Lumina Credintei 4/2020

Lumina credinței • Publicaţie a Episcopiei Greco-Catolice de Maramureş • • Anul X • Nr. 4 (37) • Decembrie – 2020 •

Veniți, credincioșilor, să vedem unde s-a născut Hristos!

• Sedealna de la Utrenia sărbătorii Nașterii Domnului •

Editorial

1 2-3

PS Vasile

4-5

Răcumpărând vremea, căci zilele rele sunt

Fragmente liturgice pentru final și început de an Pr. can. Emil Gîrboan

Pr. Florin Ștefan Fodoruț

Cu toții frați

6 7-9 10 - 12 13

Pr. Vasile Trifoi

Participarea Bisericii Române Unite la Conciliul Vatican I Pr. dr. Vasile Iusco

Împreună cu magii, la Florența Pr. Lucian Lechințan, s.j.

Mari și mici, la pas cu laxismul moral

14 - 15

Pr. Emil-Marian Ember

16 - 17

Pr. Laurențiu Costin

Rodnicia faptelor

18 - 20

Pr. dr. Florin Marușciac

Poezia de taină din reviste din exil

21 - 22

Psalmul lui Paul Celan

Ecologia în învățătura Bisericii

Prof. dr. Cornel Munteanu

23 - 24

Pr. dr. George Marius Nicoară

25 - 28

Dna. Antoaneta Turda

Viorel Rusu, Eparhia Greco-Catolică a Maramureșului în timpul păstoririi episcopului Alexandru Rusu (1931-1948) Școala Ardeleană – o analiză istorică

29

1Acad. Ioan Aurel Pop

30

Trei cărți într-una singură

31 - 32

Ad maiorem Nicolae Felecan gloriam 1Prof. dr. Oliviu Felecan Pr. dr. Marius Taloș sj

Mănăstirea „Adormirea Maicii Domnului” din Băsești – Maramureș Pr. Vasile Daniel Pop

Preşedinte: PS Vasile Bizău

Redactor: Pr. Octavian Dumitru Frînc Lector: Pr. dr. George Marius Nicoară Tehnoredactor: Dumitru Florin Orza Redacţia şi administraţia: str. Vasile Lucaciu nr. 50 430341 Baia Mare, Maramureș; tel +40262213398; fax +40362814531 e-mail: lumina_credintei@yahoo.ro

Responsabilitatea juridică pentru conţinutul articolului aparţine autorului. Nici un material din această revistă nu poate fi reprodus, difuzat sau folosit în orice alt mod decât cu aprobarea scrisă a editorului.

Tipar executat la Tipografia Surorilor Lauretane str. Inocenţiu Micu Klein nr. 23, Baia Mare e-mail: surorile.lauretane@yahoo.it

ISSN 2248 – 2466

Lumina Credinței

editorial

1

Anul în curs își îndreaptă cronologic albia cu timpul alocat lui spre apus și odată cu scurgerea ultimei luni rămâne percepția totalizantă și diferențiată a momentelor particulare care ne-au marcat pe toți. Rămân, în primul rând, experiențele trecerii prin pandemie, care, departe de a se fi încheiat, încă își manifestă cu aplomb puterea perturbatoare și sensurile încă nedefinite, pe care această perioadă provocatoare le lasă asupra noastră a tuturor. Nimeni nu a fost scutit de efectele măsurilor luate de autorități, în vederea, pe cât posibil, a reducerii daunelor cumulate în cifre de vieți omenești, măsuri susținute de îngrijorarea decidenților de a asigura funcționarea și gestionarea sistemului sanitar cu risc de suprasolicitare. O constantă a percepției comune este aceea că toate domeniile de activitate, toate instituțiile și toți oamenii au fost afectați. Dacă unele dintre pagube pot fi contabilizate și prin urmare atenuate prin ajutoarele financiare alocate de guvern, altele nu se supun regulii exacte a măsurabilului și nu pot fi contrabalansate prin măsuri economice.

Biserica și Școala nu au fost ocolite și nici exceptate de măsurile restrictive, care au afectat nu doar viața cotidiană a comunităților celor două instituții fundamentale, cât mai ales consecințele pe termen lung rezultate din aceste măsuri incluse aici, ierarhiile valorice de raportare la ele. Școala online este un substitut sărac al procesului educațional, care presupune în mod firesc nu doar transmiterea de cunoștințe, care în parte pot fi asigurate prin internet, cât și transmiterea de valori culturale, etice și sociale ce se deprind doar din conviețuirea împreună în același spațiu fizic. Cine poate contabiliza lipsurile unei educații precare, redusă în cel mai bun caz la însușirea de noțiuni? Sau cum vor afecta sincopele și întârzierea însușirii deprinderilor în cazul copiilor a valorilor absolut necesare pentru un comportament decent, care să se concretizeze în gradul de responsabilitate pentru comunitate? Acestea, desigur nu pot fi compensate cu ajutoare bănești și confirmă mai degrabă faptul că sunt domenii ale vieții ce depășesc valoric reductibilitatea cantității și a banului.

Biserica a fost și ea nevoită să apeleze la mijloacele existente la îndemână pentru a asigura o minimă comunicare cu credincioșii ei, apelând pentru celebrările liturgice fie la transmisiunile televizate, fie la cele online, însă departe de starea deplină a normalității cerute de natura eclezială a prezenței fizice pentru Sfintele Taine.

Celebrarea duminicală fără credincioși a adâncit în sufletele multora sentimentul îndepărtării oamenilor între ei și odată cu imposibilitatea chiar și temporară de a accede la rugăciunea comunitară, s-a deschis nevoia justificării comodității oficiilor urmărite de acasă, ca și cum celebrarea ar echivala cu suficiența privirii pasive a actului de cult. Închiderea totală a bisericilor, chiar și pentru un timp scurt, prin interzicerea participării credincioșilor la Sfânta Liturghie, dincolo de justețea sau justificarea motivației pentru care s-a luat această decizie, dezvăluie și locul și rolul pe care autoritățile îl acordă credinței, văzută mai degrabă ca pe ceva neesențial, pusă în categoria bunurilor care nu sunt de absolută necesitate. În tot acest marasm de situații și confruntări, multe dintre ele, alimentate de multitudinea părerilor mai mult sau mai puțin avizate, cu surse contradictorii de informare, pe fondul comun al neîncrederii, și-au găsit ușor loc în mintea omului frica și confuzia. Acestea nu ajută pe nimeni, ci mai degrabă șubrezesc țesutul social și comunitar al vieții cotidiene. Sufletul este ultima cetate care nu poate fi cucerită prea ușor, atunci când credința omului este vie și ancorată în Dumnezeul cel Viu. Ceea ce creștinul este chemat să-și exercite în orice timp, ca semn distinctiv al valorilor din care se hrănește, este discernământul. A alege ceva bun, a alege calea, după evaluarea și compararea simțămintelor și gândurilor, presupune și a da sens. Anul calendaristic în curs are nevoie, mai degrabă, să fie definit de sensul pe care fiecare om poate să-l descopere în condițiile date, văzând oportunități de a reașeza viața personală pe esențial, chiar și atunci când totul pare confuz și nesigur. Credința nu este doar cale spre esențial, cât mai degrabă esențială.

Pentru că anul se încheie și în credință vedem cu ochii speranței un viitor mai bun, doresc a aduce mulțumiri tuturor cititorilor revistei noastre eparhiale și împreună cu colaboratorii și realizatorii ei, vă dorim Sărbători binecuvântate și un An Nou împlinit! † Vasile episcop

2

fragmente liturgice

Lumina Credinței

Fragmente liturgice pentru final și început de an Pr. can. Emil Gîrboan Sunt trei sărbători, trei momente care ne luminează feeric finalul și începutul fiecărui an – Nașterea Mântuitorului, Anul Nou și Botezul Domnului – și pentru fiecare m-am gândit să vă propun spre meditare un fragment liturgic potrivit.

În acest an, pentru Sărbătoarea Nașterii Domnului rubrica Tipicului Bisericesc prevede celebrarea, în seara de Ajun, a Dupăcinarului Mare cu Litie1 – și pentru că unii cititori ar putea considera acest limbaj prea tehnic – voi încerca să explic semnificația acestei slujbe.

Dupăcinarul sau Pavecenița, numită de liturgiști slujba dinainte de culcare2, este una dintre cele Șapte Laude ale Bisericii prin care cerem Domnului ajutor şi pază pentru trecerea în pace a nopţii. Din punct de vedere spiritual acest oficiu ne amintește de pregătirea pentru moarte – noaptea vieţii, dar atunci când se celebrează de Crăciun slujba dobândește noi valențe, exprimând concepția celor din vechime, care considerau simbolismul morții unit cu speranța venirii lui Mesia, așteptare care îi însufleţea şi îi întărea în suferinţe. Această speranță împlinită

prin Nașterea Pruncului Dumnezeiesc o cântă cu bucurie Biserica în cadrul Dupăcinarului, intonând antifonic Cântarea Proorocului Isaia, imn alcătuit, cu unele prescurtări, din versete pe care le regăsim în Cartea Proorociei lui Isaia3: Cu noi este Dumnezeu, înţelegeţi, neamuri, şi vă plecaţi. – Cu noi este Dumnezeu.

Auziţi, până la marginea pământului – Cu noi este Dumnezeu.

Cei puternici, plecaţi-vă! – Cu noi este Dumnezeu.

Că de vă veţi întări iarăşi, iarăşi veţi fi biruiţi, – Cu noi este Dumnezeu. Și orice sfat veţi sfătui, risipi-l-va Domnul, – Cu noi este Dumnezeu. Şi cuvântul care-l veţi grăi, nu va rămâne întru voi. – Cu noi este Dumnezeu.

De frica voastră nu ne vom teme, nici nu ne vom tulbura; – Cu noi este Dumnezeu.

Pe Domnul Dumnezeul nostru îl vom cinsti cu sfinţenie, şi de El ne vom teme. – Cu noi este Dumnezeu [...]4 .

Un alt fragment liturgic pe care vreau să îl amintesc aici face parte din serviciul religios celebrat în biserici în noaptea de Anul Nou sau la sfârșitul dumnezeieștii Liturghii din 1 ianuarie.

Această slujbă de mulțumire și de laudă adusă lui Dumnezeu în anumite ocazii festive din viaţa personală sau socială a credincioşilor se numește Te-Deum și are un ritual specific și rugăciuni proprii fiecărui eveniment sărbătorit. Originea oficiului o identificăm în imnul îngerilor la Naşterea Domnului5, denumirea sa fiind dată de vechiul imn Te Deum laudamus... (Pe Tine, Dumnezeule, Te lăudăm...), care este cuprins în rânduiala acestei slujbe. Inima Te-Deum-ului de Anul Nou este următoarea rugăciune6: Stăpâne Doamne, Dumnezeul nostru, Izvorul vieții și al nemuririi, Făcătorul a toată făptura văzută și nevăzută, Cel ce ai pus vremile și anii întru stăpânirea Ta și îndreptezi toate cu purtarea Ta

Lumina Credinței de grijă cea cerească și întru tot bună, mulțumim Ție pentru îndurările minunate pe care le-ai făcut asupra noastră, în toată vremea trecută a vieții noastre și Te rugăm, întru tot îndurate, Doamne: binecuvântează cununa anului ce a sosit, cu bunătatea Ta. Păzește pe binecredinciosul popor român de pretutindeni, pe conducătorii țării noastre, pe mai marii orașelor și ai satelor și pe iubitoarea de Hristos armată; înmulțește zilele vieții lor întru sănătate deplină și le dăruiește sporire în toate faptele cele bune. Dăruiește de sus bunătățile Tale întregului Tău popor: sănătate și mântuire și întru toate bună sporire. Sfântă Biserica Ta, țara aceasta și toate orașele și satele izbăvește-le de toată reaua întâmplare, dăruindu-le pace fără tulburare; ca să ne învrednicim totdeauna a aduce mulțumire Ție, Părintelui celui fără de început, împreună și Unuia-Născut Fiului Tău și Preasfântului și bunului și de viață făcătorului Tău Spirit, lui Dumnezeu celui mărit întru o ființă, și a cânta preasfântului Tău nume: Mărire Ție, Binefăcătorul nostru, în vecii vecilor!

Pentru cel de-al treilea fragment liturgic vă invit să medităm, din Sărbătoarea Botezul Domnului, la Sfințirea cea Mare a Apei. Rugăciunea pentru sfinţirea apei la Bobotează este una dintre cele mai remarcabile creaţii ale inspiraţiei euhologice bizantine, atât prin conţinutul ei profund teologic, cât şi prin stilul şi tonul ei, care seamănă cu acela al panegiricelor solemne la prazni­cele împărăteşti din literatura omiletică patristică,7 de aceea a şi fost numită Imnul Bobotezei. În structura oficiului observăm o vizibilă analogie cu marea rugăciune a Sfintei Jertfe din cadrul Sfintei Liturghii, fiind cuprinse în aceeaşi ordine ideile din anaforaua liturgică (prefaţa sau rugăciunea euharistică, recapitularea sau anamneza, epicleza şi dipticele sau rugăciunile de mijlocire pentru aplicarea generală a efectelor binefăcătoare ale apei sfinţite).

Efectele extraordinare ale Agheasmei Mari le remarcăm din rânduiala slujbei, îndeosebi din textul rugăciunii de sfinţire, unde preotul se roagă8: Şi-i dă ei darul răscumpărării şi binecuvântarea Iordanului. Fă-o izvor de nestricăciune, dar de sfinţire, dezlegare de păcate, vindecare de boli, dracilor pieire, neajunsă de puterile potrivnice, plină de putere îngerească. Ca toţi cei ce se vor stropi şi vor gusta dintr-însa să o aibă spre curăţirea sufletelor şi a trupurilor, spre vindecarea patimilor, spre sfinţirea caselor şi spre tot folosul bun.

fragmente liturgice

3

Cu siguranță ați remarcat în toate cele trei fragmente liturgice și evenimente sacre o Prezență: Dumnezeu cu noi! Dumnezeu cu noi prin Întruparea și Nașterea Sa, Cel care binecuvântează nu numai cununa anului, ci tot timpul nostru, Cel care binecuvântează apa și întreaga creație pentru a ne fi spre bine și folos...

Celebrul fizician Albert Einstein călătorea într-o zi cu trenul, când a venit controlorul şi i-a cerut biletul. Einstein s-a căutat în buzunare, biletul nu era acolo. A căutat în servietă, s-a uitat pe bancheta pe care stătea, dar nu a găsit biletul.

Controlorul, recunoscându-l pe omul de ştiinţă, a spus: - Domnule Einstein, eu ştiu cine sunteţi şi sunt sigur că v-aţi cumpărat bilet. E în regulă. Şi s-a îndreptat spre alţi pasageri. Înainte de a trece în celălalt vagon, s-a mai uitat o dată în urmă şi l-a văzut pe Einstein aplecat, în genunchi, căutând pe sub banchetă. Atunci s-a dus înapoi şi i-a spus din nou: - Domnule Einstein, fiţi liniştit, nu vă îngrijoraţi, eu ştiu cine sunteţi, ştiu că v-aţi cumpărat bilet, nu-l mai căutaţi!

Einstein l-a privit atunci pe controlor şi a spus: - Tinere, şi eu ştiu cine sunt. Ce nu ştiu eu, este unde merg?

Revenind la tonul de seriozitate impus de subiect, noi ştim unde mergem, ştim care este calea noastră, ţelul nostru în anul pe care Providența divină, iată, ni-l oferă? Mântuitorul a spus: Eu sunt calea, adevărul şi viaţa. Şi mulţi l-au urmat. Dar înainte de Golgota şi de Cruce cu aceeaşi uşurinţă l-au şi părăsit, scandalizânduse când le-a vorbit despre Euharistie. Atunci i-a întrebat Isus pe cei doisprezece ucenici: Nu vreţi şi voi să vă duceţi? Iar Simon Petru i-a răspuns: Doamne, la cine ne vom duce? Tu ai cuvintele vieţii celei veşnice!

Iată cel mai frumos program pentru noi toți în noul an: Isus Hristos.

Braniște E., Liturgica specială pentru facultăţile de teologie, Ed. Oferta, București, 2005, p. 60.

2 Braniște E., op.cit., p. 24.

3 Isaia, cap. 8, v. 9, 10, 12-15, 18 şi cap. 9, v. 1, 5, 6.

4 Orologhion, ed. a VI-a, Blaj, 1934, p. 212.

5 Lc 2, 14 6 h ttps://roea.org/files/Liturgical-Texts/Tedeum-laAnul-Nou.pdf, accesat la 25.11.2020 7 Braniște E., op.cit., p. 373.

8 Euhologiu, edițiunea a treia revăzută după originalul grecesc, Blaj, 1913, p. 148.

1

4

sfinții părinți

Lumina Credinței

Răcumpărând vremea, căci zilele rele sunt Pr. Florin Ștefan Fodoruț Sărbătorim Nașterea Domnului într-o perioadă tulbure, cum este cea pe care o trăim. Orbecăim cu pași stingheri spre un viitor tot mai nesigur și fără un orizont previzibil. În acest context întunecos, sărbătoarea Crăciunului ne spune că Dumnezeu este aici și că face mereu lucruri noi și minunate cu noi, în măsura în care știm să-l recunoaștem în locurile și sub chipurile cele mai neașteptate, așa cum s-a întâmplat în peștera Betleemului și sub chipul unui nou născut.

„Domnul însuși vă va da un semn: Iată, fecioara va rămâne însărcinată, va naște un Fiu și-i va pune numele Emanuel” (Isaia 7, 14). Enigmaticului nume divin – IHWH, citit Iahve și tâlcuit „Eu sunt cel ce sunt” – teologii și filosofii i-au căutat sensuri veacuri la rând. Prin prorocia lui Isaia despre nașterea unui prunc numit „Emanuel” (‫ ל ֵאּונ ּ ָמ ִע‬, ʼImmanuʻel), care se tâlcuiește „Dumnezeu este cu noi”, se oferă o nouă lumină asupra semnificației numelui divin: un Dumnezeu care este aproape, un Dumnezeu care caută compania oamenilor, un Dumnezeu care nu-l părăsește niciodată pe om.

Numele său ne spune că Dumnezeu nu este un Dumnezeu absent, ci un Dumnezeu prezent în toate momentele istoriei noastre, făgăduind și împlinind promisiunile sale de bine pentru noi, și anume mântuirea. Scripturile ne spun că din momentul prăbușirii ontologice și morale a omului prin păcatul originar, Dumnezeu făgăduiește deja un Răscumpărător: „sămânța femeii îți va zdrobi capul, iar tu îi vei înțepa călcâiul” (Facere 3, 15). Semnele mântuirii continuă în istorie și ori de câte ori poporul refuză colaborarea cu Dumnezeu în planul mântuirii lumii, El trimite oameni care vestesc o nouă perspectivă de salvare din contextul în care se află: prin Noe, arată o corabie spre salvarea omenirii de potop; prin Moise, un exod din robia Egiptului; prin Iona, convertire cetății Ninive etc. Toate acestea au fost prefigurări ale mântuirii prin înomenirea Fiului său, când Dumnezeu însuși s-a făcut Salvator în Fiul său născut după trup din Fecioara Maria în peștera din Betleem, căci numele Isus (‫ ַעּוׁש ֵי‬‎ -Yeshua, în ebraică) înseamnă „Dumnezeu mântuiește”.

Situațiile dificile în care adesea ne găsim, vederea răului care stăpânește lumea și pe noi înșine, ne fac să uităm că Dumnezeu este mereu cu noi (Iahvè și Emanuel), că singur Dumnezeu este cel care salvează (Yeshua/Isus). Memoria trăită liturgic a acestui adevăr de credință ne-ar scuti să cădem în ispita resemnării sau a falselor așteptări. Căci în momentele grele se ridică falșii proroci ai fatalismului care insistă că: „Nu poți face nimic! Și dacă faci oricum nu se schimbă nimic”; „Răul are rădăcini prea adânci”; „Mereu a fost așa” etc. Aceștia nu trebuie ascultați, ne avertizează Isaia, ci să privim să privim cu încredere spre viitorul lui Dumnezeu: „nu priviți la trecut. Iată că Eu fac un lucru nou, el dă muguri; nu-l vedeţi voi oare?” (Isaia 43, 18-19). Alți proroci mincinoși, profitând de dezorientarea celor cuprinși de frică, vestesc salvări iluzorii, prin însuși faptul că provin din această lume și sunt supuse zădărniciei. Despre acestea toate ne avertizează Hristos însuși: „de vă va zice cineva: Iată,

Lumina Credinței Mesia este aici sau dincolo, să nu-l credeţi. Căci se vor ridica hristoşi mincinoşi şi proroci mincinoşi [...] de vă vor zice vouă: Iată este în pustie, să nu ieşiţi; iată este în cămări, să nu credeţi” (Mt 24, 25-26). În fața puterilor răului, care par a avea mereu câștig de cauză, pe lângă descurajare apare și pericolul fugii, în căutarea paliativelor și a soluțiilor ușoare. „Cămările” și „pustia” sunt simbolul tuturor evadărilor și împrăștierilor prin care căutăm să anesteziem greutățile, dezamăgirile și eșecurile. În postul Nașterii Domnului, Biserica propune prorocia plină de speranță a prorocului Ieremia: „Iată vin zile – zice Domnul – în care voi împlini făgăduințele de bine făcute casei lui Israel și casei lui Iuda. În zilele acelea şi în vremea aceea voi ridica lui David Odraslă dreaptă şi aceea va face judecată şi dreptate pe pământ” (33, 14-16). Ieremia scrie acest mesaj de speranță unui popor proaspăt întors din robia Babilonului, nevoit să-și reconstruiască țara aflată în ruine; unui popor demoralizat, care se măcina întrebându-se: cum de am fost loviți de așa mari cazne? Ne-a părăsit de tot Dumnezeu? Și-a uitat făgăduințele făcute părinților noștri?

Răspunsul lui Dumnezeu prin Ieremia este unul plin de speranță: necredința și păcatele noastre care ne-au adus ruina nu-l vor împiedica pe Dumnezeu să-și împlinească făgăduința pentru că El este mereu credincios.

Adevărații proroci vestesc mântuirea, iertarea, mila și Vestea cea Bună a lui Dumnezeu atunci când totul în jur pare să vestească contrariul: „Spiritul Domnului este peste Mine, pentru că M-a uns să vestesc săracilor Evanghelia, M-a trimis să tămăduiesc pe cei cu inima zdrobită, să propovăduiesc robilor de război slobozirea și orbilor, căpătarea vederii, să dau drumul celor apăsați și să vestesc anul de îndurare al Domnului” (Lc 4, 18). În întunericul prezentului, adevăratul profet indică orizontul plin de lumina lui Dumnezeu. Căci nu există robie din care Dumnezeu să nu ne poată elibera, nu este abis din care să nu vrea să ne ridice. El așteaptă doar să devenim conștienți de sărăcia condiției noastre și să-i adresăm cuvintele psalmistului: „Dintru adâncuri strig către tine, Doamne!”. Și noi sărbătorim Nașterea Domnului într-o perioadă tulbure, cum este cea pe care o trăim.

sfinții părinți

5

Orbecăim cu pași stingheri spre un viitor tot mai nesigur și fără un orizont previzibil. În acest context întunecos, sărbătoarea Crăciunului ne spune că Dumnezeu este aici și că face mereu lucruri noi și minunate cu noi, în măsura în care știm să-l recunoaștem în locurile și sub chipurile cele mai neașteptate, așa cum a făcut-o în peștera Betleemului și sub chipul unui nou născut. El nu s-a retras din lume. El nu ne-a lăsat singuri. Chiar dacă nu îl putem vedea sau atinge ca orice obiect, El este totuși aici și vine în multe feluri spre noi, pregătind în orice moment critic al istoriei mântuirea sa celor ce caută în El izbăvirea. „Dacă El este cu noi – spune papa Benedict al XVI-lea – atunci nu există timp lipsit de sens și de conținut.

Fiecare clipă este valoroasă, chiar dacă nu suntem capabili să suportăm greutatea ei. Dacă El este cu noi, mai rămâne ceva de sperat, acolo unde alții nu mai pot oferi speranțe. Atunci boala, vârsta, pensia și orice formă de limitare nu sunt ultima treaptă a vieții de pe care ne putem uita doar în urmă. Atunci vine ceva și mai mare, și tocmai timpul exterior al inutilității poate deveni cea mai înaltă formă de maturizare”.

A trăi creștinește nu înseamnă să disprețuiești timpul și nici timpurile, ci atunci când vremurile sunt rele, creștinul este chemat să aibă o minte trează pentru a discerne voința lui Dumnezeu și cu puterea Spiritului să contribuie la planul răscumpărător de a salva cât mai multe suflete din capcanele resemnării, ale iluziilor, ale evadărilor și ale împrăștierilor anesteziante: „Răscumpărați vremea, căci zilele rele sunt.

Drept aceea, nu fiţi fără de minte, ci înţelegeţi care este voia Domnului. Şi nu vă îmbătaţi de vin, în care este pierzare, ci vă umpleţi de Spiritul” (Ef 5, 16-17).

6

Lumina Credinței

învățătura bisericii

Cu toții frați Pr. Vasile Trifoi În data de 3 octombrie a.c., Papa Francisc a semnat noua sa enciclică intitulată Fratelli tutti – „Cu toții frați”.

Tema scrisorii este fraternitatea și prietenia socială. Enciclica se înscrie în șirul documentelor dedicate doctrinei sociale a Bisericii. Motivul care se află la baza acestei scrieri este convingerea profundă a Episcopului Romei că toți oamenii sunt frați.

Dacă cineva mi-ar cere să caracterizez în câteva cuvinte pe cei care afirmă și cred cu adevărat că toți oamenii sunt frați, aș spune astfel: aceștia au o inimă deschisă, realizează că nu sunt superiori celorlalți, caută să depășească prejudecățile despre semeni, sunt smeriți, mulțumiți, iertători, împăciuitori ș.a. Pentru a-l vedea frate pe oricine, indiferent de rasă, religie sau loc, oamenii trebuie să se apropie sincer de Dumnezeu, deoarece anumite rezistențe care se opun fraternității pot fi depășite doar cu ajutorul harului dumnezeiesc.

Fraternitatea umană, însă, nu este o realitate previzibilă, deoarece între oameni există multe nedreptăți, motiv pentru care trebuie construită zi de zi. Primul capitol al enciclicei vorbește despre pericolele actuale care amenință fraternitatea între oameni, precum pierderea conștiinței istorice, desconsiderarea unei părți a omenirii, inegalitatea de drepturi, dependența de mijloacele virtuale etc (cf. FT 9-53)1. Totuși, în pofida acestor trăsături sumbre ale realității în care trăim, suntem îndemnați să alegem și să urmăm căi de speranță.

Punctul de plecare al parcursului de speranță, pe care ni-l propune Episcopul Romei, este dat de o reflecție la pilda Samarineanului milostiv (cf.

FT 56-86), care a reușit să aibă o inimă deschisă față de cel aflat în suferință, chiar și fără să-l cunoască. Asemenea lui, și noi suntem invitați să depășim sfera cercurilor restrânse, având o deschidere față de toată umanitatea.

Enciclica propune pași concreți, bine ancorați în realitate, despre felul în care trebuie cultivată

fraternitatea și prietenia socială. Astfel, de pildă, este subliniată importanța și necesitatea egalității în drepturi ale oamenilor și popoarelor (cf. FT 121-127). Nimeni nu trebuie să fie exclus sau defavorizat, indiferent de locul în care s-a născut sau în care trăiește, de faptul că este bărbat sau femeie sau din orice alt motiv. Un alt aspect important este dedicat modului în care se face politică (cf. FT 154-197). Politica trebuie să participe la realizarea fraternității între oameni și între popoare, să fie în slujba binelui comun, să se îngrijească și să propună locuri de muncă pentru cetățeni, să promoveze demnitatea umană, să propună și să dezvolte o economie mai atentă la principiile etice etc.

De asemenea, fraternitatea și prietenia socială sunt menținute și cu ajutorul dialogului (cf. FT 198-224). Acesta contribuie la îmbunătățirea relațiilor interumane și la dezvoltarea personală, deoarece de la fiecare persoană se poate învăța ceva. Principala trăsătură a unui dialog autentic este adevărul. Căutarea și promovarea adevărului, recunoașterea unor adevăruri obiective valabile pentru toți sunt fundamentale în orice dialog. Relativizarea adevărului nu este o cale potrivită pentru cultivarea dialogului. Un alt pas important în promovarea prieteniei sociale este evitarea războiului. Privitor la acest aspect, este propusă depășirea doctrinei războiului drept și abolirea pedepsei cu moartea.

Enciclica se încheie cu un capitol dedicat religiilor (cf. FT 271-287). Toate trebuie să fie în slujba fraternității, să vorbească lumii despre Dumnezeu, să promoveze valorile religioase și spirituale. Creștinii, prin vocea Papei, cer garantarea libertății religioase în țările în care sunt minoritari.

Acest text al Papei Francisc, la fel ca și celelalte, atinge inimile. Visul său este acela ca oamenii să se considere frați. Propunerile sale luminoase și concrete, limbajul folosit, atenția față de cei nevoiași arată căldura sa sufletească. Fie ca această enciclică să constituie pentru cât mai mulți creștini și oameni de bunăvoință un nou impuls în căutarea fraternității.

Lumina Credinței

crâmpeie istorice

7

Participarea Bisericii Române Unite la Conciliul Vatican I (1869 - 1870) Pr. dr. Vasile Iusco Raporturile românilor cu Sfântul Scaun constituie un subiect care are nevoie de o abordare nouă și complexă, în contextul relațiilor actuale care se dovedesc a fi de bun augur pentru întreg neamul românesc. O cercetare amănunțită a implicării Sfântului Scaun în viața românilor, cu rezultate pozitive de lungă durată, a lipsit multă vreme din istoriografia românească, iar singurele inițiative au aparținut clericilor sau istoricilor grecocatolici.

Astăzi ne sunt accesibile diferite abordări tematice, recuperatorii oarecum, care vin să umple aceste lacune în special pe cele din regimului precedent, astfel încât putem să aruncăm o privire detaliată asupra istoriografiei Bisericii Române Unite. O componentă majoră a acestei istorii o constituie relațiile cu Papa de la Roma, cu catolicismul european din secolul al XIX-lea, o perioadă distinctă în cristalizarea și afirmarea identității Bisericii noastre. Din acest punct de vedere, formarea noii provincii mitropolitane la Blaj, în anul 1853 și participarea ierarhilor români la lucrările Conciliului Vatican I, constituie două momente de afirmare ecleziastică și națională. Vă supunem atenției cel de-al doilea eveniment care a marcat pozitiv viața Bisericii.

Anul acesta se împlinesc 150 de ani de la Conciliul Vatican I, considerat primul conciliu din epoca modernă, care s-a dovedit a fi continuator al păstrării tradiției manifestată în cel de la Trento, precum și promotor de idei noi privind ecleziologia în lumea modernă, în contextul participării și afirmării laturii orientale a Bisericii lui Hristos. Conciliul a fost convocat de către Papa Pius al IX-lea prin scrisoarea apostolică Aeterni Patris, din data 29 iunie 1868. Este cel de-al XX-lea conciliu ecumenic al Bisericii Catolice. Într-o Europă

care cunoștea transformări profunde din punct de vedere politic, economic și filozofic, Biserica a simțit nevoia să se exprime pentru a-și apăra valorile evanghelice, spirituale și tradiționale, într-o lume marcată de ascensiunea imperialismului pe de o parte, iar de cealaltă parte escaladarea ideilor raționaliste, relativiste și liberale, însoțite de un materialism în plină ascensiune.

La acest conciliu au participat aproximativ 800 de reprezentați din numeroase provincii ecleziastice. Este pentru prima dată când participă 61 de prelați și reprezentanți ai provinciilor orientale catolice de rit sirian, caldeu, maronit și grec. Între aceștia s-au aflat și ierarhii provinciei mitropolitane române. Lucrările s-au desfășurat pe parcursul a 93 de ședințe, între 8 decembrie 1869 și 1 septembrie 1870. Deschiderea oficială a

8

crâmpeie istorice

Lumina Credinței cretariatul conciliului sau Curiei romane. Între acestea se afla dorința ierarhiei române de a trece parohia Sighet de sub jurisdicția ruteană a Muncaciului sub cea a Episcopiei de Gherla, cerere rezolvată la data de 18 aprilie 1871, prin Nunțiatura din Viena, care transfera parohia sub autoritate românească.

avut loc în ziua de 8 decembrie 1869, în Bazilica Sfântul Petru. În primele ședințe au fost discutate și aprobate două constituții: prima Dei Filius, Constituția dogmatică a credinței catolice, și a doua Pastor Aeternus, prima Constituție dogmatică care definește primatul și infailibilitatea Papei. Începutul războiului franco-prusian a întrerupt ședințele astfel că lucrările Conciliul a fost suspendate, după intrarea armatei italiene în Roma.

În ziua de 20 septembrie 1870, papa Pius al IX-lea, prin bulla Postquam Dei munere, a declarat conciliul întrerupt pe o perioadă nedefinită. Închiderea oficială a conciliului a fost anunțată abia în anul 1960, de către papa Ioan al XXIII-lea, care pregătea deschiderea celui de-al doilea conciliu în Vatican.

Biserica Română Unită a fost reprezentată de către mitropolitul Ioan Vancea, însoțit de către secretarul său, Victor Mihali de Apșa, urmat de către episcopul de Oradea, Iosif Pop Silaghi, care l-a avut alături pe canonicul Ioan Sabo. Delegația română a plecat la data de 9 noiembrie 1869, având ghid pe tânărul studentul la Roma, Octavian Blășianu, pe ruta Alba Iulia – Budapesta – Viena – Veneția – Roma, unde a ajuns în după-amiaza zilei de 22 noiembrie. Câteva zile au fost rezervate acomodării și vizitării diferitelor lăcașe de cult, muzee și alte obiective. A urmat prezentarea membrilor Curiei romane și a programului desfășurării Conciliului. La data de 28 noiembrie, ierarhii români au fost primiți în audiență de papa Pius al IX-lea. După astfel de întâlniri, ierarhii au depus diverse propuneri, semnalări sau reclamații, la Congregația de Propaganda Fide, se-

În cadrul lucrărilor Conciliului, ierarhia românească a susținut pe toate căile o campanie de afirmare a specificului acestei bisericii, cu cererea expresă adresată comisiilor de a se respecta și conserva patrimoniul disciplinar, ritual și cutumele existente ale acestei Biserici, protestând împotriva oricărei forme de absorbție din partea ritului latin. A fost un discurs vehement care a atras atenția conciliarilor, astfel încât a ajuns în centrul intereselor conciliului, a mediilor catolice și a oficialilor Sfântului Scaun.

Dovedind o solidă cunoaștere a ecleziologiei orientale, mitropolitul Ioan Vancea a înaintat câteva observații referitoare la constituția De Eclssia Christi, mai ales în ce privește capitolele X și XII, subliniind că alături de discuțiile privind puterea Bisericii și infailibilitatea primatului Romei, să fie stabilită și ,,puterea episcopului”, având în vedere ,,că pe aceștia i-a pus Spiritul Sfânt să conducă Biserica lui Hristos”. În acest sens, a depus în scris observațiile sale înaintea secretarului conciliului, Iosif Fessler, la data de 12 martie 1870, generând discuții aprinse privind viitorul puterii magisteriale ale episcopului, având un impact pozitiv asupra teologiei vremurilor respective. Ierarhul propunea astfel unele discuții pentru stabilirea rolului și puterii Papei în paralel cu puterea episcopului locului. O altă observație era cea cu privire la rolul Papei în raport cu ierarhia orientală, potrivit cu decretele conciliului florentin, inițiatorul legislativ al Unirii cu Roma. Ioan Vancea a propus ca decretului florentin să rămână mai departe norma suficientă pentru Bisericile Orientale, subliniind necesitatea utilizării integrale a respectivului decret pentru a se evita interpretări greșite ale raportului corect dintre Sfântului Scaun și ierarhia orientală.

Lumina Credinței Un impact deosebit în desfășurarea lucrărilor conciliului a avut discursul episcopului Iosif Pop Silaghi din data de 27 ianuarie 1870, care a argumentat poziția orientală cu privire la autoritatea și guvernarea petrină în Biserică, poziție care se apropie foarte mult de sobornostul oriental. Ierarhul a pornit în această explicație de la mărturisirea bisericii grecești, regăsită în tradiția liturgică din cărțile de cult: ,,Petru este Piatra Bisericii”, iar pe această bază se acceptă adevărul că Pontiful roman definește, enunță și proclamă învățătură prin sentință proprie. În sprijinul acestor afirmații, episcopul orădean aducea argumentul decretelor Conciliului de la Florența, care a stabilit atunci ceea ce este specific tuturor celor care se unesc cu Roma.

Intervenția sa a fost de bun augur, deoarece se reamintea particularitatea răsăriteană a practicilor ecleziastice care nu contravine nici dreptului și nici credinței Bisericii Romane.

Discursul său a fost apreciat ,,pe cât de savant, pe

crâmpeie istorice

9

atât de persuasiv”. Expunerea ierarhului român însă a avut o replică din partea patriarhului latin al Ierusalimului, la care episcopul, bine pregătit și cu pasiune a răspuns, însă președinția comisiei i-a cerut să întrerupă expunerea, deoarece argumentația anterioară a fost suficientă.

Mitropolitului Vancea a remarcat că acest lucru a fost apreciat pozitiv, deoarece era spiritul nou care se manifestă în Biserică, care nu lăsa să se amestece neghina între Biserica din Apus și prelații de rit grec. Momentul culminant al acestor intervenții a fost scrierea tuturor obiecțiilor în Memorandul, din data de 20 martie 1870, înaintat Suveranului Pontif, prin care se propunea ca deciziile finale ale Conciliului să nu afecteze disciplina și specificul Bisericii Române Unite.

Participarea episcopatului greco-catolic român la lucrările Conciliului Vatican I reprezintă un moment de afirmare plenară a comuniunii Bisericii Române Unite cu Biserica Catolică, cu Sfântul Scaun. Această comuniune a fost afirmată de către mitropolitul Ioan Vancea, cu ocazia celebrării Sfintei Liturghii în ritul bizantin, la altarul principal din bazilică, la data de 28 ianuarie 1870. Atunci ierarhul a spus, venerând lanțul Sfântului Petru, că orientalii îl recunosc pe Papa că ,,este mai întâi pe scaun șezător și primul între apostoli”. Evenimentul nu a fost doar un gest simbolic, ci a dat curaj părinților conciliului, îndepărtând neliniștea din comisii cu privire la orientali și particularitățile Bisericilor lor.

De asemenea, această prezență consolida integrarea Bisericii Române Unite în lumea catolică europeană, cu specificului și tradiția ei, consacrată de ritul și disciplina ecleziastică răsăriteană. Prezența lor a fost poate cel mai reprezentativ moment, deoarece veneau aici cu o solidă pregătire teologică și istorică, ce încerca să îmbine armonios dogmele catolice ale Apusului cu tradiția ecleziastică a Răsăritului. Prezența ierarhilor la acest conciliu a făcut conștientă Biserica Catolică de importanța teologiei, culturii și posibilitatea națiunii române de a se manifesta în spațiul european, națiune care se trezea încet și aspira spre libertate, sub impulsul generat de ,,spiritul Blajului”. O națiune care prin Unire se regăsea pe sine și se afirma pentru prima dată într-un mod atât de solemn.

10

evanghelia în artă

Lumina Credinței

Împreună cu magii, la Florența Pr. Lucian Lechințan, s.j. Și-acolo se găsește o capelă împodobită/ ce n-are aseamăn în universu’ -ntreg,/ atât e pe măsura cultului divin – Et è ivi una chapella tanto ornata/ che nonn’a pari in tutto l’universo,/ tanto al chulto di Dio è preparata.

• Capela Magilor din Palatul Medici Riccardi, vedere de ansamblu pictură în ulei •

Autor anonim, dedica aceste versuri unei mici capele din inima Florenței construită în anul 1445 de Michelozzo în interiorul palatului familiei Medici, nu departe de catedrala Santa Maria del Fiore. Prin decorația în frescă, realizată în numai câteva luni de către Benozzo Gozzoli în anul 1459, avea să reamintească peste veacuri despre o realitate dureroasă, și anume de vremurile tulburi ale sfârșitului de Imperiu Bizantin. În mod paradoxal, ceea ce stătea sub semnul agoniei – să nu uităm că în 1453, puterea milenară a imperiului de răsărit s-a prăbușit – este privit aici nu în tonalități sumbre ci, în mod neașteptat, sub forma unei parabole luminoase, a Nașterii. În secolul al XV-lea, Bizanțul nu mai era de mult timp o putere administrativă și militară, dar rămânea, totuși, pentru creștinătate un far care își purta razele până departe în Occident.

Bizanțul aducea aici acea lumină necreată care izvorăște din pustii și din crăpăturile pământului, din pergamentele scrierilor Sfinților Părinți. În acele vremuri din perioada Paleologilor, la

Costantinopol au fost multe minți luminate cu aleasă ținută spirituală care priveau dincolo de cercul strâmt al propriilor interese către un ideal creștinesc autentic.

Ideea capelei și a decorația ei se va naște în anul 1438, atunci când Cosimo de Medici va cere transferul Conciliului dintre Bisericile Ortodoxă și Catolică, de la Ferrara la Florența. În anul 1439, ajung aici mințile cele mai luminate ale creștinătății răsăritene: mitropolitul Visarion de Nicea, Isidor din Kiev, patriarhul Costantinopolului Iosif și Gheorghe Ghemistos Plethon, cel supranumit „principele filozofilor”. Printre ei se afla și mitropolitul Damian al Moldovei, trimisul lui Alexandru cel Bun. Semnarea unirii bisericești avea să exprime nu doar o viziune strategică în preziua catastrofei căderii imperiului, dar avem multe dovezi ca să afirmăm cu tărie că unirea a fost o culme de reînnoire idealului creștinesc de care noi astăzi, fiind tot mai departe, nu mai reușim să îi percepem valențele. Conciliul, această primăvară în miez de iarnă, a însemnat întâlnirea dintre călătorii frământați venind dinspre Orient și neliniștile acelor cutezători din zorii modernității occidentale, când totul parcă trebuia revizuit și reclădit pe noi fundamente.

După încheierea primului mileniu, care a văzut la Roma o suită impresionantă de papi greci și sirieni, era pentru prima dată când întâlnirea firească și așteptată între vechea Romă și cea nouă, Constantinopolul, s-a reînnodat. Familia Medici a avut intuiția de a nu lăsa să se piardă memoria acelor momente și statura covârșitoare a personajelor prezente la Conciliu. Benozzo Gozzoli (1411-1488) a fost, în acest sens, pictorul ales pentru a împlini dezideratul.

Capela din palatul Medici este mult mai mică decât ceea ce ne-am putea închipui, dar din punct de vedere arhitectural și coloristic este o bijuterie care creează o impresie de neșters în inima oricărui vizitator care îi calcă pragul. Ea are un plan pătrat cu altarul având o formă dreptunghiulară, în ușoară retragere.

Acest plan sobru a amintit unora de Sfânta

Lumina Credinței Sfintelor din Templul din Ierusalim și, în timpuri recente, a fost asemănată cu încăperea unui proscomidiar, încăperea din stânga altarului în care preotul celebrează pregătirea darurilor pentru Liturghie. Înainte de fiecare euharistie, la slujba proscomidiei se rememorează misterul nașterii Mântuitorului și totul devine o meditație asupra darurilor care îi sunt aduse de magi.

Preotul „poartă” și el intențiile de rugăciune ale credincioșilor, comemorând în acele momente sfinții mai importanți care se asociază jertfei euharistice. Numai în lumina acestui ritual, în care preotul așează pe disc agnețul, bucata de pâine care va fi consacrată la Sfânta Liturghie, se poate înțelege de ce și la intrarea în capela Medici se găsește o imagine a mielului jertfit. Pavimentul capelei, realizat cel mai probabil după planurile lui Leon Battista Alberti, este o simfonie a formelor rotunde, cu decorații încrustate, marmură de culori extrem de variate, care se îmbină cu rigoarea geometrică a tavanului. Pictura capelei răspunde și ea decorației, subliniind și mai mult ideea de perfectă circularitate care unifică experiența vizuală și îl antrenează pe privitor.

Cele trei mari fresce ale lui Benozzo reprezintă drumul magilor din țările lor până la locul nașterii lui Hristos, în cetatea Betleemului.

Totuși, din punct de vedere simbolic, călătoria lor este însuși drumul pe care și-l croiește umanitatea prin istorie. Despre aceasta vorbește șirul nesfârșit de ființe călătoare care, într-o primă etapă, coboară din înălțime către partea de jos a primei secvențe, ca apoi, într-un al doilea moment, să continue să călătorească pe un drum neted, așa încât, în cele din urmă, peregrinarea să se încheie tot cu un suiș pe o coamă de munte, de unde se coboară, în sfârșit, către peștera nașterii lui Hristos. Ultima etapă este, de fapt, o coborâre către un cer sau, mai bine zis, către cerul și pământul unde îngerii și păstorii adoră deja în unire sufletească chipul noului născut.

Cum să nu vedem în această călătorie a magilor o imagine a etapelor spirituale ale vieții omului?

Asemenea magilor, orice om care îl caută cu inima pe Domnul coboară din propriile zone de confort, din propria comoditate, pentru a găsi în drumul vieții nenumărate obstacole, închipuite aici prin iepurii și căprioarele care fug și se ascund, semnele temerii și ale păcatului. Toate acestea trebuie lăsate în urmă, iar creștinul trebuie să persevereze. Intervine apoi bătălia între spirit, reprezentat printr-un vultur, și păcatul care

evanghelia în artă

11

în această frescă este semnificat de un iepure.

Victoria asupra păcatului permite ultimul suiș.

Dacă în prima frescă secvențele de început sunt încă pătrunse de întuneric, pe măsură ce procesiunea coboară, apare lumina proaspătă a dimineții care îi însoțește pe călători. În această lumină pură este reprezentat în centrul imaginii magul Gaspar, regele Tarsisului, în persoana căruia se ascunde probabil chipul lui Lorenzo de Medici. Figura sa luminoasă este încărcată de speranță, deoarece nepotul lui Cosimo trebuia să ducă mai departe memoria înfăptuirilor de la Conciliu. În timpuri recente, acest mag a fost identificat cu Demetriu, fratele mai tânăr al împăratului Ioan al VIII-lea, prezent și el la Florența.

• Detaliu cu Mielul Jertfit din anticamera capelei •

În continuare, pe peretele din mijloc, intervine calmul amiezii și soarele care dogorește cu puterea sa, uscând ceea ce dimineața era în plină vigoare. Avem aici, de fapt, o meditație profundă despre orbirea și vlăguirea la care ne poate conduce lumina prea puternică a zilei. Nu întâmplător, în această parte a imaginii a fost reprezentat împăratul Ioan al VIII-lea Paleologul, sub chipul magului Baltazar, regele Godoliei și al Sabei. Pământurile imperiului său, odată fertile și lucrate, au devenit deșarte și nepopulate sub stăpânirea păgânilor. Lumina slăbește progresiv în imagine, iar în depărtare se vede deja apusul.

Pictorul a inundat cu verdeață această secvență, sugerând totodată ideea iminentului sfârșit: „deșertăciunea deșertăciunilor, totul este deșertăciune”.

Ultima secvență, cu Melchior, cel mai în vârstă

12

evanghelia în artă

dintre magi, regele Nubiei, îl reprezintă pe patriarhul Iosif al II-lea al Constantinopolului – primul care a ajuns la Florența și cel dintâi care

• Detaliu din cortegiul magului Melchior, vulturul care ucide iepurele •

Lumina Credinței turnuri răsfirate sunt semnul profundei dorințe a omului de a se adăposti și de a se elibera de climatul stăpânit de nesiguranțe, de compresia lipsită de orice ordine, de intensități luminoase neașteptate. Suprafețele teșite ale munților din prima și din ultima secvență arată și prin desen nevoia de înălțare, de a dispărea în pântecele unei mătci, ca de acolo formele să își regăsească avântul firesc.

Tabloul de pe altar aparținea inițial lui Filippino Lippi, dar a fost repictat după model mult mai târziu. Tonalitățile lui sunt întunecate, aproape apocaliptice, copacii sunt stufoși și sporesc senzația lipsei de lumină, încât îți vine să exclami: Ce natură neprietenoasă! De fapt, pictorul a avut aici propria lui strategie prin care a dorit să accentueze și mai mult centralitatea lui Hristos.

Pruncul devine singura sursă de lumină în miez de noapte. În chipul plăpând al nou născutului se află întreaga veșnicie, o eternitate presimțită deja în peisajele din peregrinarea magilor presărate la tot pasul cu chiparoși, arborii care nu-și leapădă niciodată verdeața. În imaginea de pe altar, magii nu se mai văd, cărarea până la grotă

se va închina pruncului. Compoziția dinaintea scenei ultimului suiș este sumbră și crepusculară, dar exprimă o umilă speranță într-o soartă nouă pentru creștinătatea răsăriteană. În urma încercării, cei care rămân fideli lui Hristos, lăsând în urmă orice aplecare spre păcat, vor zdrobi asemenea vulturului păcatul și vor spinteca măruntaiele din iepurele care mai înainte se ascundea. Un Bizanț smerit, care nu se mai asociază cu puterea lumească, ci exclusiv cu puterea spirituală. Leopardul, simbolul avariției și al desfrâului (este de ajuns să-l citim pe Dante pentru a înțelege aceasta) sunt aici contrariul câinilor, simboluri ale credinței, ale celor care rămân mereu fideli omului. Orgoliul acestor împărați ai pământului avea nevoie, așadar, de o ultimă bătălie cu păcatul și cu necredința înainte de întâlnirea cu Hristos cel sărac. În aparență, cele trei fresce • Cortegiul magului Gaspar creează impresia unei compoziții (Lorenzo de Medici sau Demetriu Paleologul) • teatrale, iar semnificațiile spirituale nu le percepem din primul moment. este pustie, pruncul așteaptă sosirea lor în acest Frescele nu ne scutesc de unele exotisme, cum ar loc. fi pălăriile orientale în con retezat și cu borduri Și în acest an Pruncul ne așteaptă la iesle, pe noi, – mazzocchi, animale de tot soiul, care populează călătorii care facem efortul de a fi mai dezlipiți de un peisaj virgin și încă nedomesticit. Insistența propriile orgolii pentru a primi de la Nou-Născutul lui Benozzo pentru a reprezenta castele și darul unirii în familie, în societate și între Biserici.

Lumina Credinței

actualitatea creștină

13

Mari și mici, la pas cu laxismul moral

Pr. Emil-Marian Ember

Un titlu pretențios... greoi pentru muritorul de rând, nu-i așa?! Mari... adică noi, creștinii practicanți cu conștiința formată și mici, tot noi, creștinii de rând, care încă mai bâjbâim după norme vizibile pentru a ne justifica atitudinea sau faptele/vorbele în diferite situații... pentru că avem dreptate. Dar ce vrea să însemne laxism moral? Să fie vorba de staționarea acasă, în duminici și sărbători, pentru a urmări Liturghia confortabil la radio sau la TV, în vreme de pandemie? De aici începe sau aici se sfârșește? Iată un discurs demn de lupul moralist al timpului nostru... anacronic și autist.

Cine cu cine? Care pe care? În acești termeni, în cele din urmă se poartă discursul moral intra sau extra lumea Bisericii. Noi, creștinii, am uitat... de singura poruncă nouă pe care ne-a dat-o: „să vă iubiți unii pe alții...” (Evanghelia după Ioan 13,34-35). Sau ne batem cu pumnul în piept că este singura poruncă în vigoare... pe care o respectăm cu strictețe... Doar că ne amintim prea adesea de norma anterioară: „dinte pentru dinte...” și nu pentru că serviciile stomatologice au ajuns foarte performante sau reclamele publicitare referitoare la albirea dinților ne distrag atenția de la chipul omului...

Celălalt nu mai are loc pe lângă mine, iată continuarea gestului proto-părintesc din Grădina Edenului. În acest spirit, învăț să îl iubesc pe cel de lângă mine, la distanță... la o distanță sănătoasă, dar nu datorată crizei sanitare actuale! În termeni pragmatici, ne putem exprima: „Frate, frate, dar brânza-i cu bani”, în toate domeniile vieții de zi cu zi. „Întoarce și obrazul celălalt” (Evanghelia după Matei 5,38-41) și-a pierdut valabilitatea în lumea concurenței și a aparențelor.

Un discurs caustic, fără speranță... astfel s-ar putea denumi rândurile de mai sus. Dar cu ce scop? Unele idei le știam deja, altele erau înrudite...

Demoralizarea este la mare căutare, oare? Autorul caută oare să rămână pe un piedestal, departe de ceilalți pentru că are sceptrul judecății fără drept de apel sau pentru că are tastatura la îndemână și este singur în a așterne aceste rânduri? Deși condeiul conferă, mai mult sau mai puțin justificat, dreptul de a emite judecăți, verdicte, mărturisesc că nu aceasta îmi este intenția. Vreau să trag, din nou, un semnal de alarmă privind prăpastia spre care ne îndreptăm cu ochii larg deschiși, în materie de viață morală, de principii și valori. Nu sunt, poate, cel mai potrivit să spun lucrurilor pe nume (neavând familie, dar

fiind dedicat familiei), însă datoria este a fiecăruia dintre noi. Prea ușor ne-am lăsat atrași, captivați de laxismul moral al lumii în care trăim.

Am ajuns să credem că dacă nimeni nu mai vorbește despre păcat, acesta a dispărut sau s-a schimbat... în ceva acceptabil, nu doar accesibil pentru toți. Dacă vedem că lumea a adoptat ca stil de viață ceea ce până ieri era catalogat păcat, atunci ni se pare corect să ajustăm și glasul conștiinței pentru a nu deranja noul stil de viață. Dacă ieri se numea păcat, iar azi societatea îl legiferează ca drept al femeii, atunci... trebuie să rămânem în trend, să nu mai condamnăm păcatul... să ne bălăcim în laxismul moral promulgat de modernismul sine Deo (fără Dumnezeu).

Ceea ce deranjează mai mult este, însă, faptul că ne uităm doar la păcatele mari... și ne pierdem ușor din vedere pe noi, cei cu păcate mici..., pe care le considerăm a priori tolerabile. Viața noastră cotidiană nu se ameliorează, deși participăm foarte des la Liturghie, deși ne rugăm mai mult zi de zi... Am rămas închistați, împotmoliți în păcatul nostru mic, de care nu ne mai simțim capabili, într-o formă sau alta, conștient sau nu, să ne despărțim.

De ce să ne legăm de micul nostru păcat? Pentru că este păcat, adică ne îndepărtează de Dumnezeu, de ținta noastră, de menirea noastră în veșnicie... și aici pe pământ. Ce ne rămâne de făcut? Să continuăm la pas cu laxismul moral? Să deznădăjduim... să renunțăm la viața morală, viața cu Dumnezeu? Să încetăm să ne auto-criticăm, căci suntem mai buni, ca celălalt? Să fugim de responsabilitatea noastră? Să așteptăm să facă totul Dumnezeu?

Mari și mici, la pas cu laxismul moral este o temă, care, sincer vorbind, nu vine cu soluția miraculoasă, ci ne interpelează pentru a găsi împreună și fiecare, în parte, cum să ieșim din acest labirint periculos, pe care îl traversăm uneori marcați de o inconștiență crasă, alteori cu teamă...

Investiția noastră în acest demers nu este de o doză unică, ci presupune perseverență și fidelitate... în a aplica lecția de viață sănătoasă, în a o trăi personal și împreună. Vântul ne va fi potrivnic adesea... lumea nu se va schimba... dar „noi locului ne ținem” (Mihai Eminescu, „Revedere”), vorba poetului! Astfel vom redescoperi frumusețea vieții, de a trăi cu Dumnezeu, de a digera legea morală, în termeni de dragoste față de aproapele nostru, chiar și în condiții de distanțare socială.

14

apostolatul tinerilor

Lumina Credinței

Ecologia în învățătura Bisericii Pr. Laurențiu Costin Putem observa că în cultura tinerilor de azi este prezentă tot mai mult o anumită sensibilitate ecologică, rod al educației în școli și a informațiilor care circulă în mediul on-line. Dacă punem aceste tendințe în raport cu învățătura Bisericii, am putea avea tendința de a spune că aceasta nu are nicio părere sau nicio preocupare în acest sens. Adunăm astfel în acest articol diferite materiale menite a ne întregi puțin cunoștințele noastre legate de acest subiect.

Cuvântul ecologie nu este într-adevăr unul de origine biblică și tradițional nu aparține domeniului de gândire iudeo-creștin. Atunci când auzim acest cuvânt trebuie să știm că este un neologism grec, rodul elaborărilor științifice ale secolului 19, unde a apărut intuiția că pentru a înțelege funcționarea unui organism viu este necesară cunoașterea ansamblului relațiilor care permit existența acestuia: energie, hrană, reziduuri, interacțiuni etc. Această nouă știință a condițiilor vieții unui organism într-un anumit loc (oikos gr.) și-a dezvoltat gradual un vocabular propriu pentru a descrie perioada în care societățile occidentale trăiau schimbări profunde de ordin social, ca urmare a transformării mijloacelor de producție. Astfel economia (oiko-

nomos) și ecologia (oiko-logos) s-au dezvoltat împreună, uneori contrapunându-se, alteori stimulându-se reciproc.

La începutul secolului 20, acest nou câmp lexical va intra și în sfera teologică. De altfel, durata conflictelor sociale și internaționale din acea perioadă a făcut să răsară în sânul comunităților creștine occidentale nevoia de a trăi cu toții în aceeași casă, comună, sau măcar să se întreprindă eforturi de a se realiza pași concreți în această direcție. Astfel, mișcarea ecumenică (oiko-mene), care s-a născut, a încercat să desfacă zidurile lipsei de înțelegere care erau înălțate între diferitele confesiuni creștine în secolele trecute, devenind în același timp o cutie de rezonanță pentru alte inițiative în mijlocul societății contemporane, printre care și formarea unei sensibilități ecologice, mai ales în perioada războiului rece și a creșterii economice care s-a verificat ulterior. Știind aceste lucruri, ar fi totuși o greșeală să ne gândim că în lunga sa istorie creștinismul nu a încercat niciodată să elaboreze un discurs teologic sau o practică pastorală „ecologică”. Mulți creștini și multe instituții de-a lungul secolelor s-au implicat pentru a păstra și proteja Creația.

Dacă uneori a lipsit această atenție, nu a lipsit însă perseverența mistică a vreunui eremit ascuns în locurile cele mai îndepărtate ale naturii, curiozitatea spirituală a vreunui călugăr care în mănăstire cultiva pasiunea pentru plante medicinale sau nu în ultimul rând, nebunia revoluționară a sfântului Francisc de Assisi, care s-a luptat pentru continuarea îngrijirii grădinii noastre pământești.

Este adevărat că preocuparea ecologică pentru planeta noastră a avut nevoie de timp pentru a-și câștiga un loc și a se impune în cadrul Doctrinei sociale a Bisericii, poate și pentru că mult timp atenția pe care o merita a fost atrasă de temele referitoare la demnitatea umană și potrivita dezvoltare a societății. Dacă prin Laudato siʼ – enciclica papei Francisc din 2015, sensibilitatea ecologică a primit o deplină și definitivă con-

Lumina Credinței sacrare în interiorul Doctrinei sociale a Bisericii, trebuie știut că au existat contribuții importante și în magisteriul anterior.

Chestiunea ecologică este evidențiată pornind de la valorizarea lumii satului cu papa Pius al XII-lea, care imediat după război observa schimbările accelerate din zonele rurale occidentale ce amenințau echilibrul raportului om-natură (Discours du Pape Pie XII aux participants au premier Congrès Catholique International sur les Problèmes de la Vie Rurale, Salle Clémentine – lundi 2 juillet 1951).

Discursurile sfântului Paul al VI-lea la FAO în anii ʼ70 subliniau legătura tot mai strânsă dintre criza alimentară, modelele de dezvoltare economică și respectul datorat pământului, denunțând în mod direct pericolele care deja apăsau asupra „echilibrului ambientului nostru natural, și progresiva degradare a ceea ce de comun acord se numește ecosistem” (Discorso di Sua Santità Paolo VI in occasione del 25º Anniversario della FAO, lunedì 1970). În scrisoarea apostolică Octogesima adveniens din 1971, papa enumeră o suită de noi tematici sociale de care trebuie să fim conștienți, printre care și provocarea ecologiei, care se manifesta deja nu numai sub un profil de ordin tehnic, cât mai ales moral (OA 21).

Unul dintre primele gesturi ale sfântului Ioan Paul al II-lea după alegerea sa ca papă a fost acela de a merge la Assisi și de a-l numi pe sfântul Francisc patron ai promotorilor ecologiei (1980).

Numeroasele sale călătorii în diferitele părți ale planetei i-au permis să realizeze extensia și intensitatea practicilor dăunătoare ambientului naturii, în așa fel încât în discursurile sale sunt prezente deseori teme ca apărarea pădurilor tropicale, lupta împotriva deșertificării și a sărăcirii solului, limitarea substanțelor toxice emise de industrie, protejarea apei și a aerului, deoarece „stăpânirea omului nu este una absolută, ci mi-

apostolatul tinerilor

15

nisterială […], iar misiunea sa nu este aceea a unui stăpân absolut și de necontestat, ci aceea a unui administrator al împărăției lui Dumnezeu” (Giovanni Paolo II, Udienza Generale, mercoledì, 17 gennaio 2001).

Prin papa Benedict XVI luările de poziție devin și mai explicite. În discursul său la Bundestag cu ocazia vizitei sale din Germania în 2011, el amintește în mod explicit că „importanța ecologiei este deja indiscutabilă. Trebuie să ascultăm limbajul naturii și să-i răspundem coerent” (Discorso del Santo Padre Benedetto XVI, Reichstag di Berlin, giovedì, 22 settembre 2011). În enciclica Caritas in veritate oferă o reflecție globală asupra exploziei globalizării în curs, care tulbură modelele de dezvoltare și structurile sociale, amenințând existența însăși a planetei noastre.

Atât pentru papa Paul VI, cât și pentru papa Benedict, provocarea este înainte de toate una de ordin moral, drept pentru care pontiful german subliniază necesitatea concilierii obligațiilor unei ecologii umane și pe acelea ale unei ecologii ambientale pentru apărarea condițiilor de viață și ale creației încredințate de Dumnezeu omului (Leonardo Salutati, La questione ecologica e la Dottrina Sociale della Chiesa, Il mantello della giustizia, marzo 2019).

Într-un anumit fel, alegerea papei Francisc a consacrat conștientizarea chestiunii ecologice în cadrul magisteriului social. El, care nu este european, născut după război și martor al luptelor dure purtate de Biserica de pe continentul sud-american, a făcut în așa fel ca ceea ce până atunci a fost doar o invitație insistentă adresată conștiinței generale a umanității, să devină un proiect pastoral pentru comunitățile creștine.

Enciclica Laudato siʼ a apărut cu puțin timp înainte de summit-ul pe probleme climatice de la Paris, lăsând un semn atât în interiorul Bisericii, cât și în exterior, rămânând un important sprijin pentru toți creștinii implicați în cauza ecologică.

16

Lumina Credinței

spiritualitate

Rodnicia faptelor Pr. dr. Florin Marușciac Pentru creștinul care trăiește în dreapta credință faptele izvorâte din credința în Domnul Hristos sunt mântuitoare. Credința fără fapte este moartă în ea însăși (cf. Iac 2, 17), ne învață Apostolul. Credința în Hristos transformă inima omului, adică întregul său univers lăuntric, iar prin aceasta viața sa devine rodnică în fapte bune.

Așadar, sursa faptelor mântuitoare este însăși inima omului, o inimă reînnoită prin credința în Domnul Hristos.

Mântuitorul, prin învățăturile sale, ne îndeamnă, pe de o parte, să ne ferim de vorba goală, adică de învățătura sterilă, de pura speculație a Cuvântului fără rodnicia faptelor bune, iar pe de alta, de fapta goală, sterilă, risipitoare, ce nu aduce rod.

Pilda samarineanului milostiv (cf. Lc 10, 2537), spusă în contextul unei întrebări puse Mântuitorului de un speculant al Legii, aduce la lumină importanța Cuvântului lui Dumnezeu pus în practică. Nu este suficient a reflecta despre cine este cu adevărat aproapele meu, după Legea Scripturi, așa cum a fost în cazul intelectualului iudeu numit de Scriptură Învățat al Legii, ci, urmând îndemnul Domnului Hristos, trebuie să devenim aproapele celui în nevoie, indiferent de granițele sociale sau culturale. Mergi și fă și tu la fel! (Lc 10, 37). Așadar, un îndemn la acțiune, la fapte!

Gândindu-ne însă la importanța faptelor pentru mântuire, s-ar putea isca totuși înlăuntrul nostru unele întrebări legitime izvorâte din experiența vieții creștine. De ce oare nu sunt mereu rodnice acțiunile noastre? De ce oare nu ne aduc un folos spiritual toate lucrările?

Pentru a răspunde la această întrebare ar trebui să continuăm cu o altă pildă, de această dată culeasă dintr-o istorisire reală, pilda istorisirii prezenței lui Isus în casa Martei din Betania (cf. Lc 10, 38 ș.u.).

După relatarea pildei samarineanului milostiv, Mântuitorul își continuă drumul spre Ierusalimul pătimirilor sale. Pe cale se oprește undeva într-un

sat (Lc 10, 38), despre care presupunem că este Betania. Este vorba de casa Martei, care avea o soră, Maria. Acestea cu siguranță erau surorile lui Lazăr, cel pe care Domnul l-a înviat din morți (cf. In 11). Din cele întâmplate în această casă, precum și din dialogul lui Isus cu Marta, putem învăța multe. Aici, pe de-o parte, învățăm din pilda Mariei din Betania despre importanța ascultării cuvântului, a aplecării sufletești spre ascultarea lui Dumnezeu. Însă, pe de altă parte, din nepilda Martei, sora Mariei, învățăm ce înseamnă fapta goală, fapta nerodnică, chiar dacă aceasta este presărată, am spune la început, cu intenții bune, lăudabile.

Să vedem ce ne spune Evanghelia. La începutul acestei istorisiri aflăm cum Marta îl primește pe Domnul în casa ei (cf. Lc 10, 38 ș.u.). Așadar, Marta este o femeie generoasă, ospitalieră. În continuare, evanghelistul Luca ne relatează că Marta se agita cu multe treburi ca să-l servească pe oaspete (Lc 10, 40). În schimb, Maria, sora ei, așezându-se jos, la picioarele lui Isus, asculta cuvântul său (Lc 10, 39). Așadar, Maria stă la picioarele Domnului și ascultă, iar Marta cu sufletul agitat se risipește în activitate multă. Dar de parcă aceasta nu ar fi fost îndeajuns, Marta se ridică, vine spre Mântuitorul și îi reproșează atitudinea surorii sale, care a lăsat-o singură să servească masa și poruncește Domnului să o trimită pe sora ei la acțiune, să-i dea o mână de ajutor.

Domnul, în schimb, în loc să urmeze porunca Martei, o dojenește compătimitor. Iar după aceea, îi descoperă la început starea interioară, spunându-i că își face griji și se zdrobește cu multe, îndemnând-o la acel singur lucru de care ar fi nevoie, desigur pentru viața veșnică, după care laudă partea aleasă a Mariei, care nu se va lua de la ea.

Un prim lucru pe care l-am putea spune despre această istorisire este, desigur, că nu a fost dojenită intenția ospitalieră de a oferi o masă caldă Mântuitorului, ci, mai degrabă, timpul ales pentru a face acest lucru, precum și prioritățile. Într-un anume fel, Maria a fost mai ospitalieră cu

Lumina Credinței Domnul, a fost mai atentă la cerințele oaspetelui, l-a primit în casa inimii ei. Marta, în schimb, l-a primit în casa fizică pe Domnul ca oaspete, dar nu și în casa interioară, în casa inimii ei. De aceea, în loc să se apropie de oaspetele divin, ea se îndepărtează. Agitația interioară pentru slujire multă, care izvorăște dintr-o inimă plină de griji, zdrobită, risipită, o îndepărtează de ascultarea Cuvântului și, în ultimă instanță, de Mântuitorul, făcând nerodnică slujirea ei. Această atitudine a Martei ar putea fi definită ca un activism nerodnic, care, ca ultimă consecință, ajunge să îndepărteze de Dumnezeu. Să vedem care sunt consecințele spirituale ale acestui fel de a fi. În primul rând, activismul conduce spre sine, ne face egoiști. Marta uită de oaspetele din casă în avantajul căruia trudește, se gândește mai mult la ea, la lucrurile pe care trebuie să le facă: Nu-ți pasă... că m-a lăsat... Spune-i să mă ajute! (Lc 10, 40). Pentru Marta slujirea este totul; ceea ce face ea nu mai conduce spre Isus, ci spre propriul sine, spre universul propriilor preocupări. De aceea, în loc să o apropie slujirea de Isus, o îndepărtează.

Aceasta se întâmplă și în cadrul activismului creștin. Activitatea multă fără rugăciune, fără o viață interioară bogată în ascultarea Cuvântului, distruge interiorul, golește persoana și o îndepărtează de la Dumnezeu. În al doilea rând, activismul duce spre o atitudine de dominare, de impunere a propriei vederi. Marta se ridică, aproape că se năpustește asupra lui Isus, dorește să domine, cerând impunerea propriei atitudini și surorii ei. În ultimul rând, activismul duce la un fel de orbire spirituală. Marta o vede pe sora ei lenevind, pierzându-și timpul, chiar dacă ea s-a dedicat unei lucrări spirituale.

Pentru creștinul care pătimește din pricina unui activism steril, rugăciunea, ascultarea sau meditarea Cuvântului Scripturii, cugetarea la cele sfinte, i se par o pierdere de vreme care nu aduc rezultate palpabile, nu schimbă nimic, nu schimbă societatea etc.

Pentru unii creștini dominați de această patimă singurul lucru care contează în viața Bisericii sunt realizările palpabile, cuantificabile, fiind orbi față de lucrarea spirituală. De aceea, cuvântul mântuitor se adresează Martei; Isus face un fel de terapie cu Marta, o invită la o schimbare de atitudine. Primul lucru pe care îl face Domnul este să-i dezvăluie starea ei interioară. Recunoașterea propriei stări spirituale reprezintă primul pas

spiritualitate

17

spre vindecare. Cel de-al doilea este urmarea cuvântului lui Isus, invitația de a alege ce este necesar, comuniunea cu Isus. În centrul vieții noastre trebuie să fie, întâi de toate, oaspetele divin, Isus Hristos, comuniunea, iubirea de Dumnezeu, altfel rămânem fără lumina și înțelepciunea lui Dumnezeu, iar faptele noastre rămân fără sens, bâjbâim doar în întunericul faptelor. Rămânem fără sensurile spirituale, care reprezintă motorul și scopul faptelor noastre.

Dacă suntem în comuniune de iubire cu Dumnezeu, îl punem în mijlocul vieții noastre întotdeauna pe oaspetele Hristos, viața noastră se umple de înțelepciune și de sens, faptele noastre devin rodnice, pline de lumină; atunci putem trăi și în mijlocul treburilor lumești.

Prin urmare, din atitudinea Martei învățăm că în anumite condiții faptele nu aduc rod în viața spirituală; sunt faptele care izvorăsc dintr-o inimă prea zdrobită de grijile lumești, o inimă care nu se apleacă spre cele cerești atunci când este momentul potrivit sau care lucrează exclusiv pentru cele pământești, nereușind să se înalțe spre cele cerești. Ca principiu, nu ar trebui să contrapunem viața activă cu cea contemplativă. În viața creștină este nevoie atât de ascultarea Cuvântului, de o minte contemplativă, care îl vede pe Dumnezeu în toate, cât și de fapte, de activitate, care să izvorască dintr-o inimă plină de Dumnezeu, o inimă de carne, compătimitoare pentru semeni.

Astfel au sens și cuvintele Domnului: „fericiți sunt aceia care ascultă cuvântul și-l păzesc!” (Lc 11, 27).

Totuși, dojana compătimitoare, pe care Domnul o face Martei, ar trebui să ne dea de gândit despre rodnicia slujirilor noastre.

Slujirea și activitatea multă nu reprezintă mereu soluția la problemele spirituale și cu atât mai puțin la problemele pastorale și bisericești. De ce oare uneori diferitele activități din parohii sau din diversele asociații creștine nu-și aduc roadele cuvenite? Răspunsul îl găsim în spiritul Martei.

Lipsa de a ne așeza în tihnă la picioarele Domnului și de a asculta, de a ne rezema capul pe pieptul lui prin rugăciune, care sunt semnul iubirii și comuniunii cu Domnul. Cum am putea ca faptele noastre să aducă rod spiritual bogat? Răspunsul îl găsim în atitudinea Mariei, care și-a ales partea cea bună, dar și în invitația Domnului de a alege singurul lucru de care este nevoie (Lc 10, 42), pentru că acela ce nu adună cu Domnul risipește (cf. Mt 12, 30).

cuvinte de taină

18

Lumina Credinței

Poezia de taină din reviste din exil Prof. univ. dr. Cornel Munteanu Poezia de taină, sub acest titlu simbolic, readucem acasă aceste poeme care acoperă în parte atât ineditul acestor creații, dar și semnul nobil sub care cei duși departe au simțit să-și „mute” casa din țară mai aproape de inima și sufletul lor. Și dacă poezia face parte din tainele lumii și slujește Spiritului Sfânt, aducător de lumină și pace, se cuvine să-i dăm partea de frumos și dar ales cu care ea fost scrisă. Devine astfel lectura noastră de azi ea însăși o taină a veşnicirii noastre prin cuvânt rostit la ceas de taină, recuperându-i pe cei duși departe, întro lungă călătorie a cuvântului zămislitor de frumos și adevăr al ființei.

Sfinte Sărbători de Iarnă de Carmen Pompei Cojocaru (Anca Croitoru)

Eram, pe vremuri, la bunica, În satul lui Doncan — boier; Treceam rar podul Măriuţii, Cât doar să dau ştire măicuţii, Să-i scriu că’n sat e vânt, şi-i ger.

Eram, pe vremuri, la bunica Când aşteptam Moş Nicolae, Cu nuci, cu mere, colăcei, Cu zahăr cubic, turti de miei, În satul încălzit cu paie.

Eram, pe vremuri, la bunica, Ce se chema — ca prinţ — Moru; Era omăt, oghial, oglindă Era pe văi, gheţuş — şi’n tindă Erau fuioare, bostani cruzi...

Eram, pe vremuri, la bunica, Şi-l aşteptam pe Moş Crăciun.

Tăiam şi-un porc, iar jos, în şură Se pregătea de tochitură, Dar nu mâncam — era Ajun!

Eram, pe vremuri, la bunica, Cu toţii la făcut de rod; La pus pănuşi pe foc, în sobă, La preparat cârnaţi şi tobă, la afumatul lor în pod.

Eram, pe vremuri, la bunica, Şi-mpodobeam un brad de vis: Nuci poleite, mălăieţe, Şi globuri, dalbe coşuleţe, Şi mă simţeam în paradis!

Eram, pe vremuri, la bunica, Luam traista şi porneam colinda: „Răsare Steaua şi Maria, Acum îl naşte pe Mesia ...,” Colinda! Naşterii oglinda!

Eram, pe vremuri, la bunica, Şi colindam întregul sat: Eram o droaie — copii mulţi, Şi dăruiţi cu bani mărunţi, Vestind pe Domnul lăudat!

Eram, pe vremuri, la bunica, Flori dalbe... răsunau în sat; Eu îl primeam pe Moş Crăciun, Şi-i povesteam că’s copil bun, Că daru-mi este meritat.

Eram, pe vremuri, la bunica, Era ajun de Anul nou, Şi pregăteam căiuţi, şi benzi, Codreni, Jieni, şi alţi vitezi, Beteli, grăunţi, băşici de bou!

Eram, pe vremuri, la bunica, În seara de Vasile Sfântul, Şi auzeam în depărtare, Mereu, şi iar nouă urare.

Erau flăcăi şi era vântul.

Eram, pe vremuri, la bunica, Cu mesele îmbelşugate; Nu se sfârşea bine uratul, Şi se pornea cu semănatul, Belşug, noroc şi sănătate!

Eram, pe vremuri, la bunica, Şi eram fără nici o veste.

Mă mai trezeam pe la amiază, Cu pregătiri de Bobotează. Şi cu ninsoare de poveste.

Eram, pe vremuri, la bunica, De pregăteam chiar busuiocul, Munceam la piuă, la fuior, Vânam cu ochiul câte-un nor, Colivei aduceam norocul!

Lumina Credinței Eram, pe vremuri, la bunica, De fericire, în nou an, De „Chiraleisa” suna’n vale Şi clopote loveau metale În ziua Sfântă, de Iordan.

Eram, pe vremuri, la bunica, Când Domn Isus se boteza, Cu tras din puşcă, cruci de gheaţă, Şi rugi — în recea dimineaţă, De satul se cutremura.

Eram, pe vremuri, la bunica . . .

Ba pe cuptor ba la pârleaz . . .

Ba de Crăciun ... de Boboteaz’. . . Şi nu ştiam ce-i un necaz . . .

Cândva ... pe vremuri... la bunica . . .

Eram, pe vremuri, la bunica, De Sărbătorile Preasfinte ...

Când nu îmi cunoşteam destinul, Când nu ştiam ce e exilul, Şi ce’s aducerile aminte ...

München, Decembrie 1981 Perspective nr. 2(14)/1981, p. 50

cuvinte de taină

19

Cuvinte de lectură Revista Perspective, ce apărea în Germania, la iniţiativa mons. Octavian Bârlea (19132005), prin anii 1978, cât timp acesta se afla la conducerea Misiunii catolice române, a publicat nu doar studii de istorie a Bisericii şi teologice, ci multă poezie religioasă a intelectualilor din exil. Carmen Pompei Cojocaru, fostă colaboratoare şi arhivistă a radioului Europa liberă, este frecvent prezentă cu poeme cu subiect religios. Poemele sale printre care Sfinte sărbători de iarnă, Steaua sus răsare, tratează tematica sărbătorilor româneşti din starea exilatului, topind durerea izolării şi singurătăţii în lumina înaltă, cerească a mesajului credinţei în aceste minunate momente din existenţa intimă a omului. Dorul şi durerea devin alean de mângâiere în vremuri de grele încercări, din care cea mai grea e încercarea de a trăi sărbătoarea departe de casă şi de cei dragi.

Poezia Sfinte sărbători de iarnă a lui Carmen

• Daniel Mihai, Biserică din Maramureș, pictură în ulei •

20

cuvinte de taină

Pompei-Cojocaru se înscrie în aceeași zonă a rememorărilor sărbătorilor de acasă, ca şi poemul anterior, Steaua sus răsare. Dacă poezia anterioară punea accentul pe durerea înstrăinării colindei tradiţionale, pe jugul lipsei de libertate a spiritului, într-o ţară socotită păgână, care şi-a pierdut rosturile, poemul de acum poposeşte în spaţiul cald şi nostalgic al rememorărilor de acasă. Cum anticipam în preambulul acestei rubrici, poeţii exilaţi trăiesc nu doar durerea exilului fizic, al ruperii de locurile de origine, ci şi al exilului suf letesc, al pierderii bucuriilor nevinovate prilejuite de sărbătorile de iarnă.

Golul produs de această „moarte” spirituală şi suf letească este mult mai profund şi greu de acoperit decât golul fizic al absenţei lor de acasă. Şi atunci, singura izbăvire şi speranţă este să-şi construiască acolo, departe, un „acasă” capabil să diminueze durerea şi să astâmpere efectele golului suf letesc. Când întoarcerea fizică la vatra originilor devine aproape imposibilă sau atât de îndepărtată, întoarcerea suf letească este la îndemâna poetului. Şi ce altă sursă acoperitoare de a muta casa de acasă în casa de dincolo, din exil, pentru a face mult mai suportabilă despărţirea, decât această re-trăire în cuvântul memoriei neamputate a momentelor sublime a sărbătorilor de peste ani.

Textul de acum se mişcă între starea de nostalgie şi cea de recuperare a bucuriilor şi faptelor, care însoţesc sărbătorile între momentul Naşterii lui Isus şi cel al botezului.

Arcul de timp se concentrează la maximum, căci devine şi cheia de manifestare a obiceiurilor copiilor de a merge cu colinda ori cu uratul şi semănatul. Timp dominant al readucerii acolo în patria străină a momentelor alese, date de sărbători, este imperfectul, care devine astfel, la nivel poetic, un prezent continuu, de care are atâta nevoie omul aflat departe de casa amintirilor sale. Acest timp poetic nu are doar funcţie recuperatorie, ci şi una de confirmare că despărțirea nu a rupt definitiv firele cu oamenii, locurile şi timpurile dragi. E un timp al stării de graţie şi farmec, de plenitudine umană şi socială, în care copiii vestesc sărbătorile prin implicarea lor în evenimentele şi obiceiurile

Lumina Credinței acestora. Acestui timp al umplerii şi bogăţiei spirituale, afective şi sufleteşti, poeta îi ataşează şi un spaţiu prielnic al copilăriei, satul tradiţional în imaginea-efigie a bunicilor.

Tabloul unei ierni geroase afară, dar al unei ierni calde afectiv înăuntru, este completat de momentul tăierii şi pregătirii porcului de Crăciun, apoi de împodobirea bradului şi colindele care-l însoţesc, până la momentul jocului de copii în confecţionarea măştilor pentru urat şi sorcovit, de după Anul Nou. Spectacolul sărbătorilor de la bunica creşte în intensitate în momentul botezului, de Sfântul Ioan, când satul trăieşte la tensiuni maxime împlinirea şi bucuria copiilor de a-şi face simţită prezenţa cât mai zgomotos şi colorat. Pe aceste trei dimensiuni ale existenţei, timp, spaţiu, secvenţele sărbătorilor cu obiceiurile fiecăreia, se conturează sentimentul copilăriei fericite, sub icoana binefăcătoare a prezenţei bunicilor.

O fericire atât de plină şi neamenințată de primejdii, că întreaga preajmă cântă parcă prin toată fibra naturii ei împlinirea şi prosperitatea. Nici griji, nici primejdii nu pândesc liniştea ancestrală a locurilor de la bunici, după cum spune ultima strofă, nici măcar amenințarea exilului. Unui exil exterior, care a frustrat memoria de a reveni acasă, poeta oferă aici plinul unei trăiri interioare a momentelor de sublimă sărbătoare, încât sentimentul lui „acasă” umple şi exilul fizic, până la uitare şi abandonare. Pe calea adusă de colindători şi urătorii noului an, nu există sentimentul exilului, căci memoria neafectată de golul exilului este capabilă să compenseze destinul vitregit ale celui rătăcit în lume. Se umple această memorie de sentimente alese şi sincere când acasă poate fi oriunde, dacă el, omul, ştie şi simte să-şi trăiască existenţa după datini şi credinţe permanente, care nu ţin cont de istorii ori situaţii potrivnice. Este mesajul înălţător care luminează sufletul şi spiritul acestei frumoase poveşti de aducere-aminte a timpului copilăriei încărcate de adevăr şi plenitudini omeneşti. E povestea atât de reală şi bogată în manifestările bucuriilor ei, încât produce o identificare între ceea ce a fost trăit şi ceea ce este rememorat. E acel inefabil genuin specific poeziei lui Carmen Pompei Cojocaru.

Lumina Credinței

agora

21

Psalmul lui Paul Celan

Pr. dr. George Marius Nicoară Era într-o după-amiază de toamnă târzie pe când urcam cu D. colina aventină din Roma. Un curs cu un anume R. Bärenz despre aspectul pastoral al teologiei contemporane. O extravaganță, mi-am spus, atunci când am semnat contractul de studii. Despre acest profesor auzisem destul de puține, însă suficient de multe să-mi fac o idee destul de bine conturată.

Curtea interioară construită în stilul mănăstirilor de modă veche mirosea a liniște și verde. Îmi plăcea să mă plimb în pauze pe coridoarele exterioare, atunci când nu priveam peștișorii curcubeici din mica fântână arteziană sau nu-mi exersam mâinile la un pian vechi și dezacordat din aula magna. Intru în sala plină.

Aveam chef să stau în ultima bancă. Eram puțin abătut. Trosnitul băncii seculare îmi plăcea, paradoxal, și în așteptarea profesorului, am început să-mi înșirui gândurile ca albiturile în bătaia vântului. Lumina intra timidă prin ferestrele gigantice și se așeza pe chipurile celor prezenți, când apare un bărbat ca Isus prin ușile închise. Pășea ca pe apă într-o pereche de blugi verzi, cămașă albă și un sacou bleumarin. Toți s-au ridicat în picioare, poate dintr-un respect exagerat. În școala generală aveam o oroare să mă ridic în picioare la intrarea anunțată a directorului. Era o exagerare. Așa că am rămas și acum în același loc. Ridicarea celor prezenți în picioare și așezarea lor în bănci au creat un sunet de cohortă romană.

Unii, ironic sau nu, au bătut și din călcâie.

Profesorul își începe expunerea într-o italiană pocită cu lămurit accent nemțesc. E clar, îmi șoptesc în barbă, va fi greu. „Celan a fost un mare poet”, am auzit ca prin vis. Nu-mi venea să cred ce-mi aud urechile. Și fără să aștepte vreo reacție din partea celor prezenți, începe să recite din Psalmul lui Paul Celan: „Nimeni nu plămădește iarăși din lut, nimeni nu ne descântă nisipul. Nimeni, slăvit fii, Nimeni...”. Majoritatea celor din sală erau italieni, mulți africani, vreo doi-trei americani, un german și evident doi români. Căutam chipuri să văd ce reacție a produs lectura profesorului Bärenz, însă nimic. Se uitau toți tâmp la profesor, nu înțelegeau ce vorbește și despre cine vorbește. El căuta un interlocutor din priviri. Am înțeles ce dorea. Voia să discute despre comunicarea revelației, despre dies Dominica, a opta zi, cum am observat că-i plăcea s-o numească și despre puterea lui Nimeni. Despre acel „Dumnezeu necunoscut” din întâmplarea lui Pavel din Areopagul Atenei istorisită în Faptele Apostolilor din capitolul 17. Un bun început de discurs pe gama unei poezii în stare pură. Simțeam că ar fi dorit un dialog pe destinul acestui poet cu origini românești.

Doar așa se poate înțelege scrierea unui autor, cunoscându-i biografia, a spus, după o vreme, spășit. Într-adevăr, destinul aspru al lui Celan, evreu de origine germană născut în Cernăuți în anul 1920, conține pierderea părinților într-un lagăr de concentrare din Transnistria. După acest eveniment tragic, emigrează în Austria unde traduce în limba germană literatură română, portugheză, rusă, engleză și franceză. Spirit cosmopolit, poliglot, cu o vedere largă asupra cuvântului, se apleacă spre poezie și traducere cu un avânt exemplar. Citindu-l în urmă cu mulți ani, îmi părea că are pe alocuri o gheară argheziană.

Era deopotrivă grav și tulburător în poezie.

Sună clopoțelul, care-i anunța pentru cei prezenți mult așteptata pauză. Îmi iau pălăria și ies din sală pentru plimbarea prin porticul. În urma mea profesorul, pășind agale, îmi pune mâna pe umăr și-mi cere să-l urmez. Mă simțeam ca un biet apostol căruia îi cerea Isus să meargă

22

agora

după El. Era prea mare responsabilitatea pentru acea târzie după-amiază. Îmi mărturisește fățiș că a văzut atenția din ochii mei atunci când l-a recitat pe Celan. Se prea poate să fi avut ochii bulbucați de uimire la auzul lecturii uneia dintre poeziile mele preferate. A jucat și contextul un rol.

Chiar nu mă așteptam.

Eram pe atunci un avid de lectură de poezie și mi-a făcut plăcere să-l aud recitând acel poem. Îmi plăcea în general citirea publică de poezie și căutam, înainte de plecarea la Roma, să nu pierd nicio întâlnire de la cenaclul poetului Ion Burnar din Dragomirești (Dumnezeul să-l odihnească în pace, că și-a dat duhul pe pământ italian). Surpriza mea a fost molipsitoare, se pare, pentru că la rândul său profesorul Bärenz s-a bucurat sincer să afle că sunt român, că vin din Transilvania și că vorbesc limba lui Goethe. Am discutat puține lucruri în cele două ture de plimbare prin curtea interioară. Totuși, Celan a fost bine tradus în limba română, mă întreabă fortuit. La drept vorbind nu avusesem ocazia să-l citesc în limba germană, ci doar ce apăruse tradus în română, ceea ce îmi părea rezonabil. Peste ani, fiind la München, mi-a căzut în mână, într-o librărie, o carte cu poemele lui Celan și am citit câteva atunci, câte am reușit.

Pe moment am bâiguit ceva profesorului, lucru ce nu mi-l amintesc. Ce îmi aduc aminte foarte bine a fost o altă întrebare înainte cu câțiva pași distanță de intrarea în aulă. Ce este un traducător?, mă întrebă profesorul. Tradusesem până în acel moment o singură carte din limba engleză scrisă de un sud-african cu origini englezești ce locuia la Johannesburg. Volum ce-mi căzuse în mână într-

Lumina Credinței

un sejur american și pe care mi-am promis că-l voi traduce. Dar nu mi-am pus niciodată întrebarea aceasta atât de direct și cumva cinic. Profesorul Bärenz părea că nu aștepta un răspuns, așa că a exclamat cu o elocvență grecească: „traducătorul este cel care poartă cuvântul într-o barcă cu vâsle de pe un mal pe altul al unei ape”, într-o bavareză îngrijită; pe urmă a intrat în sală. Eram năucit și iluminat în același timp.

Celan a fost un purtător de cuvânt de pe un mal pe altul al culturii și literaturii universale, purtându-se spre Capitala Luminilor pentru a se desăvârși și într-un final pentru a se sfârși acolo. Este ceea ce caută în definitiv creștinul, care „ascultă cuvântul și-l împlinește”, îl poartă prin baierele sufletului și-l mestecă tihnit. Mestecarea cuvântului ascultat în biserici, asemenea Psalmului lui Celan, este o prelucrare a sinelui în umbra inspirației care intră prin urechi (atunci când cuvântul este auzit), prin ochi (atunci când cuvântul este citit) și în ambele cazuri intră în suflet pentru a sculpta și șlefui. Purtarea Cuvântului din exterior spre interior este tocmai sensul potrivit al purtării cuvântului de pe un mal pe altul al unei ape.

Psalmul lui Celan contemplă tocmai lăsarea cuvântului divin să intre în interior, să pătrundă printre hotarele statornicite ale prejudecăților, să întrevadă parcursul trecerii unei Mări Moarte pentru a ajunge, prin întâlnirea cu nașterea Cuvântului din Nazaret, în sufletul și pe chipul creștinului, la Iordanul epifaniei, la botezul prin apă și spirit, anume la Psalmul vieții: lauda desăvârșirii întru smerenie.

Lumina Credinței

prezentare de carte

23

Viorel Rusu, Eparhia Greco-Catolică a Maramureșului în timpul păstoririi episcopului Alexandru Rusu (1931-1948) Dna. Antoaneta Turda S-au împlinit anul acesta 90 de ani de la înființarea Episcopiei Greco-Catolice a Maramureșului cu sediul la Baia Mare prin bula papală Sollemni Conventione. Tânăra Episcopie s-a făcut remarcată grație râvnei pastorale a primului său ierarh, dr. Alexandru Rusu, care a condus-o cu tenacitate vreme de 17 ani. Asupra acestei perioade s-a aplecat dr. Viorel Rusu (director al Muzeului Județean de Istorie și Arheologie Maramureș), elaborând o teză de doctorat susținută în 2018 și publicată la Editura Galaxia Gutenberg din Târgu Lăpuș.

Volumul Eparhia Greco-Catolică a Maramureșului în timpul păstoririi Episcopului Alexandru Rusu (1931-1948) scoate la lumină documente care dovedesc că încă din vremuri îndepărtate „Maramureșul a constituit un centru polarizator al vieții religioase din zonă, în încercarea de agregare a unei structuri de administrație bisericească pentru românii din nord-estul Ungariei și din nordul Transilvaniei” (p. 37). Pendulând între vocația centrului polarizator și autoritatea bisericească a Muncaciului, provincia religioasă din Maramureș a cunoscut multe frământări bisericești bine marcate de autorul cărții, care dezvăluie eforturile greco-catolicilor de a-și făuri un drum religios, subliniind aportul unor prelați precum Iosif Stoica, Atanasie Anghel, Serafim din Petrova și Inochentie Micu, care și-au folosit toată diplomația în balansul dintre calvinism, ortodoxie și dominația ruteană.

Din multitudinea datelor expuse remarcăm anul 1692, care a fost decisiv pentru Baia Mare, întrucât s-a atestat documentar protopopiatul Băii Mari. Acestuia i-a urmat, în 1751, raportul

întocmit de episcopul Manuel Olsavszky, în urma vizitelor canonice în Sătmar și Baia Mare, în care găsim informații referitoare la o anume consistență demografică a populației de confesiune greco-catolică.

În anul 1853, Episcopia Română Unită de Alba Iulia și Făgăraș este ridicată la rang de Mitropolie.

Se înființează două Eparhii noi: de Gherla şi de Lugoj. În 17 martie 1854, Ioan Alexi a fost numit episcop de Gherla, care a fi pus bazele vicariatului românesc din Maramureș la 24 noiembrie 1860.

24

prezentare de carte

În anul Marii Uniri, la 20 decembrie, preoții greco-catolici din Maramureș, în urma unui sfat preoțesc, au propus înființarea Episcopiei Maramureșului. Acestei acțiuni i-a urmat, în 1919, un raport trimis de Alexandru Vaida-Voevod lui Iuliu Maniu prin care îl înștiința că Vasile Lucaciu se alătură localnicilor în eforturile lor religioase.

Hotărârea înființării Episcopiei de Maramureș a fost luată la Conferința Episcopală desfășurată la Blaj în 17 octombrie 1929. Noua Eparhie era compusă din 239 parohii.

Hirotonit la Blaj în 2 august 1910, Alexandru Rusu ajunge la Baia Mare după 20 de ani de preoție, fiind un model prin zelul apostolic, elocință și o vastă cultură generală. A înființat Buletinul oficial, adevărată oglindă a diverselor activități desfășurate în Eparhie și a avut o grijă deosebită pentru învățământul religios.

A susținut Reuniunile Mariane și a încurajat organizarea de pelerinaje.

Un moment important al păstoririi episcopului Rusu îl constituie consacrarea catedralei către Preasfânta Fecioară Maria, la 15 august 1932.

Printre participanți au fost Alexandru Breban (ctitorul bisericii), Gheorghe Bob și Ludovic Vida. În același an, în 24 și 25 septembrie, a prezidat Congresul Eparhial al AGRU de la Satu Mare și a pus piatra de temelie la noua biserica. A avut ideea elaborării unui șematism, care să dovedească cât mai fidel aspecte din viața acestei comunități publicat în anul 1936 și republicat în 2011.

Primul deceniu de activitate a Eparhiei Maramureșului a fost unul fructuos, așa cum o demonstrează paginile dedicate parohiilor aparținătoare. În 1940, a început calvarul pricinuit de Dictatul de la Viena. Trimite card. Eugène Tisserant un memoriu în care militează vehement pentru menținerea integrității eparhiilor în contextul cerințelor impuse de guvernul ungar.

Perioada extrem de complicată dintre septembrie 1940 – octombrie 1944, (când statul ungar nu a recunoscut oficial Episcopia Greco-Catolică), a fost totuși una cu realizări pe tărâm spiritual și intelectual. În acei ani a luat ființă unicul ziar românesc Tribuna Ardealului, care a fost o punte dintre Biserică și idealurile naționale. În circulara din 22 februarie 1945, episcopul mărturisea astfel: „[...] peste amintirea dureroasă a atâtor năprasne, a atâtor mizerii și neajunsuri, legate fatal de războiul ce a trecut peste noi, [...] rămâne

Lumina Credinței și trebuie să rămână, în mintea tuturor, clară și luminoasă, icoana țării românești reîntregite din nou și sperăm, pentru totdeauna, cu Ardealul de Nord, precum și conștiința eliberării noastre de coșmarul de tristă pomenire a ultimilor patru ani și a deplinei noastre libertăți naționale sub zodia căreia urmează să se întocmească, pe temeiul unei democrații sincere, rosturile din viitor ale țării” (p. 337).

Instalarea la 6 martie 1945 a guvernului condus de Petru Groza a dat semnale că această confesiune nu este pe placul autorităților. În 1948, s-a emis o nouă Constituție care a creat îngrădiri încă de la început. Decretul nr. 358 din 1 decembrie 1948 a desființat Biserica Greco-Catolică, confiscându-i-se bunurile și îndepărtându-i pe preoți din comunitățile lor vreme de 41 de ani. În același an, la comemorarea a 100 de ani de la Revoluția din 1948, episcopului Ioan Suciu nu i s-a dat voie să vorbească, iar episcopul ortodox Nicolae Bălan i-a îndemnat pe greco-catolici să revină la ortodoxie.

Etapele prigonirii episcopului Alexandru Rusu au fost următoarele: arestat și întemnițat la Ministerul de Interne din București, apoi transferat la casa patriarhală de vară de la Dragoslavele, în februarie 1949, la mănăstirea ortodoxă de la Căldărușani, în mai 1950, mutat la închisoarea din Sighet până în 1955, după care spitalizat la spitalul Gerota din București „pentru refacere”. Ulterior a fost mutat cu domiciliul obligatoriu la mănăstirea Curtea de Argeș, apoi la mănăstirea Ciorogârla, împreună cu episcopii Iuliu Hossu și Ioan Bălan. În ciuda prigoanei, în 1956, a redactat împreună cu aceștia un memoriu în care se cerea repunerea în drepturi a Bisericii Române Unite cu Roma. În cei 14 ani și trei luni cât a fost privat de libertate, episcopul Rusu nu a încetat să spere și să se roage până în ultima clipă a vieții sale, în 9 mai 1963, în penitenciarul Gherla.

A studia viața acestui fericit episcop martir în contextul prezentării Episcopiei Greco-Catolice a Maramureșului, la doar trei ani după apariția cărții „Pastorale”, înseamnă a înțelege pe deplin o viață exemplară, iar a citi cartea cu răbdarea și atenția cuvenită, înseamnă a constata multitudinea surselor documentare provenite de la diverși autori din generații diferite, ceea ce denotă o preocupare asupra acestui subiect.

Lumina Credinței

perspective

25

Școala Ardeleană – o analiză istorică

Acad. Ioan Aurel Pop Episcopul Grigore Maior spunea la 1782, în momentul renunțării silite la misiunea sa, evocând vremurile tinereții și crezul său de-o viață: „Mam întors iarăș, prin primejdioasele ale mării furtuni, la patria mea, Ardeal și deauna la Blaj, de unde eram și trimis”.

Cu alte cuvinte, trimis de la Blaj la Roma de către mentorul și patronul său spiritual, episcopul Inochentie Micu, Maior socotise o datorie sfântă să revină acasă, între ai săi. Nici nu încăpuse în mintea sa o altă opțiune. Se pare că învățase acest lucru și de la modelul său, episcopul Inochentie Micu.

Acesta scria la 1756, la Roma, departe de țară: „Nu știu prin ce dulcime ne atrage pământul natal pe toți și nu ne îngăduie a nu ne aminti de el. Zilele mele sunt tot mai spre asfințit și aș vrea ca sufletul meu, în timpul când se va despărți de corp, să fie recomandat creatorului meu prin prea smeritele rugăciuni și sfintele voastre slujbe și ca osemintele mele să aștepte obșteasca înviere în venerabila mănăstire din Blaj”. Blaga avea să-l admire sincer pe Inochentie pentru credința sa, pentru convingerea pe care o avusese, anume aceea că „nu poți învia cu-adevărat decât în pământul patriei”. Soarta a vrut ca numai din anul 1997, „vajnicul vlădică” să-și poată aștepta „obșteasca înviere” în Catedrala Blajului, după mai bine de

două secole și jumătate de exil, în viață și în moarte. Școala Ardeleană se înscrie într-o mișcare mai largă de sincronizare a culturii și civilizației românești cu ceea ce se poate numi ritmul european occidental. Încercări de asemenea gen s-au făcut – timid și parțial – încă din secolul al XVI-lea, pe fondul curentului umanist, pătruns mai întâi în Transilvania. Un exemplu de cărturar care a urmat un asemenea drum este cel al lui Nicolaus Olahus (Nicolae Românul), trăitor între 1493 și 1568, care aparține deopotrivă ariilor de cultură general-europeană, ungară, slovacă și românească. Aceste încercări au continuat în secolul următor, pătrunzând și în Moldova și în Țara Românească, prin opera cronicarilor moldoveni, a stolnicului Constantin Cantacuzino și, mai ales, a lui Dimitrie Cantemir, care poate fi încadrat în iluminismul timpuriu (preiluminism) și care este primul mare intelectual român, cu o conștiință clară de român, receptat ferm în circuitul european și mondial. Școala Ardeleană continuă, prin urmare, o tradiție, în noile condiții ale declanșării luptei de emancipare națională moderne, pe fondul curentului iluminist.

Curentul cultural-ideologic și politic numit iluminism – époque des lumières, enlightenment, Aufklärung, illuminismo – s-a afirmat cu precădere în secolul al XVIII-lea în Europa Occidentală, dar a avut importante ecouri și replici înspre apus, în America de Nord și înspre răsărit, până în Rusia.

Iluminismul este o mișcare culturală, filosofică, intelectuală și civică (un curent de gândire) care pornește de la premisa că rațiunea umană este singura capabilă să asigure fericirea. Iluminismul susține spiritul inventiv, enciclopedismul, tendințele progresiste, cercetarea științifică, raționalismul, spiritul critic. Curentul a apărut în Franța secolului al XVIII-lea, fiind reprezentat de cele mai strălucite minți ale vremii: Voltaire, Diderot, Montesquieu, D’Alembert, Descartes, J. J. Rousseau. Se consideră, totuși, că iluminismul are rădăcini în Anglia, în opera unor filosofi ca Thomas Hobbes, John Locke, David Hume, Ricardo, Defoe, Swift, precum și în modelul de organizare politică oferit de Marea Britanie.

26

perspective

Cei mai mulți reprezentanți ai iluminismului francez au fost din rândul scriitorilor filosofi, datorită preocupărilor lor vaste ce cuprind literatura, știința și filosofia. Operele literare ale acestora sunt influențate de filosofie și conțin o critică severă a societății. Denumirea de iluminism a fost explicată prin aceea că reprezentanții acestui curent dovedeau încredere în rațiunea umană și în capacitatea ei de a lumina (educa și instrui) lumea. Luminarea se putea face, în concepția lor, prin cultură, cunoaștere și școală. În plan cultural, curentul acesta a urmărit, prin urmare, ridicarea poporului prin educație, privilegiind ideea de om universal, de cetățean al universului (cosmopolitism). Montesquieu, Voltaire, Jean-Jacques Rousseau și contemporanii lor au susținut „spiritul legilor”, organizarea rațională a statelor, principiul separației puterilor, constituționalismul, „contractul social” (poporul, care își deleagă puterea unor reprezentanți ai săi, face, în fapt, un „contract”, care-i permite să-i schimbe, chiar și prin violență, pe acești conducători, dacă nu respectă înțelegerea), dreptul la rezistență prin revoluție, egalitatea oamenilor etc. În plan politic, iluminismul s-a manifestat prin despotismul sau absolutismul luminat, adică prin efortul unor monarhi de a conduce statele în mod rațional, impunând și respectând anumite principii de guvernare care să asigure prosperitatea cetățenilor, considerată cheia prosperității statelor. Monarhii luminați – Ludovic al XIV-lea și al XV-lea, Frederic al II-lea, Maria Tereza și Iosif al II-lea, Petru I cel Mare și Ecaterina a II-a etc. – au încercat să facă din supușii lor buni contribuabili, emancipându-i din servitute și cointeresându-i în activitățile de producere a bunurilor. Lozinca împăratului habsburgic Iosif al II-lea era: „Totul pentru popor, nimic prin popor” și era menită să ademenească mulțimea pentru a împiedica izbucnirile violente sau revoluțiile.

Reformele preconizate și înfăptuite de monarhii luminați au asigurat pentru un timp funcționarea mai eficientă a aparatului statal, dar nu au făcut decât să amâne revoluțiile.

Unii învățați ai secolului al XVIII-lea credeau sincer – și nici nu se înșelau prea tare – că viața poporului se poate îmbunătăți prin cultură și învățătură. Iluminarea poporului ar fi putut însemna conștientizarea sa în privința forței națiunii și l-ar fi putut îndrepta ferm spre lupta națională și spre obținerea drepturilor

Lumina Credinței comunitare necesare. Această încredere în știința de carte și în lumina învățăturii a dat până la urmă numele iluminismului și a devenit o caracteristică a sa1. Cea mai de seamă mișcare iluministă românească a fost Școala Ardeleană.

Este vorba despre activitatea unei grupări de intelectuali care au transformat cultura și mai ales câteva domenii ale sale (istoria, filologia, literatura, dreptul etc.) în arme de luptă politică puse în slujba emancipării naționale.

În secolul al XVIII-lea, se făcea mare caz de argumentul istoric în disputele politice: cei mai vechi și mai nobili locuitori ai unei țări se cuveneau să dețină și puterea în acea țară, să se bucure de toate drepturile. În această situație, românii se considerau complet nedreptățiți, deoarece ei, ca urmași ai romanilor, erau întradevăr cei mai vechi si nobili locuitori din Ardeal, dar nu se bucurau de drepturi. Pentru a scoate la lumină cu mijloacele științei originea românilor era nevoie de oameni învățați, cu studii înalte. Un asemenea savant fusese Dimitrie Cantemir, dar vocea sa fusese singulară și el nu crease o școală.

Soluția a venit din sânul românilor uniți cu Roma, care, deși nu au primit toate drepturile promise, au avut posibilitatea să intre în legături culturale, pe anumite canale, cu Europa. Întâi, prin strădania marelui luptător care a fost episcopul greco-catolic Ioan Inocențiu Micu-Klein și a uno-

Lumina Credinței ra dintre contemporanii săi, s-au creat, la 1754, școlile înalte ale Blajului, adevărată pepinieră de teologi, profesori și savanți. Cei mai buni elevi de aici, după studiile lor din străinătate cu rezultate strălucite, reveneau acasă ca preoți, ajungând apoi protopopi, ierarhi, profesori, funcționari etc.

Din rândul lor s-a desprins, spre finalul secolului al XVIII-lea, un grup de teologi, savanți și scriitori, între care cei mai importanți au fost Samuil Micu, Gheorghe Șincai, Petru Maior și Ioan Budai-Deleanu. Ei au scris erudite lucrări de istorie, filologie și teologie, prin care au dovedit originea romană a românilor, continuitatea lor de locuire în spațiul vechii Dacii, unitatea tuturor românilor, indiferent de țările și provinciile în care trăiau, latinitatea limbii române, exprimând și nevoia imperioasă a cultivării limbii naționale.

Ei au încurajat publicarea de lucrări de luminare a poporului, de combatere a ignoranței, de stârpire a unor superstiții. Până la urmă, prin uriașa lor activitate, ei au demonstrat cu argumente științifice originea veche romană a românilor, adică proveniența românilor din cel mai nobil și mai civilizat popor din lume. Ei au lăsat intenționat (și nu din ignoranță) la o parte componenta dacică a formării poporului român, deoarece dacii erau „barbari“ și deci mai puțin „nobili“. De aici, se vede și scopul național și politic al efortului lor, care era făcut în plan cultural. Natural, după publicarea lucrărilor lor, ale căror idei au fost, de altfel, combătute de reprezentanții națiunilor de la putere în Transilvania sau de oameni ai Vienei, românii nu au obținut egalitate în drepturi și nici libertate națională, dar au creat bazele ideologice ale mișcării naționale din secolul al XIX-lea.

Cele mai de seamă lucrări ale învățaților Școlii Ardelene au fost cele istorice și filologice.

Astfel, Samuil Micu a scris Brevis historica notitia, „Istoria românilor cu întrebări și răspunsuri”, „Scurtă cunoștință a istoriei românilor”, „Istoria și lucrurile și întâmplările românilor”, cu evenimente relatate corect, destul de sec, cu mari excerpte extrase din cronici și alte surse scrise, într-o vreme când preluarea de la alți autori era considerată o virtute. Tot lui îi aparțin o seamă de lucrări de istorie bisericească, ca și răspunsul polemic dat lui J. C. Eder (unul dintre criticii memoriului numit Supplex Libellus Valachorum) și intitulat „Responsum ad Josephi Caroli Eder”.

Influențat de istoriografia italiană, aflată sub semnul lui Muratori, Gheorghe Șincai a scris „Memoriile daco-românilor” sau „Magazinul Analelor dacice ale românilor”, carte cunoscută

perspective

27

și sub titlul de Rerum Spectantium ad Universam gentem Daco-Romanam seu Valachicam. Lucrarea sa de bază este însă „Hronica românilor și a mai multor neamuri”, în care dovedește mai mult spirit critic și o informație mai bogată, bazată inclusiv pe surse documentare.

Petru Maior scrie două lucrări fundamentale, anume „Istoria pentru începutul românilor în Dachia” și „Istoria bisericei românilor”. Cea dintâi este o carte vădit polemică, vie, cu pasaje de tip pamflet, în care romanitatea românilor este cuvântul de ordine. Polemice sunt și lucrările „Răspunsul la cârtirea carea s-au dat asupra persoanei lui Petru Maior, autorul istoriei celei pentru începutul românilor în Dachia” și Animadversiones in Recensionem Historiae De Origine Valachorum in Dacia, ambele scrise tot de Petru Maior. O operă istorică notabilă, De originibus populorum Transylvaniae, pe nedrept mai puțin cunoscută, are și Ion Budai-Deleanu, care a mai scris Hungari vi armorum Transylvaniam non occuparunt, De unione trium nationum et constitutiones approbatae Transilvaniae, „Istoria slavilor”, „Introducere istoricească” la „Lexiconul românesc-nemțesc”.

Istoricii Școlii Ardelene nu au susținut romanitatea pură a românilor din ignoranță, ci din spirit militant, pentru a impune ideea că românii erau urmașii celui mai nobil popor din lume, care a construit cea mai înfloritoare civilizație și care a lăsat o impresionată moștenire culturală. Dacii erau „barbari” și fără creație culturală. În domeniul lingvistic, savanții menționați au susținut ideea originii pur latine a limbii române, militând pentru scrierea cu alfabet latin și pentru eliminarea slavismelor și a altor elemente străine, ca și pentru abordarea etimologică în gramatica noastră. Astfel, Samuil Micu a scris un Dictionarium valachico-latinum. Samuil Micu și Gheorghe Șincai au dat la lumină Elementa linguae daco-romanae sive valachicae, în care se face o paralelă între limbile latină și română. „Lexiconul de la Buda” este un dicționar colectiv cvadrilingv („Lexicon românescu-latinescuungurescu-nemțescu”), apărut în 1825, la Buda, care îmbogățește limba română cu numeroase neologisme romanice, înlocuind termenii de alte origini. Petru Maior, la sfârșitul „Istoriei pentru începutul românilor în Dachia”, plasează o „Disertație pentru începutul limbii române”, în care afirmă că limba română provine din latina populară. Tot el are Ortographia romana sive latino-valachica una cum clavi qua penetralia

28

Lumina Credinței

perspective

originationis vocum reserantur, cu anexa „Dialog pentru începutul limbii române între nepot și unchiu”.

În domeniul literar, cea mai de seamă creație a Școlii Ardelene este „Țiganiada” de Ion BudaiDeleanu. În anul 1750 a apărut la Blaj prima carte românească întocmită și tipărită de Școala Ardeleană. Este vorba de opusculul intitulat „Floarea adevărului”, carte din care se cunosc doar două exemplare: unul la Biblioteca Națională a României și unul la Országos Szécsényi Könyvtár (Biblioteca Națională Szécsényi) din Budapesta. Ea este opera colectivă a „cuvioșilor ieromonași” de la Blaj, mai exact a tuturor călugărilor greco-catolici, în frunte cu episcopul Petru Pavel Aron. Cartea este o explicare foarte doctă a celor patru puncte dogmatice (invocate și la Conciliul de la Florența, din 1439) sub care s-au unit românii cu Roma la 1700, implicând justificarea rațională a evenimentului. Ca mod de exprimare, cartea este un mesager timpuriu al ecumenismului panromânesc, postulat de cele mai luminate minți ale acelei epoci. Este totodată prima carte din cultura noastră care alătură o bibliografie bogată, conținând titluri de lucrări ce stau la baza tuturor aserțiunilor, și la care se fac trimiteri punctuale, autorii sugerând astfel

că o scriere temeinică are nevoie de un aparat critic pe măsură. Aparent modesta tipăritură, reeditată de episcopul Ioan Bob la 1813, „Floarea Adevărului” (1750) a apărut și în versiune latină: Flosculus Veritatis (1753) și Doctrina Christiana (1757).

Savanții Școlii Ardelene au avut și preocupări filosofico-teologice de amploare, prin traduceri din literatura de specialitate europeană sau chiar prin lucrări originale. Astfel, Samuil Micu a scris „Carte de rogacioni”, „Disertație canonică despre căsătorie”, „Theologhia moralicească” etc. Samuil Micu a dat la iveală „Învățătură firească spre surparea superstiției norodului”, dar s-a ocupat și de popularizarea unor cunoștințe științifice, precum în „Povățuire către economia de câmp”, „Istoria naturei sau a firei” sau „Vocabulariu ce se ține de istoria naturii”. Petru Maior a scris „Procanon” (despre canoanele bisericești), Protopapadichia (despre drepturile și atribuțiile protopopilor), „Didahii” (învățături pentru creșterea fiilor și îngropăciunea pruncilor morți), „Prediche” (învățături pentru duminicile și sărbătorile de peste an) etc.

De mare importanță este și activitatea reprezentanților Școlii Ardelene de elaborare a unor manuale în limba română, urmând cele mai avansate modele europene ale timpului. Manifestările iluministe din Transilvania, Țara Românească și Moldova au contribuit foarte mult, prin toate formele lor de afirmare (culturală, politică, administrativă, petiționară), la sincronizarea spațiului locuit de români cu Europa Occidentală. Școala Ardeleană, lupta episcopului Inochentie Micu-Klein, mișcarea Supplex Libellus Valachorum, răscoala lui Horea, despotismul (absolutismul) luminat din Transilvania și din Principate, memoriile și proiectele de reforme din Țara Românească și Moldova, mișcarea lui Tudor Vladimirescu etc. – prin noile idei vehiculate și prin schimbările majore produse în societate – au ilustrat iluminismul românesc și au condus la modernizarea societății românești. Creațiile științifice și culturale ale iluminiștilor români au contribuit nu numai la luminarea poporului, dar și la cunoașterea culturii românești în Europa.

Abia după secolul al XVIII-lea vechea zicală medievală „ai carte, ai parte” (care însemna că cel ce are document de danie, adică scrisoare sau carte, avea drept să stăpânească partea sa de pământ) și-a schimbat sensul, fiind pusă în legătură cu școala și cu învățătura. Lumea a uitat astăzi cu desăvârşire sensul cel vechi, primar.

1

Lumina Credinței

in memoriam

29

Ad maiorem Nicolae Felecan gloriam (24 VIII 1941 – 26 XI 2020)

Nicolae Felecan s-a născut pe plaiuri bistrițene, unde a urmat studiile primare, gimnaziale și liceale între 1948-1959. A continuat studiul Limbilor clasice la Universitatea din București (1959-1964), după care și-a început activitatea didactică la Institutul de Învățământ Superior din Baia Mare, cu existența căruia s-a identificat: preparator (1964-1966), asistent (1966-1972), lector (1972-1984), conferențiar (1993-1999), profesor universitar (1999-2008). Cu un periplu în învățământul preuniversitar între anii 19841993, unde a transformat Liceul Industrial nr. 9 în Liceul de filologie „Mihai Eminescu” (actualul colegiu național), a contribuit decisiv la înființarea și dezvoltarea Universității de Nord, în calitate de decan (1996-2004) și prorector (1993-1996, 2004-2008). Dar principala sa activitate a constat în educarea tinerilor, în formarea unor buni dascăli și cercetători, fiind un model de competență, exigență și probitate profesională.

Partea didactică, academică s-a împletit cu cea științifică, fiind o personalitate recunoscută pe plan național și internațional. A publicat 6 cursuri universitare, 18 cărți în calitate de autor

și coautor, o traducere din limba latină, sute de studii în reviste de specialitate, volume colective, omagiale sau tip proceedings în diverse țări ale lumii. Principalele domenii de interes au fost limba română (lexicologie, sintaxă), limba latină, onomastica, dialectologia, filologia romanică.

Recunoașterea academică poate fi cuantificată nu doar în sutele de citări, ci și prin două volume omagiale, editate cu prilejul aniversării a 70, respectiv a 75 de ani.

Toate acestea ne îndreptățesc să dăm crezare versurilor horațiene Non omnis moriar multaque pars mei / Vitabit Libitinam „Nu voi muri de tot și o mare parte din mine va ocoli moartea”.

Fiind clasicist, Nicolae Felecan a sprijinit cu toate puterile Biserica Română Unită cu Roma, care a avut „un rol esențial în europenizarea României”, prin „occidentalizarea la nivel de civilizație, cultură și spiritualitate” (Bădiliță, Geniul Greco-Catolic românesc, 2019: 9). De altfel, ultima sa apariție publică a avut loc la Biserica „Buna Vestire” din Baia Mare, cu prilejul Zilelor Școlii Ardelene, din data de 9.10.2020, când a conferențiat despre legătura strânsă dintre Biserica Greco-Catolică și reprezentanții Școlii Ardelene. La finalul evenimentului, Preasfințitul Vasile i-a oferit profesorului Nicolae Felecan cea mai importantă distincție pentru laici, Crucea Eparhială, „în semn de prețuire pentru întreaga activitate de promovare a culturii clasice, precum și pentru atașamentul față de Biserica noastră și valorile ei”.

Dacă Nicolae Felecan și-a dedicat cariera profesională educării tinerilor și cercetării științifice, sfârșitul l-a închinat Bisericii. Ultimul mesaj electronic a fost trimis părintelui dr. George Nicoară și conținea comunicarea prezentată în fața Preasfințitului Vasile, a preoților și credincioșilor interesați de „Implicarea Bisericii Greco-Catolice și a Școlii Ardelene în cultivarea limbii române”. Finis coronat opus! (Ovidiu).

1 Decembrie 2020

Pia memoria,

Oliviu Felecan

30

viața bisericii

Lumina Credinței

Trei cărți într-una singură sau „Muntele cu șapte trepte” de Thomas Merton Pr. dr. Marius Taloș, s.j. „Cărțile ne pot vorbi ca Dumnezeu, ca oamenii sau ca zarva orașului în care trăim. Ne vorbesc ca Dumnezeu când ne aduc lumină și pace, umplândune în același de timp de tăcere. Ne vorbesc ca Dumnezeu când vrem să nu ne mai despărțim niciodată de ele. Ne vorbesc asemenea oamenilor când mai vrem să le ascultăm încă o dată. Ne vorbesc ca zarva orașului când ne țin prizonieri într-o uzură care nu ne spune nimic, care nu ne dă pace, niciun sprijin, nimic de amintit, însă din care totuși nu mai putem scăpa…”.

Fiecare dintre aceste feluri de cărți sunt la fel de bine reprezentate în „Muntele cu șapte trepte”, autobiografia spirituală a lui Thomas Merton până în momentul intrării sale în mănăstire. Deși autorul este conștient că nicio carte nu poate ține locul întâlnirilor cu prezențe vii, profuziunea de referințe literare din acest volum sugerează în filigran transfigurarea omului de litere într-un destin înduhovnicit de descoperirea Cuvântului Întrupat.

Deja titlul cărții, prin trimiterea sa la Purgatoriul lui Dante, orientează destinul lui Merton pe un făgaș în care căutările și rătăcirile, suișurile și prăbușirile, întâlnirile și despărțirile sunt modulate progresiv de ceea ce Părinții Bisericii numeau via purgativa, via illuminativa, via unitiva. Iar parcursul acesta se cristalizează prin împletirea recurentă a trei registre definitorii pentru personalitatea atipicului călugăr american: oamenii, cărțile și religiile.

Cum era firesc, la începutul istorisirii stau părinții – în cazul lui, un neo-zeelandez și o americancă – a căror evocare sub formă articulată este întodeauna redactată cu majuscule: Mama și Tata sunt primele personaje cunoscute și, practic, singurele repere consemnate într-un adevărat „jurnal al unui adolescent miop”. De remarcat în acest sens cum pierderea lor timpurie îl va face pe de o parte să-și piardă „busola” într-o mulțime de „derapaje” morale în America și Europa, însă de cealaltă îl va stimula să caute mereu în „amonte”, spre origine, un rost și un chip dincolo de toate

deșertăciunile. Și aici capătă o importanță capitală cea dintâi întâlnire personală cu Hristos-Bunul păstor în mozaicul Bisericii Sf. Cosma și Damian din Roma, o întâlnire care-l va face să-și schimbe deviza de până până atunci: „nu cred în nimic”…

Era inevitabil ca același traseu sinuos să se verifice și în hățișurile erudiției sale, pe cât de vaste, pe atât de eclectice: cititorul „Muntelui” de referințe bibliografice rămâne uimit atât de întinderea cunoștințelor sale filosoficoliterare, cât și de curajul unor opinii libere de clișee, care frizează iconoclasmul vizavi de valorile consacrate. Astfel, lui Merton nu-i place filosofia abstractă a lui Platon, însă se regăsește în „Spiritualitatea Evului Mediu” sintetizată de Etienne Gilson și Jacques Maritain; are o revelație în ceea ce privește poezia lui William Blake cu intuițiile sale surprinzătoare; îl apreciază pe Hopkins când nu devine prea complicat și vede în „Ends and means” a lui Huxley o carte care-l duce până la granița convertirii. Însă cărțile care aveau să-i jaloneze decisiv evoluția spirituală n-au fost descoperite ci dăruite, și nu de un creștin ci de un călugăr budist: Mahanambrata Brahmachari avea să-i recomande Confesiunile lui Augustin și Imitațiunea lui Cristos scrisă de Kempis. Și poate că tocmai această surpriză livrescă ne oferă accesul către aspectul cu adevărat paradoxal al evoluției lăuntrice mertoniene: migrația aiuritoare de la quackeri la anglicani, de la ateism la protestantism și mai departe până la religiile Extremului Orient, îl aduce în cele din urmă în Biserica Catolică cu tradiția și universalitatea ei; iar aici, după alte frământări vocaționale care-l fac să oscileze între iezuiți și franciscani, ajunge într-o mănăstire trapistă, Abbey of Gethsemani din Kentucky. Periplul existențial și vocațional al lui Thomas Merton devine astfel emblematic, atât pentru generația lui, cât și pentru a noastră: într-o lume dezorientată poate de prea multe repere, Muntele cu șapte trepte ne arată că totuși ne mai putem găsi „busola”, dar numai cu condiția de a căuta „Nordul” în direcția… Răsăritului Celui de Sus!

Lumina Credinței

prezentarea parohiilor 31

Mănăstirea „Adormirea Maicii Domnului” din localitatea Băsești – Maramureș

La fiecare întâlnire ne îndreptăm pașii spre frumoasele comunități parohiale din Eparhia noastră. În acest număr al revistei vom călători într-o localitate încărcată de istorie și spiritualitate, ce în decursul timpului și-a câștigat numele de „Mica Romă de la poalele Codrului”.

Localitatea Băsești se face remarcată în istoria noastră prin imaginea lui George Pop de Băsești, Președintele Marii Adunări Naționale de la Alba Iulia din data de 1 decembrie 1918. Casa în care a locuit George Pop de Băsești a fost timp de trei decenii un punct de referință și de întâlnire a multor personalități. George Pop a fost vizitat de multe ori de prietenul său pr. dr. Vasile Lucaciu, supranumit „Leul de la Șișești”, precum și de Vasile Goldiș, Ion Rațiu, Ion I. C. Brătianu, Nicolae Titulescu, Nicolae Iorga, Nicolae Filipescu (ministru și primar al Bucureștiului), Vintilă Brătianu, Iosif Vulcan, Petre Dulfu, Vasile Braniște, Iuliu Maniu, Teodor Mihali etc.

Când marile personalități ale țării veneau la casa lui George Pop, gazda avea obiceiul să-i ducă

Pr. Vasile Daniel Pop la iarbă verde, într-o grădină din apropiere numită „Via Doamnei”, unde poposeau la umbra unui măreț tei. Aici, sub tei, s-au luat cele mai importante decizii privind Marea Unire de la 1 decembrie 1918, teiul bătrân de peste 200 de ani fiind martor la cele plănuite de fruntașii mișcării naționale, el a devenind un simbol pe stema localității Băsești, cunoscut azi ca „Teiul Unirii”.

Prin testament, George Pop de Băsești și-a donat întreaga sa avere Mitropoliei Greco-Catolice a Blajului.

Pe dealul „Viei Doamnei”, umbrit de crengile seculare ale bătrânului tei, purtând vie amintirea celui ce și-a dedicat întreaga viață idealului

32

prezentarea parohiilor

de Unire, a fost ridicată o impresionantă biserică.

Piatra de temelie a bisericii mănăstirii din Băsești a fost pusă în data de 5 noiembrie 2000, sub păstorirea pr. Mihai Pavel, cu implicarea primarului Ioan Călăuz, ctitor al acestei biserici. Începând cu anul 2002, de continuarea bisericii se va ocupa noul paroh, pr. dr. Angel Zareczki, care, ajutat de specialiști și voluntari din țară și străinătate, va împodobi dealul „Viei Doamnei” cu această nestemată a zonei Codru!

Mănăstirea cu hramurile „Adormirea Maicii Domnului” și „Sfântul Gheorghe” a fost sfințită în anul 2005. La eveniment au participat Preafericitul Lucian Mureșan, Preasfințitul Ioan Șișeștean (Episcop de Maramureș), Preasfințitul Virgil Bercea (Episcop de Oradea) și JeanClaude Périsset (Nunțiul Apostolic în România și Republica Moldova), 50 de preoți și peste 1500 credincioși.

Din data de 10 august 2014, biserica mănăstirii Băsești a primit un nou administrator. În Duminică a IX-a după Rusalii, comunitatea din Băsești și-a îndreptat pașii spre mănăstire, acolo unde l-a întâmpinat pe Preasfințitul Părinte Vasile Bizău, care în cadrul Sfintei Liturghii l-a ridicat la treapta preoției pe diaconul Gabriel Beșkid. În decursul anilor, biserica mănăstirii Băsești a fost locul în care tinerii l-au întâlnit pe Hristos prin catehezele și jocurile din taberele de

Lumina Credinței

vară, precum și locul spre care credincioșii șiau îndreptat pașii pentru a găsi liniște și pace sufletească. În data de 6 noiembrie 2020, dealul „Viei Doamnei” a fost vizitat de către Președintele României, domnul Klaus Iohannis. Înainte de a poposi sub „Teiul Unirii”, în cadrul inaugurării Casei Memoriale George Pop de Băsești, președintele Iohannis a vorbit despre personalitatea lui George Pop, afirmând următoarele: „Ne aflăm întrun loc relevant pe harta României, care sper că va deveni un reper pe harta turismului cultural, o destinație pentru cei care doresc să cunoască una dintre personalitățile care și-au dedicat întreaga viață unirii românilor. La temelia oricărei societăți sănătoase, în construirea unui viitor pentru toți, stau respectul față de trecut și față de personalitățile vizionare care l-au marcat și prețuirea valorilor care ne definesc, acestea fiind punți ale dialogului și ale conviețuirii”.

Nu putem părăsi aceste locuri sacre ale națiunii noastre fără a ne reaminti cuvintele marelui poet Octavian Goga, care la data de 6 mai 1923, în cadrul unei ceremonii la mormântul lui George Pop, în prezența episcopilor Iuliu Hossu, Vasile Suciu și a peste 15,000 de persoane, a afirmat: „E un capitol de istorie națională în cripta de la Băsești. Epigoni ai țării mele, duceți-vă la ea și învățați dragoste de neam!”.

Numiri

În data de 24 iulie 2020 – Pomenirea Sf. m Cristina, Preasfințitul Vasile a numit în funcția de director al Școlii Primare ,,Ep. Dr. Alexandru Rusu” pe Doamna prof. NicoletaRozalia Petran. În data de 1 septembrie 2020 – Pomenirea Cuv. Simeon Stilitul, Preasfințitul Vasile a numit în funcția de Inspector școlar eparhial pe Domnul prof. Adrian Cosmin Roman. În data de 14 septembrie 2020 – Sărbătoarea Înălțarea Sfintei Cruci, Preasfințitul Vasile a numit în funcția de Vicar parohial al parohiei greco-catolice Porumbești pe părintele Simon István MIKLÓS. În data de 21 octombrie 2020 – Pomenirea Cuv. Ilarion cel Mare, Preasfințitul Vasile a numit în funcția de Vicar parohial pentru parohia greco-catolică Bunavestire – Baia Mare pe părintele dr. George-Marius Nicoară. În data de 21 octombrie 2020 – Pomenirea Cuv. Ilarion cel Mare, Preasfințitul Vasile a numit în funcția de Consilier cultural, în cadrul Eparhiei Greco-Catolice de Maramureș, pe părintele dr. George-Marius Nicoară. În data de 21 octombrie 2020 – Pomenirea Cuv. Ilarion cel Mare, Preasfințitul Vasile a numit în funcția de Consilier resurse umane, în cadrul Eparhiei Greco-Catolice de Maramureș, pe părintele Viorel-Iacob Talpoș. În data de 26 octombrie 2020 – Pomenirea Sfântului Mucenic Dumitru, Izvorâtorul de Mir, Preasfințitul Vasile a numit în funcția de Protopop al Protopopiatului Iza-Vișeu pe părintele Vasile Codrea.

La început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul – Geneză 1,1

IANUARIE

1 V TĂIEREA ÎMPREJUR A DOMNULUI NOSTRU ISUS HRISTOS. Sf Vasile cel Mare. Ev Ut In 10,9-16. Ap Col 2,8-12 Ev Lc 2,20-21.40-52. Anul nou civil. Hârţi 2 S Sf pp Silvestru 3 D DUMINICĂ ÎNAINTEA BOTEZULUI DOMNULUI. G 5 Ev Înv VIII Ap II Tim 4,5-8 Ev Mc 1,1-8. Sf pf Malahia; Sf m Gordiu 4 L Adunarea celor 70 Apostoli; Cuv Teoctist 5 M Sf m Teopempt şi Teona; Cuv Sinclitica. Ajunul Botezului Domnului. Post și Ajun 6 M BOTEZUL DOMNULUI (Boboteaza). Ev Ut Mc 1,9-11. Ap Tit 2,11-14;3,4-7 Ev Mt 3,13-17. Hârţi 7 J Sf Ioan Botezătorul. Ev Ut Mc 1,9-11. Ap Fap 19,18 Ev In 1,29-34. Sf Nichita de Remesiana, Apostolul daco-romanilor 8 V Cuv Gheorghe Hozevitul; Cuv Domnica 9 S Sf m Polieuct 10 D DUMINICĂ DUPĂ BOTEZUL DOMNULUI. G 6 Ev Înv IX. Ap Ef 4,7-13 Ev Mt 4,12-17. Sf Grigore de Nissa; Cuv pr Marcian; Sf ep Domeţian 11 L Cuv Teodosie cel Mare 12 M Sf m Tatiana 13 M Sf m Ermil şi Stratonic 14 J Cuv m din Sinai şi Rait 15 V Cuv Pavel din Teba; Cuv Ioan Colibaşul 16 S Cinstirea lanţului sf ap Petru 17 D DUMINICA 29 d Rusalii (Vindecarea celor zece leproşi).

G 7 Ev Înv X. Ap Col 3,4-11 Ev Lc 17,12-19. Cuv Antonie cel Mare 18 L Sf aep Atanasie şi Chiril. Începe octava de rugăciune pentru unitatea creştinilor 19 M Cuv Macarie Egipteanul; Sf aep Arsenie de la Cercira 20 M Sf Eftimie cel Mare 21 J Cuv Maxim Mărturisitorul; Sf m Neofit; [Sf m Agneza] 22 V Sf ap Timotei; Cuv m Atanasie Persanul 23 S Sf m Clement şi Agatanghel 24 D DUMINICA 31 d Rusalii (Orbul din Ierihon). G 8 Ev Înv XI Ap I Tim 1,15-17 Ev Lc 18,35-43. Cuv Xenia; [Sf ep Francisc de Sales] 25 L Sf aep Grigore din Nazianz; Sf ep m Bretanion din Tomis. Se încheie octava de rugăciune pentru unitatea creştinilor 26 M Cuv Xenofon şi familia sa 27 M Aducerea moaştelor Sf Ioan Gură de Aur 28 J Cuv Efrem Sirul; [Sf Toma de Aquino] 29 V Aducerea moaştelor Sf ep Ignaţiu Teoforul 30 S Sf Trei Ierarhi, Vasile cel Mare, Grigore Teologul şi Ioan Gură de Aur. Ev Ut In 10,9-16.

Ap Evr 13,7-16 Ev Mt 5,14-19. Sf m pp Hipolit 31 D DUMINICA 32 d Rusalii (A lui Zaheu). G 1 Ev Înv I. Ap I Tim 4,9-15 Ev Lc 19,1-10. Sf m Chir şi Ioan, doctori fără plată; [Sf Ioan Bosco]

CALENDAR CRESTIN GRECO-CATOLIC 2021 ,

Tipărit la Tipografia Surorilor Lauretane

IULIE

1 J Sf m Cosma şi Damian, doctori fără plată 2 V Aşezarea veşmântului Maicii Domnului în Vlaherne 3 S Sf m Iacint; Sf aep Anatolie 4 D DUMINICA 2 d Rusalii (Chemarea Apostolilor). G 1 Ev Înv II. Ap Rom 2,10-16 Ev Mt 4,18-23. Sf aep Andrei Cretanul 5 L Sf Marta, mama Sf Simeon; Sf Atanasie Atonitul; Cuv Lampadie Taumaturgul 6 M Cuv Sisoe cel Mare; [Sf m Maria Goretti] 7 M Cuv Toma; Cuv Acachie; Sf m Chiriachi 8 J Sf m Procopie 9 V Sf ep m Pancraţiu 10 S Sf m ucişi la Nicopole, Armenia 11 D DUMINICA 3 d Rusalii (Luminătorul trupului). G 2 Ev Înv III. Ap Rom 5,1-10 Ev Mt 6,22-33. Sf m Eufemia 12 L Sf m Proclu şi Ilarie 13 M Sf Arhanghel Gavril; Cuv Ştefan Savaitul 14 M Sf ap Aquila, din cei 70; Sf aep Iosif Mărturisitorul 15 J Sf m Chiriac şi mama sa Iulita 16 V Sf m Antinoghen şi cei 10 discipoli; [Sf Fecioară Maria, Regina Carmelului] 17 S Sf m Marina 18 D DUMINICA 4 d Rusalii (Vindecarea slugii sutaşului. A Sf Părinţi de la Conciliul IV Ecumenic, Calcedon 451). G 3 Ev Înv IV. Ap Rom 6,18-23 Ev Mt 8,5-13. Sf m Emilian din Durostorum 19 L Cuv Macrina; Cuv Die 20 M Sf pf Ilie Tesviteanul. Ev Ut Lc 4,22-30. Ap Iac 5,10-20 Ev Lc 4,22-30 21 M Cuv Simion şi Ioan 22 J Sf Maria Magdalena 23 V Aducerea moaştelor în Constantinopol a Sf m Foca; Pf Ezechiel; [Sf Brigitta, patroana Europei] 24 S Sf m Cristina 25 D DUMINICA 5 d Rusalii (Eliberarea demonizaţilor din Ghergheseni). G 4 Ev Înv V. Ap Rom 10,1-10 Ev Mt 8,28-34~9,1. Adormirea Sf Ana, mama Maicii Domnului; Cuv Olimpiada şi Eupraxia 26 L Sf m Ermolau, Ermip şi Ermocrat; Sf m Paraschiva 27 M Sf m Pantelimon, doctor fără plată 28 M Sf diac ap Prohor, Nicanor, Timon şi Parmena 29 J Sf m Calinic şi Teodota 30 V Sf ap Sila, Silvan, Crescent, Epenet şi Andronic din cei 70 31 S Sf Evdochim; [Sf Ignaţiu de Loyola]

FEBRUARIE

CALENDAR CRESTIN GRECO-CATOLIC ,

1 L Sf m Trifon

2 M ÎNTÂMPINAREA DOMNULUI ÎN TEMPLU. Ev Ut Lc 2,25-32. Ap Evr 7,7-17 Ev Lc 2,22-40. Ziua

vieţii consacrate 3 M Dreptul Simeon şi prorociţa Ana 4 J Cuv Isidor Pelusiotul 5 V Sf m Agata 6 S Sf ep Vucol al Smirnei; Sf m Iulian 7 D DUMINICA 16 d Rusalii (Pilda Talanţilor). G 2 Ev Înv II Ap II Cor 6,1-10 Ev Mt 25,14-30. Sf ep Partenie; Cuv Luca 8 L Sf m Teodor Stratilat; Pf Zaharia 9 M Sf m Nichifor 10 M Sf m Haralambie; [Sf Scolastica] 11 J Sf ep m Vlasie; [Prima apariţie a Sf Fecioare Maria la Lourdes – 1858] 12 V Sf aep Meletie al Antiohiei 13 S Cuv Martinian 14 D DUMINICA 17 d Rusalii (Femeia cananeeancă). G 3 Ev Înv III. Ap II Cor 6,16-18~7,1 Ev Mt 15,21-28. Cuv Auxenţiu; [Chiril şi Metodiu – patronii Europei] 15 L Sf ap Onisim 16 M Sf m Pamfil şi cei împreună cu el 17 M Sf m Teodor Tiron 18 J Sf pp Leon; [Sf Bernadeta Soubirou] 19 V Sf ap Arhip, Filimon şi Apfia 20 S Sf ep Leon al Cataniei 21 D DUMINICA 33 d Rusalii (Vameşul şi Fariseul). G 4 Ev Înv IV. Ap II Tim 3,10-15 Ev Lc 18,10-14. Cuv Timotei; Sf Eustaţiu al Antiohiei 22 L Aflarea moaştelor martirilor din Eugenion 23 M Sf ep m Policarp al Smirnei 24 M Întâia şi a doua găsire a capului Sf Ioan Botezătorul.

Hârţi 25 J Sf aep Tarasie al C-polului 26 V Sf ep Porfirie al Gazei. Hârţi 27 S Cuv Procopie Decapolitul 28 D DUMINICA 34 d Rusalii (Întoarcerea fiului risipitor). G 5 Ev Înv V. Ap I Cor 6,12-20 Ev Lc 15,11-32. Cuv m Vasile

AUGUST

1 D DUMINICA 6 d Rusalii (Vindecarea paraliticului din Capernaum). G 5 Ev Înv VI. Ap Rom 12,6-14 Ev Mt 9,1-8.

Scoaterea Sf Cruci; Cei 7 prunci m Macabei, mama lor Salomoni şi învăţătorul lor Eliazar; [Sf ep Alfons Maria de Liguori]. Începe Postul Sfintei Maria 2 L Aducerea moaştelor Sf m arhid Ştefan la Ierusalim 3 M Sf Isachie; Sf Dalmat; Sf Faust 4 M Cei 7 tineri m din Efes; Cuv m Evdochia; [Sf pr Ioan Maria Vianney] 5 J Sf m Eusignie; Sf pp Fabian 6 V SCHIMBAREA LA FAŢĂ A DOMNULUI NOSTRU ISUS HRISTOS. Ev Ut Lc 9,28-36. Ap II P 1,10-19 Ev Mt 17,1-9. Hârţi 7 S Cuv m Dometie Persu 8 D DUMINICA 7 d Rusalii (Vindecarea a doi orbi şi a unui mut). G 6 Ev Înv VII. Ap Rom 15,1-7 Ev Mt 9,27-35. Sf ep m Emilian; [Sf Dominic] 9 L Sf ap Matia; [Sf Tereza Benedicta a Crucii (Edith Stein), patroana Europei] 10 M Sf arhid m Laurenţiu 11 M Sf m Euplu; [Sf Clara de Assisi] 12 J Sf m Fotie şi Anicet 13 V Aducerea moaştelor Sf Maxim Mărturisitorul la C-pol 14 S Pf Micheia; [Sf Maximilian Kolbe] 15 D DUMINICA 8 d Rusalii (Înmulţirea pâinilor). G 7 Ev Înv VIII. Ap I Cor 1,10-17 Ev Mt 14,14-22.

ADORMIREA MAICII DOMNULUI. Ev Ut Lc 1,39-49.56. Ap Fil 2,5-11 Ev Lc 10,38-42;11,27-28 16 L Aducerea de la Edesa la C-pol a icoanei nefăcute de mână a Domnului nostru Isus Hristos; Sf m Diomid 17 M Sf m Miron 18 M Sf m Flor şi Laur 19 J Sf m Andrei Stratilat şi cei împreună cu el 20 V Pf Samuil; [Sf Bernard] 21 S Sf ap Tadeul; Sf m Vassa şi fiii ei; [Sf pp Pius X] 22 D DUMINICA 9 d Rusalii (Umblarea pe mare). G 8 Ev Înv IX. Ap I Cor 3,9-17 Ev Mt 14,22-34. Sf m Agatonic şi cei împreună cu el; [Sf Fecioară Maria Regină] 23 L Sf m Lup; Sf ep m Irineu de Lyon 24 M Sf ep m Eutihie 25 M Aducerea în Veneţia a moaştelor Sf ap Bartolomeu; Amintirea Sf ap Tit 26 J Sf m Adrian şi Natalia 27 V Cuv Pimen; [Sf Monica, mama Sf Augustin] 28 S Cuv Moise Etiopianul; [Sf ep Augustin] 29 D DUMINICA 10 d Rusalii (Vindecarea lunaticului). G 1 Ev Înv X. Ap I Cor 4,9-16 Ev Mt 17,14-23.

Tăierea capului Sf Ioan Botezătorul. Ev Ut Mt 14,1-13. Ap Fap 13,25-33 Ev Mc 6,14-30. Post și Ajun 30 L Sf patr Alexandru; Ioan şi Pavel cel Nou ai C-polului 31 M Aşezarea în raclă a brâului Maicii Domnului

2021

MARTIE

1 L Cuv m Eudochia 2 M Sf m Teodot al Cirenei 3 M Sf m Eutropiu, Cleonic şi Vasilisc 4 J Cuv Gherasim de la Iordan 5 V Cuv m Conon 6 S Cei 42 de martiri din Amoreea. Pomenirea celor adormiţi în Domnul 7 D DUMINICA lăsatului sec de carne (Înfricoşătoarea Judecată). G 6 Ev Înv VI. Ap I Cor 8,8-13; 9,1-2 Ev Mt 25,31-46. Sf ep m Efrem, Vasile, Eugen, Agatodor, Capiton, Eterin şi Elpidiu din Cherson 8 L Sf ep Teofilact al Nicomidiei 9 M Sf 40 martiri din Lacul Sebaste 10 M Sf m Quadrat, Ciprian şi Dionisie 11 J Sf aep Sofronie al Ierusalimului 12 V Cuv Teofan; Sf pp Grigorie Dialogul 13 S Aducerea moaştelor Sf aep Nichifor. Pomenirea tuturor cuvioşilor călugări adormiţi în Domnul 14 D DUMINICA lăsatului sec de brânză (Alungarea lui Adam şi a Evei din Rai). G 7 Ev Înv VII. Ap Rom 13,1114~14,1-4 Ev Mt 6,14-21. Cuv Benedict de Nursia, patronul Europei; Sf pr m Alexandru 15 L Sf m Agapie şi cei împreună cu el. Începe Postul Paştilor. Post și Ajun 16 M Sf m Sabin Egipteanul 17 M Sf Alexie – Omul lui Dumnezeu 18 J Sf aep Chiril al Ierusalimului 19 V Sf m Hrisant şi Daria; [Sf Iosif, patronul Bisericii Universale] 20 S Cuv mucenici ucişi în Mănăstirea Sf Sava. Pomenirea celor adormiţi în Domnul 21 D DUMINICA 1 din Post (Chemarea apostolilor. A Dreptei Credinţe). G 8 Ev Înv VIII. Ap Evr 11,24-26.32-40 Ev In 1,43-51. Cuv ep Iacob Mărturisitorul 22 L Sf pr m Vasile 23 M Cuv m Nicon şi cei 199 de învăţăcei 24 M Cuv Zaharia 25 J BUNA VESTIRE. Ev Ut Lc 1,39-49.56. Ap Evr 2,1118 Ev Lc 1,24-38. Hârţi 26 V Serbarea Sf Arhanghel Gavril 27 S Cuv m Matrona din Tesalonic. Pomenirea celor adormiţi în Domnul 28 D DUMINICA 2 din Post (A Paraliticului. Sf. Grigore Palama). G 1 Ev Înv IX. Ap Evr 1,10-14~2,1-3 Ev Mc 2,1-12 şi In 10,9-16. Cuv Ştefan Taumaturgul; Cuv Ilarion cel Nou 29 L Sf ep Marcu al Aretusei, diac Chiril şi cei împreună cu ei 30 M Cuv Ioan Scărarul 31 M Sf ep m Ipatie al Gangrei

SEPTEMBRIE

1 M Cuv Simeon Stilitul; Serbarea Preasfintei Născătoare din Miasine; Sf m Aitala; Sf 40 Femei m; Sf diac Ammun; Sf m Calist, Evod, Ermoghen; Amintirea lui Isus fiul lui Navi. Începe anul nou bisericesc 2 J Sf m Mamant; Sf patr Ioan Postitorul al C-polului 3 V Sf ep Antim; Cuv Teoctist 4 S Sf ep m Vavila; Pf Moise 5 D DUMINICA 11 d Rusalii (Datornicul nemilostiv). G 2 Ev Înv XI. Ap I Cor 9,2-12 Ev Mt 18,23-35. Pf Zaharia, tatăl Înaintemergătorului 6 L Amintirea minunii din Colose a Sf Arhanghel Mihail 7 M Sf m Sozont 8 M NAŞTEREA MAICII DOMNULUI. Ev Ut Lc 1,39-49.56. Ap Fil 2,5-11 Lc 10,38-42~11,27-28. Hârţi 9 J Drepţii Ioachim şi Ana, părinţii Maicii Domnului; Sf m Severian 10 V Sf m Minodora, Mitrodora şi Nimfodora 11 S Cuv Teodora din Alexandria 12 D DUMINICĂ ÎNAINTEA ÎNĂLŢĂRII SFINTEI CRUCI. G 3 Ev Înv I. Gal 6,11-18 Ev In 3,13-17. Sf m Autonom 13 L Sfinţirea bisericii Învierii din Ierusalim; Sf m Corneliu Sutaşul 14 M ÎNĂLŢAREA SFINTEI CRUCI. Ev Ut In 12,2836. Ap I Cor 1,18-24 Ev In 19,6-11; 13-20; 25-28; 31-35.

Post și Ajun 15 M Sf m Nichita Gotul; [Sf Fecioară Maria Îndurerată] 16 J Sf m Eufemia 17 V Sf m Sofia şi fiicele ei Pistis, Elpis şi Agapis 18 S Sf ep m Eumenie al Gortinei 19 D DUMINICĂ DUPĂ ÎNĂLŢAREA SFINTEI CRUCI. G 4 Ev Înv II. Ap Gal 2,16-20 Ev Mc 8,34-9,1. Sf m Trofim, Savatie şi Dorimedont 20 L Sf m Eustaţiu şi Teopista cu fiii lor Agapiu şi Teopist 21 M Sf ap Quadrat din Magnesia; Sf pf Iona 22 M Sf ep m Foca 23 J Conceperea Sf Ioan Botezătorul; [Sf Padre Pio] 24 V Sf m Tecla 25 S Cuv Eufrosina 26 D DUMINICA 18 d Rusalii (Pescuirea minunată). G 5 Ev Înv III. Ap II Cor 9,6-11 Ev Lc 5,1-11. Săvârşirea din viaţă a Sf ap şi ev Ioan 27 L Sf m Calistrat şi cei împreună cu el; [Sf Vincenţiu de Paul] 28 M Cuv Hariton Mărturisitorul 29 M Cuv Chiriac Sihastrul 30 J Sf ep m Grigore Luminătorul, apostolul armenilor

APRILIE

Doamne, Dumnezeul nostru, cel ce ai dat oamenilor pacea Ta, și darul preasfântului Spirit învățăceilor și apostolilor Tăi l-ai trimis, și buzele lor prin limbi de foc le-ai deschis cu puterea ta: deschide și buzele noastre ale păcătoșilor și ne învață cum trebuie și pentru ce se cuvine a ne ruga. Rânduiește viața noastră, cel ce ești liman lin celor înviforați și ne arată calea pe care vom merge. Spirit drept înnoiește întru cele dinăuntru ale noastre și cu spirit stăpânitor întărește alunecușul minții noastre; ca, în toate zilele, de Spiritul Tău cel bun către cele de folos fiind povățuiți, să ne învrednicim a împlini poruncile Tale și pururea a ne aduce aminte de mărita Ta a doua venire, când se vor cerceta faptele oamenilor și să nu ne amăgim cu desfătările cele stricăcioase ale lumii acesteia, ci ne întărește ca să dorim dobândirea comorilor ce vor să fie.

Că binecuvântat și lăudat ești întru toți sfinții Tăi în vecii vecilor. Amin.

Rugăciunea sfântului Vasile cel Mare din Miezora Orei a Treia

Rânduieli bisericești

Posturi Zilele de miercuri şi vineri de peste an, înafară de cele dezlegate (Hârţi) Postul Paştilor: 15 martie - 1 mai Postul Sfinţilor Apostoli: 28 iunie Postul Sfintei Maria: 1 - 14 august Postul Crăciunului: 15 noiembrie - 24 decembrie Ajunuri Ajunul Bobotezei: 5 ianuarie Vinerea Paştilor: 30 aprilie Tăierea capului Sf Ioan Botezătorul: 29 august Înălţarea Sfintei Cruci: 14 septembrie Ajunul Crăciunului: 24 decembrie Prima zi din Postul Paștilor: 15 martie Zile în care nu se fac parastase Din Duminica Floriilor până în Duminica Tomii În Duminica Rusaliilor: 20 iunie Din 20 decembrie până în 6 ianuarie

Pomenirea celor adormiti , în domnul Sâmbăta lăsatului de carne: 6 martie Sâmbăta lăsatului de brânză: 13 martie Prima sâmbătă din Postul Paştilor: 20 martie A doua sâmbătă din Postul Paştilor: 27 martie A treia sâmbătă din Postul Paştilor: 3 aprilie A patra sâmbătă din Postul Paştilor: 10 aprilie A cincea sâmbătă din Postul Paştilor: 17 aprilie Sâmbăta lui Lazăr: 24 aprilie Sâmbăta Rusaliilor: 19 iunie Zile în care nu se fac nunti , În nicio zi de post şi ajun Din 25 decembrie până în 7 ianuarie În săptămâna brânzei: 8 - 14 martie În ziua de Paşti şi săptămâna luminată: 2 - 9 mai În Sâmbăta Rusaliilor: 19 iunie Dacă cineva ar fi silit să ţină nunta în acele zile va cere prin preot dispensă de la Episcop

Abrevieri

aep arhiepiscop ap apostol/apostoli Ap pericopă din Apostol sau Epistole (text) arhid arhidiacon cuv cuvios/cuvioasă // cuvioşi/cuvioase C-pol Constantinopol C-polului Constantinopolului diac diacon/diaconi d după ep episcop/episcopi ev evanghelist

lună nouă

Ev Ev Ut Ev Înv G m patr pf pp pr săpt sf

primul pătrar

pericopă din Evanghelie pericopă din Evanghelia de la Utrenie pericopă din Evanghelia Învierii glas martir/martiră // martiri/martire patriarh/patriarhi profet papă preot săptămâna sfânt/sfântă // sfinţi/sfinte

lună plină

ultimul pătrar

1 J Cuv Maria Egipteanca 2 V Cuv Tit Taumaturgul 3 S Cuv Nichita Mărturisitorul. Pomenirea celor adormiţi în Domnul 4 D DUMINICA 3 din Post (A Sf Cruci). G 2 Ev Înv X. Ap Evr 4,14-16~5,1-6 Ev Mc 8,34-38~9,1. Sf m Teodul şi Agatopod; Cuv Gheorghe şi Iosif Imnograful 5 L Sf m Claudiu, Diodor, Victor, Victorin, Papia, Nichifor şi Serapion 6 M Sf aep Eutichie; Sf ep m Irineu de Sirmium 7 M Cuv ep Gheorghe Mărturisitorul şi m Caliopie 8 J Sf ap Irodion, Agat, Ruf, Asincrit, Flegon şi Hermas – apostoli din cei 70; Sf pp Celestin 9 V Sf m Eupsihie din Cezareea 10 S Sf m Terentie, Maxim, Macarie, Pompei, African şi cei împreună cu ei; [Sf Gemma Galgani]. Pomenirea celor adormiţi în Domnul 11 D DUMINICA 4 din Post (A Surdomutului. Sf Ioan Scărarul).

G 3 Ev Înv XI. Ap Evr 6,13-20 și Ef 5,8-19 Ev Mc 9,17-32 şi Mt 4,25~5,1-12. Sf ep m Antipa al Pergamului 12 L Sf ep Vasile de Parion şi Sf Sava de la Buzău 13 M Sf pp m Martin 14 M Sf ap Aristarh, Pud şi Trofim – apostoli din cei 70 15 J Sf m Crescent 16 V Sf m Agapia, Irina şi Hionia 17 S Sf ep m Simeon şi cei împreună cu el; Cuv ep Acachie; Sf pp Agapet. Pomenirea celor adormiţi în Domnul 18 D DUMINICA 5 din Post (Cererea fiilor lui Zevedeu. Cuv Maria Egipteanca). G 4 Ev Înv I. Ap Evr 9,11-14 Ev Mc 10,32-45 şi Lc 7,36-50. Cuv Ioan 19 L Sf pr m Pafnutie; Cuv Ioan Paleolavritul 20 M Cuv Teodor Trihina; Sf Teotim de Tomis 21 M Sf ep m Ianuarie şi cei împreună cu el; Sf pr m Teodor din Perga Pamfiliei 22 J Cuv Teodor 23 V Sf Mare Mucenic Gheorghe. Ev Ut Lc 21,12-19.

Ap Fap 12,1-11 Ev In 15,17-16,2. Hârţi 24 S Sf m Sava Stratilat; Cuv Elisabeta Taumaturga.

Pomenirea celor adormiţi în Domnul. Sâmbăta lui Lazăr 25 D INTRAREA DOMNULUI ÎN IERUSALIM (Floriile). Ev Ut Mt 21,1-11.15-17. Ap Flp 4,4-9 Ev In 12,1-18. Sf ap şi ev Marcu 26 L LUNEA MARE. Sf ep m Vasile al Amasiei 27 M MARŢEA MARE. Sf ep m Simeon, rudenia Domnului 28 M MIERCUREA MARE. Sf ap Iason şi Sosipatru, din cei 70; Sf m Dada, Maxim şi Quintilian 29 J JOIA MARE. Sf 9 Mucenici din Cizic; Cuv Memnon Taumaturgul; [Sf Ecaterina de Siena – patroana Europei] 30 V VINEREA MARE. Post și Ajun. Sf ap m Iacob cel Mare

OCTOMBRIE

1 V Acoperământul Maicii Domnului; Sf ap Anania, din cei 70; Cuv Roman Melodul; [Sf Tereza a Pruncului Isus] 2 S Sf ep Ciprian; Sf m Iustina fecioara 3 D DUMINICA 19 d Rusalii (Iubirea vrăjmaşilor). G 6 Ev Înv IV. Ap II Cor 11,31-12,9 Ev Lc 6,31-36. Sf ep Dionisie Areopagitul 4 L Sf ep Ieroteu; [Sf Francisc de Assisi] 5 M Sf Haritina 6 M Sf ap Toma 7 J Sf m Sergiu şi Vach; [Preasfânta Fecioară Maria Regina Rozariului] 8 V Cuv Pelaghia 9 S Sf ap Iacob al lui Alfeu; Sf Andronic şi Atanasia 10 D DUMINICA 20 d Rusalii (Învierea fiului văduvei din Nain). G 7 Ev Înv V. Ap Gal 1,11-19 Ev Lc 7,11-16.

Sf m Eulampie şi sora sa Eulampia 11 L Sf ap Filip, dintre cei 7 diaconi; Cuv Teofan Mărturisitorul 12 M Sf m Prob, Tarah şi Andronic 13 M Sf m Carp, Papil şi Agatonica 14 J Sf m Nazarie, Ghervasie, Protasie şi Celsie; Cuv ep Cosma al Maiumei; Cuv Paraschiva 15 V Sf pr m Lucian din Antiohia; [Sf Tereza de Ávila] 16 S Sf Longin sutaşul; [Sf Maria Margareta Alacoque] 17 D DUMINICA 21 d Rusalii (Pilda Semănătorului. Sf Părinţi de la Conciliul VII Ecumenic, Niceea 787). G 8 Ev Înv VI. Ap Gal 2,16-20 Ev Lc 8,5-15 In 17,1-13. Pf Osea; Cuv m Andrei din Creta 18 L Sf ap şi ev Luca 19 M Pf Ioil; Sf m Var 20 M Sf m Artemie 21 J Cuv Ilarion cel Mare; [Sf Ursula] 22 V Sf ep Averchie; Cei 7 tineri mucenici din Efes 23 S Sf ap Iacob, rudenia Domnului 24 D DUMINICA 23 d Rusalii (Demonizatul din Gadara). G 1 Ev Înv VII. Ap Ef 2,4-10 Ev Lc 8,26-39. Sf m Areta şi cei împreună cu el 25 L Sf m Marcian şi Martiriu 26 M Sf m Dumitru, Izvorâtorul de Mir. Ev Ut Mt 10,16-22. Ap II Tim 2,1-10 Ev In 15,17- 16,2 27 M Sf m Nestor 28 J Sf m Terenţiu şi Neonila; Cuv Ştefan Savaitul 29 V Cuv m Anastasia Romana; Cuv Avramie 30 S Sf m Zenovie şi sora sa Zenovia 31 D DUMINICA 22 d Rusalii (Săracul Lazăr și bogatul). G 2 Ev Înv VIII. Ap Gal 6,11-18 Ev Lc 16,19-31. Sf ap Stahie, Apelie, Amplie, Urban, Aristobul şi Narcis, din cei 70; Sf m Epimah

...iar pe cei care aveau trebuinţă de vindecare îi făcea sănătoşi – Luca 9,11

MAI

1 S SÂMBĂTA MARE. Pf Ieremia; [Sf Iosif Muncitorul] 2 D ÎNVIEREA DOMNULUI (Sfintele Paşti).

Ap Fap 1,1-8 Ev In 1,1-17 Ev Vecerniei In 20,19-25.

Aducerea la C-pol a moaştelor Sf Atanasie cel Mare 3 L A II-a zi de Paşti. Ev Ut Lc 21,12-19. Ap Fap 1,1217.21-26 Ev In 1,18-28. Sf m Timotei şi Maura 4 M A III-a zi de Paşti. Ap Fap 2,14-21 Ev Lc 24,12-35.

Sf m Pelaghia 5 M Sf m Irina. Hârţi 6 J Dreptul Iov, mult-răbdătorul 7 V Arătarea pe cer a Sf Cruci la Ierusalim; Sf m Acachie.

Izvorul tămăduirii. Hârţi 8 S Sf ap şi ev Ioan; Cuv Arsenie cel Mare; [Fericitul Ieremia Valahul]. Pelerinaj la Cimitirul Săracilor – Sighetu Marmaţiei 9 D DUMINICA 2 d Paşti (A Tomii). G 1 Ev Înv I. Ap Fap 5,1220 Ev In 20,19-31. Pf Isaia; Sf m Hristofor 10 L Sf ap Simon Zelotul 11 M Sf m Mochie 12 M Sf ep Epifanie; Sf Gherman al C-polului 13 J Sf m Glicheria; [Apariţia Maicii Domnului la Fatima 1917] 14 V Sf m Isidor din Chios 15 S Cuv Pahomie cel Mare; Sf aep Ahile Larissei, Taumaturgul 16 D DUMINICA 3 d Paşti (A Mironosiţelor). G 2 Ev Înv IV. Ap Fap 6,1-7 Ev Mc 15,43-47~16,1-8. Cuv Teodor cel sfinţit; Fericitul Vladimir Ghika; [Sf Ioan Nepomuk] 17 L Sf ap Andronic şi cei împreună cu el; Sf Iunia 18 M Sf Petru, Dionisie, Cristina, Andrei, Pavel, Benedim, Paulin şi Heraclie 19 M Sf ep Patriciu şi cei împreună cu el 20 J Sf m Talaleu 21 V Sf Împăraţi Constantin şi Elena. Ev Ut In 10.916. Ap Fap 26,1.12-20 Ev In 10,1-9. Hârţi 22 S Sf m Vasilisc; [Sf Rita de Cascia] 23 D DUMINICA 4 d Paşti (A Slăbănogului). G 3 Ev Înv V. Ap Fap 9,32-42 Ev In 5,1-15. Cuv ep m Mihail 24 L Cuv Simeon din Muntele Minunat 25 M A treia aflare a capului Sf Ioan Botezătorul 26 M Sf ap Carp din cei 70; [Sf Filip Neri] 27 J Sf m Eladie; Sf Iuliu Veteranul 28 V Sf ep m Eutichie 29 S Cuv m Teodosia 30 D DUMINICA 5 d Paşti (A Samarinencei). G 4 Ev Înv VII. Ap Fap 11,19-30 Ev In 4,5-42. Cuv Isachie 31 L Sf m Ermie

NOIEMBRIE

1 L Sf m Cosma şi Damian, doctori fără plată 2 M Sf m Achindin, Pegasie, Aftonie, Elpidifor şi Anempodist 3 M Sf m Achepsima; Sf m Aitala şi Iosif 4 J Cuv Ioanichie cel Mare; Sf ep m Nicandru; Sf pr m Ermeu; [Sf Carol Borromeul] 5 V Sf Galaction şi Epistimia 6 S Sf aep Pavel Mărturisitorul 7 D DUMINICA 24 d Rusalii (Învierea fiicei lui Iair). G 3 Ev Înv IX. Ap Ef 2,14-22 Ev Lc 8,41-56. Cei 33 sf m din Melitene; Cuv Lazăr Taumaturgul 8 L Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril şi toate cetele Puterilor cereşti. Ev Ut Mt 13,24-30.37-43.

Ap Evr 2,2-10 Ev Lc 10,16-21 9 M Sf m Onisifor şi Porfirie; Cuv Matroana şi Teoctista din Lesbos 10 M Sf ap Sosipatru, Erast şi cei împreună cu ei, din cei 70; Sf m Orest 11 J Sf m Mina, Victor, Vichentie şi Ştefanida; Cuv Teodor Studitul 12 V Sf aep Ioan Milostivul; Cuv Nil Sinaitul; Sf aep m Iosafat OSBM 13 S Sf aep Ioan Gură de Aur al Constantinopolului 14 D DUMINICA 25 d Rusalii (Samarineanul milostiv). G 4 Ev Înv X. Ap Ef 4,1-7 Ev Lc 10,25-37. Sf ap Filip 15 L Sf m Gurie, Samona şi Aviv. Începe Postul Crăciunului 16 M Sf ap şi ev Matei 17 M Sf ep Grigorie Taumaturgul 18 J Sf m Platon şi Roman 19 V Pf Avdie; Sf m Varlaam 20 S Cuv Grigorie Decapolitul; Sf aep Proclu; Sf Darius din Durostorum 21 D DUMINICA 26 d Rusalii (Pilda bogatului nebun). G 5 Ev Înv XI. Ap Ef 5,8-19 Ev Lc 12,16-21.

INTRAREA ÎN TEMPLU A MAICII DOMNULUI. Ev Ut Lc 1,39-49.56. Ap Evr 9,1-7 Ev Lc 10,38-42.11,27-28. Hârţi 22 L Sf ap Filimon, Apfia, Onisim; Sf m Cecilia, Valerian şi Tiburţiu 23 M Sf ep Amfilochie; Sf ep Grigore 24 M Sf pp m Clement; Sf Petru al Alexandriei 25 J Sf m Ecaterina din Sinai; Sf m Mercurie 26 V Cuv Alipie Stâlpnicul; Sf Nicon Metanoitul 27 S Sf m Iacob Persul 28 D DUMINICA 30 d Rusalii (Tânărul bogat). G 6 Ev Înv I. Ap Col 3,12-16 Ev Lc 18,18-27. Cuv Ştefan cel Nou; Sf m Irinarh; [Sf Caterina Labouré] 29 L Sf m Paramon şi Filumen 30 M Sf ap Andrei

IUNIE

1 M Sf m Iustin Filosoful şi cei împreună cu el 2 M Fericiții Episcopi martiri greco-catolici români. Ev Ut Mt 10,16-22. Ap II Tim 2,1-10 Ev In 15,17- 16,2. Sf aep Nichifor al C-polului. Hârţi 3 J Sf m Lucilian şi Paula cu fiii lor 4 V Sf aep Mitrofan; Sf m Zoticos, Attalos, Camasis şi Filipos din Niculiţel 5 S Sf ep m Dorotei al Tirului 6 D DUMINICA 6 d Paşti (A Orbului). G 5 Ev Înv VIII. Ap Fap 16,16-34 Ev In 9,1-38. Cuv Visarion Taumaturgul; Cuv Ilarion cel Nou 7 L Sf ep m Teodot al Ancirei 8 M Aducerea moaştelor Sf Teodor Stratilat 9 M Sf aep Chiril al Alexandriei 10 J ÎNĂLŢAREA DOMNULUI (Ispasul). Ev Ut a Înv III. Ap Fap 1,1-12 Ev Lc 24,36-53. Ziua Eroilor. Sf m Alexandru şi Antonin; Sf ep m Timotei 11 V Sf ap Bartolomeu şi Barnaba 12 S Cuv Onofrei; Cuv Petru Atonitul 13 D DUMINICA 7 d Paşti (A Sfinţilor Părinţi de la Niceea 325). G 6 Ev Înv X. Ap Fap 20,16-18.28-36 Ev In 17,113. Sf m Achilina; Sf ep Trifilie; [Sf Anton de Padova] 14 L Pf Eliseu; Sf aep Metodie 15 M Pf Amos; Sf Ieronim 16 M Sf ep Tihon Taumaturgul 17 J Sf m Manuel, Sabel şi Ismael 18 V Sf m Leontie 19 S Sf ap Iuda Tadeul. Pomenirea celor adormiţi în Domnul 20 D COBORÂREA SFÂNTULUI SPIRIT (Rusaliile). Ev Ut In 20,19-23. Ap Fap 2,1-11 Ev In 7,37-53~8,12. Sf ep m Metodie 21 L SERBAREA SFINTEI TREIMI. Ev Ut In 20,1923. Ap Ef 5,8-19 Ev Mt 18,10-20. Sf m Iulian din Tars 22 M Sf ep m Eusebiu; [Sf Paulin de Nola] 23 M Sf m Agripina 24 J Naşterea Sfântului Ioan Botezătorul (Sânzienele). Ev Ut Lc 1,24-25.57-68.76.80. Ap Rom 13,11-14~14,1-4 Ev Lc 1,1-25.57-68.76.80 25 V Cuv m Febronia 26 S Cuv David 27 D DUMINICA 1 d RUSALII (A Tuturor Sfinţilor). G 8 Ev Înv I. Ap Evr 11,33-40~12,1-2 Ev Mt 10,32-35.37-38; 19,2730. Cuv Samson, primitorul de străini 28 L Aducerea la Roma a moaştelor Sf Chir şi Ioan, doctori fără arginţi. Postul Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel 29 M Sf Apostoli Petru şi Pavel. Ev Ut In 21,1-14. Ap II Cor 11,21-33~12,1-9 Ev Mt 16,13-19 30 M Serbarea celor 12 Apostoli

DECEMBRIE

1 M Pf Naum. Unirea Transilvaniei cu România. Sărbătoarea naţională a României 2 J Pf Avacum 3 V Pf Sofonie; [Sf Francisc Xaveriu] 4 S Sf m Varvara; Cuv Ioan Damaschinul 5 D DUMINICA 27 d Rusalii (Femeia gârbovă). G 7 Ev Înv II. Ap Ef 6,10-17 Ev Lc 13,10-17. Cuv Sava cel Sfinţit 6 L Sf aep Nicolae de la Mira Liciei, făcătorul de minuni. Ev Ut In 10,9-16. Ap Evr 13,17-21 Ev Lc 6,17-23. Hârţi 7 M Sf aep Ambrozie al Milanului 8 M Cuv Patapie 9 J Conceperea Preasfintei Fecioare Maria de către Sf Ana (Neprihănita Zămislire) 10 V Sf m Mina, Ermoghen şi Eugraf 11 S Cuv Daniel Stâlpnicul 12 D DUMINICA 28 d Rusalii (Cina profetică). G 8 Ev Înv III. Ap Col 1,12-18 Ev Lc 14,16-24. Sf ep Spiridon al Trimitundei Taumaturgul 13 L Sf m Eustratie, Axentie, Eugen, Mardarie şi Orest; Sf m Lucia 14 M Sf m Tirs, Leuchie, Calinic, Filimon, Apolloniu şi Arian; [Sf Ioan al Crucii] 15 M Sf ep m Elefterie 16 J Pf Agheu 17 V Pf Daniel; Sf Anania, Azaria şi Misael 18 S Sf m Sebastian şi cei împreună cu el 19 D DUMINICĂ ÎNAINTEA NAŞTERII DOMNULUI (Genealogia lui Isus). G 1 Ev Înv IV. Ap Evr 11,9-10.3240 Ev Mt 1,1-25. Sf m Bonifaciu 20 L Sf ep m Ignaţiu Teoforul 21 M Sf m Iuliana din Nicomidia 22 M Sf m Anastasia Romana 23 J Cei 10 sf m din Creta 24 V Sf m Eugenia. Ajunul Nașterii Domnului. Post și Ajun 25 S NAŞTEREA DOMNULUI NOSTRU ISUS HRISTOS (Crăciunul). Ev Ut Mt 1,18-24. Ap Gal 4,4-7 Ev Mt 2,1-12 26 D DUMINICĂ DUPĂ NAŞTEREA DOMNULUI. G 2 Ev Înv V. Ap Gal 1,11-19; Ev Mt 2,13-23. Iosif Logodnicul Fecioarei Maria, Împăratul David Prorocul și Iacob fratele Domnului.

A II-a zi de Crăciun. SERBAREA MAICII DOMNULUI. Ev Ut Lc 6,17-23. Ap Evr 2,11-18 Ev Mt 2,13-23. Sf ep m Eftimie 27 L A III-a zi de Crăciun. Sf arhid m Ştefan. Ap Fap 6,8-15~7,1-5.47-60 Ev Mt 21,33-44. Cuv Teodor Mărturisitorul 28 M Sf 20.000 de m arşi de vii în Nicomidia 29 M Sf prunci ucişi de Irod; Cuv Marcel Achimitul. Hârţi 30 J Sf m Anisia; Cuv pr Zotic, hrănitorul de orfani 31 V Cuv Melania Romana. Hârţi

Editat de Episcopia Română Unită cu Roma, Greco-Catolică de Maramureș

Preţ de vânzare 5 lei

De la sediul Episcopiei, precum şi din parohiile eparhiei noastre, pot fi cumpărate calendarul de perete, calendarul cu file şi calendarul liturgic, pentru anul 2021.

Doamne, Dumnezeul nostru, cel ce ai dat oamenilor pacea Ta, și darul preasfântului Spirit învățăceilor și apostolilor Tăi l-ai trimis, și buzele lor prin limbi de foc le-ai deschis cu puterea ta: deschide și buzele noastre ale păcătoșilor și ne învață cum trebuie și pentru ce se cuvine a ne ruga. Rânduiește viața noastră, cel ce ești liman lin celor înviforați și ne arată calea pe care vom merge. Spirit drept înnoiește întru cele dinăuntru ale noastre și cu spirit stăpânitor întărește alunecușul minții noastre; ca, în toate zilele, de Spiritul Tău cel bun către cele de folos fiind povățuiți, să ne învrednicim a împlini poruncile Tale și pururea a ne aduce aminte de mărita Ta a doua venire, când se vor cerceta faptele oamenilor și să nu ne amăgim cu desfătările cele stricăcioase ale lumii acesteia, ci ne întărește ca să dorim dobândirea comorilor ce vor să fie. Că binecuvântat și lăudat ești întru toți sfinții Tăi în vecii vecilor. Amin.

Rugăciunea sfântului Vasile cel Mare din Miezora Orei a Treia

CALENDAR LITURGIC

2021

Colocviul Școala Ardeleană, ediția a IV-a, Baia Mare – 9 octombrie 2020

Preţ 5 RON

Pe data de 22 noiembrie 1884, s-a născut Fericitul Alexandru Rusu

Sfânta Liturghie cu ocazia Simpozionului Arestarea episcopilor, Baia Mare – 30 octombrie 2020