RESTAURARE DE MOBILIER NOTE DE CURS
Conceptul de restaurare În mod curent prin restaurare se întelege orice intervenție menită sa repună în eficiența sa un produs al activității umane. Î n ciuda uriașei varietăți a acestora, vor exista însă două categorii majore asupra cărora se va răsfrânge acțiunea restaurării: artifexurile industriale (unde restaurarea va avea de fapt rolul unei simple reparații, țintită mai mult pe recuperarea funcționaliăț ii obiectului, oricare ar fi scara acestuia) și operele de ar tă. Cînd este vorba de opere de artă, restabilirea funcționalităț ii (acolo unde se poate pune problema de așa ceva, ca în cazul arhitecturii sau artelor aplicate) nu reprezintă însă decât un aspect secundar, colateral. Intervenția de restaurare implică recunoașterea prealabilă a operei de arta ca atare, opera de artă conditionând restaurarea și nu invers. Pe baza recunoașterii operei de artă vor fi luate î n considerare nu numai materia (prin care opera de artă ființează) ci ș i bipolaritatea prin care aceasta se infățișeaza conștiinței: instanța estetică – corespunzătoare calității fundamentale a artisticităț ii , datorită căreia opera de artă este operă de artă și instanța istorică de care aparț ine ca produs uman aferent unui timp și unui loc. Rezultă astfel d efiniția dată de Cesare Brandi restaurării operei de artă: Restaurarea constituie momentul metodologic al recunoașterii operei de artă, în consistența sa fizică ș i în dubla sa polaritate estetică și istorică, î n vederea transmiterii ei in viitor. Consistența fizică a operei trebuie neapărat să aibă prioritate, pentru că reprezintă locul manifestării imaginii, asigură transmiterea imaginii în viitor, garantându-i astfel receptarea în conștiința umană. De aceea, dacă din prisma recunoașterii operei de artă aspectul artisticității deține prioritate absolută, din perspectiva actului păstrării sale pentru posteritate, consistența fizică este cea care primește importanța principală. Deși conservarea cuprinde o gamă foarte articulată de posibile intervenții (de la simplul respect până la intervenții foarte radicale, cum au fost extragerile de fresce și transpunerile picturilor pe panou sau pe pânză), ea privește mai ales consistența materială prin care se manifestă imaginea, către dăinuirea în timp a aceasteia trebuiesc îndreptate toate eforturile și căută rile. De fiecare dată intervenția asupra operei de artă trebuie să fie cea optimă, legitimă și imperativă, fundamentată pe cea mai vastă argumentare știintifică; ea trebuie să fie cea dintâi sau unica intervenție pe care opera de artă o acceptă ca necesitate pentru permanenta și irepetabila subzistență a imaginii. Prima axiomă: se restaurează doar materia operei de artă. Mijloacele fizice care fac posibilă transmiterea imaginii nu sunt anexe ale acesteia, ci sunt coextensive, deci nu se poate disocia materia de imagine. Unele din aceste mijloace fizice funcționează ca suport pentru altele cărora le este încredințată mai direct transmiterea imaginii; acestea ar fi fundațiile pentru arhitectură, panoul sau suportul de pânză pentru pictură, structura de rezistență ascunsă pentru obiectul de mobilier. Atunci când condiț iile în care se află opera de artă sunt de așa natură încât se impune sacrificarea parțială a unei părți din materia componentă, intervenția se va face țin ând cont în primul rând de exigența instanț ei estetice, deoarece individualitatea operei de artă în comparație cu alte produse ale activiăț ii umane nu depinde nici de consistența sa materială ș i nici de istoricitatea sa, ci numai de artisticitatea sa care dacă se pierde se pierde și opera de artă în sine. Totuși, nu trebuie subapreciată nici instanț a istorică. Dubla istoricitate a unei opere de artă constă în prima componentă, aceea a actului creării sale care trimite la un anume artist, la un anume loc al generării și la o anume perioadă istorică și în cea de a doua, care derivă din inserarea acesteia î n prezentul unei conștiințe, cu timpul și locul unde opera se află la un moment dat. Perioada intermediară, între momentul nașterii operei de artă ș i prezentul istoric care avansează continuu se compune dintr-o multitudine de „prezenturi istorice” devenite „trecuturi”, perioadă în care opera ar putea dobândi anumite urme, cum poate dobândi urme și î n raport cu locul în care a fost creată sau cel pentru care a fost destinată, în raport cu locul în care se gasește în momentul noi receptări de către conștiință. De aceea instanța istorică se referă și la prima și la cea de a doua istoricitate, în egală măsură. De aici rezultă un al doilea principiu al restaurării, formulat de Cesare Brandi astfel: Restaurarea trebuie să vizeze restabilirea unității potențiale a operei de artă, în măsura în care acest lucru este