Page 1

LUMINA CREDINŢEI Publicaţie a Eparhiei Greco-Catolice de Maramureş

„Hristos, venind Arhiereu al bunătăţilor celor viitoare” Anul IV, nr. 2/2014

(Evrei 9,11)


Lumina Credinţei Publicaţie trimestrială a Eparhiei Române Unite cu Roma, Greco-Catolice de Maramureş - Baia Mare -

Preşedinte: PSS Vasile Bizău Redactor-şef: Octavian Frinc Grafică şi Tehnoredactare: Dumitru Orza Colaboratori: Pr. can. Emil Gîrboan

Pr. dr. Simion Voicu Pr. BÉla Pallai Pr. Vasile Trifoi Pr. Florin Fodoruţ Pr. Ioan Balea Pr. dr. Ioan TÎmbuş Pr. dr. Vasile Iusco Pr. Emil-Marian Ember Pr. Daniel Pop Diacon Lucian Lechinţan s.j. Drd. Marian Susa Antoaneta Turda

Redacţia şi administraţia: str. Vasile Lucaciu nr. 50 430341 Baia Mare, România; tel +40262213398; fax +40362814531 e-mail: lumina_credintei@yahoo.ro Potrivit art. 206 C.P., responsabilitatea juridică pentru conţinutul articolului aparţine autorului. Niciun material din această revistă nu poate fi reprodus, difuzat sau folosit în orice alt mod decât cu aprobarea scrisă a editorului. ISSN 2248 – 2466

din sumar: Editorial 1-2 Beatificarea Episcopului Anton Durcovici Fragmente liturgice 2-4 Sfânta Preoţie - Dumnezeiescul Har Cuvântul scripturii 4-7 Câteva răspunsuri la unele obiecţii privind Sfânta Taină a Preoţiei Interferenţe biblice 7-9 Sfânta Preoţie în Noul Testament Spiritualitate 9 - 11 Icoana: Isus Hristos Arhiereu Învăţătura bisericii 11-12 Preoţia comună a credincioşilor şi trăirea acesteia Sfinţii părinţi 13-15 „Nu ştii oare cine este preotul?” legea bisericii 16-17 Cele trei slujiri în Biserică Crâmpeie istorice 18-20 83 de ani de la prima vizită a episcopului Alexandru Rusu în protopopiatul de Sighet In Memoriam! 21-22 Părintele Grigore Riţiu Evanghelia în artă 23-25 Ospăţul continuu, trăirea cu sobrietate a legământului din Taina Preoţiei Etica Creştină 26-27 Nu eşti preot pentru că vrei tu, ci fiindcă Dumnezeu te vrea preot! Prezentarea Parohiilor 28 Parohia greco-catolică Odoreu Prezentare Carte 29-30 Pe drumul speranţei cu Prea Sfinţia Sa Mihai Frăţilă Viața Consacrată 31-32 Congregaţia Surorilor Benedictine de Caritate Viața Eparhiei 32

Imagine coperta 1:

„Hristos, Mare Arhiereu”, icoană din Maramureşul istoric sau Ucraina Occidentală, 1650 cca.


Editorial

Beatificarea Episcopului Anton Durcovici (1888-1851) Mărturisitor suprem al adevărului şi iubirii lui Isus Hristos, mort şi înviat

În cadrul Sfintei Liturghii celebrată de către Cardinalul Angelo Amato ‒ trimis al Papei și prefect al Congregației pentru Cauzele Sfinților ‒ la Iaşi, în data de 17 mai 2014, împreună cu un mare număr de episcopi și preoți, de ambele rituri, alături de călugări, călugărițe și credincioși, a fost ridicat la cinstea altarelor episcopul Anton Durcovici (1888-1951). Este al treilea Fericit român după Ieremia Valahul (1556-1625) şi Monseniorul Vladimir Ghika (1874-1954). Episcopul Anton Durcovici s-a născut la 17 mai 1888, în Bad Deutsch-Altenburg (Austria), în familia lui Francisc Durkowitsch şi a Mariei Mittermaier. Moartea prematură a tatălui şi greutăţile materiale ale familiei o determină pe Maria Mittermeier să caute refugiu împreună cu cei doi copii, Anton şi Francisc, la o rudenie stabilită la Iaşi. Aici frecventează cursurile „Şcolii Elementare” a Parohiei Catolice, după care îşi urmează familia la Ploieşti (18961898) şi, apoi, la Bucureşti, unde s-a înscris la Şcoala „Sfântul Andrei” (1898-1901), apoi ca seminarist la Seminarul „Sfântul Duh” (1901-1906). În acea perioadă,

un rol important în discernerea vocaţională a copilului Anton l-a avut părintele Luciu Fetz, călugăr benedictin, secretar al arhiepiscopului Netzhammer şi rector al Seminarului din Bucureşti. La 30 octombrie 1906 a fost trimis la Roma, la Colegiul Urban, pentru a-şi continua şi desăvârşi studiile teologice. S-a înscris mai întâi la Academia filozofică „Sfântul Toma” unde şi-a încheiat studiile universitare cu obţinerea doctoratului în filozofie. În perioada studiilor filozofice, a primit tonsura şi subdiaconatul. Bază filozofică solidă i-a permis abordarea cu sârguinţă neobosită şi hărnicie constantă a studiului teologiei în cadrul universităţii „Urbaniana” a Congregaţiei „De Propaganda Fide”. Încununarea anilor de pregătire teologică s-a materializat prin susţinerea doctoratului în teologie în anul 1910. Neavând vârsta canonică necesară primirii Taieni Sfintei Preoţii (24 de ani), i-a fost amânată hirotonirea, fapt care a dus la rămânerea în colegiu până la hirotonire îndeplinind cu mult devotament misiunea de prefect al anului I. Beneficiind ulterior de o dispensă canonică de 20 de luni faţă de vârsta canonică, permisiune primită de la papa Pius al X-lea, a fost hirotonit întru preoţie în data de 24 septembrie 1910, în bazilica „Sfântul Ioan din Lateran”. La 29 iulie 1911 se întoarce în ţară unde a fost însărcinat cu mai multe slujiri în cadrul Arhiepiscopiei de Bucureşti: profesor de religie la Liceul „Sfântul Iosif”; administrator parohial la Tulcea, Târgovişte, Buzău şi Giurgiu; rector al Seminarului diecezan şi ulterior al Academiei Teologice; vicar general al arhiepiscopiei şi, din 24 septembrie 1935, numit de Sfântul Scaun protonotar apostolic. La 25 iunie 1930 i s-a aprobat cetăţenia română. A fost decorat în anul 1931 cu Ordinul Steaua României în grad de ofiţer, iar în anul 1934 a fost numit camerier papal. La 30 octombrie 1947, papa Pius al XII-lea l-a numit episcop de Iaşi. A fost consacrat la 5 aprilie 1948, în catedrala „Sfântul Iosif” din Bucureşti, de nunţiul apostolic Gerald Patrik O›Hara, şi înscăunat în catedrala din Iaşi, la 14 aprilie, acelaşi an. În timpul scurtei sale păstoriri a Diecezei de Iaşi, episcopul Anton Durcovici a desfăşurat o activitate pastorală asiduă, vizitând parohiile din Moldova şi însufleţind cu viaţa sa inimile enoriaşilor. Numirea sa în fruntea Diecezei de Iaşi survine în momente deosebit de dificile pentru credincioşii catolici şi pentru România: abia la un an după consacrarea sa ca episcop, în 1948, va avea de suportat rigorile impuse de un regim totalitar ostil lui Dumnezeu şi Bisericii (la 3 august 1948, sunt confiscate şcolile, mănăstirile, spitalele şi instituţiile Bisericii; la 17 iulie 1948, Statul român denunţă în mod unilateral Concordatul cu Sfântul Scaun etc.). Faţă de această poziţie a guvernului, episcopul Durcovici va avea în mod constant o atitudine dârză, cerând ca libertatea Bisericii şi a credinţei să fie respectată. Exemplul său a fost urmat de mulţi preoţi şi credincioşi, dar a fost şi cauza arestării şi martiriului său. La 17 ianuarie 1949 a fost numit şi administrator apostolic al Arhidiecezei de Bucureşti. La 26 iunie 1949, în timp ce mergea spre Popeşti-Leordeni pentru a

1


Fragmente liturgice săvârşi Taina Sfântului Mir, a fost arestat de Securitate şi închis la Ministerul de Interne din Bucureşti (26 iunie - 4 mai 1951), Jilava (4 mai - 17 septembrie 1951) şi, apoi, la Sighetu Marmaţiei (la 18 septembrie 1951), unde a murit la 10 decembrie 1951, fiind înmormântat în Cimitirul Orăşenesc din localitate. Moartea a survenit din cauza condiţiilor din anchetă şi din închisoare. Moartea în izolare, fără tratament, a fost o moarte de martir, din cauza motivelor pentru care a ajuns aici: refuzul compromisului cu puterea comunistă; refuzul de a rupe orice legătura cu Sfântul Părinte papa; neacceptarea propunerii de a forma o Biserică Catolică Naţională, controlată de regimul comunist. Beatificarea este o etapă din procesul de recunoaștere a sfințeniei (canonizarea) în Biserica Catolică, după un amănunțit proces de recunoaștere a vieții virtuoase a celui beatificat iar, în cazul episcopului Anton Durcovici, și a martiriului său. Beatificarea se celebrează în cadrul solemn al Sfintei Liturghii cu aprobarea Sfântului Părinte. Papa Francisc a semnat decretul de recunoaştere a martiriului pentru credinţă la data de 31 octombrie 2013. Odată cu beatificarea, Fericitul este propus de Biserică ca exemplu de credință poporului credincios. Se autorizează totodată cultul public în cinstea sa, care constă în atribuirea unei zile de sărbătoare în calendarul Bisericii locale, cu o liturghie proprie, și expunerea în public a imaginilor sale și a moaștelor. Cultul său ar putea fi extins la nivelul întregii Biserici din România, dar și a altor Biserici locale. Urmare a beatificării, Fericitul va putea fi proclamat patron al unei opere,al unei parohii. Totodată Fericitului i se poate cere să mijlocească de la Dumnezeu haruri care în alt fel ar fi imposibil de obținut, de exemplu, vindecarea de o boală incurabilă. Primirea ulterioară a unui har deosebit prin mijlocirea Fericitului permite comisiilor de specialiști să certifice minunea care deschide drumul spre declararea sfințeniei și extinderea cultului la nivelul Bisericii Universale. Rugăciune pentru obţinerea unui har prin mijlocirea fericitului Anton Durcovici

Doamne Isuse Hristoase, marele păstor al sufletelor noastre, Priveşte cu bunăvoinţă spre poporul nostru credincios, Care se încrede în bunătatea ta nemărginită, Şi dăruieşte-ne pentru sfinţenia şi curajul fericitului martir Anton Durcovici, mărturisitorul tău, harul … pe care cu încredere îl aşteptăm de la Tine, Pentru ca el să fie cât mai curând declarat sfânt, Spre slava ta cea mai mare şi spre binecuvântarea întregului nostru popor. Amin. Redacția Prelucrare după http://www.durcovici.ro/utile/Biografia.pdf și În umbra crucii. Articole şi studii despre viaţa şi activitatea episcopului martir Anton Durcovici, Iaşi-2013, p. 83-112.

2

Lumina Credinţei

Sfânta Preoție Dumnezeiescul Har Mărturisesc că a scrie despre Sfânta Preoție și despre ritualul hirotonirii preotului mi s-a părut un subiect atractiv și ușor de abordat, la o primă vedere. „Ce mare lucru?”, m-am gândit, „Doar sunt preot!”. Abia în momentul când am început să scriu mi-am dat seama cât e de greu: este vorba despre istoria personală a unui suflet consacrat, este aproape jumătate din timpul pe care Dumnezeu mi l-a hărăzit până acum în această lume, sunt douăzeci de ani și hirotonirea mea a fost Poarta și Începutul acestui timp de Har. E ca și cum ai deschide în fața lumii întregi jurnalul personal, conștient că demult nu mai e personal, că a devenit o bucățică din istoria mântuirii mele și a tuturor celor pe care Dumnezeu i-a atins prin munca mea, un petec de cer... Trebuie să vă scriu acum despre celebrarea liturgică a unui ritual care nu a fost posibilă pentru generația mea într-o biserică pentru că nu aveam biserici în acel moment. Era duminică, 20 noiembrie 1994, în ajunul Sărbătorii Intrarea în Templu a Maicii Domnului, la Statuia Ostașului Român din parcul central din Baia Mare, iar sutele de credincioși și de clerici erau cuprinși cu generozitate de cupola celei mai mărețe catedrale zidite de Dumnezeu: cerul. Atunci mi-am dat seama că pastorația generației mele va fi un timp de misionarism și m-am gândit la Sfântul Damian Leprosul care, atunci când a ajuns pe insula leproșilor, în Molokai, a îngenunchiat înaintea Răstignitului din capela părăsită și s-a rugat, zicând: „Doamne, tu la 33 de ani ai murit pentru mine. Iată, eu la aceeași vârstă abia îmi încep viața!” Și a fost o jertfă bine primită, vie și sfântă... Când am făcut pasul decisiv în Via Domnului, aveam doar 23 de ani, astfel că Preasfințitul Ioan ‒ Dumnezeu să-i facă parte cu cei drepți ‒ a trebuit să-mi dea dispensă un an pentru a putea fi hirotonit, dar am pășit cu inima deschisă ‒ și aici îndrăznesc să vorbesc în deplină cunoștință în numele tuturor preoților din generația mea ‒, iar inimile noastre au rămas așa, deschise, până astăzi înaintea Sfântului Altar. Istoria menționează faptul că cel mai vechi document liturgic în care este prezentată rânduiala hirotoniei în ritul bizantin este Evhologhiul din Codicele Barberini (secolul VIII1), celebrarea descrisă în acest manuscris fiind aproape identică cu cea care se săvârșește astăzi, acesta fiind un argument important în favoarea vechimii și autenticității acestei rânduieli. Etimologic, cuvântul „hirotonie” înseamnă


Fragmente liturgice întinderea sau punerea mâinii, acest termen fiind folosit de vechii greci pentru a desemna o alegere făcută prin ridicarea mâinii în semn de aprobare. În Noul Testament, unii exegeți îi atribuie sensul de „a alege”2, dar observăm și sensul clar de rânduire într-o anumită treaptă preoțească3. Cu gândul departe, în timpul meu, cu sufletul copleșit de emoție, încerc să identific în Arhieraticon4 momentele principale ale oficiului așa cum se celebrează astăzi, când suntem binecuvântați cu condiții mai bune. În toate generațiile, liturgiștii au observat două momente culminante în rânduiala hirotonirii preotului, și anume: primirea harului Preoției, respectiv primirea Sfântului Trup al Domnului. Conform Tipicului bisericesc, hirotonirea în Sfânta Preoție se oficiază în cadrul Sfintei Liturghii, după Intrarea cu Cinstitele Daruri. Diaconul care urmează a fi ridicat la treapta Sfintei Preoții face trei metanii mari în mijlocul naosului, apoi este condus la Altar de alți doi diaconi, care spun alternativ: „Poruncește! Porunciți! Poruncește, (Înalt) Prea Sfințite Stăpâne, spre cel ce vi se aduce înainte spre a fi hirotonit preot”5. La Ușile Împărătești este primit de doi preoți, cei mai înalți în rang, care îl prezintă episcopului, acest gest simbolizând părăsirea treptei diaconatului și intrarea în treapta presbiteratului.

Arhiereul îl binecuvântează, apoi se așează în fața Sfintei Mese, în colțul dinspre miazănoapte. Condus de cei doi preoți care poartă dicherul și tricherul, candidatul înconjoară de trei ori Sfânta Masă, în timp ce se cântă „Sfinților mucenici...”, „Mărire Ție, Cristoase...” și „Isaie, dănțuiește...”, gesturi și cântări care exprimă bucuria sfinților,

a îngerilor și a preoților la consacrarea unui nou slujitor pentru Dumnezeu. De asemenea, la fiecare înconjurare a mesei, arhiereul primește adeziunea smerită a candidatului, acesta aplecându-se și sărutându-i omoforul, bedernița și mâna prin care se împărtășesc darurile. La finalul acestei procesiuni pregătitoare, cel ce se va învrednici de treapta Preoției, îngenunchează lângă episcop și își așează fruntea peste mâinile încrucișate pe Sfânta Masă. La atenționarea celui dintâi dintre preoți, „Să luăm aminte”, cei prezenți îngenunchează, marcând astfel solemnitatea momentului, iar arhiereul, luându-și mitra de pe cap, acoperă cu o parte a omoforului pe cel care se hirotonește, pune mâna dreaptă pe capul lui și rostește, pentru toți, îndemnul la rugăciune6: „Dumnezeiescul Har, cel ce totdeauna pe cele neputincioase le vindecă și pe cele cu lipsă le împlinește, rânduiește pe prea cucernicul diacon (N) în Preot. Să ne rugăm dar pentru acesta, ca să vină peste el Harul întru tot Sfântului Spirit”. Apoi citește prima rugăciune a hirotoniei7: „Dumnezeule, Cel fără de început și fără de sfârșit, Cela ce ești mai presus decât toată făptura, Cel ce ai cinstit cu numirea de Preot pe cel ce l-ai învrednicit a sluji cu sfințenie în treapta aceasta Cuvântul adevărului Tău, Însuți Stăpâne al tuturor, și pe acesta, pe care ai binevoit a se rândui prin mine, binevoiește să primească acest mare har al Sfântului Tău Spirit...”. În timp ce preotul cel mai mare în rang rostește o ectenie cu cereri speciale pentru cel ce este hirotonit, arhiereul recită, cu voce scăzută, a doua rugăciune, ca împlinire8: „Dumnezeule, Cel mare în putere, neurmat în pricepere, Cel minunat întru sfaturi, mai presus decât fiii oamenilor, Însuți Doamne și pe acesta, pe care ai binevoit a intra în treapta Preoției, umple-l de harul Sfântului Tău Spirit, ca să se facă vrednic a sta fără prihană înaintea Jertfelnicului Tău, a propovădui Evanghelia Împărăției Tale, a lucra cu sfințenie Cuvântul adevărului Tău, a aduce Ție daruri și jertfe spirituale, a înnoi pe poporul Tău prin baia nașterii de a doua, pentru ca și el, întâmpinând la a doua venire pe marele Dumnezeu și Mântuitorul nostru Isus Hristos, Unul-Născut, Fiul Tău, să primească întru mulțimea bunătății Tale plata bunei chivenisiri a treptei sale...” Primirea harului Preoției se încheie cu prezentarea noului hirotonit înaintea credincioșilor. Din Ușile Împărătești, episcopul îi încredințează veșmintele sacre preoțești, semnele văzute ale treptei sale, rostind, la fiecare în parte: „Vrednic este?”, răspunsul entuziast de confirmare al poporului fiind o reminiscență a perioadei când candidatul la hirotonie era ales prin aclamația clerului și a credincioșilor. În continuare, cel nou hirotonit participă împreună cu ceilalți preoți la

3


Cuvântul Scripturii Sfânta Liturghie, primind cel dintâi loc la Altar, în dreapta arhiereului. Înainte de ecfonisul „Mai ales pentru Preasfânta, curata...” preotul nou consacrat experimentează al doilea moment culminant al hirotonirii sale: primirea Sfintei Euharistii. El vine în partea dinspre miazănoapte a Sfintei Mese și arhiereul îi dă pe disc sau pe burete Sfântul Trup al Domnului, zicând: „Primește acest Odor și-L păstrează pe el până la a doua venire a Domnului nostru Isus Hristos când are să-L ceară de la tine”9. Cu această poruncă în inimă, purtând Sfântul Trup cu evlavie în palma dreaptă, preotul merge și stă la mijlocul Sfintei Mese, în partea de răsărit, rugându-se tainic... Apoi, înainte de a intona arhiereul: „Sfintele Sfinților”, înapoiază episcopului Sfântul Trup. La finalul Sfintei Liturghii, noul hirotonit citește Rugăciunea Amvonului, arătând astfel credincioșilor că a primit darul Preoției și puterea de a se ruga pentru ei. Am spus mai devreme că liturgiștii identifică două momente înălțătoare în acest ritual. Experiența personală mă face să afirm că sunt trei, cel de-al treilea fiind binecuvântarea pe care noul hirotonit o împărtășește în mod particular fiecăruia dintre cei prezenți. Împărtășind binecuvântarea Domnului credincioșilor care au participat la hirotonirea mea, am trecut la un nivel superior, mai profund, al înțelegerii vocației preoțești. Am înțeles dorința nerostită a lui Hristos care cheamă la Altar: „Preotule, am nevoie de mâinile tale pentru a continua să binecuvântez; am nevoie de buzele tale pentru a continua să vorbesc; am nevoie de trupul tău pentru a continua să sufăr; am nevoie de inima ta pentru a continua să iubesc; am nevoie de tine pentru a continua să mântuiesc.” Când am dat prima binecuvântare tatălui meu, l-am privit cu atenție. M-a sărutat și apoi a rămas câteva clipe înaintea mea, ca un copil speriat. Miam stăpânit emoția și lacrimile și am întins mâinile pentru a binecuvânta persoana următoare, repetând stăruitor în minte cuvintele Apostolului Petru: „Iată, noi am lăsat toate!” Pr. can. Emil Gîrboan Protopop 1 Aflat în Biblioteca Vaticanului (n.a.). 2 Cf. Fapte 10, 41 3 2 Cor. 8, 19; Fapte 14, 23 4 Carte folosită la slujbele bisericeşti care se săvârşesc de către episcopi, cf. http://ro.orthodoxwiki.org/Arhieraticon 5 Arhieraticon, București, 1993, p. 78 6 Ibidem, p. 79 7 Ibidem, p. 80 8 Ibidem, p. 81 9 Ibidem, p. 82

4

Lumina Credinţei

Câteva răspunsuri la unele obiecţii privind Sfânta Taină a Preoţiei „Mai multe sunt furtunile care tulbură sufletul preotului decât acelea care tulbură marea” (Ioan Gură de Aur)

Printre multele obiecţiuni pe care le aduc anumite persoane credinţei noastre sunt şi cele legate de Taina Preoţiei. În cele ce urmează, voi încerca să dau răspuns la unele din obiecţiunile ridicate. De la păcatul strămoşesc a lui Adam şi Eva săvârşit în rai, omenirea din toate timpurile şi din toate locurile a simţit lipsa unor reprezentanţi aleşi care să facă legătura de împăcare între ea şi Dumnezeire. Astfel de reprezentanţi n-a dobândit însă neamul omenesc decât în preoţia religiei creştine. În mod cert, Cel ce a făcut împăcarea pământului cu cerul a fost Isus, Fiul lui Dumnezeu, care pentru a şterge vina fiilor lui Adam şi-a pironit trupul pe lemnul Crucii drept jertfă de ispăşire (In. 3,16). Dorinţa Mântuitorului a fost ca această jertfă să fie reînnoită de-a pururi pe pământ. Şi ne întrebăm cum? Prin mijlocirea preoţilor, prin taina Sfintei Euharistii. Isus a dat putere ucenicilor Săi, iar prin aceştia preoţilor ca ei până la sfârşitul veacurilor să reînnoiască jertfa Golgotei, în chip nesângeros: „Aceasta s-o faceţi întru amintirea mea” (Lc. 22,19). Mântuitorul a aşezat această Sfântă Taină ca rod al Învierii prin cuvintele: „«Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, aşa vă trimit şi Eu pe voi». După aceste vorbe a suflat peste ei şi le-a zis: «Luaţi Spirit Sfânt! Celor ce le veţi ierta păcatele, vor fi iertate; şi celor ce le veţi ţine, vor fi ţinute»” (In. 20,21-23). Sfânta Scriptură spune că Preoţia se dă prin punerea mâinilor (Fp. Ap. 14,23; 1 Tim. 5,22) şi că e lucrarea Spiritului Sfânt, după cum le spune Sfântul Apostol Pavel preoţilor din Efes (Fp. Ap. 20,28). Puterea de a învăţa a fost dată împreună cu aceea de a sfinţi (Mt. 28,19). Puterea de a conduce în Biserică a fost dată prin cuvintele: „Cel ce vă ascultă pe voi, pe mine mă ascultă şi cel ce se leapădă de voi, de Mine se leapădă” (Lc. 10,16). Cât priveşte succesiunea apostolică aceasta are în vedere trei trepte ale Preoţiei: episcop, preot şi diacon, trepte prezentate chiar de textele Sfintei Scripturi. Ca episcop aflăm pe Tit în Creta aşezat de apostolul Pavel (Tit 1,5), pe Timotei în Efes (1 Tim. 5,22; Fil. 1,1). Unele confesiuni susţin faptul că episcopatul şi preoţia au apărut târziu. Textele biblice întăresc realitatea că episcopatul şi preoţia au funcţionat odată


Cuvântul Scripturii cu Apostolii: Pavel şi Barnaba au hirotonit preoţi în Listra, Derbe şi în Antiohia (Fp. Ap. 14,23). Cât priveşte treapta diaconească, ne stă drept mărturie alegerea şi hirotonirea celor şapte diaconi. (Fp. Ap. 6,6). Trebuie să reţinem faptul că succesiunea apostolică include şi succesiunea de credinţă alături de succesiunea de har, fapt pe care Sfinţii Părinţi îl evidenţiază în operele lor. Astfel, Sfântul Irineu vorbind de Policarp al Smirnei arată că el a fost instituit de către Apostoli; nu numai ca succesor al lor în Smirna, ci a şi ţinut şi a învăţat totdeauna ceea ce el însuşi învăţase de la Apostoli, cele pe care le-a propovăduit Biserica şi care sunt adevărate. Sfânta Scriptură ne prezintă necesitatea preoţiei speciale şi strânsa ei legătură cu jertfa, atât în Vechiul Testament cât şi în Noul Testament şi fireşte şi în veacul postapostolic. O parte din credincioşii noştri sunt provocaţi la o preoţie universală, rânduită să aducă jertfe spirituale: „Şi voi ca nişte pietre vii, sunteţi ridicaţi ca să fiţi o casă spirituală o preoţie sfântă, şi să aduceţi jertfe spirituale, plăcute lui Dumnezeu, prin Isus Hristos.” (1 P. 2,5). Aici credincioşii sunt identificaţi cu Domnul Isus, pentru că El este Piatra vie, iar ei sunt pietre vii. Casa spirituală este alcătuită din toţi credincioşii în Hristos, fiind prin urmare totuna cu Biserica. Aceasta are un element comun cu templul din Ierusalim, adică este locuinţa lui Dumnezeu pe pământ (1 Regi 6,13). Realizăm aici şi contrastul izbitor existent între Biserică şi Templu. Templul era o clădire construită din materiale frumoase, dar lipsite de viaţă şi pieritoare. În schimb, Biserica este o structură alcătuită din pietre vii. Identificăm în versetul citat o schimbare de metaforă de la casa spirituală la preoţie sfântă, care funcţionează în legătură cu casa, căci credincioşii nu sunt numai cărămizi vii, ci şi preoţi sfinţi, iar menirea lor este de a aduce jertfe spirituale. Testul din 1 Pt. 2,5 referitor la preoţia obştească nu anulează sub nici o formă preoţia sacramentală. Jertfele spirituale pe care le poate aduce fiecare creştin sunt: • aducerea de bună voie a trupurilor noastre ca „jertfă vie, sfântă, bine plăcută lui Dumnezeu” (Rm. 12,1; Rm. 6,13); • jertfă de laudă, adică rodul buzelor care mărturisesc Numele Lui (Ev. 13,15); • jertfa faptelor bune: „Şi să nu daţi uitării binefacerea şi dărnicia; căci lui Dumnezeu jertfe ca acestea Îi plac” (Ev. 13,16); • jertfa slujirii. Apostolul Pavel descrie slujba sa faţă de Neamuri drept „jertfă bine primită, sfinţită de Spiritul Sfânt” (Rm. 15,16). • jertfa supremă. Mucenicia pentru credinţa cea în Cristos, despre care Apostolul scrie lui Timotei: „Că eu, iată, mă jertfesc” (2 Tim. 4,6). Aceste jertfe spirituale nu pot înlocui darurile

harului dumnezeiesc, primite de credincioşi în Tainele săvârşite de preoţi fără de care Taine, cum este de exemplu Sfânta Împărtăşanie, nimeni nu poate moşteni viaţa de veci (In. 6,53). Biserica noastră a păstrat şi recunoscut cele două preoţii, cea specială şi cea generală. Aflăm din Sfânta Scriptură că întreg Israelul se numeşte „preoţie împărătească”, „neam sfânt” (Ex. 19,6); cu toate acestea, nu tot poporul a fost socotit a face parte în întregime din clasa preoţească. Regele Osia şi-a luat îndrăzneala să ardă tămâie în ciuda împotrivirii preoţilor Domnului şi Dumnezeu l-a lovit cu lepră până în ziua morţii lui (2 Cr. 26,19). Au fost pedepsiţi Core, Datan şi Abiram care, voind să fie preoţi prin forţă, au fost înghiţiţi de vii de pământ (Numeri 16,32). Şi în viaţa civilă, cine se foloseşte de uzurparea de calităţi oficiale, este pedepsit. În concluzie, cuvântul Sfântului Apostol Pavel „voi sunteţi seminţie aleasă, preoţie împărătească, neam sfânt” (1 P. 2,9) vorbeşte de o preoţie spirituală al cărui altar este inima fiecărui creştin (1 Cor. 3,16), iar jertfele spirituale sunt mila, „spirit umilit, inima înfrântă şi smerită” (Ps. 50,18). Întâlnim azi mulţi critici care condamnă preoţii pentru că nu duc o viaţă aşa cum o cere demnitatea de preot, fiind lacomi, beţivi, leneşi, etc. Într-adevăr, sunt unii preoţi care nu sunt aşa cum ar trebui să fie (1 Tim. 3,3-6). Totuşi, nu putem generaliza. Nu toţi sunt aşa de vinovaţi şi de păcătoşi cum sunt acuzaţi. Mai mult, trebuie să reţinem faptul că validitatea Tainelor nu depinde de vrednicia preotului, ci de darul Sfântului Spirit pe care l-a primit prin Taina Preoţiei (2 Tim. 1,6). Pe vremea lui Isus, fariseii erau unii dinte cei mai mari păcătoşi şi se ascundeau de a fi văzuţi de oameni. Ca Dumnezeu, Isus a cunoscut cele ascunse făcute de aceştia şi pe bună dreptate i-a mustrat. Dar acest drept nu le-a dat şi oamenilor de rând căci le-a spus: „Faceţi ce zic ei, dar nu faceţi ce fac ei” (Mt. 23,3). Sunt şi printre creştinii noştri care afirmă că nu pot cinsti pe preoţi, pentru că aceştia nu sunt vrednici de cinste. Ba se mai întâmplă că din cauza scăderilor unor preoţi, unii dispreţuiesc întreagă preoţime, se înstrăinează de credinţă şi părăsesc Biserica. E un lucru cât se poate de dureros. O seamă de preoţi, nu mulţi, nu se menţin la înălţimea chemării preoţeşti. Şi în viaţa preoţilor vedem, ca la toţi oamenii, slăbiciuni, umbre şi scăderi. Şi ne punem întrebarea, ce-i de făcut? Trebuie să părăsim Biserica, trebuie să nesocotim preoţia? Sub nici un chip! Între apostoli a fost unul care a vândut pe Isus pe preţ de nimic, Iuda. Între îngeri au fost unii care au căzut, precum Lucifer. Cine îşi va pierde încrederea în ştiinţa medicală pentru motivul că uneori şi medicul se îmbolnăveşte? Cine aruncă ciorchinele de strugure dacă printre boabe sunt şi câteva putrede? Cine abandonează holda de grâu pentru câteva spice

5


Cuvântul Scripturii ciumate? Cine va dispreţui armata ţării pentru că se află şi câţiva dezertori în rândurile ei? Preoţii slabi sunt vrednici de compătimit şi nu de dispreţuit. Biserica îi deplânge şi ia măsuri de îndreptare, dar Preoţia rămâne în sine sfântă, dumnezeiască şi vrednică de cinste. Apostolul Pavel, scriindu-le celor din Tesalonic, le precizează ce atitudine să aibă ei faţă de conducătorii lor spirituali: „Vă rugăm, fraţilor, să priviţi bine pe cei ce se ostenesc între voi, cari vă cârmuiesc în Domnul, şi cari vă sfătuiesc. Să-i preţuiţi foarte mult, în dragoste din pricina lucrării lor” (1 Tes. 5,12-13). În aceste versete, Apostolul subliniază necesitatea de a respecta, stima şi preţui pe conducătorii spirituali datorită lucrării lor pastorale.

Icoană reprezentând episoade din viaţa Sfântului Nicolae Acelaşi apostol, adresându-se credincioşilor evrei, le aminteşte că ei trebuie să-şi preţuiască conducătorii spirituali datorită naturii responsabilităţilor lor înaintea lui Dumnezeu. Iată sfatul şi îndemnul pe care îl are Pavel pentru credincioşii evrei când le spune: „Ascultaţi de mai marii voştri şi fiţi-le supuşi, căci ei priveghează pentru sufletele voastre, ca unii care au să dea socoteală de ele: pentru ca să poată face lucrul acesta cu bucurie, nu suspinând, căci aşa ceva nu v-ar fi de nici un folos” (Ev. 11,17). Dacă cu puţin timp înainte Pavel scrie evreilor credincioşi că este de trebuinţă să-şi aducă aminte

6

Lumina Credinţei de mai marii lor din trecut şi să păstreze învăţăturile lor (Ev. 13,7-8), celor din prezent li se datorează ascultarea, zicea apostolul. Responsabilitatea lor înaintea lui Dumnezeu trebuia recunoscută, iar pastoraţia lor nu trebuie înfrânată prin neascultare (Iezechiel 3,17-18). „Să poată face lucrul acesta cu bucurie”, adică ca răspunsul pe care urmează să-l dea în faţa lui Dumnezeu pentru cei păstoriţi, să-l poată da cu bucurie. O altă acuză adusă credincioşilor noştri este legată de felul de adresare faţă de preot zicându-i „Părinte”. După modul lor de gândire lucrul acesta ar fi împotriva poruncii Domnului care a zis: „Şi «Părinte» să nu numiţi pe nimeni pe pământ: pentru că Unul singur este Tatăl vostru. Acela care este în ceruri” (Mt. 23,9). Ne este dat să aflăm din Sfânta Scriptură că şi Isus s-a adresat cu termenul de „Părinte”: „Părinţii voştri au mâncat mană în pustie şi au murit” (In. 6,49). Isus nu opreşte felul acesta de adresare, pentru că nici El n-ar folosi-o. Intenţia lui Isus era să spună că părinţii noştri pământeşti ne dau nouă numai ceea ce ei primesc şi ei de la Părintele ceresc. Cu alte cuvinte, datorăm mulţumită întâi lui Dumnezeu pentru toate cele ce sunt. Apostolul Pavel scriindu-i lui Timotei îi zice: „… adevărat fiu în credinţă” (1 Tim 1,2), iar pe episcopul Tit din Creta îl numeşte „adevăratul meu fiu în credinţa noastră …” (Tit 1,4). Aplicând o logică elementară, dacă Pavel îi numeşte pe Timotei şi pe Tit „fii”, înseamnă că el se socotea „părintele” lor sufletesc. Citind epistolele lui Ioan întâlnim în repetate rânduri cuvântul „fiilor”, atunci când se adresa credincioşilor. E lesne de înţeles că ei i s-au adresat cu termenul de „Părinte”. Preoţii noştri de asemenea sunt şi ei socotiţi părinţi sufleteşti. Mântuitorul relatând parabola Bogatului nemilostiv şi a săracului Lazăr, vedem că însuşi Isus pune în gura bogatului cuvântul: „Părinte Avrame” (Lc. 16,24). O altă acuză pe care o aduc unii contra preoţimii este aceea că pretind plată pentru serviciile religioase. Atunci când Mântuitorul a trimis pe apostolii Săi să predice Evanghelia şi să vindece pe cei bolnavi prin puterea şi darurile cu care i-a înzestrat le-a poruncit: „În dar aţi luat, în dar să daţi” (Mt. 10,8), oare nu încalcă preoţii porunca Domnului? Întreabă aceştia. Doresc să precizez un lucru de mare însemnătate: preoţii nu iau plata pentru darul pe care îl au, nici pentru cel pe care îl împărtăşesc, ci pentru munca lor. Atitudinea Mântuitorului faţă de acest aspect este foarte limpede: „Vrednic este lucrătorul de plata sa” (Lc. 10,4-7; Mt. 10,9-14). Apostolul Pavel, făcând referire legată de obligativitatea plăţii pentru serviciile religioase, zice: „Cine merge la război pe cheltuiala sa? Cine sădeşte o vie, şi nu mănâncă din rodul ei? Cine paşte o turmă, şi nu


Interferenţe Biblice mănâncă din laptele turmei? Lucrurile acestea le spun după felul oamenilor? Nu le spune şi Legea? În adevăr, în Legea lui Moise este scris: «Să nu legi gura boului care treieră grâul!» Pe boi îi are în vedere Dumnezeu aici? Sau vorbeşte El înadins pentru noi? Da, pentru noi a fost scris astfel; căci cine ară trebuie să are cu nădejde, şi cine treieră grâul trebuie să-l treiere cu nădejdea că va avea parte de el. Dacă am semănat printre voi bunurile duhovniceşti, mare lucru este dacă vom secera bunurile voastre vremelnice? Dacă se bucură alţii de acest drept asupra voastră, nu ni se cade cu mult mai mult nouă? Dar noi nu ne-am folosit de dreptul acesta; ci răbdăm totul, ca să nu punem vreo piedică Evangheliei lui Hristos. Nu ştiţi că cei ce îndeplinesc slujbele sfinte sunt hrăniţi din lucrurile de la Templu şi că cei ce slujesc altarului au parte de la altar? Tot aşa, Domnul a rânduit ca cei ce propovăduiesc Evanghelia să trăiască din Evanghelie.” (1 Cor. 9,7-14). Adresându-se galatenilor le spune şi lor: „Cine primeşte învăţătura în Cuvânt, să facă parte din toate bunurile lui şi celui ce-l învaţă” (Gal. 6,6). E foarte adevărat că Apostolul Pavel şi-a rezervat dreptul de a nu primi sau pretinde ceva pentru osteneala depusă în vestirea Evangheliei (1 Tes. 2,9), dar e tot atât de adevărat că el a susţinut şi afirmat că o comunitate, o Biserică nu are dreptul de a nu acorda sprijin material conducătorilor spirituali, aşa cum am văzut în textele prezentate. Drept încheiere, aş propune să ne întoarcem în timp şi să legăm trecutul cu prezentul privind subiectul abordat. Sfânta Scriptură prezentându-ne istoria poporului ales în Canaanul promis, înainte de intrare, poporul trebuia să se sfinţească de orice necurăţie (Iosua 3,5). Totuşi poporul ales nu a intrat în Ţara promisă numai datorită acestui lucru. Ceea ce a prilejuit intrarea în Ţara promisă a fost Chivotul Domnului purtat de preoţii credincioşi, fapt care a dus la despărţirea apei în două permiţând poporul să meargă ca pe uscat (Iosua 4,11.17). Chivotul Domnului purtat de preoţi pe umăr simboliza comuniunea cu Dumnezeu. Aşa cum în Canaanul pământesc nu s-a putut intra fără chivotul Domnului şi preoţii care l-au purtat pe umeri, tot aşa în Canaanul ceresc nu se poate intra fără noul Chivot, noul altar, cu noua preoţime sacramentală (Ev. 13,10). Profetul Ieremia întrevede o preoţie veşnică prin care poporul lui Dumnezeu va avea acces şi comuniune cu Dumnezeu. Această proorocie este împlinită în Isus Hristos şi noua preoţie rânduită de marele preot după Înviere (In. 20,21-23). „Dacă puteţi să rupeţi legământul Meu cu ziua, şi legământul meu cu noaptea, aşa încât ziua şi noaptea să nu mai fie la vremea lor, atunci se va putea rupe şi legământul meu… cu preoţii care îmi fac slujba” (Ier. 33,20-21). Pr. dr. Simion VOICU

Sfânta Preoție în Noul Testament „Ceea ce sunt pentru voi mă umple de teamă, dar ceea ce sunt cu voi mă liniștește. Pentru voi sunt un episcop, dar împreună cu voi sunt un creștin. Primul statut este unul primit, al doilea este un dar; primul îmi exprimă teamă, al doilea îmi arată mântuirea1. Această afirmație a marelui părinte al Bisericii din Occident, Sfântul Augustin (354-430) ne ajută să înțelegem mai ușor raportul dintre Taina Botezului și cea a Preoției. În acest context, Sfântul Augustin arată cum Preoţia se găseşte în slujba darului mântuirii primit la Botez. Dacă în numărul trecut al revistei noastre, neam oprit asupra Tainei Sfintei Euharistii, în acest număr, dedicat Sfintei Preoții, vom încerca să fundamentăm originea biblică a acestei mărețe și totodată înfricoșate Taine. De fapt, pentru a ilustra fundamentele unei Taine a Bisericii, punctul de plecare trebuie să fie mereu Sfânta Scriptură. După o succintă prezentare a Preoției aşa cum este ilustrată în Vechiul Testament, ne vom opri cu precădere la textele Noului Testament care vorbesc de această Taină, de instituirea și transmiterea ei. În cărțile Vechiului Testament, instituirea preoției ocupă un rol însemnat datorită importanței misiunii preotului, aceea de a mijloci între popor și Dumnezeu. Cât privește originea sa, conceptul de preoție nu este întâlnit foarte timpuriu în Vechiul Testament. Dacă îl luăm ca exemplu pe părintele credinței, Avraam, acesta nu se adresează unui preot pentru a aduce laudă şi cult lui Dumnezeu, ci construiește el însuși altare ca să aducă sacrificii pentru el și familia sa. Aceeaşi atitudine o întâlnim și la Isaac și Iacov. Primi preoți amintiți de în Sfânta Scriptură sunt: Melchisedec, rege și preot dintr-o cetate cananee: „Și Melchisedec acesta era preotul Dumnezeului celui Preaînalt” (Gn. 14,18); preoți egipteni și un preot madianit. În Israel se vorbește de preoți doar din momentul în care acesta devine un popor. După eliberarea din robia Egiptului, în Israel toate datoriile legate de cult au fost încredințate celor din tribul lui Levi2. O tradiție vorbește tocmai de o recompensă și o binecuvântare a lui Moise asupra leviților, pentru o intervenție a lor împotriva israeliților idolatri: „Și au făcut fiii lui Levi după cuvântul lui Moise (...) Căci Moise le-a zis fiilor lui Levi: Afierosiți-vă astăzi mâinile voastre Domnului, fiecare prin fiul său sau prin fratele său, ca să vă trimită El astăzi binecuvântare!” (Ieşire. 32, 28-29).

7


Interferenţe Biblice Evangheliile și Faptele Apostolilor nu atribuie lui Isus nici o denumire preoțească. Când se vorbește de preoți sau de mai marii preoți, se face mereu referire la preoția ebraică, ca și o continuitate istorică și religioasă între Vechiul și Noul Testament, excepție făcând episodul din Faptele Apostolilor când Luca amintește de un preot păgân: „ Iar preotul lui Zeus, care era înaintea cetății, aducând la porți tauri și cununi, voia să le

Pictură di altarul bisericii Buna Vestire, Colegiul Pontifical Pio Romeno – Roma aducă jertfă împreună cu mulțimile (Fapte 14,13). Sfinţii Evanghelişti Matei, Marcu şi Luca, vorbind de preoți, prezintă două situații diverse, care diferă în funcție de cele două categorii: preoții simpli sau autoritățile preoțești. Când textul sacru vorbește de preoții simpli, există o abordare firească din partea evangheliştilor. Luca îl prezintă pe preotul Zaharia îndeplinindu-și funcția de preot: „Și pe când Zaharia slujea înaintea lui Dumnezeu, în rândul săptămânii sale, a ieșit la sorți, după obiceiul preoției, să tămâieze intrând în templul Domnului” (Lc. 1, 8-9). După vindecarea unui lepros oarecare, Isus îl trimite pe acesta să se arate preotului și să aducă jertfa rânduită de Moise: „Mergi de te arată preotului și adu pentru curățirea ta cele ce a rânduit Moise, spre mărturie lor” (Mc. 1,44). Atitudinea evangheliştilor faţă de marii preoți este însă diferită. Isus Hristos îi amintește încă de când vorbește pentru prima dată de Patima Sa, spunându-le ucenicilor Săi că „trebuie să pătimească multe de la bătrâni și de la arhierei și de la cărturari” (Mt. 16,21). În a treia anunțare a Patimii Sale face referire la aceeași categorie de preoți: „Iată ne suim la Ierusalim și Fiul Omului va fi dat pe mâna arhiereilor și a cărturarilor, și-L vor

8

Lumina Credinţei osândi la moarte” (Mt. 20,18). Chiar și în Faptele Apostolilor, Luca subliniază ostilitatea preoților faţă de comunitățile creștine și de apostoli. În toate cazurile însă, mai marii preoților sunt amintiți, împreună cu bătrânii și cărturarii, ca și reprezentanți ai puterii care formează sinedriul, autoritatea cea mai înaltă al poporului evreiesc și nicidecum ca și slujitori ai cultului. Prin învăţătura Sa, Isus s-a situat în rândurile preoţimii, prin folosirea expresiilor tipic preoțești în special atunci când vorbește de sacrificiul Său pe Cruce: „Căci Fiul Omului n-a venit ca să I se slujească, ci ca El să slujească și să-și dea sufletul răscumpărare pentru mulți” (Mc. 10, 45), sau prin cuvintele de la Ultima Cină: „Acesta este Sângele Meu, al Legii celei noi, care pentru mulți se varsă” (Mc. 14,24). Evanghelistul Ioan descrie rugăciunea preoțească a lui Isus înainte de patima Sa mântuitoare. Prin ea, Hristos este prezentat ca și Marele Preot3 care se sfinţeşte și se consacră prin jertfa Crucii: „Pentru ei Eu Mă sfințesc pe Mine însumi, ca și ei să fie sfințiți întru adevăr” (In. 17,19). Într-adevăr, structura rugăciunii pare să fie cea a sărbătorii Marii Iertări (Yom Kippur) în care marele preot, pronunțând numele lui Dumnezeu, se roagă pentru el însuși, pentru ceilalți preoți și pentru popor. Este, probabil, aceeași perspectivă a sărbătorii Yom Kippur, întâlnită în Apocalipsă, unde Hristos este văzut îmbrăcat în haine preoțești: „Și în mijlocul sfeșnicelor, pe Cineva asemenea cu Fiul Omului, îmbrăcat în veșmânt lung până la picioare și încins pe sub cu brâu de aur. (Apoc. 1, 13). Autorul epistolei către Evrei subliniază cu insistență misiunea lui Isus primită de la Tatăl4, arătând totodată superioritatea credinței creștine în fața modelelor de închinare din Vechiul Testament. Același autor necunoscut arată cum Isus Hristos a fost numit de Dumnezeu ca să fie noul și adevăratul Mare Preot: „Așa și Hristos, nu S-a preaslăvit pe Sine însuși ca să Se facă Arhiereu, ci Cel ce a grăit către El: Fiul Meu ești Tu, Eu astăzi Team născut. Iar de Dumnezeu a fost numit Arhiereu după rânduiala lui Melchisedec” (Evr. 5, 5-10). Preoția Lui este superioară preoției lui Aron, își are originea în preoția lui Melchisedec: „Apoi este lucru și mai lămurit că, dacă se ridică alt un alt preot după asemănarea lui Melchisedec, El s-a făcut nu după legea unei porunci trupești, ci cu puterea unei vieți nepieritoare, căci se mărturisește: Tu ești preot în veac după rânduiala lui Melchisedec” (Evr. 7, 1517) și conține perfecțiunea care lipsea din sistemul jertfelor din vechime. Preoția lui Hristos are la bază propriul jurământ al lui Dumnezeu: „El s-a făcut cu


Spiritualitate jurământul Celui ce I-a grăit: Juratu-S-a Domnul și nu Se va căi: Tu ești preot în veac după rânduiala lui Melchisedesc” (Evr. 7,21) și este permanentă pentru că este centrată în Hristosul cel veșnic: „Aici însă, Isus, prin aceea că rămâne în veac, are o preoție netrecătoare, veșnică (Evr. 7, 24). Această preoție este împlinirea promisiunii lui Dumnezeu cu privire la noul legământ: „Ci Dumnezeu le zice: Iată vin zile când voi face cu casa lui Israel și cu casa lui Iuda Testament nou, că acesta e testamentul pe care îl voi face cu Israel după acele zile, zice Domnul: Pune-voi legile Mele în cugetul lor și în inima lor le voi scrie, și voi fi lor Dumnezeu și ei vor fi poporul Meu (Evr. 8,8-13). Prin jertfa Crucii, Biserica devine trupul lui Hristos (Ef. 1,23), și noul popor a lui Dumnezeu5, format de însuși Hristos, prin eliberarea omului din robia păcatului. Astfel, preoția noului popor este legată în totalitate de Isus Hristos. Pentru continuarea operei Sale înfăptuită pe Cruce, Isus a ales 12 Apostoli cărora le-a încredințat misiunea primită de la Tatăl. În pragul pătimirii Sale, le-a poruncit lor de a celebra Sfânta Euharistie: „Și luând pâinea, mulțumind, a frânt și le-a dat lor zicând: Acesta este Trupul Meu, care se dă pentru voi, aceasta să o faceți spre pomenirea Mea” (Lc. 22, 19). Cel înviat le-a dat lor puterea de a ierta păcatele: „Și zicând acestea, a suflat asupra lor și le-a zis: << Luați Duh Sfânt, cărora veți ierta păcatele, le vor fi iertate, și cărora le veți ține, vor fi ținute >> (In. 20,22) dându-le totodată și misiunea de a învăța și boteza toate neamurile6. La Rusalii, prin pogorârea Spiritului Sfânt le-a încredințat lor misiunea Bisericii și anume aceea de transmite tuturor Vestea cea Bună, iar prin punerea mâinilor, transmiterea harului persoanelor vrednice de slujire a Tainelor lui Dumnezeu. Astfel, fiecărui preot îi revine responsabilitatea întregii Biserici7. Drd. Marian SUSA

1Cf. Agostino di Ippona, Sermones 340,1 (in PL 38, 1438). 2Cf. A. GRILLO - M. PERRONI, Corso di Teologia Sacramentaria 2 – I sacramenti della salvezza, Queriniana Brescia, 2000. 3J. S. MARTINAS, Il Sacerdozio Ministeriale – storia e teologia, Pontificia Università Urbaniana, Roma 1991. 4 Cf. „Preoția în Noul Testament”, în Dicționar Biblic, îngrijit de J. D., Douglas, Editura Cartea Creștină, Oradea 1995, pp. 1062-1063. 5Cf. CONCILIUL VATICAN II, Constituţia dogmatică despre Biserică ( „Lumen Gentium”), n. 9. 6Cf. J. AUER – J. RATZINGER, I sacramenti della Chiesa, piccolo dogmatica cattolica, Cittadela Editrice Assisi. 7Cf. J. RATZINGER, Opera omnia. Anunciatori della parola e servitori della vostra gioia, vol. XII, Libreria Editrice Vaticana, 2013.

Icoana: Isus Hristos Arhiereu Unul dintre elementele arhitectonice caracteristice ale Bisericii de rit bizantin este iconostasul, acel zid sau perete acoperit cu icoane care separă, legând totodată, naosul de sfântul altar. Icoanele de pe acest „album ceresc” sunt așezate potrivit unei ordine strict stabilită. Deasupra ușilor centrale, numite și ușile împărătești sau sfinte, este așezată icona care ne prezintă Cina cea de taină, iar mai sus Hristos judecătorul șezând pe tron. Iconostasul nu îndeplinește doar o funcțiune decorativă, ci are un sens liturgic și teologic bine structurat căruia i se adaugă un rol catehetic, acela de a transmite învățătura Evangheliei. De aceea, dacă privim cu atenție personajele biblice reprezentate, constatăm faptul că persoana Mântuitorului Isus Hristos apare ca fiind cel mai des reprezentată. Mântuitorul poate fi pictat în moduri diferite, însă în numărul actual al revistei vom vedea împreună ce anume ne spune icoana care ni-L înfățișează pe Isus Hristos ca Arhiereu, în veșminte arhierești, șezând pe tron. În textele biblice găsim numeroase puncte de pornire pentru a înțelege această imagine: „Să nu vă juraţi nicidecum nici pe cer, fiindcă este tronul lui Dumnezeu, nici pe pământ, fiindcă este aşternut al picioarelor Lui, nici pe Ierusalim, fiindcă este cetate a marelui Împărat”. (Mt 5,34-35); „Şi împletind o cunună de spini, I-au pus-o pe cap şi în mâna Lui cea dreaptă trestie; şi, îngenunchind înaintea Lui îşi băteau joc de El, zicând: Bucură-Te, regele iudeilor!” (Mt 27,29); „Şi era Vinerea Paştilor, cam la al şaselea ceas, şi a zis Pilat iudeilor: Iată Împăratul vostru” (In 19,14); „Ei vor porni război împotriva Mielului, dar Mielul îi va birui, pentru că este Domnul domnilor şi Împăratul împăraţilor şi vor birui şi cei împreună cu El - chemaţi şi aleşi şi credincioşi.” (Ap 17,14); „Pentru aceea, dator era întru toate să Se asemene fraţilor, ca să fie milostiv şi credincios arhiereu în cele către Dumnezeu, pentru curăţirea păcatelor poporului.” (Evr 2,17); „Drept aceea, având Arhiereu mare, Care a străbătut cerurile, pe Iisus, Fiul lui Dumnezeu, să ţinem cu tărie mărturisirea.” (Evr 4,14); „Căci orice arhiereu, fiind luat dintre oameni, este pus pentru oameni, spre cele către Dumnezeu, ca să aducă daruri şi jertfe pentru păcate” (Evr 5,1) etc. Hristos vine prezentat ca Rege, Preot, Arhiereu elemente care în artă sunt adeseori combinate folosindu-se simbolurile iconografice: expresivitatea chipului, a mâinilor, a veșmintelor, așternutul, însemnele episcopale. Cele mai timpurii imagini ale Mântuitorului provin din secolele III-IV, în care Hristos apare ca „Păstorul cel Bun” – bărbat de vârstă medie, cu barbă sau mai des, un tânăr fără barbă, purtând o oaie pe umeri. Acestei reprezentări i-a urmat cea a lui Hristos ca împărat, înconjurat de oi ca fiind supușii Săi. „Hristos ... S-a transformat în Rege ceresc,

9


Spiritualitate șezând maiestuos ca împărat... Se vede clar cum o simplă reprezentare bucolică din pictura creștină timpurie a cedat locul, sub influența ceremonialului curtenesc, solemnității puțin emfatice, în mare măsură bizantine ca spirit”1. De aici și până la a-L prezenta pe Hristos ca Pantocrator (Atotțiitor), cu mâna dreaptă ridicată, poziționată în gestul învățării, propovăduirii, și cu Evanghelia în mâna stângă. Secolele VI-VII nu aduc mari schimbări. Cu timpul însă, episodul Judecății de Apoi devine tot mai prezent (vezi: Mt 25,11; Ap 20,11) dezvoltându-se astfel imaginea Mântuitorului ca Judecător prin accentuarea chipului, schimbând însă severitatea cu bunătate, cu atenția părintească, cu grija, cu ocrotirea sau cu milostivirea. Abia după temperarea luptei împotriva icoanelor, s-a conturat chipul Mântuitorului, iar Hristos se transformă din Regele lumii în Hristos Arhiereul. În secolul al XVII-lea, în arta postbizantină revine deseori acest chip; pentru prima dată la greci în Creta, apoi la iconarii din Corfu, la slavii din est, în pictura bulgărească și nu în ultimul rând în arta românească, dar și la slovaci. Hristos ne este înfățișat ca Mare Preot, Mare Arhiereu, Regele regilor șezând pe tron regal, cu o coroană regală pe cap, în veșminte regale sau episcopale (sacos, omofor, epigonat, crucea pectorală, engolpion, toiag, mitră, tiară papală, coroană de împărat, așternut...)2. Meșterii iconari și pictorii bisericești din secolele XVIII-XX nu mai reușesc să scoată la iveală asemenea trăsături, dar nici nu aduc noi elemente concrete deoarece veșmintele lui Hristos Arhiereul proveneau din epoca imperială bizantină în care exista o asemănare între vestimentația arhiereilor și cea a persoanelor de la curtea împăratului. Pe de-o parte nici nu e nevoie căci cu totul altul este rolul unei icoane. De altfel, arta din imperiul bizantin a influențat mult iconografia creștină. Nu de puține ori, Hristos apare ca învingător, chiar dacă împăratul este cel care a adus victorie asupra popoarelor, însă doar așa se înțelege situarea lui Hristos deasupra legii și a tradiției. Reprezentările lui Hristos ca învățătorpreot-domnitor depășesc spațiul bizantin regăsindu-se sub diferite forme în Asiria sau Mesopotamia. Hainele și însemnele episcopale (cea mai înaltă trapta a preoției) purtate de Hristos în această icoană au o dublă origine: sacosul, mitra, papucii roșii, tronul cu perină și așternut sunt elemente din garderoba împăratului în timp ce stiharul, epitrahilul, mânecuțele, omoforul, bedernița, crucea pectorală aparțin garderobei bisericești. Hristos, purtând veșmântul episcopal, are în mâna stângă Evanghelia deschisă. Uneori sunt pictate pe ea literele grecești alfa și omega sau citatul din Sfânta Evanghelia după Matei, citat însă de multe ori foarte greșit, nepunctual.: „Veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu, moşteniţi împărăţia cea pregătită vouă de la întemeierea lumii” (Mt 25,34), Hristos, marele Arhiereu, este așezat pe un tron decorat, împodobit, de unde nu lipsesc perina și așternutul.

10

Lumina Credinţei Tronul este un simbol împărătesc și dumnezeiesc deopotrivă, moștenit de către împăratul Constantin cel Mare din antichitatea păgână. În tradiția evreiască, exista tronul lui Solomon. În timpul ceremoniei din Duminica Floriilor, se așeza în curtea bizantină Sfânta Evanghelia pe tron, iar împăratul lua loc în spatele acestuia3. Nu în ultimul rând sacosul aparținea garderobei împărătești. Conform unei schițe din secolul XIV, împăratul purta această haină numai în timpul încoronării. Mai târziu, dreptul de a purta – de trei ori într-un an – a fost acordat și patriarhului care de fapt avea numai felonul, deschis în lateral4. Papucii purpurii (roșii) din picioarele lui Hristos provin tot de la curtea împăraților. Bedernița nu simbolizează doar „sabia Spiritului” ( Ef 6,17) ca semn al victoriei Celui înviat, ci și prosopul cu care Hristos a spălat picioarele apostolilor5.

Hristos Arhiereul din icoana centrală a iconostasului ne sugerează prezența permanentă a lui Hristos în mijlocul poporului prin persoana episcopului locului. Acesta din urmă este mereu cel dintâi slujitor în Biserică având de altfel trei îndatoriri fundamentale: 1. de a conduce poporul lui Dumnezeu spre Patria cerească, după cum Moise a condus odinioară poporul lui Israel prin deșert spre Ţara făgăduinței; 2. de a hrăni cu Cuvântul Dreptății poporul încredinţat lui de a transmite mai departe învățătura încredinţată de Hristos apostolilor; 3. de a împărtăși poporul lui Dumnezeu cu Pâinea cea cerească. Episcopul asigură în acelaşi timp unitatea Trupului lui Hristos în timp și spațiu, după o frumoasă expresie aparținătoare Sfântului Ignaţiu al


Învăţătura Bisericii Antiohiei6: „Unde-i episcopul, acolo-i Biserica catolică”7. În unele icoane mai găsim și alte însemne episcopale, care – ca în cele mai multe cazuri –provin din ceremonialul împărătesc, dar care au fost preluate şi de episcopii proveniţi din rândul nobilimii. Nu trebuie însă trecută cu vederea concurența existentă între slujitorii statului şi cei ai Bisericii, în privinţa ceremonialelor şi a veşmintelor. Totodată, nu trebuie acceptată nici ideea potrivit căreia clericii din acea perioadă ar proveni din pătura săraca a populaţiei. Realitatea împrumutului de însemne se năştea din necesitatea şi dorinţa de recunoaştere a autorităţii Bisericii în structura societăţii bizantine. Uneori apar în icoane și alte simboluri mai puţin cunoscute, dar folosite în practica liturgică a zilelor noastre. Un exemplu în acest sens este covorul rotund de mici dimensiuni, pe care este brodat un vultur zburând deasupra unei cetăți cu trei râuri. Acesta simbolizează faptul că episcopul trebuie să se înalțe asemenea vulturului de la cele pământești spre cele cerești. Pe de altă parte ilustrează și simbolul puterii celor trei funcții ierarhice. Un alt semn mai des întâlnit pe icoane este toiagul care simbolizează funcția de păstor. Forma acestuia este diferită faţă de cea întâlnită în Biserica latină. Toiagul grecesc este puțin mai lung decât cel de provenienţă rusă. În practică se folosește unul și mai simplu care nu este pentru folosință liturgică – după regulă – confecționat din material prețios (fildeș, abanos). Element distinctiv este și toiagul cel aurit care simbolizează domnia spirituală. Acesta a fost oferit de împărat pentru patriarh la înscăunare, după care a primit un rol și mai important la sfințirea episcopului8. Întreaga simbolistică cuprinsă în icoană scoate în relief importanţa prezenței ierarhului în mijlocul poporului ca păstor, ca părinte, ca ocrotitor, ca judecător sever pentru a garanta integritatea învățăturii de credinţă și caracterul de sfinţenie al vieţii spirituale a credincioșilor. Doar astfel îi poate conduce pe toţi vii şi nevătămaţi la Arhiereul suprem pentru a se bucura de viața cea veșnică. Pr. Bella PALLAI 1 În A.M. Kopirovski, „Hristos ca Rege și Mare Preot Tema întâietăţii și ierarhicității în arta plastică creștină” în Revista Teologică, nr.2/2013, p.103-111. 2 Uneori figura împăratului și a arhiereului nu doar că se unesc, dar apar chiar împreună într-o singură imagine reprezentând totodată întregul univers pământesc. 3 The Oxford Dictionary of Byzantium, editor in chief A. KAZHDAN, New York-Oxford, 1991, 2082. 4 Înțelesul original al acestui veșmânt este un sac de pânză dintr-un material foarte dur, simbol al celor care trăiau o viață ascetică. În A. KAZHDAN, op.cit., 1830. 5 I. VERBENYI - M. O ARATO, Liturgikus Lexikon, 1989, 150; A. KAZHDAN, op.cit., 711. 6 Episcopul Antiohiei, devenit martir la Roma în anul 110. 7 Catholic = „după cel întreg”, „luat în totalitate”, „universal”. 8 K. ONASCH, Liturgie und Kunst der Ostkirche in Stichworten, Leipzig, 1981, 61-64.

Preoția comună a credincioșilor și trăirea acesteia

„Agnosce, o christiane, dignitatem tuam - Fii conștient, o creștine, de demnitatea ta”. Aceste cuvinte aparţinătoare Sfântului Leon cel Mare († 461) exprimă foarte bine gândul care mi-a venit în minte pentru a aborda această temă. Oare câți dintre creștini sunt conștienți de demnitatea lor? Oare câți credincioși realizează faptul că prin Taina Botezului devin membre ale Bisericii și astfel participă la preoția lui Hristos? Ce înseamnă preoția comună? Autorul Epistolei către Evrei ne spune că Hristos este Marele Preot (cf. 4,14-15; 9,11). El, prin jertfa Sa unică, este mijlocitorul unui nou testament prin intermediul căruia a dăruit omenirii mântuirea (cf. Evr. 9). Hristos, Marele Preot, s-a jertfit pe Sine însuși odată pentru totdeauna învingând moartea și dăruindu-ne viața cea veșnică. Botezul este Taina prin care o persoană devine creștin, este Taina prin care se renunță la viața cea veche, lepădând păcatul, pentru a începe o viața nouă împreună cu Hristos și primită de la El. Toți aceia care prin Botez s-au unit cu Hristos formează o „împărăție de preoți pentru Dumnezeu, Tatăl Său” (Ap 1, 6), „fiind consacrați prin regenerarea și ungerea Spiritului Sfânt pentru a fi locaș spiritual și preoție sfântă, pentru a oferi, prin toată activitatea lor de creștini, jertfe spirituale și pentru a vesti puterea aceluia care i-a chemat de la întuneric la minunata Sa lumină”1. Prin Taina Sfântului Botez, creștinii se unesc cu Hristos și cu preoția Sa. Ei primesc preoția comună în virtutea Botezului. Pentru eliminarea oricărui echivoc, este bine de reamintit că pe lângă preoția comună primită la Botez există și preoția ministerială sau ierarhică care este conferită prin Taina Preoției. Atât preoția comună cât și cea ierarhică, își au rădăcina în preoția lui Hristos, Marele Preot. Nu se poate vorbi despre nici una din cele două feluri de preoție în afara Lui. Odată cu discuţiile ce au avut loc în cadrul sesiunilor Conciliului Vatican al II-lea (19621965), tema preoției comune a fost deseori amintită, analizată și comentată, iar acest lucru a dus la o conștientizare mai temeinică a importanței și demnității laicilor în Biserică. Toate persoanele botezate participă la preoția lui Hristos iar această participare nu trebuie să rămână una decorativă sau pasivă, ci trebuie să fie trăită, practicată, activă. Voi aminti doar două aspecte spre care ar 11


Învăţătura Bisericii trebui să tindă fiecare persoană în parte tocmai în virtutea preoției comune. Acestea sunt: chemarea la sfințenie și apostolatul. Cât privește primul aspect, se crede uneori că doar cei care au intrat în mănăstire sau persoanele consacrate trebuie să tindă la sfințenie. Poate se gândește astfel deoarece viața consacrată – prin programul regulat și constant de rugăciune, prin reculegerile spirituale specifice, prin faptul că majoritatea vocațiilor la viața consacrată presupun celibatul și prin urmare există mai puține griji și preocupări – ușurează drumul spre sfințenie. Chiar dacă, în parte, probabil este așa, chemarea la sfințenie este și trebuie să rămână universală. Toate persoanele botezate, fără nici o excepție, trebuie să tindă spre sfințenie. Fiecare persoană botezată a primit sămânța

Icoană din tradiţia rusă reprezentând preoţia universală chemării la sfințenie în momentul Botezului și are datoria să se comporte în așa fel încât să crească în sfințenie. Nimeni, indiferent de poziția sa socială, de locul de muncă, de naționalitate, nu este dispensat de la sfințenie. Sfânta Scriptură și apoi Tradiția Bisericii ne ajută să înțelegem că centrul vieții creștine este iubirea de Dumnezeu și de aproapele. Toate virtuțile și harurile nu folosesc la nimic dacă nu există iubire. Cred că sfințenia depinde de modul în care creștinii încearcă să trăiască virtutea iubirii, de maniera în care răspund iubirii lui Dumnezeu și de felul în care o împărtășesc altora. 12

Lumina Credinţei Sfântul Papă Ioan Paul al II-lea afirma că „un credincios laic care primește în mod generos iubirea dumnezeiască în inima și viața sa are un grad de sfințenie mai mare decât un preot sau un episcop care primesc iubirea dumnezeiască întrun mod mediocru”2. Sfințenia, așadar, nu depinde de locul ocupat în Biserică sau în societate ci, în primul rând, de felul în care este trăită virtutea iubirii. Nimănui nu trebuie să-i fie rușine cu dorinţa şi efortul de a fi sfânt, nimeni să nu se lase influențat de alții în drumul său spre sfințenie. Este clar că pentru a realiza acest lucru este nevoie de mult curaj deoarece uneori trebuie să se meargă împotriva curentului. Apostolatul, la fel ca sfințenia, se adresează și credincioșilor laici. Conciliul Vatican II, prin Decretul despre apostolatul laicilor, „Apostolicam Actuositatem”, vorbește despre necesitatea rolului misionar al laicilor. Toți credincioșii trebuie să fie implicați în apostolatul Bisericii, mai ales în timpurile noastre când asistăm la un puternic progres tehnic și științific, când există noi provocări pentru viața creștină, iar unele luări de poziție pot veni doar din partea credincioșilor laici acolo unde aceştia îşi desfăşoară activitatea3. Tocmai din aceste motive este nevoie urgentă de apostolatul lor. De asemenea, apostolatul laicilor trebuie să se desfăşoare în mod organizat împreună cu comunităţile şi eparhiile din care fac parte. Pentru ca apostolatul laicilor să fie cât mai eficient este indicat ca „episcopii, parohii şi ceilalţi preoţi călugări şi diecezani” să lucreze frăţeşte cu laicii în Biserică şi pentru Biserică sprijinindu-i pe aceştia în operele lor apostolice4. Sfinţenia şi apostolatul, aşadar, nu se adresează doar preoţiei ministeriale, ci trebuie să fie parte, chiar dacă în mod divers, şi din trăirea preoţiei comune. Să ne amintim mereu că preoţia comună specifică tuturor botezaţilor provine de la Hristos, este darul Său, iar în virtutea darului primit fiecare botezat este chemat să continue, în felul său propriu, misiunea începută de Hristos. Măreţia şi demnitatea creştinilor despre care vorbea Papa Leon cel Mare reiese și din participarea acestora la preoţia lui Hristos. Pr. Vasile TRIFOI 1 CONCILIUL ECUMENIC VATICAN II, Constituţia dogmatică despre Biserică („Lumen gentium), n. 10. 2 Este un citat din cadrul audienței generale din 24 noiembrie 1993. Cf: http://www.vatican.va/holy_father/ john_paul_ii/audiences/1993/documents/hf_jp-ii_ aud_19931124_it.html, accesat în 30 04 2014. 3 Cf. CONCILIUL VATICAN II, Decret despre apostolatul laicilor ( „Apostolicam actuositatem”), n.1. 4 Ibidem, n. 25.


Sfinţii Părinţi

„Nu știi oare cine este preotul?” Repere patristice despre Preoție

În acest articol ne vom apropia de câteva dintre multele texte patristice, prin care sfinții scriitori ai primelor veacuri creștine încercă să ne deslușească diferitele înțelesuri ale Tainei Sfintei Preoții: în ce constă preoția comună, a credincioșilor? De ce anume trebuie să se îngrijească candidatul la hirotonire? Care trebuie să fie principala preocupare a slujbei preoțești? Prin ce mijloace se cuvine ca preotul să conducă turma încredințată? În ce constă adevărata demnitate și putere a preotului? Dar și cum să ne raportăm la acei preoți care nu se ridică la înălțimea demnității tainei încredințate lor? Un prim text asupra căruia ne oprim aparține lui Origen (+254), scriitor creștin de primă importanță, aparținând școlii teologice din Alexandria Egiptului. Textul este extras dintr-una dintre omiliile la Levitic ținute de Origen în Cezareea (Palestina), între anii 239-242, la câțiva ani după criza apărută cu ocazia hirotonirii sale preoțești de către episcopul de Cezarea, fără știrea episcopului său, Dumitru al Alexandriei. În acest context Origen preferă să vorbească despre aspectul spiritual al preoției și mai puțin de aspectul ei vizibil; despre preoția universală,împărtășită tuturor celor botezați și confirmați cu Sfântul Mir, și mai puțin de preoția sacramentală. În aceste omilii vorbește mai mult de „ierarhia sfințeniei”, înțeleasă ca un drum spre o continuă perfecționare și propus fiecărui creștin, și mai puțin de „ierarhia vizibilă”: diaconi, preoți, episcopi. Astfel, Origen ne revelează câteva dintre aspectele preoției comune, de care se împărtășesc toți credincioșii, dar care îi privește, implicit, și credincioșii hirotoniți (diaconii, preoții și episcopii): „Toți cei ce au fost unși cu ungerea sfintei hrisme [Sfântul Mir de la Botez] au devenit preoți, după cum și Petru spune întregii Biserici: Iar voi sunteţi seminţie aleasă, preoţie împărătească, neam sfânt (1Pt 2, 9). Sunteți, deci seminție preoțească, de aceea vă apropiați de cele sfinte. Dar și fiecare dintre noi are înăuntrul său propria sa jertfă și fiecare ațâță focul la altarul arderii sale de tot ca să ardă mereu. Eu, dacă renunț la toate pe care le stăpânesc și iau crucea mea și îl urmez pe Hristos, am adus ardere de tot la altarul lui Dumnezeu. Ori dacă am dat trupul meu, ca să ardă, având iubire (Cf. 1Cor 13, 3), și am obținut slava martiriului, m-am oferit pe mine însumi la altarul lui Dumnezeu. Dacă voi iubi pe frații mei, astfel încât sufletul meu să-l pun

pentru frații mei (cf. In 3,16), dacă voi lupta până la moarte pentru dreptate, pentru adevăr (Sir 4, 28), am oferit ardere de tot la altarul lui Dumnezeu. Dacă voi mortifica mădularele mele (cf. Col 3, 5) de orice poftă a cărnii, dacă lumea s-a răstignit pentru mine și eu pentru lume (Cf. Gal. 6, 14), am oferit ardere de tot la altarul lui Dumnezeu și devin eu însumi preot al jertfei mele”1. Origen ne arată cum caracteristica esențială a preoției consacrate - aducerea de jertfă la altarul lui Dumnezeu în cadrul cultului – se extinde la nivelul tuturor celor botezați, în măsura în care aceștia practică jertfa de sine în viața de zi cu zi. Așadar preoția nu se reduce la simpla gestualitate cultuală – celebrarea jertfei liturgice –, ci se cuvine a fi dezvoltată la nivelul practicii efective a jertfei, în multiplele ei aspecte. Sfântul Ioan Gura-de-Aur (+407), însă, în tratatul Despre Preoție, abordează Taina preoției consacrate dintr-o perspectivă mai pastorală. Mai întâi, invită pe toți cei care doresc să devină preoți la o profundă examinare a capacităților necesare pentru această slujire: „Cel ce hirotonește trebuie să facă multă cercetare; dar cu mult mai multă cel hirotonit [...]. Spunemi – se întreabă Ioan Gură-de-Aur – de ce în alte domenii: armată, comerț, agricultură sau orice altă îndeletnicire omenească, agricultorul nu îndrăznește să conducă corabia, militarul nu cutează să facă agricultură, iar căpitanul de vas nu are curajul să conducă oastea, chiar de ar fi amenințați de mii de ori cu moartea? Oare nu pentru că fiecare vede dinainte primejdia ce-l așteaptă pe cel ce se apucă de o treabă pe care n-o stăpânește? Prin urmare, dacă avem o atât de mare purtare de grijă față de treburi a căror pagubă e mică [...] pentru ce primim, fără să ne cercetăm, o treabă plină de atâtea primejdii cum este preoția, unde e pedeapsa veșnică pentru cei ce nu știu să o întrebuințeze? [...] Ar trebui să arătăm mai multă grijă de cele duhovnicești decât de cele trupești. Așa, însă, vedem că nu arătăm nici măcar aceeași purtare de grijă”2. Dar de unde derivă această mare responsabilitate pentru preoți? Același Ioan Hrisostomul ne-o înfățișează: „Pentru că aici [ca preot] nu-i vorba să ai grijă de grâu și de orz, de boi și de oi, nici de altele asemenea, ci de însuși Trupul lui Isus. Că Biserica lui Hristos este, după spusele fericitului Pavel, Trupul lui Hristos (Col. 1, 24). Și trebuie ca acela căruia i s-a

13


Sfinţii Părinţi încredințat Trupul lui Hristos să se nevoiască să-l țină în bună stare și într-o frumusețe nemeșteșugită [...]. Ce altă îndatorire are, oare, preotul decât aceea de a arăta, după puterea lui omenească, Trupul lui Hristos, Biserica, vrednică de capul ei (Col. 1, 18) [...]. Dacă atleții, cei ce se străduiesc să-și mențină trupurile lor în bune condiții fizice, au nevoie de doctori, de profesori, de hrană aleasă și bine chibzuită, de exercițiu neîntrerupt și de multe supravegheri, iar cea mai mică neglijență dărâmă totul, ce grijă trebuie să aibă cei ce au primit însărcinarea să poarte grijă de Trupul lui Hristos, preoții, cei care nu au de luptat cu trupurile, ci cu puterile nevăzute? (Efes. 6, 12). Cum vor putea să-l păstreze întreg și sănătos, dacă

Mozaic reprezentându-l pe Sfântul Ioan Gură de Aur nu vor depăși cu mult puterea omenească și dacă nu vor ști să dea fiecărui suflet leacul potrivit?”3. Această mare responsabilitate a preoților este însoțită de o demnitate pe măsură. Preoții sunt instrumente privilegiate prin care Dumnezeu săvârșește Sfintele Taine pentru poporul Său: „Dacă am reflecta – spune Sfântul Ioan Gură de aur – la faptul că niște oameni făcuți din carne și din sânge pot să se apropie de fericita și nemuritoarea fire a Dumnezeirii, atunci ai putea înțelege bine cu câtă cinste a învrednicit pe preoți harul Sfântului Spirit. Prin preoți se săvârșesc și Sfânta Jertfă și alte slujbe, întru nimic mai prejos de Sfânta Jertfă și în ce privește vrednicia preoțească, și în ce privește mântuirea noastră. Oameni, care trăiesc pe pământ 14

Lumina Credinţei și-l locuiesc, au primit îngăduința să administreze cele cerești și au o putere pe care Dumnezeu n-a dat-o nici îngerilor, nici arhanghelilor. Nu s-a spus îngerilor, ci oamenilor: Oricâte veţi lega pe pământ, vor fi legate şi în cer, şi oricâte veţi dezlega pe pământ, vor fi dezlegate şi în cer (Mt 18, 18). Au și stăpânitorii pământului puterea de a lega, dar leagă numai trupurile. Puterea de a lega a preoților, însă, leagă suflete și străbate cerurile; Dumnezeu întărește sus în ceruri cele făcute de preoți jos pe pământ; Stăpânul întărește hotărârea dată de robi [...]. Dacă nu poți intra în Împărăția cerurilor dacă nu te naști din apă și din Spirit (Ioan 3, 5), dacă pierzi viața veșnică de nu mănânci Trupul Domnului și nu bei Sângele Lui (Ioan 6, 54), iar dacă toate acestea nu se săvârșesc altfel decât prin mâinile cele sfinte ale preoților, atunci cum vei putea, fără preoți, să scapi de focul gheenei sau să dobândești cununile cele promise?”4. De ce anume trebuie să țină seama preotul astfel încât să fie un adevărat îngrijitor al Trupului lui Hristos, vrednic de chemarea sa? La această întrebare Sfântul Grigore Teologul răspunde spunând că preotul va putea purta de grijă cu adevărat de Trupul lui Hristos numai dacă se va deosebi de credincioșii de rând, făcându-se pildă de comportament și primul în virtute: „Pentru a putea conduce pe alții la virtute, nu știu dacă e de ajuns simpla abținere de la rău. Cel căruia i se încredințează păstorirea credincioșilor nu trebuie numai să nu fie rău – acest lucru e rușinos chiar și pentru cei de sub păstorirea lui -, ci trebuie să strălucească și în bine, potrivit poruncii: Să se abată de la rău și să facă binele (Ps. 36, 27). Nu trebuie numai să șteargă din sufletul său exemplul rău, ci să întipărească în el și pe cele bune, încât să conducă pe credincioși mai mult cu virtutea decât cu stăpânirea. [...] Să nu socotească preotul că aceleași cerințe se potrivesc tuturor oamenilor – și păstorilor și păstoriților [...]. Un preot, un întâi stătător, este rău când nu e bun în cel mai înalt grad, când nu propășește necontenit în bine. Aceasta pentru că preotul trebuie să atragă pe credincioși pe calea virtuții, nu cu forța, ci prin convingere”.5 Daca până acum Sfinții Părinți au vorbit despre măreția Tainei preoțești din perspectiva preotului și a responsabilității pe care acesta o are înaintea conștiinței sale și a Dreptului Judecător, același Ioan Gură de Aur ne învață cum trebuie să ne raportăm față de preoții care nu se ridică întotdeauna la înălțimea demnității slujirii lor. Pe aceștia, în ciuda nepildei lor, Dumnezeu îi păstrează ca mesageri ai Cuvântului Său și maeștrii ai turmei, în măsura în


Sfinţii Părinţi care credincioșii înțeleg această taină și nu se lasă ispitiți de judecata și de ponegrirea păstorilor lor: „Nu știi oare cine este preotul? – scrie Sfântul Ioan Gura de Aur - El este mesagerul lui Dumnezeu. Atâta timp cât nu se vestește pe sine, dacă tu îl disprețuiești, disprețuiești pe Dumnezeu însuși, cel care la consacrat [...]. Dar mă vei întreba: Dumnezeu a consacrat, oare, și pe cei nedemni? Dumnezeu nu-i consacră întotdeauna pe toți, dar prin fiecare dintre ei lucrează – chiar și prin cei nedemni – pentru ca să mântuiască pe poporul său. Dacă Dumnezeu, pentru poporul său, a grăit prin măgăriță, prin Balaam, printr-un om necurat, cu atât mai mult grăiește prin preot. Ce nu face Dumnezeu pentru mântuirea noastră? Prin cine nu poate El să lucreze? Daca a lucrat prin Iuda, prin proorocii mincinoși, cărora le va spune: Nu v-am cunoscut niciodată; plecați de la mine, voi cei ce lucrați fărădelegea (Mt 7, 23), cu atât mai mult El lucrează prin preoți. Dacă ne vom apuca să punem sun semnul întrebării conduita superiorilor noștri, dacă vom voi să ne dăm cu părerea asupra învățăturii lor, totul ar merge cu susul în jos. Ascultați ce spune Pavel: Dar mie prea puţin îmi este că sunt judecat de voi sau de vreo omenească judecată de toată ziua (1Cor 4, 3), și iarăși: Tu de ce îl judeci pe fratele tău (Rom 14, 10). Deci, dacă nu îți este îngăduit să judeci pe fratele tău, cu atât mai mult pe cel ce-ți este învățător [...]. Fiecare să se îngrijească de ale sale. Dacă cineva propune învățături greșite, chiar dacă ar fi un înger, tu să nu-l urmezi; dar dacă învățătura sa este dreaptă, tu privește la aceasta și nu la exemplul vieții sale, de care singur va da seama [...]. Dar preotul acela – zici tu – nu are grija de cei săraci și nu e un bun administrator! Dar tu de unde știi acestea? Nu ponegri înainte a cunoaște bine lucrurile: teme-te, căci vei da seama! Multe judecăți se bazează pe simple suspiciuni [...]. Și chiar dacă te-ai informat bine, ai examinat, ai constatat, așteaptă mai întâi pe Judecătorul, și nu îndrăzni să-l precezi Hristos. El trebuie să judece și nu tu [...]. Tu ești doar o oiță: nu intra în treburile păstorului, de care nu tu vei da seama. Dar – cum poate să-mi poruncească să fac lucruri pe care el nu le face? Dar nu el este cel care te îndeamnă: dacă ți-e frică doar de el, nu vei avea parte de răsplată! Hristos este cel ce te îndeamnă. Da, – vei spune – dar preotul trebuie să fie mai bun decât mine, tocmai pentru că este preot! Dar dacă nu e mai bun ca tine, așa cum ar trebui să fie, tu de ce vrei să te pierzi? [...]. Te crezi mai bun decât altul, de ce nu te tânguiești, nu-ți bați pieptul, nu pleci capul precum vameșul din Evanghelie? Nefăcând astfel te pierzi, chiar dacă ești cu adevărat mai bun. Ești mai bun, taci ca să

rămâi astfel în continuare! Dacă spui că ești mai bun, distrugi totul! E destul să te gândești că ești mai bun, și deja nu mai ești bun [...]. Spune-mi, dacă mergi la medic pentru o rană, tu, în loc să ceri leac pentru rana ta, te apuci să-l cercetezi pe medic dacă nu are și el o rană? Și dacă ar avea, ți-ai face griji? Ai evita să ți-o vindeci pe a ta, spunându-i: ar trebui să fii sănătos, pentru că ești medic; dar pentru că nu ești, nu vreau nici eu să mă vindec!”. Dacă preotul este rău, poate fi asta o justificare pentru laic?[...]. De aceea, vă rog, nu vorbiți de rău pe învățătorii voștri [...], să ne preocupăm mai mult de ale noastre și să nu vorbim de rău pe nimeni. [...]. Darurile lui Dumnezeu nu au nevoie de virtuțile preotului pentru a avea efect: totul este rezultatul harului dumnezeiesc; preotul trebuie doar să deschidă gura și Dumnezeu lucrează totul”6. Aceste texte, pline încă de prospețime, mereu tinere, libere în cuvânt, martore ale paresiei (ale vorbirii pe șleau), virtute atât de îndrăgită de Sfinții Părinți, reușesc parcă cu atâta ușurință să ne deslușească frumusețile Tainei Sfintei Preoții. Cu aceeași limpezime ne înfățișează, însă, și umbrele, care dintotdeauna au dat și dau târcoale în continuare preoților, prin lucrarea Celui rău și prin slăbiciunea firii omenești căzute. Cu toate acestea, textele Părinților vorbesc parcă la unison despre Preoție ca fiind slavă; însă nu o slavă omenească, ci acea slavă despre care ne vorbește Sfântul Augustin: „Slava nu este altceva decât frumusețe; frumusețea nu este altceva decât iubire; iubirea nu este altceva decât viață. Dacă iubești, ești frumos. Dacă această frumusețe îți lipsește, atunci tu nu trăiești, ai doar aparența vieții, dar în interior nu trăiești”7. Slavă, frumusețe, iubire și viață: aceste categorii ne permit să înțelegem la ce e chemat preotul în societatea actuală, în sensul că atunci când trăiește din plin iubirea și comuniunea cu Hristos, devine frumos și atrage, cu frumusețea sa interioară, pe cei mulți ce caută adevărata viață pe care nimeni, înafara lui Dumnezeu nu o poate dărui. Pr. Florin FODORUȚ

1 Origen, Omilii și adnotări la Levitic, IX, 9, Polirom, 2006, pp. 389-391 2 Sfântul Ioan Gură de Aur, Despre preoție, IV, 2, EIBMBOR, 2007, pp. 135-136 3Ibidem, p.p. 138 4 Ibidem, p.p. 83-85 5 Sfântul Grigore din Nazianz, Despre preoție, XIV-XV, EIBMBOR, 2007, pp. 231-232. 6Sfântul Ioan Gură de Aur, Tâlcuiri la epistola a doua către Timotei, Nemira, 2005, pp. 37-38 7 Sfântul Augustin, Omelia 365, http://www.augustinus.it/ ricerca/index.htm

15


Lumina Credinţei

Legea Bisericii

Cele trei misiuni în Biserică sunt aceia care, fiind încorporaţi lui Hristos prin botez, sunt constituiţi ca popor al lui Dumnezeu şi de aceea, participând în modul specific lor la funcţia sacerdotală, profetică şi regală a lui Hristos, sunt chemaţi să exercite fiecare misiunea pe care Dumnezeu a încredinţat-o Bisericii spre a o îndeplini în lume, conform condiţiei proprii”1. Întreaga Biserică este chemată așadar, prin fiecare membru al său, să participe la misiunea încredințată de Dumnezeu. Diferențierea în exercitarea acestei misiuni este dată de „condiția proprie” a fiecăruia. Clarificarea necesară în ce privește acest aspect și care este criteriul care stabilește condiția fiecăruia le transmite, foarte explicit, canonul 743: „Prin hirotonirea sacramentală, îndeplinită de Episcop în virtutea operei Spiritului Sfânt, sunt constituiţi miniştrii sacri cei care participă în diferitele grade, îmbogăţiţi cu sarcina şi puterea încredinţate de Hristos Domnul Apostolilor săi, la vestirea Evangheliei şi la păstorirea şi sfinţirea poporului lui Dumnezeu”. În viziunea legii Bisericii, slujitorii sacri Hristos spălând picioarele apostolilor (M. I. Rupnik, detaliu mozaic, „sunt acei credincioşi Capela Redemptoris Mater, Vatican) creştini care, aleşi de este chemat prin hirotonire: a învăța, a conduce autoritatea competentă a Bisericii, prin darul Spiritului Sfânt primit în sacra hirotonire, sunt și a sfinți (docendi, regendi, sanctificandi). Codul Canoanelor Bisericilor Orientale (Codex destinaţi să fie slujitori ai Bisericii, participând Canonum Ecclesiarum Orientalium - CCEO) la misiunea şi puterea lui Hristos Păstorul”. introduce încă din primele canoane ideea Diferențiindu-se de ceilalți creștini prin generală conform căreia „credincioşii creştini hirotonirea2 săvârșită de Episcop, misiunea În această perioadă a anului liturgic, sunt oportune câteva considerații (și) din perspectiva dreptului canonic cu privire la Sfânta Preoție și la modul în care preotul se raportează la Hristos, analizând în particular exercitarea celor trei misiuni (tria munera) la care acesta

16


Legea Bisericii clericilor este exercitată de cei care încă din antichitate au fost numiți episcopi, preoți, diaconi”3. Misiunea Bisericii de a învăța (munus docendi) este una de origine divină (pornește de la Hristos), având drept obiect fundamental conținutul de credință și este însoțită de unele obligații: păstrarea fidelă, scrutarea în profunzime și propovăduirea sa. La fel ca și celelalte două misiuni, misiunea de a învăţa a fost încredințată de Hristos întregii Bisericii, poporul lui Dumnezeu. Biserica este deținătoarea acestei funcții, dar ea nu trebuie redusă doar la ierarhie4. Pe lângă episcopi (deținătorii de drept ai acestei misiuni), preoți și diaconi (colaboratori ai Episcopilor prin hirotonire), la această funcție pot participa și cei care, deși nu sunt constituiți în vreun ordin sacru (fiind călugări sau laici), au primit însărcinarea de a învăța. Ba mai mult, e de datoria credincioșilor de a face tot posibilul pentru a avea acces la conținutul de învățătură, de a o primi și de a și-o asuma. Cât priveşte misiunea de a conduce, aceasta îşi are originea în primirea Tainei Sfintei Preoţii5, realitate mereu prezentă în teologia Bisericilor orientale. Un lucru rămâne însă mereu valabil: oricine exercită puterea de conducere, o face in persona Christi, scopul principal al exercitării puterii de conducere fiind binele sufletelor și promovarea comuniunii ecleziale. Încă din timpul lucrărilor de redactare a Codului de drept canonic, s-a făcut simțită „nevoia de conformare la mentalitatea orientalilor, conform căreia Sfintele Taine și mai ales jertfa euharistică, nu pot fi separate de cultul divin”6. Instituite de Hristos, Sfintele Taine sunt încredințate Bisericii și sunt împărtăşite credincioşilor pentru mântuirea oamenilor, unindu-se cu rugăciunea Bisericii cerești7. În Sfintele Taine celebrate de Biserică este prezent însuși Hristos Mântuitorul; Biserica se roagă Tatălui să-L trimită pe Sfântul Spirit pentru ca tainele lui Hristos să se împlinească. Săvârşirea Sfintelor Taine este atribuită, în tradiția orientală, puterii lucrătoare a Spiritului Sfânt. Odată cu săvârşirea unei Sfinte Taine, are loc transformarea tainică a semnelor vizibile (apă, ulei, pâine, vin) și îndumnezeirea omului; Sfântul Spirit sfințește și transformând persoana umană din „fiu al trupului și al sângelui” în „fiu al lui Dumnezeu”.

Pentru a înțelege ce înseamnă a acționa in persona Christi din partea preotului, și care sunt consecințele faptului că-L reprezintă pe Hristos, mai ales în exercitarea acestor trei misiuni, este util să observăm ce înseamnă „a reprezenta” pe cineva. În limbajul comun termenul se referă de obicei la a primi o delegare, o însărcinare din partea cuiva pentru a fi prezent, a vorbi și a acționa în locul său, întrucât acela lipsește în momentul respectiv. Așadar, preotul îl reprezintă în acest fel pe Hristos? Răspunsul este negativ, întrucât Hristos nu lipsește niciodată din Biserică, ci Biserica este corpul Său viu. Prin urmare, preotul care acționează in persona Christi, reprezentându-L, nu o face niciodată în numele cuiva care lipsește, ci în Persoana însăși a lui Hristos cel Înviat, care este prezent și activ. Aceste trei misiuni ale preotului sunt un mod specific de a comunica această reprezentare eficientă din partea sa, fiind de fapt trei acțiuni ale lui Hristos cel Înviat, Același care astăzi în Biserică și în lume învață și aduce astfel la credință, reunește și conduce poporul Său și crează comuniunea Bisericii universale, sfințindu-o. Pr. Ioan BALEA

1 CCEO, can. 7 §1. 2 CONCILIUL ECUMENIC VATICAN II, Constituţia dogmatică despre Biserică („Lumen gentium”): „Din tradiția atestată mai ales în ceremoniile liturgice și în obiceiurile Bisericii, atât din Răsărit cât și din Apus, rezultă cu claritate că impunerea mâinilor și cuvintele consacrării conferă harul Spiritului Sfânt”, nr. 21. 3 Ibidem, nr. 28. 4 Cfr. CCEO, c. 595 § 1: „Biserica, căreia Hristos Domnul i-a încredinţat depozitul credinţei astfel încât, asistată de Spiritul Sfânt, să păstreze cu sfinţenie adevărul revelat, să-l pătrundă în profunzime, să-l anunţe şi să-l expună cu fidelitate, are dreptul înnăscut, independent de orice putere omenească, şi obligaţia de a propovădui Evanghelia tuturor oamenilor”. 5 Idem, c. 979: „Sunt capabili de puterea de conducere, care există în Biserică prin instituire divină, cei care, conform normei dreptului, sunt constituiţi în hirotonirile sacre”. 6 Nuntia, 10 [1980] 4. 7 CCEO, c. 667: „Prin sacramente, pe care Biserica este obligată să le distribuie pentru a comunica sub un semn vizibil misterele lui Hristos, Domnul nostru Isus Hristos îi sfinţeşte pe oameni în virtutea Spiritului Sfânt pentru a deveni în mod singular adevăraţi adoratori ai lui Dumnezeu Tatăl, şi îi inserează sieşi şi Bisericii, Corpul său; de aceea toţi credincioşii creştini, mai ales slujitorii sacri, în celebrarea şi primirea cu religiozitate a aceloraşi sacramente, vor respecta cu atenţie prescrierile Bisericii”.

17


Crâmpeie Istorice

Lumina Credinţei

83 de ani de la prima vizită a episcopului Alexandru Rusu în protopopiatul de Sighet (I) În acest an, pe 5 septembrie, se împlinesc 83 de ani de la prima vizită canonică a episcopului Alexandru Rusu în districtul protopopesc Sighet. Arhiereul porneşte în dimineaţa zilei de 5 septembrie 1931 de la reşedinţa episcopală în prima călătorie de apostolat însoţit de canonicul Ludovic Vida şi notarul consis­torial Liviu Racoţian. Ajuns în vârful muntelui Gutâi, - graniţă atunci a Maramureşului cu Sătmarul, Arhiereul este aşteptat de prefectul Flaviu Iurca, vicarul foraneu Ilarie Boroş, primarul Sighetului dr. Petre Mihalyi şi Ioan Borody primpretorul

din sat condusă de un grup de copile urmate de credincioşi şi de Episcop. Pe tot parcursul drumului au fost cântate imnuri religioase, iar la biserică episcopul este întâmpinat de parohul Marei preotul Mihai Rednic şi Gheorghe Iurca, preot în Breb. Cuvântul de bun venit fiind rostit de parohul Rednic, căruia Episcopul îi răspunde cu multă căldură. În biserica din Mara are loc un scurt ceremonial religios după care Arhiereul ţine un discurs în care face o paralelă între curăţenia casei Domnului şi a sufletelor. În Mara se alătură procesiunii şi parlamentarii Ion Bîrlea şi Vasile

plasei Sighet. Prefectul Iurca rosteşte cuvântul de întâmpinare după care se pleacă spre parohia Mara. Aici Episcopul este întâmpinat la podul de peste Mara de către credincioşii adunaţi în număr mare, în frunte cu directorul şi învăţătorul Petre Popovici, care rosteşte un cuvânt de bun venit şi căruia Episcopul îi răspunde vizibil emoţionat. De la podul Marei începe o impresionantă procesiune spre Biserica 18

Ciplea care erau profesori şi protopopi onorifici. În cursul zilei de 5 septembrie, Episcopul vizitează 7 parohii: Mara, Deseşti, Hărniceşti, SatŞugatag, Giuleşti, Berbeşti, Vad, iar seara ajunge la Sighet. În Mara, Episcopul ajunge şi la casa preotului Rednic unde poposeşte pentru dejun după care procesiunea se îndreaptă spre parohia Deseşti. La Deseşti, Episcopul este aşteptat în faţa


Crâmpeie Istorice postului de jandarmi, unde fusese ridicată o poarta triumfală de către pri­mar care adresează un cuvânt de bun venit căruia Arhiereul îi răspunde cu multă căldură. De aici până la biserică drumul episcopului a fost presărat cu flori de către două fetiţe din localitate. La biserică este primit de protopopul Andrei Serbac pe care Arhiereul îl laudă pentru curăţenia şi ordinea din cimitir şi din biserică, mai ales că Ierarhul verifică personal tabernacolul cu Euharistia pentru bolnavi şi vasele sacre. De la biserică Episcopul trece şi pe la casa parohială unde este servit cu un mic dejun la sfârşitul căruia Arhiereul salută cei circa 1000 de credincioşi adunaţi şi pleacă spre următoarea parohie Hărniceşti. La Hărniceşti este primit de învă­ţătorul Gogota în numele credincio­şilor, iar la intrarea în biserică teologul absolvent Titus Borca ţine un discurs despre trecutul episcopiei de la Peri şi despre vechiul Maramureş, iar Arhiereul îi încurajează pe credincioşi amintindu-le că „poporul s-a strâns în număr mare dovedind nestrămutata credinţă Bise­ricii Catolice, care în timpurile aces­tea de după război a fost cercetată de mulţi duşmani externi”. În Sat-Şugatag, la intrare, Episcopul este primit de primul curator al parohiei şi, însoţit de un alai de copile ce intonau imnuri mariene, este condus spre Biserică. În drum spre biserică Episcopul mai face un popas în mijlocul satului unde este aşteptat de notarul Câmpeanu, care, purtând o eşarfă cu motto-ul „Nihil sine Deo” (Nimic fără Dumnezeu) adresează un cuvânt de întâmpinare. Pornind de la acest motto Episcopul Rusu subliniază în scurtul său discurs că „ nu numai credincioşii simpli trebuie să fie păt­runşi de înţelesul acestor cuvinte, dar toţi funcţionarii ţării până sus la M. S. Regele să aibă în vedere însemnătatea acestor cuvinte, căci numai atunci se va sălăşlui pace şi bună stare între cetăţenii acestei ţări”. La biserică este aşteptat de către protopopul onorific Nicolae Doroş care slujise în localitate mai bine de trei decenii şi, după un scurt ceremonial religios, Arhiereul adrese­ază un cuvânt de îmbărbătare şi în­tărire a credinţei „în timpurile acestea tulburi”. După un scurt popas pentru masa de prânz la casa protopopului Nicolae Doroş, după care pleacă la orele 1420 către parohia Giuleşti. În satul Giuleşti, Episcopul şi întreaga procesiune este întâmpinată de dr. Vasile Lazar, care îl salută pe Ierarh şi ţine un discurs despre

istoricul re­înfiinţării eparhiei Maramureşului. La biserică Alexandru Rusu este primit de preotul local, Vasile Balint şi de protopopul onorific Mihai Hotea din Bârsana. Trebuie remarcat faptul că la Giuleşti, ca şi în altă parte a Maramureşului istoric, exista o neîmplinire pentru faptul că nu fusese sediul noii eparhii fixat la Sighet. Pentru aceasta episcopul Rusu aminteşte că „Sighetul poate va deveni a doua reşedinţă, ori even­tual se va muta reşedinţa definitiv la Sighet”. După vizitarea bisericii, Episcopul se opreşte la casa vădu­vei preotului Petru Salca ctitorul bisericii din localitate şi fost teolog bursier la Viena, de unde îşi continuă drumul spre parohia Berbeşti. Ajuns la Berbeşti, Episcopul este primit cu aceiaşi căldură cu toate că începuse o ploaie de toamnă rece. În biserică este primit de parohul Romul Avram, iar Alexandru Rusu ţine un discurs despre Fecioara Maria pe care a ales-o ca patroană pentru noua înfiinţata eparhie şi îi îndeamnă pe credincioşi ca să se pregătească pentru hramul de la Mănăstirea Moiseiului cerând harul lui Dumnezeu peste Maramureş „ţinut sfânt”. Un ultim îndemn pentru credincioşi este de încurajare: „Apropiaţi-vă cât de des de Sfânta Taină a Pocă­inţei, ori ce păcat de aţi făcut, dacă din inimă vă întoarceţi vi se iartă”. Vizitează casa parohului Romul Avram şi pe preoteasa văduvă Elena Bîrlea, apoi se îndreaptă spre parohia Vad. În Vad, este primit lângă biserică de învăţătorul Petru Codrea, iar în biserică de protopopul Iuliu Dragoş însoţit de fiul său Eugen Dragoş, preot în Sarasău. În discursul pe care Ierarhul îl ţine aici insistă asupra însem­nătăţii rugăciunii şi a felului cum trebuie făcută amintind că „te­melia individului şi a totalităţii indi­vizilor, care e statul, numai aşa va persista, dacă rugăciunea este la ba­ za acelei temelii”. De aici pleacă spre Sighet. La Sighet este primit de către primarul Mihalyi sub o poartă luminată de 3 be­curi mari în culorile steagului românesc fiind apoi însoţit până la Biserică de un grup de 38 de călăreţi. Aici este întâmpinat de vicarul foraneu Ilarie Boroş. Urmează celebrarea oficiului Dupăcinarului de către Arhiereu, iar în discursul său acesta aminteşte: „Am văzut alipirea credincioşilor ma­ramureşeni, multă credinţă fată de cele dumnezeieşti şi de aceea vreau să văd în această biserică a doua catedrală, sau chiar principală şi reşedinţa însăşi la Sighet. Sunt în drum către Mănăstirea Moiseiului ca să mă închin acolo unde 19


Crâmpeie Istorice Maica Dom­nului are o icoană sfântă, făcătoare de minuni după, cum la Sânpetru m-am închinat la Mănăstirea Bixadului şi voisem să cercetez şi vechiul aşezământ de la Peri, nu puteam se încunjur capitala Maramureşului ca să nu mă închin în aceasta frumoasă catedrală cu picturi în frescă, care e o podoabă a credinţei noastre. La Moisei precum şi aci şi pretutindenea mă pun împreună cu poporul sub scutul Maicii Domnului, care a fost cinstită în acest an mai mult, căci sa pomenit conciliul de la Efes, unde a fost serbată maternitatea Ma­icii Domnului şi azi o serbează ap­roape 400 milioane de oameni. De 15 veacuri de când s-a ţinut acel conciliu, azi şi mai mult e cinstită, ceea ce e mai presus de cât Cherovimii şi mai mărită de cât Serafimii’. Rugăciune, ca păcatul să se depărteze de la noi. Să vă apropiaţi cât de des către Sfânta Euharistie, nu din obicei ci din adevărată convingere. Acest cuvânt să rodească în voi”. În ziua următoare, fiind duminică, Episcopul se celebrează Sfânta Liturghie încadrat de 8 preoţi şi un număr impresionant de credincioşi din Sighet şi împrejurimi. La oficiu liturgic priceasna este cântată de dr. Ilie Lazăr, iar după terminarea Liturghiei urmează o recepţie dată în onoarea vizitei arhiereşti în sala Prefecturii, la care a participat intelectualitatea sigheteană de toate confesiunile. Discursurile aici sunt ţinute de vi­carul Ilarie Boroş şi de preşedintele tribuna­lului, Iuliu Moyş. De la Prefectură, suita Arhiereului şi intelectualitatea sigheteană este invitată la res­taurantul Coroana, unde în prezenţa reprezentanţilor tuturor confesiunilor Episcopul Alexandru Rusu ţine un toast în cinstea Regelui şi a Papei. La masă, lângă Arhiereu, prefectul Flaviu Iurca îi adresează Episcopului ‒ între altele ‒ următoarele cuvinte: „Vă dorim să fiţi cât de des între noi să simţiţi un mic regret că sediul episcopiei n-a fost pus la Sighet.” După acest toast vorbeşte şi vicarul Ilarie Boroş, dar şi protopopul romano catolic Pilcz care între altele remarca: „Când a fost vorba ca sediul Episcopiei să fie la Sighet, foarte ne-am bucurat că vom avea totdeauna Arhiereul în mijlocul nostru. Regretăm acest fapt, dar ne bucurăm azi că este între noi, căci pe lângă alte chestiuni şi mizeria face ca poporul să se lepede de credinţa sa. Noi preoţii şi toţi intelectualii să lucrăm ca poporul să nu fie depărtat din calea Domnului. În Maramureş n-a fost luptă confe­sională între populaţie, căci toţi 20

Lumina Credinţei trăiesc în aceiaşi mizerie, dar umblă lupii răpitori care vreau să clatine credinţa lor. Datoria noastră a tu­turor este să mântuim poporul. În Excelenţa Voastră văd garantă ace­asta, căci Acela care ţine zilnic 25 vorbiri trebuie să vadă şi efectul său. Drumul apostoliei să-şi aducă rodul său iar poporul să beneficieze”. După discursul preotului romano-catolic urmează cel a preotului reformat Iosif Papp care amintea: „Eu zic că azi în Maramureş se bucură nu numai catolicii ci şi reformaţii, dovadă e faptul că după slujbă am chemat pe credincioşii mei să vină la recepţie şi m-au urmat cu toţii. Să ne bucurăm împreună căci în Maramureş a fost o înţelegere tra­diţională între popoare. Altundeva au fost turburări între confesiuni, aci a fost pace, care a dat rodurile sale. Sunt convins că aceasta dra­goste se va mări în viitor, căci sun­tem fiii acelui părinte ceresc, a că­rui precepte aţi venit să le vestiţi. Se vă dea Dumnezău bucurie şi viaţă lungă”. Episcopul le mulţumeşte tuturor iar după această recepţie face o vizită la parohia ruteană, unde este primit de către preoţii ruteni în frunte cu protopopul Andrei Szabo şi unde celebrează vecernia. Protopopul Andrei Szabo ţine un discurs în „ruseşte, apoi în ungureşte”. Episcopul răspunde mai întâi în limba română amintind că „Sfântul Scaun a supus Episcopiei Maramureşului 40 de parohii rutene, dându-le un vicar, care reşede în Cernăuţi şi tine contactul cu credincioşii cu graiul şi scrisul rutean. Mă voi sili să ştiu şi eu ruseşte, ca să ne înţălegem din gură în gură. Dra­gostea mea ce am faţă de români o revărs şi asupra rutenilor”. După acest discurs episcopul se adresează pentru o mai bună înţelegere din partea participanţilor ruteni în limba maghiară. Reflectând la discursul protopopului Szabo, Alexandru Rusu punctează că „nu din poruncă se vor supune credincioşii ci din dragoste, cu care mă apropiu către dânşii. Legea lui Isus e legea iubirii‚ să iubeşti pe de-aproapele tău ca pre tine însuţi. Trăiesc eu, dar mai mult nu eu, ci Isus trăieşte în mine’. Aceasta dragoste îi va ap­ropia de mine. Binecuvântarea mea să fie chezăşie a dragostei viitoare”. După discurs urmează celebrarea vecerniei în limba ruteană iar exclamaţiile le rosteşte Arhiereul limba română. Cu acest eveniment se încheie prima etapă de acum 83 de ani a vizitei episcopului Alexandru Rusu în Districtul protopopesc Sighet. Pr. dr. Ioan TÎmbuş


In Memoriam!

Părintele Grigore Rițiu (1892-1969) Stimați cititori ai revistei eparhiale, continuăm să vă prezentăm și în acest număr o nouă biografie a unui slujitor al altarului, persecutat și maltratat de către două regimuri care au ocupat Maramureșul în secolul al XX-lea: regimul hortist și cel comunist. Drama familiei părintelui Rițiu Grigore, ultimul paroh de Săpânța înainte de anul 1948, a început odată cu ocuparea Maramureșului de către armatele hortiste, adică luna septembrie 1940, și a continuat sub regimul comunist până la moartea sa din anul 1969.

Preot Rițiu Grigore (1892-1969) Preotul Rițiu Grigore era originar din satul Doba, județul Satu Mare, și a văzut lumina zilei la data de 17 februarie 1892, fiind născut din părinții Ioan și Maria. A urmat școala gimnazială din satul natal, iar la insistențele preotului local Ciurdariu, familia îl trimite pe tânărul Grigore la studii în orașul Beiuș, unde obține bursă pe toată durata liceul pentru rezultatele excelente obținute la învățătură, fiind premiat în fiecare an de studiu. După obținerea bacalaureatului se îndreaptă spre Oradea unde urmează cursurile teologice. În acest timp are loc Marea Unire de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918, unde teologul Rițiu participă alături de ceilalți delegați ca reprezentant al studenților din cadrul Academiei Teologice din Oradea. După absolvirea teologiei, pentru

calitățile pedagogice și afinitatea sa pentru cultura antică este îndrumat de către profesorii săi spre ClujNapoca, unde urmează cursurile Facultății de Litere și obține diploma de profesor de limba română și latină. Se întoarce din nou la Beiuș unde va preda ca profesor în cadrul liceului unde a studiat. În anul 1923 se căsătorește cu învățătoarea Balea Laura, fiica preotului Balea Simion, parohul din Săpânța, iar tânăra familie va fi binecuvântată cu trei copii; Ioan, ajuns inginer agronom, Melania, învățătoare și Octavian, medic veterinar. După căsătorie este hirotonit preot în același an de către episcopul de Oradea, Valeriu Traian Frențiu, însă ocupă postul de profesor în cadrul Liceului ,,Gheorghe Șincai”, unde activează până în anul 1940. La data de 30 august 1940, în urma Dictatului de la Viena, Ardealul este cedat Ungariei hortiste. Pentru familia preotului Rițiu începe drumul Calvarului. Prima lovitură primită a fost pierderea locului de muncă, întrucât a fost introdusă limba maghiară la toate cursurile liceale. Este arestat pentru convingerile sale naționale, însă la insistențele episcopului Alexandru Rusu este eliberat după câteva săptămâni. Episcopul Rusu văzând situația creată cheamă pe preotul Rițiu în pastorație, încredințându-i credincioșii din parohia Săpânța, pe care îi va păstori între anii 1940-1948. Va veni paroh în locul socrului său decedat cu doi ani în urmă, iar până la numirea sa credincioșii au fost administrați de către preotul Țiplea Vasile. Aici va depune un efort considerabil pentru menținerea limbii române, deoarece autoritățile au introdus predarea materiilor în limba maghiară, singura materie predată în limba română era ora de religie. Astfel în cadrul acestei ore preotul Rițiu învăța copiii să scrie și să citească românește. Este cunoscut faptul ca localitatea Săpânța a devenit celebră datorită Cimitirului Vesel. Oximoronul ce reprezintă denumirea cimitirului se referă la inscripțiile de pe crucile din acest cimitir, care sunt alcătuite ingenios din rime și zicale pline de umor, menite să îndulcească atmosfera sumbră a unei înmormântări și să trateze moartea ca pe un eveniment inevitabil, dar în nici un caz tragic. Inițiativa a aparținut părintelui Rițiu Grigore, care a cerut meșterului Stan Ioan Pătraș să mărească cadrul crucii pentru a putea inscripționa mai mult text în limba română. Fiecare epitaf sculptat aici a devenit o formă de rezistența prin cultură și tradiție a românilor în timpul ocupației hortiste. Odată cu plecarea hortiștilor și-au făcut apariția trupele sovietice, spre sfârșitul lunii octombrie 1944. Tot în acest timp peste Tisa în regiunea Transcarpatică, sub același scenariu sovietic ia amploare activitatea politică de unire a acestei regiuni cu Ucraina Sovietică. Acest lucru a declanșat la Sighet, și mai ales în satele ucrainene dimprejur, o febrilă propagandă de unire a Maramureșului cu Ucraina. Promotorii acestui

21


In Memoriam! act au fost secesionistul Ivan Odoviciuc, însoțit de Nicolae Lazarciuc și Ion Bila. Campania pentru unirea Maramureșului cu Ucraina Subcarpatică a fost sprijinită și de forțele armate sovietice, prin maiorul Davidenco care dirija această operațiune. La data de 4 martie 1945, Comitetul Poporului hotărăște scoaterea limbii române din administrație și înlocuirea ei cu limba ucraineană.1 Aceste măsuri au generat un val de proteste în toate satele românești. În acest context preotul Rițiu a fost din nou arestat și închis la 27 februarie 1945, împreună cu un țăran din Săpânța, și eliberat după 10 zile. Câteva săptămâni mai târziu un grup de activiști ucraineni au venit din nou să-l aresteze. De această dată a reușit să fugă și sa stea ascuns până la restabilirea administrației românești. Persecuțiile nu s-au oprit însă aici. Odată cu instalarea guvernului comunist la data de 6 martie 1945, libertatea românilor va fi suprimată pas cu pas, prin măsurile legislative luate de noul guvern, în consonanță cu directivele Moscovei. Astfel, pentru eliminarea opoziției politice reprezentată de țărăniști, sunt atacați preoții considerați susținători ai politicii lui Maniu. În anul 1947, preotul Rițiu este arestat și dus la Securitate deoarece a refuzat să condamne politica manistă. A reușit să scape însă nu pentru mult timp. Odată cu suprimarea Bisericii Greco-Catolice, a fost urmărit și persecutat pentru refuzul de a-și trăda convingerile. Casa parohială, biserica și alte bunuri din Săpânța au fost confiscate și predate preotului Câmpean, trecut la ortodocși. Familia preotului a fost evacuată și s-a adăpostit în casa unui credincios decedat, în timp ce preotul a găsit un loc de muncă la exploatarea lemnului în pădure, unde a stat până în anul 1959. A fost reperat de Securitate, însă a fost anunțat la timp și a reușit să se refugieze în munți, împreună cu doi călugări; Gavril Sălăjean și Leon Bob. Aici au fost susținuți cu hrană, mai ales pe timpul iernii de către unii credincioși din Săpânța, riscând o condamnare în acest sens. Familia părintelui era permanent urmărită de către organele Securității și interogată frecvent cu privire la locul unde se ascunde preotul. Până la urmă Securitatea a găsit o persoană care le-a furnizat informații despre locul unde se ascundea preotul și cei doi călugări, un cioban pe nume Oca. La data de 28 octombrie 1950 au fost arestați toți trei, iar preotul Rițiu a fost condamnat la opt ani de închisoare pentru delict de uneltire contra Statului. După arestarea preotului, a venit rândul familiei să cunoască brutalitatea regimului comunist. Soția acestuia Laura, împreună cu fiica Melania au fost arestate la data de 24 ianuarie 1951 și condamnate la ani grei de închisoare pentru complicitate, întrucât nu au divulgat locul unde se ascundea preotul. Destinul familiei va fi unul tragic, soția preotului a decedat la data de 4 ianuarie 1954, în spitalul de boli infecțioase din Oradea, iar trupul ei a fost predat ca material didactic Facultății de Medicină din Cluj-Napoca. Fiica Melania va cunoaște și ea teroarea, fiind interogată și torturată la Securitatea din Sighet și ulterior întemnițată timp de șase luni în penitenciarul din Satu Mare. Era logodită cu

22

Lumina Credinţei studentul la medicină Rednic Gheorghe, exterminat și el în închisoarea de la Aiud. Fiul preotului, Ioan, student la Agronomie în Cluj va fi și el arestat și condamnat la șapte ani de închisoare, după care va ajunge în penitenciarul de reeducare de la Pitești. Preotul Grigore Rițiu a fost închis în penitenciarele din Aiud, Târgu Ocna, iar apoi la Caransebeș, de unde a fost eliberat în cursul lunii octombrie a anului 1954. Înainte de a părăsi penitenciarul, a fost pus să dea o declarație că nu va vorbi nimănui despre anii de detenție. Acest gest a redus mult din relatările preotului despre perioada acelor ani. Nici măcar familia nu a aflat foarte multe despre supliciul și trăirile preotului din această perioadă. După eliberare, s-a stabilit la fiica Melania, mutată în București. A pornit o acțiune de căutare a soției care dispăruse fără urmă, iar informațiile culese l-au condus spre spitalul din Oradea unde a fost internată. Aici nu a găsit nimic, iar oficial nimeni nu i-a dat nici un răspuns, însă neoficial a aflat de la unii angajați ai spitalului destinul tragic al soției. Marea durere care l-a însoțit tot restul vieții a fost absența trupului soției, a unui mormânt și a lipsei de înmormântare creștinească ce s-ar fi cuvenit. Întors la București, a încercat săși găsească un loc de muncă în învățământ, dar a fost refuzat mereu. A ajuns muncitor în horticultură pentru a se întreține, iar în pragul pensionării a fost refuzat sistematic dosarul de pensionare pe motiv că a fost condamnat. După acceptarea dosarului și decizia de pensionare, pensia în sine era sistată frecvent. O lună o primea, iar două-trei luni era sistată din același motiv al condamnării. A ajuns la un moment dat să trăiască din puținul sprijin financiar acordat de foștii săi elevi de la Beiuș, unde a fost profesor și diriginte. După o viață plină de suferință a decedat la data de 19 septembrie 1969, la vârsta de 77 de ani, fiind înmormântat la București în cimitirul Bellu 2 . După schimbările favorabile din decembrie 1989, care au adus libertatea Bisericii Greco-Catolice, familia Rițiu a revenit deseori în Maramureș cu dorința de a readuce trupul preotului Grigore la Săpânța, pentru a se odihni în mijlocul celor pe care i-a iubit și păstorit. Această dorință s-a împlinit în anul 2005, când la data de 30 octombrie a fost depus în glia Săpânței din noul cimitir greco-catolic. La ceremonie au participat în jur de 100 persoane din localitate, sicriul cu rămășițele pământești fiind purtat de patru preoți spre locul de îngropare. Să-i fie memoria binecuvântată, iar jertfa pentru neam și credință bine primită de către bunul Dumnezeu, iar în același timp aducătoare de speranță și putere pentru întreaga Biserică. Pr. dr. Vasile IUSCO 1 I. GHERHEȘ, Maramureșul între Dictatul de la Viena și Conferința de Pace de la Paris (30 august 1940 -10 februarie 1947), Baia Mare, 2002, p. 88-90 2 Interviu telefonic cu Rițiu Melania, fiica preotului Rițiu Grigore.


Evanghelia în Artă

Ospățul continuu, trăirea cu sobrietate a legământului din Taina Preoției Dacă ar fi să privim la ceremonia hirotonirii preoțești ca la un plămân care are doi lobi, unul s-ar numi „impunerea mâinilor din partea

Noe sădește o vie și gustă din roadele acesteia, mozaic, nartexul Bazilicii San Marco din Veneția, deasupra intrării, sec. XIII

episcopului” iar celălalt „primirea în propriile mâini a Trupului Domnului” din partea noului preot. Așadar ,,când urmează a se zice Mai ales pe preasfânta...”, episcopul îl cheamă pe noul hirotonit punându-i pe disc sau pe burete Sfântul Trup al Domnului și i se adresează: „Primește acest odor și-L păstrează pe El până la a doua venire a Domnului nostru Isus Hristos când are să-L ceară de la tine”. Invitat ca să interiorizeze sensul misiunii preoțești, dar și pentru a aduce prin viața proprie mărturia unirii cu Hristos, preotul este invitat la o atitudine trează și responsabilă. A păstra nu este aici sinonim cu a ascunde, precum a făcut servitorul cu talantul

său, ci referința este la acea muncă umilă a lucrătorului din via Domnului care se îngrijește de fiecare mlădiță încredințată lui. Când episcopul așează în palmele noului hirotonit Trupul Sfânt, căușul palmei devine întocmai cu un pământ fertil în care se afundă rădăcinile harului și, oricât peste ani, palmele ar putea fi brăzdate de urma bătăturilor, acele rădăcini, care nu se văd, asigură energie și dinamism muncii de slujire preoțească. Primirea Trupului nu este aşadar un „cadou” pe care Dumnezeu, prin mâna episcopului, îl face noului hirotonit, nu este nici instrumentul muncii pus în mâna slujbașului care își ia în primire propriile îndatoriri, ci, în primul rând, este semnul Alianței de nezdruncinat dintre Dumnezeu și lucrătorul din via Sa. Acest rit pregătește din vreme toate acele situații pastorale în care preotului i se va cere să devină un supra-om cu soluții la toate problemele din parohie sau din eparhie. Când i se va pretinde a-toate-știința, preotul trebuie să înțeleagă atunci că forța răspunsului său vine tocmai din capacitatea întoarcerii către acea atitudine adoratoare de la hirotonire, aceea care contemplând Trupul Mântuitorului

Noe biruit de vin, mozaic, nartexul Bazilicii San Marco din Veneția, deasupra intrării, sec. XIII a îmbrățișat deja situațiile fericite, dar și pe acelea mai dificile prin care Domnul vrea să reînnoiască Alianța sa cu ființa umană. 23


Evanghelia în Artă Dacă am căuta în Sfânta Scriptură un personaj care să ne arate semnele prin care Dumnezeu realizează legământul său cu omul,

Lumina Credinţei sau „Eu sunt vița, voi sunteți mlădițele” (In. 15,5). În Sfânta Scriptură chiar întregul Israel este asimilat acestei imagini, iar blestemul cel mai mare, în cazul în care poporul ar călca legământul, este exprimat astfel: „Viță de vie vei sădi și o vei lucra, dar nu vei culege, nici nu vei bea vin, pentru că le vor mânca viermii” (Dt. 28, 39). Vinul este însă și o băutură înșelătoare chiar și pentru cele mai sfinte personaje. Dacă privim la istoria lui Noe, ea se încheie neașteptat, cu patriarhul gustând vinul și fiind biruit de acesta (fig. 2, 3). Această scenă, în aparență

Noe biruit de vin, avoriu, Muzeul Diecezan di San Matteo, Salerno, 1090-1130.

patriarhul Noe ar fi o astfel de figură luminoasă. Din primele timpuri, Biserica a văzut în el un personaj care Îl închipuia pe Hristos: el singur drept între cei nedrepți construiește o arcă așa cum Hristos a fondat Biserica și salvează, asemenea Mântuitorului, pe aceia care au crezut cuvintelor sale. Reprezentările vieții lui Noe abundă încă din primele secole ale creștinismului: în sinagoga evreilor de la Dura Europos unde se păstrează cel mai vechi ciclu de picturi murale (jum. sec. III), în primele manuscrise ilustrate ale Cărții Genezei din sec. IV și V, miniaturile din Cotton Bible (920) sau din Manuscrisul de la Viena (col. 929) și, de asemenea, ciclul de mozaicuri de la bazilica San Marco din Veneția (sec. XIII). Ultimul act prin care Noe își încheie viața pământească este însă plantarea unei vițe de vie (Gn. 9, 18-29) (fig. 1). Așa cum observa Ch. Bernard (Theologie Symbolique), dacă pâinea este alimentul care ține în viață, dacă apa este salvatoare, totuși, prezența lor la masă ar fi insuficientă dacă nu s-ar adăuga și vinul, imagine a ospățului. Primul miracol înfăptuit de Isus nu a avut loc oare la o nuntă? Hristos însuși se prezintă adesea pe sine folosinduse de imaginea viței de vie: „Eu sunt viţa cea adevărată şi Tatăl Meu este lucrătorul”(In. 15,1); 24

Noe acoperit de fiul său Cam, Hristos pătimind, miniatură, 1301 – 1400, Bibliothèque Nationale de France. de neînțeles, a fost adesea reprezentată încă din primele secole și până în Renaștere, de la Belinni la Michelangelo (fig. 3). Dacă unii


Evanghelia în Artă scriitori bisericești au văzut în acest eveniment un accident ‒ Teodoret din Cyr ‒ alții, printre care și Ioan Gură de Aur, sugerează că lunga abstinență ar fi pricinuit slăbiciunea, Noe dezobișnuit de puterea licoarei a fost luat prin surprindere de tăria ei (cfr. La Bibbia Commentata dai Padri, Antico Testamento). Dar dacă am face un pas înainte, am înțelege însă că în sens biblic beția era asociată în primul rând cu decadența morală, consecința infidelității poporului ales la legământul cu Dumnezeu. Profetul Iezechiel vede imaginea apocaliptică a Ierusalimului cuprins de de beţie şi de amărăciune, sorbind paharul groazei şi al pustiirii (Ez. 23, 33). Dar Noe s-a dezis el oare vreo clipă de legământul cu Domnul, nu a fost el precum ne spune scrisoare către Evrei un moștenitor al„dreptăţii celei din credinţă” (Evr. 11,7) ? Examinat în lumina Legii celei Noi acest episod enigmatic ni se dezvăluie ca o imagine a acelei sobria ebrietas (beția sobră) a spiritualității creștine. Simțirea și gustarea suavității lui Dumnezeu seamănă în ființa umană un vârtej care copleșește puterile trupului. Așa a fost atinsă odinioară inima profetului Ieremia când mărturisea: „Mi se sfâşie inima în mine şi toate oasele mi se cutremură; sunt ca un om beat, ca omul biruit de vin, pentru Domnul şi pentru cuvintele Lui cele sfinte” (Ier. 23,90), iar la Rusalii Apostolii înșiși au fost socotiți și ei biruiți de vin (Fp. 2,13). Sf. Tereza a Pruncului Isus percepea și ea acest mister al incomensurabilei adâncimi a lui Dumnezeu în raport cu puterile umane limitate. Pentru a sugera că unirea cu Dumnezeu nu este o dispoziție trecătoare, depinzând doar de un moment privilegiat, ci că ea poate deveni în viața creștină un modus vivendi, Tereza folosește adesea imagini care exprimă ideea dependenței totale a omului de Dumnezeu. Din această categorie a sobria ebrietas, ne semnalează Ch. Bernard, face parte imaginea pruncului alăptat, învăluit de dragostea mamei sale care cu gingășie își iubește odorul, copleșindu-l cu mângâieri neîncetate. Pentru a pătrunde în logica Evangheliei intrarea se face așadar pe o poartă strâmtă iar multe episoade din Vechiul Testament își

dezvăluie sensul numai în lumina Cuvântului Crucii, evenimentul cel mai copleșitor din istorie. În cazul lui Noe, imaginea patriarhului biruit de vin, asociată cu aceea a goliciunii sale și a deriziunii din partea lui Cam - fiul său, i-a împins pe Sfinții Părinți să vadă prefigurarea imaginii lui Hristos despuiat și batjocorit pe cruce (fig. 4). O rezistență la această interpretare este firească, deoarece omul obișnuit nu primeşte imediat acest cuvinte: „Pentru el sunt nebunie şi nu poate să le înţeleagă, fiindcă ele se judecă duhovniceşte” (1 Cor. 2, 14). Dar Sf. Ieronim, referindu-se la Noe, considera: „Totul ne este comunicat prin simbolul Mântuitorului, căci pe cruce el a băut paharul patimilor: «Părintele Meu, de este cu putinţă, treacă de la Mine paharul acesta!» (Mt. 26,39)”. Răbdând răstignire, despuiat de toată voința omenească, despuiat de veșmintele sale, suportând dezonoarea, Hristos arată că acea cutezanță de a privi către Cel răstignit înseamnă nu doar curajul de a vedea propria origine dar a vedea, în plus, și propria mântuire. Astăzi, când despre preoție se vorbește pe un ton tot mai plin de desconsiderare, este nevoie de un efort pentru slujitorii altarului de a coborî între cei mulți, acolo unde „sta poporul privind, în vreme ce căpeteniile îşi băteau joc de El” (Lc. 23,35). Numai aici, în mijlocul acelei mase anonime însetate de adevărat viață și la picioarele Celui răstignit, poate începe un drum înapoi de recalibrare a dorințelor noastre cele mai profunde, de recunoaștere a legământului încheiat de Dumnezeu cu noi. Întorcândune către visul pe care Dumnezeu l-a avut cu fiecare în parte ne întoarcem de fapt ca să simțim puterea acelui vin vechi însă mereu proaspăt care reînvie în noi dorințele cele mai profunde și adevărate. Dumnezeu, viu și lucrător în istoria noastră, amestecă neîncetat în potirul oferit nouă licoarea deosebită a harului său împreună cu darul sobrietății venind din contemplația Crucii. Mărturia noastră poate așadar să arate și astăzi lumii în care trăim adevăratul sens al Euharistiei, un ospăț continuu în însăși sobrietatea lui, fericiți noi, care îi suntem părtași. Diacon Lucian LECHINTAN S.J.

25


Lumina Credinţei

Etica Creştină

Nu ești preot fiindcă vrei tu, ci fiindcă Dumnezeu te vrea preot! De ce tocmai un preot să scrie despre această Sfântă Taină? Dar cine să știe mai bine despre ce este vorba dacă nu un preot, o persoană care Îl cunoaște și Îl urmează pe Dumnezeu în mod special! Poate că astfel vom descoperi lucruri care merită atenție și pe care, poate, din varii motive am preferat să le lăsăm ignorate. Sfânta Taină a Preoției este subminată, amenințată atât din interiorul Bisericii cât și din afara ei. Am început cu o afirmație extrem de gravă care are nevoie de justificări. Trăim într-o lume mirifică, unde provoci scandal spunând astfel de lucruri: cum adică să fie amenințată preoția din interiorul Bisericii?! Aceasta ar fi ideea de bază a creștinului de rând, care vine la biserică. Nu uităm, însă, că Mântuitorul când a întemeiat Biserica a garantat că „porțile iadului nu o vor birui” (Matei 16, 18). Din exterior, evident este ușor să ne dăm seama că lumea secularizată este alergică la tot ce ține de Biserică și folosește orice prilej pentru a-i

26

altera imaginea, pentru a încerca să o distrugă. Ba, că Biserica face prea puțin, ba că preoții sunt depășiți, ba că sunt și ei oameni... buletinele de știri de la tv își formează audiența pe această melodie. Și Biserica învață că în această legătură cu media, portavoce a societății care fuge de Dumnezeu cu orice preț, trebuie să joace cartea corectitudinii politice, pentru a putea fi luată în considerare. Dacă o poate accepta uneori privind imaginea slujitorilor ei, nu poate accepta compromisul în materie de respect față de învățătura ei, bazată pe adevărul lui Dumnezeu. Revenind în interiorul Bisericii, este cu neputință... E o blasfemie! exclamă „creștinul 1 practicant” ... Eu îi respect pe preoți! Ei își văd deale lor și eu de-ale mele, își continuă ideea. Dar când vine vorba să le iei apărarea? De câte ori teai rugat pentru ei? De câte ori le-ai sărit în ajutor când s-au confruntat cu probleme? În această lume, de ce să alegi să devii preot, să răspunzi

chemării speciale pe care Dumnezeu ți-o adresează? Fiul lui Dumnezeu făcut om, acum vreo două mii de ani își chema ucenicii, spunându-le doar: „Vino după mine și te voi face pescar de oameni!” (Mt 4, 19). Nu le garanta nici averi, nu le promitea nici stăpânire pământească! Astăzi ca și ieri, acest târg este considerat nebunie curată. Cum să renunți la siguranța materială pentru sărăcie? Cum să renunți la propria familie pentru singurătate? Ieri ca și astăzi... oameni simpli au putut să răspundă sincer, total și dezinteresat acestei invitații, pentru iubirea lui Dumnezeu. Iată motivul central al alegerii, pentru care omul face alegerea de a accepta chemarea lui Dumnezeu: a cunoaște în sensul de a vedea, a împărtăși iubirea lui Dumnezeu! Dar aceasta nu reprezintă ceva special, căci fiecare creștin/fiecare om de bunăvoință o poate face. Ce promite astăzi Isus când cheamă un nou tânăr (sau mai puțin tânăr, uneori) la preoție? Isus nu și-a schimbat


Etica Creştină discursul, nu are o ofertă mai variată, mai atrăgătoare decât le-a dăruit Apostolilor... poate mai multe încercări, dar nici acolo preotul de astăzi nu se poate considera un concurent vrednic cu cei din vremea persecuțiilor din primele veacuri. Mai știm răspunsul, care prezintă poziția lui Dumnezeu în materie de siguranță în această lume? Preferăm, poate, să îl ocolim pentru a îl face uitat?! Blasfemie, ar striga, din nou, „credinciosul fervent”2! Isus are același cuvânt, face aceeași promisiune: „Cel care vrea să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea și să-mi urmeze” (Luca 9, 23). O propunere în fața căreia, dacă nu ești chemat, nu ai cum să-i faci față! Am reușit să anulăm din nou acuza de blasfemie, deși nu mi-am propus să transform aceste rânduri într-un discurs steril. A venit momentul să ne schimbăm perspectiva, să ne aducem aminte din nou de începuturi. Este timpul potrivit pentru a schimba ceva în modul de a transmite imaginea preotului în lume. Creștinii de astăzi au nevoie de o prezentare reînnoită a rolului și misiunii preotului; esențialul l-au reținut

prin tradiția familială sau parohială, dar se pierd când vine vorba de detalii și aceasta este în dauna Bisericii. Preotul este călăuză în cele sfinte și în viață. În preot suntem datori să vedem omul de caracter, creștinul cu o credință fermă și slujitorul Sfintelor Taine pentru mântuirea sufletelor. Dacă din exterior, prin ochii laicilor neglijăm o dimensiune, suntem nemulțumiți și găsim foarte ușor imperfecțiuni, motive de nevrednicie pentru statut etc. Dacă ignorăm vreo dimensiune din papucii preotului, atunci clădim haotic și mai devreme sau mai târziu întreaga construcție se va prăbuși în urma unei adieri de vânt. Astăzi există nenumărate pericole care alterează imaginea preotului. Abuzurile și din partea unor reprezentanți ai clerului, dar mai ales din partea celor care vor să reducă rolul preotului la un simplu robot sau distribuitor automat de Împărtăşanie. Nu mai putem rămâne indiferenți sau neputincioși, trebuie să ne ridicăm, să renunțăm la pasivitate pentru a apăra imaginea preotului și implicit a Bisericii. Nu este mai ușor decât ieri, deci să avem

încredere, să prindem curaj pentru a răspunde cererii de ajutor care vine de la Dumnezeu pentru apărarea slujitorilor Săi fideli. Preotul trebuie să reinvestească în formarea sa, să nu se lase condus de o atitudine pesimistă în fața atacurilor din lume, iar credincioșii trebuie să lupte fără menajamente împotriva curentului, să protejeze imaginea preoților și să-i susțină în fiecare dimensiune a vieții lor. Astfel s-ar rezuma mesajul Magisteriului privind acest subiect și atitudinea de adoptat pentru zilele noastre. Ca o scurtă mărturie în loc de încheiere, de ce am ales să răspund chemării de a fi preot în lumea de azi? Fără a transforma această părtășie într-un act de mândrie, consider potrivit să susțin că meritul Îi aparține lui Dumnezeu care mi-a ghidat pașii cu grijă din clipa în care m-a chemat și m-a ales pentru a-L sluji într-un mod aparte. Prin urmare, El m-a vrut preot, iar eu caut să spun da chemării Sale în fiecare zi, așa cum sunt, căutând să Îi fiu mai fidel. Pr. Emil-Marian EMBER

1 Mă refer la cel ipocrit. 2 Mă refer la atitudinea fariseică vizibilă, uneori, atât în rândul clerului, cât și printre laici.

27


Prezentarea Parohiilor

Lumina Credinţei

Parohia Greco-Catolică Odoreu Localitatea Odoreu este situată în centrul judeţului Satu Mare, pe partea dreaptă a cursului inferior a râului Someş. Prima atestare documentară a localităţii Odoreu o avem încă din secolul XII. Acest aspect reiese dintr-un document de danie al regelui maghiar Ștefan al III-lea, care în anul 1169 a dăruit mănăstirii Sfânta Margareta de pe Someș mai multe sate, printre care și localitatea Odoreu, care pe atunci purta numele de Udvarnuk.

O altă atestare documentară datează din anul 1216, când în registrul catolic de la Oradea se aminteşte faptul că Odoreul ‒ sub denumirea de Udvari ‒ aparţine de domeniul Satu Mare. Prima carte în limba română aflată la Odoreu, datând din anul 1723, este Evanghelia de la Bucureşti, aparţinând comunităţii greco-catolice, iar primele însemnări despre învăţământul românesc datează din 1773, când la Odoreu erau doi dieci-dascăli, fraţii Vasile 28

şi Gavril Erodoş, care învăţau copiii la şcoala confesională. Starea materială a comunităţii îi permite acesteia înălţarea unei biserici de piatră a cărei sfinţire va avea loc în anul 1823, purtând hramul „Sfinții Arhangheli Mihail și Gavril”. În Șematismul veneratului cler al Eparhiei Greco-Catolice a Maramureșului din anul 1936 îl aflăm ca preot pe M. On. Victor Anderco, paroh, prot. Onorar și ca preot II pe On. Petru Tohătan. În cadrul parohiei funcţiona începând cu anul 1933 Reuniunea Mariană ce cuprindea 82 de membri. Realitatea confesională a localităţii în anul 1936 era următoarea: 1340 greco-catolici, 85 romano catolici. 5 ortodocși, 285 colvini și 125 evrei1. Potrivit însemnărilor istorice, din zorii veacului XVIII până în mijlocul secolului XX, toţi românii din Odoreu erau de religie greco-catolică2. După anii lungi de prigoană comunistă, parohia s-a reconstituit pe 25 decembrie 1989, serviciile religioase celebrându-se în vechea casă cantorală. Piatra de temelie pentru noua biserică a fost pusă în anul 2004, pentru ca după un an să demareze lucrările. Spaţiul oferit de vechea şcoală confesională din localitate devenise cu timpul insuficient pentru desfăşurarea slujbelor religioase a unei comunităţi tot mai numeroase. Noua biserică a fost sfințită în data de 19 august 2012 de către PS Vasile Bizău, episcop greco-catolic de Maramureș Situată în centrul localităţii, alături de bisericile romano-catolică, ortodoxă şi reformată, noua biserică este un semn atât al ţesutului etnic al comunităţii locale, cât şi al despărţirii existente în sânul Bisericii lui Hristos. Conform ultimului recensământ desfăşurat în anul 2011, 59,6% din locuitorii comunei sunt ortodocşi, 20,3% reformaţi, 10,4% greco-catolici, 8,5% romano-catolici şi 0,1% penticostali. Pr. Daniel POP 1 Șematismul veneratului cler al Eparhiei Greco-Catolice a Maramureșului, pe anul 1936, retipărit la Tipografia Surorilor Lauretane, Baia Mare, 2011, p. 58 2 http://dgaspcsm.ro/odoreu/prezentare.pdf


Prezentare Carte

Pe drumul speranței cu Prea Sfinția Sa Mihai Frățilă Recent am avut bucuria de a citi volumul Precedența răgazului-Eseu imaginar de teologia speranței, apărut la Editura Galaxia Gutenberg din Târgu-Lăpuș în 2013. Scrisă de unul dintre cei mai tineri episcopi ai lumii care ocupă acum funcția de Vicar al Bucureștilor și pe cea de auxiliar al Arhiepiscopului major al Bisericii Române Unite, Greco-Catolice, cu sediul la Blaj, cartea ne propune, în cele peste 300 de pagini, un exercițiu de introspecție și răbdare. Întâmplarea a făcut ca să încep lectura cam pe la jumatatea lunii decembrie și să o termin în 27 decembrie. Timp de câteva zile după terminarea lecturii m-am întrebat dacă totul e doar o întâmplare. Probabil că nu voi putea afla niciodată răspuns la această dilemă, așa că am renunțat repede la a mă pierde în hățișurile unui labirint pe care îl cunoaște doar Bunul Dumnezeu și am încercat să dezleg cât mai în detaliu mesajul celor cinci capitole ale misterioasei cărți. Primul lucru la care m-am gândit a fost simbolul cifrei 5 (simbol al universului, al omului și al echilibrului) pe care autorul l-a folosit pentru a-și exprima probabil cele mai intime preocupări spirituale pe care le împărtășește pontențialilor cititori cu o caldă dar foarte tranșantă sinceritate. Aflat în floarea vârstei și cu un bagaj spiritual și de cultură generală bine consolidate, Preasfinția Sa dialoghează și se confesează oamenilor care au o trăsătură comună: credința în Isus Hristos și Maria. Cât de puternică este această credință? Desigur că doar cel Atotputernic știe după ceea ce gândim, facem și după cum ne rugăm. Cum percepem rugăciunea și efectele ei? La această chestiune autorul dă un răspuns: „Rezultatul rugăciunii autentice nu e lipsa grijilor, ci felul în care îi arăți Domnului încredințarea în puterea sa. Rodnicia vieții depinde, așadar, în mare parte de putința de a te îndoi de propriile împliniri și de a pune în discuție, prin smerenie, valoarea acestor realizări”1.

Parcurgerea vieții cu smerenie senină și toleranță nu e ușoară, dar este un exercițiu de credință pe care Prelatul, pornit din Ardealul cu multe naționalități și confesiuni, îl face cu mult curaj, amintirile sale fiind elocvente. Depănarea amintirilor este cu atât mai importantă cu cât ea relatează atmosfera ultimelor două decenii din comunism, dar și pe cea a anilor nouăzeci care, în tulburarea lor, prevedeau lucruri prea puțin optimiste pentru Biserica noastră care încă se mai zbate în incertitudinele originalei democrații românești.

Urmărind cu atenție parcursul spiritual al Preasfinției Sale începând cu anii copilăriei, apoi cu momentul hirotonirii (în 1996, la 26 de ani) și la cei 11 ani cât a lipsit din țară (fiind trimis la Misiunea greco-catolică română de la Paris și apoi la Colegiul Pio Romeno unde a 29


Lumina Credinţei

Prezentare Carte fost vice-rector și apoi rector) putem înțelege perfect mărturisirea legată de numirea sa ca Vicar al Capitalei și ceea ce înseamnă a răspunde prompt la chemarea divină: „Am sosit în Capitală în ajun de Nașterea Domnului 2007. Acel Crăciun nu-l voi uita niciodată: pentru austeritatea oferită de necunoscutul care se deschidea și sentimentul pribegiei care m-a făcut să înțeleg ceva din greul Sfintei Familii la nașterea lui Isus”2. Puterea de a percepe greutățile cu tărie și de a începe un lucru cu răbdare și tact sunt adevărate haruri pe care proaspătul Vicar le-a avut chiar de la începutul misiunii sale în Bucureștiul mult mai frivol decât cumpătatul oraș natal, AlbaIulia. Atent nu doar la credincioșii săi și la problemele Vicariatului bucureștean, ci la toate mecanismele sociale, culturale și religioase ale întregii țări, autorul caută mereu răspunsuri referitoare la martirajul Bisericii Greco-Catolice care a dat atâtea personalități și dovada unei credințe de nezdruncinat în timpul persecuției. Convins fiind că „istoria nu se face după criterii de fantezie”3 Preasfinția Sa încearcă să-și explice sie însuși și cititorului anumite realități trecute și prezente din istoria Bisericii noastre, neuitând însă să remarce mâna creatoare și protectoare a lui Dumnezeu, cea care oferă suferinței har. Acest aspect duce, inevitabil, la soliditatea relației dintre OM și DUMNEZEU înfăptuită doar atunci când devenim conștienți că trebuie să-l lăsăm să construiască prin noi ceea ce e necesar să construiască. Insistând mult asupra Spiritului Sfânt care trebuie lăsat să lucreze cu noi, chiar și atunci când ni se pare că suferința depășește limitele logicii omenești, autorul dă exemplele cele mai cunoscute pentru a-și argumenta aceasta pledoarie. A vorbi despre relația OM-DUMNEZEU fie la trecut, fie la prezent, înseamnă a conștientiza că întotdeauna omenirea a stat sub semnul balanței dintre BINE și RĂU cea ce provoacă un recurs la istorie făcut cu multă acribie științifică și pus sub semnul răgazului contemplației. Sunt astfel analizate Conciliul Vatican II și efectele sale 30

asupra Bisericii Greco-Catolice din România, ecumenismul, demisia Papei Benedict al XVI-lea, importanța voluntariatului și a misionarismului în societate precum și activitatea Colegiului Pio Romeno și implicit impresia lăsată de o parte a diasporei române în lume. Cu aceiași minuțiozitate este analizat rolul și locul preotului în societate precum și trăsături definitorii ale Bisericii de Răsărit și Apus, totul fiind raportat la ideea de asceză spirituală capabilă a genera speranța. Conștient că nu se poate comunica credința nimănui, preotul Mihai Frățilă propune, prin această carte, o călătorie spirituală de un nivel teologic exhaustiv, iar scriitorul Mihai Frățilă, cu o sensibilitate parcă nefirească în aceste vremuri, înlătură toate tendințele unei gândiri prea austere sau prea didactice, învăluind întreg volumul în acea aură caldă a unor convorbiri de la suflet la suflet în care ambii parteneri ascultă și vorbesc în aceiași măsură. Lectura cărții mi-a stârnit o întrebare care probabil mă va obseda multă vreme: ce impact ar putea avea cartea atât asupra credincioșilor practicanți cât și asupra celor care nu frecventează nicio biserică și, să presupunem că ar răsfoi cartea, într-o librărie din oraș sau la o bibliotecă? Probabil că, dacă și-ar găsi puțin răgaz să o răsfoiască și să privească chipul expresiv și extrem de luminos al autorului (aflat în interiorul primei coperți) iar apoi, fără să citească nimic altceva, ar ajunge, din întâmplare, la un pasaj aproape de final, ar avea o adevărată revelație. Pasajul este următorul: „A ne purta cu firea este un lucru extrem de apăsător, dar din aproape în aproape, obișnuindu-ne cu ideea că ceea ce ne face să suferim ne și maturizează, înțelegem că Dumnezeu ne este alături chiar și în momentele penibile”4.

Antoaneta TURDA

1 M. FRĂȚILĂ, Precedența răgazului-Eseu imaginar de teologia speranței, Târgu-Lăpuș, 2013, p.14. 2 Ibidem, p. 26. 3 Idem., pag.57 4 Idem., pag.305


Viaţa Consacrată

Congregația Surorile Benedictine de Caritate Congregația Surorilor Benedictine de Caritate este o familie religioasă altoită pe marele și secularul arbore benedictin, fondată în 1908 la Roma de către călugăriţa benedictină de clauzură Maica Colomba Gabriel, de origine poloneză, pe care Domnul a chemat-o departe de patria sa, unde la umbra crucii face să înfloarească această tânără mlădiţă a Ordinului Benedictin de viaţă activă. Congregația este o comunitate religioasă în Biserica lui Hristos, unde fiecare soră prin profesiunea sfaturilor evanghelice, caută pe Dumnezeu în urmarea lui Hristos cast, sărac şi

ascultător, ducând la împlinire dăruirea sa totală ca şi sacrificiu oferit Tatălui pentru ca existenţa sa întreagă să devină un act neîntrerupt de cult în caritate. Aceasta dorea Fondatoarea Maica Colomba Gabriel când scria: „ Religioasa este consacrată în mod unic gloriei lui Dumnezeu, este un suflet oferit exclusiv lui Dumnezeu”. În inima Maicii Colomba, surorile hrănite la spiritualitatea Regulei Sfântului Benedict, dau laudă lui Dumnezeu și își oferă slujirea lor în diferite câmpuri de apostolat, conform dorinței fondatoarei lor care le invită „să meargă acolo unde este un suflet de călăuzit, o inimă de mângâiat, un

trup suferind de înălțat”. Congregația este aprobată de Sfântul Scaun ca fiind de drept pontifical, aparţine vieţii şi sfinţeniei Bisericii. Spiritul benedictinei de caritate, care trebuie să fie un înger de sacrificiu pentru aproapele, se dedică în totalitate slujirii mântuitoare a lui Hristos în favoarea fraţilor şi trăieşte într-o comunitate: rugătoare ‒ capabilă de dăruire şi rugăciune; hristocentrică ‒ avându-L pe Hristos mereu în centrul existenţei; misionară ‒ participând la misiunea ce îi este încredinţată; ecleziastică ‒ trăind în comunitate cu responsabilitate, apartenenţa la Congregație şi la Biserică. Astăzi Congregația are 90 de surori răspândite în 15 case în Italia, Madagascar și România. Scurtă istorie a prezenţei în România Congregația Surorilor Benedictine de Caritate îşi desfăşoară activitatea în România de douăzeci de ani. În vara anului 1994 la 29 iunie se deschide la Sighetu Marmaţiei prima casă a Congregației. La sosirea primelor surori în România nu se ştia prea bine în ce chip vor desfăşura misiunea lor. Cei care au dat un imbold şi o direcţie misiunii au fost copii care cereau pâine şi astfel au orientat această prezenţă în favoarea lor. Surorile Benedictine de Caritate au reînnoit spiritul fondatoarei lor şi au deschis uşa casei lor tuturor copiilor săraci din cartierele Sighetului pentru a-i hrăni, îmbrăca, educa, şi ajuta să-şi petreacă timpul într- un mod mai plăcut, sănătos şi ferit de pericolele străzii. Surorile au răspuns astfel chemării lor - precum Maica Colomba la Roma - de a transmite iubirea lui Dumnezeu fraţilor celor mai mici şi nevoiaşi. În cel mai scurt timp surorile au fost sprijin şi pentru tinerele care nu aveau un rost în viaţă, o familie, un sprijin moral şi material. În timp numărul copiilor şi a tinerelor a crescut simţindu31


Lumina Credinţei

Viaţa Eparhiei se nevoia de a avea noi spaţii: ateliere de croitorie, tricotaje, săli de studiu, sală de mese, duşuri şi spaţiu pentru o casă, o adevărată familie pentru cine nu avea familie. Ia astfel naştere Fundaţia „Casa Famiglia Madre Colomba” însuflețită și călăuzită de sora Bianca-Neria Santori, responsabilă pentru România. Astăzi „Casa Famiglia Madre Colomba” îşi d e s f ă ş o a r ă activitatea întrun centru unde funcţionează o grădiniţă care poartă numele fondatoarei, „Grădiniţa Madre Colomba”, pentru copii cei mai mici; săli de clasă pentru elevi în cadrul proiectului „Ai carte ai parte” - şcoală după școală, în vederea prevenirii abandonului şcolar; o casă familială pentru tinere cu nevoi; servicii pentru igienă şi asistenţă medicală; săli pentru educaţia catehetică a copiilor parohiei greco-catolice din Sighet şi formarea morală religioasă a tinerilor. Un număr de trei benedictine împreună cu şaisprezece angajaţi și zece voluntari se dăruiesc cu un altruism fără margini pentru a sluji aproapelui cu spiritul Maicii Colomba care era o femeie deschisă, cu caracter ferm, o mamă afectuoasă,

32

înţelegătoare, conştientă, care călăuzeşte cu tărie şi cu dragoste pentru a sluji. Precum Maica Colomba, surorile nu sunt singure pentru a face să crească o asemenea operă, alături de ele fiind multe persoane generoase care prin harul lui Dumnezeu se dăruiesc apostolatului activla Sighet. Misiunea acestei comunități este un răspuns la nevoile societății de azi, ca suport în favoarea familiilor sărace, dezorganizate și a celor mai nevoiași, indiferent de etnie, stare socială, naționalitate și religie. Viziunea este conectată la necesitățile societății locale cu contribuție la creșterea calității vieții, la formarea de buni locuitori cărora să le pese de cei din jur, formarea lor la datoria respectului și iubirii reciproce, victoria asupra tendințelor spre individualism și participarea activă la viața socială, educând în acest scop sentimentul natural al sociabilității coroborat și îmbogățit de spiritul solidarității. Surorile Benedictine de Caritate Sighetu Marmaţiei

În cea de-a doua Duminică a Sfântului şi Marelui Post, Preasfinţia Sa Vasile s-a aflat în mijlocul credincioşilor din parohia „Sfânta Maria” din Baia Mare. Ducând mai departe misiunea primită de la înaintaşii săi de a aşeza prin sate şi oraşe păstori sufleteşti, Ierarhul locului a hirotonit întru preoţie pe Diaconul Alexandru Iftene Abrihan, prin punerea mâinilor şi rostirea rugăciunilor prin care se cere de la Dumnezeu revărsarea Spiritului Sfânt şi a harurilor necesare slujirii. Născut la data de 23 februarie 1985, pr. Alexandru Iftene Abrihan a urmat cursurile liceale la  Colegiul Aurel Vlaicu din Baia Mare, profilul filologie – teologie greco-catolică. În perioada 2004-2010 a urmat cursurile de licenţă şi de masterat din cadrul Departamentului Teologie Greco-Catolică Pastorală – Facultatea de Litere din cadrul Universității de Nord din Baia Mare. După primirea treptei diaconatului pe data de 6 decembrie 2012, a slujit ca diacon în parohia Şişeşti. Prin decretul episcopal 307/29.04.2014, Preasfinţia Sa Vasile l-a numit administrator parohial al parohiei Remeţi pe Someş, Protopopiatul Chioar, începând cu data de 1 mai 2014, dându-i totodată şi favorurile aferente.


Întâlnirea anuală copiilor și tinerilor din Eparhia de Maramureş În organizarea Biroului Pastoral Eparhial şi a parohiei Şomcuta Mare, protopopiatul Chioar, a avut loc în Sâmbăta din Săptămâna Luminată, 26 aprilie a.c, Întâlnirea anuală a copiilor și tinerilor din Eparhia de Maramureş. Tema întâlnirii a fost oferită de către prima din cele nouă Fericiri propovăduite de către Domnul şi Mântuitorul nostru Isus Hristos: „Fericiți cei săraci cu spiritul, căci a lor este Împărăția cerurilor” (Matei 5, 3). Întâlnirea a început cu celebrarea Sfintei şi Dumnezeieştii Liturghii de către Preasfinţia Sa Vasile, alături de un sobor de preoţi, unindu-se în ascultarea cuvântului lui Dumnezeu şi în rugăciunea înălţată Tatălui ceresc, aproximativ 1200 de tineri din toate protopopiatele Eparhiei. Prânzului oferit de organizatori i-a urmat un moment inedit de prezentare a participanților, constând în compunerea unei imagini de către delegaţiile fiecărui protopopiat. Imaginea rezultată ca semn al unităţii în credinţă a întruchipat o fântână de la care pleacă şi la care ajung mai multe drumuri, fântână ce ne duce cu gândul la Hristos, izvorul de apă vie pe care dacă o bem, nu vom mai înseta în veac. Întreaga după-amiază a fost consacrată activităţilor formativ-catehetice. Copiii au participat la patru ateliere diferite (pictură de icoane, confecționare de clopuri, artă din noduri și jocuri tematice), în timp ce tinerii au optat pentru una din cele șapte conferințe catehetice propuse pe tema Fericirilor de către preoţii conferenţiari. Bogăţia sufletească a tinerilor s-a regăsit în programele spiritual-culturale pregătite si prezentate cu multă dăruire de grupurile participante. Înainte de momentul de rugăciune şi binecuvântarea finală a Preasfințitului Vasile, s-au predat însemnele Întâlnirii organizatorilor de anul viitor: protopopiatul de Baia Mare.

Binecuvântarea lucrărilor de restaurare a capelei „Fam. Popp” din Satu Mare În Duminica a VII-a după Paşti (a Sfinţilor Părinţi de la Conciliul I Ecumenic de la Nicea,325), Preasfinţia Sa Vasile s-a aflat în mijlocul credincioşilor din parohia „Sf. Iosif” din Satu Mare. Prezenţa Preasfinţiei Sale a fost ocazionată de încheierea lucrărilor de restaurare exterioară a capelei „Fam. Popp” care deserveşte liturgic comunitatea parohială. Înainte de începerea Sfintei şi Dumnezeieştii Liturghii, Întâistătătorul Eparhiei de Maramureş a stropit cu apă sfinţită şi a uns cu Mir pereţii exteriori ai capelei. Adresându-se celor prezenţi, Arhiereul i-a invitat la o reflecţie asupra celor două lecturi ale duminicii (Fapte 20,16-18. 28-36 şi In. 17,1-13) a căror accent cade pe necesitatea unităţii în Biserică. Ierarhul a evidenţiat faptul cum unitatea este dată de credinţa puternică în Hristos Domnul, de dragostea pe care o purtăm faţă de Dumnezeu şi de dragostea dintre oameni. Unitatea nu este uniformitate, ci deschidere, toleranţă, căutare a idealului, având ca punct de plecare unificarea interioară a simţămintelor şi continuând cu trăirea unităţii în familie, în comunitatea creştină şi cu primirea Sfintei Euharistii. La sfârşitul Sfintei şi Dumnezeieştii Liturghii, Preasfinţia Sa Vasile a conferit diplome în semn de recunoştinţă pentru merite deosebite şi contribuţia adusă la renovarea capelei pr. paroh Cristian Sabău şi celor direct implicaţi în buna derulare a proiectului.

Având datoria de a fi purtător de grijă ai credincioșilor din Eparhia de Maramureș, Preasfinția Sa Vasile a procedat prin decrete episcopale la următoarele numiri: Pr. Iosif Dorin Matiz, Administrator parohial al parohiilor Tăuţii Măgherăuş şi Buşag, Protopopiatul BAIA MARE, începând cu data de 1 mai 2014.

Tipar executat la Tipografia Surorilor Lauretane str. Inocenţiu Micu Klein nr. 23, Baia Mare e-mail: surorile.lauretane@yahoo.it


Întâlnirea Eparhială a tineretului (Şomcuta Mare 26.04.2014)

Pelerinaj la Cimitirul Săracilor (Sighet 10.05.2014)

Pelerinaj la mormântul Episcopului martir Alexandru Rusu (Gherla 24.05.2014) Preţ 5 RON

Lumina credintei 2/2014  
Lumina credintei 2/2014  

Pubilicatia Eparhiei Greco Catolice de Maramures

Advertisement