cel puțin până îți cumpără tati unul nou, cuantic).

2. Să nu te minunezi în fața proiecțiilor virtuale, căci nimic din ele nu este așa, chiar dacă experiența ta poate fi una reală.

3. Să nu râzi de linia de comandă și de liniile de cod, căci acolo este puterea pe care n-o ai (încă, că doar n-o să ajungi la clasa de filologie).

4. Amintește-ți de ziua de odihnă, joacă-te acum, că duminică nu vei avea voie.

5. Cinstește pe Alan Turing și Ada Lovelace, că fără ei te jucai tot cu mama și cu tatăl tău sau cu alții copii prin fața blocului.

6. Să nu ucizi NPC! (Non-player character / personaj non-jucător, figurant – asta dacă citește și altcineva poruncile, vreun imigrant digital) 7. Să nu trimiți nuduri sau orice imagini și snapchaturi dubioase cu tine, care pot fi răspândite online.

8. Să nu lași nimic necriptat și să nu fii pirat fără VPN. 9. Să nu dai tag aiurea oamenilor online, să nu comentezi emoțional, să nu faci meme proaste.

10. Dorește-ți ca aproapele tău să mai fie om.

Robert ȘERBAN (n. 1970) este scriitor, jurnalist și editor. Absolvent al Facultăţii de Arte şi Design şi al Facultăţii de Construcţii, ambele din Timișoara, oraș în care trăiește. Este președintele Festivalului Internațional de Literatură de la Timișoara. Realizator și moderator al emisiunii culturale Piper pe limbă, difuzată de TVR Timișoara și TVR 3, și redactor al revistei Orizont.

A publicat 20 cărți de beletristică, majoritatea de poezie, pentru care a primit mai multe premii literare. Cea mai recentă carte de poezie a sa este Tehnici de camuflaj (ed.

Tracus Arte, 2018).

A fost invitat la festivaluri internaționale de literatură și a susținut lecturi publice din creația sa în Serbia, Germania, Elveția, Austria, Ungaria, Israel, Polonia, Ucraina, Cehia, Marea Britanie, Spania, Portugalia, Belgia, Danemarca.

Poeziile i-au apărut în antologii, publicații ori volume proprii în limbile germană, sârbă, maghiară, poloneză, cehă, engleză, spaniolă, franceză, italiană, olandeză, macedoneană, daneză, norvegiană, ebraică, suedeză, arabă, ucrainiană, idiș etc.

96

eseu

1/2018

K

Claudia MOSCOVICI

Intoxicarea: celebritatea artistică şi personalitatea magnetică Orice ce s-ar spune, puţini sunt artiştii care,

atunci când creează, se gândesc doar la ei înşişi.

Aşa cum puţin scriitori scriu doar pentru ei înşişi (cu excepţia cazului în care scriu doar într-un jurnal, şi chiar şi atunci, pot face asta luând în calcul ochiul posterităţii). Majoritatea artiştilor aspiră la a-şi împărtăşi cu alţii creaţia artistică. Mulţi îşi doresc acea „celebritate” care le scapă. Celebritatea artistică înseamnă să fie apreciaţi în timpul vieţii, dar şi să lase o urmă importantă a artei lor pentru posteritate. Acest lucru, desigur, implică o canonizare: să-şi transforme numele – şi stilul (stilurile) – în monedă curentă nu numai pentru vremea lor, ci şi pentru generaţiile următoare.

Immanuel Kant ne-a lăsat trei standarde pentru arta care trece testul timpului: 1) originalitatea (să fie primul de acest tip într-un anumit stil), 2) exemplaritatea (şi alţii vor dori să imite acel stil) şi 3) inimitabilitatea (arta respectivă este atât de unică, încât alţii nu vor putea de fapt să o imite, după cum sunt mulţi pictori impresionişti, dar numai un singur Monet sau Renoir). Însă dacă vom examina modul în care arta este consfinţită în realitate, vom vedea procesele descrise de sociologul de artă Pierre Bourdieu. Arta este ceea ce consideră artiştii, criticii, curatorii muzeelor şi colecţionarii. După părerea mea, amândoi filosofii au dreptate în felul lor: arta înseamnă ceea ce cred aceia care acţionează în “domeniul producţiei culturale”, pentru a folosi termenul lui Bour-

dieu; însă, ceea ce ei percep drept “artă” are mare legătură cu cele trei criterii ale valorii estetice definite de Kant.

Poate chiar mai mult, arta are legătură cu personalitatea magnetică a artistului. Ca să dau un exemplu cunoscut, Pablo Picasso nu numai că şi-a reinventat arta în noi stiluri, radical diferite în fiecare dintre perioadele creaţiei sale – de la realismul relativist al perioadei albastre, la Cubism, apoi arta colajului – însă a influenţat în acelaşi timp opinia publică, a jonglat şi a manipulat furnizorii de artă şi a definit arta internaţională. Şi-a comandat atenţia care a fost acordată artei lui mulţumită personalităţii sale care a depăşit propria viaţă. La fel, Salvador Dali, deşi unul dintre fondatorii suprarealismului şi artist de un talent uriaş, a creeat publicitate în jurul artei sale prin bufoneriile care nu erau complet aleatoare. De exemplu, ca să sublinieze motivul homarului în arta sa, el a ţinut un discurs la New York cu un picior într-o găleată şi un homar pe cap. În vremurile noastre, cred că Damien Hirst este artistul care reuşeşte să atragă cel mai mult publicul, nu numai prin intermediul artei sale diverse şi uneori şocant de originale – rechini muraţi, vaci disecate, cranii pline de diamante şi colecţii de fluturi cu aripi bătute în diamante – dar şi prin felul în care se prezintă singur către mass-media: prin personalitatea sa dramatică. Magnetismul artistic merge dincolo de simpla

K 1/2018

eseu

valoare şocantă sau bufonerii de dragul publicităţii. Probabil cel mai bine descrie acest lucru Friedrich Nietzsche atunci când îi îndeamnă pe toţi să-şi trăiască viaţa ca pe o operă de artă.

Puţini sunt acei artişti – ca să nu mai vorbim de oameni, în general – care reuşesc acest lucru.

Pentru că tot Nietzsche este cel care spune “Ca

97

să existe artă, ca să existe orice formă de activitate estetică, o anumită precondiţie fiziologică este indispensabilă: intoxicarea”. Celebritatea artistică apare atunci când atât artistul, cât şi creaţia sa, sunt capabili să ne intoxice.

Traducere şi adaptare Anca Cristina Ilie

Claudia MOSCOVICI este critic de artă și literatură, precum și autorul romanelor „Velvet Totalitarianism” (2009) și „The Seducer” (2011). „Velvet Totalitarianism” a fost republicată în traducere în România, sub titlul „Între două lumi” (Curtea Veche Publishing, 2011). În 2002, a co-fondat cu sculptorul mexican Leonardo Pereznieto mișcarea internațională estetică numită „postromantism” (viz http://postromanticism. com/), dedicată frumuseții, pasiunii și senzualității în arta contemporană. Ea a scris o carte despre romantism și supraviețuirea postromantică numită „Romantismul și postromantismul” (Lexington Books, 2007) și a predat filosofia, literatura, arta și idei la Universitatea din Boston și la Universitatea din Michigan. Cel mai recent, ea a publicat o carte nonfiction despre seductia psihopativa, numita „Dangerous Liaisons” (Hamilton Books, 2011). În prezent lucrează la o carte despre Holocaust, numită „Memoria Holocaustului”.

98

eseu

1/2018

K

Begoña FERNÁNDEZ CABALEIRO

Brancusi. Fotografía y relato de su obra escultórica En este trabajo ha querido establecerse una visión diferente ante la vida y obra del infinitamente tratado artista, Constantin Brancusi. Dese su relación con un medio entonces naciente, la fotografía y debido a inusuales planteamientos del artista con este medio de reproducción de imágenes, Brancusi establece una relación con la narrativa que puede analizarse desde distintos puntos de vista. Vamos a señalar dos aspectos básicos: 1- Relación de Brancusi con la fotografía. La narración que puede realizarse de la vida del artista a través de la fotografía.

2- El relato de la propia obra a través de la fotografía realizado por el artista. Narración de la vida que desea para ella su propio autor, desde el inicio de su creación hasta su desarrollo posterior y su manifestación al público.

En esta primera parte atenderemos al primer aspecto, como preparación para la parte que atiende a la especial relación que el artista establece entre la fotografía y su propia obra y que se publicará en el siguiente número de esta revista.

LA FOTOGRAFÍA, REPRODUCCIÓN, ILUSTRACIÓN, NARRACIÓN La capacidad de representar parece ser algo inherente al ser humano, pero, en el devenir de estas prácticas se reconocen transformaciones y cambios que afectan al individuo, a sus visiones del mundo y al conjunto de la obra creada junto a los elementos que a su alrededor se configuraron

históricamente creando todo un entramado dentro del entorno artístico.

Inicialmente, la obra plástica no era reproducida pero en su origen está implícita la posibilidad de su reproducción por parte de otros creadores/ artistas. La réplica empieza a practicarse para la difusión, la copia para ejercer un oficio y también la falsificación como un negocio (sucio).

Con el paso del tiempo las técnicas de reproducción se desarrollaron notablemente. El grabado sobre madera, la imprenta que permite la difusión a gran escala de obras literarias. Gracias al grabado sobre madera se pudo reproducir mecánicamente el dibujo. A esta técnica propia de la Edad Media, siguieron la estampa, el aguafuerte y ya en el siglo XIX la litografía, procedimiento de impresión ideado en 1796 utilizada ya en las ejecuciones de importantes artistas de los siglos XIX y XX que lo emplearon porque facilitaba obtener un cierto número de copias de un mismo trabajo: Picasso, Toulouse-Lautrec, Joan Miró, Piet Mondrian, Ramón Casas, Antoni Tapies, Alphonse Mucha o Federico Castellón. La litografía no solo permitía que el dibujo se reprodujera masivamente sino que, además, era una forma rápida de reproducción que daba un aire novedoso a las reproducciones y facilitaba su presencia en la vida cotidiana, especialmente cuando empezó a ser utilizada como técnica para ilustrar los periódicos.

La litografía fue superada por otra técnica que tendría inmenso éxito posterior, la fotografía. Se trata de una forma de reproducción mecánica.

K 1/2018

eseu

Por primera vez la mano quedaría liberada de la responsabilidad artística que ahora recaería parece que únicamente sobre el ojo. A principios del siglo XX la reproducción mecánica alcanzaba autonomía dentro de los procesos artísticos.

La reproducción mecánica se afirma con mayor independencia que la manual con respecto al original y permite advertir aspectos y detalles que antes podían no percibirse en el original. Por otra parte y además, asegura la ubicuidad que en principio es imposible para el original. A través de la reproducción mecánica es posible que una obra de arte, plástica (o musical) se encuentre en muchos lugares al mismo tiempo.

Desde el pensamiento de Walter Benjamin, este hecho parece tocar profundamente al objeto artístico en uno de sus núcleos fundamentales devaluando todo lo que de manera única una obra puede transmitir. Afecta a su mensaje dentro de una tradición puesto que la obra no es ya imagen ligada a lo que perdura y a la singularidad, sino que es solo reproducción.

La reproducción masificada de la obra aumenta sus posibilidades de ser exhibida o, dicho de otro modo, la presencia de la obra en sí deja de ser estrictamente valiosa.

Benjamin contrapone el valor de culto de la obra de arte con su valor de exhibición. El valor de culto parece exigir que la obra permanezca “oculta”. La fotografía y el cine son ejemplos claros de la multiplicación ”exhibitiva” a que se ve sometida la obra de arte.

En la fotografía parece que inicialmente el valor de culto se resiste a desaparecer especialmente a través de la representación del rostro humano y del culto a los seres queridos.

En el cine la cámara parece hacer desaparecer el aura de todo lo que graba. Todo está sometido a innumerables estudios, análisis, revisiones. ¿Ocurre lo mismo con la fotografía?

Al comparar la fotografía con la pintura se plantea la cuestión de si la fotografía es realmente arte. La misma cuestión se plantean los teóricos del cine si bien las dificultades que planteaba el cine a la Estética tradicional eran de mayor calado aún que las de la fotografía. De un modo u otro tratan de resolverse estas cuestiones pero la cuestión realmente importante era establecer si y

99

hasta qué punto la aparición de la fotografía y del cine cambiaron de algún modo la naturaleza del arte. Este aspecto trataremos de verlo a través de un autor concreto, Brancusi, y su obra.

BRANCUSI. FOTOGRAFÍA Y RELATO Constantin Brancusi (1876-1957) es un artista de origen rumano que adquirió la nacionalidad francesa en 1952. Destacado escultor que reorientó las características de la escultura hacia las nacientes tendencias abstractas.

Desde su llegada a París, Brancusi empieza a utilizar la cámara fotográfica. Sus primeras imágenes se realizan ya en los inicios del siglo XX. A partir de 1905 recurre a la fotografía para guardar pequeñas instantáneas de sus obras. En 1917 el encuentro con los fotógrafos Edward Steichen and Alfred Stieglitz hace que empiece a realizar fotografías de una manera más sistemática. Será después de la Primera Guerra Mundial cuando la fotografía se vaya interrelacionando de manera sistemática con su trabajo como escultor. Este aspecto se consolidará a partir de 1921, cuando conoció a Man Ray, que acababa de llegar a París desde Nueva York. A medida que el artista estadounidense estaba estableciendo su propio estudio, ayudó a Brancusi a comprar equipos, instalar un cuarto oscuro en su taller, y a perfeccionar sus técnicas fotográficas. A partir de ese momento la calidad de sus fotografías creció enormemente.

Según Man Ray, lo que le interesaba a Brancusi era realizar unas buenas fotografías de sus obras.

Lo realizado hasta el momento por Brancusi decepcionó a Man Ray. “Me presentó entonces una fotografía que le hizo Stieglitz con motivo de la exposición de Brancusi en Nueva York (…) La fotografía era bonita pero no representaba su obra. Sólo él sabía cómo fotografiar su obra. Entonces me preguntó si yo podría ayudarle a conseguir el material necesario y darle algunos consejos. Le respondí que lo haría con mucho gusto. Al día siguiente compramos una cámara y un trípode. Le sugerí que el revelado se hiciese en un taller de fotografía pero Brancusi quería hacerlo él y construyó una cámara oscura en un rincón de su taller.”

Brancusi tomó fotografías de su estudio y de

100

eseu

sus esculturas, no simplemente como registros documentales de la obra, sino más bien como una forma de buscar una interrelación de la fotografía con sus esculturas y como un medio de fijar su relación con la luz y su entorno. Este trabajo permitía al escultor realizar todo un proceso de preparación de las esculturas experimentando con el grado de emoción y significación de sus obras.

También las necesidades del mercado le llevaron a utilizar la fotografía como medio de reproducir las obras para mostrarlas a posibles compradores, pues facilitaba el contacto con posibles compradores extranjeros. Este medio lo utilizó por ejemplo con John Quinn que acabaría siendo en su momento, su protector y principal comprador.

Quinn entró en contacto con Brancusi a través de Walter Pach y de Henri-Pierre Roché. Entre 1917 y 1924 (fecha de su fallecimiento) y mantuvo el principal derecho de compra de las obras del escultor rumano.

Brancusi empezó a hacer fotografías para Quinn en 1917 como medio para ilustrar el intercambio de correspondencia entre ambos y Quinn adquirirá las obras del artista a través de su contemplación en formato fotográfico. En este periodo de trabajo e intercambio la fotografía se va a consolidar como un elemento de trabajo pero no sólo a modo de herramienta sino como medio de expresión en sí mismo y de exploración artística.

Tras la muerte de Quinn, Brancusi utilizará esas imágenes intercambiadas con él para dirigirse a un público más amplio, al público en general, ese público anónimo que se había ido gestando a lo largo del siglo XIX imponiéndose al “mecenas-protector-cliente” de siglos anteriores. Este nuevo fenómeno emergente, el público como masa anónima, irá conociendo la obra de Brancusi a través de esas imágenes de su obra que el mismo artista había realizado y que ahora se empezarían a publicar en revistas y catálogos.

De esta forma el material fotográfico destinado hasta entonces a ese único y principal cliente, Brancusi lo utilizará ahora para formar la mirada, para atraer, al creciente nuevo público. Para ello no solo mostrará su obra sino que lo hará de manera que lleve al contemplador de la imagen

1/2018

K

fotográfica a hacerlo de manera expresiva y significativa mostrándoles intencionadamente sus rasgos particulares. Para lograrlo, el escultor-fotógrafo explora el inicio y desarrollo de sus series y de las diversas modificaciones a que están abiertas, “Juega con los efectos de luz y con las yuxtaposiciones afectivas, casi narrativas, que con frecuencia darán lugar a ensamblajes temporales”.

Ejemplo claro de lo que venimos apuntando lo constituye el conjunto titulado El niño en el mundo, composición fotográfica que reúne las figuras de Niño, un inicio de la Columna infinita y Copa, pieza que volvería a ser utilizada en otras ocasiones con distintos significados.

Brancusi utilizará la fotografía como medio para hacer llegar los nuevos planteamientos estéticos de su obra a un público poco familiarizado con el naciente lenguaje del arte moderno. Por una parte se abre claramente a nuevos caminos de abstracción en su obra pero, por otra, con sus fotografías busca mostrar ángulos, luces, formas, como nuevos elementos de interpretación.

A los ojos de otros artistas, teóricos o fotógrafos, Brancusi parecía integrarse de lleno en la abstracción. Con sus fotografías pretendía más bien mostrar un relato humanizado de cada pieza haciendo emerger sus irregularidades, asimetrías, significados, expresiones. Se valía para ello de la cámara fotográfica que le permitía distanciarse momentáneamente de sus creaciones y estudiar sus formas y las emociones que expresaban o podían llegar a expresar. Las contemplaba en una vista general de su taller, en espacios concretos especialmente buscados para cada una de ellas y de esta forma iba estudiando el mensaje y emociones que producían tratando de insertarlas en el espacio más adecuado.

Con frecuencia la contemplación en fotografía de su obra le llevó a realizar modificaciones sobre las piezas (Musa dormida) a la vista de los efectos de luz-sombra o de los rasgos pintados suavemente sobre la escultura. La fotografía de Musa dormida (1) (1909-1910), fue difundida frecuentemente por el artista. A través de la imagen fotográfica se perciben claroscuros que oscilan entre el juego de luz fotográfico y la acción sobre la talla con lápiz de carbón. Se trata de una

K 1/2018

eseu

obra inacabada donde la pigmentación realizada por el artista parece indicar también zonas de futuro trabajo sobre la pieza. A la vez, a través de su imagen fotográfica, la pigmentación produce el efecto visual de estar ante una mujer maquillada y con el cabello teñido. La obra apunta y plasma de nuevo la apertura de nuevos caminos en la escultura. Por una parte a través de una clara simplificación de las formas, por otro haciendo uso de una acción de pigmentación sobre la pieza de resultado inusual y, al contrario de lo que pudiera esperarse, simplificador.

Cabeza de niño dormido de 1906-07 y El recién nacido (1923) reflejan claramente la evolución del artista así como la línea de continuidad en su trabajo sobre la forma cabeza dormida a lo largo de todo su trabajo.

En 1925 la revista parisina This Quarter publicó algunas de las fotografías y aforismos de Brancusi. Su archivo de alrededor de 1.250 impresiones fotográficas y 560 originales, en su mayoría de cristal, y negativos se encuentra en el Musée National d’Art Moderne, París.

Brancusi, debido a sus inusuales planteamientos ante la fotografía, establece una relación con la narrativa que, como apuntábamos en la introducción a este trabajo, analizaremos desde dos puntos de vista: 1- La narración que puede realizarse de la vida del artista a través de la fotografía.

2- Otra, poco común, el relato de la propia obra, la narración de la vida que desea para ella su propio autor. La manera en que él cree que debe mostrarse para ser realmente la obra que él creó, sus distintas y mejores manifestaciones (ubicaciones). Se trata en definitiva de la “narración” de la obra a través de su desarrollo y de su propia historia -cómo se ha mostrado realmente esa obra a los ojos del mundo- hecho solo posible de recoger y registrar a través de la fotografía.

1- EL ARTISTA “NARRADO” A TRAVÉS DE SUS FOTOGRAFÍAS Brancusi (Hobița, distrito de Gorj, Rumania, 19 de febrero de 1876 – París, 16 de marzo de 1957) llega a París en 1904. Durante veinte años va integrando la fotografía en su trabajo de

101

una manera poco estructurada pero que deja testimonio claro de su vida y trabajo en estos años.

La fotografía, a la vez que relata su propia obra, plasma el relato de su propia vida estrechamente entrelazada con la realización de su obra y con las relaciones humanas que este trabajo implicaba. Por otra parte, la implicación progresiva de la fotografía en la vida de las personas, su plasmación de hechos y encuentros podría permitirnos construir una narración panorámica de su vida enlazando imágenes de sus distintos momentos.

Constantin Brancusi nació el 21 de febrero de 1876 en Hobita, un pueblo de la región rumana de Oltenia. Hijo de agricultores pobres, sin haber frecuentado nunca una escuela primaria, comenzó a trabajar a los 7 años como cuidador de animales y, más tarde, como pastor. A los nueves años, como la mayoría de los niños de su comarca, buscó trabajo en Tirgu – Jiu, la villa más cercana. Halló empleo en una tintorería y, dos años después, pasó a Slatina donde ingresó en una droguería, arribando finalmente a Craiova, cabeza del partido de Oltenia, para prestar servicios de mozo en una posada.

Un día, durante una discusión, alguien lo desafió a ensayar la construcción de un violín. Brancusi tomó las tablillas de un cajón de naranjas, las metió en agua hirviendo, las curvó, las cortó y fabricó un violín. Después llamó a un gitano para que lo probara y éste lo hizo sonar con música y canciones. Este acontecimiento ganó la simpatía de un acaudalado cliente que se convirtió en su protector y lo inscribió en 1894 en la Escuela de Artes y Oficios de Craiova. Para ponerse a la par de sus condiscípulos, aprendió sólo a leer y escribir.

Entre 1894 y 1898 estudió en Craiova, en la Escuela de Artes Oficios, donde se especializó en escultura. A partir de 1898 hasta 1901 estudió en Bucarest, en la Escuela de Bellas Artes. En 1903 abandonó Bucarest y caminó por Europa hasta llegar a París en 1904. Al año siguiente se inscribió en la Escuela de Bellas Artes. En esta época realiza Retrato de Nicolae Darascu (1906) y Tormento, donde se deja ver la influencia de Rodin, a quien conoció en 1906, con motivo de su participación en el Salón de Otoño y en cuyo estudio trabajó durante algún tiempo.

102

eseu

De estos primeros años en París dan testimonio tres autorretratos. Vestido de caminante con botas, mochila y bastón, parece querer dejar testimonio de del largo recorrido que hizo a través de Europa para llegar a Francia. En una segunda imagen aparece de pie vistiendo hábito eclesiástico, refleja una de sus primeras fuentes de ingresos como sacristán en una iglesia ortodoxa rumana.

La tercera imagen muestra la indumentaria propia de su trabajo de escultor, el nuevo camino que inicia en Occidente.

Esas tres fotografías a las que nos referimos, se hicieron en el mismo lugar y muestran el mismo vano de la puerta ante el que se sitúa el artista.

Son una manera de reflejar distintos aspectos de su personalidad.

No se sabe si Brancusi utiliza un temporizador en su cámara o si tenía un ayudante tomar estas fotografías. Sus posiciones parecen espontáneas, a primera vista, pero en realidad están organizadas cuidadosamente. Estos autorretratos son composiciones estéticas que presentan la imagen que el artista deseaba transmitir de sí mismo, la de un artesano. En su trabajo se entrecruza la ambigüedad de la fotografía como un documento y como medio artístico.

En 1907 comenzó su madurez artística. Abandonó la Escuela de Bellas Artes y recibió el encargo de hacer un mausoleo para Petre Stanescu, fruto de sus frecuentes contactos con su país de origen. Las figuras son de bronce y están modeladas en formas atrevidas y simples, mostrando un alejamiento de Rodin y de la tradición. En este mismo año hizo El beso, como contestación a la famosa pieza de Rodin; es una antítesis de ésta y en ella desarrolla ya su propio lenguaje. La obra está tallada directamente, con forma de bloque.

Esta pieza, la primera de seis versiones, marcó el cambio de rumbo de Brancusi.

En París Brancusi entrará en contacto con distintos artistas a lo largo de su vida artística.

Estas relaciones muestran cómo era su vida pero son también pautas por las que se desarrollarán sus obras.

Entre 1907 y 1910 mantuvo una estrecha relación con el pintor Henri Rousseau a la vez que

1/2018

K

con Henri Matisse y el crítico Guillaume Apollinaire. De ellos recibió cierta influencia. A través de estas relaciones, en 1908 Picasso y Brancusi se conocieron en una comida pero no se agradaron mutuamente por lo que no hubo relación entre ambos.

En París frecuentó a Modigliani (a quien enseña a esculpir), Léger, Duchamp y Rousseau. Experimento con estilos primitivistas, participó en la Armory Show de Nueva York y en 1914 celebra su primera exposición individual. El abogado y coleccionista John Quinn se convirtió en su protector.

Aunque Brancusi nunca fue miembro de ningún movimiento artístico organizado, en los años veinte frecuentó a Tristan Tzara, Picabia, Duchamp y a muchos otros dadaístas. Su fama se consolidó en estos años y, en 1921, The Little Review le dedica un número especial.

Por estos años Brancusi había desarrollado sus imágenes en bronce y mármol. Parecen a primera vista abstractas y muy simples, geométricas y simétricas, pero de hecho son siempre representaciones, y sus formas son alusivas y sutiles. Él mismo comentó: “hay imbéciles que dicen que mi obra es abstracta; eso que ellos llaman abstracto es lo más realista, porque lo que es real no es el exterior sino la idea, la esencia de las cosas”.

Durante los años treinta, a consecuencia de sus viajes por Europa y, más significativamente, por Egipto y La India. Se interesó por el misticismo oriental y, por ello, el maharajah de Indore, que le había comprado tres versiones de Pájaro en el espacio, le propuso que diseñara un templo de meditación que nunca fue construido (Ver Cariátide). Sin embargo, sí se llevó a cabo otro gran encargo, El monumento a los héroes de la Primera Guerra Mundial en Tirgu Jiu, la ciudad donde Brancusi pasó su adolescencia.

A partir de 1939 trabajó sólo en París. Su última escultura está fechada en 1949 (El gran gallo).

En 1952 adquirió la nacionalidad francesa.

Murió en París el 16 de marzo de 1957, después de haber legado su estudio y las obras que contenía al Patrimonio Nacional de Francia. sigue en el numero 2

K 1/2018

eseu

BIBLIOGRAFÍA - BARTHES, Roland, Mitologías, Madrid, Siglo Veintiuno Editores S. A. Ed Española, 1999.

(Ed original 1957). Traducción, Héctor Schmucler.

-BENJAMIN, Walter, La obra de arte en época de su reproductibilidad técnica, Madrid, Casimiro Libros, Ed, 2012 (Traducción de Wolfgang Erger) -BROWN, Elizabeth A. Brancusi y la fotografía, Madrid, H. Kliczkowski Ed. 2002 (Traducción Joan Espasa).

-FRIZOT, Michel, PAÏNIS, Dominique, Esculpir-fotografiar: fotografía-escultura, actas del coloquio del Museo del Louvre, París, Marval, 1993.

-GIMÉNEZ, Carmen, Constantin Brancusi, The esssence of things, London, Tate Gallery Publications, 2004.

-MARCADÉ. Bernard, Marcel Duchamp. La vida a crédito. Buenos Aires, Libros del Zorzal, 2008. Traducido por Laura Fólica.

-PACQUEMENT, Alfred, “El taller como obra”, en Brancusi y Serra”, Bilbao, Museo Guggenheim, 2011.

103

-TABART, Marielle, Brancusi, inventatorul sculpturii moderne, Univers Editura, Romania.

-TEJA BACH, Friedrich, ROWEL, Margit, TEMKIN, Ann, Constantin Brancusi 1876-1957, Philadelphia Museum of Art, 1995.

- AA VV Fernand Léger at the Museum of Modern Art, New York, Museum of Modern Art, 1998.

WEBGRAFÍA https://books.google.es/books?id=FEhxkYUdrQAC&pg=PA271&lpg=PA271&dq=brancusi+henri+pierre+roche&source=bl&ots=hevhvAH3M2&sig=3OQXHvtWBNpUCeUbrXGcLnEO0n8&hl=es&sa=X&ei=B6mbVeSbBMWPU96MtfAL&ved=0CE8Q6AEwBg#v=onepage&q=brancusi%20henri%20pierre%20 roche&f=false http://www.rri.ro/es_es/brancusi_el_conjunto_monumental_de_targu_jiu-3498 http://www.mcnbiografias.com/app-bio/do/ show?key=brancusi-constantin ht t p s : / / b u s i n e s s r u m a n i a . w o r d p r e s s . com/2014/03/18/constantin-brancusi-el-escultor-rumano/

Begoña FENADEZ CABALEIRO -Profesora en el Departamento de Filosofía y Sociedad (Área de Estética) UCM (2012- actualidad) - Profesora en los Departamento de Filosofía y Teoría e Historia del Arte de la UAM de Madrid (2004-2012) -Desde 2010: Profesora del Máster Las Literaturas Hispánicas. Arte, Literatura y Sociedad de la UAM- Desde 2013: Profesora del Máster Psicoanálisis y Filosofía de la Cultura. UCM Miembro del Grupo de Investigación Complutense La Europa de la Escritura (ref.

930196), Investigadora interna.

Ha colaborado en distintas ocasiones como docente, investigadora y profesora invitada con las universidades de Craiova (Rumanía), Universidad De Sussex (Inglaterra). Colaboración como profesora Erasmus en la Universidad de VEST Timisoara (Rumanía). Estancia como profesora invitada en la Universidad de Rennes 2, Haute Bretagne (Francia) y en la Universidad de Bolonia Miembro de la Asociación Internacional de Críticos de Arte. Comisariado de exposiciones y colaboración en catálogos de exposiciones. Autora del libro: Crítica y arte abstracto en la prensa madrileña, Madrid, UNED, 2005 Autora de numerosos artículos publicados en revistas nacionales y extranjeras.

Colaboración habitual en distintas revistas especializadas.

104

eseu

1/2018

K

Roxana DRINOVAN POPOVICI

El determinismo en la literatura francófona Del naturalismo de Émile Zola a la autobiographia de Mohamed Choukri

En un primer momento, podría parecer que la figura de Émile Zola nada tiene que ver con la de Mohamed Choukri; de hecho, el primero es un escritor que ha vivido en Francia durante la época del Segundo Imperio, mientras que el segundo ha nacido y vivido en Marruecos en el siglo XX. Sin embargo, pese a ser dos escritores que provienen de mundos diferentes, que tienen unas características y un estilo literario proprios, las analogías entre sus obras son significativas. Bastaría con analizar las principales obras de la serie Los Rougon-Macquart y los dos primeros tomos de la autobiografía de M. Choukri —El pan a secas y Tiempo de errores— para darse cuenta de que el determinismo es uno de los hilos conductores de sus obras.

La teoría del determinismo, formulada por primera vez por el filósofo Taine, postula que los actos del hombre están subordinados a la raza, al entorno o a la época en la que vive, de modo que el individualismo y la libertad del individuo quedarían reducidos o simplemente no existirían.

Así, por la influencia de algunas circunstancias o por el entorno, el temperamento y los comportamientos de las clases populares —representadas tanto en las novelas de Zola como en las obras de Choukri— podrían cambiar. Como es sabido, el determinismo ha sido fuertemente criticado por los contemporáneos de Zola, así como podría serlo también por Choukri en el segundo tomo

de su autobiografía, en el que podemos ver cómo en diferentes episodios de su vida enfrenta a las leyes del determinismo, por un lado, y al peso de su propia consciencia y voluntad, por el otro. Es justamente, desde esta concepción del determinismo, según la cual las causas de los cambios que tienen lugar en el individuo se encuentran en la influencia que el entorno ejerce sobre este, que los dos autores describen el medio en el que los « personajes » evolucionan.

El marco de los personajes de Émile Zola es el del cambio social, político y económico que tiene lugar a partir de los años 70 del siglo XIX en Francia y que supone un freno al bienestar social de los años precedentes. La derrota de Francia en Sedan frente a la Prusia de Bismarck, tras la que Francia sería de nuevo invadida por las tropas extranjeras, y el fracaso de la Primera Revolución hacen recordar los momentos históricos de la decadencia del Imperio. Es una época a la cual los hermanos Goncourt se refieren como « el fin de una sociedad », y que dará lugar, en 1882, a lo que Paul Bourget denominó el « mito de la decadencia ». En definitiva, nos encontramos ante una época caracterizada por una visión negativa del mundo, por un descontento y un desencanto social que se hacen notar en todos los ámbitos del saber. Las ciencias naturales, y en particular la medicina, contribuyeron también a la difusión de este mito de la decadencia que Zola refleja en

K 1/2018

eseu

sus obras a través de sus personajes marginales, alcohólicos y locos que deben hacerle frente a la influencia que el entorno tiene sobre ellos. Al final del siglo XIX se comienza a usar el término « degeneración » en las ciencias sociales, un término que se acuñó a partir de teorías como las de Morel, que estableció que el entorno podría ejercer dos tipos de influencias sobre el individuo: o bien el individuo desarrolla unas características físicas o intelectuales que le permiten adaptarse al medio, o bien sufre las consecuencias del entorno y se convierte en un « individuo degenerado ». Los personajes de Émile Zola son justamente estos individuos degenerados, individuos que consumen sustancias tóxicas como el alcohol, individuos que han sufrido unas malas condiciones de vida o individuos que han tenido que soportar las leyes de la herencia genética. Hay que tener en cuenta también que, pese a que los personajes de Zola son ficticios, están en gran medida inspirados en los pacientes tratados por médicos de la época.

Durante el primer cuarto del siglo XX, Marruecos también tiene que enfrentarse a la presencia de las diferentes colonias europeas instaladas en su territorio. La región de nacimiento de Choukri, el Rif, forma parte del protectorado español en una época que Choukri define como « tiempo de hambruna, sequía y guerra ». A nivel político, lo que dominan son los enfrentamientos entre las diferentes potencias europeas que buscan hacerse con el control del territorio y la inestabilidad local; y a nivel económico, el país acaba de pasar por una gran recesión económica y los periodos de epidemias y hambrunas son frecuentes. En definitiva, las condiciones de vida en Marruecos son deplorables para la gran mayoría de la población, pero sobre todo, para la clase baja, al igual que lo eran en la época de Zola.

Este es el medio degrado en el que Choukri vive su infancia y su adolescencia, que condicionará su madurez y que se refleja a lo largo de toda su autobiografía.

El determinismo adoptado tanto por Zola como por Choukri podría analizarse desde el punto de vista de la influencia que el medio social

105

tiene sobre el individuo, pero también desde el punto de vista de la influencia del entorno familiar. La relación del Choukri con sus padres y el gran proyecto de Émile Zola de trazar toda la genealogía de la familia Rougon-Macquart nos permite analizar la huella del entorno familiar sobre el individuo. Sin embargo, pese a poder distinguir dos ejes diferentes, el medio familiar y el medio social, los dos se entrelazan con frecuencia en la literatura francófona y son difíciles de distinguir.

Ya desde las primeras lineas de su autobiografía, Choukri hace algunas referencias a su ambiente familiar que nos permiten identificar algunos de los rasgos de la madre y del padre: mientras que ella intenta calmar dulcemente los llantos de Mohamed; el padre lo hace utilizando una violencia exacerbada: « mi padre, furioso, me pegaba patadas (...). Me cogió y me tiró al suelo.

Estuvo dándome patadas hasta que se le cansaron los pies » (Choukri, 1980 : 11). Esta violencia de la que es víctima y testigo a la vez, es uno de los primeros elementos de su entorno que influyen en los pensamientos y comportamientos que tendrá más tarde. La violencia del padre es tal que Mohamed Choukri le presenta como un monstruo, un ogro, incluso como una « bestia humana » (si retomamos las palabras de E. Zola), incapaz de liberarse de sus instintos más primarios. De hecho, tal es su incapacidad que hasta llega a estrangular a uno de sus hijos. Esta violencia, además, se ve intensificada por la influencia del alcohol, que es uno de los elementos clave tanto para Zola como para Choukri. En todas las ocasiones en las que el padre de Choukri llega borracho a casa se pone a pegar tanto al hijo como a la mujer. Todas estas escenas que confluyen a la caracterización del personaje nos llevan a compararlo con Bijard, el personaje de La Taberna de Zola que es descrito de la siguiente manera: « (…) Desde que el tío Bijard había matado a su mujer de una patada en el vientre, Lalie se había hecho la madrecita de todos. Sin decir nada, saliendo de ella misma, hasta el punto de que el bestia de su padre, para completar, sin duda, el parecido, pegaba hoy a la hija como había pegado a la madre otras veces. (…) » (Zola, 1876)

106

eseu

Pese a que el carácter de la madre de Choukri no sea tan violento como el del padre y a que ella sí tiene comportamientos más afectivos hacia los hijos, la relación entre Choukri y ella está falta de afecto y esto quizás se explique por el odio que Choukri tiene hacia su padre y que le vuelve insensible a casi todo lo de su alrededor. De hecho, llega a afirmar que el odio que siente hacia al padre, en su interior, se mezcla con el amor que siente hacia la madre y, eso le hace distanciarse cada vez más de ella. En cualquier caso, y pese a que pueda haber sentir algo de amor hacia la madre, Choukri no duda en robarle dinero y no la menciona ni se acuerda de ella en ningún momento tras irse de casa. Si hay algo que destaca en la autobiografía de Choukri es la falta de muestras de cariño. Tan solo hay un gesto afectivo de Choukri hacia su hermano Abdelkader y es cuando aún es pequeño y la influencia del entorno no se deja aún ver del todo.

Tal y como hemos mencionado antes, el alcoholismo parece tener una relación muy estrecha con el determinismo, ya que se ha observado que produce cambios de comportamiento tanto en las personas que beben como en su descendencia. En el siglo XIX, el precio del alcohol ha disminuido tanto que se ha convertido en una bebida por primera vez accesible para las clases populares. Según los estudios sociológicos de la época, el alcohol constituía una vía rápida y barata para olvidar miserias de la vida cotidiana, y esto es algo que se dio también en el Marruecos de comienzos del siglo XX. Además, en el siglo XIX, el alcoholismo entra en el ámbito de saber de la medicina, y algunos médicos como Magnus Huss o Magnan establecieron las causas, las consecuencias y los tipos de personas alcohólicas que podía haber.

Así, según la clasificación de Magnan, Bijard y el padre de Choukri serían alcohólicos violentos.

Un ejemplo diferente sería el de Coupeau, al que el alcohol le convierte en un ser apático y completamente indiferente hacia su suerte, al igual que Choukri. Mientras que Coupeau dormía sobre « restos de basura, en un banco, en un descampado (…) cuando consumía alcohol » (Zola, 1876 : 441), Choukri lo hacía en barracas, en los bancos de la plaza, en el cementerio o en una cuadra.

1/2018

K

Choukri se convierte en un alcohólico, pero ¿sería por influencia del entorno familiar o social? Por una parte, observamos que rechaza por completo la figura del padre y, sin embargo, es el comportamiento de este lo que ve en sus primeros momentos de vida. Por otra parte, hay que tener en cuenta que la primera vez que bebe y que fuma lo hace en la cafetería en la que trabaja.

En este sentido, podemos pensar que hay varios factores que confluyen, al igual que sucede en el caso de Gervaise en La Taberna. Gervaise comienza a beber para olvidarse de sus pésimas condiciones de vida: trabaja todo el día, y debe darle todo lo que gana a su padre, que además la pega constantemente. Pero, si Gervaise bebía era también por influencia de su madre. En el caso de Choukri encontramos la misma dualidad, salvo por el hecho de que es la figura paterna la que le inclina hacía el alcohol y las drogas. Sin embargo, tal y como señalan los diferentes estudios del siglo XIX sobre el determinismo, el niño no se vuelve necesariamente alcohólico solo porque sus padres lo sean, sino que puede serlo porque no reciba una correcta educación, como es el caso de Choukri, cuya educación es nula. Sus padres casi nunca estaban en casa, y cuando lo estaban, sus comportamientos no eran los adecuados para favorecer una buena educación. Cada vez que puede, Choukri busca huir de la violencia de su padre y busca refugio en todo lo que encuentra fuera de casa y, en este caso, en el alcohol, las drogas y las prostitutas.

Todos los episodios violentos que vive en casa determinan en gran medida los comportamientos de Choukri y las relaciones con los demás y, en particular, con las mujeres. Su padre es un « monstruo », —como él lo califica— y por tanto podríamos pensar que Choukri se convertiría también en un hombre violento, pero no es así.

Si seguimos las teorías del determinismo desarrolladas a partir del siglo XIX, constatamos que la descendencia de un « individuo degenerado » no tiene porqué ser necesariamente otro « individuo degenerado », o al menos, la descendencia no tiene porqué reproducir los mismos comportamientos. Algunos expertos como Jules Dejerine, Morel o Buchen han constatado que lo que

K 1/2018

eseu

los padres transmiten a sus hijos es más bien una predisposición que podría activarse y conducirles hacia todo tipo de vicios y, en definitiva, a la degeneración. Lo que los naturalistas observaron es la existencia de una « fisura cerebral » —tal y como la denomina Giles Deleuze en el prefacio de La Bestia Humana—que pasa de generación en generación y que puede o no activarse en función de las influencias del entorno. Por ejemplo, en el caso del protagonista de La Bestia Humana vemos que la predisposición se asocia a tendencias homicidas: cada vez que Jacques Lantier se acerca a una mujer, tiene el deseo de matarla. Así, Choukri hereda también la predisposición y, al igual que Jacques Lantier, tiene instintos violentos, sobre todo hacia las mujeres. Hay varios pasajes en El pan a secas en los que Choukri siente el deseo de pegar o de matar a Fátima. Choukri es consciente de su predisposición e intenta controlarla, como lo hace el personaje de Zola. Una vez más, las similitudes entre los dos son notables: ambos sufren crisis nerviosas cuando son niños, reconocen sus instintos violentos hacia las mujeres e intentan frenarlos.

Además de esta predisposición a tener comportamientos violentos, en el caso de Choukri aparece también la de alejarse de cualquier norma moral y de dejarse llevar por toda clase de vicios. Esta predisposición se activa claramente por la influencia del medio en el que vive. A lo largo de su autobiografía, vemos cómo lleva a cabo diferentes actos inmorales: roba dinero a su madre para beber y fumar, frecuenta los prostíbulos de la ciudad, tiene relaciones sexuales con un español mucho más mayor que él a cambio de dinero, e incluso viola a un niño en Orán. Todos estos actos los lleva a cabo sin sentirse culpable; es más, llega a justificar la violación del niño diciendo que lo hacía porque no había mujeres en la ciudad, es decir, considera que no es él el verdadero culpable de la violación, sino el entorno.

Según vamos avanzando en la autobiografía de Choukri, podemos ver como la predisposición heredada de la familia se va haciendo cada vez más notable a partir de su interacción con el medio, y es justamente a partir de esta interacción

107

que va desarrollando su identidad. Choukri es un joven solitario que se pasa los días deambulando por la ciudad y que tan solo se relaciona con prostitutas y con los pocos jóvenes que se va encontrando durante su vagabundeo. Es consciente de que está solo y de que realmente no tiene ni familia ni verdaderos amigos, como también lo es el héroe de La bestia Humana. Morel ya había dado cuenta de esta tendencia o bien a la soledad o bien a la compañía de los más desmoralizados de las personas de padres « degenerados ». Choukri y Jacques Lantier solo frecuentan personas que moralmente son como ellos.

Un otro aspecto que pasó a formar parte de la medicina y del ámbito puramente científico hacía el final del siglo XIX es el de la locura, y este ha sido especialmente tratado y estudiado por Émile Zola. Es también en el siglo XIX cuando el concepto comienza a utilizarse en medicina en Marruecos, ya que hasta entonces siempre se había considerado que la locura tenía un origen sobrenatural y se relacionaba con las oraciones, las ofrendas, los sacrificios, los talismanes, los exorcismos, etc. Desde el punto de vista científico, en cambio, Morel observó que la causa principal de las enfermedades mentales era la predisposición hereditaria que se activaba. Zola retoma esta idea de Morel desde el primer tomo de la serie Los Rougon-Macquart, en el que introduce al primer miembro de la familia, Adelaïde Fouque.

Este es el personaje que sufre la locura heredada de su padre y es la causa primera de toda la « degeneración » de la familia. Convendría, sin embargo, preguntarnos qué es exactamente la locura y cómo se manifiesta. Según los discursos científicos de la época es un « trastorno de los centros nerviosos cerebrales, que produce un desorden de la inteligencia, de los sentimientos y de las acciones, o bien en conjunto, o bien de manera aislada » (Maudsley, 1888 : 14-15). Adelaïde es el personaje clave para entender cómo se manifiesta: siente un « amor loco » hacia Macquart, que le hace dejar de lado hasta a sus hijos, y pasa rápidamente de la indiferencia, a la depresión y a la alegría, por citar solo algunos de los comportamientos más evidentes. →

108

eseu

Las menciones a la locura en la autobiografía de Choukri son también frecuentes. Si tenemos en cuenta la descripción de la locura de Maudsley, podemos pensar que el padre de Choukri sufre de una forma de locura al estrangular a su propio hijo sin sentir ninguna emoción o remordimiento, o al hacerle comer un plato de tripas a Choukri hasta el punto en el que este pierde la consciencia. En cuanto a la figura de la madre, pese a que se refiere a ella en pocas ocasiones y la mayoría son desde el punto de vista inocente de un niño, se deja ver también una cierta aberración de los sentimientos: Choukri afirma que la madre odia y quiere a la vez al padre y que en una ocasión la vio llorando y riendo a la vez, tras lo cual se pregunta si es « una forma de locura ».

Si consideramos que el padre y la madre sufren de algún tipo de enfermedad mental, sería fácilmente comprensible la existencia de una predisposición en Choukri que se activa después con el alcohol, las drogas o la miseria en la que vive.

Si consideramos el peso de la religión en la sociedad marroquí, el individualismo —entendido como la autonomía del hombre para tomar sus propias decisiones sin formar parte de cualquier tipo de organización que las predetermine— sería casi inexistente. Durante toda la infancia y toda la adolescencia, Choukri atribuye la misera en la que vive a la voluntad de Dios y sueña con otro medio, uno en que pueda al menos comer, pero no hay ninguna acción de su parte que busque cambiar su futuro. No obstante, al cumplir los veinte años, y gracias a la carta que Hassan escribe al director del colegio, vemos por primera

1/2018

K

vez una voluntad y un deseo de ir a la escuela y aprender. A partir de entonces, desarrolla un espíritu crítico y se da cuenta de la importancia de la educación para poder escapar de su medio de origen. Con el cambio de ciudad, los comportamientos también se ven modificados: en Larache entra en contacto con personas cultas y se empieza a interesar por la literatura. En este sentido podemos ver claramente hasta qué punto el medio ejerce una influencia sobre el individuo, pero también podríamos preguntarnos hasta qué punto Choukri deja de lado esa predisposición latente que le lleva a todos los vicios. Choukri llega a ser profesor y escritor, pero no deja nunca de lado el alcohol y sigue frecuentando personas que con una vida muy similar a la suya, como Tennesse William, que estuvo sumido en una especie de locura y en el alcoholismo tras la muerte de su amante, o Jean Genet, que vivió toda su vida como un marginado.

En cuanto a Zola, él también sostiene la idea de que el individuo puede escapar de la « degeneración » si al cambiar de medio o de profesión deja de lado sus antiguas costumbres. En el último tomo de la serie, parece que Zola introduce la esperanza con el personaje de Pascal, que es médico, y del que dice que no tiene nada ni moral ni físicamente que recuerde a los Rougon. No obstante, en los últimos momentos de su vida, el médico reconoce en él la locura que ha ido marcando toda la genealogía familiar. Así, el naturalismo no deja lugar al individualismo ni tampoco a la posibilidad de liberarse de la predisposición que lleva a la degeneración del hombre.

Roxana DANIELA POPOVICI -Profesora y doctoranda. Se ha graduado en Lenguas Modernas, Cultura y Comunicación por la Universidad Autónoma de Madrid y Erasmus en la Universidad de Liège. Tiene un Máster en Lengua Francesa Aplicada por la Universidad Complutense de Madrid - Universidad Sorbonne - Paris IV y un Máster en Formación del Profesorado por la UNED (Madrid).

Actualmente: Doctoranda en Estudios Franceses por la Universidad Complutense de Madrid.

K 1/2018

muzică

109

Constantin-Tufan STAN

György Ligeti și varianta belințeană a baladei Miorița György Ligeti, unul din cei mai autorizaţi

reprezentanţi ai avangardei din a doua jumătate a secolului XX, născut în inima Transilvaniei, la Târnăveni, în 1923, într-o familie de evrei asimilaţi (patronimul Ligeti fiind o traducere în limba maghiară al celui germano-evreiesc, Auer), a avut parte de o interesantă experienţă cu varianta belinţeană a baladei Mioriţa din monumentala culegere a lui Sabin Drăgoi, realizată în 1934, Monografia muzicală a comunei Belinţ. 90 melodii cu texte culese, notate şi explicate (Editura Scrisul Românesc, Craiova [1942]). După absolvirea studiilor gimnaziale şi liceale la Cluj, unde familia sa se mutase din anul 1929 (doar ultima clasă liceală a urmat-o, după Dictatul de la Viena, în limba maghiară, alegând însă limba română ca limbă străină la examenul de bacalaureat), s-a înscris la cursul de compoziţie al lui Ferenc Farkas, la Conservatorul de Muzică clujean. În timpul studenţiei a avut o traumatizantă experienţă familială, doar el şi mama sa supravieţuind pogromului declanşat, în 1943, de autorităţile horthyste instalate în Transilvania după Dictat. În 1945 a susţinut examenul de admitere la Academia de Muzică „Franz Liszt” din Budapesta (va studia compoziţia cu Sándor Veress, Pál Járdányi şi Ferenc Farkas), unde l-a cunoscut pe compozitorul lugojean György Kurtág, care va închina, mai târziu, una din capodoperele sale, Colindă-Baladă, op. 46, …în amintirea profesorului nostru Felician Brînzeu…, folclorului românesc (ambii muzicieni sperau să studieze compoziţia cu idolul lor, Béla Bartók, care însă se va stinge tragic, la New York, în acea toamnă), de care-l va lega o prietenie de-o viaţă. În 1949, după absolvirea

Academiei budapestane, a revenit în România, unde intenţiona să aprofundeze cercetările sale folcloristice şi etnomuzicologice.

La Cluj, în prima etapă a periplului său, a colaborat cu János Jagamas, coordonatorul unui proiect privind elaborarea unei monografii a satului maghiar limitrof Inucu (proiect nefinalizat), apoi, în Capitală, la Institutul de Folclor, cu Sabin Drăgoi, Mircea Chiriac, Pascal Bentoiu, Emilia Comişel ş.a. Un rezultat al cercetării arhivei Institutului de Folclor îl reprezintă realizarea studiului Egy aradmegyei román együttes [Un ansamblu românesc din judeţul Arad], dedicat practicii muzicale a tarafurilor româneşti, redactat în limba română şi tradus în maghiară de Ligeti. Frecventarea arhivei Institutului de Folclor din Bucureşti, condus la acea vreme de Sabin Drăgoi, proaspăt numit în funcţie (1950) după un stagiu directorial la două importante instituţii timişorene, Conservatorul Municipal şi Opera Română din Cluj aflată în refugiu la Timişoara, i-a oferit prilejul să cunoască melodiile ţărăneşti din Monografia muzicală a comunei Belinţ, dar şi din celelalte culegeri realizate de Drăgoi în Banat şi Transilvania. Concert românesc, finalizat în iunie 1951, după mai multe etape componistice, reflectă acumulările şi preocupările din acea perioadă, reprezentând, în acest sens, o adevărată sinteză a investigaţiilor sale folcloristice, dar şi o pagină contrastantă în raport cu ceea ce avea să definească, mai târziu, stilul avangardist al lui Ligeti, autorul Poemului simfonic pentru 100 de metronoame, dar şi a coloanei sonore din filmul SF regizat de Stanley Kubrick în 1968, 2001: A Space Odissey, alcătuit (alături de secvenţe

110

muzică

din lucrări semnate de Richard Strauss, Johann Strauss şi Aram Haciaturian) cu extrase din patru creaţii de referinţă, Atmosphères, Lux aeterna, Requiem şi Aventures. Între prelucrările elaborate în această perioadă, ca preludiu în conceperea şi definitivarea Concertului românesc, se numără şi un duo violonistic (Baladă şi joc – Cluj, ianuarie 1950), inspirat de melodia Mioriţei din Monografia lui Drăgoi, citată in integrum, în partea I, de vioara I (cu o mică variaţie metroritmică în măsurile 9 şi 15, prin care grupul de patru treizecişidoimi din varianta Drăgoi este transformat în şaisprezecimi), artificiile contrapunctice ale viorii secunde, pe un latent suport armonic modal, configurând splendida construcţie melodică populară. În septembrie 1950, Ligeti finalizează o variantă a Duoului, utilizând acelaşi material într-o nouă prelucrare, destinată unei orchestre şcolare (Baladă şi joc / Ballade und Tanz, pentru orchestră şcolară, după cântece populare româneşti).

Concert românesc / Román koncert, pentru orchestră, este structurat în patru părţi, care se cântă fără întrerupere. Introducerea (Andantino, ♪ = 106), de factură lirică, este susţinută la unison de coarde şi clarinet, apoi, la octava superioară, de vioara I, cu acompaniamentul celorlalte compartimente ale cordarilor şi suflătorilor (Mioriţa din Monografia lui Drăgoi, redată identic ca structură melodică, însă la secundă mare superioară, cu o indicaţie metronomică mai mică faţă de cea din melodia originală) (♪ = 126 în varianta transcrisă de Drăgoi). Urmează o melodie de joc cu accente energice, debordante (Allegro vivace), creată de Ligeti în spiritul jocurilor populare belinţene prezente în Monografia lui Drăgoi.

Am identificat trei jocuri care par să stea la baza ductului melodic: Măzărica (dansul nr. 5), Danţu (dansul nr. 7) şi Cincovana (dansul nr. 14), alte configuraţii tematice ale Concertului, potrivit mărturisirii autorului, nefiind originale, ci create în spiritul muzicii ansamblurilor ţărăneşti. În cuprinsul Concertului a fost integrat un alt produs al perioadei clujene, Cântece poporane româneşti, pentru mezzosoprană, bariton şi orchestră ţigănească.

Sonorităţile de sorginte folclorică sunt sublimate, în partea a III-a (Adagio ma non troppo),

1/2018

K

dar şi în finalul ultimei secţiuni (Molto vivace), cu ecouri de bucium, redate de corni prin intervale de cvintă şi octavă perfectă şi septimă mică (emiterea armonicelor naturale). Imaginea luminoasă a copilăriei este potenţată şi de melopeea cornului englez, care sugerează o anumită atmosferă pastorală, reminiscenţă a ambianţei sonore receptate în arealul natal, dar şi de secvenţele melodice preluate din practica ansamblurilor lăutăreşti ţigăneşti. Structurile sonore, asemănătoare, pe alocuri (prin atmosferă, ritm şi orchestraţie), cu cele bartókiene (Dansuri populare româneşti, Concert pentru orchestră, pantomima Mandarinul miraculos) şi cele enesciene din Rapsodia I, poartă însemnele unor curajoase abordări armonice, cu pregnante coloraţii modale, şi ale unei debordante, explozive succesiuni ritmice şi dinamice. După câteva repetiţii, lucrarea a fost respinsă de cenzura comunistă din Ungaria de la o primă audiţie publică (pentru un nevinovat fa diez suspendat pe un acord de Fa major, care, e drept, creează o sonoritate de maximă tensiune şi asprime), aparatnicii regimului fiind sensibili la rezonanţele folclorice ale „noii” muzici culte, în măsură să reflecte realismul socialist. Prima audiţie absolută va avea loc mult mai târziu, abia în anul 1971, în interpretarea Orchestrei Filarmonicii din Los Angeles.

Opusul, tipărit la Editura Schott din Mainz (în 1996, în format de buzunar, şi în 2002, în format mare), a fost înregistrat pe CD-ul The Ligeti Project II (în premieră mondială), în editarea Casei de Discuri „Teldec” (înregistrarea a fost realizată în perioada 13-16 decembrie 2001, iar CD-ul a fost editat în 2002), în interpretarea orchestrei Berliner Philharmoniker, sub bagheta lui Jonathan Nott, alături de câteva din creaţiile majore ale lui Ligeti elaborate în perioada de maturitate: Lontano (1967), Atmosphères (1961), Apparitions (1958-59) şi San Francisco Polyphony (1973-74). Realizarea acestui proiect discografic (dedicat de Ligeti prietenului său Vincent Meyer), sub directa supraveghere a autorului, relevă preţuirea compozitorului pentru Concert românesc. În prezentarea CD-ului (György Ligeti on his Orchestral Works), Ligeti detaliază câteva secvenţe din tribulaţiile pe care le-a întâmpinat cu interpretarea opusului său de tinere-

K 1/2018

muzică

ţe: „În 1949, când aveam 26 de ani, am învăţat să transcriu cântece populare, după cilindri de fonograf, la Institutul de Folclor din Bucureşti.

Multe din aceste melodii au rămas fixate în memoria mea şi m-au condus, în 1951, spre compunerea Concertului românesc. Totuşi nu totul este original românesc în el, deoarece am inventat, de asemenea, elemente în spiritul tarafurilor săteşti.

Mai târziu, am putut să ascult piesa la Budapesta, într-o repetiţie – o execuţie publică era interzisă.

Sub dictatura lui Stalin, chiar şi folclorul era permis numai în «formă politică corectă», cu alte cuvinte, potrivit normelor realismului socialist: armonizările major-minor à la Dunaievski erau bine-venite, chiar şi orientalismele modale, în stilul lui Haciaturian, erau încă permise, în schimb Stravinski fusese anatemizat. Modul particular în care tarafurile săteşti îşi armonizau muzica, adesea «de-a-ndoaselea» şi cu multe disonanţe, era

111

privit ca incorect. În partea a patra a Concertului românesc există un pasaj în care un fa diez se aude în contextul lui Fa major. Acesta a fost un motiv suficient pentru aparatnicii responsabili cu arta, pentru a interzice întreaga lucrare”.

György Ligeti s-a stins din viaţă la Viena în 2006. Este evident că entuziasmul lui Drăgoi la identificarea vechii balade nu a fost gratuit, frumuseţea şi expresivitatea construcţiei melodice inspirându-l pe Paul Constantinescu şi, ceea ce mi se pare mai important, ca un climax generat de o fericită întâmplare (predestinare?), chiar pe Ligeti, compozitorul transilvănean, care a vibrat la sonorităţile ancestralei alcătuiri muzicale, identificându-se, astfel, cu unul din arhetipurile româneşti. Ce alt omagiu mai frumos ar fi putut să aducă Ligeti plaiului mioritic în care a fost zămislit, dar şi lui Béla Bartók, părintele său spiritual, coborâtor din acelaşi mirific spaţiu?

Constantin-Tufan STAN, născut în Bocşa (jud. Caraş-Severin), la 13 februarie 1957, este profesor de pian la Şcoala Gimnazială de Muzică „Filaret Barbu” din Lugoj şi membru al Uniunii Compozitorilor şi Muzicologilor din România. Licenţiat al Conservatorului de Muzică „Ciprian Porumbescu” din Bucureşti (1981), doctor în muzicologie cu summa cum laude al Academiei de Muzică „Gheorghe Dima” din Cluj-Napoca (2008), a obţinut, în 2009, premiul pentru istoriografie al Uniunii Compozitorilor şi Muzicologilor din România. Este Cetăţean de Onoare al comunei Belinţ şi al oraşului Bocşa.

Până în prezent a publicat peste 25 de volume în România.

rememorări

112

1/2018

K

Cornel DRINOVAN

Reviste ale exilului DESTIN: Revistă de cultură românească

Printre revistele exilului românesc care au

apărut în perioada 1945-1989, mai cu seamă în marile grupări de români exilați cum ar fi cei din Italia, Franța, Spania, începând cu prima revistă în exil ,,Lucefărul”, care apare în Franța în 1948 având la conducere pe Virgil Ierunca și Mircea Eliade, un loc deosebit îl are revista ,,Destin” care apare la Madrid între anii 1951 și 1972 având ca director pe George Uscătescu. În exilul românesc din Spania au apărut și alte reviste cum ar fi ,,Carpații” (1954-1962; 1972-1990), ,,Fapta” (1956-1958; 1963-1964), ,,Libertatea românească” (1951-1955)și ,,Țara și exilul” (1964-1992), însă un rol primordial l-a avut revista ,,Destin” atât prin cei douăzeci de ani de apariție cât și prin personalitățile culturale care au semnat în revistă.

Revista, sub formă de caiete, apare în iunie 1951, cu o copertă roșie pe care apărea titlul revistei în galben - culorile steagului Spaniei. În primul număr care avea doar trei secțiuni, Studii, Note și Comentarii, cu semnăturile lui George Uscătescu, Vintilă Horia, C. L. Popovici, I. D. C.-Coterlan, Francisco Elias de Tejacla, Manuel Alva, apare și un „Cuvânt Înainte” în care directorul revistei explică de ce „Această nouă publicație care își face apariția peste hotarele Tării, nu ar dori să fie, pur fi simplu, o nouă manifestare culturală a Românilor în exil” ci „O revistă de cultură românească, în măsura în care vrea să fie o modestă expresie a destinului românesc în ceasul de față”. În numărul doi al revistei apare pe lângă director în comitetul de redacție și I.D.C. Coterlan, Vintilă Horia, Nicolae Mariţia, C.L. - Popovici,

A. Răuţă care se va menține până la apariția numărului 8-9 din mai 1954 când alături de aceștia apare Vintilă Horia. Începând cu numărul 10 nu mai apare structura revistei cu cele trei secțiuni specificate direct ci este un cuprins la care se adaugă o nouă secțiue Marginalia.

De-a lungul timpului au apărut în paginile revistei semnături ale unor personalități din diferite domenii și nu numai din exilul românesc din Spania ci din întrega lume printre care și Mircea Eliade care în numărul trei al revistei a semnat Catastrofă și mesianism. Ultimul număr al revistei apare cu Caietul 24-25 din anul 1972 după care revista își încetează apariția.

K 1/2018

rememorări

Au colaborat printre alții la Revista DESTIN: Dinu Adamesteanu, D. C. Amzar, St. Baciu, Ion Barbu, Zevedei Barbu, 0. Barlea, Jean Beaufret, Walter Biemel, Antoaneta Bodisco, C. Brailoiu, V. Buescu, Oct. Buhociu, Al.Busuioceanu, G. M. Cantacuzino, N. Caranica, Chendi, N. D. Ciotori, Mihai Cismfirescu, Petru Comarnescu, N. P. Comnen, I. D. C. Coterlan, N. Crisan, Gr. Cugler Apunake, Mircea Eliade, M. F. Enescu, Radu Enescu, Grigore Gafencu, N. I.

113

Herescu, Vintila Horia, Ștefan Hotineanu, G. Hurmuziade, V.Iasinschi, Ionel Jianu, Monica Lovinescu, IStefan Lupascu, C. Metianu, Alexandrina Mititelu Basil Munteanu, V. Musi, Gr. Nandris, Mihai Niculescu, Constantin Noica, Ettore Paratore, C. L. Popovici, J. Popper, I. Protopopescu. G. Racoveanu, A Rauti, Carl Schmitt, Mira Simian Baciu, G. Soroceanu, Horia Stamatu, V. V.Tiles, George Uscatescu, V. Uscatescu, Octavian Vuia.

114

biografie

1/2018

Roxana IRIMIA

Roxana Irimia, artist plastic și creator de modă, este născută in anul 1985 și este originară din orașul Pașcani, județul Iași. Încă de mic copil simte o mare pasiune pentru artă și incepe să urmeze cursurile de pictură și desen la Clubul Copiilor de la Palatul Cantacuzino din orasul Pașcani, unde mai târziu este incurajată să își expună lucrarile in cadrul clubului și al școlii unde studia. În anul 2004 părăsește România pentru a se instala la Madrid unde a continuat să se perfecționeze în arta plastică sub îndrumarea maestrului Jose Morán Vázquez, primul pictor contemporan ale cărui lucrari au fost expuse alături de cele ale marelui pictor El Greco la muzeul din Toledo, care îi poartă numele.

A realizat numeroase expoziții de grup și personale la nivel național cât si internațional.

Lucrările sale au fost expuse in galerii si muzee din Madrid, Malaga, Barcelona, Granada, Roma, Stara Zagora (Bulgaria), New York, Los Angeles, Stockholm, Paris, Sighișoara și Alexandria.

Majoritatea lucrărilor sale se caracterizează prin temática figurativă, realistă și cu o tendință de a reproduce aspecte ale vieții de zi cu zi prin portretizarea oamenilor obișnuiți in activități comune. Picturile sale, ne transportă cumva in trecut, iar personajele din tablourile ei sunt pline de suflet si personalitate proprie.

Roxana Irimia este o artistă care lucrează in special in tehnica uleiului pe pânză, dar lucrează și in pastel, cărbune și mai nou in acuarela. În actualitate, Roxana, încă studiază în domeniul artei, iar munca ei este de fiecare dată mai bună și cu un stil propriu care face diferența.

K

K 1/2018

Colaborări la revista Kryton Revista Kryton este deschisă tuturor românilor de pretutindeni care doresc să colaboreze cu materiale din orice domeniu al culturii. Singura condiție este ca materialele trimise să corespundă unui înalt grad de exigență intelectual și cultural.

Revista va apare trimestrial, în lunile martie, iunie, septembrie și decembrie, iar materialele trebuie să ajungă la redacție până cel târziu în data de 20 a lunii premergătoare apariției revistei.

Materialele trimise spre publicare trebuie să fie în Word, Times New Roman, 12, formatul A4, cu diacritice, respectând regula stabilită de către Academia Română, însoțite de un scurt CV și o fotografie recentă împreună cu datele de contact.

Preferăm materiale care nu au mai fost publicate, dar nu este o condiție strict obligatorie în anumite cazuri.

Adresa pe care se pot trimite textele este: revistakryton@gmail.com Nu se vor lua în considerare materialele trimise pe alte adrese. În cazul că se dorește trimiterea fizică a unor cărți spre prezentare în revistă adresa este următoarea: Mihaela Petrache c/ Granada, 8, 2A 28802 Alcala de Henares, Spania, Dacă doriți promovarea cărților tipărite vă rugăm să ne trimiteți coperta în format jpg.

Materialele trebuie să fie: Proză: 8 - 10 pagini Poezie: max 10 poeme Fotografii: formatul jpg, min. 200 pixeli Dacă un text are fotografii vă rugăm să trimiteți și separat fotografiile.

Așteptăm materialele dumneavoastră !

115

Au colaborat la acest număr:

Dumitru PREDA Horea PORUMB Bogdan CREȚU Claudiu KOMARTIN Anamaria BELIGAN Dan CIUPUREANU Enrique Javier NOGUERAS Mario CASTRO NAVARRETE Octavian SOVIANY Carmen FIRAN Luminița AMARIE Igor URSENCO Ioana MIRON F.Attila BALÁZS

Sándor HALMOSI Paula LAVRIC Doina URICARIU Emilia IVANCU Cristina HERMEZIU Matei VIȘNIEC Robert ȘERBAN Claudia MOSCOVICI Begoña FDEZ CABALEIRO Roxana DRINOVAN POPOVICI Constantin-Tufan STAN Cornel DRINOVAN Roxana IRIMIA