Urmuz no 3 4 2016

Page 1

No. 3-4 2016

V I T R I N Ă D E A R TĂ N O u Ă FONDATĂ DE GEO BOGZA LA 1 IANuARIE 1928 CÂMPINA  SERIA A DOuA  ANuL III

În acest număr semnează: Christian Crăciun, Constantin Mănuţă, Mioara Bahna, Marian Nencescu, Elena Dinu, Valeria Manta Tăicuţu, Cornel Sântioan Cubleşan, R. A. I., Mircea Brăiliţa, Radmila Popovici, Stratis Paschalis, Kostis Palamas, Langston Hughes, Arthur Rimbaud, Liliana Ene, Virgil Diaconu, Camelia Iuliana Radu, Florin Dochia, Ionuţ Caragea, Adrian Dinu Rachieru

PuBLICAţIE Cu ŞI DESPRE POEZIE Î N G R I J I TĂ D E F L O R I N D O C H I A


eseu

Muzica şi esenţa ritmică a lumii Christian Crăciun În vara lui 2015, în cadrul taberei de antropologie de la Maliuc, ediţia a VIII-a, am fost invitat de către Părintele Bogdan Georgescu să vorbesc în cadrul temei „Despre muzică”, tema anului pentru întâlnirea noastră. Luat prin surprindere, am improvizat, vorbind tinerilor prezenţi despre ritm ca esenţă a lumii şi a artelor. Textul ce urmează este transcrierea înregistrării audio, cu minimele corecturi necesare. Prezentarea a fost liberă, n-am avut notiţe pregătitoare, de aceea am păstrat caracterul oral, cu semnele de incoerenţă şi anacoluturile inevitabile. Dar cred că asta conservă viul inimitabil al experienţei de la Maliuc. Transcrierea aceasta a apărut în Anuarul Societăţii prahovene de Antropologie generală nr. 1/2015, o ofer acum şi revistei Urmuz, pentru o mai largă difuzare. Bună seara Sunt al patrulea an la Maliuc şi mă simt onorat şi emoţionat să deschid această serie de întâlniri pe o temă care, sincer, mie nu-mi este foarte familiară, adică nu sunt un specialist sau nu am cercetat special chestiuni de teorie a muzicii şi ale legăturilor sale, de filozofie a muzicii. Dar sunt de spus câteva lucruri aici nu numai în legătură cu raporturile dintre muzică şi literatură, ci şi, dacă nu sună prea pretenţios, cu esenţa însăşi a muzicii şi o să încerc mai degrabă să vă împărtăşesc câteva gânduri ale mele aşa, mai aruncate ca sămânţa, mai risipite, nu neapărat foarte coerente. Şi pentru că suntem într-o tabără creştină, aş parafraza o vorbă pe care o ştie toată lumea şi care, de fapt, nu este tocmai o parafrază, pentru că

VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ

2

NO. 3-4 / 2016

ea spune exact ceea ce spune textul originar: la început a fost muzica! De ce la început a fost muzica? Pentru că muzica înseamnă înainte de toate ritm. Or, tot ceea ce există în univers, de la galaxii, cosmosul întreg, până la particula elementară cea mai infimă şi, incluzând pe această scară a unui spectru enorm viaţa noastră însăşi, totul este ritm. Începând de la respiraţie, inima, vârstele omului, anotimpurile, orele, învârtirea soarelui ş.a.m.d. totul ţine de o anume ritmicitate. Şi, în mai toate religiile, dacă vreţi, secretul fericirii, secretul contopirii cu divinitatea ţine de syn-rithmie, adică de punerea de acord a ritmului tău existenţial cu ritmul cel mare. Indiferent de cum se cheamă zeul, indiferent de cum este religia respectivă, trebuie să existe această apropiere între ritmul tău şi ritmul naturii, sau ritmul zeului. Rugăciunea însăşi când se face, se face cu anume tehnică a respiraţiei, nu numai la yogini, cum ştiu unii dintre noi, ci şi la rugăciunea isihastă, la rugăciunea inimii. Ține de o anume ordonare a respiraţiei şi a bătăilor inimii. Totul în univers este ritm. Cuvântul grecesc cosmos înseamnă ordine, antonimul lui, haos, înseamnă dez-ordine. Ordine ce înseamnă? Ceva ce ascultă de nişte numere, de nişte principii, de nişte reguli fixe. Matematicienii, printre care şi unul român, i-au spus numărul de aur, şirul lui Fibonacci sunt lucruri mai complicate, nu vreau să intru în asta acum, sunt lucruri prea complicate. Dar, notele muzicale, frecvenţa, pentru că, ştiţi, notele muzicale au o anume frecvenţă care poate fi foarte exact vizualizată pe aparate, frecvenţa acestor


eseu sunete poate avea asupra psihicului nostru un efect pozitiv sau negativ. Dacă vreţi, şi sentimentele noastre, ce sunt, la urma urmei, prietenia sau dragostea decât capacitatea de a ne pune în acord ritmurile? Şi aici tot la ritm ajungem, adică la muzică, adică la armonie. Armonie sau cosmos este acelaşi lucru. Dizarmonie este haos. Atunci când este armonie şi în viaţa noastră, şi în viaţa colectivităţii, şi în univers este bine, este armonie, este muzică, se aude sym-phonic, adică toate sunetele în acelaşi fel. Sym-patie cu sym-phonie este în esenţă acelaşi lucru. Toate lucrurile astea puţin cam firoscoase vor să spună în esenţă că tot ceea ce ne înconjoară sau este în interiorul nostru este armonie, este muzică, este ritm şi că secretul cunoaşterii, al cunoaşterii exterioare şi al cunoaşterii de noi înşine este, până la urmă, înţelegerea acestor ritmuri, care nu sunt totdeauna foarte evidente, dar, în momentul în care le-am înţeles, lucrurile încep să se lumineze. Dacă un poet francez spunea: De la musique avant toute chose / de la musique encore et toujours, adică muzica înainte de toate, el dădea un rost, un înţeles strict literar şi strict estetic acestei fraze, şi o să revin la un moment dat asupra acestei idei. Am încercat să vă ofer o privire mai generală asupra temei, pentru că, dacă luăm de exemplu traiectoriile planetelor, ele sunt la nişte intervale muzicale. Când filozofii şi înţelepţii vechimii vorbeau de muzica universului, nu făceau o metaforă. Vorbeau clar de intervale de septimă, de octavă… ar trebui cineva cu studii de specialitate să vă explice asta. Dar aşa este, planetele nu gravitează aşa, la nişte distanţe întâmplătoare, pentru că acolo le-a aruncat nu ştiu cine. Ele gravitează după nişte raporturi muzicale, între dimensiunea lor şi dimensiunea traiectoriei pe care o au. Ele cântă, ele cântă exact cum sunt notele pe portativ, şi portativul, dacă îl curbăm, nu

face decât să deseneze traiectoriile planetelor cu notele. Deci totul se reduce la muzică. Invers în universul mic. De pildă, probabil unii dintre voi sunteţi la secţii de real şi v-aş îndemna să vă aplecaţi cu mare atenţie asupra fizicii cuantice, a particulelor elementare, care este o bogăţie de gândire, de filozofie, de înţelepciunea extraordinară. Şi vă spun o singură idee de aici: sunt sute de particule elementare mult mai mici decât protonul şi nucleonul şi care au nişte proprietăţi absolut ciudate. Mintea noastră nu e croită să înţeleagă funcţionarea acestor particule, care au energie şi nu au masă ş.a.m.d. Ei, şi fizicienii încercând să vadă cum funcţionează tot acest microunivers, au descoperit că există nişte sub-particule aşa zis gemene care se află la distanţe enorme de milioane de ani lumină în univers şi care reacţionează simultan, de aia le spune gemene, la un anume impuls, ceea ce, după toate cunoştinţele noastre de la Einstein încoace, nu se explică, pentru că orice informaţie circulă cu maximum viteza luminii. Adică, dacă eu dau un impuls particulei de aici, sora ei geamănă ar trebui să reacţioneze după 100.000 de ani lumină. Ei bine, ele reacţionează simultan şi încă matematicienii şi fizicienii nu au reuşit să furnizeze o teorie care să explice asta în mod unitar. Este o teorie pe care nu v-o pot explica pentru că nu am suficiente cunoştinţe matematice. Dar e suficient să vă spun numele ei ca să vedeţi cum se leagă de tema noastră. Se cheamă teoria stringurilor, adică a corzilor. Cele două vibrează cum vibrează o coardă de instrument. Ştiţi bine că, dacă într-o cameră punem mai multe piane şi apăsăm o clapă, rezonează toate celelalte. Probabil că un fenomen de natura aceasta se petrece şi în univers, încă o dovadă că universul tot este muzică şi că în momentul când Dumnezeu a făcut lumea a

VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ

NO. 3-4 / 2016

3


eseu cântat. Logosul lui este un logos matematic, numeric şi muzical. De aici survine faptul că în toate religiile rugăciunea, actul sacru, este legat de muzică şi de dans şi de acea synritmie, contopire cu ritmul mare al divinităţii. Prin Evul Mediu şi până mai încoace, exista o mulţime de lucrări care purtau titluri de genul De armonia mundi (despre armonia lumii) şi care încercau să explice această minunată construcţie, în faţa căreia trebuie să îngenunchem şi să o slăvim, care este Universul şi în care absolut nimic nu este întâmplător. Numai omul are această incredibilă libertate de a strica armonia lumii, şi aici intrăm deja într-o altă temă teologico-filozofică mai complicată. Tot el are şi posibilitatea de a o spori la infinit. În primul rând, prin operele lui de artă. Acum, ca să vă sperii, aceasta a fost introducerea. Ce înseamnă muzica şi literatura? În primul rând, muzica este o temă literară, se vorbeşte despre muzică în multe opere literare. Am avut recent prilejul să citesc un roman impozant, în patru volume, 5-6 sute de pagini fiecare, în care tema obsedantă este tocmai muzica. Cele două personaje… el este scriitor şi scrie despre un personaj care apare într-un tablou, ea este pianistă. Sunt desigur mii de cărţi în care muzica apare ca temă. Pe vremuri, când se mai studia literatura română la şcoală, se făcea un roman care se numeşte Concert din muzică de Bach. Azi nu se mai studiază, ca multe alte lucruri. Dar nu despre asta vorbim, e prea facil. Muzica este printre altele şi o chestiune de educaţie. În perioada interbelică, pe care şi părintele, şi eu, şi mulţi alţii de aici o iubim, nu necondiţionat, dar o iubim, mulţi de aici foarte mult, educaţia muzicală era esenţială pentru orice elev de liceu. Şi orice elev de liceu, oricât de afon ar fi fost, putea să cânte câteva melodioare la pian. Ține de şlefuirea sufletului. Astăzi ne facem educaţia muzicală prin căşti înfipte în

VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ

4

NO. 3-4 / 2016

urechi. Aia nu este muzică. Indiferent de tipul şi de calitatea ei, muzica e cea pe care o cânţi tu însuţi, nu cea pe care o asculţi. Spun asta eu care sunt complet afon, antitalent. Aşa e făcut omul. Astăzi am văzut pe internet un studiu despre ce transformări neuronale extraordinare provoacă muzica la copii. Cât de altfel este creierul unui copil, cât se dezvoltă legăturile neuronale la un copil care este educat muzical de mic. Vreau însă să discutăm puţin despre raportul dintre muzică şi poezie. Aici se situează citatul din poetul francez pe care vi-l dădeam mai devreme. Împotriva a ceea ce se învaţă la şcoală, poezia nu este o alcătuire din cuvinte. Adică, dacă spun: „ceaşca este pe masă” este o alcătuire din trei cuvinte pe care o înţelege toată lumea. Elevilor din ziua de astăzi, şi nu este deloc vina lor, poezia le este una dintre cele mai antipatice chestii care pot să existe pe lume, aproape la fel ca pojarul şi febra tifoidă. Pentru că pare un limbaj de neînţeles, o complicare inutilă, în loc să spun te iubesc spun „mi-a sărit leoaica azi în faţă”. Şi trebuie să-mi bat eu capul să înţeleg ce a vrut să spună poetul. Pare un limbaj complicat, care abuzează de simboluri, de metafore, de şarade, un fel de rebus pe care eu, elevul, ca să trec clasa şi să trec bacalaureatul, trebuie să îl ghicesc, trebuie să dezleg şarada asta. Poezia nu este deloc acest lucru şi elevii s-ar speria mult mai puţin dacă s-ar schimba modul de predare şi elevii ar înţelege că poezia este alt limbaj, pentru că nu se face din cuvinte, se face din imagini, şi în al doilea rând poezia este muzică. Ea nu vorbeşte despre muzică ea este muzică şi dacă nu auzi versul (versul trebuie auzit şi eu v-aş recomanda, dacă vreţi să citiţi o poezie – valabil şi pentru rugăciune, rugăciunea este o poezie şi aşa cum rugăciunea e bine să o spui cu voce, şoptit, nu numai în gând – aşa trebuie percepută şi poezia, ascultând-o ca să-i pricepi ritmul interior) nu înţelegi poezia.


eseu Nu mă refer la ritmul ăla de suprafaţă „Dóină, dóină, cíntec dúlce…” ritm mecanic, vorbesc despre ritmul interior al sentimentelor şi al înţelesurilor ascunse ale poeziei. Dacă începi să spui poezia aşa încet, pentru tine, ferit, să nu te audă alţii, că dacă te aud te leagă că ai luat-o razna, începi la un moment dat să înţelegi. E muzică. Muzica nu poate fi tradusă. Nu poate fi transpusă în cuvinte. Cea adevărată, nu cea uşoară. Aşa este şi cu poezia. Poezia este ceva dincolo de cuvinte, şi chiar dincolo de imaginile de care vorbeam mai devreme, şi dacă-i percepem muzica interioară (şi nu mă refer numai la versul clasic, în care apar acele accente şi rime, care vin să-i păstreze simetria interioară, şi poezia în vers liber are ritmica ei interioară, dar şi romanul, indiferent de tipul de roman, nu poate fi compus la întâmplare, are şi el simetriile lui, şi când spun simetrie spun ritm şi când spun ritm spun muzică. Şi romanul are muzica lui. Dacă personajul intră pe uşă la p. 35 trebuie să iasă la p. 37 şi nu la 45. Un bun romancier simte asta. Sunt exact centrele de tensiune), avem acces la sensurile profunde. Mă întorc la poezie. Să vă spun nişte versuri din, poate, cel mai mare poet creştin al nostru, Ioan Alexandru, care s-a prăpădit acum câţiva ani: „Lumină lină lini lumini / Răsar din codri mari de crini / lumină lină cuib de ceară, / Scorburi cu miere milenară / De dincolo de lumi venind / Şi niciodată poposind / Un răsărit ce nu se mai termină / Lină lumină din lumină lină”. Imnul „Lumină lină” este unul dintre imnurile de bază ale ortodoxiei, şi, dacă nu mă înşel, unul dintre cele mai vechi. Aici nu e nimic de „înţeles”, trebuie să îl auzi, e muzicalitatea care te unge ca o miere pe suflet. Sau, să vă dau exemple din Eminescu. Uite, există în limba română două sunete foarte urâte, care nu există în alte limbi romanice şi care provoacă aşa numite cacofonii: ă şi î. Aceste sunete sunt greu de învăţat pentru străinii

care învaţă limba română şi sunt de evitat în poezie, pentru că provoacă aceste aliteraţii urâte. Eminescu a reuşit totuşi să obţină melodicitate şi din sunetul Î. „Când însuşi glasul gândurilor tace, / Te-ngână jalea unei dulci evlavii, / Atunci te chem; chemarea-mi asculta-vei? / Din neguri reci plutind te vei desface?” Interogaţie, E şi I care deschid melodia, imaginea, pe care brusc o luminează. Şi Î-ul care sună ca un bas (scandează versurile accentuând Î-ul, n.m) profund, care parcă te-a scufundat în marea asta de smoală topită a suferinţei şi a gândurilor. Iată cum se transformă cuvintele în sunete pure pe care trebuie să le asculţi. Sau, tot din Eminescu, e mai la îndemână. Vă puteam da exemple din sumedenie de alţi poeţi, la fel de muzicali, limba română e o limbă dificilă şi foarte muzicală. „Sara pe deal, buciumul sună cu jale / Turmele-l urc, stele le scapără-n cale / Apele curg, clar izvorând din fântâne / Sub un salcâm, dragă, m-aştepţi tu, pe mine”. Atenţie, nu „seara”, ci „sara”. De ce a ales Eminescu un moldovenism, când putea să folosească cuvântul literar? Păi tocmai pentru că „sara” sună mult mai profund decât „seara”. Care deschide diftongul, care deschide sunetul. „Sara” e mai închis. Sara pe deal… pauză… buciumul sună cu jale. Pauză. E o apropiere de vreo trei ritmuri foarte complicate care nu mai există în nicio altă poezie română. Tot de la Eminescu, cea mai frumoasă poezie a lui spun mulţi este una care poartă chiar în titlu ideea de muzică: Odă, în metru antic. Metru antic însemnând un anume tip de metru specific poeziei greceşti, strofa safică, doi dactili, troheu, doi dactili. Poezia antică, subliniez, nu avea rimă, ea se construia numai pe anumite ritmuri. Muzicalitatea interioară e totul. „Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată, / pururi tânăr, înfăşurat în manta-mi, / Ochii mei nălţam visători la steaua / Singurătăţii”. Parcă după fiecare

VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ

NO. 3-4 / 2016

5


eseu cuvânt pică aşa, o secure, parcă fiecare cuvânt sună precum Cuvântul cel dintâi. Cum să-nveţi a muri? A învăţa înseamnă a repeta, ca să înveţi trebuie să repeţi măcar de două ori. Moartea, din păcate, nu poţi să o înveţi. Numai că poetul are un fel de, dacă citiţi poemul până la sfârşit, are un fel de program de repetiţie a morţii în viaţă şi acest program se cheamă dragoste. „Piară-mi ochii turburători din cale, / Vino iar în sân, nepăsare tristă,/Ca să pot muri liniştit, pe mine/Mie redă-mă!”. E muzică pură aici, încărcată cu filozofie pură, încărcată cu teologie pură. Sorin Dumitrescu, dacă nu mă înşel, spunea că versul acesta ar trebui să sune: „Nu credeam să-nvăţ a-nvia vreodată”. Ce eseu formidabil s-ar putea scrie despre asta! Este uluitor. Un poem pe cât de simplu, pentru că uneşte moartea cu dragostea; moartea ca purificare prin dragoste şi dragostea ca purificare prin moarte, unite prin muzică, pe atât de profund. E muzică pură aici. Citiţi-l astfel pe Ion Barbu, acel poet atât de greu de înţeles, şi să vedeţi ce muzică teribilă au versurile lui. Citiţi-l pe nebunul de Bacovia. Alt tip de muzică, sigur, fiecare poet îşi are muzica lui, melodia lui. Dumneavoastră când ascultaţi la cască, după primele trei note îţi dai seama, aaa, asta e melodia lui cutare. Şi poeţii sunt la fel. Auzi o poezie pe care nu o ştii şi îţi dai seama. Asta sună a Minulescu. Sau a Topârceanu. Sau a Arghezi, sau a Blaga. Pentru că fiecare poet îţi are melodia lui inimitabilă. Criticii literari, nu trebuie să pariaţi pe ei decât atâta cât e nevoie să luaţi examenele cu notă maximă. Dar nici criticii literari nu pot explica poezia, aşa cum criticii muzicali nu pot explica muzica. Ei pot să spună: cutare interpret a cântat scherzzo-ul cutare cu nu ştiu câte mişcări de arcuş. Paganini făcea nu ştiu câte… dar asta nu spune nimic despre esenţa muzicii. Citiţi-l pe Celibidache! Noi, oamenii de rând, nu înţelegem nimic din ce spune el, pentru

VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ

6

NO. 3-4 / 2016

că limbajele sunt riguros neinterşanjabile. Nu pot fi traduse unul prin altul. La fel limbajul matematic. Ce vă spuneam eu cu teoria Stringurilor e sigur o aproximaţie pentru care un fizician de profesie m-ar împuşca şi m-ar arunca la peşti aici în Dunăre, dacă ar auzi cum am explicat eu. Pentru că această teorie nu se poate explica decât în formule matematice. Trebuie să ai mintea unui Hawking ca să le pătrunzi. Deci poezia, când vin către ea… aseară ne amuzam de o formulă imbecilă (iertat să-mi fie cuvântul neacademic) pe care o folosesc manualele: eul liric, care nu ştiu ce face. Eul liric nu face nimic. Eul liric nu există. Există poetul, care scrie şi el, aşa cum poate, nişte cuvinte pe hârtie în care încearcă să surprindă ceea ce i-a şoptit zeul. Pentru că poetul nu este decât un fir prin care zeul transmite către noi muritorii neajutoraţi ceea ce avem noi de înţeles. Eu cred enorm în inspiraţie, şi toţi marii poeţi au crezut în inspiraţie. Ceea ce spune Arghezi cu ale sale „cuvinte potrivite”…poezia nu se face din cuvinte potrivite. Poeziile lui Arghezi făcute din cuvinte potrivite nu sunt cele mai reuşite. Arghezi a scris enorm, are câteva sute de poeme extraordinare, dar nu sunt alea din cuvinte potrivite, ci exact celelalte. Cele din „slova de foc”. Slova de foc e aia care vine şi aprinde rugul, cea din interiorul căreia se aude vocea divinităţii. Poetul trebuie să aibă urechea sensibilă, că de aia e poet şi nu om de rând, să audă vorbele alea de sus. Şi să încerce să ni le comunice şi nouă, amărăştenilor, care nu avem talent poetic. Iar muzicianul la fel, el recompune armonia cosmică, retraduce sunetele cosmice, umblă la frecvenţele fundamentale ale materiei, se ştie clar că, dacă asculţi anumite sunete diz-armonice, se modifică secvenţele din ADN şi te îmbolnăveşti. Iar dacă eşti pe o navă şi intri în contact cu anumite ultrasunete, pur şi simplu înnebuneşti şi te arunci în


eseu ocean. Nu mai ai autocontrol. Sunt acele silabe magice din meditaţia indiană, mantrele care deschid spre noi universuri. Şi, apropo de mantre. Mă gândeam la o carte a unui mare etnolog, Romulus Vulcănescu, Fenomenul Horal. Hora este o mandală, adică o engramă a universului, ea înseamnă exact asta, înseamnă armonie, înseamnă semnul universului care se strânge şi se desface, înseamnă recompunerea unităţii primordiale, înseamnă unitate, înseamnă simetrie, este muzică şi mişcare în acelaşi timp şi în aceeaşi armonie, şi are un caracter sacru indubitabil la originile ei cele mai depărtate. Originile ei sacrale sunt de imitare a creaţiei divine, care este muzicală şi rotundă. Universul este infinit, dar este rotund. Asta o spun chiar fizicienii. Este infinit, dar este limitat. La un moment dat, cercul se închide. Sunt lucruri greu de explicat în limbaj discursiv, nu-mi cereţi să le explic aici, vă spun doar un stadiu al cunoaşterii. Ne trebuie minte de matematician ca să înţelegem, repet. Dumnezeu nu e teolog, teologi suntem noi, ca să îl pricepem. Dumnezeu este matematician, fizician şi muzician. Pentru că astea trei l-au ajutat să construiască o lume perfectă. Adică, aşa cum spunea un mare filozof, cea mai bună dintre lumile posibile. Nouă ne vine foarte greu să credem asta, pentru că suntem neîncrezători, şi sceptici, şi moderni. Nu avem încredere în nimic. Asta spunea deja Eminescu la un moment dat: noi nu credem în nimic. El însuşi se simţea făcând parte dintr-o generaţie sceptică, decăzută, care nu mai are accesul la ideal, la absolut, nu mai acceptă că Dumnezeu a creat acest univers de o frumuseţe în faţa căreia numai rugăciunea şi numai muzica pot să dea seama. Tot ce ţine de biserică, de actul sacru e legat de mişcare, de muzică şi de cuvânt. Ele merg împreună. Cele mai vechi texte, Roman Melodul, Ioan Damschinul, Efrem Sirul, toate

troparele şi acatistele, toată Liturghia sunt de o frumuseţe poetică uluitoare. Ele şi restituie o formă mai curată a limbajului. Omenirea a evoluat sau a involuat. Despre asta putem discuta până dimineaţă, dacă nu ne mănâncă ţânţarii, dacă suntem mai evoluaţi decât cei de pe vremea lui Platon sau am involuat. Dacă suntem evoluaţi fiindcă avem telefoane mobile sau am involuat pentru că nu ne duce capul să gândim ceea ce gândea Socrate. Ceea ce este cert e că limbajul uman a involuat. Cert, o spun însă, luaţi-o ca o părere personală. Limbajul s-a instrumentalizat foarte mult. Se reduce la aspectul lui comunicaţional: mi-e foame, mi-e sete, mi-e bine, mi-e rău, mi-e somn, la revedere. Cuvântul e mult mai mult decât informaţie. Colegii mei – suntem vreo doi, trei aici care predăm româna – ştiu că primele idei din programă ne cer tocmai să insistăm pe aspectul comunicaţional al limbajului. Ei, atunci e fatal ca elevul să nu înţeleagă poezia, pentru că poezia nu comunică, ci se comunică pe sine însăşi. Dacă citesc Lacul lui Eminescu, eu înţeleg de acolo că săracul poet se plimbă singur pe malul lacului şi îşi aşteaptă iubita şi ea nu mai vine şi el e trist. Şi la ce mi-a folosit chestia asta? Dacă reduc poezia la atât, poezia se topeşte în neant. Asta e o întâmplare banală. Se întâmplă oricăruia dintre noi să aştepte o iubită şi ea să nu vină şi atunci totul din jur să-şi piardă culoarea şi el să se amărască. De aia sunt iubitele, ca să nu vină! Şi iubiţii al fel, nu fac discriminări. Dar poezia e cu totul altceva, este evident că poetul nu a scris ca să ne spună că se plimba printre trestii ca să-şi aştepte o iubită. Aşa cum în poemele ample, cum e Scrisoarea III, acolo nu lupta dintre Baiazid şi Mircea e esenţa. Aceasta e în altă parte. Poezia nu comunică. Spune Bacovia. Plouă, plouă, plouă. Şi ce dacă? Ce mare lucru ne-a spus astfel poetul? Dacă reduc poezia la aspectul

VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ

NO. 3-4 / 2016

7


eseu ei informaţional, am distrus-o. Şi cu romanul e la fel, dar la poezie e mai izbitor faptul. Fiţi mereu atenţi, încercaţi să pricepeţi poezia în ea însăşi. Vă mai dau un exemplu şi promit că închei. Un text dificil: Din ceas dedus adâncul acestei calme creste / intrată prin oglindă în mântuit azur / creând pe înecarea cirezilor agreste / În grupurile apei un joc secund mai pur. // Nadir latent, poetul / ridică însumarea de harfe resfirate /ce-n zbor invers le pierzi / Şi cântec istoveşte, ascuns / Cum numai marea / meduzele îşi plimbă sub clopotele verzi”. Asta nu poţi să o mai traduci în limbajul nostru, pentru că este foarte criptată. Dar dacă începi să o desfoliezi ca pe porumb, vezi că e ca o demonstraţie matematică. Foarte clară. Poeziile lui trebuie rezolvate, ca o problemă

VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ

8

NO. 3-4 / 2016

matematică. Nu degeaba a fost el matematician de geniu. Sunt mulţi care au încercat să-l imite, făcând o poezie din care să nu înţeleagă nimeni, nimic, să se mire lumea: ia uite ce profund e acesta. Grăieşte adânc, vorba lui Caragiale. Nu e cazul acum, dacă vreţi, facem într-o seară o analiză a acestei poezii, să vedeţi ce limpede e. Sfatul meu e să nu reduceţi poezia la informaţie. Informaţia este, să zic aşa, nisipul din care faci o casă. E important pentru o casă nisipul, dar îţi mai trebuie o mie de alte lucruri. În momentul acela, o să înceapă să vă placă poezia, când o veţi reduce la starea ei sufletească muzicală. De acest fel de poezie vă doresc să aveţi parte în viaţă! Iulie 2015


cronică literară

Poezia hotarului subliminal Constantin Mănuţă Codruţ Radi este locuitor al oraşului Sinaia şi manager al librăriei Flower Power. Până la ora actuală, a publicat următoarele volume de versuri: Răspântia zeilor, Ed. Anima, Bucureşti, 2002, Autoportret metafizic, Ed. Anima, Bucureşti, 2002, Punţile dinspre deşert (2004), Dincolo de-a fi, Ed. Premier, Ploieşti, 2008, Porţi de vreme… închisă, Ed. Premier, Ploieşti, 2013, În treimea ocultă, Ed. Arania, Braşov,2014. Toate poeziile din volumul Celălalt, hotar cu mine se află sub zodia şi semnul poeziei lui Ion Barbu. Adrian Lesenciuc, în prefaţa Formula alchimistului, afirmă că „poezia lui Codruţ Radi este străbătută de un ermetism filologic de tip mallarméan şi uneori se îngemănează cu slova de foc; dând naştere, în latenţe, unor figuri retorice şi de stil de o profunzime aparte…” Modalitatea de a transpune forma clasică într-o structură modernă este cu totul insolită, chiar surprinzătoare, creând adevărate cascade de cuvinte, cu ruperi şi întretăieri de ritm dintre cele mai diverse şi neaşteptate influenţe barbiene, numai dacă am cita cel puţin două strofe din poezia

Dimpotrivă atei: „Răzbesc prin mine mai puţin/ cărări de-o vreme armei valmă/ să-şi fie-ntoarcerea declin/ la starea niciodată calmă/...”, poezia Dispersive: „…Cer aici cât zbor mi-engust / fără zvonuri ursitoare/ doar botez venin la gust/ peste mlaştini cingătoare…” şi primele două strofe din poezia Negreşit: „Insinuat pe-o cale nerevers / disprihănind aceleaşi ursitori/ la limita lui singur univers/ c-ar triumfa luminii altor sori,// Ce fulgeră-n jăratecul emers/ un prometeic ochi adeseori/ din care cenuşarele s-au şters/ cât scutură de ceruri printre nori…” Temele şi motivele poetice sunt diverse: tema timpului, oscilaţia între îndoială şi neputinţă-specifică adevăratului creator, natura cosmicizată, damnarea poetului într-o lume aproape ostilă etc. Semnificative sunt versurile din poeziile Canonic: „Tot mai des îngenunchez/ între rugă şi-ndoială/ vieţii-n care n-am de crez/ timpului când mă înşeală //…Vidului ajuns la miez/ măcinând trupul de boală/ karmei ce mi-o înfierez/ că n-ar fi nicicând reală.”, Treptele zădărniciei: „Pe unde n-a vibrat dintâi fiinţă/ în lupta cu răscoalele de vânt/ ecoul rupt din piept asemeni cânt/ între-

VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ

NO. 3-4 / 2016

9


cronica literară

ndoieli şi veşnic neputinţă/…”, Câtensemne: „…Unui timp ce-n loc mă ţine/ nerăbdând ţărmului mare/ tălpilor de drumuri pline/ cele veşnic trecătoare/…” Poetul îşi doreşte Sieşi pedeapsă: „…Că nu i-a fost destul opacă/ înfăşurată-n jur coroană/ de frică noaptea să refacă/ şi mănăstirii tot izgoană.”, „Am stins focul din cămine/ mă-ncălzesc la lumânare/ altui chip de-ar fi să-nchine/ ochiului prezent ce n-are.”(Un ison), atâta timp cât i-au rămas suferinţele lumii „Bântui serile ce-n vise/ n-au scurs ochii să se vadă/ mări la ţărmuri interzise/ ierni ursite sub zăpadă…” (Stor mediu), apărând şi-n posturile de rebel şi boem, de această dată sieşi pustiu, în poezia Manifest: „Să nu trec timpului la fel/ ca-ntotdeauna prea târziu/ m-am războit din nou rebel/ cu cel aidoma să-i fiu,// Crezând în mine altfel zel/ impropriu umbrei cât mă ştiu/ învins părerii că sunt el/ ecoul chip sieşi pustiu,// Arid absenţei fără ţel/ de-o alternanţă numai viu/ la capătul mereu tunel/ mă-nghite glasul ce nu-l scriu.” Analizând versurile lui Codruţ Radi, Emilian Marcu îl numeşte un artizan al formei, un poet unitar, parcimonios cu versurile, fiind stăpânul singurătăţii dintr-un univers în plină agitaţie. La rândul său Adrian Lesenciuc îşi încheie prefaţa, în chip simbolic, pe

VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ

10

NO. 3-4 / 2016

ton metaforic şi personificator: „Prin zăpada înmuiată a manierei, o poezie curată, adâncă, rafinată, înfloreşte în primăvara târzie a lui Codruţ Radi. Merită a fi citite şi comentate şi alte poezii din cuprinsul volumului Celălalt, hotar cu mine, pentru caracterul inedit şi surprinzător al unui poet care-şi va găsi hotarul ideal cutremurat de dileme existenţiale, adânci, pe numele său.


cronica literară

De-ale vieţii – Maria Nicolai: Femei în leasing

Mioara Bahna Poezie mai ales de dragoste, în care femeia – ironic şi empatic, totodată, pomenită în titlu, în leasing – este „povestea” etalată, de la un capăt la celălalt, volumul Mariei Nicolai, dă la iveală fragmente de suflet, într-o permanentă tentativă de autocunoaştere, a eului care se confesează, în primul rând, trăind, concomitent, un sentiment explicit sau voalat de neîmplinire, acceptată însă aproape ca un dat, cu suficientă resemnare, de vreme ce, de pildă, Inima nu mai are declaraţii de /Dragoste. Un aspect surprinzător, la începutul volumului Femei în leasing – Fundaţia Culturală Libra, Câmpina, 2014, cu o prefaţă de Christian Crăciun –, este felul în care instanţa lirică încearcă o obiectivare, măcar parţială, a imaginii de sine, experimentând detaşarea de propria fiinţă, prin asumarea unei identităţi masculine ori doar a perspectivei celuilalt gen, pentru care gestul, în tradiţie trubadurescă, al bărbatului, de a cânta serenade femeii vizate (Pajiştea de pe care îţi cântam serenade...), dar şi alte detalii explicite, ca, de pildă, adjectivul masculin (Sunt singur cu privirea mea-n carouri), sunt câteva aspecte care nu pot fi trecute cu vederea. O notă ludică ori un soi de haz de necaz însoţeşte discursul liric al Mariei Nicolai, exprimându-se inclusiv prin

îmbinări de cuvinte a căror ambiguitate semantică este doar contextuală, fiind determinată de topică şi de punctuaţie. Spre exemplu, în fragmentul Iubirea noastr-un iad / Cu flori la tâmple /Impare – şi amintiri cam ecosez..., pe lângă că sensul adjectivului „impar”, aici, este destul de dificil de decelat, prin vecinătate, acesta este atribuibil tâmplelor, ceea ce poate declanşa un mini-brainstorming ori, ca să mergem în pomenita notă ludică, o furtună într-un pahar cu apă, pentru a discerne semnificaţia unor „tâmple impare”, pentru că, altfel, florile, logic, mai ales cele oferite, chiar trebuie să fie astfel. În aceeaşi paradigmă, a asocierilor buclucaşe, iată şi un alt enunţ: Sunt cam destin şi-n faţă şi în spate /Cu sânge clandestin lovind artera /Asemeni unui bariton minor /Din opera de trei parale, unde, după primul vers, criptic, celelalte aduc, parcă, vagi ecouri minulesciene. Şi, în aceeaşi gamă, greu sau imposibil de descifrat, un eu (care îşi face bilanţul momentului existenţial în care se află: Am extirpat timpul, /Amintirile au devenit organisme vii /Cu halate albe gata de intervenţie), o frază se încheie prin două propoziţii care ar avea nevoie de o continuare, cel puţin la nivelul punctuaţiei: şterg totul ce deun praf letal. Reiese, atât din exemplele de mai sus, cât şi din altele, că imaginile pe care

VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ

NO. 3-4 / 2016

11


cronica literară

le expune în textele sale Maria Nicolai au, mai mereu, un insolit derivând, de obicei, din modul îmbinării cuvintelor, care nu-l oboseşte însă pe cititor. Mai degrabă, îl provoacă să descopere cărarea pe unde să traverseze poezia, fiindcă, aici, sub aspect morfo-sintactic, nu este nimic senzaţional, însă neaşteptată este resemantizarea cuvintelor declanşată, aşa cum am spus mai sus, prin astfel de contextualizări sui-generis, în spaţiul liric adunându-se Inimi pe crengi plesnind a toamnă, întrun timp eviscerat, când Pe tălpi seminţe creponate / Sunt gata să înmugurească /Precum o gară anonimă, justificând, oarecum, întrebarea retorică din finalul unei poezii: Doctore, câţi nebuni te-au operat? Procedând în acest mod, indirect, poezia Mariei Nicolai poate fi considerată şi o demonstraţie a avantajului pe care-l are limbajul poetic, de a reuşi să se apropie de exprimarea inefabilului, încât graniţa dintre gândire, simţire şi comunicare verbală să se subţieze, tinzând chiar să fie anulată. Prin acţiunea amintită, în acelaşi timp, sinestezic, eul care se confesează, tipic pentru omul îndrăgostit, readuce în atenţie şi acel dérèglement de tous les sens, „diagnosticat” de Rimbaud: Tu calci pe tropot de cuvinte / Şi mâna-mi asurzeşte versul / În lobi am sentimentul putred / Cu gust de rânced ne-nţeles. În această încercare de a-şi trasa parcursul vieţuirii sau numai al trăirilor, sinele identifică un domeniu al lui „ne”, în care campează, punctat de

VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ

12

NO. 3-4 / 2016

nezâmbete, nematematică, impulsurile negratuite, apă nesfinţită..., dar decorul cu iarbă nudă, nisipie ori iarba căprie este nou doar graţie / din pricina ochiului care le priveşte, conotaţiile ataşate putând, în consecinţă, să fie şi pozitive, dar şi negative. Dincolo de aspectele menţionate, legate, în primul rând, de expresie, în planul conţinutului, alcătuind o cronică în ale cărei evenimente, uneori, se implică, alteori, nu (Te uram după un sfert de viaţă / Petrecută fără niciun temei, / Fără vizite, baluri, recenzii), versurile Mariei Nicolai transcriu, cu sinceritate, fragmente de realitate, stocate din momentul întâmplării lor şi până când devin apte să capete formă


cronica literară

poetică. Un astfel de eşantion aminteşte, de pildă, că Am plecat trântind uşa, gest melodramatic, când se petrece, anunţând un final sentimental zdrobitor pentru destinatar (consecinţă a acumulării unor damigene cu venin, coroborate cu o vraişte oarbă coborâtă Peste casă / Peste oraş, peste tot..., într-o viziune insolită asupra universului său lăuntric, dominat de nevoia unei continue căutări pe care o devoalează vocea lirică: Cresc în mine animale / Până la vârsta morţii /Apoi le fac majoratul / Şi le las pe ele să /Hotărască asupra lor...), care însă este valorizat abia prin scris. Realitatea exterioară, în toate ipostazele traversate de cea care-i extrage semnele ce o ating în vreun fel, se constituie, aşadar, în punct de plecare pentru confesiunea lirică, încât, spre exemplu, strada, plaja, spitalul, maternitatea etc. devin spaţii în care lumea /Îşi face dializa cotidiană. Privită în imediat, condiţia omului, trasată pe deasupra voinţei sale şi, în consecinţă, mereu altfel de cum ar voi-o – şi care îl împinge, tocmai de aceea, nu de puţine ori, să caute să(-şi) demonstreze un soi de răzvrătire care să-l ridice, totuşi, deasupra celorlalţi, desigur însă doar declarativ –, este prezentă şi în volumul de faţă: Zilele mele nu ţin cont de nicio gramatică /Trăiesc doar la singular nearticulat la diateza pasivă, prin urmare într-o simbioză aleatorie de secvenţe decupate dintr-un întreg a cărui logică (pentru ceilalţi, canonică) este, astfel, aneantizată deliberat, numai că, în

continuare, schiţarea unei rutine contrazice acest puseu de originalitate, care ar însemna, poate, chiar o tentativă de utopică abatere de la destin: Ce pot să fac de obicei sâmbăta? / Să ud florile şi să-mi oblig invitaţii / Să citească prescurtata viaţă / într-o ediţie revăzută şi adăugită / Care va apărea într-un tiraj fantomă / La o editură fără ISBN. În plus, raliindu-se, tacit la cutume, eul care se confesează notează: ştii că viaţa se poate trece înot /Chiar dacă nu ai vestă de salvare, împăcat, până la urmă, cu destinul căruia nu i te poţi sustrage. Cât priveşte locul femeii, în perimetrul trasat de Maria Nicolai, văzut din interiorul „fenomenului”, acesta este surprins prin câteva ipostaze, înglobând inevitabile date ale prezentului: Femeie: „search”, Femeia abţibild, Femeia ciornă, Femeia scenă, Femeie deux pièces, Femeia tobogan, dar, mai ales, Femeie în leasing, „personajul” eponim al volumului, considerată, probabil, etalonul acestui „capitol” al vieţii actuale, semnalat printr-un amestec oximoronic de ironie şi admiraţie, pentru curajul celei pentru care viaţa nu are oglinzi retrovizoare, / Ci doar autostrăzi pe care-şi tolăneşte farurile... Mai mult: revenirea la femei în leasing, care se face fără feeling, îi poate conferi acestei stări statutul de generatoare a „intrigii” care animă viaţa cetăţii. Pe acest fundal, îndrăgostiţii din poezia Mariei Nicolai reuşesc, la un moment dat, performanţa – visată de toţi omologii lor din toate timpurile şi

VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ

NO. 3-4 / 2016

13


cronica literară

din toate locurile – de a reface, fie şi doar temporar, unitatea androginică: De puţină vreme locuim în acelaşi corp / Cu forme perfecte de ambele părţi, drept care, unul dintre ei mărturiseşte disconfortul atingerii de prozaic: Mi se face dor de tine când / Ieşi până la restaurantul din colţ... Peste toată lumea cărţii planează o amintire-laitmotiv, a unei iubiri care a fost, disecată în laturile ei deloc spectaculoase, dar organice: Dragostea noastră a fost un fel /De amenajare interioară nereuşită / A sentimentelor /Pe care fiecare le aşeza cum dorea... Fără a fi elegiace, poeziile din volumul Mariei Nicolai traduc, de multe ori, cu luciditate, tristeţea fiinţei care, la fel ca toţi semenii săi, reiterează, pe cont propriu şi la dimensiuni care, din afară, pot părea banale, experienţa diluviană, doar că porumbelul aşteptat aici trebuie să vestească uitarea salutară. Şi flash-uri din copilărie, paradisul

VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ

14

NO. 3-4 / 2016

pierdut, sunt prezente în carte, ai cărei „eroi” sunt, fireşte, copiii, mama şi tatăl, totul readus în actualitate printr-un simplu click al gândului. Deşi volumul este scris în vers liber, autoarea, de câteva ori, cochetează şi cu versul clasic, păstrând însă aceeaşi tematică, subordonată căutării propriei identităţi şi, în continuare, a drumului pe care să-l urmeze şi să o reprezinte, unde să se regăsească. Adevărata împlinire o identifică, totuşi, în celălalt, către care clamează: Am nevoie de tine ca un copil... şi: Ia-mă cu tine-n larg! După acest periplu printre amintiri, în care sinele se recunoaşte, fie şi parţial, în fiecare dintre imaginile feminine pe care le inventariază şi de care, în acelaşi timp, încearcă să se deosebească, finalul este faustian: Nepreţuită clipă... mai rămâi, dar strigătul nu are solemnitatea rece, presupusă a unui asemenea moment, fiindcă, în ton colocvial, poeta îndeamnă: Alunecă şi tu mai cu folos!


note de lectură

Poezia ca o poveste Marian Nencescu Sub semnul îndemnului cvasiacademic al lui Eugen Simion: tot omul e dator să încerce, Christine Rousseau, alias Cristina Onofre, investighează universul comun, rădăcinile, firul de iarbă, lemnul uscat şi aromat, lumina solară sub toate înfăţişările ei şi caută în toate o poveste: „Pădure fiind / am o poveste pentru fiecare tulpină / dinspre mine / timpul pare să fie un fluture multicolor / neaşteptat” (Am o poveste). În mod paradoxal, această sensibilitate excesivă se transformă cu timpul într-o forţă distinctă, `nalta domnişoara impunându-se în lumea literară, nu numai de la noi, dar şi din Franţa, ţară de care este legată afectiv. Câştigătoare, în 2005, a Marelui Premiu pentru Poezie, conferit de Asociaţia Poètes sans Frontières, poeta publică la Paris, în colecţia „Nouvelles Pléiades”, ediţia a II-a a volumului Le Poème de la Haute Demoiselle, beneficiind şi de un generos bilet de favoare oferit de poetul Vital Heuertebize, preşedintele Societăţii: „La poésie de Cristina Onofre dit des choses simples avec des mots simples et dans un language pourtant spécifiquement poétique. Voila bien la vraie magie de la poésie.” Ulterior, poeta publică, sub oblăduirea criticului Cornel

Ungureanu, volumul „Generalul sau o iarbă înălţată până la cer” (2004, Ed. Tipoart, colecţia Sapho), mizând încă o dată pe capacitatea nativă de a transforma realul într-un univers sensibil. Până la urmă, Generalul este, figurat vorbind, autoritatea supremă în materie de expresie artistică, liderul în faţa căruia se apleacă ceremonios domniţa, alias „înalta domnişoară”. Poeziile din „Generalul” au, spre deosebire de cele anterioare, o nuanţă mai accentuat erotică, învăluitoare. Poeta renunţă la titluri, simplifică la extrem discursul liric, rezultatul fiind o neîntreruptă confesiune, pusă sub semnul combustiei interne (sentimentelor duse la extrem): „Pielea sălciilor tinere lucea / ca arama ochilor tăi, Generale / în nopţile sălbatice / când lupoaicele au lapte fierbinte, luminos...” Prin Poeme din ţara scaunului cu trei picioare (Ed. Tipoart, Piteşti, 2007) poeta se întoarce către universul domestic. Volumul inventariază şi clasifică „lucrurile” din jur, constatând gospodăreşte că „toate sunt la locul lor”: „oalele afumate / uşiţa pisicii, firida sobei / prispa, mirosul lânii şi al lutului / leagănul în formă de copae...” (p. 9) Volumul, ce poartă inedita specificare: „Paris, 2003-2007” este o

VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ

NO. 3-4 / 2016

15


note de lectură

întoarcere spiri-tuală către lumea originară, către sat şi spiritualitatea lui profundă. Scaunul cu trei picioare, reprodus generos şi pe copertă, reprezintă stabilitatea, echilibrul, modestia. De altfel, poeta ilustrează volumul cu un număr impresionant de obiecte tradiţionale: furci de tors lână, urcioare, covoare, linguri şi fuse de tors, toate conducând, prin simplitatea formelor, către universul Zen. Poeta este cuprinsă de un elan dionisiac, identificând Paradisul („uşile cerului”) cu universul rural local: „Uşile cerului păreau a fi din lemn de brad / abia lăsând soarele / să iasăpe pajişte / acolo unde ciobanul aştepta / cu sarica lui pe umeri / cu oile furate zăpezii” (Uşile cerului). Astfel de imagini l-au inspirat, poate, pe Jean Claude-George, cronicarul literar de la publicaţia Art et poésie (nr. 196/2006) să exclame. „Cine este Cristina Onofre? Reîncarnarea unui alchimist? O preoteasă păstrătoare a unei religii... sau pur şi simplu... Poeta?” Cel mai recent volum, Templierii lucrurilor simple (Ed. Universităţii din Piteşti, 2011), imaginează o lume a profesiilor tradiţionale (plugarul, morarul, sacagiul, tocilarul, servitorul, pescarul, ostaşul, ciobanul etc.), toţi uniţi prin grija de a transforma meseria în arhetip. Deşi titlul ar putea conduce spre un anume sens ezoteric, Poeta evită complicaţiile mistice, reducând lucrurile la esenţă. Templierii sunt

VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ

16

NO. 3-4 / 2016

oameni simpli ce slujesc la templul vieţii, fără simbrie şi fără odihnă. Văcarul, de pildă, ce-şi scoate turma dimineaţa pe pajişte, pocnind din când în când din biciul lui cântător, îşi caută culcuşul în iesle, “unde tace fânul,fără a aştepta altă recompensă”. La fel, măturătorul, tâmplarul („Rindeaua pasare / descoperea pe rând / încăperile unui castel tainic al pădurii”), ori minerul („Cărbunele era pentru el / soare cu miros de noapte cu lună...”). Rostite cvasi-teatral de poetă, artist înzestrat cu un ascuţit spirit ludic, poemele devin adevărate scene de viaţă, însufleţite de har liric.


poesis

Elena Dinu Jurnal matinal *** Când dindărătul clipei singure o Veşnicie de îmbrăţişări transpare, Când sub pământ şi cripte Se ţese chiar Lumină spre altă înveşmântare, Când în tăcere glasuri din harpa Regelui îşi scuipă doruri, Păşeşti nedumerit şi în neştire, şi mut şi rece şi înc-odată singur, Nicicând înţelegând cum dincolo de nouri, de criptă, de tăcere, Însăşi Viaţa grăieşte: Nu mai muri, trăieşte!

*** Tăcut şi greu e duhul, de atâtea necuvinte, pustiu şi singuratec sub lespezi de morminte. Plăpând, în raza albă alunecă mirarea, în suferinţă duhul îmbrăţişează zarea, luptând cu adierea ce moartea o aduce, adesea, ca un suflu de roze, de sub Cruce. Dar lacrima curată pe inimă coboară sfârşindu-şi sieşi lumea a nu ştiu câta oară.

VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ

NO. 3-4 / 2016

17


poesis

Valeria Manta Tăicuţu de primăvară magnolia nu s-a trezit încă, e dimineaţa în care aude, prin somn, ceea ce se vorbeşte dincolo de ploaie: sunt poveşti despre privirea noastră acolo, încărcate cu violetul atâtor înserări; în timpul lor am aşteptat să treacă şi norul acesta, sub care stăm şi suspinăm. magnolia nu s-a trezit încă, atinge, prin somn, fereastra boltită şi neagră-ntre două tăceri. crengile mici şi subţiri ostenesc prea devreme, transcriind starea de vid a tot ce ne înconjoară cumpărăm ghiocei, buzele noastre sunt albe, cuvintele ard singure, înainte de a urca, negre pelerine-n văzduh. magnolia nu s-a trezit încă, să înnoptăm în mireasma ei. party sâmbătă seara mergem la dans, şi-a deschis club de fiţe moartea, prietena noastră; am să-ţi cumpăr cagulă ignifugată şi vestă antiglonţ, cu fluturi şi sclipici, să nu treacă focul, deochiul şi noaptea prin ea;

VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ

18

NO. 3-4 / 2016

nu mai mergem la preot, ne cunună norii încheiaţi la două rânduri de lacrimi. ecouri statuile începuseră să poarte grenade în mâini şi mitraliere în spate, aşa că vrăbiile şi fluturii au zburat în partea cealaltă, peste râul de candele mici şi flori vestejite, de astă toamnă; nimeni nu-şi mai tăia venele, psihiatrii cârcoteau, trimişi să numere norii şi clopotele bisericilor, chiar băteau clopotele acelea, încercând să prindă din urmă numărul în creştere al vaietelor, al rugăciunilor noastre; ţineam ochii larg deschişi, să intre lumea în ei, lumea aceea în haine second-hand, grele ca întunericul scos din burta statuilor, împrăştiat pe străzi şi în cărţile de citire; când începeau să treacă pe lângă noi grenadele, gloanţele, focul, eram deja îngeri, ştiam să zburăm.


poesis

despre simetrie există o simetrie a secundelor cele de acum – mirese la nunta celor de mâine – cum există o simetrie a sufletelor trăitoare în oglinzi paralele; suntem suma secundelor, sarea din lacrima lor, acolo iubirile noastre au transparenţa cerului din care am căzut, odată cu stelele şi cu arhanghelii. purtătoare de sabie şi cuvânt ziditor, simetria e lege a apropierii şi a depărtării, singurul mod de a trece dintr-o stare într-alta, mai înaltă, mai sigură. didactică mă tem de zgomot şi el creşte înalt, cu margini zimţate, când va suna clopoţelul de pauză, ştiu că mă va aştepta perfid, după colţul cu praf şi furnici printre gume străvechi de mestecat, mă va aştepta să mă taie cu dinţii lui de ferăstrău. visez tot mai des că sunt arin pe maluri de apă, gata să cadă-n şuvoi, liniştea - acolo ar fi, în neodihna tăcută a frunzelor duse la vale; aici e râsul cel fals, vorba strigată, propoziţia fără sens,

repetată de dominginer, economistul cu fese bombate şi creier aşijderea: el este zgomotul nostru, ca să scapi, trebuie să-l omori şi nici atunci, ori să te visezi arin, departe, cât mai departe. împărtăşanie din vinul acesta voi bea picurându-l pe pâine are viul celest al altui mileniu şi zboară prin el mierle şi privighetori: auzi cântecul? suie sfios către bolţi arcuite; deja am uitat că trăiesc într-o lume de cârpe, o lume de genţi Vuitton şi cristale Swarovski aici orice dimineaţă miroase a farduri şi a bani scurşi în conturi obscure sinucideri trufaşe punctează orice înălţare şi abia mai poţi să respiri printre atâţia mâncători de cuvinte

q VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ

NO. 3-4 / 2016

19


poesis

Cornel Sântioan Cubleşan FLOARE DE FLOW Poetului Florin DOCHIA Floare de Flow / poezie înflorită din sânge, dulce, / de aprilie, / ispită pentru domni / şi doamne, mai ales, / muzica, / auzind-o, / să cazi în rugăciune, / să vezi şi să auzi piroanele, / sunând / în rugăciune. / Să ieşi, apoi, din suferinţă / neuitând. / O, / poezie înflorită, / floare de Flow, / într-un aprilie blând. / uN FEL DE LuMINA Nu există materie, / mi-a strigat umbra, / totul e o înşelătorie, / doar cuvântul, / tu eşti cuvânt, / sângele vieţii, / restul e o iluzie purtată de vânt. / Am strigat ceasul, / mort, mă privea din altă lume, / Nu există timp, / mi-a răspuns umbra. / Şi atunci mi-a apărut / cărarea copilăriei / roasă de molii, / un colb de aur, plutind / prin spaţii. / Nici tu nu exişti, / mi-am atins fruntea, ochii, / am tresărit, / am atins luciul unei ape, / line, / curgeam pe sub stele, / un fel de lumină / curgătoare, / şi lumina vorbea / sau cânta. / M-am chemat, / cum ai chema un adânc, / dar nu m-am auzit, / totul era lumină, / lumină curgătoare, / lumina cântătoare. / TRĂIASCĂ REGELE Prins în spirala nopţii, / tulburat / de zgomotele întâmplărilor nefericite din trecut, / un strop de agheasmă, / poate, / m-ar linişti. / Iată, / metafizica de a nu putea schimba nimic, / de a nu putea şti ce eşti, / de-a nu putea să nu fii. / Îmi spun, / acum e timpul, / să scrii poemul total. / Scriu cu patimă, / ca şi cum mi-aş da suflarea, / să rămână viu, / dar coala de hârtie rămâne albă, / ca spaţiul dinaintea facerii lumii, / cuvintele mor, / înainte de a se naşte, / de

VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ

20

NO. 3-4 / 2016

parca s-ar fi îmbolnăvit de clepsidră. / E noaptea Anului Nou, / se-aud urătorii, / acum, / ar trebui să se nască poemul, / sămi dea viaţă, / să vindece. / E târziu, / timpul nou încearcă / să facă ordine în haos, / şi-n haosul din mine. / De-atâta vieţuire / m-am umplut de moarte. / Se-aud / bătăile de aripi / ale timpului nou, / vom fi, oare, / iarăşi înşelaţi. / Clopoţeii de la geam / sparg zgomotele întâmplărilor trecute, / clopoţei, pocnete de bici, glasuri de argint, / hei, hei, / iată poemul total, / cum se naşte pe alei, / bătăile de aripi / ale timpului nou / spulberă noaptea, / regele a murit / trăiască regele. / ASTĂZI POT SĂ GÂNDESC ÎN ALB Astăzi, / lucrurile îşi spală faţa / şi întorc priviri luminoase / spre mine. / Din ramuri / cad cai albi / ce poarta în coame / câmpii sclipitoare de Rai, / pământul se ascunde / şi lasă apelor oglinda, / ce mi te-aduce, din adâncuri, / / cu salbe de meduze şi corali. / Albul zăpezii e-ntre noi, / de vină şi noroi / ne spală, / şi viaţa / nu mai stă în moarte, / azi / nimeni nu mai doarme, / exerciţiul morţii se amâna. / Bat clopote de fulgi / în turnul de stele, / îmi îmbrac în alb, toate simţurile, / greşelile, / şi rana veşnic vie, / cobor pe scara albă, / dincolo de mine, / şimi lepăd trupul de pământ, / o clipă, / cât să ating veşnicia. / Aud / cum cad din ramuri / caii albi / ce poartă-n coame câmpuri / de feerii, de rai. / NOAPTEA PERFECTĂ Ultima zi a anului / s-a înecat / în paharul cu şampanie, / vine o noapte perfectă / pentru visători şi sinucigaşi. / Simt cum mă strânge / un zid de ochi, / şi o mână nevăzută / începe să şlefuiască la mine / ca la o statuie neterminată. / Fiecare clipă / devine o încercare / de-a umple distanţele,


poesis

/ dintre mine şi Dumnezeu, / cu crini. / O , tu umbră şi ambră, / Umbria, / „de care buzele mele / sunt străine...” / E noaptea perfectă a visătorilor, / o calcedonie albastră / îmi bate la fereastră. / SPER SĂ EXISTE Poate / există şi în cer un pământ / pe care să îl ar, / să îl semăn, sa-l culeg, / şi acolo îmi voi regăsi mama, fraţii, / şi iluziile pierdute. / Sper să existe şi în cer / un plug, o coasă, o maşină de scris, / şi mulţi nori albi, / pe care să îmi tipăresc visele viitoare. / Ştiu că şi îngerii sunt poeţi, / mari inovatori, / şi nu-şi pierd niciodată omenia. / Sper că există şi în cer un pământ, / în care / Dumnezeu e fostul meu bunic, / vorbeşte româneşte, / şi trăgându-mă de urechi / o sa-mi ierte păcatele / şi-o să mă aşeze / în primul rând, / în clasa întâi, / în banca poeţilor. / INTERFERENţE Steagul de pe cochilia melcului / anunţă noua victorie, / toamna s-a risipit în râu, / colorând păstrăvii, / căpiţele / încep să se învineţească, / o egretă / vine să-şi ţeasă cuib / în inima mea. / S-a înserat şi în vechea monedă / ceo ţin la ureche / să aud caii cavalerilor nechezând, / prăbuşindu-se în mlaştini. / A cui victorie. / Poate / strălucirea poleiului din decembrie / sa-mi aducă lumina, căldura aşteptată. / În sunete de argint, ceasul deschide cortina / neprevăzutului. / SĂ MAI STRĂLuCESC O DATĂ Am să mă întorc înapoi / să mai strălucesc o dată. / Eram prinsul mestecenilor, / erai sora albinelor, / îţi culegeam nectarul de pe buze, / adormeam / în rugăciunile mestecenilor, / atinşi de vânt. / În umbra lor albă visam, / lacul ne urma, / pas cu pas, / ne fura îmbrăţişarea / timpul se făcea mic / şi se

ascundea sub numele tău, / moartea, în depresie, / scria pe ziduri poeme lungi, / despre zădărnicia de a fi. / Simţeam / cum pe dinăuntru ne creşteau sori, / eram prea vii, / noaptea ne avorta / în luminişurile inimilor. / Adesea Dumnezeu ne pierdea, / îl aflam, apoi, împreună. / Lăţimea şi lungimea raiului / era surâsul tău. / Acum, / poţiunea care mă tine treaz / este cuvântul, / prin cuvânt îndrept slăbănogul, / cuvântul care aprinde umbra ta. / Prin cuvânt mă întorc înapoi, / să mai strălucesc o dată. / SFERA I Mai ales în lumina răsăritului, / când viaţa / îşi scoate trupul fraged / din apa morţii, / sfera prinde o strălucire aparte, / diamantină, sfera, / înconjurată de îngeri, de mesteceni, / de trupul gol al iubitei, / de umbrele violete ale morţilor, / de cometele străvezii, / de chipurile prietenilor, / de rugăciunile mamei, / ce colorează sfera în albastru / şi-i pot vedea adâncul, / cum a-i vedea focul dintr-un vulcan, / prietene / privesc şi mă bucur şi mă înspăimânt, / cum a-i privi / în oceanul transparent, / meduze graţioase, rechini sălbăticiţi, / perle, / şi şerpi fantastici, / cum a-i privi cosmosul / şi a-i descoperi / sorii tineri, găurile negre, / planetele fără dinţi, / gata să-şi dea sufletul / spaţul prin care plutesc fericiri, / regrete, / împliniri, / resturi în putrefacţie, mici monştri / cu capete uriaşe. / Sfera, sufletul meu. / Femeie, atinge-o cu buzele, / cu unghiile tale, / până la sânge, / cu îngăduinţa ta, prietene, / timpule, / nu te bag în seamă, / eşti un politruc mediocru. / Doamne, / cu mâinile Tale aşează sfera / la fereastra ta, / unde cresc stele / lângă muşcatele bunicii, / Tu, / doar tu poţi să faci / ce vrei cu sufletul meu, / ai muntele şi prăpastia la îndemână, / focul şi apa, / iertarea. /

VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ

NO. 3-4 / 2016

21


arte vizuale

VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ

22

NO. 3-4 / 2016


arte vizuale

VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ

NO. 3-4 / 2016

23


arte vizuale

Privind fereastra Christian Crăciun Fereastra este un spaţiu intermediar, un mediu care separă (instituie de fapt) pe Aici de Dincolo, permite vederea, defineşte esenţa lăuntrului şi a exteriorului, dar şi a comunicării posibile/obligatorii dintre ele. Transparenţa ei este, în sine, un miracol. Un oximoron pictural. Îmi vine a spune că Dumnezeu însuşi nu poate fi văzut nu pentru că ar fi prea „mare” sau prea „departe”, ci pentru că el este Transparenţa absolută. Prepoziţia ferestrei este prin; în sens propriu ea nu poate fi văzută ci doar străbătută cu privirea spre celălalt spaţiu. Ea este, simultan, marcă a libertăţii fără limite de dincolo şi a închiderii dintre ziduri căreia îi dăruieşte o speranţă. Cam astfel de gânduri m-au bântuit contemplând Ferestrele maestrului Dan Platon. Om al solarităţii şi culorii intense, tema ferestrei îi pune probleme plastice deosebite. El nu prezintă pleonastic fereastra, spaţiul; nu priveşte pe fereastră un peisaj oarecare, ci vede plastic fereastra ca spaţiu geometric şi coloristic în sine. Plonjează oarecum spre ea direct, frontal, fără iluziile perspectivei. De aici formula paradoxală a unor ferestre opace, vederea se opreşte în fereastră, aceasta îşi câştigă astfel o identitate aparte prin lumina intensă pentru care nu mai reprezintă un simplu mediu de

VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ

24

NO. 3-4 / 2016

trecere, ci unul generator. E un abstracţionism non-mimetic, desigur, care deschide închizând, printr-un fel de „reducţie fenomenologică”, un spaţiu intim, al auto-contemplării. Petele de culoare intensă, caroiajele geometrice transformă, paradoxal, tabloul în fereastră. Într-un anume sens, tabloul şi fereastra sunt antitetice, deşi supuse geometric aceleaşi Forme. Pariul lui Dan Platon mi se pare acela de a ne demonstra inter-şanjabilitatea celor două. El ne „sfătuieşte” să privim tabloul ca pe o fereastră şi fereastra ca pe un tablou. Ferestrele lui îşi ignoră statutul de intermediar, pentru a elogia sfânta trinitate a luminii, geometriei şi culorii. E şi un fel de frenezie în aceste soluţii plastice, o bucurie a contemplării platonice a formelor pure. La limită, orice obiect poate fi imaginat ca o fereastră, în măsura în care el deschide spre ceea ce este dincolo de el. Dar când fereastra însăşi devine obiect al tabloului? Sunt şi nişte curgeri fluide în culoare, ca dârele de ploaie pe care le lasă toamna pe geam. Ele mă trimit la tema timpului, în omologia simbolică dintre tablou şi fereastră (cândva vom adăuga, fireşte, şi oglinda), cea din urmă reprezintă trecerea instantanee, într-o clipă, pe când rama tabloului închide o întârziere, de nu o definitivă oprire în materia lui. Metaforă inversă, ferestrele lui Dan Platon sunt ochi care ne privesc. (Cuvânt rostit la vernisajul expoziţiei „Ferestre”, 7 aprilie 2016, Muzeul Memorial „N. Grigorescu, Câmpina)


arte vizuale

VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ

NO. 3-4 / 2016

25


arte vizuale

VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ

26

NO. 3-4 / 2016


arte vizuale

VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ

NO. 3-4 / 2016

27


poesis

R. A. I. dada la 100 de dada-ani – (scurt tratat despre o şi mai scurtă viată) dacă dada ar fi fost dada cu siguranţă nu ar fi fost dada. dada a fost dada tocmai pentru că nu a fost dada. dada a fost mai întâi şi al doilea un paradox ca atunci când îţi rămâne un os de peşte pe gâtlej în jos când tu nu mănânci decât trandafiri flambaţi pe grătar de zei - inelaţi. dada nu a fost despre foarfece si lipici dada a fost despre cum să-i tai ombilicul întunericului şi despre ghici. dada a fost un pistol adevărat îndreptat înspre privirea lumii dar foarte puţini au înţeles şi s-au dezbărat de ochi pentru a privi lumea. dada a fost doar un fluture. a trăit o singură zi. 06. 02. 1916. Zurich. dada a fost un efect de fluture ca un orgasm multiplicat în 1916 zări. dada a fost tzara şi duchamp şi încă o mână de ochi fără de ochi. dada a născut pe urmuz, pe vinea şi pe saşa pană pe geo bogza, pe stephan roll şi pe gherasim cel cu nume de evanghelist, pe naum, pe reichmann, pe stanciu, pe celan şi pe pastior zis si oskar, şi alţi fii şi fiice dintre care unii mai dada şi azi. dada a născut pe max erns, pe breton şi

VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ

28

NO. 3-4 / 2016

eluard pe dali cu gala lui cu tot, pe picasso şi pe frida, în taină, fără ca ea să ştie. dada a născut şi pe cortazar şi pe bolano şi alţi azteci şi mayaşi. dada a născut şi pe daniil harms, pe elena guro, pe osip mandelştam şi alţi încă 100 de siberieni pe care doar butnaru îi mai ştie pe nume. dada a nascut si pe shaun tan tocmai la antipozi. dada a fost aşadar o mamă ce a născut fără de tată, dada a născut suprarealismul, ce a mântuit lumea artei de păcatul privirii lipsită de privire şi al grăirii fără de Cuvânt. amin sau dada tot una e, amin zic vouă, dada a murit. trăiască dada cu fiii şi fiicele ei în veci amin. Din pruncul meu de vedere Din pruncul meu de vedere e dada timpul din fructul tău de auz carnea de gând e dada din colbul lui de papilă gustativă runda nejucată e dada din cărămida ei de porii pielii corbii de hârtie sunt dada din cenuşa noastră de fosă nazală clopotul bătând este dada din coliba voastră suflată de nu nu este dada din dada lor astăzi şi mâine se aude că e timp eu timpul meu l-aş altoi cu moartea pentru veşnicia din ochii pruncului


poesis

din versul întâi da da amin. Ora 10.00 & Veacul al 8-lea ora 10.00 nu e ora 10.00 e ora când cafeaua nu e calul nu e dealul nu e la un semnal discret, stampilă, parafă, şi antet, carafa cu zeamă de lamă de gazelă de gazetă de ştiri de girafă în flăcări la 10.06 a la Dali noapte cu zi se leagănă, freamătă, seamănă, cheamă-mă şi-oi veni, chiuli, sorbi, din cafeaua ce nu ne va trezi nici azi, nici mâine, ci doar în veacul 8 când iubi-vom totul căci veacul va fi copt. fazanul / cazanul cu iubire - iubire. re - reumatism. sm - smoala. la - lanterna. na - nai. ai. - ai, dar nu vrei să dai. ai - ai, dar nu ştii să oferi. ri - rinocer. er - er. er. er.... Erendira, tristă şi călcată în picioare. re - resemnare. re - resemnare. re - renuntare la revoltă. tă - tăcere. re. ba nu. tăciune. ne - ne-au transpirat minţile-n papuci. ci - ci du-te tu, demonul minţii, unde şi-a

smuls uitarea dinţii. ţii - ţii minte clipa când ţi-am spus iubire. re? - re. rechini - ni. niciodată. tă - taina. nanatura. ra. - ra. ratare. - re. repede, om la orizont. nt. gata , te-am blocat - a.... -stop! - p. papuci. ci - ci du-te, tu înger la râu şi spală mintea de clăbuci. ci - ci du-te, iar, înger- măgar şi-adu-mi iubirea înapoi, desculţă şi cu pletele in vânt, sărutate de vânt şi plânse cu ploi. Dada de Craciun nu eu, ci câinele cu glonţ în frunte a visat că nu Te-ai mai născut, Doamne. cică steaua s-ar fi rătăcit prin mall, magii ar fi adormit în ceară iar ciobanii ar fi fost prea prinşi cu legea ce s-a pus pe capul lor ca o coroană de carton în flăcări. cum istoria nu s-a împlinit defel nici Tu, Doamne, cică n-ai fi venit. cel puţin aşa zice câinele cu glonţul ieşindu-i prin coadă că ar fi visat. noi nu ştim nimic sigur. n-am visat niciunul nimic în acest sens. şi ce nu se visează, nu există. dar dacă a zis câinele ce desenează destinul lumii cu glonţul său de aur, noi îl credem pe cuvânt că şi aşa nu ne priveşte povestea Ta.

VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ

NO. 3-4 / 2016

29


poesis

Mircea Brăiliţa POEM PRIN LuMINĂ Anii sunt limpezi, drum de cleştare trece prin fiinţa ta slabă, în ţară pământul luceşte acum ca oglinda, cade pe gură o rază de soare şi îţi aduce din ceruri merinda, ca pe un mic meteor clipa o laşi prăbuşită fierbinte râsul copilului tău nu dezminte înaltul viitor şi-ntr-o seară veacuri se-adună plutind ca un nor pacea grădinilor melci înfioară şi iată venind şi aceşti homerizi cu guri aeriene bolborosind încă greu e să spui cum dispare o stâncă atinsă de zefir mai greu: să deschizi mormintele care ascund doar nume să sapi la aceeaşi sălbatică floare până când umbra se scufundă în stratul roditor şi grădinari de mâine se-ntorc să te îndrume şi-s oameni doar oameni în aerul tremurător ceva mai sus o aură şi mai sus o boare şi ţara intră în roirea întâmplărilor ca stupul celest.

VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ

30

NO. 3-4 / 2016

SOMN DE VARĂ Dormi acum: e miezul verii; meteorii vin curând sânge plin de întuneric dacă ai să ţi-l dezmierde până-ţi pierzi singurătatea jos sub cerurile grele unde strălucesc în pace oamenii pe rând pe rând şi adânc în simple case cum dispar apoi şi ei nemişcate dau în floare toate sufletele verii s-a şi întâmplat în lume ce au prevestit năierii mâlurile reci din cuget curg ca mierea grea de tei pare că în zarea arsă urcă stelele străine şi chindia duce lumii tot ce ziua s-a sfiit dragostea cu trup subţire ca o ultimă risipă ochiul lumii nu-i sfâşie veşnicele museline O! întâiul vers apune ultimul se înfiripă şi-au rămas chipuri stinghere care îndărăt se-nşiră despărţite de lumină tulburi cum le-ai şi avut spală-le de mari cuvinte care se împotmoliră dormi şi vei primi puterea timpului acum născut.


poesis

ELEGIE Această vară care adăstă fierbinte şi strălucitoare; astrul care dă linişte; eu care trăiesc şi ascult surparea căilor mărunte; oamenii frumoşi nepăsători care lunecă, lunecă şi gleznele tale subţiri care nu se mai smulg din mâhnirea pământului acesta-i un trecut neprihănit pe care copilul îl află cutremurându-se mâine doamnă a vieţii mele pământeşti: vino să mergem în căruţa zilelor perfecte şi să ne strecurăm în crâng necunoscut (în crâng fără mireasmă) unde e vântul care a murit între mesteceni firavi şi-i un popor de bufniţe şi de privighetori care ne-aşteaptă în cuibul lor de veacuri. DOMESTICĂ Adiere veche: gura cerului se lasă bătută de albii salcâmi ceva pentru fiinţe pătrunde în case ceva pentru fiinţe pătrunde în case

tot pământeni mai orbiţi mai complice duce-vom pruncul din nou la oglindă mâinile-i pure neantul s-arate flăcări străine care colindă într-un ocean de fertilitate şi luciul ape de dragoste varsă azi în cămări şi s-arată cum vine un viitor înecat în mătase într-un poem pentru voi pentru mine. CÂNTEC Zilele de mult sunt arse, încă om cu faţa plânsă am citit pe foi de laur legile acestui cer fără sânge de mărire pulberile se adună şi de viaţa noastră bună într-un zburător tezaur fug maşinile de aur şi maşinile de fier cântecul acum îmbie (din pustietate însă) din pustietate însă păsările date morţii spun cu limba grea că nouă duhul lor atât de tandru ar putea să ne rămână si arar să îndulcească lacrima care străpunge uşi lumeşti de palisandru.

şi reîncepem ceremonia întemniţării ochilor tăi fulgerul cade spre lămpile goale cu îndurare e galaxia la înfloririle de prin odăi

VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ

NO. 3-4 / 2016

31


poesis

Radmila Popovici Jurnal matinal Chişinău, Republica Moldova

Smiorcăim, cerşim, ne dăm bătute nici măcar în cuie argintii... Guralive, câteodată mute, pentru unii – simple jucării, pentru alţii – culmi înzăpezite... Ne certăm în fiecare zi cu noi înşine. Visăm să fim iubite – da, şi după ce ne vom trezi! Ne rugăm de ploaie, roadă, pace şi ne războim prea des cu cei, care cred că facem ce ne place (chiar şi când o facem pentru ei) uneori cu lacrimi, nervi şi sânge, cu miros de ciulama în păr, pentr-o vorbă, care ne împinge dincolo de-al nostru adevăr, neştiut de cine vrem să-l ştie, ne-nţeles de cei care-l deţin... un minut, un ceas, o veşnicie, la o împletire de Yang-Yin.

VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ

32

NO. 3-4 / 2016


poezie greacă

Στρατής Πασχάλης

Stratis Paschalis

ΠΡΩΤΟΒΡΟΧΙ

Început de toamnă

Μπήκε στο σπίτι το φθινόπωρο, σαν μια γυναίκα που κρατά την αναμμένη λάμπα

Pătrunde în casă toamna, ca o femeie ce poartă aprinsă o lampă.

( έξω αρχίζει να βρέχει)

(afară începe ploaia)

απιθώνει δειλά στο τραπέζι το φως και αθόρυβα φεύγει, χωρική που μυρίζει θυμάρι κι αγριλιά νοτισμένη

Sfioasă, pe masă lumina coboară şi pleacă-n tăcere, ţărancă cu miros de cimbru şi măslin sălbatic. (din Comedia)

(από την ΚΩΜΩΔΙΑ) Είδα προχτές την Ομορφιά να μπαίνει αδιάφορη σ’ ένα βαγόνι στο δρόμο οι άνθρωποι περνούσαν αγέλαστοι ανεξερεύνητοι κι ίσως μοιραίοι

Am zărit alaltăieri Frumuseţea, intrând cu nepăsare într-un vagon. Pe drum, oamenii treceau trişti, necercetaţi şi poate chiar nenorociţi.

VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ

NO. 3-4 / 2016

33


poezie greacă

Κωστής Παλαμάς

Kostis Palamas

``Εκατό φωνές`` (62)

O sută de glasuri (62)

Μόνος. Εγώ; Δεν είμαι μόνος, όχι. Στο φτωχικό σκοταδερό κελί μου ήρωες, άνθρωποι, θεοί, σα φωτοσύγνεφα σαλεύουν αντικρύ μου. Ταιριάζουνε με ονείρατα σαν τα ροδοχαράματα στοιχιά που μαυροφέρνουνε∙ κι από μια κώχη κάτι σαν άγγελος με βλέπει κι όλο βλέπει με. Μόνος. Εγώ; Δεν είμαι μόνος. Όχι.

Singur. Eu? Nu sunt singur, nu! În biata mea chilie-ntunecată, oameni, eroi şi zei, ca nouri de lumină, pe dinainte-mi trec. Oniric, precum formele nedesluşite în zori trandafirii; dintr-un ungher, ceva, un înger parcă, priveşte către mine. Singur. Eu? Nu sunt singur, nu!

VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ

34

NO. 3-4 / 2016

Tălmăciri de Elena Dinu


poezie americană

Langston Hughes Vise Ţine strâns de visele tale Căci dacă visele mor Viaţă e ca o pasăre Cu aripile frânte Ce nu poate zbura Ţine strâns de visele tale Căci dacă visele pleacă Viaţa e ca un câmp uscat Îngheţat sub zăpadă. Dans uşor Acolo jos în adânc Pe ritmul obişnuit Se mişcă, se mişcă, se mişcă În pas de marş. Acolo jos în adânc Ei se învârt uşor Se învârt aşa cum îi place Sufletului meu. O, Maică Precistă! Ai auzit ce am spus? Uşor cum mă leagăn Eu în pat. Inamic Ar fi plăcut Oricum, Să te-ntâlnesc într-o zi Faţă în faţă Coborând

Pe drumul spre iad ... În timp ce urc Cu eleganţă. Plictis E aşa o Plictiseală Să fii mereu Sărac. La picioarele lui Isus La picioarele Lui Isus stau Întristat precum marea O, Doamne, trimite mila Ta Plutind uşor spre mine La picioarele Lui Isus La picioarele Tale stau O, micul meu Isus Te rog Întinde mâinile spre mine.

Tălmăcire: Liliana Ene

VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ

NO. 3-4 / 2016

35


poezie franceză

Arthur Rimbaud Copilărie I Acest idol cu ochi negri și plete blonde, fără strămoşi şi fără Curte, mai nobil decât basmul mexican și flamand; meleagul său, azur şi verde în tonuri îndrăzneţe, se întinde pe plaje botezate de valuri fără vase, cu nume îngrozitor de grecești, ori slave, ori celtice. La marginea pădurii – florile din vis vibrează, scânteiază, strălucesc, fata cu buza de portocală, cu genunchii încrucișați în potopul luminos ce mocnește în preajmă, dezgolire umbrită, traversată şi locuită de curcubeie, de vegetaţie, de mare. Dame ce roiesc pe terase vecine cu marea; copile și adulte, superbe negrese în spuma coclită, bijuterii stând în picioare pe solul fertil al boscheților și al grădiniţelor dezghețate – tinere mame și surori mai mari cu priviri pătrunse de pelegrinări, sultane, prințese cu mers și veşminte tiranice, străine micuţe și fiinţe ușor nefericite. Ce plictiseală, ora lui „dragul meu trup” și a lui „draga mea inimă”!

VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ

36

NO. 3-4 / 2016

II Este ea, moarta cea mică, în spatele tufelor de trandafiri. – Tânăra mamă, răposată, coboară peronul. – Caleașca vărului scârțâie pe nisip. – Fratele cel mic – (plecat în India!) este acolo, în fața asfințitului, pe pajiștea cu garoafe. – Bătrânii îngropați în poziţie de drepţi zac pe zidul cu micsandre. Roiul de petale aurii înconjoară casa generalului. Ei sunt plecați în sud. Urmezi calea cea roşie ca să ajungi la hanul pustiu. Castelul este de vânzare; obloanele sunt smulse. – Preotul va fi luat cheia bisericii. – În jurul parcului, căsuțele paznicilor sunt nelocuite. Gardurile sunt atât de înalte încât nu se pot vedea decât culmile care freamătă. De altfel, nu-i nimic de văzut acolo înăuntru. Pajiștile urcă spre cătunele fără cocoși, fără nicovale. Stăvilarul e ridicat. O, suferințele și morile deșertăciunii, insulele și stâncile. Flori magice murmurau. Taluzurile îl legănau. Treceau sălbăticiuni de o eleganță fabuloasă. Norii se


poezie franceză

îngrămădeau deasupra agitatei mări născute dintr-o eternitate de lacrimi fierbinți. III În pădure e o pasăre, cântecul ei te oprește și te face să roșești. E un orologiu care nu sună. E o groapă cu un cuib de vietăți albe. E o catedrală care coboară și un lac care urcă. E o căruță mică abandonată în desiș, sau care coboară pe cărare gonind, împodobită cu panglici. E o trupă de mici comedianți în costume, zăriți pe drumul de la marginea pădurii. E în fine, când ți-e sete și foame, cineva care te izgonește. IV Sunt sfântul, în rugăciune pe terasă, - precum animalele pașnice care pasc până la marea Palestinei. Sunt savantul în jilţul întunecat. Crengile și ploaia lovesc în fereastra bibliotecii. Sunt pietonul de pe marele drum din codrii pitici; vuietul stăvilarelor îmi acoperă pașii. Privesc îndelung melancolica leșie de aur a apusului. Aș fi chiar copilul abandonat pe digul avântat în marea învolburată,

micul valet, urmând aleea al cărei capăt atinge cerul. Potecile sunt aspre. Colinele se acoperă de arbuști. Aerul e nemișcat. Ce departe sunt păsările și izvoarele. Un pas în faţă şi ar fi sfârșitul lumii. V Vă las să-mi închiriați în sfârșit acest mormânt, albit de var, cu linii de ciment în relief – foarte departe sub pământ. Mă sprijin cu coatele de masă, lampa luminează cu intensitate toate aceste ziare pe care le recitesc ca un idiot, aceste cărți lipsite de interes. La o distanță enormă deasupra salonului meu subteran, se așează case, se adună cețuri. Noroiul e roșu sau negru. Oraș monstruos, noapte fără capăt! Ceva mai jos sunt canale de scurgere. De-o parte şi de alta, nimic în afara greutății globului. Poate doar prăpăstiile de azur, puțuri de foc. Poate că pe aceste planuri se întâlnesc aștrii și comete, mări și legende. La ceasurile amărăciunii, îmi imaginez bulgări de safir, de metal. Sunt maestrul tăcerii. De ce iluzia unei guri de ventilație ar păli într-un colț al bolții cerești?

Tălmăcire: Liliana Ene

VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ

NO. 3-4 / 2016

37


eseu

REVOLTA POEZIEI Virgil Diaconu Fenomenul poetic contemporan este, prin amploarea manifestărilor lui, impresionant; iar dacă ne-am ghida după miile de cărţi de poezie care apar anual într-o geografie culturală sau alta, ori după numărul mare al manifestărilor poetice de aici sau de aiurea – lansări de carte, lecturi publice, site-uri speciale de poezie, competiţii şi festivaluri, cluburi literare „pe viu” sau pe net, premii anuale pentru „cele mai bune” cărţi de poezie etc. –, am fi tentaţi să credem că lumea geme de poezie sau că unele naţiuni au poezia în sânge... Poezia contemporană nu este însă nicidecum, în cea mai mare parte a ei, la înălţimea atenţiei pe care şi-o acordă, a aurei pe care şi-o pune singură. Cunoscută îndeosebi sub numele de postmodernistă, poezia de azi are un destul de ciudat şi neavenit mod de a fi, pentru că ea nu exprimă viziunea poetică a creatorului ei, ci este concepută de acesta din poezia predecesoare: poetul postmodern îşi face poezia prin reciclarea, prin reelaborarea tuturor tipurilor de poezie predecesoare sau contemporane – a poeziei tradiţionale, a poeziei avangardiste, a poeziei moderne – şi a tuturor speciilor poetice – sonet, baladă, odă, catren etc… Poetul postmodern „revizitează trecutul”, toate tipurile mai mult sau mai puţin poetice ale trecutului, el încearcă să

VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ

38

NO. 3-4 / 2016

„împace” concepte poetice (poetici) total contradictorii, deci „sintetizează” poezia de până la el; de aici poetica reciclărilor (Scarpetta), poetica influenţelor literare (T.S. Eliot şi Harold Bloom), poetica retro ironică (Nicolae Manolescu), poetica literaturii indetermanente (Ihab Hassan), adică a literaturii pseudoestetice şi estetice în acelaşi timp…, etc. Toate acestea sunt poetici care compun şi ilustrează poetica postmodernistă. Poetul postmodernist nu are o viziune poetică atât de puternică încât să mizeze pe ea, nu are revelaţii, uimiri, căutări proprii. El are în schimb experienţe textuale, are experienţa textelor parcurse cu intenţia expresă de a le valorifica în propria creaţie, el concepându-şi poezia din piesele şi subansamblele poetice pe care i le oferă biblioteca: poetul postmodernist îşi face cărţile din cărţile citite. Poezia lui este de cele mai multe ori un produs al lecturilor, este o poezie culturală, livrescă, din care viaţa, tensiunea,


eseu

lirismul, emoţia poetică s-au retras… Înţelegem astfel că poetul contemporan nu are experienţa unui creator, ci a unui cititor care a decis să facă poezie din poezia citită, din lecturile sale poetice. Este vremea poeţilor care se înfruptă copios din rafturile bibliotecilor, din patrimoniul poetic. Tocmai de aceea o bună parte a poeziilor de azi sunt un fel de prelucrări, de replici, pastişe, rearanjări, imitaţii, împrumuturi literare, reciclări, rescrieri ale poeziilor care constituie patrimoniul poetic. Reciclarea acestui patrimoniu, aşadar a operelor poetice care îl constituie, înseamnă de cele mai multe ori fie parodierea şi persiflarea acestor opere şi a oricărei teme sau problematici existenţiale importante, de destin, fie colarea formulelor poetice predecesoare, deci sincretism. În mare, reciclarea patrimoniului poetic înseamnă devalorizarea lui şi fraudă literară. Propriul izvor a secat; izvorul cultural este în schimb plin de oferte, de un număr nesfârşit de oferte. Iată semnul epuizării, al crizei poetice de azi. Atunci când se încumetă să surprindă totuşi realitatea, existenţa, viaţa cea mare a lumii sau propria viaţă, poetul contemporan se desfăşoară la marginea fiinţei, preferând aspectele existenţiale derizorii, minimaliste, comune, superficiale, ironice, vulgare, porno... Această poezie abundă de extremismele unei libertăţi neartistice, aşadar de extravaganţe lingvistice şi compoziţionale, fragmentarism, prozaism accentuat, vulgaritate, stridenţe ficţionale, sincretism, care

plasează cu toate discursul poetic în afara poeziei, în afara artei poetice autentice, a canonului poetic autentic, deci a oricăror principii poetice. De cele mai multe ori, poetul contemporan instituie, canonizează şi oficializează o poezie care, pe de o parte, ignoră problematica existenţială destinală, persiflează valorile umane, amputează speranţa, credinţa, visul, exclude metafora şi miraculosul, iar pe de altă parte legitimează experienţele derizorii, superficialitatea, spiritul negativ, nihilist, pseudovalorile. În general, poezia contemporană nu mai crede în nimic; – tocmai de aceea ironizează şi batjocoreşte totul. Nu de puţine ori, poezia contemporană ne comunică banalităţi de ordin casnic-social, experienţe absolut comune sau fantasme vide spiritual, un amalgam de elemente reale şi ficţionale, care nu reuşesc să producă în noi acea tulburare, fascinaţie sau emoţie poetică, pentru care un text ar fi îndreptăţit să poarte numele de poezie. Astfel de texte, care ne spun atâtea lucruri, însă niciunul semnificativ poetic şi existenţial, deci vibrant, fac din poezie o creaţie eşuată, precară estetic, iar din cititor o culme a dezamăgirii. „Franţa nu e poetă”, spunea la vremea lui Baudelaire, iar asta ne arată că poezia poate să eşueze ieri sau azi, în orice parte a lumii şi în orice limbă. Suntem, negreşit, sub dictatura poeziei proaste! Imaginarul poetic postmodern este fie saturat de livresc, fie compromis de viziuni şi biografii minimaliste, de jurnale care inventariază nimicul sau de

VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ

NO. 3-4 / 2016

39


eseu

showuri poetice, în timp ce viziunea poetică şi lirismul înalt sunt puse la zid, ca fiind desuete. În loc să mă implice în problematica fiinţei mele, în freamătul şi tensiunea umanităţii mele destinale, în loc să îmi ofere teritoriile fabuloase ale viziunii, experienţele inedite, emoţia poetică, cea mai mare parte a poeziei de azi mă scoate la periferia fiinţei, mă închide în cuşca unei gândiri sărace, fără orizont, şi a unor experienţe derizorii. Aceasta este poezia postmodernistă în vogă, care s-a oficializat şi îngrăşat în mai toate cărţile, antologiile, dicţionarele şi istoriile literare de azi; aceasta este poezia care ocupă poziţii literar-administrative strategice şi îşi acordă anual cele mai importante premii. Poezia autentică Spunând toate aceste lucruri, vom înţelege totuşi că poezia precară estetic despre care am vorbit până acum este doar o secţiune a poeziei contemporane şi că, alături de ea, există şi o altfel de poezie – poezia autentică, estetică sau de valoare. Ce este poezia autentică? Poezia autentică este un discurs structurat artistic în toate dimensiunile sale – în dimensiunea formală, ideatică (semantică) şi referenţială. Un studiu asupra poeziei autentice ar trebui să trateze despre postura artistică a celor trei dimensiuni ale discursului poetic, aşadar despre arta formei (expresiei, scriiturii), arta structurării ideatice (semantice), şi arta abordării realităţii, a existenţei, deci a referentului, care se

VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ

40

NO. 3-4 / 2016

constituie ca lume a poeziei. Pornind de la dimensiunea semantică, putem spune că poezia este o viziune specifică asupra realităţii, aşadar o interpretare lirică şi poetică a realităţii, a existenţei. Viziunea lirică şi poetică asupra realităţii/existenţei este de fapt arta poetică a dimensiunii semantice. Poezia este totodată o creaţie configurată de un set de principii specific poetice (estetice), precum unitatea ideatic-vizionată şi stilistică, coerenţa, autenticitatea, tensiunea existenţială, lirică şi poetică, nonnarativitatea, originalitatea, miraculosul, insolitul… Dimpreună cu arta celor trei dimensiuni ale discursului lingvistic/ poetic, principiile poetice se constituie ca artă a poeziei, ca poetică autentică sau canon (concept) de poezie. Atât poezia autentică, cât şi poezia postmodernistă eşuată estetic, ambele desfăşurate în perioada 1960-azi, reprezintă secţiuni ale poeziei moderne (1790-azi). Poetica autentică (modernă) este poetica performanţei poetice. Spunem că un text de aici sau de aiurea este poezie tocmai pentru faptul că el exprimă arta poetică autentică, iar nu artele poetice generaţioniste, născocite şi schimbate de generaţiile poetice din zece în zece ani, sau artele poetice strict individuale, practicate de poeţii modeşti în afara oricăror principii poetice. Poezia contemporană trebuie aşadar să răspundă în faţa modului general (universal) de a fi al poeziei moderne autentice, a spiritului poeziei, deci a


eseu

criteriilor universale de performanţă, iar nu în faţa unor criterii particulare, fie acestea ale unui autor modest sau ale unei generaţii poetice. Abandonarea principiilor generale, universale ale poeziei, deci abandonarea artei poetice autentice înseamnă pierderea poeziei. Poetul modern contemporan nu produce poezie decât în măsura în care exprimă excelenţa poeziei, spiritul poeziei, modul general, universal de a fi al poeziei, mod exprimat de arta poeziei. Fireşte, poetul nu îşi teoretizează principiile poeziei, însă, dacă este un poet autentic, el exprimă aceste principii chiar prin fiinţa sa poetică. Ideea că poezia este o creaţie absolut liberă, deci eliberată de principiile poetice, ideea că poezia autentică, performantă, poate fi creată de oricine, deci în afara competenţei poetice, este desigur falsă. Discursul obţinut în urma unei astfel de libertăţi este un text care mimează poezia. Poezia presupune fără nicio îndoială o competenţă, un har, o anumită „ştiinţă”, care nu îi este accesibilă oricui. Exercitarea competenţei poetice, aşadar crearea poeziei în spiritul poeziei autentice, nu conduce la opere poetice standard, pentru că fiecare poet autentic exprimă, configurează spiritul poeziei, arta poeziei, într-un mod propriu, original. Întocmai aşa este produsă, de exemplu, secţiunea performantă a poeziei lui Baudelaire, a poeziei lui Rimbaud, Whitman, Trakl, Yvan Goll, Rilke, Esenin, Perse, Arghezi, Eminescu, Bacovia, Blaga, Sorescu, Nichita Stănescu. Poeziile autentice ale acestor poeţi au aşadar, în spiritul mare al poeziei, spiritul

şi glasul lor propriu, inconfundabil. În mare, poezia ne apare ca fiind tratarea artistică, aşadar interpretarea lirică şi poetică a unui conţinut existenţial-emoţional, a cosmicităţii umanului. Eu, ca artist, pun lumea, realitatea, existenţa, omenescul într-o postură poetică şi, în acest chip, îi ofer lectorului un obiect artistic/poetic prin care el are posibilitatea de a trăi, o clipă, poetic... De a locui poetic în acea clipă. Prin poezia sa, poetul de valoare lărgeşte orizontul poeziei. Poezia, marea poezie, este făcută aşadar de poeţii care, lucrând în spiritul poeziei, diversifică şi îmbogăţesc poezia, de poeţii în urma cărora poezia are de câştigat. Iar dacă spiritul poeziei moderne îl cucereşte pe poetul contemporan, dacă acest spirit îşi deschide orizontul în poezia lui, este pentru ca poetul să îşi deschidă la rândul său, creativ, orizontul în spiritul, mare, al poeziei moderne. Însă pe daimon îl ai, sau nu îl ai… Dar iată câteva dintre străfulgerările poeziei: Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată; Era pe când nu s-a zărit,/ azi o vedem şi nu e; Okeanos plânge pe canale; Unde-s şirurile clare din viaţa-mi să le spun? Ah! – organele-s sfărmate şi maestrul e nebun; Şi timpul creşte-n urma mea, mă-ntunec; Şi tare sunt singur, şi n-am mai murit; Aud materia plângând; Tristeţea mea aude nenăscuţii câini pe nenăscuţii oameni cum îi latră; Femeia mea de Parma; Celulele mele sunt îndrăgostite; Eu te iubesc din tălpi până la steaua; Apocalipsa, această Facere cu beregata tăiată.

VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ

NO. 3-4 / 2016

41


eseu

Poezia autentică este poezia care a depăşit atât formulele poetice strict individuale, cât şi formulele poetice generaţionist-„curentiste” născocite de generaţiile poetice. Faţă de poezia generaţionistă migratoare, deci care se schimbă (şi totodată se învecheşte) la aproximativ zece ani, poezia autentică are o oarecare stabilitate de-a lungul modernităţii şi de aceea ea configurează un fel de tradiţie poetică modernă. Oricum, poezia contemporană / modernă autentică, aşadar poezia viziunii poetice şi a fascinaţiei poetice, se instituie ca o lecţie de poezie. Iată câteva dintre întrupările ei:

Drumul s-a strâns din lume ca o sfoară, Gheme de drumuri zac în heleşteu. Hambarul n-a lăsat nimic afară. Noaptea-ncuiată e, cu lacăt greu. Noi, singuri trei, dăm lumii-nchise roată, Cercăm, strigăm… Nici-un răspuns. Că oboseala pribegiei ne-a ajuns Şi n-avem loc să stăm şi noi odată. Unde ne ducem? Cine ne primeşte? În poarta cui să cerem crezământ? Hai, calule, hai, câine, pământeşte, Să batem, frânţi, cu pumnii în pământ. Tudor Arghezi

Melancolie Poem (...) Pe inima-mi pustie zadarnic mâna-mi ţiu, Ea bate ca şi cariul încet într-un sicriu. Şi când gândesc la viaţa-mi, îmi pare că ea cură Încet, repovestită de o străină gură, Ca şi când n-ar fi viaţa-mi, ca şi când n-aş fi fost. Cine-i acel ce-mi spune povestea pe de rost De-mi ţin la el urechea – şi râd de câte-ascult Ca de dureri străine?... Parc-am murit de mult. Mihai Eminescu Două stepe O stepă jos, o stepă neagră sus. Se-apropie-mpreună şi sugrumă Calul de lut şi câinele de humă Şi omul lor, din umbra de apus.

VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ

42

NO. 3-4 / 2016

Spune-mi, dacă te-aş prinde-ntr-o zi şi ţi-aş săruta talpa piciorului, nu-i aşa că ai şchiopăta puţin, după aceea, de teamă să nu-mi striveşti sărutul?... Nod 13 N-am ştiut niciodată când am trăit, de ce am trăit am să uit cum uită ochiul spart lumina. Ţin încă în mână un ciob de amforă al cărei vin l-am băut chiar eu şi al cărei lut este chiar mâna mea. Văd un vulture marin, dar poate că eu sunt văzut de el, – poate că el vede un vultur marin. Nichita Stănescu


poesis

Camelia Iuliana Radu 120 toţi vin să judece şi să spună cât de mult greşeşti câte banalităţi spui atunci când traversezi lumea inimii tale şi nici măcar nu e cazul să te superi pe ei atâta vreme cât eşti fericit pe drum iar ei oricum nu vor înţelege fericirea la fel ca tine cum te poticneşti şi cum te ridici cum întingi cu pâine în lacrima cerului cum înghiţi înspăimântat picătura de lumină ştiind ca e doar o oglindire te privesc şi nu înţeleg nimic vor râde măcar atât 121 pe dinafara poveştii când eşti despărţit de lume cauţi şi nu găseşti culoarul prin care să fugi în urmă să te laşi ca pe o haină străină 122 iată, oamenii îşi întind frumuseţea la soare o pun pe masă luaţi de mâncaţi şi săturaţi-vă

se îndeamnă unii pe alţii şi fiecare ia şi nimeni nu se satură vreodată în altă zi oamenii îşi arată urâciunea şi întunecimile toate masa e bogată are felurite cunoscute şi necunoscute şi tot aşa, se îndeamnă unii pe alţii luaţi, masa e plină dar nimeni nu se apropie sătui şi sfielnici părăsesc locul 123 trupul raţiunea şi sufletul degeaba au fost născuţi fraţi dacă se ceartă de fiecare dată şi merg la şcoli diferite 124 ea a întors obrazul celălalt cum învăţase şi toţi au crezut că e proastă toţi au crezut dar ea nu a vrut să lase un model şi nici să schimbe lumea a ştiut că el când a vrut să fie pălmuit a fost un fel de a-şi cere iertare de la o sinucidere publica la care i-a făcut părtaşi undeva ştim că suntem acelaşi om dar ne certăm pentru a ne ţine aproape

VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ

NO. 3-4 / 2016

43


poesis

Florin Dochia Spre sine se Se dedică lui Rainer Maria Rilke De Tine mi-e milă de mine mi-e teamă că am să Te uit când eternul mă cheamă şi singur vei fi undeva-n Univers pierdut ca o lacrimă-n timpul invers pierdut ca o lacrimă pierdut la o vamă. Nu ştiu dacă pragu-l vei trece cu mine în juru-mi deşert e şi cine-mi va ţine această plecare păstrată în semne zgâriate pe pietre, încrustate în lemne de cruce ce vine durerea-Ţi s-aline. De Tine mi-e milă şi dor va să-mi fie de lumea ce-ai închipuit-o ca să mă ţie ca să mă bucure şi să mă-ncerce mereu cu întrebări fără răspuns cine sunt eu cine eşti Tu. Întoarce-mă pe mine mie.

Să zbori unde Doamne Ţi-au crescut aripi până la pământ numai eu le văd şi mă înveştmânt în lumina umbrei Tale în ploaie şi în vânt Tu mă aperi cu ele de focul mistuitor al păcatului eu Te cânt. Esenţa zborului de la Tine am s-o deprind chiar de n-ai zburat niciodată am eu un colind de folosit când eşti suferind e o rugăciune de murmurat când stelele se iţesc scânteind.

VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ

44

NO. 3-4 / 2016

Ai aripile până la pământ până în grădina mea în floare până la inima mea care a visat întotdeauna să zboare ai să mă înveţi zborul Doamne sau căderea mea viitoare va fi în haos nu va fi în soare arzând ca o pasăre pierdută de stolul ei pierdută în zare.

Se spune că Tu cel mai bine ştii să taci. De ce ai vorbi cu oarecine când ai adus deja Cuvântul pentru mine? Am vrut să-Ţi dau în schimb un vis la sărbătoarea Ta de fiecare zi dar am găsit doar un coşmar căzut demult dintr-un amar vechi paradis. N-ai cum să ştii, n-ai cum să faci vreun gest. Tu ai să taci - infernu-i fără rest şi-ai să aştepţi o rugă iar din alt vechi paradis amar să se înalţe ca un fum dinspre atunci înspre acum. E un dincolo de Tine de care lumea mea se ţine din care mâine încă vine.


poesis

Tu ai să taci eu am să spun Până când soarele-mi apun.

Tot făcutul Ai scris cu duh în trupul meu plăpând o lege, o iubire, o cale şi un gând, ai scris şi ai plecat în alt eter să faci să nască stele care pier de dorul Tău alcătuiesc scripturi de dorul Tău din lut făpturi ce n-au să zboare tot croiesc şi sper cu suflul meu să cresc la pieptul lor aripile plăcerii când sunt din nou în floare merii. E somnul greu lângă absenţa Ta şi e tăcerea şi mai grea şi ea dar eşti aici şi-atuncea când nu eşti că-n mine are casa Ta fereşti din mine lumea largă o priveşti cu mine pui în toate câte-un rost cu mine legi ce este de ce-a fost şi ce va fi ascunzi în clipa când eu vin pe lume gol şi ud plângând mă-mbrac în răni ca Iov şi vând portretele-n cenuşi ale durerii.

Distopie Încă se moare din timpul vieţii încă se moare fără vreun rost scrie cu sânge pe toţi pereţii a fi e acuma ce nici n-a fost Se plimbă morţii pe bulevarde se ţin în braţe pe bănci în parc vorbesc întruna şi toate par de ţintit cu săgeata scăpată din arc

Dar corzile-s rupte şi nici nu mai sunt în tolbe săgeţi şi speranţe în noi degeaba-n apusuri am să mă-ncrunt degeaba visa-voi că ieşim din noroi Doar tu pradă vie şi castă iubito alergi prin poieni şi te cântă poeţii eşti hrana eşti apa pe care-am sorbit-o la ceasul plecării-n regatul tristeţii.

Chip cioplit Te-agăţi de ieri cu ghearele, cu dinţii, inevitabilă gimnastică a morţii, un antrenament cotidian, la căderea serii, la căderea frunzei, la căderea în păcat, din păcat în păcat, pe calea spinoasă a mântuirii. Eşti liber, liber, mai liber nu se poate, în colivia Ta Ţi-am pus de toate, în trupul Tău eşti cam stingher, Ţi l-am umplut cu lacrimi, cu mister, cu bucurii Ţi l-am umplut… nu-Ţi place? altul n-am avut… Te-agăţi de mâine cu ghearele, cu dinţii Te-agăţi de lumină şi de întuneric din universul infinit şi sferic de ce arunci ca o sămânţă stearpă sfinţii? de ce râvnita pace n-o aduci? e umbra Ta o amânare doar? e o minciună necesară? vorbele Tale adevăruri par şi eu te cred şi mor visându-Te-mbrăcându-mă cu har.

VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ

NO. 3-4 / 2016

45


poesis

Ionuţ Caragea Cuvânt de însoţire Reîntors acasă, prolificul şi provocatorul Ionuţ Caragea, un literar atipic, dezlănţuit într-o abundentă producţie (versuri, aforisme, eseistică, proză SF) vrea să rescrie lumea. Descoperă, îngrijorat, că „este atâta poezie în jurul meu / încât niciodată nu voi avea timp să o scriu”; în plus, mintea este „trădătoare de suflet” şi, cu fiecare cuvânt încredinţat cimitirului alb, pierde câte „o picătură de viaţă”. În fond, „extremistul” Ionuţ Caragea refuză cuvintele-decoraţii, ştie că moartea este o „prezenţă invizibilă / care ne locuieşte în fiecare clipă”; nu-i înţelege pe cei care, temători, nu sunt capabili de a dărui, oblojind suferinţa din jur. „Născut” pe Google, cum ne anunţa într-un mai vechi volum (editura Stef, Iaşi, 2007), poetul caută, cu o cucernicie sinceră, locul spovedaniei. Şi în Cer fără scări / Ciel sans escalier (eLiteratura, 2014), împătimitul navigator, trudind la un „piedestal de cuvinte”, caută mirificul lumii, nu fericirea-cobai. Şi nici mizerabilismul din jur. Veritabil „atlet al poeziei”, cum îl vedea Jacques Bouchard, un „bard cosmic liber”, ghidat de orgoliu, cum îl definea rafinatul Ştefan Borbély într-o densă prefaţă, Ionuţ Caragea se (ne) întreabă: „şi dacă pică serverul mai sunt poet”? (v. Disconnect). Evident, Ionuţ Caragea este un poet autentic, urmând a fi „redescoperit”. Chiar dacă „realitatea virtuală”, aplatizând relieful axiologic, e locuită de cohorte de nechemaţi, doritori să circule, lăsând biete urme scriptice destinate „coşului”. Or, pentru Ionuţ Caragea poezia este „o trecere de pietoni / între viaţă şi moarte” (splendid spus!). Iar dedicaţiile sale lirice, dobândind un înţeles soteriologic (cf. Ştefan Borbély), nu lasă loc echivocului: „Dumnezeu locuieşte la ultimul etaj / într-un cer fără scări”. Adrian Dinu Rachieru

Dintr-un singur gând este atâta poezie în jurul meu încât niciodată nu voi avea timp să o scriu tot ce văd, tot ce ating sunt cuvinte pline de viaţă iar foaia de hârtie este cimitirul alb în care îmi îngrop deseori amintirile este atâta poezie în jurul meu încât pixul se împotriveşte să scrie trebuie să moară ceva în mine trebuie să pierd ceva la care am ţinut foarte mult voi ucide întreaga lume dintr-un singur gând îmi va curge o singură lacrimă

VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ

46

NO. 3-4 / 2016

este atâta moarte în jurul meu şi atât de multă viaţă în această poezie! Disconnect şi dacă pică serverul mai sunt poet? şi dacă pică brusc internetul în toată lumea cine va mai auzi de mine? mi-ar plăcea să se dea o lege prin care să se interzică poezia în locurile publice să te duci în locurile special amenajate cu un creion şi o foaie de hârtie să scrii numai pentru tine ca şi când poezia ta ar fi un inel de logodnă


poesis

sau o promisiune de iubire

Cer fără scări

mi-am rănit sufletul pe hârtie într-o baltă de cuvinte tu îi spui clişeu deşeu sau pur şi simplu vorbărie

poţi să priveşti aşa la Cer ca înecatul la suprafaţa apei nimeni, dar nimeni nu-ţi întinde o mână

în timp ce poezia este o trecere de pietoni între viaţă şi moarte sau un mistreţ fugărit de alice într-o pădure virgină ceea ce scriu nu-i o simplă îndeletnicire ci o dedicaţie pentru Dumnezeu care uneori îţi pune palma pe frunte, femeie chiar dacă viaţa înseamnă un spital în care oamenii te tratează cu pastile de sictir în timp ce moartea inventariază suflete dacă ar pica internetul aş merge cu picioarele goale prin ţărână să simt trupul rece al înaintaşilor mei sau m-aş tunde zero să nu-şi dea nimeni seama cât de frumos ninge aş renunţa la această vorbărie şi ţi-aş trage un şut acolo unde te doare cel mai tare să-ţi arăt cât de mult te iubesc m-am născut pe Google toată lumea ştie şi tot caut, tot caut locul în care să mă spovedesc

poţi să priveşti aşa la Cer ca la o ţesătură fină de stele cu care moartea-ţi acoperă ochii nimeni, dar nimeni nu-ţi întinde o mână şi mai poţi să priveşti aşa la Cer ca la tavanul vecinului de deasupra care se uită la tavanul vecinului de deasupra Dumnezeu locuieşte la ultimul etaj într-un Cer fără scări Inimă cu perucă cuvintele sunt decoraţii obţinute în războaiele minţii şi fiecare-şi construieşte-o legendă în jurul propriului nume şi fiecare-şi dă întâlnire cu moartea cel puţin o dată în viaţă rupând o legătură romantică de lungă durată cu boala, tristeţea, mizeria şi alte amante perfecte şi ochii lui Dumnezeu care sunt peste tot şi ţi-e imposibil să scapi de privirea lor insistentă şi cauţi soluţii inovatoare să te ascunzi mai bine în tine până şi inima ta poartă perucă până şi pentru călătoria din vise ai nevoie de ghid

VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ

NO. 3-4 / 2016

47


VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ

48

NO. 3-4 / 2016

IS S N 2359 - 7585 IS S N- L 2359 - 7585

Acest număr este ilustrat cu lucrări semnate de Dan Platon (1931-2004)

2 lei

Editor: Biblioteca Municipală „Dr. C. I. Istrati” Câmpina Director: Liliana Ene (Bulevardul Culturii, nr. 39, 105600 Câmpina PH) în colaborare cu Societatea Scriitorilor Prahoveni Redactor-şef, layout & DTP: Florin Dochia e-mail: revistaurmuz@gmail.com site: http://revistaurmuz.blogspot.ro/ Redacţia mulţumeşte tuturor celor care au contribuit cu generozitate la realizarea acestui număr al revistei


Turn static files into dynamic content formats.

Create a flipbook
Issuu converts static files into: digital portfolios, online yearbooks, online catalogs, digital photo albums and more. Sign up and create your flipbook.