- Învăţ, vreau să ajung ceva în viaţă. Viitorul meu nu se construieşte la horă! - Doamne, fată, tu eşti năroadă rău, păi aşa crezi tu că ajungi mare? Ca să ajungi cineva, trebuie să înveţi la şcoală, să iei ceva diplome, să dai examene, nu merge aşa! Când am auzit că e aşa de greu, am aruncat chimia, oricum nu înţelegeam nimic, şi m-am dus din nou la horă. Lasă că văd eu ce fac, mai e până mă fac mare, acum mă distrez. Nu spunea tata mereu aşa? Leana se lăsase de şcoală din clasa şasea. Trebuia să meargă cu vitele la camp, iar şcoala nu-i plăcea deloc. Sistemul greoi de învăţământ descuraja pe oricine. Trebuia să toceşti mult, să spui numai ce zice profesorul, şi lecţiile din cărţi nu aveau legătură cu viaţa. Sistemul de învăţământ comunist ne transfomase în adevărate magnetofoane. Elevul era obligat să repete, fără nicio logică, lecţiile din manuale, cu punct şi virgulă. Eu vroiam să învăţ din cărţi cum să îngrijesc animalele, cum să fac pâine, sau cum să mă joc. Ce mă interesau pe mine radicalii? Vroiam să ne înveţe cum să ne purtăm, cum să vorbim frumos, cum să iubim părinţii, nu să ne pună să repetem lecţia ca un patefon stricat. De fapt, nici nu ştiam ce-i ăla. Auzisem de el de la nenea. Leana, sora mea mai mare, care se lăsase de şcoală, era fericită. Avea o frumuseţe de păpuşă. Îi făcuse rochiţă roşie de stambă cu floricele. Îi pusese în cap mătase de porumb, ochii erau din două mărgele albastre. Altă prietenă de a ei, Lenuţa lui ţaţa Floarea, avea un băieţel făcut tot din coceni de porumb, cu cămaşe cusută de ea şi pantaloni albi cusuţi cu mărgele. Aşa că s-au gândit să facă nuntă între păpuşi. A fost pe drum alai mare, format din copiii de pe uliţă şi din ceva căţei şi pisici. Luna se lăsase peste sat, dar noi tot pe afară eram. Moşul lui Ilie al Ioanei chiar ne-a cântat din caval. Acesta era un fel de bunic al satului, nu avea pe nimeni, şi trăia din mila oamenilor şi din pomenile morţilor. Nu răbda de foame, fiindcă în sat mureau oamenii pe capete. Nu existau doctori. Trăiai numai dacă aveai zile, cum zicea mama. Moşul Ilie al Ioanii stătea într-o casă mică, lângă o coastă. Coasta este şi astăzi, şi se numeşte coasta lui Ilie al Ioanii. Noi ne jucam pe ea şi ne apuca frica, fiind izolată de alte case. Seara, când luna era cât roata carului, cum zicea mama, nea Ilie al Ioanii venea pe lemnele din bătătura casei noastre şi ne cânta din caval. Eu priveam la stele şi mi se părea că jucau în ritmul cântecului. Lemnele erau puse în bătătură, pentru că din ele vroia tata să facă o casă. Casă nu au ajuns niciodată, ba, din cauza cântecului din caval, începuseră să lăstărească, se trezise în buştenii tăiaţi viaţa.
17