Liceeni in dungi

Galaþiul, pe la 1900 Cu toţii avem o idee destul de clară despre oraşul Galaţi în prezent, dar nu ştim îndeajuns de multe aspecte ale vieţii de la 1900 în oraşul nostru.

Aşa că am decis să căutăm mai multe informaţii. Îndrumate de domnul profesor de istorie, am pornit către Biblioteca “V.A.Urechea”, unde am consultat lucrarea lui Moise Pacu, “Dicţionar geografic şi statistic al judeţului Covurlui”.

Lucrarea cuprinde informaţii despre toate comunele şi oraşele din Covurlui, unitate administrativă a Regatului României.

Răsfoind paginile dedicate oraşului Galaţi, reşedinţa judeţului, am întâlnit câteva aspecte interesante pe care ne-am gândit să le “inventariem “şi pentru voi .

Populaţia • Conform recensământului din aprilie 1890, populaţia era de aprox. 60.000 de locuitori, dintre care români (34.765), evrei (13.085), greci (4.196), nemţi (2.088), unguri (1.835), bulgari, ruşi, sârbi, francezi, englezi, italieni, polonezi, turci, armeni, lipoveni.

• Din perspectiva confesiunii religioase, o majoritate covârşitoare a populaţiei era ortodoxă (40.723). Exista însă şi un număr destul de mare de “israiliţi” (13.087) şi catolici (4.418).

• Majoritatea populaţiei era necăsătorită (33.442; dintre care 4.934 văduvi şi 250 divorţaţi).

• Într-o clasificare în funcţie de accesul la învăţământ, se constata : “22.500 cu sciinţă de carte, 36.643 fără”.

• După principalele îndeletniciri, populaţia se împărţea în meseriaşi (3.295), industriali şi fabricanţi, comercianţi, muncitori cu braţul, servitori (3.905), funcţionari publici şi privaţi.

Culte • Galaţiul era reşedinţa Episcopiei eparhiei Dunăriide-Jos.

• În Galaţiul de odinioară existau 12 parohii cu 22 de biserici ortodoxe , din “cari 20 româneşti, una elină şi alta bulgară”. Şcoli • Galaţiul era un important centru educaţional, având 7 şcoli secundare (Liceul “V. Alecsandri” cu Biblioteca “Urechia”, Şcoala comercială, Seminarul, Şcoala normală primară*, Şcoala de meserii, Şcoala copiilor de marină, Şcoala secundară de fete), 20 şcoli primare şi mai multe instituţii private. * Şcoala normală primară este Colegiul Naţional «Costache Negri» de astăzi. Moise Pacu notează: “Şcoala normală primară, înfiinţată tot de Ismail în iunie 1887 (inaugurată la 26 octombrie acelaşi an), după perderea Basarabiei, fu strămutată şi ea la Galaţi, cu 4 clase şi 60 de elevi interni, de la înfiinţare până la 1889 a dat 110 absolvenţi, cheltuielile anuale 60.7181. Acestei şcoli în 1891 i s-a dat numele de «Costache Negri»“ .

Justiţia • Oraşul Galaţi avea două “judecătorii de pace”, un tribunal cu 2 secţii şi o curte de apel cu două secţii.

• Parchetul era reprezentat la tribunal printr-un prim procuror şi doi procurori de secţie; iar la curte printr-un procuror general şi doi procurori de secţie.

• În Galaţi existau 68 de avocaţi, dintre care doar 35 îşi exercitau profesia.

Spitale şi asistenţă publică • În Galaţi “exercitează profesia medicală 28 de doctori în medicină, 1 patron la hirurgie şi 3 medici veterinari; sunt apoi 21 sub-hirurgi,3 dentişti, 1 vaccinator, 35 moaşe, 9 farmacii şi 5 drogherii”.

1

• Existau 3 spitale : Spitalul Comunal (cu 30 de paturi), Spitalul “Sfântul Spiridon” (cu 44 de paturi) şi Spitalul “Elisabeta Doamna” (cu 30 de paturi).

Comerciul şi industria • Galaţiul era cel mai important oraş-port al ţării prin care se importau : şine de fier, ţesături de bumbac şi de lână, zahăr, peşte, cărbuni minerali, orez, uleiuri vegetale, lămâi, portocale, rodii, cafea, sodă.

• Printre produsele de export se numărau : cerealele, vinurile, seminţele uleioase, legumele uscate, vitele cornute, pieile netăbăcite, peştele şi lemnele de construcţii.

• Principalele ţări în care se trimiteau produse de export erau : Turcia, Grecia, Egipt, Rusia, Spania, Italia, Franţa, Algeria, India, Panama.

Docuri • Manoperele comerciale sunt facilitate prin construcţia, între 1887 şi 1892, a docurilor care cuprindeau: basinul pentru încărcarea şi descărcarea vaselor, magazia de grâne, magazia de mărfuri, atelierul de maşini cu generator de “oleiuri” şi mişcare pentru lumină electrică şi macaralele, hangarul de transit.

2

Instituţii de comunicare • În Galaţi exista un oficiu telegraf-poştal de clasa întâi, al treilea după Bucureşti.

• Cheltuielile făcute la acest oficiu se ridică la 123.404 pe an.

• Din 1887 funcţiona în Galaţi o reţea telefonică ce lega primăria cu poliţia, pompierii, parchetul şi comisiile. Întocmiri electorale şi reprezentative • Colegiile comunale cuprindeau 744 alegători în colegiul I şi 369 în colegiul II. • Consilierii comunei erau în număr de 27 şi alegeau primarul şi trei ajutoare.

Municipalitatea • Bugetul primarului pe exerciţiu în anii 1891-1892 se cifra la 1.852.389.

• Venitul cel mai mare îl avea de la taxa vinului indigen (450.000 lei).

• Primarul avea proprietăţi, precum moşia Ţiglina şi Şendreni.

Sperăm ca acest material să vă stârnească curiozitatea de a cunoaşte mai multe despre Galaţiul de odinioară. Noi credem că merită!

Alina Ignat şi Laura Sterian, cls. a XII-a E

Dunãrea la Galaþi Mădălina Lăcrămioara Popa, cls a XII-a E 2140 Kg/s (valoarea medie), fiind reprezentat de materialele din bazin si aflate in suspensie. Fenomenele de îngheţ în dreptul Galaţilor înregistrează o frecvenţa medie anuală de 80 de zile, din care podul de gheaţă poate dura, în medie, circa 49 de zile, fiind întâlnit cel mai adesea, în perioada 8 ianuarie-1 martie.

Pe lângă mulţimea de beneficii aduse de Dunăre oraşului Galaţi, s-au înregistrat, de-a lungul timpului, numeroase calamitaţi care au afectat într-o anumită măsură viaţa gălaţenilor. Pe lângă inundaţii, creşterea cotelor apelor Dunării, după atingerea cotei de inundaţii, produce fenomenul de remu în sistemul de canalizare a oraşului, în special în cartierul Valea Oraşului şi zona industrială est, ducând la refularea apei. Totodată, creşterea apei fluviului duce la depaşirea parapeţilor de protecţie şi a cheiului la operatorii economici din zona industrială.

Importanţa economică a Dunării pentru Galaţi rezidă din caracterul său internaţional, completat de dimensiuni care permit realizarea navigaţiei pe o mare parte a cursului său, din cantitatea mare de peşte care poate fi extrasa din fluviu, din potenţialul hidroenergetic parţial valorificat, din posibilitatea alimentării cu apă a localitaţilor, unitaţilor agricole şi industriale de pe teritoriul Galaţiului şi nu în ultimul rând de posibilitaţile de agrement Fluviul a avut, din cele mai vechi timpuri, un rol oferite. important in evoluţia civilizaţiei europene . “Utilizată” de romani în Antichitate ca obstacol în faţa popoarelor Bibliografie: migratoare, facilitarea comerţului prin navigaţie, mai puţin Gâştescu , P., Fluviile Terrei, Editura CD Press,2009 costisitor decât cel terestru, resursele de hrană, apa Oancea, D., Judeţul Galaţi, Editura Academiei Republicii potabilă, pentru irigaţii, pentru industrie, potenţialul Socialiste România;1979 hidroenergetic etc. au făcut din Dunăre cel mai important fluviu al Europei, unind practic vestul cu estul continentului.

De toate aceste oportunităţi se bucură şi oraşul nostru.

Fluviul Dunărea reprezintă principala apă curgătoare de pe teritoriul judeţului. Dunărea strabate judeţul Galaţi într-un curs unic cu adâncimi de 20-34 m. Valea prezintă numeroase coturi,cel mai accentuat fiind cel de la Cotul Pisicii de 200°, unde, în unele ierni, se produc mari dificultaţi navigaţiei , din pricina zăpoarelor. Debitul mediu multianual al Dunării la Galaţi este de 6 290 mł/s, cel mai mare debit înregistrându-se la data de 05.07.2010, când a ajuns la 16 055 mł/s, iar debitul solid este de Dunărea este al doilea fluviu ca lungime şi dimensiune al bazinului din Europa,dupa Volga.Se formează prin unirea, in parcul castelului Fűrstenberg, a doi afluentiBrege şi Brigach,care izvorăsc de sub vârful Kandel(1241 m) ,din Munţii Pădurea Neagră.Fluviul are o lungime de 2 857 Km ,iar bazinul său ocupă 8% din continentul european,străbate 10 ţări (Germania, Austria, Cehia, Slovacia, Ungaria, Serbia, Bulgaria, România, Rep.Moldova şi Ucraina) şi 4 capitale (Viena, Bratislava, Budapesta şi Belgrad ); 38% din lungimea Dunării, adică 1075 Km se desfăsoară pe teritoriul românesc.

3

“Damen” Galaţi: patru mituri esenţiale Şantierul Naval reprezintă, de peste un secol,un simbol de eficienţă şi de referinţă în evoluţia Galaţiului. Lumea constructorilor a reuşit să ne aşeze definitiv, cu fermitate, pe hărţile Europei. La capitolele consecvenţă, seriozitate, profesionalism. Aşezat pe malurile Dunării, Şantierul a reuşit să reziste de-a lungul timpului, şi mai ales să se dezvolte, devenind unul din principalele centre economice ale Galaţiului, unul dintre cele mai importante şantiere navale ale Europei. Aici, creaţia umană se împreuneză armonios cu elementele primordiale ale naturii: pământul, aerul, focul şi apa.

Pământul Istoria Şantierului Naval Galaţi începe în 1893. Iniţial, se ocupa, în special, cu reparaţii ale navelor de mici dimensiuni,după tonajul impus de trebuinţele epocii.Mai apoi a început construcţia navelor uşoare.

De-a lungul timpului acesta a evoluat, s-a dezvoltat; au crescut pretenţiile şi calitatea. S-au diversificat sarcinile, au început să se construiască nave mai sofisticate, ce necesitau atenţie şi muncă mai multă.Astăzi a ajuns unul dintre cele mai bune şantiere din Europa,considerat cel mai mare şi cel mai reprezentativ şantier al Grupului olandez <Damen>. Şantierul nu a rămas neschimbat din punct de vedere al structurii, odată cu evoluţia sa. S-a extins, a solicitat alte noi spaţii,pe orizontală, dar şi pe verticală. Şantierul pare astăzi o alcătuire bizară , atrăgătoare totuşi,de tradiţional (construcţiile din cărămidă roşie, cu geamuri micuţe, lipite unele de altele) şi elemente de ultimă noutate tehnică. O clădire impunătoare adăposteşte sediul administrativ, o hală imensă, de dimensiuni incredibile, permite munca în condiţii apropiate laboratoarelor cu pretenţii,departe de vitregiile fireşti ale naturii (şi vara, şi iarna cu temperaturi suportabile acum ).

Evoluţia tehnologică este remarcabilă, ceea ce uşurează enorm procesul de construcţie. Macaralele, podurile rulante pot fi dirijate dintr-o singură manetă, de la sol, nu mai există riscul unor accidentări ( în situaţia în care sunt respectate principalele norme de protecţie). La o demonstraţie a gazdelor am privit încântate la comunicarea perfectă dintre om şi instalaţia computerizată. Un nene energic executa, doar din maneta minusculă, un balet al podului rulant, docil, exact, ”cuviincios”. Aparatele de sudură, migăloase şi aproape silenţioase, nu mai trebuie manevrate de către muncitori, ci

4

doar supravegheate, cu profesionalism, de către aceştia. În timp, ritmul şantierului a impus perfecţionarea personalului; s-a înfiinţat o şcoală de pregătire ce durează şase luni ,pentru toţi cei interesaţi să aibă o slujbă în domeniul naval. Tinerii au la dispoziţie manuale,bază de documentare, instructori buni care reuşesc să transmită cunoştinţele într-o manieră eficace. După şase luni, în urma unor teste, aceştia primesc o diplomă şi sunt pregătiţi pentru a trece de pe băncile şcolii la practică.

Construcţia unei nave solicită multă muncă şi atenţie, dar rezultatul este unul remarcabil, care compensează efortul depus, investiţiile, aşteptările. Ultima legătură a navei cu pământul, hopul cel mare este lansarea propriu-zisă. L-am perceput, din relatările gazdelor noastre, drept un moment tensionat şi emoţionant, crucial pentru cei care participă. Acum, în câteva ceasuri, se verifică suma abilităţilor, îndemânărilor, priceperilor, ambiţiilor, de ce nu, a orgoliilor de navalişti autentici, cu vechi state de serviciu. Este posibil să existe anumite situaţii neprevăzute, precum blocarea navei pe rampele de lansare sau înclinarea prea mare, chiar răsturnarea ei la contactul cu apa.

Rampele de lansare (la care ne-m uitat ca la nişte apariţii preistorice) trimit spre ţinutul neptunic trupul proaspăt, nebotezat al navei , motive pentru care sunt pregătite cu atenţie, unse cu o anumită substanţă, astfel încât colosul de metal să poată aluneca mai uşor spre apă. La îmbrăţişarea cu fluviul nava nărăvaşă se poate înclina, dar ideal ar fi să se redreseze într-un timp scurt, calculat, oarecum previzibil. Altfel, unde ar mai fi mândria de navalist?! Am fost asigurate că asemenea accidente nu s-au mai înregistrat pe şantier de mai bine de 30 de ani. Şantierul continuă să se dezvolte datorită echipei unite care lucrează aici, şi mai ales seriozităţii, devotamentului şi eficacităţii de care dau dovadă oamenii locului.

Georgiana Alina Nadă

Aerul Într-o zi, o numesc fericită - ca să o delimitez de altele am avut şansa să cunosc echivalentul unei cetăţi, gândită după normele tehnicii, ale simţului practic, ale competitivităţii. I-am zis cetăţii, apelând la un pleonasm voit, mic orăşel, ataşat marelui meu oraş,Galaţiul. Un oraş situat la malul Dunării, predestinat construcţiei, unde au prins viaţă, de peste un secol, nenumărate nave. O vreme am fost impresionată de clădiri,utilaje, nave cu înălţimi impunătoare. Păreau că ating cerul,dându-mi o senzaţie de sufocare; prea multe peste dimensiunea medie a obiectelor de care sunt înconjurată în mod obişnuit. Pe parcursul vizitei ,primind în flux continuu informaţii din partea gazdelor, am ajuns la concluzia că ceea ce este cu adevărat impresionant este munca a mii de oameni , care trebuie să colaboreze perfect pentru asamblarea şi producerea unei nave.

Până la imaginea finală, poza de grup şi sticla de şampanie sfărâmată în aplauze,există nişte trebuinţe economice, nişte solicitări,nişte proiecte meticuloase aşezate pe planşetele

visătorilor, nişte echipe specializate pe corpuri de navă, pe ateliere, pe lucrări. Oricum nu le voi şti, deocamdată, chiar pe toate. Şantierul îşi derulează existenţa pe cele două coordonate fundamentale, în două medii distincte:terestrul şi acvaticul. Pe orizontală se întind spaţiile de construcţie(ateliere,secţii etc.).

Nu m-au interesat; mi-am plimbat ochii mai mult pe verticală.

Plutesc în aer, ciocuri, braţe de macarale într-o neobosită alunecare. Oriunde e nevoie de mişcat ceva: tablă pentru încă o secţie, sârmă, aparatură, tuburi de oxigen, fiindcă se sudează după toate tehnologiile pământului. Am asistat, cu totul întâmplător, la dezmembrarea unei străvechi macarale. Părea o pasăre învinsă de vreme, răpusă de oboseală. Îşi făcuse datoria decenii la rând;acum locul ei era la topit.Intre timp şantierul primise altă vrednică slujitoare. Comenzile vin în flux permanent.

Oamenii n-au ore speciale pentru manifestări de sentimentalism ieftin. Tot în aer se profilează navele. Cresc, cu fiecare zi, pe verticală. Nu mai încap în hala modernă? Sunt deplasate cu grijă pe şine colosale către alte zone. Înălţarea lor trebuie să se înscrie în cotele din proiecte. Condiţiile în care se lucrează pe şantier nu sunt tocmai pe măsura unui cabinet de director.

Viitorii soli maritimi au înălţimi de peste 30 de metri şi, chiar dacă există macaralele care se ocupă de lucrul în zonele înalte, greu accesibile, tot mai rămân şi oamenilor suficiente atribuţii de înfăptuit. Succesiunea anotimpurilor, obiectivă, nu trebuie să influenţeze ritmul lucrărilor. Din păcate, pentru făuritorii navelor temperaturile ies din normalitate, întrucât iarna aceştia lucrează la mai puţin de -20 de grade, iar în anotimpul de vară mercurul din termometre urcă la peste 60 de grade (dar nimeni nu umblă cu instrumentele de precizie după el!). Aerul frige, sudura frige, metalul e încins din toate părţile. În semn de recunoaştere a suferinţei umane, a efortului greu de cuantificat, pentru a le atenua intensitatea vapoarele pornesc pe mări şi oceane, înfruntă înspăimântătoare furtuni,dar revin în porturi întregi, sigure pe ele, decise să pornească iar şi iar într-o altă aventură. Ce este încercare temerară,tensiune interioară, spaimă individuală, accident colectiv se consemnează prin jurnalele de bord, dar mai ales se gravează, pentru mai târziu, în inima bravilor marinari.

Georgiana Nicoleta Mânzăraru

Focul Experienţa vizitei la Şantierul Naval, cu ocazia acestui reportaj, deşi nu a fost prima, a fost foarte interesantă. Am mai avut şansa să fiu prezentă, acum câteva luni, la o lansare, o zi de sărbătoare în şantier, când fiecare angajat privea cu emoţie

momentul în care nava atinge pentru prima dată apa fluviului.

Acum,la documentare, am putut observa îndeaproape cum se desfăşoară o zi obişnuită de muncă, fără întreruperi.

Ce m-a impresionat cel mai mult este căne-am mişcat în imperiul focului : peste tot în jurul meu săreau scântei fierbinţi, zburau pentru o fracţiune de secundă, înainte să dispară. Fie că luau naştere la peste 30 de metri înălţime sau în ateliere, sub nivelul solului, totul era luminat de efemerele scântei.

De la asamblarea tuturor pieselor ce intră în componenţa ambarcaţiunilor, la îmbinarea masivelor blocuri de metal şi până la dezasamblarea unei macarale răpuse de timp, tot procesul tehnologic depinde de un element primordial: Focul.

La început, imensele vapoare nu sunt decât nişte bucăţi de metal greoaie şi cenuşii. Mi s-a întâmplat să trec pe lângă un bloc mare de oţel, gol pe dinăuntru, pe care câţiva muncitori, îmbrăcaţi în salopete, îl măsurau. N-am realizat decât mai târziu, când l-am privit din alt unghi, că era de fapt un perete exterior al navei incomplete lângă care era aşezat. Aceste componente, luate separat pot părea inutile, urâte, lipsite de orice valoare şi utilitate. Doar împreunate cu precizie milimetrică, bucăţile pot forma un întreg, un tot unitar. Focul este elementul unificator, liantul care le ţine laolaltă şi le împiedică să se dezbine,să se rătăcească prin abisuri acvatice.

Procesul de punere cap la cap a tuturor componentelor, mai mici sau mai mari, ce fac parte dintr-o navă ,nu ar fi posibil în fără ajutorul aparatului de sudură. Cei mai mulţi muncitori din Şantierul Naval se numesc cu mândrie sudori. Deşi este o meserie grea ce presupune, în repetate rânduri, munca la înălţimi ameţitoare, în condiţii extreme ce pun la încercare rezistenţa fizică şi echilibrul, sudorii au parte de o satisfacţie enormă atunci când vad rezultatul muncii lor îndelungate şi dificile. Atunci când o ambarcaţiune străbate pentru prima dată apele Dunării, mândria de a fi cel care a trudit zi şi noapte, indiferent de condiţiile meteorologice, la întregirea ei este copleşitoare. În comparaţie cu meseriile în care se lucrează cu utilaje grele, unde este nevoie de forţă masculină, cea de sudor este una practicată atât de femei, cât şi de bărbaţi. Mai mult, precizia şi exactitatea par să vină ,mai curând, din partea femeilor,mai răbdătoare,mai pricepute.Nu este de mirare că, în urmă cu câţiva ani, fruntaş în rândul sudorilor, a fost o femeie,îşi aminteste cu satisfacţie una dintre gazdele noastre. În ultima vreme, odată cu progresul tehnologic, munca sudorilor din Santierul Naval a fost uşurată. Contopirea celor mai mari bucăţi ce intră în componenţa corpului navei este realizată cu ajutorul unor utilaje perfecţionate, mult mai rapide şi eficiente.

Manuela Maţoianu

5

Apa Apa: element primordial, simbol al vitalităţii şi al purităţii.

Această definiţie poate fi regăsită negreşit în momentul în care pătrunzi în „lumea” şantierului naval <Damen>.Tot ceea ce se construieşte aici se face cu ajutorul apei şi în folosul acesteia.Aceasta este raţiunea fundamentală a unei vechi asezări de pe malul fluviului. Poate părea prea mult spus, dar cu adevărat este simţită senzaţia benefică a apei ce se proiectează asupra şantierului, chiar din momentul întâlnirii cu titanii de fier. Personal, am simţit fiorii întâlnirii cu ceea ce la început părea un impresionant morman de metal, dar care ulterior a căpătat contur datorită iscusinţei zecilor de suflete. Este greu de imaginat cum un proces atât de complex, precum făurirea unei nave ce uneori atinge sute de metri lungime, se transformă sub ochii oamenilor obişnuiţi într-o simplă joacă de copil. Aşa cum piesele unui bine ştiut joc al copilăriei noastre, ”lego”, sunt aşezate manual, în perfectă armonie, astfel încât la final să obţinem ceva mult dorit, aşa şi navele, piesă cu piesă, detaliu cu detaliu ,sunt asamblate.

Intrând în încăperea aceea,pe care oamenii de pe şantier o numesc simplu: atelier,am crezut-o infinită;am fost copleşită de imensitatea pereţilor ce mă înconjurau şi a zgomotului ce se propaga în vibraţii puternice dincolo de trup.

În momentul acela am văzut cu ochii sufletului, am auzit cu urechile sufletului tot ceea ce nu reuşisem să văd sau să aud până atunci. Am resimţit munca, truda, efortul aproape suprauman, pe care zi de zi, un om exact ca mine, ca tine, le depune pentru a obţine o adevărată operă hiperbolizată. Deseori vedem,de la distanţă, nave, vapoare, yachturi;rareori ne punem întrebări de tipul: ”Cine face posibilă existenţa acestor maşinării plutitoare?”. Acum am înţeles. Este vorba de implicare, spirit de echipă, devotament, iscusinţă, profesionalism. Dintre toate, cea mai importantă să fie pasiunea? Sau fireasca dorinţă a omului de a-şi găsi un scop viaţă, de a produce valori materiale?

Oricum navele, în copleşitoarea lor imensitate, devin simple materiale maleabile, supuse, ordonate în mâinile acestor oameni.

Odată finisată nava, mai rămâne un singur lucru de făcut: însufleţirea ei prin contactul cu elementul vital, apa. Dacă la început am precizat faptul că meseriaşii dau contur metalului, acum precizez că apa dă viaţă navei, transformând-o într-un produs desăvârşit. Momentul lansării este, după cum spunea chiar domnul Ion Manea, inginer al şantierului, unul din cele mai emoţionante trăiri din cadrul acestui proces. Chiar acolo, pe malul apei, are loc metamorfozarea „mormanului de metal” în creaţie, şi poate chiar mai mult, într-o formă de existenţă a unor materii prime neînsufleţite.

Emanuela Purghel

6

Profil de navalist Domnul Victor Dobrea, altul decât personajul politic gălăţean, ne conduce, patern, într-o sală cochetă, de consiliu, cu dotare video performantă.Pornim discuţia: noi dezorientate în lumea navelor, domnia sa, ocupat până peste măsură, dar amabil şi doritor să ne familiarizeze cu domeniul. Pe îndelete se reconstituie o biografie, bogată în evenimente, cu trepte profesionale urcate în timp, cam la distanţe egale.

Născut în Tuluceşti, într-o familie de oameni vrednici(aflăm dintr-o monografie a localităţii datorată unui inimos intelectual, învăţătorul Emilian Chirilă), acesta este absolvent al Colegiului “Vasile Alecsandri”, mai apoi al “Facultăţii de Nave şi Instalaţii de Bord” din cadrul Universităţii Galaţi. Întreaga sa viaţă s-a desfăşurat în jurul construcţiilor de nave; a deţinut posturi variate, de la cele ale muncii de echipă până la cele superioare.Din 1990 face parte din corpul de directori, din anul 2001 este director de producţie al Santierului Naval “Damen” Galaţi. Funcţia, responsabilităţile acesteia îl determină să facă destul de multe drumuri în Olanda, unde se află sediul grupului “Damen”. Frecvent se mişcă şi prin alte state, unde există interes pentru extinderea companiei. În China a fost fascinat de excelenta dotare tehnică,cu mult superioară altor şantiere. Din păcate,calificarea forţei de muncă lăsa de dorit. Acesta pare să fie, de multe decenii,un punct forte al şantierului de pe malul Dunării. Motive de mândrie? Pe lângă performanţele profesionale personale, realizările fiicei sale,ea însăşi angajată a firmei Damen,unitatea de bază, de acasă, îl fac fericit şi încrezător în viitorul meseriei de navalist.

Georgiana Alina Nadă

Micul paradis îmbietor de pe malul Dunãrii Gradina Botanica reprezinta pentru gălăţeni un complex de frumusete,maretie,unicitate,originalitate.

Toate adunate si conservate pe o suprafata destul de restransa.Avem deosebita placere de a discuta cu un reprezentant al Complexului Muzeal de Stiinte ale Naturii ,doamna Camelia Moroianu,care ne va dezvalui cateva din secretele acestui spaţiu mirific .

variată de plante şi seminţe din diferite zone ale lumii. Activitatea acestui om de excepţie a ajuns să fie cunoscută de specialişti din cadrul unor grădini botanice de renume din Romania (Iaşi, Cluj), dar şi de peste hotare. În scurtă vreme a ajuns să primească sprijinul primăriei în vederea înfiinţării unui Parc dendrologic la Galaţi, lucru care a debutat, în 1974,cu mutarea unor sere din zona Barierei Traian şi Grădina publică, în amplasamentul actual din zona Ţiglina I. În acelaşi timp s-a realizat şi împrejmuirea suprafeţei unde se află actualmente Grădina Botanică.

Reporter: Dându-ne o veritabilă lecţie de biologie, spuneţi-ne cu ce se mândreşte astăzi Grădina Botanică din Galaţi?

Reporter: După câte ştim, Grădina Botanică datează de acum două decenii. Ne puteţi spune care a fost primum movens, punctul de plecare al unei astfel de idei ?

Camelia Moroianu, manager CMSN Galaţi: Complexul Muzeal de Ştiinţele Naturii Galaţi a luat fiinţă în 1990 având ca nucleu Muzeul de Ştiinţele Naturii Galaţi.

Acesta a fost înfiinţat în 1956 în urma desprinderii de Muzeul Regional Galaţi, instituţie care a funcţionat încă din 1949, în “Vila Cuza-Vodă”, având în patrimoniu bunuri culturale din domeniul istoriei, artelor plastice şi ştiinţelor naturii. Din 1956, pe baza colecţiilor învăţătorilor Paul şi Ecaterina Paşa, care cuprindeau aproximativ 500 piese de paleontologie, specii de păsări şi mamifere exotice, patrimoniul Complexului Muzeal de Ştiinţele Naturii Galaţi a fost mult dezvoltat în anii care au trecut, prin îmbogăţirea colecţiilor, ajungând ca în 2012 să cuprindă peste 80.000 de piese. De-a lungul timpului, Complexul Muzeal de Ştiinţele Naturii Galaţi a contribuit din plin la creşterea gradului de cultură, la informarea şi educarea cetăţenilor Galaţiului prin organizarea de expoziţii de bază (prima, deschisă în 1956, prezenta dioramic aspecte din diferite ecosisteme ale României; a doua, deschisă în 1978, prezenta într-o modalitate modernă ornitofauna din sudestul Moldovei prin diorame, vitrine tematice şi sistematice). Grădina Botanică (secţie a Complexului Muzeal de Ştiinţele Naturii Galaţi) are o istorie relativ recentă; punctul de plecare în realizarea acestui obiectiv îl reprezintă preocupările unui pasionat de botanică, din anii 1970, Gheorghe Vanghele, care deţinea o colecţie

Camelia Moroianu, manager CMSN Galaţi: Grădina Botanică se constituie într-un loc ideal de recreere şi de educaţie pentru toate categoriile de vârstă, punctele de atracţie ale secţiei fiind Rosarium-ul şi Grădina Japoneză, amplasată în sectorul Flora Globului. Flora României oferă vizitatorilor clipe de relaxare unice în atmosfera rustică a brazilor sau a fagilor. Serele adăpostesc specii de plante dintr-o multitudine de zone geografice. În fiecare an Secţia Grădina Botanică organizează manifestări de amploare, cu specific floral, ce atrag mulţi vizitatori: Expo - Flora, Regina Toamnei Crizantema, Fructe şi Seminţe - Roadele Pămîntului, Vis de Iarnă etc. Grădina Botanică, această oază de verdeaţă din oraşul Galaţi, ocupă o suprafaţă totală de 17 hectare.

Reporter: Varietatea de plante, arbori şi arbuşti, încântă întotdeauna privirile vizitatorilor de pretutindeni.

Dar nici Acvariul instituţiei nu se lasă mai prejos…

Camelia Moroianu, manager CMSN Galaţi: Da, secţia Acvariu este un alt punct de atracţie al Complexului Muzeal. Este amplasat la demisolul instituţiei şi cuprinde o colecţie impresionantă de specii de peşti din ihtiofauna bazinului hidrografic al cursului inferior al Dunării, ihtiofauna Mării Mediterane şi ihtiofauna tropicală de apă dulce. Vizitatorii pot vedea şi admira, într-un cadru frumos amenajat şi întreţinut de către specialiştii de la acvariu, următorii peşti: lin, răspăr, anghila, carasul, bibanul, crapul, ştiuca, şalăul, păstruga, nisetrul, morunul, îngeri imperiali, peşti drapel, pămătuful, peşti trăgaci, peşti clown, piranha, ciclide de Malavi, pacu cu burta roşie etc. Întrun cuvânt - un adevărat paradis al peştilor ! În cadrul acvariului vizitatorii beneficiază de un ghid de specialitate care le oferă toate informaţiile vizavi de speciile de peşti vii aflate în patrimoniul propriu al muzeului.

7

se află într-un amplu proces de reabilitare şi modernizare.

Când va fi redeschisă va fi un punct de atracţie, nu doar pentru Galaţi, ci pentru întreaga ţară.

Reporter: Generaţii întregi de copii s-au perindat pe sub ramurile arborilor seculari. Mai sunt tinerii interesaţi de frumuseţea peisajului, de ineditul exponatelor ? Ce îi atrage în mod deosebit ?

Reporter: Ştim că tot în cadrul instituţiei pe care o reprezentaţi aveţi ,de asemenea, şi un spaţiu pentru pasionaţii de astronomie.

Camelia Moroianu, manager CMSN Galaţi: Într-adevăr, la Galaţi avem cel mai modern Observator Astronomic pentru public din România şi un Planetariu, care atrag în fiecare an mulţi vizitatori. Planetariul şi Observatorul Astronomic sunt locuri în care astronomia este la ea acasă. Cine vrea să afle mai multe despre stele, planete şi universul în care trăim vine la Planetariu, la sala de proiecţie sau pe terasa Observatorului, unde se organizează observaţii astronomice de zi sau de noapte, ambele obiective adresându-se tuturor categoriilor de vârstă. Cei care vizitează Complexul pot să admire cerul din primul Observator Astronomic public din România, prevăzut cu acoperiş tractabil. Pasiunea pentru astronomie şi interesul publicului pentru astronomie au determinat înfiinţarea Astroclubului “Călin Popovici”, prin intremediul căruia se organizeză întâlniri şi acţiuni care au ca scop popularizarea acestei ştiinţe în rândul opiniei publice.

Reporter: Cum încearcă Complexul Muzeal de Ştiinţele Naturii Galaţi să menţină viu interesul locuitorilor oraşului ?

Camelia Moroianu, manager CMSN Galaţi: Scopul nostru principal, ca la orice alt muzeu din România, este acela de a educa publicul, în cazul nostru vorbim de o educaţie prin ştiinţă. În cadrul expoziţiilor temporare am introdus un aspect interactiv, cu multe valenţe tehnologice de ultimă oră, prin care am reuşit să captăm atenţia tinerei generaţii prin această îmbinare dintre ştiinţă, cultură şi tehnică modernă. În spaţiul expoziţional central avem instalate două ecrane multi-touch prin intermediul cărora vizitatorii pot interacţiona direct cu tematica fiecărei expoziţii. De asemenea, la Planetariu am reuşit să aducem pentru public două spectacole, realizate în condiţii grafice şi audio deosebite. Vorbim aici de filmul de animaţie GALAKTOS şi documentarul PLANETE, care sunt deja proiectate pentru toţi amatorii de astronomie. Să nu uităm de Grădina Zoologică din Pădurea Gârboavele, care este închisă în acest moment pentru că

8

Camelia Moroianu, manager CMSN Galaţi: Cea mai mare răsplată a noastră este atunci când vedem că cei care calcă pragul muzeului sunt impresionaţi de ceea ce văd aici. Iar copiii şi tinerii vin la muzeu cu drag.

Pot să spun că natura are o şansă cu aceşti copii care sunt atraşi de frumos, sunt atraşi de altceva în afară de computer sau internet. Ca muzeu avem o colaborare strânsă cu şcolile, liceele şi grădiniţele din Galaţi şi organizăm în fiecare lună lecţii tematice din diverse domenii ale ştiinţei. Avem o Şcoală de Vară de Astronomie, Şcoală de Vară de Entomologie sau Şcoala de Vară « Paşi prin lumea păsărilor » sau proiectul educaţional HORTUS, în care copiii învaţă să cultive şi să îngrijească plantele.

Vorbim despre activităţi în care cei mici, cei tineri vin în contact direct cu natura, cu exponatele şi acest lucru lasă urme pozitive în fiecare din aceştia.

Reporter: Ce proiecte aveţi pentru viitor ? Cu ce vă propuneţi să ne stimulaţi curiozitatea ?

Camelia Moroianu, manager CMSN Galaţi: Nu-mi place să fac promisiuni. După cum v-am spus, Grădina Zoologică se află în proces de modernizare. Revin şi vă spun faptul că va fi cea mai modernă şi cochetă Grădină Zoologică din România, în care animalele vor dispune de spaţii generoase, conforme cu normele Uniunii Europene. De asemenea, avem în construcţie un nou spaţiu pentru Sere. Expoziţiile pe care le organizăm în fiecare an au ceva nou de la o ediţie la alta. Fără să vă spun mai multe vă adresez doar o invitaţie la Complexul Muzeal de Ştiinţele Naturii Galaţi, împreună cu cei dragi !

Nu veţi regreta !

Au consemnat: Elena Carp şi Mariana Oprea

Metafore în metal pe faleza gãlãþeanã Faleza Dunării - loc de promenadă pe malul fluviului,dar şi perimetru al maiestuoaselor sculpturi din metal.Ciudatele alcătuiri de metal conferă Galaţiului o specificitate absolută. Ele au devenit, în timp, simboluri ale unui oraş industrial, orientat conştient şi spre cultură.Discutăm despre această lume, care sfidează trecerea timpului,cu domnul profesor, critic şi istoric de artă,Corneliu Stoica: 1) În ce perioadă au fost realizate statuile?

Municipiul Galaţi s-a numărat printre primele localităţi din ţară care au beneficiat de o tabără de creaţie organizată de Uniunea Artiştilor Plastici.Aşa se face că în vara anului 1976 s- a iniţiat prima ediţie .Zece tineri sculptori,afirmaţi pe plan national,au reuşit intr-un timp de numai o lună,sa înnobileze metalul dominant,fierul,cu valenţe plastice uimitoare,ce şi-au etalat frumuseţea şi calităţile estetice în oraş.Ediţia din 1976 a fost doar un punct de plecare ,deoarece au mai urmat şi altele,respective încă 4 ediţii(1977,1991,1995,1997).

2) Cine a avut iniţiativa amplasării pieselor pe malul Dunării?

Autorităţile locale,respectiv Consiliul Popular Judeţean şi Primăria de atunci ,au avut ca scop principal acela de a îmbogăţi zestrea artistică a oraşului cu lucrări de sculptură monumentală şi împreună cu cei din Uniunea Artiştilor Plastici au ajuns la opţiunea pentru fier.De ce?Foarte simplu.Cum la Măgura Buzăului s-a ales piatra,la Medgidia şi Sibiu-ceramica,la Arcuş şi Săliştea Sibiului-lemnul,la Galaţi,profitând de existenţa Combinatului Siderurgic şi a Şantierului Naval,doi giganţi industriali de renume,s-a optat pentru fier.Au muncit din greu şi au populat spaţiul Falezei Dunării,un loc ce oferă condiţii excelente de expunere,acestea putând fi admirate

nu numai de cei ce străbat şoseaua aceasta paralelă cu panglica albastră a fluviului,ci şi de pe vapoarele ce trec zilnic pe Dunăre.În felul acesta,Faleza a dobândit o personalitate proprie,o atracţie singulară,constituind aşa cum subliniază criticul de artă Mircea Grozdea: ,,o panoramă unică în peisajul fluvial,un punct-şoc de atracţie vizuală pentru bătrânul port,înnoit cu moderne construcţii,dar şi prin lucrări de artă de cea mai recentă concepţie.”

3) De unde proveneau sculptorii? În general,sculptorii care au făcut Galaţiului darul lor artistic în ediţiile Taberei de sculptură în metal au fost de-ai oraşului,din diferite colţuri.Printre primii sculptori s-au numărat Silviu Catargiu,Constantin Popovici, Alexandru Marchiş, Bella Crişan, Ingo Glass şi Gheorghe Turcu. Cei ce i-au urmat pe aceştia au fost George Apostu,Gheorghe Terescenco, Mihai Istudor, Aurel Vlad, Liviu Russu, Sergiu Dumitrescu, Napoleon Tiron, Darie Dup şi mulţi alţii.

4) In ce constau particularităţile acestor deosebite lucrări?

Unicitatea lor constă în materialul din care sunt realizate,respectiv fierul,ce are mai puţine valenţe estetice, însă rolul artistului este acela de a le diferenţia.

Dacă ar fi să le definesc,ar suna cam în felul următor: statuile sunt compoziţii abstract-decorative de proporţii monumentale,fixate pe postamente de beton şi acoperite cu lacuri împotriva ruginii.Trebuie să subliniez faptul că artiştii amintiţi mai sus au avut libertate de creaţie,de exprimare şi în prezent, toţi cei care privesc realizările lor au de asemenea aceasta libertate de interpretare.

5) Cum au primit gălăţenii exponatele? În medie, pot spune că localnicii oraşului de la Dunăre le-au primit cu entuziasm,poate prea mult în acea

9

perioadă dacă aş face o comparaţie cu ce se întâmplă în ziua de azi.Atunci au fost apreciate şi lăudate,însă tinerii de azi nu mai au respect faţă de acestea şi nu mai ştiu exact ce-i aia frumuseţe sau estetică.Pe unde te uiţi vezi numai zgârieturi şi mâzgâlituri,iar de aici se pot deduce multe.

6) Care ar fi mesajul fundamental al acestor statui?

Mesajul este unul umanist şi are ca scop cultivarea frumosului,însă, cum am mai spus,puţini înţeleg asta.Dau ca exemplu una dintre lucrările lui Terescenco, respectiv ,,Poarta oraşului”,fiind un simbol al deschiderii spre lume

10

a Galaţiului prin intermediul marelui fluviu şi o aluzie la explozia demografică din a doua jum.a sec.XX. ,,Narcis” al lui Gh.Turcu a rămas să se privească mereu în oglinda fluviului, încântând prin puritatea şi geometria formelor,integrate armonios în peisajul natural. Un alt sculptor, Napoleon Tiron, sugerează mişcarea valurilor apei într-o lucrare de mari dimensiuni,alcătuită din trei moduli rectangulari, plasaţi simetric în spaţiu şi sudaţi între ei (,,Valuri sarmatice”) În fine,una dintre cele mai frumoase lucrări este ,,Tată şi fiu”, ce poartă semnătura mult regretatului sculptor Gheorghe Apostu,stins prematur din viaţă departe de ţara şi oraşul lui, la Paris. Aşezată în partea de jos a Falezei,perechea ,,Tată şi fiu” veghează aici la malul Dunării ca un totem al celor inghiţiţi de apele fluviului.

7) Şi, în final, ce ecouri a avut cartea dumneavoastră despre sculpturile în metal?

Eu cred că a avut numeroase, datorită funcţiei mele de la Casa Corpului Didactic, cartea fiind realizată Într-un numar de 500 de exemplare (prima data) şi apoi în încă 300. Eu sunt mulţumit când aud vorbe despre cartea mea, fie bune fie rele, nu contează asta; contează că lumea o citeşte. Oricând şi oriunde voi sta la dispoziţia tuturor.

Corina Stegărescu, cls. aXII-a A

O familie de pictori gãlãþeni

Interviu cu domnul Gheorghe Andreescu

D o m n u l e Andreescu, ştim că aveţi o muncă destul de complexă întrucât vă ocupaţi de pictură , grafică de carte, scenografie de operă şi operetă, activitate didactică. Marea dumneavoastră pasiune rămâne pictura.De ce aţi ales tocmai acest domeniu, dintr-o multitudine de disponibilităţi?

R: Cred că acolo am simţit că mă pot desfăşura .Acolo am simţit că pot să fac ceva util şi pe vremea tinereţii mele era un gol, din punct de vedere artistic, în zona Galaţiului. M-am dus la liceul de artă fiind prima promoţie şi pot spune că am deschis calea către învăţământul de artă şi către acea parte a meseriei care se numeşte pictură, grafică, sculptură, artă decorativă.

Ce opere vă reprezintă la această dată?

R: Cele mai importante opere pentru mine nu s-au născut încă. Le am în cap, tot ceea ce fac este un studiu, iar toate expoziţiile sunt etape prin care încerc, tatonez, inventez, acumulez.Încerc atât prin pictură, grafică, scenografie, cât şi muzeografie să iau contact cu fenomenul artistic contemporan românesc, ceea ce înseamnă că încerc să mă integrez cu umilele mele posibilităţi şi încerc să mă desăvârşesc. Cred eu că am de învăţat până când voi pune mâinile pe piept. Domeniul este aşa de vast, de complex încât orice aş face, încă mai este ceva de investigat. Perfecţiunea în artă este dubioasă pentru că nu ştii, cu fermitate, ce este bine...; ce pare bun, de excepţie azi, mâine poate fi sub semnul întrebării. În viaţa unui artist sunt multe etape: de acumulare, de expansiune, dar majoritatea se întorc la lucruri tradiţionale, eu transfigurez natura prin filtrul meu personal, încercând să-i dau farmec, viaţă, în măsura în care sunt sau nu apreciat.

Legătura mea cu Dunărea este fantastică pentru că sunt aici de atâtea generaţii, deci am rădăcini puternice

la Galaţi . Această apropiere de natură mă favorizează în lucrările mele. Nu aş putea spune că în compoziţiile mele Dunărea este primordială, dar aerul dunărean al acestui oraş creează un farmec deosebit pentru viaţa artistică, în general, a Galaţiului.

Aţi avut peste 30 de expoziţii în ţară, aproximativ 20 în străinătate. Simţiţi diferenţe între spiritul românesc şi cel european?

R: Am constatat cu prima mea expoziţie personală în afară, pe care am avut-o la Ulm, în cadrul unui festival al ţărilor prin care curge Dunărea, împreună cu regretatul Ion Simion Mărculescu – fost director al muzeului, că arta românească are substanţă, are conţinut şi este superioară multor mişcări artistice chiar din Europa .Noi nu ne îndepărtăm de la principiile sacre ale exprimării artistice cum ar fi compoziţia, desenul, emoţia. „O LUCRARE DACĂ NU TREZEŞTE EMOŢIE NU EXISTĂ”.

Sunt lucrări executate excelent, dar care nu stârnesc niciun fel de emoţie şi sunt lucrări pline de expresivitate.Evoluţia lui Picasso – a început de la studiul academic şi a ajuns la două–trei linii care să sugereze un porumbel. Deci evoluţia artistică este controlată doar de interiorul nostru, de suflet şi bineînţeles că îmi doresc ca şi eu să reprezint ceva pentru plastica românească. Pentru aceasta încă lucrez, mă exprim, muncesc şi expun .

Relaţia cu Dunărea ?

R: Dunărea pentru mine e deosebită .Am închis acum o expoziţie la Călăraşi, cu 45 de lucrări de pictură, majoritatea peisaj, s-a numit „de la Dunăre la Mare”, deci am început cu peisajul mirific al Dunării şi a zonelor limitrofe: bălţi, stufăriş şi am ajuns până în zona litoralului românesc, în Deltă, unde din punct de vedere artistic a fost o atmosferă mai mult decât favorizantă.

Puteţi să pictaţi fără a avea Dunărea în faţă?

Dunărea a o am în suflet .Dunărea nu e în faţa mea, e în interior.Am avut expoziţii la Paris, la Roma, în Germania, Turcia, dar când trece un anumit timp gândul îmi e acasă, să trec cu maşina pe faleză.Dacă îmi lipseşte Dunărea mai mult timp, simt.Am Dunărea în mine, e parte constitutivă a mea. … şi mai târziu cu doamna Jana Andreescu : Despre sursele de inspiraţie: M-au inspirat Dunărea si Marea, în special; îmi place în mod egal şi obiectul, dar şi natura, peisajul Am lucrat şi portrete; în general ,încerc să realizez lucrări care să declanşeze stări în cel care priveşte, să amplifice emoţii.

Despre sentimentul dominant în faţa unei opere finalizate?

11

R: Am şi momente de bucurie şi momente de tristeţe.Te gândeşti că puteai şi mai bine,să ajungi în altă parte pentru că şi lucrarea te conduce ea la un moment dat.

Despre Dunărea de pe pânzele proprii Eu sunt născută la Brăila, deci Dunărea e aceeaşi şi mi-e dragă, e o comoară alături de tot ce ne aduce ea: luncă, soare, pescari, bărci.

Despre cea mai apropiată operă de sufletul artistei R: De obicei ai o serie de lucrări dragi, dar apoi te îndepărtezi de ele. Am lucrări de tapiserie care îmi sunt

dragi, cum ar fi „Gând Albastru ”, „Veneţiile” (colaje textile–compoziţii abstracte care sugerau atmosfera Veneţiei). Îmi sunt dragi şi o serie de lucrări de la ultima expoziţie intitulate „ Marina Jazz”. Lucrările acestea sunt în acelaşi timp şi calme, calde, dar şi dinamice, pline de tensiune – aşa le gândesc eu .Sunt nişte amestecuri de metal cu apă şi scoici; se completează, se şi distanţează ; formează un tot . Şi din nou despre Dunărea la Galaţi R: Dunărea este minunată şi toamna şi primăvara, îmi plac convoaiele care luminează Dunărea, noaptea.

Dunărea e un liant pentru că oraşele acestea nici nu ar putea exista făra ea.

Interviuri realizate de Dana Lăcustă şi Mădălina Pintilie

ÎN CÃUTAREA TEZAURULUI GÃLÃÞEAN

“LIBERTATEA” Într-una dintre discuţiile cu tatăl meu, comandant mai mult de apă dulce, aflu detaliile unei aventuri în care protagonistul este o navă,mult îndrăgită de gălăţeni.În destăinuirea lui, tata ajunsese la perioada vieţii sale dintre 1998-1999, când activa la „Dunarea Galaţi”, unde obţinuse brevetul de căpitan . Lăsând la o parte această împlinire personală, tata îşi aminteşte de evenimentul de actualitate din acele vremuri titrat în presa timpului: „

12

1999- Dispare din Galaţi vestita navă restaurant „LIBERTATEA”. În acest caz putem vorbi despre o „istorie amanetată”, sau aşa cum am mai întâlnit-o: ”istorie vândută ca fier vechi”.

Nava „LIBERTATEA”, unul dintre principalele simboluri ale oraşului, piesă din patrimoniul naţional , a fost vândută pe „nici doi bani”, în 1999, de către S.C. REGAL S.A. unei firme britanice . Iniţial nava primise doar un aviz de „export temporar”, dar din dorinţa unora de a obţine un profit mai mult decât modest „dusă a fost”… Spun asta deoarece în anul 2000 când „Libertatea” trebuia să revină în ţară s-a lăsat mult aşteptată.

Deşi figura în patrimoniul naţional, la categoria „tezaur”, aşa cum am mai spus, nava a fost vândută unui „yacht-brocker” din Marea Britanie pe ridicola sumă de 265.000$. Azi, istorie rebotezată şi restaurată după planurile originale, navighează pe apele lumii sub numele iniţial „Nahlin”. Valoarea nou estimată de către

specialişti - în jurul fabuloasei sume de 45.000.000 euro! În 1930, în Scoţia, această navă construită după planurile Co.Glasgow a fost lansată prima dată pe apă la Clydebank. Construcţia sa a avut loc din ordinul celei mai bogate femei din acea vreme din Marea Britanie, LADY ANNIE HENRIETTE, şi era o expresie a luxului, la cel mai înalt nivel.

Atât la exterior cît şi la interior nava semăna cu un „veritabil palat plutitor” şi era considerată „cel mai frumos iaht din lume”, etichetă dată chiar de numele acesteia de origine indiană: „Nahlin” înseamnă „navă amiral”. În 1934 este perioadă de apogeu a navei britanice care era folosită în calitate de iaht de către familia regală engleză. Se vorbeşte de faptul că la bordul acesteia s-a consumat idila dintre regele Edward al VIII-lea şi Walls Simpson ce a avut drept consecinţă o criză dinastică încheiată prin abdicarea regelui.

După acest controversat eveniment istoria navei a mers mai departe, iar în 1937 a fost cumpărată de Guvernul Tătărescu , rebotezată „Luceafărul” şi oferită în dar regelui Carol al II-lea . Astfel, la bordul navei care ajungea deseori la Galaţi, s-au desfăşurat negocieri importante pentru politica acelor vremuri .

Declinul Casei Regale Române dupa cel de-al Doilea Război Mondial se răsfrânge şi asupra iahtului:

„Luceafarul”. În timpul regimului comunist nava suferă mai multe sechele: este deposedată de însemnele regale şi rebotezată în două rânduri cu numele de: „Rasăritul” , ulterior „Libertatea”. În ciuda acestor factori externi , pana în anii ‘50, nava era una dintre cele mai importante componente ale flotei româneşti.

Adevărata perioadă de prăbuşire pentru „Libertatea” vine atunci când este transformată în navă hotel şi restaurant, lucrările de întreţinere se răresc şi astfel „măreţul iaht” devine doar „un biet restaurant” gălăţean la malurile Dunării. În perioada de confuzie ulterioară regimului comunist, „Libertatea” intră în proprietatea S.C. REGAL S.A. GALAŢI, este supusă unor multiple „schilodiri” şi ajunge să semene tot mai mult cu o „epavă” . În anul 1998 Comisia Naţională a Muzeelor şi Colecţiilor include vasul în patrimoniul cultural naţional la categoria - tezaur. Evident ca societatea REGAL a acţionat în instanţă împotriva acestei acţiuni, dar a pierdut.

Finalul este cel ce v-i l-am prezentat în început, nava sfârşeşte scoasă la licitaţie pe piaţa internaţională a iahturilor. După emiterea actului de „export temporar” Ministerul Culturii se disculpă pe motivul că: ”nava nu putea fi restaurată decât în Marea Britanie, acolo unde se aflau şi planurile originale”; în schimb, asigură publicul că la bordul navei se va păstra pavilionul românesc şi va reveni în ţară în august 2000, lucru ce nu s-a mai întamplat. În acest fel „Libertatea” ajunge doar o amintire pentru gălăţeni.

Odată reieşită din ţară, nava „Libertatea” redevine „Nahlin” cu pavilion britanic . În 2010 „Nahlin” reintră pe apele mărilor în forma sa iniţială impunătoare şi luxoasă, un adevărat iaht.

Când l-am auzit prima dată pe tata vorbind despre „Libertatea” nu-mi imaginam în spatele numelui decât o epavă , însă nu-mi închipuiam acest aproape un secol de destin controversat,cu final imprevizibil şi dezavantajos.

Simona Chiriac, cls a XII-a E

13

Navigând spre trecut MOTTO: “Adevărata călătorie constă nu în a căuta noi peisaje, ci în a privi cu alţi ochi.” Marcel Proust “A fost odată ca niciodată…” pentru că aşa încep toate poveştile şi pentru că tot ce ne înconjoară are o poveste ce merită să iasă la lumină, vă propunem o scurtă călătorie dincolo de frontierele temporale. Palatul Navigaţiei , ridicat în 1912, ( ce mai e suta de ani astăzi ?!) este o construcţie elegantă şi funcţională, proiectată de unul dintre cei mai importanţi arhitecţi români: Petru Antonescu. La începutul secolului XX, Galaţiul, important port dunărean ducea lipsă de un sediu pentru Navigaţia Fluvială Română: această construcţie impozantă venea să resolve urgenţele momentului.

Palatul Navigaţiei de pe strada Portului , numărul 34 este compus din parter şi două etaje. La parter se aflau sala de aşteptare, birourile şi amenajările necesare serviciului de îmbarcare şi debarcare ale staţiei de călători, iar la etaj erau birourile. Arhitectura exterioară are motive specifice artei populare româneşti. Deasupra uşilor, la intrarea pe peronul gării fluviale se află un acoperiş protector, susţinut de console de lemn de stejar, ornamentate cu motive geometrice, tipic populare.

Astăzi , ceea ce cândva a fost un loc al tinerilor grăbiţi, gata mereu de călătorii extravagante, de noi aventuri, veşnic îndrăgostiţi, veşnic îngânduraţi a devenit un spaţiu liniştit, unde pensionarii se pot întâlni.

Săptămânl sala răsuna, acum, de melodiile secolului trecut, în amintirea gălăgiei făcute de sutele de glasuri ce se adunau pentru a împărtăşi emoţia noilor călătorii.

Fiecare întrunire e un prilej de a-şi întâlni cunoscuţii, prietenii, dar şi noi persone cu care pot lega alte prietenii.

După ce traversează Europa, un pic obosită pe

14

drum, Dunărea îşi calmează apele, îşi scutură umerii de pământ şi descoperă oraşul Galaţi ca un dar al propriei existenţe milenare. Astfel, călăuziţi de pescăruşi, de la plecare pâna la sosire, turiştii aveau posibilitatea să se bucure, timp de patru ore, de o frumoasa plimbare pe Dunăre, uitând de grijile cotidiene şi de toate problemele pe care le aveau adierea usoară a vântului, acordurile muzicale, razele calde ale soarelui, dar si farmecul aparte al acelor vremuri apuse făceau din acest mod de a călători un adevarat spectacol. Din păcate, aceste bucurii, cu adevărat omeneşti, au fost date prea repede la o parte in detrimentul noilor modalitati de a calatori (de pildă,valorificând vestitul, eternul aeroport de la Galaţi, nu mai puţin cunoscutul pod peste Dunăre întins repede la alegeri !). În acelasi timp, aceste mutaţii au facut sa se micşoreze rolul Palatului Navigatiei, care are în prezent are doar importanţă administrativă pentru unele organizaţii.

Timpul nu a iertat nici această clădire care acum câţiva ani a avut nevoie de lucrări de revitalizare. În urma renovărilor,consolidărilor, noi întrebuinţări au fost atribuite spectaculoasei săli de aşteptare. Spaţiul a fost împăţit: în partea stângă s-a deschis un mic magazin , iar în cealaltă parte este sediul “Clubului pensionarilor inteligenţi”, după cum am menţionat şi în rândurile de mai sus. Cu toate acestea rămâne unul dintre monumentele importante ale Galţiului , al cărui frumuseţe şi măreţie aşteaptă să fie redescoperite.

Gabriela Cazacu şi Raluca-Andreea Lupu, clasa a XII-a A

Galaþiul în schimbare Dacă privesc spre trecut, experienţa limitată pe care o am, ca adolescentă de aproape 18 ani, mă împiedică să descriu înfăţişarea Galaţiului de acum zeci de ani. Povestirile celor din jur şi propriile supoziţi mă ajută într-o mică măsură să-mi zugrăvesc în minte, vag, imaginile oraşului de odinioară.

Odată resemnată,cu gândul că parfumul Galaţiului de altădată va rămâne un mister pentru mine, am decis să-mi îndrept atenţia în prezent şi mai ales către viitor. După o privire de ansamblu asupra punctelor reprezentative din municipiul nostru, am constatat că faleza Dunării este o atracţie pentru locuitorii Galaţiului.

Oameni de toate vârstele, de la adolescenţi impetuoşi, dornici de plimbari cu bicicleta sau cu rolele în locuri special amenajate, pâna la adulţi şi vârstnici îşi petrec timpul liber, făcând promenade pe malul fluviului. Toţi încearcă să găsească cele mai eficiente modalitaţi de recreere. Curiozitatea de a afla cât mai multe detalii despre faleză m-a determinat să nu mă opresc doar la constatările superficiale, ci am vrut să pătrund spre profunzimea problemei.

În încercarea de a găsi răspunsuri cât mai elocvente la întrebările mele, am apelat, prin intermediari, la ajutorul autorităţilor locale. Scopul meu a fost să aflu care sunt planurile Consiliului Local Galaţi în ceea ce priveşte dezvoltarea ăi modernizarea falezei Dunării.

Printre teancurile de dosare ale Serviciului de Investigaţii din cadrul Primăriei Galaţi, se numără şi proiecte care vizează demersurile pentru modernizarea digului falezei inferioare. Aceasta se întinde de la Gara Fluvială pâna la docurile din Port. În acest sens se află în derulare un studiu de prefezabilitate. De asemenea, are loc o expertiză tehnică prin care urmăreşte consolidarea versantului falezei inferioare pentru a fi evitată surparea acesteia. În scopul fixării terenului care alcătuieşte acest mal se are în vedere plantarea de arbori.

Noi, ca simpli cetăţeni, ne dorim ca toate proiectele autorităţilor să aibă finalizare, pentru ca în viitor, Galaţiul să se ridice la standardele de dezvoltare şi modernizare pe care le impune o lume în permanentă schimbare.

Alexandra Presură , XII A

Privind de pe faleza superioară a municipiului Galaţi, vezi cum Dunărea îşi anexează şi o altă realitatea,o altă responsabilitate,aceea a satelor din judeţul Tulcea.

Prima localitate care deschide dialogul este comuna I.C. Brătianu.Pentru consătenii mei,Dunărea ,implicit accesul rapid în lumea oraşului, reprezintă o oportunitate, un mod verificat de a-ţi asigura existenţa.

De-a lungul timpului Dunărea a fost unicul mijloc de supravieţuire, a asigurat hrana prin varietatea de peşte precum şi beneficiile materiale, prin vânzarea acestuia.

Cu timpul sătenii au început să aibă acces către oraş.

Aici s-au angajat şi s-au acomodat cu un nou stil de viaţă. Accesul la oraş şi-a pus amprenta asupra modului lor de a gândi, asupra perspectivelor, asupra educaţiei copiilor. Pe lângă un loc de muncă sigur, un salariu bun şi relaţii noi, locuitorii comunei I.C. Brătianu au optat pentru educaţia în liceele de prestigiu din municipu.

Indiscutabil, alături de avantajele pe care Dunărea şi lumea oraşului le oferă au existat şi momente de maximă

tensiune, când fluviul dătător de viată şi-a arătat o altă faţă, una nemiloasă. În anul 2006, Dunărea a invadat atât o parte a oraşului Galaţi cât şi comuna I.C. Brătianu.

Locuitorii au fost evacuaţi şi indrumaţi către zone sigure, care să îi ferească de pericol. Din fericire, Dunărea şi-a potolit mânia şi a început să se retragă. În urma ei au rămas drumuri distruse, case la pământ şi oameni marcaţi pe viaţă. Timpul a trecut, drumurile şi casele s-au reconstruit, iar peste sufletele sătenilor s-a aşternut uitarea. Şi-au reluat vechile activităţi-pescuitul, iar muncitorii şi copiii naveta.

Deşi e obositoare şi solicitantă, naveta pe Dunăre are o frumuseţe aparte ce nu poate fi înlocuită: trecerea cu bacul este un spectacol inedit de fiecare dată, fie că este iarna, fie un alt anotimp. Nu pierd din vedere faptul că efortul acesta îmi oferă posibilitatea de a avea acces la o altă viaţă, la educaţie, la altă formă de civilizaţie.

De pe mal, înainte de a porni bacul îmi şoptesc: ”Dunărea-punte între două lumi, lumea în care m-am născut şi lumea care, probabil, îmi asigură viitorul”.

Marina Ursu, clasa a XII-a A

15

Note discordante pe un ritm de poezie

- Faleza Dunãrii Admirată secole de-a rândul, ea a devenit un punct de reper al oraşului nostru, demn de luat în seamă, am putea spune. Cine are norocul/ghinionul de a vizita Galaţiul îşi marchează pe itinerariul său,nefiind avertizat de nimeni, Faleza Dunării. De ce atâta îmbulzeală în această parte a oraşului? Aici putem găsi o gamă largă de explicaţii, de la cele mai “fireşti” şi absolut normale, până la cele mai trăsnite.

Pe unii,trebuie să mărturisim,îi împinge o vie curiozitate. Vorbim despre acei turişti care,rătăcinduse pe aceste meleaguri,sunt în căutare de locuri măreţe,unice care să le încânte privirile. Nu este cazul nostru,dar tot auzind încolo şi-ncoace de această faleză, ei se încumetă să-şi piardă câteva ore descoperindu-i veritabila înfăţişare. Pesemne ei îşi închipuie că vor admira priveliştea splendidă de pe malurile Senei sau ale Tamisei. Cu părere de rău trebuie să constatăm că aceşti nefericiţi vor avea, de fapt, de-a face cu un peisaj sălbăticit,extras din filmele cu piraţi,dispunând de o varietate ameţitoare de boscheţi, stufărişuri, sălcii, plopi ameţiţi de vânt, salcâmi trecuţi parcă printr-un adevărat război. În acest univers vegetal, de-a dreptul sublim, turiştii noştri vor constata cu stupoare că şi aici mâna omului a intervenit cu frenezie pentru a-şi plasa cât mai bine capitalurile. Astfel, şi-a facut loc o puzderie de mici restaurante, cafenele, chioşcuri, tarabe stinghere; mişună la orice oră comercianţi nevoiţi să-şi vândă penibila marfa, vânzători ambulanţi cu oferte ispititoare-zonă extrem de profitabilă, n-am ce zice! Această mulţime pestriţă nu-i amăgeşte doar pe vizitatori ci şi pe cetăţenii de rând, cinstiţi locuitori ai oraşului.Tinerii spun în general: ”Mă duc pe faleză să beau un suc.” şi nu “Mă duc pe faleză să mă plimb. ”Iată, deja, ideea de a băga bani în buzunarele profitorilor a fost inoculată în mintea necioplită a adolescenţilor.

Dar, având în vedere că adolescenţii devin din zi în zi copii, n-ar trebui să ne mai mirăm. Victime ale unei erupţii tehnologice fără precedent, ei vin pe faleză ca să fie văzuţi că-şi petrec timpul liber altundeva în afară de acasă, dar mai ales ca să scape de incomodul clişeu: ”Stă toată ziua cu ochii-n calculator!” Să-i iertăm pe aceştia,căci sunt încă în faza de creştere, nu au mintea destul de coaptă! Mai devreme sau mai tarziu îşi vor da ei seama că viaţa nu se învârte numai în jurul net-ului sau arhi-cunoscutului facebook.

16

Ce să mai spunem, însă, de tinerii care, fiind oameni în toată firea, se fac de râs numai spre a atrage atenţia?

Observăm, de exemplu, vestimentaţiile extravagante copiate din cele mai bizare reviste de modă sau celebrele ţinute alcătuite din teneşi, fuste mini şi tricouri fluorescente de tipul verde-neon! Asta chiar îmi aduce aminte de becurile de la ambulanţă, numai sirena lipseşte, montarea ei fiind ilegală!

Probabil că aceste persoane sunt nişte genii neînţelese, iar eu un simplu şi mediocru critic, dar, cu siguranţă, persoanele vârstnice nu sunt în aceeaşi situaţie ca şi mine. Spiritul lor critic e mult mai dezvoltat,mai usturător dar, totodată, şi maijustificat. Ei nu se sfiesc să constate şi să exprime cu voce tare realitatea deplorabilă în care se afundă tineretul românesc. Se minunează de faptul că cineva poartă pălărie roşie cu fundă verde, 3 perechi de şireturi la un singur pantof, unghii în culorile curcubeului etc.

Dragii mei,gusturile nu se discută! Dar vorba celor vechi: ”Nu mai e ce-a fost odată!”

Pentru restul concetăţenilor, pot spune că nutresc o profundă stimă. Ei consideră faleza un loc de relaxare, nu un paradis, e adevărat, dar o oază de linişte în acest oraş agitat, ca o oală sub presiune. Căci, ce poate fi mai sublim,mai atrăgător decât să priveşti răsăritul soarelui într-o zi de vară, răsărit care se reflectă în apele tulburi ,încă paşnice, ale bătrânului fluviu?

Cum să nu te laşi dezmierdat de braţele sale puternice, viguroase, atotcuprinzătoare care te umplu dimineaţa de prospeţime, voioşie, vitalitate? Când vezi siluetele bărcilor de pe mal ţi se aşterne în suflet simţământul libertăţii care îţi dă puterea să te laşi dus de valuri ,spre ţărmurile exotice. Cum să rămâi indiferent la râvna pescarilor care-i culeg podoabele ascunse,la chemarea apusului într-o după-amiază de toamnă târzie?

Trunchiul zvelt al macaralelor de la şantier-statui de fier aproape veridice-ne îmbie la visare,ne trezesc melancolia, nostalgia, dar mai ales ne oferă liniştea interioară.

Dincolo de apele Dunării se întind câteva înălţimi,străjuite de pâlcuri de plopi şi sălcii plângăreţe, menite să ne amintească faptul că nu suntem singurii care beneficiază de bunăvoinţa Dunării.

Elena Andreea Carp, clasa a XII-a A

Către izvoarele culturii populare Interviu cu doamna Anişoara Ştefănucă Cultura reprezintă un ansamblu de concepţii,obiceiuri şi credinţe ce se statornicesc în timp. Iar atunci când tradiţia este respectată, parcă avem impresia că trecutul s-a reunit cu prezentul şi a dat naştere unei noi coordonate temporale, marcate de emoţie şi frumuseţe.

De aceste adevăruri încearcă sa ne convingă doamna Anişoara Ştefănucă, de la Centrul Cultural <Dunărea de Jos> pe care am provocat-o la un interesant dialog despre fluviul gălăţean,despre imaginea acestuia în arta locală, despre manifestările organizate, în timp, de oamenii Centrului pe Faleză

R: De curând, am încheiat un proiect intitulat „Costumul popular - unitate şi varietate ” la Dunărea de Jos, ceea ce a presupus realizarea unor cercetări în zona Galaţiului şi în raioanele Ismail şi Reni din Ucraina şi în zona de S a Republicii Moldova, în raionul Cahul.Aceste cercetări ne-au ajutat foarte mult să observăm trăsături comune ale portului popular din zonele respective, evidenţiind unitatea acestui port. Ne aflăm în sudul Moldovei, cunoscut pentru tradiţia costumului popular format din catrinţă sau fotă, iar piesa de bază a portului popular specific zonei noastre ar fi catrinţa sau pestelca. Iată că prin aceste caracteristici ale portului popular zona Galaţiului se delimitează de alte zone.

Un alt proiect desfăşurat la Centrul Cultural al Dunării de Jos, tot în decursul acestui an, se intitulează „La Dunăre, de Sânziene ” – Acest proiect a vizat cercetarea în zona Galaţiului, Ucrainei şi a Republicii Moldova şi s-a concretizat, ulterior, într-un spectacol de prezentare a obiceiurilor tradiţionale de vară in cadrul

Muzeului Satului de la Gârboavele. Practic aici am avut posibilitatea să aducem în atenţia publicului galăţean şi nu numai, aceste obiceiuri tradiţionale specifice zonei noastre, aşa cum se manifestau altădată. Noi am avut bucuria să constatăm că şi dincolo de graniţa, în Ucraina şi Republica Moldova se păstrează vii aceste credinţe legate de Caloian şi Paparude. Spun că a fost o bucurie pentru că nu e puţin lucru ca, în sec XXI, să constaţi faptul că mai există aceste credinţe, să crezi că modelând o păpuşă din pământ/lut, purtând-o prin sat, bocind-o ca pe un mort şi apoi îngropând-o, deshumând-o şi dând-o pe apă, ploaia va veni şi va cădea peste grâne, fertilizând pământul. Iată un alt obicei care are ca punct comun elementul apei, de data aceasta, poate chiar Dunărea. Până acum 2-3 ani realizam acest proiect pe faleza inferioară a Dunării, dar acum, având Muzeul Satului de la Gârboavele, cred că ni se oferă un cadru mult mai adecvat, vizitatorii înţeleg mai bine contextul şi modul de desfăşurare a obiceiurilor tradiţionale.Am putea, de asemenea, să ne gândim chiar la Muzeul Satului de la Gârboavele, proiect implementat de Consiliul Judeţean Galaţi în parteneriat cu Centrul Cultural Dunărea de Jos şi Muzeul ţinutului Cahul. Acolo s-au reunit practic gospodării tradiţionale atât din zona Galaţiului cât şi din Cahul şi vom regăsi atât casa cât şi anexele. Se pare că graniţele administrative de azi nu au reprezentat graniţe şi pentru cultura tradiţională, anumite elemente le găsim în ambele zone, însă cu întrepătrunderi de-a lungul timpului. La Muzeul Satului putem vedea casele cu ascunzătoare, care vorbesc despre o istorie locală , o amprentă pusă de anumite evenimente. Avem ,de asemenea, câteva anexe ,printre care aş aminti Samalucul, Saiaua, Chimniţa. În cadrul lor regăsim şi obiecte tradiţionale care aduc în atenţia vizitatorilor legătura cu apa, cu mediul în care au fost construite aceste locuinţe. Reflectă modul în care omul s-a adaptat şi a reuşit să îşi apropie natura, să exploateze tot ceea ce era în jur. Casele sunt construite din pământ, apă şi paie, toate adăugate pe o structură de nuiele împletite ,iar acoperişul din stuf. Aş vrea să aduc în atenţia dumneavoastră că de foarte multă vreme nu s-a ştiut că în zona noastră s-au încondeiat oua pentru Paşti, împodobite cu ornamente din ceara.

Am reuşit să reconstituim câteva modele din zonă.

Noi încercăm la Centrul Cultural să evidenţiem această

17

unitate a zonei cu Dunărea.Încercăm ,în a XXI-a ediţie a festivalului de datini şi obiceiuri de Crăciun şi Anul Nou „Tudor Pamfile” ,să reunim la Galaţi grupuri folclorice care să aducă tradiţia poporului din diverse locuri din judeţ , de dincolo de Prut – din Republica Moldova , de la Cahul ,din Ismail şi Reni.Dorim să-i aducem la Galaţi alături de grupuri folclorice din Brăila, Vrancea şi din Transilvania şi să oferim publicului o ediţie aparte, în data de 21-23 decembrie .

Cu acest prilej aş dori să fac o lansare a unui alt proiect : încercăm iniţierea ,la Centrul Cultural Dunărea de Jos, unui cerc de etnografie şi folclor intitulat „Tudor Pamfile”.Aşteptăm participarea şi colaborarea cu tinerii pentru ca împreună să ne întâlnim lunar şi să descoperim

tradiţii specifice zonei,să realizăm şi să publicăm articole într-o broşură pe care să ne străduim să o edităm. Acest proiect va începe în luna ianuarie . Poate fi şi o modalitate de afirmare, pentru că această publicaţie va fi făcută cu tineri şi pentru cei tineri.

Mădălina Pintilie, Dana Lăcustă, cls a XII-a A

Respect faþã de trecut Interviu cu Nicolaie Sburlan, profesor la Centrul Cultural “Dunărea de Jos” 1. În primul rând, vă mulţumim pentru disponibilitatea dumneavoastră. Prin acest articol dorim să realizăm o descriere a Galaţiului aşa cum îl percepeţi dumneavoastră prin lentila aparatului de fotografiat. De cât timp vă aflaţi în aceasă branşă a fotografiei?

Mă ocup de fotografie de, aproape, 30 de ani, din 1962. În Galaţi am ajuns ceva mai târziu, prin ’96. Tot atunci, adolescent fiind, am fost fascinat de aces fluviu extraordinar, pe care îl ştiam dim muzica lui Ivanovici şi a lui Strauss. Foarte multă lume se întreabă de ce se numeşte “Dunărea Albastră”. Cine n-a făcut o fotografie cu Dunărea, nu va şti niciodată acest lucru. În imagini, Dunărea este întotdeuna albastră, deoarece oglindeşte cerul.

2. Cum s-a schimbat Galaţiul de-a lungul carierei dumneavoastră şi cum se vede el?

Galaţiul s-a schimbat foarte mult şi, zic eu, în rău,

18

iar acest lucru ni se datorează nouă, gălăţenilor. Noi nam ştiut, şi încă nu ştim, să apreciem frumuseţea acestui oraş. Puţini ştiu că din centrul actual al oraşului până la Gradina Publică, totul de pe stânga şi de pe dreapta, face parte din Patrimoniul Naţional Cultural. În fiecare zi dispare o clădire istorică si apar altele noi cu termopane, cu sârmă, vopsite în roz! Cred că nici voua nu vă place ceea ce vedeţi. La iniţiativa unui grup de “frumoşi gălăţeni” a apărut pe internet o istorie a Galaţiului în imagini, de când a apărut fotogtafia, pe la 1800 şi ceva, şi până astăzi. Acolo puteţi vedea cât de frumos era oraşul şi cât de mult l-am stricat noi, oamenii.

Nu ştim să păstrăm spaţiile verzi, nu ştim să apreciem încărcătura istorică, clădirile şi monumentele. Mă deranjează cei care nu lasă în pace lucrările de pe faleză care sunt pline de scrijelituri, mâzgălituri şi graffiti. Nu sunt împotriva celor care fac graffiti, ba chiar mai mult, îi apreciez pentru că unele exerciţii sunt de o mare

frumuseţe, însă nu îşi au locul pe monumentele de pe faleză. Nu o să vedem niciodată desene pe Masa Tăcerii sau pe Poarta Sărutului, din respect pentru Brâncuşi.

Ar trebui să avem acelaşi respect pentru Gheorghe Apostu şi întreaga pleadă de artişti importanţi care au înnobilat această faleză.

Consider că este greşeala noastră, a vârstnicilor, că nu i-am informat pe tineri ce reprezintă aceste lucrări, că nu le-am arătat povestea din spatele lor. Unele dintre aceste monumente sunt de o frumuseţe rară. Ele au fost realizate cu un efort, o contribuţie a societăţii gălăţene pentru a înfrumuseţa faleza Dunării.

3. Ce interes mai poate reprezenta Dunarea şi oraşul nostru pentru fotografi?

Fluviul încă mai este un centru de interes pentru cei din breasla mea. Întotdeauna, în timpul cursurilor, am avut şedinţe fotografice pe malul Dunării. Noi, fotografii gălăţeni, am avut mereu un avantaj şi un dezavantaj,

când vine vorba de Dunăre. Pentru a fotografia un apus de soare, trebuie să traversam Dunărea la vecinii noştri tulceni. Însă rasaritul, pentru care nu trebuie să ne deplasăm este la fel de spectaculos.

Fiecare fotograf vede Dunărea în felul său, aşa cum o simte. El poate merge pe faleză sa o imortalizeze atunci când ninge, când plouă, când bate vântul, când apele cresc şi invadează faleza sau cand e soare. Dacă eşti un “fotograf- vânător”, cum îmi place mie să zic, nu ţii niciodată cont de aceste condiţii.

Interesul pentru oraşul Galaţi şi Dunăre ar fi mai mare dacă fiecare dintre noi ne-am aduce contribuţia la înfrumuseţarea lor. Eu aş vrea ca lumea să se mobilizeze pentru ca cei care sunt doar în trecere prin oraşul nostru sa îşi dorească să revină.

Manuela Maţoianu, Georgiana Alina NADĂ, clasa XII E

Cum aþi dori sã arate Faleza Dunãrii, dacã cineva s-ar ocupa de amenajarea acesteia?

1. Dacă într-adevăr s-ar ocupa cineva de amenajarea acesteia, mi-aş dori să existe mai multe standuri cu răcoritoare şi pubele pentru gunoi.

Drăghici Florentina, 17 ani 2. Faleza Dunării este un loc special pentru toţi adolescenţii. Pentru mine, este un loc unde mă pot relaxa,plimba cu prietenii. Aş dori să fie îmbunătăţită prin amenajarea cu fântâni arteziene şi părculeţe de distracţii.

Beberechi Gabriela,18 ani 3. Mi-aş dori să aibă mai multe bănci, piste separate pentru biciclişti dar şi pentru cei cu role.

Mitu Andreea, 18 ani 4. Nu am pretenţii în ceea ce priveşte amenajarea, decorul falezei. Pentru mine, important e să fie un loc respectat şi îngrijit.

Carp Andreea, 18 ani 5. Mi-aş dori să fie, în primul rând, apa curată, să nu mai văd peturi şi ambalaje în toate părţile. Aş vrea să văd mai multe flori şi câteva staţii cu muzică ambientală.

Priviţi parcul din Tecuci şi veţi vedea acolo implicarea totală a omaneilor care sunt responsabili de acesta.

Huruianu Cristina, 18 ani 6. Pentru ca faleza să fie un loc şi mai plăcut, ar trebui să se planteze mai multe flori, să existe o grădină a Dunării. De asemenea, ar fi potrivită şi o fântână arteziană situată pe la jumătatea falezei. Mi-ar face şi mai multă plăcere, dacă s-ar organiza şi un patinuar.

Nechifor Angela,17ani

7. Ar fi foarte frumos dacă s-ar reconstrui benzile separate pentru biciclete, role şi pentru persoanele care ies la plimbare.

Popa Ionela,18ani 8. Dacă cineva s-ar ocupa de amenajarea falezei, miaş dori să văd mai multe luminiţe, aranjamente florale şi mai mulţi arbuşti.

Violeta Nistor, 19ani 9. Din punctul meu de vedere, Faleza Dunării nu necesită mari schimbări, însă un lucru admirabil ar fi marcarea spaţiului de role şi biciclete astfel încât să nu se mai creeze mici conflicte între cei care se plimbă fără role sau biciclete şi cei care folosesc astfel de mijloace. Când spun marcare,mă gândesc la un fel de gărduleţ sau o serie de jaloane,nu doar o simplă trasare cu linii pe asfalt, pentru că deseori nu este respectată. Cred că această

19

schimbare, ar fi bine venită pentru iubitorii acestor sporturi, dar şi pentru ceilalţi.

Moraru Liza,18ani 10. Cred că ar fi mai bine dacă s-ar amenaja mici parcuri pentru copii, dar şi anumite spaţii cu bănci pentru a se susţine diferite activităţi precum: interpretarea unor melodii, pictură, recitare de poezii, scurte secvenţe teatrale.

Guceanu Georgiana, 21ani 11. Galaţiul este definit ca fiind «Oraşul teilor infloriţi, oraşul fluviului sfânt care se varsă cu mii de valuri blonde în albastra mediterană a nopţii de vară.» «În sine Galaţiul este un oraş mic, abia oraş, tocmai fiindcă are alături drumul spre imensitate al unui fluviu. Dar şi sertarul unui birou e prea mare când cauti în el ce nu gaseşti: o fotografie, o scrisoare.»(IONEL TEODOREANULORELEI ) În opinia mea faleza Dunării nu ar trebui transformată într-o afacere aşa cum au făcut-o deja unii proprietari care deţin localuri şi cafenele aici. Faleza ar trebui să rămână locul unde persoanele de toate vârstele se pot plimba , se pot relaxa iar tinerii îndragostiţi îşi pot declara iubirea, eventual în nopţile când luna plină îşi scaldă imaginea în valurile Dunării. Parcurile şi spaţiile verzi ar trebui reamenajate, curăţenia ar trebui păstrată, dar pentru asta avem nevoie de oameni educaţi şi care doresc sş schimbe ceva…în bine.

Nini Florina, 18ani

20

12. M-ar face mult mai bucuroasă să văd mai multe flori pe Faleza Dunării. Dacă s-ar susţine un program ecologist din care oamenii ar învâţa să nu mai arunce gunoie, să îngrijească Faleza, atunci ar fi ca un rai acolo pentru mine.

Roşu Alexia, 11 ani 13. Ar trebui să facă Faleza mult mai mare, mai largă, pentru că de fiecare dată când mă duc acolo, e foarte aglomerat.

Andra Gutter, 9 ani 14. Mă încântă ideea de o „faleză nouă” pentru că mereu mă duc cu soţul meu acolo,dar nu e aşa cum aş vrea eu să fie. O schimbare observabilă ar trebui să se facă spaţiului verde,pe care ar trebui să-l reamenajeze şi să-l consolideze. Faleza superioară ar trebui „asaltată” de mai mulţi tei puşi de o parte şi de alta a trotuarului. O altă problemă care mă deranjează este cea a băncilor, sunt prea puţine şi majoritatea stricate.

Tajgob Nicoleta, 58 ani 15. Cum să arate Faleza Dunării? E bine că o avem, aşa cum este ea în prezent! Desigur că poate fi mai îngrijită, adusă la standardele europene. Noi, gălăţenii, trebuie să ne considerăm norocoşi de frumuseţile naturale ale oraşului nostru. Dacă ştim să apreciem ceea ce avem, dacă ne aplecăm cu mai mult interes asupra problemelor comunităţii locale, vom înţelege(poale?!) cât de greu este să menţii ceea ce avem, cât d emultă responsabilitate trebuie să avem pentru a întreţine frumuseţile locului: monumente, muzee, faleză. În calitatea mea de gălăţean m-am mândrit cu faleza noastră. Când mi-am invitat prietenii din ţară şi din străinătate, i-am plimbat pe faleza inferioară şi au rămas plăcut impresionaţi.

Bobu Daniela, 38 ani 16. Mi-ar face plăcere dacă s-ar organiza mai multe concerte cu formaţii şi artişti de calitate la care să poată participa toate categoriile de vârstă. Dimineaţa, teatru muzical pentru copii, după-masa pentru adulţi şi persoane mai în vârstă, iar spre seară pentru tineri. Ca să mulţumim pe toată lumea, ar fi indicat ca genurile de muzică să fie repartizate pe zile, de preferat spre sfârşitul săptămânii.

Draghici Ionuţ Lucian, 22 ani

Anchetă realizată de Eliza Pisaroc şi Dana Coman

Femeia pe valuri Femeie culcată, pe lângă care odinioară păşeaţi cu priviri iscoditoare şi pline de admiraţie, care mai apoi v-a făcut să simţiţi invidie faţă de ea în zilele toride de vară şi pe care mai curând o folosiţi ca reper spaţial.

Deja aţi început să-i intuiţi numele, aşa că vă mai dau doar câteva detalii: compoziţie statuară, intitulată „Pe valuri” şi realizată din bronz în anul 1966, de sculptorul Constantin Baraschi. Fântâna arteziană întruchipează o femeie culcată înconjurată de şase peşti orientaţi cu faţa către ea. Numită generic de cetăţeni „Nespălata”, dar semnată cu numele original „Femeia pe valuri”, acest minunat monument gălăţean evidenţiază

graţia, fluiditatea şi ordinea formelor, aceastea fiind imprimate în caracterul şi încultura oamenilor.

Deşi pare nesemnificativă, prezenţa peştilor în această operă pune în valoare o ramură de mare tradişie în oraş, anume industria navală, Galaţiul, oraş-port la Dunăre, fiind un important nod comercial pentru ţara noastră.

Toate acestea demonstrează că mediul în care trăim ne modeleaza încet, dar sigur comportamentul, exact cum valurile Dunării, prin eleganţa şi forţa lor specifică, diminueaza duritatea ţărmurilor.

Andreea Corciovei, cls. a XI-a E

„Oraşul” de la capătul oraşului Dintotdeauna oamenii s-au întrebat cum va arăta lumea peste zeci sau chiar sute de ani. Şi-au răspuns singuri cu puterea imaginaţiei şi au înţeles că incursiunile în viitor poartă pecetea fabulosului. Mai interesant ar fi explorarea trecutului, deoarece el lămureşte progresul omenirii până la un moment dat. Spre viitor oamenii au privit cu speranţă sau îngrijorare, spre trecut au privit cu admiraţie.

Curiozitatea m-a împins să cercetez istoria zonei unde locuiesc acum, cartierul periferic al oraşului Galaţi de la ieşirea spre Bârlad. Numită şi Bariera Traian, punct de intrare în oraş unde se încasau altădată taxele pentru mărfurile aduse spre vânzare, această zonă era destinată târgurilor de vite şi diferitelor schimburi comerciale ale negustorilor veniţi din Moldova sau de peste Dunăre.

Partea de nord a ora?ului a devenit, mai apoi, locul unde erau staţionate trupele armatelor române şi unde se desfăşurau diferite antrenamente militare. După 1944, migrarea masivă a românilor spre zona urbană, a transformat terenul de la marginea oraşului într-un loc

prielnic pentru construcţia de locuinţe individuale.

Arhitectura acestora, mai apropiată de sat decât de spiritul citadin, adâncea diferenţa dintre “centru” şi periferie sau ”mahala”, aşa cum o numeau oamenii.

După 1989, aglomeraţia sufocantă a oraşului i-a făcut pe mulţi dintre locuitori să-şi dorească tihna unei case liniştite, imitând modelul Occidentului, unde lumea evadează din infernul metropolelor. Casele mici, mohorâte – zidite din nevoia de edificare a tuturor anexelor, au fost inlocuite de vile, hoteluri si restaurante care dau splendoare intrării în oraş.

Filosoful german Johann Gottfried Herder spunea că “istoria este geografia in mişcare”, ceea ce am constatat şi eu urmărind o monografie a oraşului Galaţi de la origini până în prezent. Zona periferică a suferit în ultimele decenii o transformare impresionanta şi astfel, locul unde odinioară existau garnizoane şi târguri de animale, a devenit acum un mic “oraş”, care se află în continuă dezvoltare.

Casiana Spînu, clasa a X-a A

21

Dunãrea din Budapesta Budapesta, supranumita “Mireasa Dunarii”, este misterioasa pe timpul noptii si isi dezvaluie cateva dintre frumuseti prin luminile discrete.Dunarea strabate orasul si il despica in doua zone.Pe malul drept al fluviului , Buda isi inalta colinele incarcate de farmecul unei istorii milenare , iar pe malul stang, Pesta se desfasoara cu bulevardele largi, marginite de cladiri impunatoare si frematand de viata agitata a metropolei.Pe sub podurile trepidand de goana automobilelor sau a tramvaielor, vapoarele de croaziera aluneca usor pe valurile Dunarii albastre.

Nu ma asteptam ca in Budapesta sa gasesc atat de multe poduri si canale de legatura.Podurile realizeaza un peisaj spectaculos, atractiv pentru turişti. Podul cu lanturi mi s-a părut cel mai frumos si mai aglomerat deoarece ofera panorama intregului oras.

Pe sub poduri trec necontenit ambarcatiuni de toate felurile, de la vapoare de agrement pana la salupe si chiar barci cu panze.O plimbare cu vaporasul pe Dunare dezvaluie minunate si nebanuite privelisti citadine.Toate obiectivele care se vad de la nivelul apei sunt luminate, iar imaginea pe timp de noapte este feerica.In trecerea lor prin Budapesta, apele Dunarii scalda coastele inverzite ale insulelor Csepel, Margareta si Obuda, locuri traditionale de recreere a locuitorilor.

Am petrecut trei seri in orasul taiat de Dunare, dar mirajul a fost mult prea puternic, asa ca nu-mi ramane decat sa sper ca voi reveni in Budapesta, cea considerata una dintre cele mai sclipitoare perle din siragul de orase asezate de-a lungul Dunarii.

Marta Gurău

În timp,oraşul a devenit puternic centru industrial.

Navele construite la şantierul naval au fost purtate pe mările şi oceanele lumii, iar “nava amiral” a siderurgiei româneşti, Combinatul siderurgic, duce mai departe În <Descriptio Moldaviae>, Dimitrie Cantemir faima.

Din punct de vedere istoric, Palatul Navigaţiei caracaterizează ţinutul Covurluiului scriind că: “… merită (operă a inginerului Anghel Saligny), Teatrul de stat să fie amintit târgul Galaţi, de bună seamă renumit nu (Dramatic), Consiliul popular Judeţean (realizat de atât prin frumuseţea construcţiilor lui sau prin preamărire, arhitectul Ion Mincu), monumentele cu vechime şi ci pentru că este cel mai vestit port comercial de pe valoare inestimabila precum Biserica fortificata toată Dunărea.” <Precista>, Biserica Catolica, biserica Armenească, La răscrucea unor vechi si importante drumuri construite în secolul al XVII-lea de către Vasile Lupu, comerciale, la confluenţa dintre Dunăre, Siret şi Prut în întregesc harta gălăţeană. singurul loc în care Câmpia Covurluiului înaintează până Oraşului îi revine o imensă moştenire din partea la malul Dunării, se aşterne oraşul Galaţi. cărturarului Vasile Alexandrescu Urechia, biblioteca De aici a plecat domnul Unirii si tot aici s-a ridicat purtându-i numele si adăpostind in patrimoniu cărti rare, primul monument de cinstire a marelui Eminescu. manuscrise si documente.

Dunărea şi-a scris istoria la Galaţi…

22

Înfiinţat în anul 1939, într-un frumos edificiu pe locul fostei case a starostelui Alexandru Ioan Cuza, Muzeul judeţean de istorie păstrează şi azi obiecte din perioadele geto-dacă si romană şi colecţii alcătuite de învăţatorii Paul si Ecaterina Paşa si de Vasile Alexandrescu Urechia.

Muzeul de stiinţele naturii încântă cu exponate din flora si fauna locală, iar muzeul de artă contemporană cuprinde numeroase lucrări concretizate în pictură, sculptură, grafică şi artă decorativă.

Un monument istoric de o importanţă semnificativă în oraşul Galaţi este reprezentat de Grădina Publică, aceasta fiind totodată un loc de promenadă primitor, animat de copiii şi de pensionarii din cartierul vechi al oraşului , dar mai ales de studenţii care îşi au complexul de cămine în apropiere.

Pe timpul verii, Grădina este un loc de relaxare si destindere, oferind trecătorilor şansa de a se elibera de stresul zilnic, măcar pentru câteva minute, iar odată cu venirea toamnei, plimbările pe covorul ruginiu de frunze sunt magnifice, trezind imaginaţia si fiind o sursă de inspiraţie pentru tinerii artişti.

Faleza Dunării este o zona reprezentativa a oraşului, fiind, de asemenea, un loc ideal de promenadă, relaxare si agrement.

Pe lângă vasele-restaurant existente la mal, pe faleză mai sunt amplasate numeroase sculpturi în metal, realizate în urmă cu treizeci de ani, de artişti români, în cadrul unor tabere naţionale de creaţie.

Majoritatea au fost sculptate în jurul anului 1976, printre acestea enumerându-se: “Septenarius”, “Confluenţe”, “Pasărea apelor”, “Ziua si noaptea”, “Tentativa”, “Orizonturi”, “Solid-fluid” şi “Capriciile ielelor.”

Deşi sunt mulţi cărora le displac lucrările de pe faleza Dunării, pe motiv că le consideră emanaţii ale vechiului regim, sculpturile trebuie apreciate deoarece reprezintă străduinţa celor care au trăit pe acele timpuri de a exprima arta adevărată.

Galaţi-ul a fost, încă de la începuturi, un oraş multicultural, comunităţile elene, turce, evreieşti, armeneşti convieţuind în armonie cu românii.

Dacă vrei să cunoşti cu adevărat oraşul, plimbăte pe străzile înmiresmate de tei primăvara târziu, ascultă “Valurile Dunării” cântate de bătrânul ceas al Prefecturii la fiecare oră, sau priveşte Dunărea de pe mal cum îşi leagănă povestea.

Nopţile de vară sunt feerice si parfumate, iar când ceasurile sunt târzii, deseori liniştea este spartă de sirena vreunui vapor ce trece pe Dunăre.

Ion Trandafir aduce, prin cântecul său dunărean, o voce lirică proprie despre însemnătatea acestui fluviu:

Apă de gând Ion Trandafir Dunăre de gând curat prăvălit sub mal cântat; apa mea de vis adânc până-n sângele de prunc, cel dintâi tăiat în două sub puntea de lună nouă; unde prundu-i mai prelins cea mai vie stea a nins un nisip de foc ascuns din luceafărul ce-a curs dându-mi cu mâinile goale respirările astrale: unde albe, unde negre răsucindu-se sub pietre, unde lungi, unde scurtate ochi prin ochi lumini umblate şi în moarte şi în viaţă să le văd deodată-n faţă cu trei cercuri dintr-un cerc când mă trag înspre înec şi m-aruncă-n lumea ta dragostea de undă rea ce nu primeşte pământ nici pildă de la cuvânt pleoapă-a cerului curgând, Dunăre apă de gând.

Miruna Partal, clasa a X-a A

23

Galaþiul, oraº de la Dunãre - între ieri şi azi Galaţiul-poartă spre Orient, cotropit şi ars, salvat de Dunăre, dar şi distrus de aceasta.

Tărâmuri unice, oameni prietenoşi, nave impunătoare: aşa arăta Galaţiul de altă dată, care, după cum spune prinţul Dimitrie Cantemir, rămâne “târgul de negoţ cel mai vestit de pe toată Dunărea”. Acel punct comercial a avut,cu adevărat, confirmat de viaţă statut de porto franco. Nodul ce lega Marea Britanie de Poarta Otomană a fost totuşi ars de cei ce trebuiau să-i fie eliberatori, ruşii, dupa relatările lui William Hunter.

Deşi înfloritor,în mod vizibil, ascensiunea sa era întreruptă periodic de crizele politice.Oraşul a dat României oameni de seamă,precum Al.I.Cuza , Costache Negri şi sora vitregă a acestuia, Cocuţa Conachi. În nenumărate rânduri, Galaţiul, de după Războiul de Independenţă, a fost pus la încercare de propriii conducători, inclusiv de regele Carol I, care doreau desfiinţarea statutului de porto-franco. Starea de război şi nerealizarea antrepozitelor preconizate au amânat decizia. Mihail Kogălniceanu şi V.A. Urechea numeau Galaţiul şi Brăila “ochii şi plămânii ţării”. Apărătorii săi s-au găsit în rândul elitei moldoveneşti, adică în Mihail Kogălniceanu, urmat pe această cale de către fiul său.

Galaţiul, deşi punte de legătură între Europa şi Asia, era necivilizat, societatea fiind organizată într-un mod medieval.După cum spun jurnalele de călătorie ale vremii, oraşul era foarte puţin populat ”neavând mai mult de 300 de locuitori constând în greci, români, armeni şi evrei, mai sunt şi turci care obişnuiesc să se oprească uneori”.Hrana, ca un contrast cu bogăţia mărfurilor, era predominant formată din peşte din râu din care mâncau în fiecare zi- “ce-i lipseşte în savoare e compensat însă în mărime”. În comparaţie cu cel de astăzi, Galaţiul era un mediu

24

de trai sărăcăcios şi murdar, latura sa comercială nemaifiind schimbul de mărfuri, ci dezvoltarea în industria navală şi comercializarea produselor acesteia. Şantierele navale din Galaţi, astăzi instituţii cu tradiţie, care au dus la deschiderea unei facultaţi cu acelaşi profil, de de mare prestigiu, a avut un inceput descurajant.

La înfiinţarea lor, unii dintre călători spuneau “construcţia corăbiilor e foarte rea, de calitate proastă şi sunt puse în circulaţie înainte de a se usca”. Împotriva a ceea ce parea un viitor întunecat, gălăţenii s-au perfecţionat în construcţia de nave şi astfel, în scurt timp, şantierul a devenit principalul furnizor de vase in toată Europa. Cu timpul, cumpărătorii au devenit din ce in ce mai importanţi, lansările la apă fiind adevărate evenimente cu fast la care participa insuşi regale.

De-a lungul existenţei sale, Galaţiul a fost un teritoriu controversat, disputat şi adesea asuprit fara de vină. A reuşit, spre mândria sa, supravieţuirea. Cu o istorie incertă, oraşul a reuşit să îşi creeze un renume pe care îl păstrează, cu mândrie, şi astăzi.

Raluca Amelia Enache şi Daniela Florea

Zece motive de a trãi la þarã În luna iunie a anului 1954, un număr de 126 de elevi au încheiat cursurile anului I al Şcolii Pedagogice de Băieţi din Galaţi, pentru ca în anul următor să rămână doar 36 de elevi în anul II la Şcoala Pedagogică Mixtă Galaţi, nou reorganizată . În funcţie de media generală a anului I, puteam solicita să urmez cursurile oricărui liceu sau ale unei şcoli profesionale. Am rămas credincios părerii mamei, care susţinea că „învăţător e cea mai nobilă funcţie sub soare”.

După absolvire am fost solicitat să rămân în Galaţi ,ca îndrumător la „Secţia Şcoli şi Pionieri”. Mi-am urmat chemarea de învăţător la ţară. Am cunoscut viaţa satului în permanenta lui dezvoltare: de la uliţele pline de colb şi noroi, fără lumină electrică, până la ziua de azi cu cablu TV, telefon, apă curentă, gaze şi, mai nou, canalizare.

Dar farmecul vieţii la ţară este altul. Întâi şi întâi trebuie să vrei, să iubeşti, să fii atras spre viaţa de la ţară, după care le trăieşti intens pe toate. Şi tot într-un prim- plan este necesar sa-ţi creezi un locuşor deosebit al tău şi al familiei tale. În faţa casei să semeni gazon, să plantezi trandafiri şi flori (de la ghiocei la crizanteme), să arunci, neuniform, câteva pietre, câteva cioate cu forme interpretabile, o veche căruţă, o mică fântână arteziană, ce-şi trage apa de sub un munte miniatural, o boltă de viţă-de-vie şi câte... şi câte altele Seara, pe o bancă, în acest decor, sub mirosul ghioceilor, al trandafirilor sau al boabelor de struguri,

Etnografie în faţa casei

Motto: Sfânta muncă de la ţară, izvor sacru de rodire, Tu legi omul cu pământul, într-o dulce înfrăţire.

Vasile Alecsandri – Plugurile

cu doi vecini sfătoşi alături, uiţi de oboseala zilei şi stai la taifas până ce răcoarea nopţilor cu stele ţi se strecoară sub cămaşă. Gălăgia nupţială a broaştelor din lac, ţârâitul greierilor, cântecul păsărilor îţi liniştesc sufletul,iar somnul binefăcător te face să uiţi de greutatea zilei de mâine.

Oaspeţi din oraş

La ţară, eşti bun prieten cu toţi sătenii de pe uliţa ta, cunoşti şi stai la sfat cu oricare dintre oamenii locului, le afli necazurile şi bucuriile, te simţi util acestora, te simţi împlinit că poţi participa afectiv şi efectiv la problemele lor. În discuţiile cu semenii afli ce au făcut, ce fac, ce au moştenit, ce pot transmite viitorului. Cunoşti obiceiurile şi tradiţiile, le aduni în mici muzee etnografice şi istorice, îi ajuţi să le poată lăsa moştenire.

La ţară, te afli permanent în mijlocul naturii generoase. Apa iţi vine, curată şi rece, din straturile încă nepoluate ale pământului, fructele şi legumele le găseşti în fiecare dimineaţă, brobodite de rouă, în grădina din spatele casei. Seara intri la păsări şi aduni ouăle calde încă. Mielul pentru Sărbătorile Paştelui îl cumperi, cel mai adesea, de la vecinul cu care cinsteai în grădina casei, însă porcul pentru sarbătorile de iarnă îl creşti cu dragoste şi grijă, fără substanţe stimulatoare. În timpul sărbătorilor asişti sau participi la desfăşurarea obiceiurilor de iarnă. Aduni vechi colinde, datini şi obiceiuri şi împreună cu bătrânii satului le prezinţi sătenilor, le înregistrezi pentru vremuri viitoare.

Vorbind despre sărbători, mai este ceva de amintit: la ţară eşti mult mai aproape de Dumnezeu.

Botezul, nunta, înmormântarea adună oamenii la Biserică.

Toate acestea îi fac pe săteni mai uniţi, mai buni, mai aplecaţi spre întrajutorare.

Nu poţi încheia gândurile despre viaţa la ţară fără să vorbeşti de bucuriile iernii: pomi încărcaţi cu promoroacă, gălăgie pe derdeluş, cântece de copii,

25

căldura sobei. În casă vin prieteni din oraş să le miroase a plită încinsă, să rostogolească bulgărele de mămăliguţă în untura fierbinte a tochiturii, să asculte vuietul vântului şi trosnetul lemnelor în soba de teracotă.

La ţară şi banul are o altă valoare. La oraş totul se cumpără, totul se plăteşte. La ţară, multe, foarte multe,

se obţin prin munca pământului. Puţinul efort fizic te răsplăteşte cu produse proaspete şi cu sănătate. Efortul tău de azi va duce neîndoielnic, la ridicarea satului, la dezvoltarea lui şi a ţării. Învăţător Amelian Chirilă, Tuluceşti

Bătrâni colindători

Muzeul satului

De ce mi-am ales viaţa de la ţară Născut în această zonă a ţării, la limita dintre Dealurile Covurluiului şi Lunca Şiretului, în sudul Moldovei mă simt extrem de bine legat de aceste plaiuri pentru mai multe motive. Părinţii, bunicii şi străbunicii mei au locuit în această zona. Ei aveau aceleaşi ocupaţii cu ale ţăranilor răzeşi cu rădăcini adânci în istorie până la voievodul Ştefan cel Mare şi poate mai vechi.

Majoritatea se ocupau cu prelucrarea pământului , cultivând cereale, viţă de vie, pomi fructiferi. Între crescătorii de animale puteau fi remarcaţi cei ce se ocupau cu oieritul. Fiind în apropierea Siretului şi a afluenţilor sudici ai acestuia ,mulţi se ocupau cu pescuitul, mai ales în perioada revărsării apelor. Mai puţini din rândul locuitorilor practicau meşteşuguri tradiţionale, fiind din tată în fiu: potcovari, cojocari, cizmari, croitori, lemnari, olari. Majoritatea femeilor organizau iarna seri de clacă pentru scărmănatul lânii de oaie, ţeseau, împleteau, coseau.

Produsele agricole vegetale şi cele animale erau comercializate în cartierele mărginaşe ale oraşelor apropiate: Galaţi, Brăila, Tecuci. Transportul se efectua, în special cu căruţele trase de boi şi de cai. Măgarii şi catârii erau folosiţi mai ales de către ciobani la stâni.

Populaţia era foarte ocupată, neavând timp liber decât iarna sau la sărbătorile religioase. Dar şi în perioada frigului, alături de femei, participau la clăci şi oamenii care împleteau coşuri din nuiele ,numite “târne” şi rogojini din papură. Fiecare familie era conştientă că pentru a

26

supravieţui trebuie să muncească în special la câmp, potrivit proverbului “ Cine nu iese primăvara din casă, nu are ce pune iarna pe masă”. Ca să poţi ajunge un funcţionar în oraş, preot sau învăţător trebuia să înveţi foarte mult încă de mic. Fiind condiţii materiale precare, de cele mai multe ori, un copil era întreţinut de toţi membrii familiei pentru a urma o şcoală mai bună din oraş.

Condiţiile de viaţă socio-materiale au evoluat în concordanţă cu societatea umană al cărei progres ştiinţific-economic s-a resimţit şi în această regiune în diferitele perioade ale istoriei. În zilele noastre cele mai mari suprafeţe de teren sunt lucrate de către arendaşi şi cu sprijinul proprietarilor agricoli. Suprafeţe agricole mai mici sunt lucrate individual. Produsele agricole şi animaliere sunt de calitate. Mediul natural este ecologic, fără surse de poluare. Asigurarea unui mediu de viaţă sănătos locuitorilor prin îmbunătăţirea serviciilor privind colectarea şi sortarea deşeurilor menajere şi viitoarele amenajări de canalizare şi evacuare a deşeurilor lichide, alimentarea cu apă curentă şi energie electrică în zonele noi de construcţii atrag noi tineri care doresc să se stabilească în comunitate.

Un alt motiv în ceea ce priveşte asigurarea stabilităţii în zonă, în pofida faptului că sunt şi familii tinere, în special care lucrează în străinătate, îl constituie unitatea şi buna convieţuire în strânsă comuniune a locuitorilor.

În viaţa satului, instituţiile locale: şcoala, biserica, aşezămintele culturale au promovat cu consecvenţă instruirea şi educarea tineretului.Obiceiurile şi datinile ce însoţesc întreaga viaţă a omului de la naştere până la moarte marchează principalele evenimente din viaţa lui ca şi munca pe care o desfăşoară de-a lungul întregului an. Spiritul de solidaritate specific colectivităţii este un reflex al condiţiilor social-economice din trecutul societăţii noastre, în care a dăinut timp îndelungat obştea sătească drept formă de colaborare economică între membrii comunităţii . În obşte se împleteau formele muncii individuale cu cele colective: terenurile agricole se lucrau individual, dar pădurile, fâneţele, izlazurile, bălţile cu stuf constituiau proprietate obştească de grup.

Obştea a dezvoltat spiritul de solidaritate în rândurile membrilor săi, întărind legăturile dintre aceştia.

Participarea colectivităţii la manifestările caracteristice datinilor şi obiceiurilor tradiţionale se datoreşte, de asemenea, structurii genealogice a satului, legăturilor

dintre neamuri care se păstrează pe durata mai multor generaţii.

Procesul de modernizare actual a infrastructurii rurale prin diverse proiecte finanţate de diferite organisme locale sau europene creează garanţia oferirii unor condiţii de viaţă mai bune într-un mediu natural sănătos, cu foarte mici influenţe dăunătoare dezvoltării umane. În acest mod apar noi oportunităţi pentru promovarea turismului rural, valorificându-se condiţiile naturale locale şi zonale precum şi cele istorice, tradiţii, datini, obiceiuri, ocupaţii şi meşteşuguri. Iată motive suficiente pentru mulţi dintre noi în a ne determina să ne alegem viaţa de la ţară liniştită, creativă şi cu multe împliniri în plan intelectual-profesional. În viitor, populaţia urbană se va apropia mai mult de zonele rurale, ocolind aglomeraţia şi condiţiile unui habitat mai stresant şi dificil. Sunt convins că viaţa de la ţară va deveni mai atractivă şi pentru învestitori şi pentru crearea unui mediu propice dezvoltării unor proiecte necesare locuitorilor. Învăţător Mihai Gheorghe, Braniştea

Dor de “Vatra cu dor ” dor” În urmă cu un an, am vizitat , la Siviţa,împreună cu un grup de colege, Muzeul etnografic “Vatra cu dor”.

Am rămas atunci impresionate de originalitatea,de unicitatea acestuia.

Punctul “Vatra cu dor” este un muzeu viu, aşa cum îi place fondatorului său, domnul Paul Buţa, să îl numească. Situat în satul Şiviţa, la aproximativ 15 kilometri de Galaţi, muzeul este reprezentat de o gospodărie tradiţională, construită în stilul tipic locuinţelor din Lunca Prutului, învelită cu stuf, cu cerdac, cu prispă de lut şi cu cele două camere, casa de locuit şi bucătăria.

Aici, vizitatorii pot vedea o gamă foarte largă de obiecte tradiţionale specifice acestei zone (strachini, tingiri, tăvi,

oale, castroane şi farfurii din lut, ustensile de meştesug: război de ţesut, roata de olărit, cicârâc, fus de tors), aşadar, o adevărată colecţie ilustrativă pentru civilizaţia rurală.

Cu amintiri despre acest loc minunat, ne-am hotărât să mergem să vorbim cu omul din spatele interesantului proiect, domnul Paul Buţa. Actor la Teatrul Muzical “Nae Leonard”, l-am găsit de această dată la Centrul Cultural “Dunărea de Jos”, desfăşurându-şi activitatea în cadrul secţiei Cercetare, Conservare şi Valorificare a Creaţiei şi Tradiţiei Populare.

Prima întrebare ,al cărei răspuns ne-am grăbit să-l notăm cu interes,se referee la impulsul care a stat la baza hotărârii de a înfiinţa un astfel de muzeu.

Cu o mare căldură în glas, domnul Paul Buţa ne-a mărturisit că a dorit să creeze o replică, în miniatură,la instituţiile de profil în care oamenii nu pot doar să vadă obiectele expuse, ci să şi interacţioneze cu acestea. La“Vatra cu dor” putem întâlni o serie de mărturii lăsate de cei care au învăţat vechile meşteşuguri (olărit, ţesut, sculptat în lemn). Ne aducem aminte că şi noi am încercat (zadarnic ) să ţesem şi să mânuim roata olarului ;am renunţat repede,în schimb, am notat emoţia momentului într-un caiet de impresii. Am fost curioase să ştim dacă tinerii au fost interesaţi să viziteze muzeul.

Răspunsul a fost categoric : “Da! Solicitările au fost foarte multe. Din păcate, timpul nu mi-a permis să răspund

27

tuturor, dar elevii sunt interesaţi să cunoască acest muzeu.” Am aflat că elevi de la Liceul de Artă au iniţiat aici o tabără de creaţie, în care au putut să cunoască mai bine elementele tradiţionale româneşti, să picteze în aer liber, în curtea frumoasei gospodării. Au campat în curtea casei, iar dornicii au putut să doarmă pe patul din paie. Dimineaţa, elevii s-au trezit într-o atmosferă liniştitoare, numai bună pentru a putea picta răsăritul soarelui. Întrebat care este cea mai mare satisfacţie pe care a avut-o în urma ridicării acestui muzeu, domnul Buţa ne-a relatat o întâmplare pe care o consideră

reprezentativă pentru această întrebare. În a doua zi după inaugurarea muzeului, un grup de tineri ce se îndrepta spre Galaţi ,pentru a susţine o probă la examenul de bacalaureat, s-a oprit la troiţa din faţa casei; elevii s-au închinat după cuviinţă,iar apoi au plecat la competiţie.

Acela a fost un moment de împlinire sufletească asociat acestui muzeu. Domnul Buta ne-a mărturisit că troiţa a fost sculptată de el prin valorificarea unui bătrân salcâm ,poziţionat la poarta lăcaşului tradiţional.

Se pare că şi reacţia sătenilor a fost una pozitivă cu privire la Muzeul “Vatra cu dor”. Mulţi dintre aceştia au contribuit cu obiecte proprii.Gazda noastră precizează că şi acum, oameni din sat vin să îl anunţe că au mai găsit prin gospodărie obiecte care ar putea să îi fie de folos. Işi aduce aminte cu bucurie de chipul unui bătrân care într-una din zile i-a donat o veche ulcică cioplită cu mâinile sale şi căreia nora sa îi găsise o nouă utilizare: bol de hrănit puii în ogradă.

Sperăm că acest material să vă fi stârnit curiozitatea cu privire la un loc minunat de unde putem învăţa “pe viu “să ne preţuim tradiţiile populare. Noi ştim cu siguranţă că, după discuţia cu domnul Buta, ni s-a făcut dor de “Vatra cu dor”.

Alina Ignat şi Simona Chiriac, XII E

SATUL MEU: UN PUNCT ÎNTRE MODERN ŞI TRADIŢIONAL După o zi de şcoală, părasesc oraşul zgomotos, limitat de zidiri gri, înalte şi reci. Într-un autobuz cu patruzeci de locuri,plin de oameni nerăbdători să ducă merinde familiei,de elevi înfometaţi, mă întorc spre casă.

Dincolo de geamul spălăcit, privirea îmi alunecă asupra peisajului. Clădiri, fabrici (pe unde mai sunt), depozite, zgură - munţi de zgură, fum, maşinării ciudate, oameni murdari care par să trudească încontinuu. Oraşul a ieşit în afara sinelui său. Odată cu intrarea în Movileni, privirea îmi este scăldată de case, care mai de care mai colorate, modernizate, toate învăluite în fumul Combinatului şi strajuite de triumfatorii munţi de zgură.

Pe partea stângă a şoselei, Siretul curge liniştit, neutru, fără a lua parte la zbuciumul oamenilor. Ca un străjer al timpului el îmi aduce aminte de ce iubesc atât de mult viaţa la ţară. Urmărind cursul Siretului, timpul fuge, roţile semişcă mecanic şi ajung, în cele din urmă, la destinaţie, satul Traian.

Aflat între comunele Braniştea şi Şendreni, satul oferă zilnic un adevărat spectacol privirii.Valul lui Traian, strada principală a devenit odată cu trecerea timpului o graniţă imaginară între două lumi, ce privite din exterior

28

par opuse. Partea dreaptă a satului (care, mai nou,se subordonează Sendreniului) a devenit o dovadă a trecerii timpului, a evoluţiei societaţii.Case impunătoare, luminate puternic străjuiesc vatra veche a satului. Pe partea stângă, timpul pare a se fi oprit. Case bătrâneşti, uliţe noroioase, copaci verzi apără casele de microbul adus odată cu urbanizarea.

Norii grei şi moleşeala din aer mă îndeamnă la visare. E aproape ora şase şi în spatele casei o regăsesc pe bunica, o fiinţă ninsă de timp, care dă foc sobei pentru a face de mâncare. Ceaunul este umplut cu apă şi aşteaptă să fiarbă.

Ne-am adunat toată familia la gura sobei şi aşteptăm ca glasul împletit cu tristeţe şi răbdare al bunicii să se scurgă încet. Se pare că trecerea timpului, nu i-a schimbat sufletul încărcat cu iubire de pământ. Ne povesteşte despre cum arăta satul odată... Cu privirea aţintită în jarul roşu, mintea mea proiectează o altă imagine asupra trecutului. Siretul şi pădurea nelimitată de dig îşi aruncau farmecul şi puterea binefăcătoare asupra unui cătun binecuvântat de natură şi Dumnezeu. Străjuit de pădure şi Siret din faţă, pajişte bogată şi un izvor ce

arunca sclipiri în partea stânga,vii cu struguri zemoşi în spate, satul Traian era un tărâm al bunăstării materiale şi al sufletelor curate. Unde astăzi se află şoseaua şi o groapă de gunoi, acum patruzeci de ani o pajişte verde lumina satul. Duminicile flăcăii şi fetele îşi alegeau hainele cele mai de preţ şi jucau hora pâna când, sleiţi de puteri, îşi căutau loc de odihnă în şurele de fân presărate ici colo pe verdele păşunii.

Odată cu trecerea timpului, stejarul şi-a înălţat impetuos crengile şi a devenit un rege al satului.

Coroana-i impunătoare veghează deasupra caselor.

Biserica urcată pe o colină ,la capătul satului era singurul loc unde oamenii îşi puteau odihni trupul şi mintea hăituite de munca câmpului. Încă de departe turla învăluită intr-o linişte de mormânt, aşteaptă venirea credincioşilor. Între zidurile nu prea înalte, cu bănci de brad şi vitralii ce proiectau o lumină sfântă, purificatoare ,glasurile creştinilor însufleţite de Duhul Sfânt se înălţau deasupra satului învăluit în tăcere. Astăzi biserica şi-a pierdut din frumuseţea de odinioară.

Ziduri înalte, albe o înprejmuiesc, iar o casă parohială s-a ridicat impetuoasă în spatele ei. E clar... microbul modernităţii a atins şi acest loc sfânt. Vechile vitralii colorate ce filtrau o lumină divină (ce mare de visări în spatele lor!), anul acesta au fost înlocuite cu geamuri termopane. Răceala materialului maro strangulează celestul. Glasurile reunite ale credincioşilor nu mai sunt suficiente pentru a răzbi prin liniştea satului şi au fos înlocuite cu un sistem audio performant.

Realizez cât de răi am devenit, cât ne-am îndepărtat de cele sfinte, acum doar o mână de oameni aaduc multumiri Divinităţii, restul fiind mult prea înrobiţi de greutăţile vieţii pentru a mai crede în ajutor ceresc.

Peste drum de biserică, în trecut,se ridica vechea şcoală, clădire cu trei camere mari, înalte, îmbrăcată în alb şi cu o curte străjuită de salcâmi verzi. Deşi se învăţa simultan, într-o singură sala de clasă, Vechea Şcoală era cel mai de preţ lucru, unde maturii de astăzi şi-au creat vise,au nutrit speranţe si au stins deziluzii. Astăzi

şcoala a căpătat înfaţişarea unui depozit frigorific. Albul imaculat de odinioară a fost înlocuit de un amestec dezolant de gri şi albastru. Zidurile puternice şi impunătoare au fost înlocuite de pereţi de pal. Cu toate acestea, învăţământul simultan s-a păstrat .

Glasul bunicii devine tremurat atunci când ochii minţii i se opresc asupra părţii drepte a satului. Pe imaş vitele se îndestulau din iarba plină de sevă şi sorbeau din apa cristalină a izvorului, ce curgea izbind pietrele de printre coline. Câtă lume, cât miros de aer proaspăt ,câtă bucurie pentru flăcăii ce se adunau pentru a se juca cu o minge facută din cârpe, cât amestec de extaz şi ruşine pentru fetele ce le priveau înfiorate jocul.

Astăzi, zidiri înalte, reci, luminate puternic au înlocuit vechea păşune... Izvorul a fost barat pentru a nu inunda cartierul de vile. Păcat!

Deşi trupul îi este istovit de munca câmpului, dragostea pentru pământ a rămas vie în bunica. Glasul ei capătă o altă modulaţie, ceva straniu, un amestec de plăcere şi tristeţe îi cotropeşte privirea atunci când ne povesteşte despre seceratul de după Sf. Petru, despre „vorbele” din timpul secerei şi despre plăcerea cu care mâncau pită coaptă în casă, din grâul cules cu sudoarea muncii lor. Nu se plânge că a muncit prea mult, dar îşi doreşte să resimtă mirosul grâului crud zdrobit în palme şi să reguste pita coaptă pe vatră după o zi de muncă.

Ca un impuls de a ne trezi din visare, glasul şi privirea recapătă agerimea de altădată... A şi răsturnat mămăliga pe fundul vechi de lemn şi ne spune „Haideţi la masă!”.

Câteva cuvinte rostite cu glas tremurat încearcă să ascundă o tristeţe profundă şi sparg magia: ”Mi-aş dori să mă întorc în timp... însă timpul nu-si intoarce cursu, el doar goneşte fără a-i păsa de ceea ce lasă în urmă”.

Jarul pâlpâie încet şi duhurile străbunilor se reintorc pe tărâmul veşniciei... Privesc chipurile părinţilor şi văd cum lacrimi cenzurate le scaldă şi lor chipurile.

Andreea Moraru, cls a XII-a B

29

Avântul modernizării Situată la numai 24km de municipiul Galaţi, comuna Schela e una dintre cele mai înfloritoare aşezări din judeţul nostru. Şi spun asta cu mândria unei fiice a localităţii !

De-a lungul timpului cei care au fost la conducere au dat dovadă de pragmatism şi de o dorinţă nestăvilită de a schimba totul in mai bine,adică în folosul semenilor.

Acum, în 2012, tot ce ne înconjoară pare să nu mai semene deloc cu imaginea standard a satului românesc.Drumurile prăfuite şi uliţele au dispărut, acum comuna e asfaltată în proporţie de 35%, ceea ce a schimbat mult imaginea ei.

Pe strada principală, cea care desparte comuna în două, s-au plantat pe o parte şi pe alta tuia, brăduleţi care îşi duc liniştiţi existenţa.

Viata oamenilor din Schela se aseamănă destul de mult cu cea a gălăţenilor: au apă curenta, un sistem de colectare a deşeurilor bine pus la punct internet, bibliotecă, supermarket şi alte magazine, parcuri destinate copiilor, parc pentru adolescenţi şi adulţi, teren de fotbal sintetic şi cam tot ce e nevoie pentru un trai liniştit. S-au înălţat multe case noi: oameni veniţi din Galaţi şi nu numai, au decis să îşi continue viaţa într-un climat mai puţin poluat, mai echilibrat şi totuşi foarte aproape de oraş.

Să regretăm că ne-am îndepărtat atât de mult de lumea satului tradiţional,coborât în legenda, afundat în

praful istoriei? Mulţi consăteni nu au idei preconcepute, remuşcări şi adoră viaţa mult mai uşoară pe care o au acum. Poate cei foarte în vârstă au nostalgii (deşi admit că viaţa le era mai rea), faţă de tradiţiile şi obiceiurile de atunci (de hore, de simplitatea oamenilor, de bunul simţ mult mai pronunţat, de respectul pentru lucrurile marunte.)

Avântul modernizării ne-a prins pe toţi. Nici măcar căruţe nu mai vezi pe şosele, mai nou e coadă în trafic, însă ne place asta şi vrem parcă şi mai mult: să devenim orăşeni Din păcate, am renunţat aproape de tot la tradiţii şi obiceiuri, foarte rar ne mai amintim de ele, mai nou suntem atraşi de sărbători care presupun petreceri zgomotoase, sărbători imitate, de regulă, din occident.

Totuşi viaţa aici e plăcută, copiii au resursele necesare pentru a se dezvolta armonios, tinerii pentru a-şi trăi adolescenţa, adulţi pentru a avea familii şi o viaţă fericită, iar bătrânii pentru a se bucura de vârsta lor.

E o lume în permanentă dezvoltare, cu oameni deschişi la minte, cu spirit intreprinzător plini de dorinta de a trăi într-o comunitate modernă.

Putem spune că datorită lor, datorită locuitorilor săi comuna Schela a ajuns la acest stadiu de dezvoltare şi tot graţie lor va continua să se afirme.

Bianca-Andreea Chiriac, cls. a XII-a A

Pariul cu civilizaţia Interviu cu Maricel Petrea - primarul comunei Schela Bianca: Sunteţi o figură emblematică pentru comuna Schela, omul la care cetăţenii apelează cu încredere atunci când întâmpină probleme de orice natură. De câţi ani munciţi în folosul locuitorilor comunei?

Maricel Petrea: Cunosc îndeaproape problemele comunei Schela şi am fost mereu alături de ea, în spatele tuturor proiectelor, alături de săteni la bine şi la rău. Ei apelează acum la mine cu încredere pentru că stiu că fac tot ce-mi stă în puteri să îi ajut. Timp de 8 ani am fost alături de locuitorii comunei Schela în calitate de viceprimar (mereu pe teren verificând stadiul lucrărilor, interacţionând cu sătenii), 2 ani în funcţia

30

de primar interimar şi, după ce am câştigat alegerile din acest an, am revenit în funcţia de Primar.

Privind în trecut pare un proces destul de dificil şi obositor (nu e deloc uşor să lucrezi cu oamenii) dar am făcut-o cu drag, pot spune că m-am definit ca om o dată cu dezvoltarea acestei comune.

1. Bănuiesc că meseria de primar nu este una tocmai uşoară; ea vă acaparează viaţa cu totul.

Cum se desfăşoară o zi din viaţa unui primar? Cu ce probleme sociale se confruntă zilnic alesul obştii? Într-adevăr, meseria de primar a devenit viaţa mea; de fapt, îmi mut doar punctul de lucru. Nu am un program fix, ceea ce ştiu e că plec dis-de-dimineaţă şi ma întorc seara foarte târziu. Până şi weekend-urile îmi sunt presărate cu actele de la birou (râde), dar chiar îmi place.

Deci, o zi din viaţa mea înseamnă muncă la birou, muncă pe teren; inspectăm posibile viitoare proiecte pentru comună, contactăm viitori investitori. În legătură cu problemele sociale, pot spune că avem cazuri particulare; resimţim şi ne confruntăm cu ceea ce se confruntă toată lumea: criza econimocă şi efectele ei (sărăcia, lipsa locurilor de mucă, preţurile tot mai mari, bugete mai mici). În schimb, valorificăm ceea ce avem, pentru a supravieţui.

2. În ultimii ani comuna Schela a suferit modificări majore, îmbunătăţiri care au venit in ajutorul cetătenilor. Ne puteţi menţiona câteva din proiectele care au avut finalizare în comună şi care se bucură de un real succes?

Aşa e, comuna Schela s-a făcut remarcată pe plan judeţean şi nu numai, dar asta e munca unei echipe dornice să facă ceva pentru locul lor natal şi viitoarele generaţii. Am reuşit să obţinem aprobarea pentru proiecte mult aşteptate. Şcoala şi grădiniţa au fost renovate în totalitate, s-a creat un teren de fotbal sintetic şi urmează încă unul, se va începe programul “After School” pentru părinţii foarte ocupaţi; continuăm asfaltarea străzilor şi extinderea sistemului de canalizare. Colectarea selectivă şi transportatul deşeurilor au fost foarte bine primite.

Avem colaborări avantajoase cu OMV Petrom, încercăm să inducem oamenilor ideea dezvoltării durabile prin asociaţia Centrul de resurse al comunităţii Schela (CERC) şi, mai nou, colaborăm cu firma care a amplasat primele eoliene pe teritoriul nostru.

Acestea sunt câteva dintre proiectele care au vizat comuna Schela. Vor mai fi, pentru că avem multe planuri pentru viitor

3. Ce oportunităţi oferiţi tineretului în prezent şi cum îi motivaţi sa rămână în comună pe viitor?

Tinerii sunt viitorul nostru, iar noi investim mult în ei. Începand cu o grădiniţă şi o şcoală bine dotate, ei au acces la toate informaţiile necesare unei educaţii solide Pe lângă partea educativă, adolescenţii au locuri pentru a se întâlni şi a socializa. Sperăm să se implice şi în dezvoltarea comunei pentru că noi încercăm să le oferim cât mai multe deschideri spre viitor, prin atragerea investitorilor şi crearea multor locuri de muncă 4. Credeţi că s-a schimbat fundamental lumea satului?

Din păcate satul românesc nu va ajunge prea curând la standardele celui occidental. Totuşi se observă o oarecare schimbare în rândul generaţiilor mai tinere, dornice de inovare. Ei cu siguranţă vor ridica ştacheta.

Doar cei bătrâni au mai rămas fideli concepţiilor vechi, în rest oamenii sunt mult mai deschişi la minte, îmbrăţişeaza ideile şi conceptele noi şi vor să elimine diferenţa asta aşa de evidentă dintre sat şi oraş.

Bianca Chiriac, cls. a XII-a A

Ion Trif Pleşa Îl <pândim> de mulţi ani pe Ion Trif Pleşa; întâi, să citim ce mai scrie, fiindcă la domnia-sa scrisul este semnul gândului: percutant, sincer, imprevizibil, adică niciodată adormitor. Al doilea, întrucât visam să-l convingem să coboare şi în paginile revistei noastre, pronunţându-se în legătură cu una din temele abordate. De la distanţă, ne-a refuzat, cel mai adesea prin tăcere.

De data aceasta Florina Nini, ea însăşi de pe liniştitele meleaguri bereştene, a smuls, din portofoliul poetului, prozatorului, ziaristului Pleşa câteva texte, deja apărute şi acordul de a fi preluate de noi, în numărul 26 al revistei. Mulţumim discretului/distinsului intelectual pentru generozitate şi-i dorim, după vorba locului, ”sănătate, că-i mai bună decât toate!”

31

Un anticomunist din Valea Horincei

Ion Baurceanu – „O viaţă ratată” Am primit, de la Bucureşti, o carte neobişnuită, scrisă de un om puternic, Ion Baurceanu, fost deţinut politic, născut la Comăneşti, pe Valea Horincei, în anul 1931. Titlul ei, „O viaţă ratată”. 325 de pagini. Tipărită sub auspiciile Institutului Naţional pentru Studierea Totalitarismului – Academia Română, în Colecţia Memorii. „Biletul de recomandare” către cititori este semnat, pe coperta a patra, de Radu Ciuceanu. Ne îngăduim să reproducem din el rândurile cu valoare de punere în temă, definitorii: „Stilul lui Ionică Baurceanu este incisiv şi agresiv, dar ambalat într-un umor întunecat ce nu-şi găseşte corespondenţă decât în faţa celor puţini care au supravieţuit după ce şi-au petrecut frumoşii ani ai tinereţii prin labirintul abatoarelor umane de la Jilava, Aiud, Gherla, Galaţi, de la minele de plumb sau de-a lungul Canalului”.

Carte-dosar, împinsă în faţă şi de însuşirile ei apropiate de literarul specific „cronicilor” moderne.

Capitalul său, forţa prin care Ion Baurceanu (nume „derivat”, cu ajutorul Justiţiei, din Bourceanu), s-a împotrivit unui regim care, deşi ar fi vrut, nu l-a putut îngenunchea. Membru activ al unui grup de rezistenţă, s-a ascuns, un timp, într-un sat din Dobrogea, după care, întors la Comăneşti, este „turnat” de către unul dintre intelectualii de atunci ai satului.

Arestat de Securitate, în 1951, în trenul BârladGalaţi, înainte de Frumuşiţa, este condamnat de Tribunalul Militar Bucureşti la 15 ani de muncă silnică, confirmându-se astfel, oficial, ceea ce el era, ca român un anticomunist autentic. Nu întâmplător în anii de recluziune avea să fie perceput, între zidurile închisorilor, ca deţinut politic de elită. Reprezenta în faţa camarazilor de detenţie o instanţă morală de care directorii penitenciarelor prin care a trecut luau cunoştinţă cu îngrijorare. Niciun compromis cu cei care aveau drept de viaţă şi de moarte asupra sa.

Ajunsese să nu se mai teamă de schingiuri. Un plutonier de etnie maghiară, către ofiţerul care îl lovea pe horincean cu ciocanul de lemn utilizat la încercarea gratiilor: „Tovarăşe locotenent, degeaba daţi în Jeannot, ăsta e mai tare ca un câine, ăsta nu dă un scuipat pe viaţă”. Lui Baurceanu i se spunea Jeannot dintr-un motiv simplu - învăţase să vorbească în limba franceză.

Pagini-document despre silniciile îndurate la Cavnic, Baia Sprie, Aiud, Gherla, Periprava, Jilava, Galaţi. Bătaia încasată în 1958 a intrat cu drepturi depline în literatură română, prin romanul „Gherla”, al scriitorului disident Paul Goma – vezi Dan Cernavodeanu, „Breviar

32

biografic”, Memoria – revista gândirii arestate, nr.

2-3/2006, p. 193.

Despre Galaţi, rânduri cu substrat, în răspăr, amare, şi o să vedeţi imediat de ce: „Apropo de Galaţi, notează pentru posteritate domnul Baurceanu. Aici am candidat primul pe lista de la Senat, la 26 noiembrie 2000. M-au votat 521 de oameni. Pe ultimul primsecretar l-au votat 55.557 de inşi”. Pe această direcţie, o îndepărtare a sa de acei ţărani, nu numai din judeţul Galaţi, care, prin votul lor masiv, au contribuit la menţinerea la putere a părţii din eşichierul politic reprezentată de Ion Iliescu.

Carte cu cea mai formidabilă defilare de nume sonore, din memorialistica de gen, de la Tacit şi Macarenko („învăţător descreierat”) până la Ion Diaconescu, Meleşcanu, Petre Ţuţea, Ion Raţiu… Vrei să afli cum a decurs întâlnirea dintre Baurceanu şi poetul Cezar Ivănescu, la sediul din Bucureşti al P.N.Ţ.?

Deschizi „O viaţă ratată” şi citeşti. Nu mai vorbesc de colcăiala de colonei de securitate, cu care i se intersectează destinul, bătăile mâncate după eliberarea din 1964, precum aceea devenită titlu de capitol al cărţii, distinct – „O bătaie bestială în regim de lagăr în aer liber, la data de 14 aprilie 1977, între orele 18-23”.

Tangenţele la istorie, repezi şi dure. Iată una care mi-a atras atenţia: „Ştiam de la dr. Traian Andreescu că atunci când Pătrăşcanu, ministrul de justiţie, i-a prezentat regelui dosarul de comutare a pedepsei cu moartea a Mareşalului, regele a vrut să semneze, dar el a strigat: „Nu se poate, Majestate, a trădat!” În 1975, un gest suprem din partea lui Ion Baurceanu, singular în România de atunci, de nesupunere în faţa Legii nr. 1 din 18 martie, acelaşi an. Refuzând, în Bucureşti, să iscălească jurământul de credinţă faţă de statul socialist, este lăsat fără loc de muncă („Dacă aduceţi tancurile, artileria, aviaţia să mă bombardeze, eu tot nu jur!”).

Condeiul său, integru, îşi înfige peniţa adânc, la paginile 202-203, în Ion Caraion, romanul „Cel mai iubit dintre pământeni”, al lui Marin Preda şi în filmul cu acelaşi nume. Ascultaţi: „În anii ’90 nişte inşi s-au precipitat să scrie un scenariu, ca să arunce o lopată de cacao peste suferinţele noastre, care au fost cele mai sălbatice dintre toate ţările bolşevizate. Regizor a fost ales Şerban Marinescu, apoi hai cu filmul pe ecrane, să afle omnetul cum îşi petreceau deţinuţii politici viaţa la întuneric. Sau găsit şi actori importanţi, ca impactul să fie cât mai devastator, să nimicească, tovarăşii Iordache şi Albulescu, care să practice sodomia, de să ţi se întoarcă maţele pe dos! Oare de ce s-au pretat la această mârşăvie? (…) Pe atunci bolşevismul era în marş triumfal, ne-ar fi tras câte un glonţ în ceafă dacă am fi făcut aşa ceva”.

O carte necesară. Trebuie citită.

Ioan Toderiţă Cum i se arată poetului născut la sat „corola de minuni a lumii”?

- Metafora „corola de minuni a lumii” are multe semnificaţii: orizont spaţial al tainelor... existenţiale, misiune poetică, margine a frumosului dogmatic, inexplicabil şi mereu adevărat-fals, antinomic: lume a „contrariilor”, a dualităţilor „unitare”.

Blaga, prin aceste metafore, „veşnicia s-a născut la sat”, „corola de minuni a lumii” (sinestezie şi sinecdocă, în acelaşi timp) a elaborat estetica participativă care înalţă tratarea frumosului la rang de „frumos natural şi semnificaţie cosmică.”

Toate „cuvintele izvorând, după această metaforă, din „matricea stilistică inconştientă” ce conţine: accentul axiologic, atitudine şi năzuinţă formativă. Şi toate la un loc constituind „sâmburele” „sufletului cultural”.

Eu, personal, cred în estetica receptării. Într-o estetică trăită în mod direct, ca modalitate de a percepe frumosulbun şi urâtul-rău ori substituirea lor în atitudine estetică, intuiţie estetică. Finalitatea acestei estetici să fie „expresia”. În alt fel spus, „veşnicia în care m-am născut” să-mi lumineze „căutarea veşniciei”. Înfruntând chiar prejudecata esteticului, de a se declara domeniu al emoţiilor opuse raţiunii, care pune totuşi întrebări raţionale.

Iată, am ajuns în pragul mărturisirii „concrete”. Cum să scrii poezie conceptuală: pleonasm după unele voci senzitive, dionisiace.

Să fim serioşi, fără apolinic, fără ordonarea dezordinii celor dintâi senzaţii, „frumosul” gângureşte orb şi neexpresiv, ne-articulat.

Voi fi explicit, în acest sens, trecând prin aceeaşi „matrice blagiană”, cu trăirile mele de atunci, ale fiului de ţăran ce voi fi până la moarte, matricea cuvintelor: floare, pasăre, fântână: „Ramu-n floare osteneşte/ şi pasărea în aripe/ Uite-aşa se-mbătrâneşte/ în fântâna dintre clipe.”

Pe această matrice, intuire a ei, estetică (frumoasă) urmează atitudinea estetică (faţă de frumos). Desigur, prin lărgirea, adaosul, completitudinea „păsării, florii, fântânii” prin mireasmă (pentru floare), fantasmă (posibilă pasăre), mormânt (o altă fântână), prin imagini izomorfe imaginii primare, subconştiente: „Cu mireasmă de aghiazmă/ reazem cruci şi sap morminte/ uite-aşa păşesc nainte/ când suflare, când fantasmă.” Şi, în final, un ultim catren, modificarea receptării în expresie, în jurul temei dezbătute. Poezia, această poezie, intitulată „Uite-aşa se-mbătrâneşte”, făcând parte din volumul „Lacrima din punct”: „Dintr-un punct, pe îndelete,/ Mă răstoarnă cercu-n roată/ Fuge din inel o fată/ Şi se-opreşte în placentă.”, care nu-s decât floarea (punctul), pasărea (cerc-rotat) şi fântâna (placentă, inel).

Desigur, nu putem explica „invariantul acestei matrici”

de la un volum la altul, care domină orice intenţionalitate, evidenţiere, reliefare a revelaţiei.

Sunt atribuţii şi atribute ale spontaneităţii, ale unui impuls, ale unui cuvânt neauzit înaintea scrisului. În „Arlechinul din suspin”, cu voia ori fără voia mea, „fântâna” se transformă în „genune”, „pasărea” în „cuvânt”, „floarea” în „stea”. În trei catrene: „Când noaptea vine la fântână/ mă ţine tata lung în palme/ m-agăţ de funii şi genuni/ şi-n clisă glezna mă adoarme.” „Aud în stârvul cu timpane/ cum freamătă din nou cuvântul/ cum ciutura mângâie gândul/ şi-mi stă apoi uitată-n carne.” „Hai! Sapă-n steaua asta stearpă/ şi-n mine cât s-ajungi cu pumnii!/ Vezi! Că-i prea mult şi se deşteaptă/ din somn, pe vii. Flămânzi, lăstunii.” (Noaptea din fântâni) După cum nu putem explica cât şi cum se nasc, cresc şi mor sub clopotul naturii fiinţele sapientale: „Contopite mereu cu natura/ sufletul unui ţăran,/ înspăimântate de natură,/ sufletul prins în ghetoul citadin.”

Numiţi două cărţi personale care vă reprezintă.

- Din cele 19 cărţi scrise, 10 romane, 7 poezie, 2 critică literară, „Categorii matematice abisale” în opera lui Ion Barbu şi romanul Moşia.

Prima carte este de critică literară carteziană, în care, prin care poezia abstractă, clar-obscură, îşi are, la Ion Barbu, explicaţia originii estetice în adâncimea sigmelor epistemice, a raţionalului cufundat în inconştient. „Clocotul”acestor empiricităţi, ignorate voit, va „emana instinctiv”, în „relaţii estetice noi, la fel de abstracte”.

Prin noi etnicităţi spirituale şi etnii semntice: noţiunea, ecuaţia, structura algebrică, de grup, ideal, prin topologii semantice. „Moşia”, în acest roman, pe fondul basmului risipit, magicului risipit în real-arid, încarc discursul liric intra şi extradiegetic, sub forma aforismului, sintagmei şi „cântului popular”, în spaţii şi timpi referenţiali bine determinaţi. „Eu”-l migrând spre locul ce i se cuvine în diageză.

33

Viaţa la ţară - viziune realist-pragmatică Totul a început nu după cum se aşteaptă toată lumea, pe 1 ianuarie, ci pe 2 ianuarie 1994, ora 03:40, când am luat pentru prima dată contact direct cu Universul.

Ca să vă povestesc toţi anii de până acum,nu foarte mulţi, în curând 19 la număr, mi-ar lua ceva timp.

Dar cred că un an, în care să vă povestesc cum este viaţa la ţară, aş putea să vi-l prezint.

Ca tot omul de la ţară, în luna ianuarie ne stresăm să terminăm porcul pe care l-am sacrificat,în anul precedent, de Crăciun. Acum este o perioadă mai relaxantă, adică, în afară de faptul că tăiem lemne pentru foc în fiecare zi şi adăpăm animalele, nu facem mai nimic.

Odată cu venirea primăverii şi cu topirea zăpezii încep,cu adevărat, activităţile de la ţară. Mai întâi trebuie să tăiem via, cu foarte mare atenţie. Nu oricine se pricepe la aşa ceva. Această meserie se învaţă de la cei mai în vârstă, de la cei cu experienţă, care să ştie câţi ochi se lasă la o viţă pentru a putea culege roade cât mai multe în toamnă. Odată tăiată, via trebuie legată. Eu am noroc că via mea se află pe şpalieri, adică un fel de stâlpi de susţinere, pe care se întinde sârma, iar mai apoi este întinsă şi legată viţa de vie.

Totul pare ca şi rezolvat, însă această vie trebuie arată, şi săpată. Aceasta o facem cu ajutorul celor doi cai pe care-i avem, iar la săpat nu lipsesc nici mama, nici bunica.

Pentru o perioadă de timp via nu ne mai preocupă, însă nu pierdem din vedere faptul că ne trebuie şi porumb, pentru a putea creşte cei 11 purcei alaturi de mama lor şi să nu mai vorbim de aproape o 100 de pui şi 20 de boboci, abia scoşi din clocitoare.

Deoarece precipitaţiile nu lipsesc, porumbul încolţeşte repede, la fel şi iarba; trebuie să mergem la prăşit, cel dintâi, cum îl numesc cei de la ţară.

După ce am prăşit porumbul,bineînţeles că trebuie prăşită şi via. Aici intervin eu şi tatăl meu: mergem şi dăm cu prăşitoarea trasă de cal.

Vara se apropie cu paşi repezi; la fel şi vacanţa de vară.

Ceea ce pot să vă spun este că anul trecut, exact în ziua când a avut loc premierea şi am fost onorat că s-a auzit şi numele meu printre premianţi, eu am fost la plajă. Nu vă închipuiţi că am fost la mare, nu, am fost la Prut, să îl ajut pe tata să cosească circa 200 de metri de fân, de o parte şi de alta a digului. La ora nouă, când a început, în curtea Colegiului, festivitatea de premiere,

34

eu aveam aproximativ trei ore de când mă luptam cu fânul des. Îi spuneam tatălui meu ,,Acum doamna dirigintă mă strigă să-mi dea diploma, iar tu mă strigi să-mi dai coasa’’. Tata mereu mă învaţă să nu-mi pară rău că fac asta, pentru că în viaţă este bine să ştii să faci de toate. Odată ce am luat vacanţă nu m-am preocupat de altceva decât de marea mea pasiune pescuitul.

M-am rugat de tata să-mi ia şi mie un motoscuter ca să pot merge la pescuit, însă mi-a spus că nu are bani şi, în plus, dacă eu plec la pescuit cu zilele,de cai cine ar mai avea grijă. Astfel am fost nevoit să merg cu căruţa de fiecare dată pentru că alt mijloc de transport nu aveam, iar de aici obligatoriu trebuia să am grijă şi de cei doi cai frumoşi ai mei. În mare parte a vacanţei am fost la pescuit împreună cu unchiul meu. Am avut şi câteva partide de pescuit împreună cu tatăl meu, pentru că o mare parte din timp acesta munceşte. Însă în cele câteva partide de pescuit în compania tatălui meu se regăseşte, poate, cea mai frumoasă, norocoasă, dar în acelaşi timp şi cea mai ghinionistă partidă de pescuit din viaţa mea până la acest moment.

Totul a început foarte dimineaţă,cum este şi normal, iar la ora 04:30 eram la malul apei, aruncând ultima lansetă. Tata s-a ocupat mai întâi de cei doi cai, iar apoi a venit la mine să-i dau şi lui două telescoape şi câteva râme pentru că văzuse el un loc, puţin mai departe de mine, şi credea că acolo va da lovitura. Până pe la ora unu după amiază nu ne putea lăuda prea tare, eu aveam doi ciortani, patru caraşi si patru sau cinci somotei, iar tata nu ştiu cât avea; oricum, avea mai puţin decât mine. La ora unu fără douăzeci, mi-aduc aminte perfect ora, şi o să vă spun şi de ce, dar puţin mai încolo, la un telescop de patru metri pluta a început să se ridice şi să o ia în sens invers modului de curgere al râului.

Atunci m-am sesizat şi printr-o mişcare rapidă din încheietură am reuşit să înţep un peşte, în primă fază neştiind ce fel de peşte este. Am simţit o forţă uriaşă ce îmi trăgea mâna în apă şi am strigat repede la tata să vină cu miciogul. Tata a crezut că glumesc şi că vreau să mă dau mare. A urmat o luptă crâncenă cu peştele, dar iscusinţa mea în arta pescuitului şi-a spus cuvântul şi am reuşit să scot un crap foarte frumos de aproximativ cinci kilograme. Însă punctul culminant de-abia acum începe.

Era ultima săptămână de prohibiţie şi, conform legii, nu aveam voie să pescuim,iar ghinionul nostru a fost că doi poliţişti de frontieră ne-au prins în flagrant. Acum vă voi spune de ce ştiu cu exactitate ora la care am prins peştele: aceasta corespunde cu ora la care am luat prima mea amendă, în valoare de o sută de lei. Şi aceasta doar pentru că tatăl meu avea nişte relaţii cu poliţia de

frontieră. După ce am primit amenda, am plecat acasă, iar de supărare am facut câteva poze cu frumoasa captură şi apoi l-am făcut pe grătar. Toţi cei care au mâncat din peşte au fost nevoiţi să contribuie la plata amenzii, aici incluzându-i pe bunica, bunicul, mama, pe lângă noi doi, cei vinovaţi. Pentru mine totul a fost superb pentru că ştiu că am mâncat un peşte de o sută de lei.

Vara trecea, iar noul an şcolar se apropia cu paşi repezi, însă tata nu a uitat să profite de ultimile săptămâni din vacanţă. Atunci când a auzit că s-a amânat începutul anului şcolar cu o săptămână, a fost cel mai bucuros. În acea săptămână, începând de luni şi până sâmbătă, am cules via, am mustuit şi pot să vă spun că am obţinut circa o mie cinci sute de litri de vin. Aici s-a vazut cu adevărat munca pe care am depus-o în primăvară.

Chiar dacă am început un nou an şcolar, asta nu înseamnă că m-am detaşat de treburile gospodăreşti.

La fiecare sfârşit de săptămână, mergeam împreună cu

tatăl meu şi aduceam hrană pentru animale ca acestea să nu ducă lipsă pe timpul iernii.

La sfârşitul lunii octombrie am făcut ţuica, din ceea ce ne-a rămas de la vin şi spre finalul toamnei ne-am pus problema că la iarnă ne trebuie lemne pentru foc.

Vacanţa de iarnă va veni,nu cu mult înainte de Ajunul Crăciunului când trebuie să tăiem porcul. Tăierea porcului este un obicei frumos,care dintotdeauna mi-a plăcut,nu doar prin simplul fapt că bem vin fiert, ci şi prin faptul că ne reuneşte întreaga familie în jurul unei mese. Până acum nu am înjunghiat un porc,dar în curând o voi face, pentru că asta defineşte un adevărat băiat de la ţară,care ştie să facă de toate.

Odată cu venirea Crăciunului şi, ulterior, a Anului Nou toată lumea este fericită,toţi analizează faptele bune sau rele pe care le-au făcut în cursul anului şi acest circuit continuă la nesfârşit, cel puţin pentru mine de 18 ani...

George Ropotan, cls a XII-a E

O altă perspectivă

când deranjezi omul pentru a-i prezinta o ofertă, este necesar să dispui de anumite calităţi precum răbdarea, calm, înţelegere şi putere de persuasiune. Ca agent de teren, rolul meu a fost de a încheia contracte, ceea ce deja v-ar putea face să înţelegeţi cât de greu este procesul de obţinere a unei semnături pe o banală hârtie. Condiţiile de muncă nu au reprezentat nici ele un avantaj, în special din cauza faptului că am lucrat în mediul rural. Lumea satului impresionează ,evident, prin tradiţiile şi obiceiurile păstrate de ani buni, ceea ce în oraş s-a uitat de mult, însă, varietatea mentalităţilor întălnite mi-au împovărat munca totalmente.

Am luat la rând comune precum Frumuşiţa, Slobozia Conachi, Tudor Vladimirescu, Mihail Kogălniceanu, Lieşti, Iveşti, Buceşti, Târgu Bujor, Ijdileni, Smârdan, Cuca, iar ceea ce am observat în special a fost unitatea sătenilor. Principiile morale precum încrederea, respectul şi ajutorul reciproc sunt cu sacralitate respectate şi în continuare, conservate. Respectul primit din partea anumitor persoane m-a uimit cu desăvârşire, iar acest respect rar îl întâlneşti în oraşe, unde nimeni nu îl oferă benevol. O comparaţie între mentalitatea rurală şi cea urbană ar fi greu de efectuat, deoarece fiecare are minusurile şi plusurile ei. Amabilitatea şi dorinţa de comunicare pe care le-am întalnit în comune rar se pot regăsi în oraş. Ceea ce m-a suprins cu precădere a fost cultura unor astfel de persoane; nu m-aş fi aşteptat să aflu vreodată principii clar definite de la o familie atât de oropsită pentru care iarna ar fi putut însemna sfârşitul existenţei lor. Timpul petrecut cu acea familie aş fi vrut să fie prelungit deoarece nu exista moment în care nu descopeream o nouă informaţie; de la astfel de suflete

Nu am luat în considerare niciodată posibilitatea de a întâlni caractere atât de simple, şi totuşi atât de complexe, într-o perioadă relativ scurtă de timp. Vara aceasta am decis să experimentez aşa-numitele „ore de muncă” , la care orice liceean, sau aproape fiecare, va fi supus odată cu finalizarea liceului. Job-ul ales nu a fost tocmai simplu pentru o persoană de optsprezece ani; acesta a presupus mai mult dezavantaje decât avantaje.

Nu este uşor sa colaborezi cu o colectivitate care îţi cere nonşalant împărţirea „pâinii”, din motive inexistente. În acel moment realizezi că refuzul duce la pierzanie, iar conformitatea la câştig. Şi da, trebuie să înveţi să îţi placă această alegere, voluntar sau involuntar decisă.

Primul pas spre acomodare a fost stabilirea unei legături cu şefii şi colegii. Greşelile de început nu sunt luate în calcul, însă cu timpul orice punct de vedere dat este socotit ca „nesupunere” sau „neascultare”. În acel moment trebuie sa ştii cum să taci şi să înghiţi, altfel, vei ajunge să cauţi un nou loc de muncă. Acestea pot fi considerate punctele tari ale unui job, însă nu şi cele critice. În cazul meu a fost indispensabil de a învăţa cum să lucrez cu trei supervizori şi cu aproximativ treizeci de colegi, fiecare cu personalitatea, intenţiile şi mentalitatea lor. De aceea este important să cunoşti manevrele esenţiale de „apărare”, în special din punct de vedere psihic.

Punctele critice ale acestui job au însemnat rezistenţa la un program obositor (precum zeceunsprezece ore de muncă în fiecare zi) şi colaborarea cu oamenii. Par simple aceste obiective citite fugitiv, însă,

35

înveţi definiţia respectului şi încrederii, chiar şi atunci cand aceste lecţii de viaţă vin de la trei copii ce se hrănesc dintr-o singură conservă. Uneori astfel de lecţii nu pot fi predate nici de cei mai mari învăţaţi. Motivul? Lipsa de trăire efectivă a unor astefel de experienţe.

Un alt aspect pe care l-am remarcat din primele zile au fost diferenţele sociale,chiar la nivelul unei colectivităţi restânse. Mentalitatea este foarte diversificată şi în această lume, iar încrederea uneori este greu de câştigat. Personal, nu am considerat aceasta ca fiind, în mod direct, un minus pentru lumea satului deoarece accesul la informaţie şi la o altă categorie socială duce la suspectare din partea unora. Nu am fost total surprinsă când mi-au fost adresate întrebări precum „Ai venit tocmai din capitală pentru a-mi face contract, nu-i aşa?”

Intrebarea nu trebuie considerată naivă ,chiar dacă mulţi oameni din mediul rural au cunoscut doar terenurile ce le înconjurau casa. Greu de crezut, însă vă pot asigura că istoria acestor oameni devine uneori neplauzibilă. Am fost cu adevărat uimită să aflu poveşti de viaţă din partea unor persoane înaintate în vârstă, care au trecut prin evenimente marcante şi memorabile. Nu voi uita niciodată scurta relatare a unei doamne despre moartea timpurie a fiului său (ce avea în jur de douăzeci de ani) relatare

36

desprinsă parcă din filme. Sfârşitul i s-a datorat efectiv necunoaşterii şi naivităţii. Nu a cunoscut lumea şi pericolele ei, însă a dorit să se detaşeze de viaţa monotonă a satului, ataşându-se de o rusoaică. Naivitatea şi blândeţea tânărului au fost aşa de uşor de remarcat de cei din jur, mai ales de proaspăta soţie,care nu a trebuit să depună prea mult efort în a-i lua viaţa. Cum? O picătură de otravă a fost mai mult decât de ajuns. De ce? Se pare că familia băiatului s-a aflat în posesia unei mici averi, păstrate de la generaţiile precedente. Şi pentru a continua firul poveştii, să nu credeţi că „principiile morale săteşti”, păstrate în siguranţă de oamenii satului, nu sunt valabile şi în ziua de azi. Situaţii considerate grave în ziua de azi, însă normale şi morale în alte timpuri, încă există. Îndreptarea conduitei prin forţă şi putere ar putea fi un indiciu. Orgoliul masculin va exista pentru totdeauna, este un element biologic reprezentativ pentru oameni, iar supunerea femeii prin biciuire şi robie nu va dispărea de altfel. Consecinţele sunt evidente, şi chiar periculoase, mai ales când sunt implicaţi şi copii în aceste acte violente şi animalice.

Gândiţi-vă doar cum ar fi să trebuiască să fiţi martori la un scenariu asemănător, iar protagoniştii să fie părinţii voştri. Însă este de apreciat gestul săteanului: ţine la tradiţie, dar caută şi modernizarea de ultimă generaţie!

Alexandra Husariu, cls a XII-a A

Luncaviþa, meleag dobrogean Interviu cu primarul Comunei Luncaviţa, d-l Stefan ILIE 1. Când spuneţi Luncaviţa, care este primul lucru care vă vine în minte?

- Este foarte grea întrebarea, deoarece acest cuvânt pentru mine are foarte multe semnificaţii. Eu iubesc de când mă ştiu comuna Luncaviţa, iar de câte ori îi pronunţ numele, sau îl laud rostit, îmi trec prin minte diverse imagini, în funcţie de particularităţile momentului: mama şi familia, prietenii, satul din depărtare, pădurea cu miros de tei, Dunărea cu bălţile ei, jocurile copilăriei, trăirile adolescenţei, cântecele lui Puiu SPIRU, tradiţiile Moşoaielor, Boboteaza, Caloianul, Sărbătoarea Teilor, sau Paştele cu ouă roşii, nunta şi zâmbetul copiilor mei… Şi nu aş mai putea să mă opresc, deoarece Luncaviţa este totul pentru mine.

2. De când sunteţi primar al comunei Luncaviţa, care sunt principalele realizări cu care vă mandriţi?

- Când spun Luncaviţa, mă gândesc bineînţeles şi la realizările la care am contribuit în ultimii ani, însă niciodată nu mi-a plăcut să mă fălesc cu ele. Am vorbit de ele numai în campanile electorale, deoarece trebuia atunci să amintesc unor contracandidaţi sau unor cetăţeni care îmi erau împotrivă, că nu am stat degeaba în scaunul de primar. Sincer, dacă nu aş mai fi fost ales în acest an, sau dacă nu voi mai fi reales în viitor, nu mi-ar fi ruşine de ce am făcut. Aceasta îmi era teama cea mai mare, când la 26 de ani am fost ales prima dată primar: să numi fie ruşine de mine când o să privesc în ochii cetăţeanului.

- Realizările materiale le vedem, ne bucurăm de ele noi şi urmaşii noştri, dar sunt trecătoare. Eu cred că cea mai mare realizare a mea este de ordin spiritual, adică regăsirea identităţii, a dorinţei de a munci şi a speranţei de izbândă, pentru locuitorii întregii comune! Sunt convins că mult mai mulţi dintre noi ne dorim acum ca Luncaviţa să existe şi în viitor, să fie frunte în lumea rurală, iar noi şi urmaşii noştri să ne

mândrim cu ea!

3. Mai există în comuna Luncaviţa meserii vechi care s-au conservat, prototipuri ale ţăranului autentic, cu aceleaşi preocupari ca şi pe vremuri?

- Multe dintre ele au apus, datorită nepriceperii şi neştiinţei noastre de a păstra ce este al nostru. Ne-a fost ruşine la un moment dat, mai ales după decembrie 89, de tradiţiile noastre. Le-am considerat învechite, am decis noi atunci că nu mai erau în pas cu moda, că nu se potriveau modernismului, însă, de fapt, noi eram vrăjiţi de „democraţia” care ne lua pe nepregătite.

- Pe multe dintre ele le-am reînviat, iar pe altele suntem în plin proces de a le renaşte. Am realizat seminarii, filme, broşuri de promovare. Am adus meşteri bătrâni şi am învăţat elevi şi tineri. Am încropit o echipă puternică, iar astăzi avem: împletituri de papură şi nuiele, ţesături, broderii, confecţionari de măşti, încondeieri de ouă, pictură de icoane, apicultură şi multe altele. Într-un an-doi vom reînvia şi arta olăritului, deoarece în trecut Luncaviţa era unul dintre cele patru centre mari de olărit din România, alături de: Târgu Lăpuş (Maramureş), Horezu (Vâlcea) şi Rădăuţi (Suceava) 4. Descrieţi succint “Luncaviţa de ieri” şi “Luncaviţa de azi”.

- Nu ştiu la care „ieri” te referi. În perioada interbelică Luncavişa excela datorită unor cetăţeni fantastici, în frunte cu Primarul Trandafir IORGA, care era împuternicit de Carol I să meargă în Franţa pentru a căuta finanţări pentru comună, care construiau primul sistem de alimentare cu apă al lumii rurale româneşti, (funcţionează şi astăzi) şi care ridicau Monumentul Eroilor în cinstea fiilor căzuţi pentru patrie.

- În perioada comunistă, trecând peste durerea colectivizării, a măturării podurilor, a arestărilor politice, Luncaviţa a început din nou să exceleze. Balta şi Pădurea ne făceau celebri, oamenii erau gospodari, îşi păstrau

37

tradiţiile şi credinţa, chiar dacă epoca interzicea aceste valori. Au ridicat cămine culturale şi magazine din sudoarea frunţii lor şi s-au mândrit că sunt luncăviţeni şi racheleni.

- În perioada post-decembristă, a urmat o etapă de uitare, de stricăciuni, de răutăţi, de distrugeri, care neau schimbat reputaţia. Din fericire ,această etapă a fost tot de scurtă durată, Luncaviţa renăscând şi dăinuind chiar în condiţii de criză mondială. Declar cu mâna pe inimă că uitarea tradiţiilor, distrugerea valorilor noastre şi lipsa de perspectivă m-au făcut să candidez în 2004 la 26 de ani.

5. Ce reprezintă pentru un luncăviţean tradiţia?

- Sper să se conştientizeze din ce în ce mai mult pentru toţi, că fără tradiţie o localitate îşi pierde identitatea şi dispare. Fără tradiţie nu mai există nici prezent şi nici viitor. Tradiţia este totul pentru mine. Mulţi se mirau că pe primul loc la ce le propuneam să realizez pentru Luncaviţa, în 2004, era „reînvierea tradiţiilor”. Astăzi Luncaviţa este invitată la cele mai importante expoziţii, seminarii, congrese de folclor şi tradiţie, naţionale şi internaţionale, ca exponentă de bază a României.

Ansamblurile noastre, meşteşugarii noştri au fost apreciaţi din Bucureşti şi până la Viena sau Strassbourg.

Moşoaiele noastre, spre exemplu, au sunat talăngile inclusiv în Consiliul Europei!

6. Ce aţi fi dorit să schimbaţi în Luncaviţa şi nu aţi reuşit?

- Multe, foarte multe! Mereu spun că nu am realizat nici 10% din ce mi-am propus. De la investiţii edilitare şi până la proiecte sociale şi culturale. Din păcate, oamenii îşi doresc cel mai mult să aibă piatră pe străzi, imediat după ploaie, şi mult mai puţin se gândesc la şcoală, cultură, tradiţie, etc, adică la acele lucruri care pregătesc şi asigură viitorul copiilor noştri, şi pentru care sunt necesare fonduri la fel de importante şi multă muncă.

7. Ce sentimente manifestă tinerii de azi fată de satul natal?

- Sunt convins că din ce în ce mai mulţi tineri iubesc comuna! Sunt convins că sunt mândri că aparţin acestor meleaguri extraordinar de frumoase şi cu oameni harnici.

Tinerii participa activ la toate proiectele noastre, de la plantat flori şi copaci şi până la păstrarea tradiţiilor, iar prin aceste implicări, ei devin din ce în ce mai responsabili faţă de comună. Păstrează şi promovează ce este al lor!

8. Prin ce aţi convinge viitoarele generaţii să se implice in viaţa rurală?

- Construim astăzi, edilitar, social, cultural, pentru a atrage tinerii să rămână, să locuiască în comună. Când putem oferi tinerilor o infrastructură complexă, atunci

38

de fapt îi încurajăm să rămână aici, pe ei şi pe copiii lor.

Apropierea de oraşele importante face ca un loc de muncă să fie găsit mai repede decât în satele izolate, iar condiţiile de viaţă de aici, posibilităţile de educaţie, trebuie să fie din ce în ce mai asemănătoare ca ale unui oraş.

9. Cunoaşteţi personalitaţi / oameni de valoare care fac cinste comunei , oriunde s-ar afla?

- Avem onoarea de a avea mari personalităţi ale României şi nu numai, care să aibă originea în comuna noastră. Periodic invităm câte o asemnea personalitate în comună, îi oferim titlul de Cetăţean de Onoare şi o prezentăm ca exemplu de urmat pentru tinerii noştri. Sunt mândru că din Luncaviţa sunt: marele scriitor Ioan LĂCUSTĂ, prof. univ. dr. Emilian BOLD, marele ziarist sportiv şi crainic Teohare COCA-COZMA, omul de televiziune, realizator al unor emisiuni precum Garantat 100%, Silvia CIURESCU GHIAŢĂ, redactorul şi ziaristul Ion IONAŞCU, campionul naţional la box Costică CHIRACU, preşedintele cascadorilor din România, Gigel ANDRABULEA, generalul Ion MORARU şi mulţi alţii.

10. Daca nu primar, atunci ce?

- Eu sunt profesor şi iubesc această meserie până când nu voi mai exista. Între timp am devenit şi jurist, dar iubirea de şcoală este cu mult mai mare. În orice caz, indiferent de funcţia pe care o voi exercita în viaţă, dacă voi putea să contribui la dezvoltarea comunei, o voi face.

11. De ce le-aţi recomanda şi altora să ne viziteze meleagurile dobrogene?

- Luncaviţa este superbă! şi, deoarece împletim trecutul cu prezentul, tradiţia cu modernismul, deoarece ne pliem, fără să ne pierdem identitatea, la noile forme de dezvoltare, îi rog pe toţi cei care vor să ne viziteze comuna, să se convingă de frumuseţile ei, vizitând cel mai accesat site al unei comune din România, www.comunaluncavita.ro (www.luncavita.ro).

Material realizat de eleva Adriana-Greta Bogdan, clasa a XII-a E

“Galaþii amintirilor noastre” Interviu cu dl. Bogdan Brînzan R.E. Ştiu că la îceputul lunii septembrie aţi încântat publicul gălăţean cu o expoziţie de fotografie pe tema “Galaţiul vechi”, desfaşurată pe faleza inferioara a Dunarii. Cu ce scop aţi întreprins această activitate şi ce anume v-a determinat în realizarea ei?

B.B. Totul a început cu un profil de facebook, creat în septembrie anul trecut, intitulat ‘’Blocul Ţiglina’’, în care am început să postez imagini cu Galaţiul, din diferite perioade ale existentei sale (antebelică, interbelică, comunistă, actuală), organizate in albume, cu scopul promovării culturale şi civice a oraşului nostru, din păcate, serios intrat într-un proces de degradare dupa revoluţie şi în special în ultimii 15 ani. Am ramas placut surprins când am constatat interesul manifestat de gălăţeni. Zilnic găseam zeci de cereri de prietenie, aşa încât în 6 luni aveam deja 2000 de prieteni. Între timp, am cunoscut şi persoane care colecţionau ilustrate cu oraşul nostru drag. Ne-am propus împreună, să organizăm o expoziţie, cu exponate din perioada ‘50-’90, imagini care aveau cel mai mare succes pe facebook, in momentul in care le postam. Gălăţenii aveau nevoie de un asemenea eveniment, cu atât mai mult cu cât nu se realizase aşa ceva pană atunci.

R.E. Cu cine aţi colaborat pentru acest proiect?

B.B. Am cunoscut-o pe Doamna Angela Ribinciuc, jurnalist la ziarul local Viaţa Liberă, pe care, de altfel o aveam în lista de prieteni pe FB, căreia i-am prezentat proiectul şi, fiind foarte încântată, m-a susţinut şi m-a pus în legătură cu Dl.Marius Mitrof de la Direcţia judeţeană pentru Cultura şi Patrimoniu Naţional Galaţi. În această formulă, împreună cu prietenii colecţionari: Alexandra Munteanu, Ilie Negrea, Costel V.Gheorghiu, George Milea şi Florenţiu Tanascov am pornit la drum şi am realizat expoziţia „Galaţii amintirilor noastre’’. De asemenea, ne-au susţinut în această activitate domnii Cristian Căldăraru (Directorul Muzeului de Istorie), Dan Basarab Nanu (Directorul Muzeului de Artă), dl.Vlad Vasiliu (Dir.Teatrului Dramatic) şi nu în ultimul rând, dl.Mădălin Şerban (Dir. ştiintific al Muzeului de Stiinte ale Naturii). Pentru a nu rămâne o simplă postare de imagini şi pentru a putea reconstitui mai bine atmosfera perioadei ‘60-’90, ne-am gândit să venim cu un ‘’ingredient’’ din acele timpuri şi cu sprijinul directorului

Fabricii de bere „Martens’’ Galaţi s-a preparat pentru eveniment o bere ediţie specială „Bere Ţiglina’’, care se consuma în acea perioadă şi totodata s-au putut servi prajiturile pe care le savuram atunci, respectiv „Corabioare’’, „Siretul’’, „Barcute’’ şi în acelaşi timp, băutura răcoritoare „Bragă’’. Locaţia expoziţiei,

„Foişorul de fier’’ de pe faleza inferioară, a fost obţinută cu sprijinul Primăriei oraşului Galaţi.

R.E. A durat mult până aţi concretizat ideea?

B.B.Ne-am zbătut vreme de aproape o luna şi jumătate pentru realizarea acestui proiect, dar chiar nu a contat, deoarece, atunci când realizezi ceva cu toată dragostea şi doreşti să împărtăşeşti acel ceva cu ceilalţi şi reuşeşti, satisfacţia este imensă. Satisfacţia mea personală a constat în primul rând în faptul că am reuşit să-i adun laolalta pe oamenii importanţi de cultură ai oraşului nostru şi am conceput împreună un proiect comun, pentru locuitorii oraşului, am scos la lumina „comorile’’ pe care le deţineau colecţionarii şi le-am împărtăşit gălăţenilor de toate vârstele.

R.E. Care au fost impresiile gălăţenilor?

B.B.Transpunerea în practică a proiectului nu a fost chiar simplă, ne-am confruntat cu o serie de probleme despre care nu voi insista acum, esenţial a fost rezultatul şi anume satisfacţia gălăţenilor care ne-au vizitat şi bucuria noastră, a organizatorilor, atunci când îi surprindeam pe concitadini comentând imaginile, depănând amintiri, curioşi să afle cât mai multe amănunte, mai ales cei care

39

nu trăiseră acele timpuri, plecând cu toţii, cu zâmbetul pe buze, de lângă panourile expoziţionale.

R.E. Doriţi să reluaţi activitatea de a reaminti publicului de vechiul Galaţi?

B.B.Acelaşi grup de iniţiativă intenţionăm să realizăm o nouă expoziţie, cu ocazia ‘’Sărbătorilor Galaţiului’’ din 30 noiembrie, probabil locaţia va fi Muzeul de Ştiinţe ale Naturii, având sprijinul total al Dl.Director ştiinţific Mădălin Şerban. Nu voi vorbi prea multe despre acest nou proiect, sperând să rămână o surpriză plăcută pentru gălăţeni.

R.E. Pentru un viitor proiect există posibilitatea colaborării şi implicării localnicilor?

B.B.Pentru viitor, sperăm să atragem alături de noi şi alte persoane cu dragoste pentru Galaţi, dispuse să se implice în activitatea de promovare civică, culturală a oraşului, oameni cu idei, care vin cu proiecte concrete

pentru schimbarea pozitivă, mult aşteptată de către noi toţi, locuitorii acestui oraş cu un potenţial de dezvoltare economică, culturală şi turistică extraordinar.

Mulţumesc, cu apreciere pentru tinerii interesaţi de istoria şi cultura oraşului nostru drag, Ramona Enache, cls. a XII-a A

Convieþuire Fiecare persoană este obişnuită cu mediul în care trăieşte fie rural, fie urban şi asta pentru că fiecare mediu are părţile lui frumoase.

Viaţa la sat este una bazată pe tradiţii, obiceiuri, comunicare, muncă. Toţi oamenii se cunosc între ei şi comunică unii cu alţii, se salută, se sfătuiesc, se ajută.

Sunt tradiţii şi obiceiuri specifice fiecărei zone în parte. În zona noastră, a Galaţiului, iarna se umblă cu sorcova, colindul, capra, ursul, plugul, năşălaşul. Dincolo de bucuria acestor sărbători este truda fiecărei persoane în parte si, de ce nu, dorinţa de a evolua. Majoritatea tinerilor ajung să studieze la liceele din oraş, iar asta presupune cazarea lor în cămin sau în alte locuri.

Personal, am ales să stau la căminul liceului nostru şi nu am regrete din acest punct de vedere. În camere suntem fete din comune diferite, cu tradiţii mai mult sau mai puţin asemănătoare, iar asta ne oferă prilejul să împărtăşim experienţe diferite. Stând în cameră cu o fată din Dobrogea, am făcut schimb de reţete şi am constatat că plăcinta de brânză din acea zonă diferă - nu este dulce şi unii dintre oameni o mănâncă cu murături.

Suntem de la acelaşi profil şi pentru fiecare nelămurire cineva de alături va şti să dea un răspuns.

Sunt momente când colaborăm pentru realizarea unor sarcini de lucru, iar asta este benefic pentru noi. Fiind

40

prima clasă de profil pedagogic, după o pauză de patru ani, noi suntem o mână de ajutor pentru cei ce ne urmează. Vedem proiectele de lecţii ale celor cu un an mai mici ca noi, cazaţi ai căminului, şi nu că am fi noi mai pricepute, însă ne putem exprima opinia, de care, de cele mai multe ori, se ţine cont. Chiar am avut ocazia sa dau o mâna de ajutor fetelor din clasa a IX-a, din cămin, la matematica. În anii trecuţi primeam ajutor la desen de la fete mai mari ca noi, de la alte licee.

Căminul este,pentru mine, prilejul de a comunica mai bine cu anumite persoane din aceeaşi comună. Aici suntem ca o familie. Ne ajutăm unii pe alţii, în special în plan şcolar, pentru că fiecare are aptitudini diferite: facem schimb de informaţii, opinii. Căminul este un loc favorabil pentru a ne cunoaşte între noi prin prisma diverselor activităţi: ”Balul bobocilor”, sărbătorile de Crăciun, meciuri de fotbal, realizate între băieţi.

Viaţa în cămin are o serie de aspecte frumoase.

Căminul este un loc favorabil pentru a îmbina două medii diferite. Spun asta pentru că dincolo de spiritul orăşenesc, care se formează treptat, este partea frumoasă a mediului din care venim si experienţele pe care le avem în spate.

Silvia Gherghe, cls a XII-a A

Regãsire

Interviu cu un prieten Motto: “Pentru că unde este comoara voastră, acolo va fi şi inima voastră.” (Matei 6,7) Unele schimbări îşi lasă profund amprenta asupra noastră, dar definiţia cuvântului acasă: “acest loc geometric al marilor nostalgii „nu se va schimba niciodată, pentru că nu noi definim, ci sufletul nostru.

Ionuţ Iordache, recent mutat în localitatea Cişmele, după 16 ani ani petrecuti în Galaţi, a avut amabilitatea să ne răspundă la câteva întrebări, probe ale curiozităţii de reporter.

1. În primul rând, spune-mi, te rog, cum ai primit această schimbare în viaţa ta?

Ionuţ: Deşi este vorba de doar 3 luni de când m-am mutat, faptul că va fi pentru totdeauna mă întristează. Acum privesc oamenii, lumea, stradă, chiar şi pachetul meu de tutun într-un mod total diferit ... parcă sunt lipsite de viaţă, de culoare. Îmi lipsesc multe lucruri, eram obişnuit cu alte condiţii, am trăit 16 ani în acel loc, nu-mi este uşor. Simt doar un gol uriaş în suflet şi chiar nu ştiu cine îl va umple.

2. Viaţa de licean ţi-a fost afectată în urma acestei decizii de a-ţi schimba domiciliul?

Ionuţ: Da, cu siguranţă. Din localitatea Cişmele până în oraşul Galaţi sunt 16 kilometri. Acest lucru necesită trezirea mea la ora 6, ca să pot prinde autobuzul de la 6:35 şi la 7:10 să ajung în staţie la General, să pot lua maxi-taxi spre liceu. Asta nu numai dimineaţă, ci şi la sfârşitul orelor, iar autobuzele spre casă circulă din 2 în 2 ore; de preferat să nu le ratez. Îmi amintesc că cel mai tare m-au afectat primele 2 săptămâni după ce mam mutat. Împreună cu prietenii mei a trebuit să facem diverse aranjamente la noua locuinţă şi asta nu a generat decât (foarte) multe absenţe.

3. Lumea satului este totuşi o lume frumoasă(măcar şi de la distanţă); nu există nimic care să te fi impresionat?

Ionuţ: Apusul şi răsăritul. Este un deal aici de unde poţi surprinde în toată splendoarea atât apusul cât şi răsăritul soarelui. Adesea seara când vin stau şi privesc cum s-a mai dus o zi şi îmi pun speranţa că cea de mâine va fi mai bună. În rest, nu prea mă atrage nimic, ba dimpotrivă, lumea se uită ciudat, toţi sunt curioşi, chiar indiscreţi. Şi chiar din prima seară, mi-a dispărut bicicleta... cred că a fost un fel de “bun venit”; poliţia nu a făcut nimic.

4. Ce îţi lipseşte cel mai mult? Ce-ţi provoacă cea mai mare tristeţe sufletului tău?

Ionuţ: Cel mai tare mă întristează faptul că nu mai stau atât de mult cu prietenii ,alături de care am crescut. Înainte stăteam nopţi întregi împreună ... câte amintiri. Mai reuşim să ne mai vedem după orele de curs să mai vorbim, să mai râdem, dar timpul este limitat căci trebuie să mă grăbesc să prind autobuzul. Doar în weekenduri, când vin special pentru a sta cu ei, reuşim să mai creăm atmosfera de pe vremuri ;ştiu însă că există oră de întoarcere!

5. Obişnuit cu viaţa la oraş, cum ţi se pare mediul rural? În viziunea ta există mai multe avantaje sau dezavantaje prin trecerea de la oraş la sat?

Ionuţ: Există avantaje, dar şi dezavantaje. La oraş aveam mai multe facilităţi, asta o resimt de fiecare dată când trebuie să mă duc la magazin, este o groază de mers. La oraş aveam mai multe activităţi cu care îmi ocupam timpul: mă duceam la biliard, la cinematograf, la bowlling, la karaoke... pe când aici nu am cum. Dar există şi avantaje, aici poţi cereste animale şi obţine diferite alimente mult mai sănătoase decât cele cumpărate. De asemenea, şi curtea, şi casa sunt mult mai mari decât cele anterioare, aşadar, pot afirmă că am condiţii mai bune.

Să nu uităm că amintirile sunt pentru cei bătrâni şi că acestea nu sunt decât rădăcini, fiecare având iz de clopot. Omul trebuie să ia în seamă vechea expresie: “carpe diem” şi să încerce, în permanenţă, să caute frumosul din viaţa sa.

Ioana Glucas, clasa a XII-a A

41

“Veºnicia s-a nãscut la sat“ Satul natal evocat de la distanţă! Asta mi se cere pentru revistă, mie ,venită “de dincolo”. De dincolo de Prut şi mult mai încolo de acesta… Dinaintea colii albe revăd o brumă de case micuţe, zgribulite şi înghesuite.

Gata oricând să-şi trateze oaspetii cu o ospitalitate modesta, unică, irepetabilă. Nu are arhitecturi sofisticate, măreţe, nu este un loc atat de modern, în schimb, când rostesc cuvântul “sat”, în minte îmi invadează imaginea acelor drumuri înguste, întortocheate, cu case pitice, dar călduroase.

Satul Capaclia, despre care vreau să vorbesc, a fost aşezat de Dumnezeu la sudul Republicii Moldova, în inima Codrilor Tigheciului. Locuitorii sunt credincioşi, mărinimoşi, gospodari. Săritori la nevoie, ei nu-şi lasă aproapele la greu şi îl ajută cum pot ei. Sunt asemenea albinelor care zboară din floare în floare, adunaând nectarul cu sârguinţă. Este un sat în care se ştie când se munceşte şi când se distrează. Satul nu este monoton, ci plin de viaţă şi vesel. De asemenea, este un sat unit datorită primarilor care-l conduc. Atunci cand intervine vreo urgenţă sau se impun unele schimbări, mic şi mare este invitat la Primărie, pentru a-şi da cu părerea. Îmi place mult în ziua Hramului. Clopotele bisericii sună, chemând credincioşii la Casa Domnului; drumurile sunt aglomerate de mulţimea care doreşte să preamărească pe Sfântul protector Dimitrie, Izvorâtorul de mir. După ce se oficiază slujba, primarul satului invită pe toţi la horă, care se desfăşoară în centrul satului. Ţi-e mai mare dragul să-i vezi pe totţi adunaţi cu voie bună şi veselie.

Noi, capaclienii, suntem nişte oameni aventuroşi, neînfricaţi. Datorită acestor calităţi, dar şi locului geografic în care suntem aşezaţi, vecinii noştri ne-au spus “indienii”. Pădurea acestui sat are şi unele locuri legendare.

Unul dintre ele este “Fântâna Zânelor”. Se spune ca aici, foarte demult, au locuit trei zâne. In locul acestor trei zane au aparut trei izvoare care exista pana astazi sub forma unei fantani.

Un alt loc legendar este “Borta lui Buzdugan”.

Se zice ca in timpul cotropirilor, a invaziilor straine,oamenii se refugiau aici.Aceasta”borta” este, de fapt, un tunel foarte mare care are iesire într-un alt raion, Hîncesti, care se află mai la nord de satul nostru.

42

Ceea ce face deosebit satul Capaclia este uriaşul plop din centrul satului, care a răsărit aici, fără a fi sădit de cineva, cu foarte mult timp în urmă şi care veghează şi până astăzi. Copacul a devenit un simbol al capaclienilor. Acest plop este unul deosebit prin faptul că nu are o coroană alungită, tipică plopilor, ci una imensă, rotată. A devenit o tradiţie a satului ca atunci când un băiat pleacă la armată, respectivul flăcău urcă în plop şi leagă o fundă de una din ramurile acestuia.

Băiatul este convins că puterea plopului va fi legată cu a lui şi-l va ajuta în armată.

Nu este uşor să înţelegi sentimentele trăite de aceşti oameni în mai multe situaţii. Ar trebui să trăieşti în anturajul lor şi atunci vei înţelege cât sunt de fericiţi. Satul are un rol deosebit în evoluţia societăţii, aici cultivânduse valorile poporului, aşa cum a spus şi Lucian Blaga: ”Veşnicia s-a născut la sat.”

Valentina Bălănuţă, cls. a XII-a E

Primiþi cu ideile preconcepute?

Ce frumoasă e viaţa la ţară! Să te integrezi inconştient, plenar în natură! Sub foşnetul frunzişului răcoros, în aer curat, printre animale şi flori! Poţi să-ţi repeţi de o mie de ori cât de fascinat eşti de viaţa unde pământul primeşte generos talpa goală, unde miroase a lemn ars din sobă, unde ţăranul încă are chipul frumos, măreţ şi spiritualizat prin muncă.

Satele din România nu înseamnă doar uliţe umbrite de livezi şi case, cu ogrăzi atotcuprinzătoare, şi nici nu înseamnă numai locuitorii satelor, oameni care se numesc ţărani; nume frumos care înseamnă suveran, stăpân al pământului, om liber, adică om cu suflet minunat, cu credinţa în Dumnezeu şi care trăieşte şi munceşte, nu la comandă, ci dintr-o dragoste deosebită faţă de pământul lui, de casă, de familia şi de satul lui. Satul înseamnă, deci, un spaţiu bogat în tradiţii, în cântece şi datini, în hărnicie şi omenie, loc înzestrat, plin de comori morale şi spirituale.

Locuitorul adevărat al satului, ţăranul, este un om cinstit, drept, cu frică de Dumnezeu şi cu ruşine faţă de oameni.Ţăranul român trăieşte în armonie cu natura, este prins în ciclurile anotimpurilor, viaţa lui fiind conectată mai echilibrat la succesiunea zilelor, a nopţilor, la toată rânduiala pe care a lăsat-o Dumnezeu în natură, în creaţia Sa. Viaţa la ţară pare idilică. Aşa o percep şi eu,în chip voluntar, premeditat între altele şi fiindcă nu sunt obligată să o trăiesc în toate detaliile ei. O casă pe pământ, linişte

Viaţa la ţară Acum, în clipe de linişte interioară în care stau şi meditez asupra acţiunilor şi faptelor mele, eul meu pendulează între prezent şi trecut. Cu fiecare granulă de timp care se scurge în clepsidra eternităţii, amintirile îmi invadează sufletul încarcându-l cu emoţii copleşitoare.

Pe masa camerei mele stau, ordonat dezordonate, o multime de “unelte” absolut necesare vârstei pe care o trăiesc: creioane, o oglindă, caiete, un luciu de buze, câteva cărţi ... Din teancul volumelor parcurse, mai recent sau mai de mult, întrevăd paginile ’’tocite’’ ale unei cărţi care a umplut cu multă bucurie şi imaginaţie copilăria oricărui suflet. Năzdrăvaniile lui Nică îmi păreau uneori mai grozave decăt ale mele, alteori mă mândream, în gând, cu năzbâtiile din curtea bunicii. Pupăza, cireşele ori scăldatul acelor vremi puteau uşor in sufletul şi in mintea mea să concureze cu şotiile primei mele copilării.

Zâmbesc şi acum când îmi amintesc de primii pui de raţă scoşi de cloşca bunicii. Eram atât de fascinată de ’’jucăriile’’ acelea aurii şi pufoase încât primii doi fericiţi care au vazut lumina soarelui, nu au avut norocul să supravieţuiască prea mult dragostei mele şi dorinţei de a îi ţine strâns, foarte strâns, până la ultima suflare... Sărmana bunică, cu greu i-a salvat pe ceilalţi de iubirea mea sufocantă...

câtă vrei, un câine mare, dar nu neapărat rău, două pisici, un rând de vie, trei găini şi un cocoş afurisit, o capră neastâmpărată, nişte raţe că-s simpatice şi poate doi iepuri din acelaşi motiv, nişte lapte de la vecina şi nişte brânză de la vecinu. Însă nu e chiar aşa, fiindcă, la ţară se munceşte”de numa”: udă roşiile, taie nu ştiu ce plantă, culege via, taie lemne, hrăneşte puii, intră în beci, ieşi din beci, s-a uscat porumbul, vezi ce vrea cutare că e la poartă şi asta e doar o mică parte, fiindcă mereu ţăranul are ceva de lucru în bătătură.Cel mai drag îi e ţăranului să povestească despre satul de odinioară, şi să petreacă alături de cei dragi.

Obiceiuri, snoave, bocete, întâmplări cu farmec şi tâlc la care se râdea vârtos datorită talentului povestitorului în mânuirea cuvântului. Faima satelor de odinioară se datorează în bună măsură artiştilor populari, precum Paul Buţa, recunoscut actor şi meşter popular,care a deschis câteva ateliere de creaţie la muzeul “Vatră cu dor” din Şiviţa.Cei interesaţi de tradiţie pot învăţa să confecţioneze măşti populare, să descopere tainele meşteşugurilor practicate de locuitorii din zona de sud a Moldovei, cum ar fi olăritul, ţesutul, împletitul.Un alt artist popular de seamă, regretatul Popa Neculai din satul Tarpesti-Neamţ, se vădeşte a fi creatorul cu cele mai multe preocupări:teatru popular, creaţii naive în piatră, îndeosebi busturi şi capete de oameni, măşti pentru sărbătorile de iarnă, precum şi pasiunea sa de coletionar de piese etnografice şi de artă populară.

Adevăraţii povestitori şi artişti ai cuvântului ne-au dovedit, prin pasiunea lor pentru tradiţiile folclorice, că, într-adevăr, veşnicia s-a născut la sat.

Gurău Marta, cls. a X-a A Zâmbesc şi acum când îmi amintesc disperarea care o cuprindea, când eu, frumos şi comod aşezată in coroana unui păr, o priveam cum mă cauta în lungul şi latul grădinii. Nu mai ştiu daca eram supărată pe ea ori dacă pur şi simplu curiozitatea mă îndemna să vad ce face, dar ştiu că în naivitatea vârstei mele de atunci, am chicotit multă vreme în ascunzişul meu până să mă arăt nevinovată în faţa bunicii.

Sătucul acela uitat de lume, fără magazin, biserică sau şcoală, ce nu apare pe nici o hartă, ştiu acum că nu era uitat de Dumnezeu...În zilele călduroase mergeam cu bunica pe cărările înguste, ale pădurii misterioase din apropiere de unde mă întorceam foarte bucuroasă după ce culegeam ciuperci, zmeură şi afine. După ce ajungeam acasă, puţin istovite de atâta mers, eu îmi luam păturica cu ursuleţi şi mă aşezam pe iarba proaspăt cosită în timp ce obrajii se rumeneau la mângâierile limbilor de foc care trosneau şi se jucau în vatră. În nopţile senine îmi plăcea să mă uit la mâna de stele minuscule care sclipeau pe fâşia îngustă de cer deasupra coamelor plopilor din faţa casei.

Ochii mi s-au închis încet... crâmpee de imagini şi cuvinte mă cuprind ca într-un vis: sunt eu, sau poate Nică – am prăpădit un pui nevinovat de raţă şi-am fugit la scăldat cu o poală de cireşe...

Riana Stan-Iosif, clasa a X-a A

43

Intenþiile unui manager Interviu cu doamna director al Colegiului Naţional “Costache Negri”, prof. Andra Ionescu 1. Ştim că responsabilităţi profesionale deosebite v-au ţinut, câţiva ani, mai departe de <Costache Negri>. Cum regăsiţi Colegiul după această absenţă temporară?

Am avut o perioadă de 7 ani cât am fost plecată din Colegiul Naţional « Costache Negri » la Inspectoratul Şcolar, ca inspector de specialitate, pentru disciplina chimie, şi în acelaşi timp, cu jumătate de normă, timp de cinci ani, inspector pentru dezvoltarea resurselor umane, iar doi ani, pentru managementul resurselor naturale. Asta nu înseamnă că am rupt cu totul relaţia cu Colegiul National pentru că, inspector şcolar fiind, aveam obligaţia de normă: doua ore pe săptămână. In cei şapte ani, am avut cel puţin o clasă cu care am colaborat.

Cum regăsesc colegiul? Îl regăsesc aşa cum mi-l reamintesc în vremea în care eram aici cu normă întreagă, dar, în acelaşi timp, îl regăsesc evoluând, aşa cum societatea o face, pentru că, vrem sau nu vrem, anii trec, ca urmare, lucrurie se schimbă.

2. Ce aşteptări aveţi, ca manager, din partea colegilor dumneavoastră?

M-am întors ca manager în mare parte şi datorita colegilor ,care au solicitat lucrul aceasta şi ,evident,aşteptările mele sunt de a forma o echipă.

Deja am constatat că profesorii din acest colegiu au înţeles că nu putem să facem lucruri frumoase decât dacă funcţionăm ca o echipă şi dacă ne acordăm tot sprijinul care ne sta în putere.

3. Dar din partea elevului din bancă?

Din partea elevilor aştept implicare şi am constatat cu mare bucurie faptul că în acest liceu funcţionează consiliul şcolar al elevilor. Am constatat că sunt câţiva elevi cu suflet mare, extrem de implicaţi în tot ceea ce desfăşoară, dovada fiind Balul Bobocilor, pe care ei l-au organizat de la A la Z. În acelaşi timp aştept performanţe, pentru că există calităţi intelectuale deosebite şi nu putem să ne aşteptăm la altceva decât la punerea lor în valoare. Ma aştept şi la disciplină, mă aştept şi la purtarea uniformei şcolare, mă aştept ca elevii colegiului nostru să fie un exemplu pentru tot ceea ce înseamnă învăţământ gălăţean.

44

4. Ce le veţi oferi, deopotrivă, celor cu care veţi lucra în noua calitate?

Eu doresc să le ofer tot sprijinul, atât elevilor cât şi profesorilor, atât din punctul de vedere al managerului de şcoala, care trebuie să gestioneze nişte resurse, cât şi din punct de vedere afectiv, fiind cu siguranţă alaturi de cei care vor încerca să facă ceva pentru a promova imaginea şcolii. Acest lucru se observă în ultimele apariţii din presă, acolo unde sunt promovate activităţile elevilor Colegiului Naţional „Costache Negri”. Trebuie să învăţăm să ne lăudam cu performanţele pe care le avem.

5. Profitând de funcţia dumneavoastra în cadrul liceului, ce schimbări v-aţi propus să realizaţi ? În primul rând, îmi doresc să îmbunătăţim baza materială, starea mobilierului şcolar, dotarea cu orice înseamnă mijloace audio-video. Îmi doresc ca iarna să nu mai fie frig şi sper ca vom avea şi sprijinul autorităţilor locale în aşa fel încât să trecem cu bine de această iarnă şi să putem reabilita punctul termic. În ultimul rând îmi doresc să reuşim să organizăm mult mai bine informaţiile legate de tot ceea ce se întamplă în şcoală, în aşa fel încat să le centralizăm, să le putem promova la adevarata lor valoare.

Profesorii fac o groază de activităţi, diriginţii de asemenea, şi de multe ori, pentru ca au impresia că fac doar ceea ce este normal, nu se laudă cu munca lor. Îmi dorec să centralizăm toate aceste activităţi ce au loc în liceu şi sa le promovăm aşa cum trebuie.

Manuela Maţoianu, Aiana Mihui, cls. a XII-a E

Oameni ai ºcolii:

Antoneta Crudu Pe doamna Antoneta Crudu o găseşti, cu siguranţă, în următoarele spaţii: bucătărie (la supravegheat pregătirea meselor), în cantină (pentru a arunca un ochi asupra problemelor de ultimă oră), în cămin (unde, în fiecare zi, e ceva de schimbat), în subsol, în spaţiile-depozit (fiindcă lunile de iarnă sunt multe, lungi şi grele), la unul din nenumăratele magazine partenere (pentru contracte, plăţi, prospectări ale pieţii etc.), între cadrele didactice (mai sunt inspecţii, aniversări, evenimente, ”momente” şi …puţin protocol nu strică, chiar în vremuri de criză!). în fine, dacă nu aţi obosit căutând, într-o cămăruţă, la etaj, printre dosare, pontaje, viramente, comenzi, liste de casare şi câte vor mai fi pe acolo. Am fixat: ziua, locul, ora pentru dialog.Nu s-au conjugat toate. Altă încercare, multe minute de confesiune şi gândurile de mai jos, pe care vi le propunem, cu drag, spre lectură.

După cum spune O.Goga „Trecutul e noaptea, iar amintirile candele care cu vremea se sting.”

Da, a fost şi este viaţa mea... că, până la urmă, aici miam lăsat cei mai frumoşi ani. Î: Cum se numeşte exact, după acte, meseria dumneavoastră?

R: Am absolvit Liceul Economic şi de Drept Administrativ Galaţi, promoţia 1978, cu meseria de ,,tehnolog în alimentaţia publică” Am absolvit cursurile ,,Facultăţii de Management Financiar Contabil”, licenţiat-economist ,promoţia 2004-2008. În acest moment sunt angajată pe funcţia de administrator financiar de cantină-internat. Î: Ce responsabilităţi are un administrator financiar de cantină-internat într-un liceu după fişa postului?

R: Sarcinile mele de serviciu după fişa postului sunt acelea de a asigura în general hrana, confortul corespunzător elevilor ce sunt cazaţi în cămin. Î: Ce satisfacţii trăiţi în dreptul ficărei zile?

Dar insatisfacţii?

R: În munca pe care o desfăşor, îmi doresc ca fiecare zi să fie fără probleme. Satisfacţiile vin din partea elevilor ce mănâncă la cantină şi care nu au nimic a comenta în sens negativ, calitatea serviciilor prestate.

Insatisfacţiile sunt mai rare şi vin tot din partea elevilor. Mai există câte un comentariu ce se referă tot la calitatea serviciilor în sectorul pe care-l conduc. Î: Lucraţi în general cu tinerii? Cum vă simţiţi între ei?

R: Activitatea mea de început a fost cea de,, pedagog şcolar”, timp de 7 ani, apoi am continuat cu ceea ce fac în această şcoală de prestigiu din oraşul nostru.

Cu elevii am lucrat de la începuturi până în prezent şi mă simt excelent în mijlocul acestora.

Aceşti tineri îmi transferă o ,, doză de tinereţe”, Î: De când aţi început să lucraţi la noi în pe care o port cu mine la orice pas.

Atitudinea mea faţă de voi, tinerii, este aceea de liceu?

R: Lucrez în această instituţie şcolară din data de a trasmite, pe toate căile, acel sentiment de mamă care 15.10.1985. Pot susţine, în acest moment, că sunt cel a crescut şi educat trei copii, la vremea lor elevii acestei şcoli de marcă din oraşul nostru. mai “vechi” om din această şcoală.

45

Î: Cum erau liceenii acum 20 de ani?

R: Acum 20-25 de ani erau tot aşa nişte tineri ca voi, entuziaşti, sinceri, buni la carte, modeşti, dar timizi.. Îmi aduc aminte cum aceştia nu îndrăzneau să păşească pe holul central şi veneau la cancelarie, secretariat sau cabinetul directorului numai invitaţi, prin intermediul profesorului diriginte.

Aceştia se ocupau de autogospodărire. Existau grupuri de elevi care făceau curat în internat la camere, băi, holuri, la cantină de serviciu, curţăenie în clase după programul de învăţământ (după ore).

Tot aceşti tineri ne-au ajutat pe noi, salariaţii, să descongestionăm şcoala în 24 de ore, în momentul în care directorul de atunci, profesorul Aciobăniţei Virgil, a primit ordin de la partid să elibereze localul, de azi până mâine, în vederea consolidării acesteia (perioada 1987-1989). În schimb, când absolveau această şcoală, viitorul le era asigurat. Erau repartizaţi pe posturile de învăţător sau educator, la oraş sau la ţară, în funcţie de media de absolvire. De aceea era o concurenţă acerbă la învăţătură şi chiar o sutime îi departaja poate într-o şcoală mai îndepărtată decât domiciliul elevului. ,,Timpul şterge, dar ştie să păstreze ca nimeni altul ceea ce nu trebuie pierdut”, a spus Amza Pelea, un mare actor român.

Aşa şi eu vă reamintesc că orice lucru nou are la bază ceva solid, vechi, dar solid!

Oricare a trecut prin această şcoală, fie salariat sau elev, a lăsat ceva în urmă. Î: Care este relaţia dumneavostră cu ceilalţi colegi?

R: Eu spun că relaţia mea cu ceilalţi colegi este bună şi asta este dată de ,,longevitatea” mea în această instituţie de învăţământ. Î: V-aţi vedea lucrând într-un alt domeniu?

R: Da!... aş putea lucra oriunde, în baza studiilor absolvite, dar să fiu înconjurată de tineri pe care să-i văd cum cresc şi se dezvoltă fizic şi mental.

Deci nu aş lucra decât într-o şcoală ca aceasta, unde ştacheta este ridicată pe măsura celor ce pă?esc pragurile ei... adică în mijlocul unor tineri minunaţi, buni la învăţătură, educaţi! Î: V-ar fi greu să vă despărţiţi de acest loc de muncă?

R: Cu siguranţă mi-ar fi greu să mă despart de acest loc de muncă, dar cum inevitabil se va produce... sper că va fi atunci când va trebui să mă pensionez!

Am venit în această şcoală la vârsta de 25 de ani,

46

am în prezent 53 de ani şi voi pleca poate la 62 de ani, odată cu pensionarea..... Cine ştie?!!! Î: Ce vă place să faceţi în timpul liber?

R: În timpul liber, mă ocup de treburile casnice, am animale de casă pe care le ador, citesc sau stau la calculator. Î: Unde vă petreceţi concediile?

R: În primii ani din libertatea mea, nu am prea fost în concedii, datorită copiilor şi situaţiei de la acea vreme. În schimb, în ultimul timp, de câţiva ani, merg la mare, la munte şi-mi place foarte mult la mânăstirile din nordul Moldovei, de pe Valea Oltului şi Tara Loviştei. Î: Le-aţi sugera elevilor să-şi aleagă acest domeniu de activitate pentru viitor?

R: Da! Le sugerez tuturor care vor şi le place să îmbrăţişeze acest domeniu de activitate, de prestat servicii în domeniul turismului şi alimentaţiei publice.

Fiecare om să presteze ceea ce a studiat la şcoală, este un lucru mai mult decât obligatoriu şi necesar! În încheiere, l-aş parafraza pe Octavian Paler care spune că ,,Să aştepţi oricât, să aştepţi orice.

Nu sunt bune decât amintirile care te ajută să trăieşti în prezent.”

Iar eu, dragii mei, trăiesc numai în prezent cu amintiri cu tot.

Vă iubesc şi vă respect, dragii mei tineri!

Liza-Marie Moraru, Larisa Silvestru, clasa a XII-a B

Festivalul “Axis Axis Libris Libris“ Desfăşurat la Galaţi,în perioada 23-27 mai 2012 ,în luna în care natura se deşteaptă la o nouă viaţă ,printre tei şi blocuri, festivalul «Axis Libris» a intrat într-o necesară tradiţie culturală gălăţeană. Aşa- numitul «parc al şahiştilor» , cu blocuri urâte, în care oamenii trăiesc înghesuiti fizic şi unii poate şi sufleteşte ,a găzduit o generoasă expoziţie de carte,precum şi o serie de manifestări dedicate acestui minunat instrument de comunicare. Festivalul a reuşit să dea o altă înfaţişare locului şi, totodată, să adune reprezentanţi a multor edituri, cunoscute şi necunoscute,din ţară.

Căsuţe dichisite ne aşteptau cu uşile deschise, oferindu-ne posibilitatea de a pătrunde în reuşitele scriitorilor şi ale creatorilor de valori culturale, de la mic, la mare. Băncile liniştite asteptau vizita celor care doreau să se oprească pentru a răsfoi o carte; copacii îţi ofereau adăpostul de care aveai nevoie pentru a te feri de vantul puternic si stropii reci de ploaie. Din când în când vedeam grupuri de elevi absorbiţi de atmosfera boemă, frumos conturată de muzica clasică şi de pasionatii de lectură, însetaţi de cunoştere. Au fost câteva zile unice, am trăit experienţe noi, incitante din care toţi

cei prezenţi (adică şi noi, două cenegriste !) au avut de câştigat. Bianca şi Diana (iar e vorba despre noi !) neam simţit onorate de faptul că am făcut parte din colectivul de redacţie al publicaţiei «Axis Libri « ce a apărut la sfârşitul festivalului.Vă prezentăm mai jos unul dintre materialele semnate de noi.

Am învătat, totodată, să ne lăsam dominate de luminile şi umbrele cărtilor. Ele, paginile tipărite, ne-au arătat pe îndelete imaginea trecutului, a prezentului şi au schiţat dimensiuni ale viitorului.

Am evadat din calvarul cotidian. Cum? Am deschis o carte, am oprit timpul în loc şi ne-am mişcat pe coordonatele timpului. Parcă eram de două ori sărmanele Dionis în viziune eminesciană! O carte înseamnă o economie de viaţă, mai multe, economie de mai multe vieţi. Am găsit aici o altă lumea şi, totodată, am învaţat că noi ne putem crea propriul Univers, perfect şi credibil, cu ajutorul lor, al cărţilor. Am învaţat să ne lasăm îndrumate de cuvânt, cel în faţa căruia şi timpul se dă la o parte, recunoscându-i valoarea.

Bianca Măstăhacu şi Diana Bandrabur clasa a XII-a E

De ce vã atrage, în continuare, cartea?

“Lectura dezvoltă cultura generală a fiecăruia, vocabularul şi capacitatea de a te exprima liber. Târgul de carte “Axis Libri” are un rol important în încercarea popularizării cărţii şi a plăcerii de a citi. De asemenea, este o oportunitate pentru iubitorii de carte de a găsi o gamă variată de tipuri de publicaţii şi stiluri. Astfel, orice cititor poate găsi o carte care să îl atragă şi să îl facă să o cumpere.” (Alina, 18 ani) “Cartea, a fost şi reprezintă în continuare, pentru mine un mijloc minunat de a primi răspuns la toate întrebările existenţiale, o posibilitate de a descoperi o faţă nevăzută a lucrurilor pe care, în forma palpabilă, le vedem aşa cum le percepem cu ochii minţii. Întotdeauna, cartea, m-a ajutat să mă regăsesc în diferite ipostaze şi să pătrund într-o lume a cunoaşterii continue. Cartea, mia satisfăcut întotdeauna nevoia de nou. Cartea, reprezintă pentru mine un prieten de nădejde, un mijloc vast de cunoaştere, o necesitate şi în acelaşi timp un mijloc de regăsire. Târgul “Axis Libri” este cheia pe care eu o folosesc pentru a evada din această lume, într-alta, o lume a mea.” (Mihaela, 42 ani)

“Din punctul meu de vedere lectura atrage prin realism cât şi prin fantezie. Combinate, cele două duc la o lectură excepţională, ce cuprinde cititorul şi îl detaşează complet de ce este în jur. Lectura este gura de libertate a fiecăruia şi toţi ar trebui să profite de ea.” (Irina, 19 ani) “Cititul este o oportunitate de a mă transpune într-o altă lume, de a-mi folosi şi dezvolta imaginaţia, de a mă detaşa de lumea reală. Acest târg este o oportunitate reală de a cunoaşte autori noi.” (Georgiana, 17 ani) “În viaţa mea cartea are un rol foarte important. De ce mă atrage cartea? Mă atrage pentru că aflu ce gândesc alţi oameni, cum sunt alţi oameni, aflu ceea ce nu ştiu şi de asemenea mă bucur atunci când regăsesc gândurile mele şi în minţile altor oameni; mă bucur când îmi dau seama că sunt şi alţi oameni cu care semăn. Am devenit dependentă de citit încă din copilărie, când citeam cu lanterna, noaptea, iar atunci când nu citesc o zi mă simt foarte rău, sunt într-adevăr dependentă, fără să exagerez.” (Violeta, 50 ani) Material realizat de: Bianca Măstăhacu şi Diana Bandrabur

47

Balul Bobocilor 2012 Balul bobocilor reprezintă în fiecare an o noapte în afara rutinei pentru toţi elevii de liceu, nu doar pentru elevii claselor a 9-a. Ce poate fi mai bun decât o seară în care să ne distrăm şi să uităm pentru câteva ore de şcoală, şi tot ce ţine de aceasta? În anul şcolar 2012 – 2013, Balul a avut loc pe data de 11 octombrie, şi a fost organizat de Consiliul Elevilor. Dintre boboci, opt perechi au fost alese în cursa pentru „Miss&Mister”, iar cei 16 elevi au fost puşi la încercare de cei doi prezentatori, Alina Petrea şi Sergiu Hîngu. Sub privirile unui juriu exigent, ale profesorilor prezenţi şi ale publicului entuziasma, ca de fiecare dată, concurenţii au dat tot ce au avut mai bun. A avut loc o probă de cunoaştere, una de cultură generală, şi o probă surpriză, care a testat îndemânarea bobocilor în ceea ce priveşte curăţatul cartofilor. Elevii s-au întrecut de asemenea în mişcări de dans, şi în cele mai frumoase declaraţii către partenere. Dar nu orice tip de declaraţii, ci de despărţire.

Pentru a destinde atmosfera, şi de asemenea pentru a le da timp bobocilor să se pregătească între probe, diverşi invitaţi au urcat pe scenă. Trupa de dans „Keep The Vibe Alive” a energizat publicul pe ritmuri electro, iar Livia Crăescu, elevă la Liceul de Artă a încălzit şi ea scena cu melodiile interpretate. Un alt număr de dans ne-a fost oferit de patru băieţi îmbrăcaţi la patru ace – „Urban Style Dancers”. Cei de la „Atmosphere” au oferit publicului două prezentări de modă spectaculoase, rochiile fiind prezentate chiar de eleve ale liceului, iar DJ-ul a întreţinut atmosfera pe tot parcursul serii.

Elevii prezenţi s-au ridicat la înălţimea evenimentului şi a locaţiei, mai ales în ceea ce priveşte vestimentaţia. Ţinutele delicate, deloc provocatoare ale elevelor, şi cele elegante, ale băieţilor, au strălucit, în încercarea de a fi ladies şi gentlemeni.

Un eveniment bine popularizat, care, după părerea mea, a îndeplinit aşteptările tuturor, şi de care s-au bucurat profesori pe de-o parte şi elevi pe de altă parte.

Georgiana Maţoianu, cls. a XI-a E

Impresii despre Balul Bobocilor 2012 - Clasa a IX-a B „Consider că balul de anul acesta nu putea fi mai frumos de atât. Un prim argument ar fi acela că totul a fost bine organizat, decurgând ca la carte. Un al doilea argument ar fi acela că pe tot parcursul serii s-a păstrat atmosfera, atât la concursul de „Miss si Mister”, cât şi la dans, ringul fiind plin de persoane care au reuşit să se simtă bine. În concluzie, seara balului a fost una plină de farmec.”

Sorina Popa „Pentru mine, Balul Bobocilor a fost superb, exceptând mirosul fumului de ţigară. Mi-a plăcut foarte mult deoarece m-am distrat, la fel şi prietenii cu care am venit şi cei cu care m-am întâlnit. Muzica a fost aleasă, iar majoritatea pieselor erau preferatele mele. Nu aş ezita dacă ar mai exista un alt bal al liceului nostru.”

Silvia Ecaterina Filip „Balul Bobocilor a fost ca o rampă de lansare pentru noi, bobocii, în lumea liceană. A fost foarte plăcut pentru noi să petrecem într-un astfel de loc cu prietenii şi colegii noştri. A fost un prilej pentru a ne cunoaşte mai bine şi

48

pentru a petrece mai mult timp împreună. A fost o seară minunată pe care ne-o vom aminti multă vreme.”

Laura Apetrăcheoaei „Am aşteptat cu atâta nerăbdare să ajung la Balul Bobocilor. În seara aceea, am observat câte talente sunt la noi în şcoală. Talentele pe care le avem în şcoala noastră sunt muzica şi dansul care au cucerit privirile tuturor elevilor şi ale profesorilor.

Spectacolul a fost foarte frumos şi cool. După spectacol elevii au dansat şi s-au distrat până când au obosit. A doua zi, la şcoală toată lumea vorbea despre bal la cât de frumos a fost. Eu una mai vreau un bal, dar să stăm mai mult şi să ne distrăm mai mult cu toţi colegii şi profesorii noştri.”

Anca Ştefania Coca „Din punctul meu de vedere, Balul Bobocilor a fost un eveniment plăcut, reprezentând una din frumoasele amintiri ai anilor de liceu. Aspectul care nu mi-a plăcut constă în durata lungă a concursului „Miss şi Mister”.”

Tatiana Jalbă