Page 1

Regatul cuvantului, ANUL III , nr.19 Iulie 2013


MEMBRI FONDATORI

N.N.Negulescu - Iniţiator, prim fondator şi ex-director al revistei Constelaţii diamantine. - Iniţiator, prim fondator şi actual director/redactor-şef al revistei Regatul Cuvântului. - Membru al Academiei Româno-Americane de Arte şi Ştiinţe. - Director/Redactor-Şef al revistei Sfera Eonică.

Al.Florin Ţene - Membru al Academiei Româno-Americane de Arte şi Ştiinţe. - Preşedinte al Ligii Scriitorilor Români.

Parteneri culturali


COLECTIVUL DE REDACTIE Membri de onoare: Academician Constantin-Bălăceanu Stolnici Prof.univ.dr.Ion Paraschivoiu, Presedinte el Academiei Americano-Române de Arte și Stiinţe,Canada Prof.univ.dr.Jana Palenikova, Universitatea Comenius, Bratislava, șefa a departamentului de limbi romanice. Președinta a Societatii Culturale Slovaco-Române din Bratislava Dwight Luchian-Patton, Director-Publisher, revista „Clipa”, SUA Vera Luchian-Patton, Editor-in Chief-Publisher, revista „Clipa”, SUA Prof.Univ.dr Florinel Agafiţei, orientalist, sanscritolog Maria Diana Popescu, redactorșef la revista „Agero” Stuttgart, director la revista de cultură „Art Emis”, director al departamentului Art Emis Academy din cadrul Societăţii Art Emis Cristian Petru Bălan, membru al Academiei Româno-Americane de Arte si Stiinţe, SUA Prof.univ.dr.Lidia Vianu, director MTTLC, Universitatea București Director\redactor-șef: N.N. Negulescu, membru al L.S.R. Redactori șefi-adjuncţi: Lect.univ.Daniela Sitar-Tăut, membră a U.S.R; Prof.dr.Ion Pachia Tatomirescu, membru al U.S.R Secretar general de redacţie: Cezarina Adamescu, membră a U.S.R Secretar directorat: Marian Malciu, membru al L.S.R Critic de artă: Prof.dr. Magda Buce- Radut Redactori: Prof.dr. Nicoleta Milea Profesor Radu Andrei Lect.univ. dr. Alina Beatrice Cheșcă Lect.univ.Ovidiu Ivancu, India Dr. Gabriela Căluţiu-Sonnenberg, editor” Occidentul Românesc” Spania, membră L.S.R. și A.J.S.T. România Redactori asociati: Ionuţ Caragea- membru al U.S.R., cofondator și vicepreședinte al Asociaţiei Scriitorilor de Limbă Română din Quebeq, Canada, membru de onoare al Societaţii Scriitorilor din Judeţul Neamţ George Roca, editor șef al revistei Romanian Vip, Austrelia Slavomir Almajan,Canada Cătălima Florina Florescu prof. dr.in literatură comparată, SUA Simona Botezan, jurnalist de limbă română la Washinton DC, director adjunct al ziarului „Mioriţa”, SUA Teresia B.Tătaru, Germania Mariana Zavati Gardner, membră a Royal Society of Literature UK Redactor principal tehnoredactare: Ing. Rodica Cernea Realizator coperta: Ing. Rodica Cernea


Sumar N.N Negulescu.....................................................................................................................................................pag.05 Aureliu Gociu.......................................................................................................................................................pag.06 Ion Pachia Tatomirescu........................................................................................................................................pag.07 Cezarina Adamescu..............................................................................................................................................pag.13 Theodor Damian..................................................................................................................................................pag.10 Adrian Botez........................................................................................................................................................pag.13 Luca Cipolla.........................................................................................................................................................pag.16 Coneliu Leu..........................................................................................................................................................pag.17 Alina Beatrice Cheşcă..........................................................................................................................................pag.18 Cezarina Adamescu..............................................................................................................................................pag.19 Florentina Loredana Dalian.................................................................................................................................pag.24 Mihaela Burlacu...................................................................................................................................................pag.27 Constantin Kapitza...............................................................................................................................................pag.29 Mihaela Biliovschi...............................................................................................................................................pag.34 Valeriu D. Popovici-Ursu.....................................................................................................................................pag.41 Vavila Popovici....................................................................................................................................................pag.44 Magdalena Orghidian...........................................................................................................................................pag.45 Mihai Batog Bujeniţă...........................................................................................................................................pag.46 Albu Magdalena...................................................................................................................................................pag.48 Apariţie editorială................................................................................................................................................pag.50 Cărţi primite la redacţie........................................................................................................................................pag.51 Cristifir Ana-Maria...............................................................................................................................................pag.52 Marian Malciu......................................................................................................................................................pag.54

..........

Responsabilitatea asupra conţinutului materialelor publicate revine autorilor. Creaţiile literare se transmit la adresa:regatul cuvantului@yahoo.com Revista poate fi accesată la adresele: www.editii.org e-mail director redactor-șef: n.negulescu@yahoo.com regatul_cuvantului@yahoo.com Tel redacţie: 0351.405.824 Adresa redacţiei: Bd. Gheorghe Chiţu, nr 61, Craiova,Dolj, Romania, cod 200541


5

N.N NEGULESCU SEMNELE IDENTITĂȚII PROFUNDE

C

artea inaugurală << Neînstruniri - cu dedicație - >>, Ed. Timpul, Iași, 2013, este o veritabilă ecranizare în care gravitează stilizate ecouri și imagini mentale ale cuprinzătorului viu poetic. Autoarea Livia Ciupercă, abordează în distribuția sa evocatoare prezența viziunilor spiritualizate dintr-o origine, situate întru ființare ascendentă, dar și deasupra proiecției ființării contingente. Cuvintele poemelor în proză, slujitoare ale structurilor semantice, par a fi conturate cu lumină. Urmărindu-i primaritatea dezvoltării active a spontaneității îi descoperim și domeniile logicii afective : “ Fulguie-n mine spasm sidefiu,/pentru Tine, Zi a binecuvântării,/însorită, înstelat surîzândă,/oborând și lenea și falsurile,/și dublul ochi al răului/din mine, din tine, din noi./O! Cât mi-aș dori să-mi dezvălui/ascunzișurile firii, sublimele fațete ale străluminării,/ daruri încrustate în corola-ți din înaltul dom./” (Zilei de azi). Aceste versuri exprimate în cheie epică, dovedesc dinamismul travaliului dialectic de cunoaștere, care forțează rezistența indistincției labirintice a Sinelui (das Es). În tonul evidenței, Livia Ciupercă orientează rețeaua de tensiune a actului creator pe întinderea fluxurilor și a refluxurilor adânci din substanța sensibilă a timpului circular, de unde necesitatea de a-l ordona, de a-i elimina istoricitatea haotică : “...zbuciumatului azi./Clipa se cere sortită./”(Schimbări de schimbări, p. 6) ; “…dinspre curbura timpului Ka” (Descântec, p. 9); “…netrăirea –timpul mort”(Singurătatea, p. 18); “…Mi-e timpul desfrunzit de-aripa așteptării”(Visul cel de pe urmă, p.21); “…învăluire coborând în fiordurile ființei-timp/”, …”Cu el călătoresc în timp/”(Discurs, p. 22); “…Nostalgia fior ce crestează un timp,/”(A dormi la umbra unei stele, p. 23-24); “ … unui timp învolburat/”(Rugăminte, p. 26); “Neprielnic timp” (La dublu, p. 33-34) ; “Târziu în noaptea unui timp.” (Povestea celor cinci răni, p. 40) ; “Mă scufund în tine…Timp…/” , “Cum fi-va urcușul timpului acest?” ( Etalări prezumți-oase, p. 58) ; “Părintele Timp” (Curiozității, p. 74). Materialul lexical exprimat cu mijloacele preciziei narative într-o tehnică modernă de inserție (montaj) e de natură preponderent nominală ; iar elementele tematicii discursive se rotesc și ele alternativ în jurul unor puncte eonice germinative pe orbita cosmosului de idei. Această configurare circulară constituie un topos, adică proiecția unui arhetip galactic, menit să releve prin extensiune paternitatea sferei gânditoare. Este evident, efectele impulsiunilor cathartice refulate de cele trei instanțe psihice – Sinele, Supraeul și Eul – furnizează uneori ilustrări ale unor surprinzătoare aspecte structurale, conjuncturale, între retrospecție și anticipare, între obiecție și transfigurare, între idealizare, profeție și renunțare. Pledoaria împotriva destrăinării de omenesc ar fi mesajul generic al actelor poetice de credință: “ Tu, Bunule,/când miai dat viață,/ai vrut să fiu puternic/și falnic-ca un zmeu./Dar omul,/tot zidirea Ta,/mi-a frânt tulpina,/ nemilos de dur…/Tulpina scrijelită…/O vezi ?!/ De ce mă-ntreb/și eu,/ acum,/la cap de drum?!/De ce-a devenit el,/omul/ pasiv, indiferent și crud ?!/Cât va dura acest supliciu…/-și nu numai către noi-,/ arbuștii,/plămânii Terrei sfinte?!” (Lângă un ciot – bocet surd – p. 17). Desigur, fondul poemului se oferă ca valoare compensatoare de ordin spiritual la distorsiunile și coercițiile suferite de mulți indivizi ai umanității conformiste. Nefiind adepta desfășurării vieții prin logica dominației, la opusul oricăror compresiuni, poeta cultivă ardent oglindirea unei realități transcendente în forma genuină a esteticului : “ Există-ntotdeauna/o clipă-a dumnezeirii,/conservată-Acolo, în Înalt,/pentru a înveșmânta/Pământul. “ (Naștere, p. 8). Din însetarea de frumuseți unice sunt generate și iconografii contemplative : “ Deschid fereastra cerului slăvit/Să văd concertul înstelat. Unicul./ Acum la ceas lunar, bezmetic,/Când Perseidele triumfă-n nalt/Concertând și valsând, feeric,/Cu arderi de foc și pulberi de aur-/Veșmânt meteoric. Sublimul./”(Meteoriții, p. 47). Și, tocmai în acest exercițiu stilistic de epurare a percepțiilor, descifrăm o interesantă analogie, între ființa poetei și intensitatea cerească – ca sursă, care permite celebrarea ritualică a poemului. Continuare în numărul viitor.


6

Aureliu Gociu Eliza Roha – Carusel

,

editura Betta, 2013

D

e la „Cronica” liniară la arhitectura complexă Cu lumea ficţională din Carusel ( al doilea roman din trilogia Zborul ) d.na Eliza Roha părăseşte teritoriul romanesc şi perspectiva narativă realiste pentru a construi o nouă lume, tipologic imaginară, aşezată dincolo de Ocean, dar şi o altă perspectivă – fantastică, fantasmagorică – ce intersectează teritoriul paranormalului şi o nouă spiritualitate energetică. Altfel, acelaşi „roman de familie”- dar de o familie mai specială decât aceea din primele sale romane – sub aceeaşi finalitate de comunicare şi relaţionare, performează proiecte umane inedite şi alte

semnificaţii filosofice. În anii care au trecut de la debut, universul narativ s-a emancipat, a devenit mai elocvent, mai rafinat, iar abilitatea narativă şi fineţea stilistică performantă conlucrează pentru acreditarea unui discurs elevat, de structură eseistică. Autoarea conturează şi dezvoltă armonios zeci, poate sute de personaje, sugerează complexe relaţii inter-umane, nuanţează tipologii foarte diverse compozite, şi în acest sens titlul romanului rămâne foarte sugestiv, aplicat formulei creative şi structurii compoziţionale. „(...) Preluând ideea introspecţiei de adâncime psihologică, ( continuată și în Carusel-n.n.)- după cum scriam despre romanul anterior al trilogiei( Ultimul om)- autoarea descoperă zone specifice şi în trepte până la coborârea deplină în abisurile conştiinţei scindate a omului recent, postmodern, rămas neîmplinit şi deficient în unitatea structurală a fiinţei. Unde înainte totul părea ascuns şi misterios, apare o revelaţie sublimă care iluminează totul, aduce soarele în zona tenebrelor în care înainte bântuia întunericul(...)”. Personajele, regăsite în marea lor majoritate și în Ultimul om, s-au îmbogăţit, au evoluat, şi acum nuanţează valenţe psihologice, unele doar bănuite în textele anterioare. Polivalenţa psihologică a personajelor derivă din dedublarea sufletească, din permisiva ambi-valenţă tipologică şi din variabile stări dispoziţionale. Romanul confirmă şi susţine o structură epică de anvergură, anunţată de romanele anterioare, dar atinsă doar în textul de faţă. Fără a părăsi ideile generoase din Ultimul om, Carusel propune un roman complex, supraetajat, cu derivaţii analitice, introspective şi fantastice, cu mai multe nuclee narative şi prezentând, ca universuri imaginare, mici capsule ale timpului, localizabile în America, în România, pe diverse trepte ale istoriei, între universuri ori pe alte planete. Carusel este un roman diferit de opera anterioară a d.nei Eliza Roha, comparabil poate doar cu Formula matematică a iubirii sau cu Chipuri de apă, contrastant chiar faţă de monumentalul ciclu „Fata din pomul cu mere”, un ciclu al „Cronicii de familie”, cu cele patru romane ale sale( Deceniul obsedat, Femeia în verde, Zodia proscrișilor și Destine în derivă), și, chiar de primul roman din trilogie, Ultimul om. Este un roman subtil, de fine observaţii şi metamorfoze umane, care îi acordă autoarei o poziţie de frunte în literatura feminină actuală. AURELIU GOCI


7

Ion PACHIA-TATOMIRESCU Între cogaionicul brad (axis mundi) şi „crinele golgote“

M

aturitate lirică de întomnare constatăm şi în volumul La prohodul bradului (2013)*, de Adrian Botez, volum încorolând cinci substanţiale cicluri de poeme (poeme puse, de fiecare dată, şi sub ordine „cristalizatoare“, de număr): I. La prohodul bradului (12 poeme „cardinal-temporale“), II. Viaţa şi Matrioşa (16 poeme „în crivăţ steposlavic“), III. Silabe-n sublim (32 de poeme ivite printre „coastele sparte ale Creaţiei“, în obiectivul de peste gard al lui Dumnezeu), IV. Mlaştina (23 de poeme cu vectorizări lirico-semantic-sincretce în „sămânţa Lear“ şi în „sămânţa Cain“) şi V. Primăvara rataţilor (17 poeme între care-şi fac loc şi cele cu „lupi de foc“, „hulubi îngurluind“, „mirese-flori“, ori cu un primenit / nou Iisus Hristos al Unirii / Iubirii, cu „flori de măr “ / „coroane de nori“ etc.). De pe „faţa a patra“ de la „sobra copertă“, Distinsul Receptor este întâmpinat cu generozitate de-o „sfântă triadă“ de critici ai liricii boteziene: (1) Cezarina Adamescu: «Adrian Botez este, fără doar şi poate, cel mai original poet pe care mi-a fost dat să-l cunosc, răsfoind / răscolind prin ceasloavele prăfuite, dar şi cele de ultimă oră ale liricii româneşti; el este fără pereche; [...] Adrian Botez nu se încadrează, nu se aliniază, nu se confundă; el este altfel [...]; spirit enciclopedic [...], verbul său esenţializat, cristalizat, strălucind dincolo de retină...», (2) Eugen Evu «Aş aminti că trei sunt străjile Fiinţei [...] aşa cum le exprimă doina: de dor, de jale, de revoltă; Adrian Botez înscrie în expresie modernă acest triunghi, reînălţând Crucea ca Stâlp, într-un cvadrat care este... al Cercului; [...] Când sufocarea este la cota de risc, Botez scrie cu apă de trandafir pe aripa unei adieri; [...] nu arghezian, nici bacovian, ci botezian...» şi (3) Mircea Dinutz: «Poet, în primul rând, cu serioase cunoştinţe magico-mitologice, cărturar de aleasă stirpe, bântuit de aromele din altare, atins de nimbul sacu al icoanelor şi [de] aerul tare al ideilor, prozator şi eseist, din rezerva din ce în ce mai restrânsă a erudiţilor autohtoni, luptător cu har pe drumul Binelui şi Frumosului, Adrian Botez este un gânditor şi un scriitor pe deplin matur, viguros şi competitiv la nivel naţional». Desigur, tot aşa-i şi eroul său liric, pe care-l vom urmări mai la vale de axis mundi, cosmicul brad al Daciei, arbore sacru al cărui „cult dendrologic“ şi a cărui sacră simbologie au intrat încă din zorii holocenului (10000 – 8000 î. H.) în constelaţiile credinţelor religioase ale Peşterii Chindiei (de pe malul stâng-dunărean, în amonte de Dierna > Cerna / Orşova-România), păstrându-se în mitosofia valahă până azi, fără hituri de vreun soi, cu o impresionantă, neasemuită corolă de valenţe lirico-semantic-sincretice. După cum se ştie, nu există eveniment fundamental din universul valahului la care să nu participe bradul – naştere cu botez, telurica nuntă (cu bradul mirelui şi al miresii) / nunta cosmică (adică nunta întru nemurirea Zalmoxianismului, cu participarea ens-ului din Dacia la o ordine cosmică prin năşirea-i de către „marele binom“ al dinamicii din universul nostru, Soarele şi Luna, perechea sacră secundă din panoul religios-central al Cogaionului / Sarmisegetusei), moarte („nenuntiţii“ trec din Ţara-cu-Dor în Ţara-fără-Dor cu bradul-mire / bradul-mireasă, cu bradul-suliţă), Anul Nou etc. În poemele lui Adrian Botez, bradul este veghetorul din munte, «atât de singur – bradul cel din frunte» (Bradul, p. 5), bradul este înţeleptul («moşul bradului» – Nunta, p. 6), bradul se supune prohodului / prohodirii, thanaticului, ca toţi ce sunt „drepţi ca brazii“ – iar «la prohodul bradului», vine Muma Cerului ce «plânge, cântă şi descântă / de dor şi inimă frântă», fiindcă «au plecat pe struni de vânt / fraţi de cetini, rând-pe-rând» (La prohodul bradului, p. 8) –, bradul geme cu toate fibrele-i fiinţiale («geme lemnul bradului / sub arcuşul vântului... / bradului şi mândrului / bradului înaltului / bradului şi dreptului...» – Geme lemnul bradului, p. 12), munţii cu brazi se relevă drept «avocaţii lui Dumnezeu» (p. 20), bradu-i axă celor zece ceruri ale Valahimii, se relevă, fireşte, brad al lumilor («zvâcnesc răcnetele catedralelor în noapte – ca nişte / pulsari / cosmici – clipocind printre / constelaţiile negre ale / brazilor lumii: fulgeră şi [...] / din / pântec de munţi – se mereu frâng în / fulgere oarbe – clopote / clopote, clopote, clopote» – Noapte înafară, p. 39), de brazi se spânzură pierdutul timp («aşa că – decât să pierdem timpul / care deja s-a spânzurat de brazi – mai / bine să ne vedem – orbi / pe altădată – care e numele oricărui / azi» – Lighioană cvasi-umană contemporană, p. 87), bradul (de Crăciun şi de Anul Nou), este cu barbarie tăiat „din vârf de munte“ ca „ucigaşii (de brăduţi / brazi)“ «cheful să-şi facă – pe tarabe-n sânge» (Blestem la bradul prăvălit, p. 131), ceea ce atrage după sine reînchiderea „vadului celest“ şi plânsul Mumei Brazilor / Cetinilor. Există în poemele boteziene şi „brazi flamuri de munţi“, participanţi la Sfatul Edenului: «suflete crin răstignire / ai ieşit din trup, din fire, / şi-ai venit la sfat de rai / cu toţi brazii de pe plai» (Crâmpei de psalm dosofteian, p. 132). Eroul liric al mulţimii de sonete-cristal din volumul La prohodul bradului (2013), de Adrian Botez, ia distanţă original-paradoxistă, dacă ne raportăm fie la eroul din sonetele eminesciene, fie, mai ales, la cel din voiculescienele sonete ale Iubirii de Iisus Hristos, cu paşii sigurei înaintări către „crinele golgote“ («că am iubit – e-o taină fără de păcat: / nici îngeri n-am trezit în aiurare ! / au fost o boală şi cutremurare / şi cruci de păsări – mii – am împăcat // [...] // eu – totuşi – îmi ascund taina sub scris... / ...acolo-i timpul când Hristos cu mine / întrezărit-am gòlgotele crine...» – Taina fără păcat, p. 9).


8 În primăvara încrâncenării dintre moarte / iarnă şi Înviere / viaţă cu iminentele explozii vegetale aşteptate, când «muguri din ramuri cată să străpungă / precum prunceştii dinţi...» şi când «crâncena primăvară dă s-ascundă / ’n piezişu-i rânjet – haita: ierni târzii...», botezianul erou liric constată că «i-e frică şi lui Hrist să ne ajungă / i-i groază de-orice dâmb colţos din noi: / în inimi ni s-anchis orişice strungă / torturi nepomenite-am aţâţat în sloi ! // căldură ori nădejde nu-s de unde / să iasă-n joc de primăveri şi îngeri: / încă nu-i Răstignire – şi Tu sângeri !» (Primăvară crâncenă, p. 23). Din „crama Cerului“, atentul eroul de sonet-psalm, observând că «galbene lacrimi tremură copacii», că „moartea se coace din împroşcarea cu sânge“, că „în turnuri cotcodăcesc prostănacii“, că «a-nfipt cuţitul toamna pân’ la os» şi-l «scoate şi-l înfige iar, vârtos», că «măcelărie de sublim e-n lume – / atât sublim – că toţi turbăm cu spume», cu părelnic-argheziană cutezanţă îndeamnă Mântuitorul: «furnici îmi conturează groaza sferic...: / prelinge-Te, Hristoase,-n cer de rane, / să văd serafi bolborosind din vrane !» (La crama cerului, p. 74). În alt sonet-icoană Mântuitorul este surprins în chinuri sisifice: «Te-am văzut – furişat – speriat şi schimbat / suind – din nou – cenuşile Golgotei / [...] / ...munţi tot urci şi cobori – arzând decisiv: / în noapte semeni – cumplit – cu Sisif !» (Hristos şi Sisif, p. 27). Fiindcă-i «viscolită primăvara firii: / de peste tot, piroane rup fiinţă», într-o ultimă instanţă, eroul psalmic-botezian imploră Mântuitorul „ce mai are ştiinţă de a scoate cămaşa Mântuirii“: «frate-al durerii şi al neputinţei: / nu ne lăsa-n sleirea ne-căinţei ! / Hristoase-nsângerat şi-nsingurat // smulge din Cruce Focul Tău curat...!» (Rugăciune de Paşte, p. 24). Mesianismul lui Adrian Botez, de teluric-celestă verticalitate, de cosmică demnitate, se relevă puternic, irepresibil, dintr-o indiscutabilă / incontestabilă vecinătate piroclastic-apocaliptică, profund cunoscută de al său Neam Valah («e-un neam ce se trezeşte în colinde / ciorchini de îngeri atârnaţi la uşi / cu puf de nea pe-oglindele sticlinde / ce-ascund ursitele ca palme în mănuşi // cât cântul încă nu ne-a părăsit / [...] // cuvine-se-a a ne spăla spăşit / chipu-ostenit de nopţi – în sfintele zăpezi // cuvine-se-a căta cărare înapoi / spre Tatăl de lumină – iertător / să fim iar neamul care suntem noi // adeverit spre mântuirea tuturor / ...primeşte-n prag – Părinte – al meu Duh / şi iscă-n stele cântu-mi de văzduh !» – Neamul colindelor, p. 81), Valahime chemată de un nou curcubeu, teluric-celest legământ: «Hristoase-al unirii – Hristoase-al iubirii / nu pot să trădez lucrarea de îngeri / nu vreau a Te face din nou ca să sângeri // în inimă-mpiedic prigoana-amintirii / ...seninul din ceruri îl chem pe pământ: / cu toate voi face un nou legământ !» (Nou legământ necesar – p. 150), într-o mai dreaptă croire de lumi. ______________________ * Adrian Botez, La prohodul bradului, Râmnicu-Sărat, Editura Rafet, 2013 (pagini A-5: 166; ISBN 978–973–146–259–2).

Noi eseuri despre „sacra“ triadă valah-cronicărească

Î

n cartea de polivalente eseuri / studii «pentru o nouă hermeneutică, aplicată asupra textelor cronicarilor moldoveni», Normalitatea reacţionară: sinergia scris – făptuire – fiinţare cosmică, la Grigore Ureche, Miron Costin, Ion Neculce (2012)*, de Adrian Botez (doctor în ştiinţe filologice cu o superbă teză publicată în anul 2005, Spirit şi Logos în poezia eminesciană), Distinsul Receptor are prilejul de se situa între alte „nebănuite dimensiuni“ specifice umanismului cronicăresc valaho-moldav – recitit / revăzut cu acribie de autor –, are bucuria de a descoperi un „scânteietor-zeiesc trident“ cu neasemuită, originală forţă structuratoare / cristalizatoare de tip Yang (dar şi cu inerente arii rămase, ori dispuse „strategic“ în sfera Yin): (I) „Letopiseţul Ţării Moldovei“ – în varianta liturgică a lui Grigore Ureche, având ca nuclee iradiant-ideatice / macrotematice: Arheul Ştefanic (cf. «2. Arheul Ştefan cel Bun / Sfântul», p. 42 sqq.), topos-ul sacru, nomos / anomos, „normalitatea“ reacţiunii etc. (pp. 23 – 98); (II) „Letopiseţul Ţării Moldovei“ – în varianta liturgică a lui Miron Costin, având ca nuclee iradiant-ideatice / macrotematice: centri falşi / reali ai „Logosului Ritualic“ – înfrângerile temporale / istorice „ca dureri personale“, raportul „pulverizare semantică“ – „Logos de Neam“, menţinere în „starea de reacţionarism“ etc. (pp. 99 – 160); (III) „Letopiseţul Ţării Moldovei“ – în varianta liturgică a lui Ion Neculce, având ca nuclee iradiant-ideatice / macrotematice: pace veşnicită / pace sulemenită şi Patrie («ca neputincioasă plimbare»), autentic-reacţionarism, invers-reacţionarism etc. (pp. 161 – 262). „Deschiderea“ lucrării se face printr-un Argument, cu „luminători“ strategic repartizaţi / plasaţi aproape la fiecare petală-capitol din corola cărţii, argument unde autorul evidenţiază – cu mai toată încredinţarea – problematica lucrării în „unghiuri noi de atac / fugă“: cronicarii valahi «trebuie socotiţi ca făcând parte [...] din Logos-ul Întemeietor şiMântuitor» (p. 5); cronicarii valahi, «simţind infiltrarea Demonului Temporal-Istoric [...], înalţă Liturghia Celestă, [...] constată [...] o falie, o rană hidoasă, a Nerecunoaşterii Identităţii de Sine» a poporului Pelasg > Valah (cu privire la etnonimul Pelasg > Valah, înainte de-a merge mai departe cu prezenta „radiografie“, spre a îndepărta „semănătorii de confuzii“ istorice referitoare la al nostru Neam / Popor despre care Herodot, în orizontul anului 450 î. H., ne-a spus că „este cel mai mare popor din Europa“ şi – din Eurasia – „al doilea ca mărime după poporul indienilor“, reamintim Distinsului Receptor: : 1. poporul nostru, cel mai mare din Europa timpurilor antic-herodotice, se numea şi era cunoscut drept Poporul Pelasg [> Pelag] şi că etnonimul acesta – după cum demonstrat-am în nenumărate articole / studii, lucrări – a evoluat în Valah [>Vlah];


9 2. în orizontul anului 1600 î. H., când a avut loc Reforma Zalmoxianismului, s-a divizat – din punct de vedere religios, nu de alt soi – în două: Dax > Daci [„oamenii-sfinţi“ dintre Pelasgi > Valahi, cei închinători la unicul, singurul Dumnezeu al Cogaionului] şi Thrax > Thraci [închinători la vechii idoli / zei ai Cogaionului]; 3. din „Istorii“ şi până în zilele noastre, de euro-etnonimul Pelasg > Valah, ţin cele câteva sute de „regio-etnonime pelasge > valahe“: arădeni, ardeleni, argeşeni, aromâni / macedoromâni – „pelasgii > valahii / românii din Dacia Sud-Dunăreană / Macedonia Antică, bănăţeni, basarabeni, bessi, bihoreni, bisalţi, bistoni, briceni, brygi, buzoieni, cărăşeni, chirmiani, ciconi, clujeni, constănţeni, crestoni, crişeni, crobyzi, dâmboviţeni, dersai, dobrogeni, dolonci, donduşeni, drochieni, dubăsăreni, floreşteni, geţi, glodeni, gorjeni, hedoni, ieşeni, istro-români – „pelasgii > valahii / românii din antica Dacie de Vest, provincia Sigynia, cu Dinaricii şi Istria-pennisulă, leoveni, maramureşeni, meglenoromâni – „pelasgii > valahii / românii din Dacia Sud-Dunăreană, aria Meglen, aparţinând în cea mai mare parte Greciei de azi, mehedinţeni, moldoveni, munteni, nipsei, nisporeni, ocniţeni, odomanţi, odrisi, olteni, orheieni, peţi, prahoveni, râşcani, sângerei, sapei, sarţi, sibieni, sorocani, suceveni, teleneşti, teleormăneni, timişeni, trauşi, ungheni, vâlceni etc.; pentru lămuriri / detalii, a se vedea lucrarea noastră mai recentă, La început fost-au sâga, sîgetul, siginii..., apoi Sarmisegetusa..., 2012 – http://www.banaterra.eu/romana/files/003-2012_29_aug_pachia-tatomirescu_ion_la_inceput_fost-au_siga_24_iulie_2012.pdf); cronicarii valahi, «regăsesc Soluţia Scrisului ca pe o formă de Yantrică (hieroglific-mandalic-mântuitoare !)» (p. 6); cronicarii, domnitorii / voievozii, sfinţii / martirii ş. a., «la Temelia Lucrării de Exorcizare Temporală, trebuie puşi, laolaltă», întru înrăzărire din «Logos-ul Războinic Ştefanic...» (ibid.); Logosul Pelasg > Valah «este, de fapt, locul / spaţiul de fuziune al rugăciunii dimpreună făptuitoare prin auto-jertfire, al marilor duhuri / genii ocrotitoare...» (p. 9); «societatea românească şi mondială [...] duce lipsă de spirit reactiv / reacţionar (care, la rându-i, este epifania însăşi a Vieţii); adică duce lipsă de normalitate»; demonul din inima Duhului Valah (Dacoromânesc) este «trădarea...; dar nădăjduim că re-găsirea Sinelui Celui Hristic-Eroic va determina şi distrugerea acestui morb satanic al trădării» (p. 12); etc. ______________________ * Adrian Botez, Normalitatea reacţionară: sinergia scris – făptuire – fiinţare cosmică, la Grigore Ureche, Miron Costin, Ion Neculce, eseuri, Râmnicu-Sărat, Editura Rafet, 2012 (pagini A-5: 294; ISBN 978–973–146–205–9).


10

Prof. Dr. Theodor Damian, USA.

Mihai Eminescu: glossa ca ecclesiast

D

acă cineva citeşte cu atenţie poezia Glossă de Mihai Eminescu şi cartea Ecclesiastului din Sf. Scriptură a Vechiului Testament realizează nu numai apropierea surprinzătoare dintre cele două texte, dar probabil că va şi conchide că Glossa este o punere în versuri a câtorva din marile teme ale Ecclesiastului. Ne referim aici în special la trecere, la deşertăciune sau zădărnicie şi la înţelepciune sau discernământ. Aceste teme nu sunt tratate separat nici în poem, nici în Ecclesiast, ele se întrepătrund, ca-ntr-un dans perihoretic, iluminându-se şi confirmându-se reciproc. Prima strofă, aşa cum e construit poemul, le anunţă şi determină pe toate celelalte. Ea cuprinde toate cele trei teme. Trecerea: “Vreme trece vreme vine Toate-se vechi şi nouă toate .............. Ce e val ca valul trece”

Deşertăciunea/ Zădărnicia: “Nu spera şi nu ai teamă De te-ndeamnă de te cheamă Tu rămâi la toate rece”

Înţelepciunea/ Discernământul: “Ce e rău şi ce e bine Tu te-ntreabă şi socoate”. I. Trecerea Versurile: “Vreme trece vreme vine Toate-se vechi şi nouă toate .............. Ce e val ca valul trece” duc cu gândul în mod direct la clasicul model şi concept heraclitian al curgerii. “Totul curge” (Panta rhei) spune Heraclit din Efes. Nu poţi intra de două ori în aceeaşi apă a unui râu. În versul “Toate-s vechi şi nouă toate”, se poate recunoaşte cu uşurinţă ideea lui Heraclit despre repetarea ciclică, la infinit, a lumilor, sau a lucrurilor, în general. Ecclesiastul o spune în felul lui: “Nimic nu-i nou sub soare. De ceea ce a fost întâi, nimeni nu-şi mai aduce aminte” (1: 9-11). Lucrurile par noi pentru că-s uitate. În realitate ele sunt vechi. Când Eminescu spune în acest context: “Nu spera şi nu ai teamă” – adică nu spera, dar nici nu te înfricoşa, căci “ce e val ca valul trece”, el introduce în mod insistent, pentru că repetat în restul poemului, atitudinea stoică pe care omul trebuie să o aibă în faţa lumii. Conform filosofiei stoice fondată de Zenon din Citium (336-265 î.H.) “natura este guvernată de legi stabile, iar omul trebuie să ducă o viaţa netulburată, în conformitate cu aceste legi. Omul trăieşte într-un univers determinat” 1. Această adaptare a omului la legile ce-l depăşesc înseamnă virtute. De aceea, bogăţia sau sărăcia, fericirea sau nefericirea, nu au mai mare importanţă ca voinţa omului şi necesitatea de a se adapta la legile date. Trecerea ne apare aici ca motiv de rezervată înţelepciune; îndemnul “nu spera” nu reprezintă nicidecum leit-motivul unui discurs al disperării, cum ar putea fi interpretat de cei ce consideră pesimismul ca fiind o caracteristică definitorie a poeziei lui Eminescu, fapt pe care l-am contra-argumentat într-o lucrare precedentă.2 Cum vom vedea mai târziu, acest “nu spera” – contrabalansat de “nu ai teamă”, este referitor, întocmai ca-n Ecclesiast, numai la lumea de aici care “trece” şi nicidecum la lumea transcendentului divin. Singurele aluzii din poem la realităţile transcendente care nu pot fi abordate aşa cum trebuie abordată lumea, cu stoicism şi rezervă, sunt în versurile 14 şi 30 în care poetul vorbeşte despre transcendentul sinelui, despre regăsirea de sine, “regăsindu-te pe tine”, în primul caz, şi de petrecerea retrasă întru sine, “tu în colţ petreci cu tine”, în al doilea caz. Acestea sunt singurele atitudini salvatoare, statornice, în contextul general al nestatorniciei tuturor lucrurilor. Regăsirea de sine, a sinelui autentic, evident, este parte clară dintr-un discurs abscons pe tema antropologiei teologice în care omul este definit şi înţeles ca chip al lui Dumnezeu. Pentru a sublinia, acest element al regăsirii de sine este salutar pentru că e singurul remediu, în poezie, la nestatornicia tuturor lucrurilor, la posibila pierdere, risipă de sine în această instabilitate generală şi totală a lumii; şi în Ecclesiast se vorbeşte de rezervă faţă de toate cele ale lumii, deci de detaşare de ele, în schimb însă, şi cu aceasta anunţând celelalte două teme menţionate, se face îndemn la luare aminte la statornicia lucrurilor lui Dumnezeu, singurele de care omul trebuie să se ataşeze dacă nu vrea să sufere, sau mai bine zis, singurele de care omul înţelept trebuie să se ataşeze pentru că el, prin utilizarea discernământului, ştie de ce trebuie să se


11 Iată ce zice Ecclesiastul: “Mi-am dat seama că tot ce a făcut Dumnezeu durează în veci. Nu e nimic de adăugat şi nimic de scăzut. Dumnezeu a făcut astfel pentru ca în faţa Lui să te temi” (3:14). Această temă anunţă o alta, tipică atât Ecclesiastului cât şi Proverbelor lui Solomon: “Frica de Dumnezeu este începutul înţelepciunii”. Este de notat că în concordanţă cu Ecclesiastul, contextul general al Glossei, aşa cum se vede el mai ales în strofele 4-9, nu indică rezervă faţă de lume ca şi creaţie divină, ci faţă de lumea oamenilor, aşa cum o cunoaştem fiecare şi cum a fost ea întotdeauna, lume în care oamenii îşi trăiesc viaţa ca actorul rolul pe scenă: “Căci aceloraşi mijloace Se supun câte există Lumea-i veselă şi tristă Alte măşti, aceeaşi piesă…” II. Deşertăciunea sau zădărnicia Ideea generală a Glossei este coincidentă cu cea a Ecclesiastului: Vanitas vanitorum, omnia vanitas (“Deşertăciunea deşertăciunilor, toate sunt deşertăciune”) (1:2), sau altfel spus, tot pe limba Ecclesiastului, “toate sunt deşertăciune şi vărsare de vânt” (2:11). Cuvântul “toate”, se înţelege, se referă la toate ale lumii acesteia sau ale lumii oamenilor, nu la toate ale lumii lui Dumnezeu. Faţă de prima, ni se predică din nou detaşarea, în ambele cazuri şi la Eminescu şi la Ecclesiast; faţă de a doua, ni se predică ataşarea, la Eminescu, în discursul despre transcendent, în imaginea regăsirii eului autentic, regăsit pentru că pierdut şi recuperat, exact ca în pilda fiului risipitor.3 Această idee a deşertăciunii, a zădărniciei, este foarte clar exprimată în Glossă. “Tot ce-a fost ori o să fie În prezent le-avem pe toate Dar de-a lor zădărnicie Te întreabă şi socoate”. Şi, în paralel, Ecclesiastul: “Am văzut toate lucrurile care se fac sub soare şi iată, toate sunt deşertăciune şi vânare de vânt” (1:14). Totuşi, deşertăciunea în sine e una, şi realizarea ei de către om, conştientizarea ei, e alt lucru. Această realizare a deşertăciunii lumii şi a atitudinii adecvate ce trebuie luată în consecinţă, reprezintă un alt punct comun între Glossă şi Ecclesiast, de data aceasta legat de comparaţia dintre înţelept şi nebun. Dincolo de diferenţele de interpretare, nesemnificative, de altfel, iată cum este ea prezentată la Eminescu: “Nu spera când vezi mişeii La izbândă făcând punte Te-or întrece nătărăii De ai fi cu stea în frunte; Teamă n-ai, căta-vor iarăşi Între dânşii să se plece Nu te prinde lor tovarăş Ce e val, ca valul trece”. Şi iată Ecclesiastul: “Şi am zis în inima mea: Precum un fapt i se întâmplă unui nebun, aşa mi se va întâmpla şi mie; şi atunci, de ce ne-am mai ostenit? Şi am mai grăit în inima mea: De vreme ce nebunul vorbeşte din prisosul lui, înseamnă că şi aceasta-i tot deşertăciune. Căci amintirea înţeleptului alături de nebun nu se va întâmpla vreodată de vreme ce în viitor pe toate le va acoperi uitarea. Şi cum va muri înţeleptul laolaltă cu nebunul?” (2:15-16). Dar iată şi o altfel de comparaţie, de data aceasta mult mai aproape de sensul în care apare ea în Glossă. Zice Ecclesiastul: “Înţeleptul îşi are ochii în cap, dar nemintosul [nebunul, în traducerea lui Bartolomeu Anania] umblă în întuneric” (2:14). Şi iarăşi: “Şi am văzut că înţelepciunea covârşeşte nebunia aşa cum lumina covârşeşte întunericul” (2:13). Zice Eminescu: “Teamă n-ai, căta-vor iarăşi Între dânşii să se plece Nu te prinde lor tovarăş Ce e val, ca valul trece”. În sfârşit, un alt text ecclesiastic, teologic de data aceasta, care merge în consens cu Glossa: “Când îi făgăduieşti lui Dumnezeu o făgăduinţă, nu întârzia să o plineşti, căci voia Lui nu se află în cei nebuni” (5:3). Cu alte cuvinte, nu te prinde cu nebunii tovarăş, cum zice Eminescu, pentru că deşi ei vor încerca să te tragă în cercul lor, trebuie să-nţelegi că ei trec ca valul şi Dumnezeu nu-şi pune voia în ei. III. Înţelepciunea sau discernământul O altă idee comună Glossei şi Ecclesiastului este aceea, invocată deja, a utilizării discernământului ca strategie a mântuirii: “Ce e rău şi ce e bine Tu te-ntreabă şi socoate”. Cercetarea, discernământul, cugetarea, sunt aici atribute ale înţelepciunii pe care Ecclesiastul, regele înţelepciunii, le practică deja, fapt pentru care şi îndeamnă pe alţii la a căuta şi a cerceta “lucrurile care se fac sub soare” (1:14). Iată exemplul ce ni se dă: “Eu, Ecclesiastul, am fost rege peste Israel în Ierusalim. Şi inima mi-am pus-o să caute şi cu înţelepciune să cerceteze despre toate


12 câte se petrec sub cer” (1:12-13); sau: “În ziua cea bună, trăieşte-ţi binele; în ziua cea rea, vezi şi ia seama” (7:14). Din nou la Eminescu: “Tu în colţ petreci cu tine Şi-nţelegi din a lor artă Ce e rău şi ce e bine”. sau: “În prezent le-avem pe toate Dar de-a lor zădărnicie Te întreabă şi socoate”. * * * Interpretarea tematică clasică a Glossei lui Eminescu a fost pe cât de bogată şi diversă, pe atât de departe în a descoperi aici modelul tematic al Ecclesiastului. În ediţia sa critică din 1995 a operelor lui M. Eminescu4 D. Murăraşu menţionează mai multe lucrări model pe care Eminescu le-ar fi putut avea pentru acest poem, nici una însă neducând spre Ecclesiast, cu excepţia unei singure mici note la versul 24 al poeziei. Pentru tot restul, iată inventarul prezentat de Murăraşu: 1. D. Murăraşu şi I. Scurtu: tema poeziei este preluată din Comedia cea de obşte, care reprezintă un fragment din lucrarea Gândurile lui Oxenstiern. D. Murăraşu face legătura şi cu Caracterele lui La Bruyère. 2. Tudor Vianu trimite la lucrări din antichitate ale unor autori ca Epictet, Bion, Plotin. 3. Perpessicius trimite la Shakespeare şi Baltazar Gracian. 4. Al. Marcu trimite la Torquato Tasso. 5. Anghel Demetriescu şi din nou Tudor Vianu vorbesc de influenţe din Schopenhauer. 6. N. Sulică trimite la Horaţiu şi la filosofi stoici. 7. Cezar Papacostea vede în Glossă influenţe din literatura vedică. 8. G. Călinescu vede în Glossă “o scamatorie de idei” (!), chiar dacă “sublimă” (!). Ceea ce este extrem de interesant, este că niciunul din marii exegeţi ai operei eminesciene nu a avut în vedere Ecclesiastul ca sursă a tematicii poeziei. E bine de remarcat aici că toate trimiterile la diverse opere ale lumii sunt opinii şi nu “fapt”, de aceea sunt şi aşa de multe. Ni se pare ciudat că marii critici ai lui Eminescu s-au plimbat de la un capăt la altul al lumii şi al timpului (din Italia în India şi din antichitate la contemporanii lui Eminescu) încercând să găsească motivul model al conţinutului Glossei, dar au ignorat complet o operă aflată la îndemâna tuturor şi mai ales a lui Eminescu, Biblia. Se poate constata în acest context că Eminescu citea Sf. Scriptură mai mult decât marii săi interpreţi. De altfel, Biblia a generat numeroase din cele mai celebre opere de artă fie în literatură, fie în pictură, sculptură, muzică sau în alte arte; de ce nu ar fi fost sursa tematicii Glossei? Şi chiar dacă Eminescu ar fi folosit ca sursă primară o altă operă, de exemplu Comedia cea de obşte, este ciudat că nici un critic nu a observat că însăşi această sursă are în spate la rândul ei ca izvor de inspiraţie, clasicul Ecclesiast. Pentru un critic literar care, între altele, are ca atribuţie să stabilească şi contextul general, nu numai cel imediat, al unei opere, sitz im leben, acest lucru ne apare de neînţeles. Am demonstrat în alte lucrări că Eminescu a fost un poet creştin, foarte familiar cu tradiţia creştină ortodoxă a neamului său în general, şi cu temele scripturistice în special. Să sperăm că în generaţia tânără contemporană se va găsi un interpret al operei marelui nostru poet care să se aplece cu osârdie asupra paralelei dintre ideile Glossei şi ale Ecclesiastului, pentru a documenta încă şi mai mult decât semnalul nostru de acum, paralela şi coincidenţa, vers cu vers şi verset cu verset, dintre textul eminescian şi celebrul, mai celebru decât toate textele din opiniile menţionate anterior, text al Ecclesiastului biblic.


13

ISTORIE TRAGIC-VALAHĂ, VIZIONARISM/DEMNITATE EMINESCIAN/Ă ŞI LUCIDITATE CODRENIANĂ ÎN CARTEA “BASARABIA EMINESCIANĂ”, de THEODOR CODREANU

A

vem în faţă o nouă carte eminescologică a lui Theodor Codreanu: “Basarabia eminesciană”1 . “A opta, cred, închinată fenomenului Eminescu, din 1984 până astăzi” – spune autorul, chiar la începutul volumului (cf. “În loc de argument”, p. 5). .O carte provenită din extinderea/dezvoltarea unui articol: “Această nouă carte despre Eminescu s-a născut dintr-un studiu de mai mici dimensiuni, publicat în 2012, în revista <<Limba română>>, de la Chişinău, fiind prilejuit de împlinirea a două veacuri de la raptul Basarabiei, petrecut în 1812”. Cartea are un conţinut cu totul special: din cele XIX capitole, fiecare purtând un titlu nu doar sugestiv, ci anunţând o problemă decisivă a istoriei basarabeano-româneşti (I-Un număr nefast; II-Cinismul imperial; III-Răul dinăuntru; IV-“Cestiunea Orientului”; V-Către a treia pradă imperială”; VI-Pe baricadele Timpului; VII-Basarabia: “cestiune de existenţă pentru poporul român”; VIII-Basarabia dreptului; IX-De la “onoarea” ţarului la afaceriştii războiului; X- Rădăcinile ontologice ale expansionismului rusesc; XI-Compensaţii?; XII-De la Eminescu la “cazul Stere”; XIII-Moştenirea ţaristă în bolşevism; XIV-“Vă aşteptăm de 22 de ani!”; XV-“De ce atâta ură?”; XVIRăzboiul antiromânesc al Sovietelor; XVII-“Legenda neagră”; XVIII-“Noaptea de La Blair House”; XIX-Epilog eminescian) – primele opt capitole fac analiza strictă a campaniilor de presă eminesciene, din epocă, cu privire la chestiunea Basarabiei – dar, începând cu capitolul al IX-lea, perspectivele se deschid considerabil, trimiţând la contextul istoric al trădărilor (lovituri din exterior, susţinute de iudele valahilor, din interiorul României!), din secolele XIX-XX-XXI, faţă de Sfâtul Pământ Basarab. Pentru că, nu-i aşa? – la valahi, “moştenirea tracică a fost mai puternică decât cea romană. Herodot a subliniat principal meteahnă a tracilor: dezbinarea. El profetiza că nu vor fi niciodată puternici, fiindcă nu sunt uniţi”. Şi, de la dezbinare până la trădare de neam, nu-i decât un pas. Pas care, în cazul Basarabiei Valahe, a fost făcut, parcă, mai des decât în toate celelalte cazuri, privind pământuri clar, străvechi româneşti. De ce a fost posibilă atâta instabilitate teritorială, în cazul valahilor/pământurilor valahe, dar, mai cu seamă, în cazul Basarabia/Ţinutul Dacilor BESI/”BESARABIA” (a se vedea istoria trădării de la 1812, de la Hanul lui Manuc, “unde Kutuzov a micşorat pretenţiile doar la Basarabia”, din capitolul al II-lea – “Cinismul imperial” - …şi unde aflăm că “preţul trădării Marelui Dragoman, Dimitrie Moruzi, în context, a fost promisiunea unei moşii în Basarabia, în valoare de 100.000 de lei aur şi a unui inel de aur, încrustat cu briliante, foarte valoros, de 15.000 de piaştri” – cf. p. 13 - grotesc de ieftin au mai fost “vândute”trădate pământurile Ţării Valahilor, de către străini, ca la Hanul lui Manuc, în “cazul Basarabia”-1812…sau de către români, precum în cazul, inexplicabil nemenţionat de către autor, al anului 1997, când evreo-românul, din Tighina Basarabă, preşedintele României, Emil Constantinescu, dimpreună cu fiul de rabin şi nepotul lui Saul Bruckner/Silviu Brucan, Adrian Severin, ministru de Externe al României, au semnat Tratatul cu Ucraina, prin care se reconfirmau rapturile staliniste, din 1940 - şi prin care erau cedate, scriptic, Ucrainei, fără nicio presiune, de tip “tanc şi tun stalinist”, TOATE pământurile româneşti de EST, de NORD şi de NORD-EST: Basarabia, Bucovina de Nord, Ţinutul Herţei, Insula Şerpilor, Maramureşul de Nord…!)? Pentru că, după stingerea Muşatinilor şi Basarabilor, din veacul al XVI-lea şi “până la pseudo-democraţia din secolul al XIX-lea şi din cele următoare” – dispare “principiul eredităţii” (singur el fiind garant al stabilităţii unui popor şi al unui stat), înlocuit fiind cu cel al “electivităţii”, care a ruinat şi aneantizat regate/state încă mai mari /“cu mai mare greutate europeană”, decât Principatele române (de tipul Poloniei). Dar cartea lui Theodor Codreanu are meritul de a nu se opri, punctual, la motivele unei istorii seismice, a momentului – ci trimite la cauze profunde, uneori greu de sesizat şi de corelat, dar cu acţiune şi consecinţe, în timp, de-a dreptul catastrofale. Cel mai edificator exemplu este cel prin care, paradoxal, dar cu totul adevărat, politica antiromânească a Rusiei şi a panslavismului (din trecut, dar cu valabilitate şi în veacul nostru, posibil şi în cele viitoare!), dar şi ANTIROMÂNISMUL (iudeo-masonic) european, în genere – sunt explicate printr-un celebru pasaj din Engels: “Românii sunt un popor fără istorie {…} destinaţi să piară în furtuna revoluţiei mondiale {…}. Ei sunt suporteri fanatici ai contrarevoluţiei şi vor rămâne astfel până la extirparea sau pierderea caracterului lor naţional, la fel cum propria lor existenţă, în general, reprezintă, prin ea însăşi, un protest contra unei măreţe revoluţii istorice {…}.DISPARIŢIA LOR/ROMÂNILOR DE PE FAŢA PĂMÂNTULUI VA FI UN PAS ÎNAINTE” - s.n. (apud Larry L. Watts, Fereşte-mă, Doamne, de prieteni…Războiul clandestin al blocului sovietic cu România, trad. Din engleză, de Camelia Diaconescu, Ed. Rao, Buc., p. 31. Oare triunghiul, trădător şi satanic, al “regionalizanţilor României”, din zilele noastre (Ponta/NAUMOVICI-Antonescu-Dragnea), nu cumva ascultă, şi el, de acest comandament genocidic, al evreului-ctitor de comunism planetar?! Theodor Codreanu subliniază nu doar onestitatea şi demnitatea funciare, de sfânt, ale lui Eminescu, în contextul unei epoci în care toţi oamenii de la guvernarea României, ba chiar dintre artiştii români (“umflaţi” cu funcţii guvernamentale), trădau scandalos (a se vedea cazul, absolut penibil, aproape incredibil, al profitorului de război, “corbul”-Titu Maiorescu, cel care echivala sângele dorobanţilor, vărsat, cu generozitate martirică, la Plevna - CU PARÀLELE CÂŞTIGATE DE EL, PRIN GREŢOASELE AFACERI CU EVREII DIN ŞLEAHTA ARMATEI RUSEŞTI, DIN 1877-1879 – ŞLEAHTĂ CONDUSĂ DE WARSZAWSKI! – “Încasat relativ MULTE PARALE, supraocupat, de dimineaţa până târziu, mai mult de la evreii ruşi (…). Ajuns la Bucureşti…eu îndată iarăşi la lucru, în , în mijlocul încurcăturilor Horowitz-Warszawski-Rubinstein-Hessen-Hangianof” 2 ___________________________________

-Theodor Codreanu, „Basarabia eminesciană”, Editura Junimea, Iaşi, Colecţia EMINESCIANA, serie nouă, nr. 17 (793), 2013. -Zigu Ornea (evreu), în „Viaţa lui Titu Maiorescu”, confirmă: „Devenise avocatul unor samsari pentru aprovizionarea trupelor ruseşti, de origine evreiască, concesionari ai unor servicii pentru aprovizionarea armatei ruse (...); apoi, această calitate îi va fi reproşată în presă, până şi de Eminescu”. 1

2


14 în Jurnalul său, Maiorescu “regretă faptul că s-a încheiat războiul {n.n.: din 1877-1878}, frustrându-l de noi câştiguri”!!! - …dar şi cel al “directorului dobrogean”, Alexandru Macedonschi!!!) şi furau de stingeau, în orice condiţii istorice (similitudini frapante, cu ce se întâmplă azi, în acelaşi spaţiu şi la acelaşi nivel superior, de conducere statală, prin iudeo-masoni!), ci şi VIZIONARISMUL său. Nu a existat, în toată istoria gândirii politice româneşti şi, implicit, a presei româneşti, un bisturiu mai ascuţit şi mai binefăcător, prin revelarea Adevărului – decât cel eminescian! (iată cum defineşte el nu doar politica partinică românească, ci şi însăşi presa politizată: “Toate puterile sufleteşti ale generaţiunii sunt absorbite de lupte de partide şi, la rândul lor, toate partidele nu sunt decât amploiaţi, pe de o parte cei active, pe de alta cei destituiţi. Aceştia se ceartă pe ţara cea de jaf. MODUL CUM SE CEARTĂ ÎL NUMESC CU TOŢII PRESĂ” - s.n. Genială şi de neclintit definiţie! )3. Eminescu şi-a dat seama că războiul din 1877 nu era războiul României. Iar când Rusia ţaristă împinge Valahia, cu brutalitate, în planul al doilea, după jertfele româneşti de la Plevna (prin care valahii salvau “onoarea” dezonoraţilor, prin toată istoria lor, ţari şi politicieni imperialişti ruşi!), pentru a putea ca, la San Stefano, să nu acorde României statutul de cobeligeranţă şi A PUTEA EXECUTA RAPTUL BASARABIEI DE SUD ( cea “cu tătari corturari”…fantasma, parşiv, diplomaţia ţaristă! – …da, sigur, “tătari corturari”, de tipul boierilor-pârcălabi voievodali: “Manoil, Stanciu, Albul Spătar, Ioan Băiceanu, Hodeo Creţul, Oanea Pântece, Tudor Vascanu, Giurgea lui Gaură…” - ”tot nume…tătărăşti, de boieri ai lui Alexandru Vodă”- cf. Mihai Eminescu, în studiul Basarabia, din Timpul/1878!) - cu falsa compensaţie a …Dobrogei, CEA MULTIMILENAR (V)LAHO-DACICĂ ŞI BIMILENAR CREŞTINĂ! (…câte ecouri nu stârnesc aceste fapte, cu privire la situaţia României, din al doilea război mondial, când Pactul dintre Stalin-Roosvelt-Churchill azvârle România în ghearele bolşevismo-stalinismului, refuzându-le românilor marşul spre Berlin, după un nesfârşit martiriu vestic! - şi oprindu-i pe valahi în Munţii Tatrei – …pe câţi nu-i zvârlise Stalin, direct, în Siberii, imediat după blestemata noapte de 23 august 1944!!! - …urmând, apoi, tăvălugul ocupaţiei sovieto-staliniste, sub “nasul” mult şi vinovat-îngăduitor al Marilor Puteri ale Lumii Vestului!) – Eminescu ia poziţie fermă şi clară, ca totdeauna – şi va comenta, cu maximă luciditate şi cu o demnitate unică, exemplară! - fără nici cea mai mică aroganţă de…”ghicitor în stele” (ci cu uriaşă şi, poate, nemeritată înţelegere, pentru orbii politicieni români – pe care-i priveşte din perspectiva …poporului român!) : “Noi nu recunoaştem în ea/Rusia decât pe mandatara Europei, care n-au declarat război Turciei pentru a schimba soarta noastră, ci pe aceea a bulgarilor, sârbilor, muntenegrenilor, în sfârşit, a tuturor popoarelor de care a fost vorba la conferenţe. De noi n-a fost vorba la conferenţă; războiul ce am purtat au fost poate o imprudenţă, ce se iartă unui popor tânăr şi arzător, şi alianţa de fapt o măsură care să ne asigure succesul armelor noastre, iar acolo n-avem a împărţi nimic cu Rusia nici în clin, nici în mânecă. Poate, din partea noastră, să cucerească toată ţara turcească, dacă o vor lăsa alte puteri, cu noi n-a avut niciun război, deci n-are a ne lua nici pământ nici a ne da cu sila ceea ce nu-i cerem ei. Dacă avem a cere, nu Rusia este aceea de la care vom primi (…). VREA RUSIA SĂ NE DEA INDEPENDENŢA? N-O PRIMIM DE LA EA. VREA SĂ NE DEA DOBROGEA? ASEMENEA N-O PRIMIM (…). RUSIA VOIEŞTE SĂ NE IA BASARABIA CU ORICE PREŢ: NOI NU PRIMIM CU NICI UN PREŢ!” (s.n.). După răpirea Bucovinei, de către Austria (1775), după raptul Basarabiei, din 1812 – urma noul rapt ţaristo-rus, asupra Basarabiei, din 1877-1879. În politica Europei, “chestiunea Orientului” avea trei soluţii, una mai proastă decât cealaltă: I-soluţia austriacă (“confederaţie dunăreană, sub protecţia Austriei”); II-soluţia grecească (chipurile, elenismul s-ar putea opune, în zonă, expansiunii ruseşti – şi iată replica lui Eminescu: “În fapt, predominarea intrigantului şi răutăciosului element grecesc în Orient ar fi o nenorocire şi mai mare decât supremaţia turcească” – noi, valahii, o “probuluisem”, deja, prin domniile fanariote!); III-panslavismul – în viziunea lui Danilevski, mesianismul rusesc ar fi constituit contraponderea la lumea germană/Imperiul Romano-German!. Numai Eminescu înţelege, în aceste vremi atât de tulburi şi absurde, complexitatea şi tragismul Adevărului Valah: 1-pe de o parte: “Cestiunea retrocedării Basarabiei cu încetul ajunge a fi O CESTIUNE DE EXISTENŢĂ PENTRU POPORUL ROMÂN” (dublând, astfel, cu chiar mai mare imediateţe întru rezolvare, “cestiunea Ardealului”!); CHEIA DESTINULUI ROMÂNIEI! Şi, în această problemă, Theodor Codreanu schiţează o adevărată “dinastie ideatică” (foarte lucid identificată!): “Eminescu-Stere-Goma”. 2-neîmplinirea unei datorii sfinte (pe care Eminescu o transformă într-una testamentară): “CREDINŢA ÎN TRĂINICIA POPORULUI ROMÂN”: “Dacă vom câştiga de trei ori atât pământ pe cât avem şi vom pierde aceste temelii (n.n.: MARILE VALORI NAŢIONALE!!!) - statul român, fie el oricât de întins, va deveni o creaţiune trecătoare; IAR DACĂ NE VOM PĂSTRA TEMELIILE DE EXISTENŢĂ SOCIALĂ, RUSIA NE POATE LUA CE-I PLACE ŞI PIERDERILE NE VOR FI TRECĂTOARE” (s.n.). …SUBLIM ADEVĂR AL CREDINŢEI ÎN DUHUL VALAH! Glosează, cu dreptate, Theodor Codreanu: “La 1918, această dublă încredere atinsese pragul cel mai înalt în faţa propriei conştiinţe naţionale şi a Occidentului. Dar următorul război mondial o va zdruncina, iarăşi, din temelii – şi asta tot în legătură cu Basarabia şi Bucovina, provinciile pierdute, prin trădare şi vânzare, la 1775 şi 1812”. Moscova a pretins că i s-a rănit grav “onoarea” (când, în 1856, partea sudică a Basarabiei re-trece sub jurisdicţia Valahiei/Principatelor române, “patria de drept”). “RUSIA SE SIMŢEA JIGNITĂ CĂ PĂMÂNTURILE ROMÂNEŞTI APARŢIN ROMÂNILOR!” (s.n.) – cum excelent comentează Ion Iachim, în lucrarea “O istorie a expansiunii ruseşti”, Ed. Ponto, Chişinău, 2009, p. 105. ___________ 3 -Tot Eminescu, despre clasa politică românească: „OAMENI CARE AU COMIS CRIME GRAVE SE PLIMBĂ PE STRADE, OCUPĂ FUNCŢIUNI ÎNALTE, ÎN LOC DE A-ŞI PETRECE VIAŢA LA PUŞCĂRIE. (…) JUSTIŢIA, SUBORDONATĂ POLITICII, A DEVENIT O FICŢIUNE. Spre exemplu: un om e implicat într-o mare afacere pe cât se poate de scandaloasă, care se denunţă. Acest om este menţinut în funcţie, dirijează însuşi cercetările făcute contra sa; partidul ţine morţiş a-l reabilita, alegându-l în Senat. PARTIDELE, LA NOI, NU SUNT PARTIDE DE PRINCIPII, CI DE INTERESE PERSONALE , CARE CALCĂ FĂGĂDUIELILE FĂCUTE NAŢIEI ÎN AJUNUL ALEGERILOR ŞI TREC, TOTUŞI, DREPT REPREZENTANŢI AI VOINŢEI LEGALE ŞI SINCERE A ŢĂRII. CAUZA ACESTEI ORGANIZĂRI STRICTE E INTERESUL BĂNESC, NU COMUNITATEA DE IDEI, ORGANIZARE EGALĂ CU ACEEA A PARTIDEI ILUSTRE MAFIA ŞI CAMORRA, CARE MIROASE DE DEPARTE A PUŞCĂRIE” (cf. MIHAI EMINESCU – art. [Domnul Simeon Mihăilescu publică…] – Timpul, 18 aprilie 1879).Toate acete afirmaţii se potrivesc (poate, pentru unii naivi, care nu ştiu originea ideatică şi “mersul”/”rânduiala” lumii moderne, masonizate până la nivel medular - “surprinzător”!), CUVÂNT CU CUVÂNT, şi politicienilor români de azi, din veacul XXI…!!!


15 …Adevărul acesta, al “onoarei” hămesite a Rusiei/a Stepei Fără NICIUN Orizont şi Fără NICIO Măsură, nu încetează a ne durea, şi azi, în 2013…! 3-neîmplinirea datoriei DE AUTENTICĂ ONOARE (…nu precum cea rusesc-imperială, ţaristă sau bolşevică!) faţă de depozitarii Marilor Valori Naţionale, a Celor de Adâncime Abisală: “Nu sunt în toate limbile omeneşti, la un loc, epitete îndestul de tari, pentru a înfiera uşurinţa şi nelegiuirea cu care stârpiturile ce stăpânesc această ţară tratează cea din urmă, unica clasă pozitivă a României, pe acel ţăran care, muncind, dă viaţă pământului, plătind dări hrăneşte pe aceşti mizerabili, vărsându-şi sângele onorează această ţară” (M. Eminescu, Opere X, p. 33). …Azi, după cabala ruseasco-americano-evreiasco-ungurească din 1989, când vedem cum urmaşii Muşatinilor şi Basarabilor, adică ai stăpânilor de turme care au ctitorit TĂRÂMUL VALAHILOR, sunt obligaţi de U.E. şi de F.M.I. să ardă şi să îngroape mii de tone de lână de oaie mioritică, pentru că de nicăieri, de la niciun for iudeo-masonic al lumii strâmbe de azi (încă mai “global” strâmbate, decât cea de ieri, scrutată, vizionar, de Eminescu!), nu ni se mai dă dreptul (într-o continuă propagare a “legendelor negre” despre Neamul Valahilor! – de la “înnegrirea”/demonizarea lui Ceauşescu/politicii ceauşiste - şi până la identificarea României cu ŢARA “BRAMSTOKER-escului” DRACULA!) la dezvoltare economică şi la identitate spiritual/naţională – da, azi ar trebui să citim lucrarea lui Theodor Codreanu (…printre extrem de puţinii români care judecă lucid, atât MERITELE, INCONTESTABILE, ale lui Ceauşescu, în stoparea sovietismului, în Estul Europei – …România ceauşistă făcuse, ENORM ŞI ÎNTRU ADEVĂR, “pentru cauza libertăţii est-europene”, iar “Ceauşescu este /devine <<ţapul ispăşitor al Estului>>” – cât şi “SITUAŢIA SCHIZOFRENICĂ” a lui Nicolae Ceauşescu, cel care a înăbuşit, la un moment crucial, vocea naţionalismului autentic, prin “vocea” comunismului rezidual… - … noi ne permitem, însă, spre deosebire de autor, să NU credem în soluţia potenţială, a capitalismului masonic, propus, ca soluţie de supravieţuire, lui Ceauşescu şi României, de către preşedintele SUA, Jimmy Carter, în timpul “nopţii de la Blair House” – aprilie 1978!), cât şi versetele AMINULUI/EMINESCU, cu infinit mai multă aplecare şi smerenie. Căci numai astfel de cărţi te avertizează, onest, asupra “complicităţilor satanelor lumii”, şi-ţi indică, în mod profund înduhovnicit, soluţii (pe termen foarte lung!) de rezistenţă şi de supravieţuire identitar-divină, în istoria terestră. Cu condiţia, fireşte, să nu ne pierdem sau să dispreţuim, în mod imbecil, antenele Duhului! prof. dr. Adrian Botez


16

Luca Cipolla

LA PIOGGIA DEL MONSONE Sulle tue grezze mani il lavoro dei campi, il tintinnìo verbale, le vesti mandarine. Sei schiava del riso,padrona di niente, pelle imperlata di sudore. Non odi monaci in contemplazione né sai di Mao,della rivoluzione. Ad est un grido,ad ovest un dio, tu,fra i due,la vera regina, diva del sole a bassa quota. Nei tuoi tratti virginei il senso della vita. A chi brevi luci modellate da mano divina? A chi fianchi gentili,delizia di movenze? A chi piccole mani e il nome dal dolce significato? Un cenno del tuo capo, la forza del tuo sguardo, la pioggia del monsone..

PLOAIA MUSONULUI Pe mâinile tale tăbăcite munca câmpului, clinchetul verbal, hainele mandarine. Ești sclava orezului, patroana nimicului, piele îmbrobonită de sudoare. Nu auzi călugări în contemplație nu știi de Mao, nici de revoluție. La est un strigăt, la vest un Dumnezeu, tu, între cei doi, adevărata regină, diva soarelui la cotă joasă. În trăsăturile tale virginale sensul vieții. Cui scurte lumini modelate din mâna divină? Cui solduri gingașe, deliciul mișcărilor? Cui mâini mici și numele din dulce semnificat? Un semn al capului tău, forța privirii tale, ploaia musonului..

LA CAGNA DEL FIORAIO Neppur è festa per la cagna che pascola il suo dì all’ombra d’un altar remoto tra città e campagna.. gente la sovrasta al passo elegante, mela a metà gettata nell’odorar fragrante. Assorta nel divenir d’apatico retaggio, niuno la cinge al sole di maggio. Lo sguardo vagante da tremula stilla muove alla Gara d’acuta Sibilla. La mola vorace un cerchio che stringe, ramingo quel sole che rossa la tinge.

CĂŢEAUA FLORARULUI Nici e petrecere pentru cățea care paște ziua ei la umbra unui altar depărtat între oraș și țară... oameni se ridică pe ea la pasul elegant, măr pe jumătate aruncat într-un miros fragrant. Absorbită întru devenirea unei moșteniri apatice, nimeni nu o cuprinde la soarele din mai. Privirea rătăcitoare de picătura tremurătoare se mută la Gară cât agera Sibila. Moara vorace un cerc ce zorește, pribeag acel soare care în roșu o vopsește.

ARTIOLA Lascia quella veste che la notte ti reclama, quieta, un vibrar di foglie che la tua voce chiama.. silente come un passo, nell’impronta diafana, spicchi il volo, un’aquila che la sua terra brama.

ARTIOLA Lasă rochia aceea că noaptea te reclamă, alinată, o vibrație a frunzelor ce vocea ta cheamă.. discretă ca un pas, într-o urmă diafană, desprinzi zborul, un vultur ce țara lui tânjește.


17

ÎN ÎNTÂMPINAREA ZILEI LIMBII ROMÂNE „DACIA GRÂULUI” O MINUNATĂ INTERPRETARE A DENUMIRII MOLDOVEI

„D

ACIA GRÂULUI”, așa s-ar traduce denumirea geografică de „Moldova”, conform unui subtitlu pe cât de insolit, pe atât de minunat potrivindu-se multor cercetări și afirmații contemporane, pe care îl capătă studiul publicat acum șaptezeci de ani de cunoscutul politician român, doctorul Nicolae Lupu care, la rându-i, face referire la „Dacia preistorică” a lui Densușianu apărută înainte cu treizeci de ani. Oricât ne-ar pune pe gânduri originalitatea afirmației (sau, mai bine zis, modul neașteptat în care ea este făcută în contradictoriu cu puerilitatea legendei care vorbește despre Dragoș-Vodă și zimbrul), pe lângă desăvârșirea logică, ea se dovedește a avea și o tradiție care, iată: împlinește o sută de ani. „România magnifică”, o interesantă și migălos alcătuită revistă electronică editată de Valentin Berca, scanează o tipăritură rară, găsită în Biblioteca Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române: „Originea românilor”, de Doctorul Nicolae Lupu, cu o primă parte apărută în anul 1941 și o a doua în 1942. Făcând o incursiune filologico-istorică de foarte mult bun simț și de mare acuitate la nivelul anilor 1940, cunoscutul politician care, la anul 1907 nu a permis armatei să intre pe teritoriul județului Fălciu, unde era prefect și, care, în 1913 a înființat, împreună cu Constantin Stere, Partidul Țărănesc, polemizează cu istoricii clasicizanți, bazându-se nu numai pe intuiție, ci și pe o informație surprinzător de bine pusă la punct, afirmând: „... Am arătat în trecut ridicola explicație a cuvântului ‘Moldova’. De la Carpați la Aral, toți românii se numesc Moldoveni. ‘Mol’ înseamnă grâu în limba fenicienilor (‘mul’ în limba hindustană azi), ‘davus’ este numele latin al dacilor, deci ‘Moldava’ ar însemna Dacia producătoare de grâu - Dacia grăului! Ce nume frumos, veridic și real, pe când istoricii ne botează cu cățeaua înecată a lui Dragoș! Nu e ridicol și umilitor? Să mă ierte d-nii istorici. Sunt puncte cardinale în istoria unui popor, cari trebuiau de mult rezolvate, originea și numele cele dintâi…” . În revista noastră electronică special creată pentru întâmpinarea Zilei Limbii Române cu asemenea documente inedite și de cercetare -„Creșterea limbii românești” care poate fi găsită pe portalul internet www.cartesiarte.ro – reproducem în întregime textul părții a doua a studiului Doctorului Lupu care are și meritul politico-patriotic de a polemiza cu cine știe ce interese de viziune ale unor istorici cunoscuți ca Popa-Liseanu sau chiar Iorga, pledând pentru populațiile de tradiție și stabilitate europeană care existau de la Carpați până la Marea Aral cultivând grâul, crescând oile și vorbindu-și străvechea limbă, ceea ce el numește „o tradiție specific dacică”. Și, chiar dacă sufixul acestui dulce cuvânt „Moldova” s-ar putea să nu vină de la acel „davus” despre care marele om politic spune că este numele latin al dacilor, oricum vine de la acea „dava”, care în toponimia dacică avea sensul de „localitate” sau chiar, mai larg: „așezare”. Fiindcă așa cum avem pe tot întinsul hărții noastre, de la Vărădia Banatului la Piatra Neamț, de pe Jiu și Olt, până pe Trotuș și de la Dunărea abia ieșind din Cazane până în nord-estul Pontului Euxin: Argi-dava, Petro-dava, Pelen-dava, Buri-dava, Pirobori-dava, Suci-dava, Seti-dava și Susu-dava, iar în câmpia cu grâul lui Dromihete spre care venea Lisimach avem Arge-dava, pe Buzăul care mărginește cealaltă parte a Bărăganului avem Rami-dava, iar în Țara Bârsei – Cumi-dava, este la mintea oricui că așezări de cultivatori de grâu de la Siret și Prut și Nistru și cine mai știe câte întinsuri nord-estice Pontului despre care vorbește Strabon, aveau în ele, desigur o MOL-DAVA ! Ceea ce mă face să gândesc la zicala cu „păcătosul adevăr grăiește” și să-mi permit, celor prin dușmănie ambiționați a vorbi despre o așa zisă limbă moldovenească, să le atrag atenția asupra faptului că, oricât ar obstina ei pe deosebiri, este vorba de aceeași limbă a autohtoniei cultivatorilor de grâu și crescătorilor de oi care dăinuie dintotdeauna în „IMENSA ȚARĂ A DACILOR”, una și aceeași, despre care, în secolul 1 după Hristos scria istoricul Dionysius. Citiți-l pe Doctorul Lupu, ministru și primar general în valahicul București care, la început de secol trecut, a înființat împreună cu basarabeanul prin excelență Constantin Stere, partidul țăranului român de pretutindeni! Corneliu LEU


18

Alina Beatrice Cheşca

METAFIZICĂ Sunt lacrima celor ce n-am putut fi râsul celor ce am ales sa fiu sunt dorul lucrurilor pe care nu le-am uitat şi uitarea celor ce n-au vrut să mi se-ntâmple nostalgia a ceea ce am fost speranţa celor ce vreau sa devin iubirea pentru tot ce pot simţi

SUNT CLOVNUL - MAI LIBER DECÂT REGELE stropul lui DUMNEZEU picurat peste un petec de viaţă crucea pe care o mângâi în fiecare zi mâna întinsă cerşind mai multă lumină sunt versul rostit în mijloc de iarmaroc sfârşitul fericit al propriei mele poveşti Sunt tot ce mi-a fost dat să fiu dincolo de ceea ce am dorit sa fiu şi n-am putut fi

VIAŢA NU SE SFÂRŞEŞTE Motto: „În noaptea aceea liniştită, am avut chiar impresia că-mi aud trupul crescând.” (Haruki Murakami, La sud de graniţă, la vest de soare) Astăzi voi sta faţă în faţă cu mine. A-L-I-N-A cu litere mari îmi şopteşti numele ademenind viaţa sa vină spre mine să ma nască din palmele tale sunt singura iubită a celuilalt suflet al tău pagina ce nu se sfârşeşte niciodată şi pe care sunt scrise toate limbile gândite şi negândite toată tinereţea zvâcnind de sângele aşteptărilor dezbracaţi de lume, de false robe am mers împreună spre un mâine încrustat în carnea noastră a venit şi dimineaţa asta cu o mie de culori tutunul cu aromă de departe cafeaua sorbită teatral în curcubeul de cuvinte. egale cu eul tău sunt toate poemele din mine toate zilele, nopţile toate orele ce-au construit ziduri, drumuri oraşe întregi de nebunie VIAŢA NU SE SFÂRŞEŞTE dincolo de toate acestea sunt deşerturi imense dar dincolo de ele sunt păduri, mereu alte păduri foşnind din marile noastre iubiri din dimineţi ca acestea din amintirile mai puternice decât toate deşerturile şi toate spaimele lumii astăzi voi sta din nou a câta oară faţă în faţă cu Tine


19

SCÂNTEI DE VIAŢĂ ŞI SCÂNTEI DE TIMP PE TÂMPLA UNIVERSULUI

RODICA CERNEA, „Chemarea

timpului”,

Editura Muşatinia, Roman, 2013

O

carte al cărei personaj principal este Timpul. Eternul Timp care hălăduie pe tâmpla Universului. A spune că fiecare om este fascinat de timp, ar fi un truism. Însă, fiecare îl percepe în alt fel. E bine să-l ţinem din frâu, cât putem şi să nu-l lăsăm să alunece printre degete, prin colul clepsidrei. Rodica Cernea a ales să imortalizeze Timpul între copertele unei cărţi admirabile, însoţită de un CD la fel de interesant, care-i va purta în timp, amprentele vocii, inconfundabile. Şi ca să fie cât mai convingătoare, a prefaţat cartea cu citate memorabile din înţelepciunea lumii, având ca subiect această categorie filozofică, atât de misterioasă, căreia nu i-au dat de capăt toţi filozofii. Şi, în definitiv, nu se poate să treci indiferent, să te strecori nevăzut, pe lângă Timp, ca şi când nu te-ar afecta în nici un fel, trecerea lui, uneori devastatoare. Adevărul e că, orice om este marcat de Timp, într-un fel sau altul. Viaţa însăşi este

timpul dintre naştere şi murire. Şi tot la fel de adevărat este că omul poate colabora cu Timpul, dar nu-l poate concura. Timpul va ieşi întotdeauna învingător. Fiecare clipă – o fărâmă de eternitate, o fărâmă de viaţă, aşa cum s-a reiterat în toate scrierile şi-n toate operele de artă. Fărâmă peste fărâmă, adunăm ani, scădem ori înmulţim sentimente, împărţim aşteptări. Fără a-l putea mistifica, omul poate mânui înţelept Timpul, după propriul ţel. Rodica Cernea (nume predestinat pentru cernerea nisipului în clepsidră), şi-a propus să strecoare „prin colbul vremii” – propriile întrebări şi nedumeriri. Alegând versul panseistic (în forma lui clasică sau modernistă), autoarea încearcă să-şi devoaleze sau să-şi adâncească şi mai mult mirările, în faţa gigantului care se prefigurează la orizont, silind-o să-i ţină piept cu toate armele, pe tâmpla universului. A închide Timpul într-o dimensiune prestabilită, după propriile aspiraţii, iată o dovadă de curaj şi de îndrăzneală. E ca şi când i-ai scurta aripile şi l-ai sili să-şi facă sălaş în tine. Rodica Cernea are o predilecţie aparte pentru definiţiile panseistice: „Ce e viaţa, Doamne, ce-i? / Un ulcior din care bei / vinuri dulci, amăgitoare” (Prin colbul vremii). Poeta încearcă să-şi domolească arderile, cărora colbul vremii le astupă urmele, însă, din cenuşa acestui „foc mistuitor” mai izbucnesc scântei de viaţă, muguri de iubire, vise de fum şi în genere, întreg arsenalul care face din om o persoană afectivă, sensibilă, deschisă alteia. Motivul clepsidrei, atât de inspititor este introdus de poetă ca un răspuns la provocările Timpului. „Sufletul – spune Rodica Cernea – este „pocal de închinare” – când noaptea îi pune pe trup „peceţile-i de foc” (Zadarnic). O oarecare tristeţe, oboseală, resemnare, senzaţie de deşertăciune se strecoară printre rânduri, însă nu întâmplător, fiindcă toată această lentoare este născătoare de năluciri. Poate că de aici izvorăşte adevărata stare de graţie lirică. În aşteptare, absenţă, teamă, fior, labirint, amăgire, speranţă, jind, amintire, un curcubeu de stări alternative care alcătuiesc un „drum / ce străbate neantul” (Curcubeu) – de fapt o „cheie de suflet” pentru deschis viitorul. Şi aici, poezia capătă doza de mister şi accentele magice, destul de ponderate. Însă, poeta speră, în pofida tuturor acestor ziduri de spaimă, îndoială şi dezamăgire. Ea ştie că, „după amarnică ploaie” – e rândul curcubeului să facă pentru ea, „cărare spre soare” (Curcubeu). Poeta alternează versul clasic cu cel modern, baleând lejer printre ele. „Sunt rătăcită pe veci într-un mare pustiu” – spune ea, dar nu-şi permite să se lase învinsă. Străfulgerări de vis, flash-back-uri de realitate, sunt amestecate cu măiestrie într-o „atingere sacră” – care tinde să-i inunde


20 fiinţa şi e decisă a decifra firul răsucit dăruit de Dumnezeu şi să alunge „Ezitări nestemate-nşirate pe altare de gând” (Atingere sacră). Visul este principalul element de construcţie a edificiului poetic. E adevărat, un element la fel de efemer precum nisipul. Dar, vis peste vis, împletite cu lumina de sine, pot alcătui o construcţie trainică. „Felii străvezii de vise /fug dintr-o mână / spre cealaltă” – dar „Mâna mea de lut / încă mai vrea / să devoreze nesfârşitul / în atingeri ecvestre!” E bine că edificiul nu rămâne la nivel hieratic sau oniric, ci tinde la materialitate, la concreteţe, la terestritate – sub simbolul ciuturii unei fântâni, element palpabil, alături de celelalte: piciorul desculţ, pietrele drumului, florile câmpului, mâna de lut, fântâna, care intră în rezonanţă cu „săgeţile de foc”, cu „felii străvezii de vise”, cu „ceasul păgân de noapte / picurând tăceri / sub pleoapa clipei efemere” (Fântâna). Concret şi abstract. Teluric şi celest, real-imaginar, oniro-luciditate se împletesc în chip fericit în versuri, „adunate în simfonii / şi în arcuşuri / care nu mai tac”. Determinarea, destinul, soarta – „felix culpa” protopărinţilor noştri, ca o amintire a Paradisului pierdut, sunt fundamentale în viziunea poetei: „Totul stă scris acolo, în carnea veşniciei, / cum adevărul e simplu element al filozofiei?” (Dualitate). De remarcat, pe când destinul este implacabil, ca-n tragediile greceşti, soarta e veşnic schimbătoare: „Cum pot să râd / când soarta-i schimbătoare, astăzi e bună, mâine doar o piază rea” (Cum pot). Întâmplarea joacă aici un rol important, deşi totul e scris, planificat. Motivul nisipului sfărâmat sub paşi este destul de frecvent, sugerând fragilitatea vieţii. „Nisipul dur al plajei, copitele-l fărâmă” (Ce cauţi, viaţă?) Dar şi motivul călătorului, peregrinând prin viaţă – strivind bazaltul sub tălpi şi prefăcându-l în nisip. Există şi motive şi sintagme eminesciene, inerente: „pierduţi în veşnicie!”; „în cartea veşniciei”;; „Chip de lut”; „clipa care trece”; „din izvoru-ţi am să beau”; „pierdute-s toate-n veci”;”şi-aşa se duce viaţa” „tot ce-n cartea vieţii ne-a fost scris”; „tainice poteci”, ş.a. Poezia „Aşteaptă-mă” este, de asemenea, în stilul lui Eminescu, nu lipsită însă, de oarecare frumuseţe şi gingăşie: „Să m-aştepţi, să nu ai teamă, / din izvoru-ţi am să beau, / lacrima ce-ţi curge-n geană / să o sorb, atât eu vreau!// Mă voi pierde printre frunze / printre stele, printre nori, / tu, cu braţele-ţi liane / mă cuprinde până-n zori! // De mă legeni pe o rază / cântă-mi note la pian / visul meu e doar o frază, / este-un mugur pe un ram!” Părăsind aceste cărări bătătorite, şi căutând filonul freatic cu propria nuieluşă de alun, autoarea îşi va găsi drumul singular pe tărâmul râvnit de atâţia aspiranţi la poezie. Abordând un gen de poezie cu tentă filozofică, autoarea încearcă să-şi lămurească principalele întrebări existenţiale. Întâmplarea este un element filozofic destul de des folosit, alături de „clipa care trece”. Autoironia, autopersiflparea, spiritul ludic se regăsesc în poeziile: „Alternativa”, „Miraj” şi parţial, în altele. Pentru Rodica Cernea, scrisul nu este un joc, ci aproape o povară de „cuvinte mereu despicate / de pană muiată în sânge de om” (Cuvinte despicate), adunate în „pagini ce nicicând n-au fost scrise”, iscate din „inima fulgerului” şi din „lumina iubirii”. De asemenea, gândurile nerostite sunt „amfore adormite / în morminte de faraoni” (Apus). Şi doar „apusul / e prietenul / care mă aşteaptă neobosit!” (Apus). E ciudat cum se contopesc, în viziunea acestei poete, destinul cu clipa. De asemenean poziţia pe care o ocupă omul în economia cosmosului „stau între lumi paralele / căutându-mi dorinţa” (Între lumi paralele). Cu toate acestea, poeta nu se poate opri să-şi strige „îngrijorarea / de-a fi o umbră / rătăcitoare printre vii!” (Om eşti?) Cât despre viitor, poeta spune fără echivoc: „Pădure eu voi fi, dar fără de cărări!” (Am fost, voi fi). Dimensiunea spirituală este omniprezentă, uneori implicit, alteori explicit: „Dumnezeu / în marea lui milostenie / mă lasă să-mi înfig rădăcinile / în nemurire” (Mă iubeşte, nu mă iubeşte), versuri de altfel, memorabile. Un univers al neputinţei, al întrebărilor fără răspuns, al aşteptărilor fără veniri, un univers în care norii „apasă tot mai greu”; natura „a-mpietrit şi moare”; şi „se stinge-n zare-un curcubeu”; nopţile sunt străine, în jur e numai fum; divinul e răstignit „pe-o cruce fără nume”; şi te invadează doar „gânduri de smintire”. O atmosferă apăsătoare, grea, cenuşie, în care corăbiile s-au înecat la mal, „nici copacul nu are rădăcini” iar viaţa e un „putred fir de sfoară”, o astfel de atmosferă o întrece în tristeţe şi pe cea a lui Bacovia. Tabloul este completat de vântul „care zburdă acuma printre cruci”, sporind starea de anxietate, când „Totul e gol şi searbăd, e înfricoşător, / în juru-mi văd feţe triste şi îngrijorate”. Chiar viaţa îi pare poetei, în aceste circumstanţe, „o arenă pustiită / în care joacă doar actori rătăcitori!” În această situaţie, autoarea se întreabă: „Să mai cred că viaţa îşi va regăsi făgaşul / în matca unui râu care-a secat demult?” (Să mai cred?) O revoltă surdă răzbate din unele versuri, împotriva nedreptăţii cu care se confruntă omul de azi. Multe, multe întrebări care nu-şi găsesc răspunsul, sporesc starea de nelinişte şi teamă pentru ceea ce va veni. În această stranietate dinlăuntru şi dimprejur, poeta vrea să-şi salveze iubirea şi s-o ridice la rang de virtute: „iPe un altar de patimi şi iubire / eu mă jertfesc spunându-ţi să rămâi” (Iubirea mea). De fapt, iubirea e singura creangă de care poţi să te agăţi ca să străbaţi fluviul învolburat al vieţii. „Să ne-aruncăm în tainice adâncuri, / să ne iubim, flămânzi şi însetaţi, / să fim pe nesperate prunduri / iubirii veşnice abandonaţi! // Când buzele-ţi fierbinţi pecete fură, / pe sânii mei extaziaţi, tremurători, / uitat-am toate, vreau iubirea-ţi pură / şi-n ea să întâlnesc, mirifice ninsori!” (Iubirea mea). Una dintre cele mai încărcate de puritate poezii este „Albastru” în care o să regăsim toată splendoarea azurului scăldat în imensitatea mării, în simboluri ştiute şi inventate anume pentru această culoare: „Lasă-te sedus de sărutul florii de Nu-mă-uita / privind în ochii mării / când se joacă pictând Voroneţul. / Priveşte cerul de vară / când aripi de îngeri / cad secerate de privirea mea!// Seducător de albastru e timpul, / ce-şi sprijină trupul firav de toiagul eternităţii! / Albastră / este iubirea rătăcitoare prin universul în devenire / şi în cuvintele pierdute! // Albastrul toamnei / arcuieşte frumos / peste frunze şi pere brumate, / peste amurgul care desparte albul de negru, / dezbrăcându-mă de patima ta.// Albastră / e privirea care se topeşte-n uitarea oceanului, / însetată de vioara scoicilor / şi de lanul de in / care curge domol în sărutul pătimaş al pământului.// Albastră e.../ nu-i aşa că abia acum ai descoperit şi tu / puritatea albastră?”


21

Şi totuşi, iubirea la care jinduieşte poeta este atât de firavă: „Între un fir de nisip şi un val, / iubirea mea e străină de orice poveste!” (Învăţ a iubi). Poeta nu scapă de locurile comune: pleoapa timpului, dansul ploii, să-mi împletesc cunună, adevăru-i scrum; vis nestins, „Doar vântul mai mătură trecutul rătăcit prin unghere” ; poartă spre infinit, eşti totul pentru mine, tabla vieţii; cuprins de dor; ş.a. Parfum de doine, balade, elegii, pasteluri, poeme de iubire (cele mai frecvente) – toate subspeciile poeziei le-a adunat Rodica Cernea în volumul „Chemarea timpului” – care este, de fapt, chemarea vieţii, a iubirii, a adevărului, a dorului intens, a frumuseţii lăuntrice şi a tot ce este bun şi curat, izvorât din zbuciumul sufletesc şi din starea de har a poeziei. Un fior de lirism autentic se află în poezia: „De-aş fi...” deşi ideea este arhicunoscută: poeta îşi proiectează propriile vise şi idealuri în cuvinte: „Ninge-mă iubire! / Fulgi otrăviţi de mireasma lui Mai / cască abisul în care / mai dansează nepăsarea ierbii! / Aştept ciocârlia! / O aştept sămi sărute irisul verde.” Sentimentul erotic se limitează la săruturi neprihănite pentru că: „iubirea mea-i sublimă, / tu, lasă-te purtat” (Redefinire). Sublimul în iubire se atinge foarte greu şi se păstrează şi mai greu. Unele poezii sunt epice, narative din care lipseşte fiorul liric, înnăbuşit de realitatea care stă parcă, la pândă: „Cuminţi şi ascultătoare, / cuvintele stau aşteptându-şi rândul / în vârful peniţei” (Regăsire). În acest univers intim, „deportate într-un univers invizibil / de la marginea galaxiei, / tăcerile mele rup barierele destinului” (Regăsire). Şi în acest sens, regăsirea cuvintelor capătă gustul eternităţii: „Cuvintele se regăsesc, mă regăsesc / şi ne regăsim, într-o iubire absolută!” „Dor de toamnă” – este un pastel frumos în care poeta a adunat: frunze galbene, ceaţă, „ploaia ce-îmbib-acum pământul”, neantul privit pe un geam, e holda adăpostită în hambar, un măr frumos pe care o gură l-a ales şi o viaţă, „mai subţire ca o aţă”. Un alt pastel notabil este „Noapte la ţară” – îmbinând frumuseţea nopţii pline de parfumuri amestecate şi de ţârâit de greieri cu sentimentul iubirii faţă de meleagul natal, cu ţarina străbună căreia îi aparţinem cu toţii. Prizonieră între realitate şi vis, între surâs şi lacrimă, între durere şi bucurie, între iubire şi neiubire, Rodica Cernea dă sunet şi culoare prezentului acerb, făurindu-şi propria lume de cuvinte, în care ne invită pe toţi, prieteni şi neprieteni, să-i fim alături şi să ne îndumnezeim prin Poezia care ne poate fi pentru toţi, adăpost pentru rugă. CEZARINA ADAMESCU, 10 iunie 2013

RUGĂ LA ICOANA SMERITĂ A CREAŢIEI RODICA CERNEA,

O PLEOAPĂ PESTE LUMEA MEA,

A

Editura SINGUR, Târgovişte, 2011

şa cum e şi firesc, orice poet îşi prefaţează volumul cu un poem emblematic în care-şi defineşte crezul artistic. Şi Rodica Cernea procedează în acest fel, trimiţându-le cititorilor un mesaj liric, „În loc de prefaţă”, în care se defineşte şi-şi trasează liniile majore ale creaţiei: „Am fost lumină, umbră / şi foc mistuitor, / dar viaţa-n schimb / mi-a dat doar dor! / (...) / Prin negre gânduri de am colindat, / viaţa mi-a rămas, un alb imaculat!” (Cititorilor mei). Tot în acelaşi poem inaugural, poeta îşi declină atributele scrisului său: „Cuvântul meu, / E flacără, iubire şi dor înaripat” (Cititorilor mei). Trebuie precizat că acest volum a apărut în cadrul unui amplu proiect, intitulat „Întoarcerea poetului risipitor” – al cărui iniţiator este Ştefan Doru Dăncuş. O dată cu Crezul literar care completează în chip fericit crezul moral al autoarei, Rodica Cernea îşi delimitează şi punctele cheie ale creaţiei sale, declinându-şi de la început intenţiile. Ea adresează îndemnuri conaţionalilor săi, cu un sentiment de patriotism autentic – mai rar întâlnit la poeţii de azi – într-o manieră personală, deşi textul aduce cu poemele protestatare ale lui Andrei Mureşeanu ori întâlnit în Scrisorile eminesciene: „Sunt mulţi ce-ar vrea să vadă-acum lumina / şi să trăiască neînfricaţi, ca nişte pui de lei, / dar a cui credeţi oare că e toată vina / când voi aţi ridicat în slavă, pe răi şi pe mişei?” (A cui e vina?). Ca un adevărat justiţiar, poeta face un rechizitoriu aspru acelor „răi şi mişei” care vor să subjuge lumea după propriile lor interese. Nu lipsesc din această judecată pământească, întrebările retorice: „Dar a cui credeţi oare că e toată vina?” ş.a., întrebări care se vor regăsi şi în poemele următoare.


22 De fapt, întreaga carte este sub semnul acestor întrebări. Interogaţiile se regăsesc chiar în titluri: „Poţi?”; „Cine eşti”; „Contează?”; „Să mai cred?”; „Unde eşti?” ş.a. De asemenea, multe poezii au în titlu câte o exclamaţie: „Rătăcire!”; „Renaştere!”; „Pură întâmplare!”; „Te iubesc!”; „Timp câine!”; „Magia poeziei!”; „Femeie!”; „Tu femeie!” ş.a. O poezie angajată, care slujeşte idealului patriotic de justiţie şi dreptate socială. După ce face o scurtă trecere în revistă a stării naţiunii, Rodica Cernea, în acelaşi spirit justiţiar, îi admonestează pe parlamentari: „Parlamentari, v-aţi adunat la sfat cu toţii, în mare taină, / ca să-i furaţi ultimul leul ce-l mai avea în haină, / dar voi flămânzi, besmetici, uitaţi că-n a lui viaţă / românul simplu rabdă şi rabdă, dar învaţă!” (Adevăr sau eroare?) Aici este pusă în valoare antiteza dintre statutul de viaţă şi moravurile parlamentarilor şi românul simplu care „rabdă şi rabdă, dar învaţă!” Tonul este admonestant, categoric, aspru, precum al unui tribun care-i mustră pe cei care au vândut naţiunea. În glasul poetei se simte „tristeţe şi mânie”, toate acestea pentru că autoarea slujeşte adevărul şi se jertfeşte pentru acest ideal. „Vreau adoar atât s-arăt, tristeţe şi mânie / condeiul meu va scrie, cât va putea să scrie. / Nu voi uita vreodată că-s simplu muritor, / Slujit-am adevărul şi slujindu-l vreau să mor.” (Adevăr sau eroare?) Filonul patriotic este autentic, tonul este destul de ridicat, şi impactul poate fi extraordinar în conştiinţa celor aidoma ei, care slujesc aceeaşi cauză, însă, pentru a ajunge la urechile celor admonestaţi, ar trebui ca glasul să fie amplificat de alte glasuri. Poeziile Rodicăi Cernea, cu toate ezitările lor, sunt „nestemate-nşirate pe altare de gând” – vers ce se întâlneşte în poemul „Atingere sacră”, iar ceea ce autoarea declară în finalul poeziei este, fără doar şi poate, o căutare, o îndreptare către Dumnezeu, deocamdată cu spatele, pentru ca, la timp potrivit, acelaşi Dumnezeu (Singurul) – care i-a dăruit „atingerea sacră” – să o întoarcă definitiv, cu faţa spre El: „Atingerea sacră ce curge spre sufletul meu / m-a făcut nu ortodox, nici creştin, ci ateu!” Poeta şi-a pus nădejdea şi e cu ochii îndreptaţi spre condorul ce-şi „întinde spre zare aripa /şi zboară spre nalt croindu-şi poteci” (Baladă neterminată) – e vorba aici, de idealurile poetice. Cu toate acestea, poemele Rodicăi Cernea mai au în ele un dram de terestritate, care nu le lasă slobode, să plutească spre înălţimile visate, în pura lor autonomie estetică, dar, fixându-şi centrul de greutate pe propria fiinţă şi spre trăirile sale, zborul va deveni neted şi lin: „Lasă doar timpul să-ţi vindece vise, / Lasă-ţi speranţa să zburde puţin, / aprinde jarul de sub focuri nestinse / viaţa-i frumoasă, trăieşte-o din plin. // Striveşte sub talpă frunze şi ruguri / plâng de amar, aduceri aminte, / ară pământul cu sute de

pluguri / şi înfloreşte pustiu-n cuvinte // (...) // Lasă-acum timpul să-mi cânte-o baladă / dor, jale, în jurul meu toate se strâng / aud cum tăcerea vuieşte-n cascadă / şi toate speranţele mele, le văd cum se frâng!” (Baladă neterminată). De remarcat aici că autoarea şi-a luat ca aliat Timpul care îi vindecă visele, îi cântă balade şi o conduce, după măsurile lui, pe drumul pe care îl are de străbătut, chiar cu speranţele frânte. Tonul baladesc nu lipseşte din unele poeme, iar în altele se aud tânguirile doinei. Sunt sonorităţile elegiace care i se potrivesc de minune. Însuşi Timpul devine menestrel, când poeta aude „cum tăcerea vuieşte-n cascadă”. „Flori de tei”; „Gând”; „Doar toamna”; „Desfrâu de arome”, „Lacrimi de cer”, „Macină moara”, sunt pasteluri în ton elegiac. „Gândurile ce nu dor” – este o elegie cu imagini frumoase, nostalgice, plină de romantism. Şi până la urmă, concluzia din toate aceste poeme este: „toate nu-s decât un fum” (Gândurile ce nu dor). Şi dacă, prin „clepsidra-timp” curge, în loc de nisip, o ploaie de stele în ritmul sacadat al jocului de iele, este momentul când putem închide ochii şi să dăm frâu liber visării. Aproape toate poemele conţin întrebări retorice, (unele chiar în titlurile poemelor) - nu pentru a-şi clarifica unele nedumeriri, ci pentru a-şi fixa mai bine cadrul intim din care ele pot izbucni la suprafaţă pentru a afla răspunsuri: „Contează gândul, trupul sau iubirea / flacăra, pădurea sau nemărginirea?/ Contează timpul că ai fost iubit vreodată, / chipul meu ce nu-l vei mai vedea vreodată?” (Contează?) Ca un adevărat alchimist care prelucrează aurul în retorte speciale, autoarea şi-a adunat în distileria inimii şi cea a gândului, esenţele tari ale aerului, pământului şi apei şi amestecă parfumuri, licori, culori şi senzaţii – pe care le descântă după formule magice (şi poezia este o formulă magică, nu?) – pentru a obţine, după trudă şi experienţe îndelungi, imaginea ideală a Poeziei – aurul sufletesc, la care îngenunche şi se roagă de-o viaţă. Ceea ce a rezultat, poate fi numit icoana creaţiei smerite. „Culeg în taină viu parfum de flori, / fur după ploaie de la curcubeu culori, / le-amestec mai apoi la întâmplare / şi ţes din ele chipuri de femeie-floare! // (...) // Icoana ei, smerit s-o porţi mereu în gând / cu-albastrul ochiului, ce te priveşte blând!” (Creaţie). În cele din urmă poeta mărturiseşte că a pălăsmuit totul, „dar nu la întâmplare” – ceea ce e firesc, ci după formulele magice ale înaintaşilor, la care a adăugat ingredientele proprii, strecurate prin filtrul său sufletesc. Iubirea – în viziunea autoarei de faţă este o fărâmă din Iubirea divină, chiar atingerea fizică este atât de curată încât pare ireală: „Mă risipesc continuu pe strune de vioară / ca să-ţi încânt auzul în fiecare seară.. / Cu degete zefir, pielea mătase fină / ţialint tot corpul într-o atingere divină”. (Dăruire). Desigur, este vorba de proiecţia acestui sentiment ideal în gândurile poetei. Nu întâmplător, poeta spune: „iubirea ce mi-ai dat-o-n dar este un dar divin!” (Femeie!) Iubirea este absolutul atins cu mâna, este miracolul, este puterea de a da înapoi timpul. De aceea este atât de rar întâlnită şi atât de greu păstrată. O viaţă petrecută-n căutări, în încercarea de a-şi desluşi tainele firii, iată cu ce s-a ales autoarea după un drum străbătut în suiş, avînd întrebările drept toiag: „O luptă nesfârşită cu mii de întrebări / căutări necontenite în toate cele patru zări / asta e viaţa, aproape nimic n-am desluşit / oricâtă forţă şi curaj am folosit!” (Dincolo de Styx). Poezia „Doar toamna” are accentele rapsodiilor topîrceniene: „A trecut şi trista toamnă / cu o lacrimă sub geană / cu alai de frunze moarte / şi gutuile brumate”. De asemenea, există unele locuri comune: şipot de izvoare; „culegi cu gândul mii de şoapte”; la ceas târziu din noapte,


23 , gândul, o vioară; lacrimi grele; e strună de vioară; „elixir băut-am din cupele vieţii”; îţi legeni visele de dor, zările pustii; „şi-n părul tău voi împleti doar şoapte”; obrajii tăi de floare, azurul cerului (pleonasm), dar şi o licenţă poetică: „elixir voi bea din a morţii cristale” – (Ultima cărare). Timpul – un personaj principal în lirica Rodicăi Cernea. El poate fi clepsidra timp, diapazonul timp, timpul poate să-ţi vindece vise, poate să-şi spună părerea, timpul poate fi pus amanet, şi tot el adună-n silabe omătul. Dar şi poeta adună din fire arnici „broderie de timp”. Hiperbola este des uzitată în această privinţă ca şi personificarea, ca figuri de stil. Ingenuitatea este principala caracteristică a poeziei Rodicăi Cernea, pentru că izvorăşte dintr-un suflet candid: „mă scald în bucuria şi fericirea de copil”. Şi nu în zadar aceste trăiri proaspete pentru că şi-a ales ca aliată de nădejde poezia: „A mea e poezia şi cerul împânzit de stele / a mea este visarea şi crângul plin de iele, / timida viorea, bătrânul tei din parcul obosit / şi soarele-auriu ce pleacă doar la asfinţit! // Cuibar de vise eu mi-am ascuns pe stâncă / să-l am mereu aproape de liniştea adâncă! / Nu vreau plăceri deşarte şi nici mărgăritare / vreau doar iubirea pură şi-o blândă alinare!” (Iubire pură). Întâlnim aici şi romantismul visării, şi candoarea viorelei, înţelepciunea bătrânului tei, strălucirea soarelui auriu, vrednicia de a-şi aduna cuibarul de vise unde să se retragă, dar şi râvna de a căuta iubirea pură, toate acestea alcătuind universul liric al acestei autoare. Că Rodica Cernea a descoperit „Magia Poeziei” – nu mai e nici o îndoială. Ea şi-a ales-o, ori Poezia a ales-o pe ea, nici nu are importanţă. Cert este că e conştientă de importanţa acestei comuniuni interioare şi iată, acum, exterioare, întrucât: „Cuvântul meu e glas de-nchinăciune / şi vers duios şi poate-o clară viziune, / e un liman candid de linişte şi pace / din care tu clădeşti o lume care tace! // Mai scutură-ţi te rog spuza de stele / peste ele toate, peste gândurile mele, / lumină adu-mi şi-o muză să mă-mbie, / deschide-mi poarta vieţii doar spre poezie!” (Magia Poeziei). Şi parcă dintr-o dată, toate înţelesurile se descifrează şi înţelegem că toate acestea vin din fiinţa luminii care i-a deschis o poartă spre Poezia adevărată. Unele poeme au inflexiuni populare sau rămăşiţe din refrenele unor cântece şi poezii din folclor, adaptate, aggiornamentate. Chiar şi asonanţele poetice sunt din aceeaşi zonă folcloristică: „Mult mi-e dor de vânt de seară, / de cuvânt ce mă-nfioară, / de albeaţa norilor / şi sărutul florilor / de parfum de liliac / şi de tot ce-mi este drag! // Mult mi-e sete şi aş bea / din ulcior lacrima ta / şi roşeaţa macilor / din obrajii fetelor, iar din tolba zmeilor / frumuseţea zilelor! // Mult aş vrea să mă îmbăt / să mă-mpiedic de un ciot / iară ciotul fie viaţa / ce-mi sărută dimineaţa / şi-mi înşiră zilele / precum cerul stelele! // Mult aş vrea să fie soare / dorurile mă-mpresoare, / să mă legene uşor / să-mi cânte încetişor, / până setea-mi potoleşte / şi viaţa mi-o primeneşte! // (...) // Mult mi-e dor şi-aş tot visa / de cu zori pân-o-nsera/ şi de dorul vântului / mă închin săracului, / iar pe trup pecete-mi pun / mugurii în pumn s-adun! // Mult mi-e dor şi-aş tot cânta, / să mă-ngân cu cetera / şi să urc în tril spre soare / dorurile să-mi doboare, / să le-as

cundă-n fund de mare / să nu mai aibă scăpare!”(Mult aş vrea). Aceste versuri, hibrid din poezia folclorică şi cea cultă, atinsă de sonorităţile şi ritmurile acestora, – conţin multă experienţă lirică şi, dincolo de rimele, aparent facile, transmit emoţii. Unele versuri par adevărate descântece, blesteme şi binecuvântări pe care, ţărăncile noastre le proferează încă, în satele româneşti. În plus, ele au avantajul de a putea fi puse pe note. Poeta a învăţat un lucru: „din adevăruri doar, să îmi ridic cetate sfântă” (Nu ştiu). E adevărat că nu e uşor de ridicat şi de menţinut dreaptă această cetate sfântă, durată din cuvinte, dar, e la fel de adevărat că zidurile ei îi vor sluji de apărare împotriva duşmanilor şi a intemperiilor. Şi mai ales, e aşezată drept stavilă Timpului năvalnic. Poeta nu-şi ascunde, de-a lungul poemelor, dorinţa de sublim, de imaculat, de absolut, proiectată-n stări pe măsură. Un limbaj uneori arhaic: „drag trubadur / de strunănamorat”; „involte triluri”; „opaieţ blând în ceas de noapte”; „sfinţită e a dragostei licoarea” ş.a. adâncesc şi mai mult atmosfera lirică. Dincolo de tonul vehement din unele poeme, oricum, există multă frumuseţe, multă tandreţe, gingăşie şi o mare doză de puritate ca şi de candoare, există iubirea sub diferite simboluri, în chip special, cel al viorii, al cupei cu sfânt nectar şi al sărutului dat cu generozitate, dar nu un sărut voluptuos, erotic, carnal, ci mai curând, atingerea de zefir care te înfioară. O carte plăcută, stenică, în plin zbor liric, în care pasărea poemului atinge înălţimile, acolo unde doar îngerii pot vieţui şi veghea, pe cei pe care-i au în pază. CEZARINA ADAMESCU 12 iunie 2013


24 Florentina Loredana Dalian

Eu, servitoarea (1)

M

Fủr Elise

ă cheamă Lina şi sunt servitoare din mamă-n fiică. Aşa mi s-a spus încă de copilă: „Tu eşti servitoare din mamă-n fiică, să-ţi intre bine asta in cap şi să-ţi iasă alţi gărgăuni!” Gărgăunii mei au fost să merg la şcoală, să învăţ şi să mă fac actriţă. Dar mama zicea că şcoala e pentru boieri, iar tata – că actriţele sunt curve. Cum noi n-am avut în familie boieri niciodată, iar curve, şi dacă am avut, n-am spus la nimeni, se înţelege că eu n-aveam ce să caut la şcoală şi nici actriţă nu-mi era îngăduit să mă fac. Când mai plângeam şi mă revoltam, spunându-le cât de mult îmi place să învăţ, mai ales să citesc romane, că nu vreau să rămân toată viaţa la coada vacii, mama se răstea la mine: „Atunci pune mâna pe coada măturii, dacă nu vrei să rămâi la coada vacii!” Coada măturii era aspiraţia supremă în familia noastră, către care putea să tindă o reprezentantă a sexului frumos (care numai frumos nu mai era, după o zi de muncă de rânit prin casele şi curţile altora). Aşa că, vrând-nevrând, m-am consolat cu statutul de servitoare, devenit, în zilele noastre, „menajeră” sau „doamna de serviciu” (vai de domnia şi de serviciul ei!). Dar asta nu m-a împiedicat să mă instruiesc, să citesc, să aflu. A trebuit numai să am grijă să nu las să se vadă asta, mai ales când aveam de-a face cu indivizi mai proşti decât mine, sau hai să le spunem mai puţin dotaţi intelectual, dar care, trecuţi prin şcoală şi ajunşi în funcţii măreţe, aveau tot soiul de pretenţii şi gărgăuni. În niciun caz nu puteam să m-arăt mai deşteaptă sau mai instruită decât dânşii. Ar fi însemnat să îmi pierd serviciul. Cu deştepţii o mai scoţi la capăt, dar cu proştii gomoşi – în niciun caz. Aşa că cele ce ştiu am preferat să le ţin pentru mine, prea rar mi s-a întâmplat să mă dau de gol şi atunci am avut grijă să dreg busuiocul la timp, încât oamenii să uite repede. Totuşi, Dumnezeu mi-a ajutat într-un anume fel. Dacă mi-a văzut dorinţa şi dragostea pentru cultură şi artă, m-a ajutat să intru, chiar şi numai pentru a duce tava, în lumea pe care mi-am dorit să o iau cu asalt şi pe care, până la urmă, am luat-o: cu mătura-n mână, cu tava şi pămătuful de praf. Cred că eu n-am ştiut cum să-I cer. Îi spusesem că vreau să trăiesc printre artişti, dar nu-i zisesem şi cum. Astfel, am tot făcut menajul prin case de artişti şi, în acelaşi timp, sunt femeie de serviciu la Casa de Cultură. Păi e puţin lucru? Am şi eu, astfel, ocazia, să văd spectacole, să asist la serate muzicale, la seri de literatură, cenacluri, lansări de carte, expoziţii şi ce alte evenimente se mai petrec într-o astfel de instituţie. Şi sunt chiar fericită cu asta, chiar dacă uneori îmi vine să le pun ălora tava-n cap. Îmi reprim imboldul, le zâmbesc frumos, îi servesc şi trec mai departe. E drept, o dată am reuşit, fără să fi încercat, să-i plasez unuia tava-n poală. De fapt, numai cafeaua fierbinte. Acum îmi vine să râd, deşi atunci credeam c-am sfeclit-o. Servind eu la mese, cum fac de obicei, fără să mă fac simţită de nimeni, deranjând cât mai puţin (mama aşa mă învăţase – şi ea servitoare din mamă-n fiică: „O servitoare nu trebuie să-şi facă simţită prezenţa în niciun fel. Ei nu trebuie să i se simtă prezenţa, ci doar absenţa. Când nu e, când lucrurile nu sunt cum trebuie, atunci se vede că ea n-a fost pe-acolo), rămăsesem holbată şi trăgând cu urechea la conversaţia dintre doi scriitori. Unul în vârstă, trecut de 70 de ani, i se văita altuia de vreo 40, că ce vremuri au mai trăit ei cândva, pe-acolo, pe la Uniunea Scriitorilor. Ce viaţă, ce mai premii, ce poezii plătite ca să le publici la ziar. Ăsta tânăr părea să nu înghită prea uşor ce-i spunea confratele, aşa că i-o cam tăiase: - Ce vremuri, domnule? Vă plătea statul să-l pupaţi în fund pe nea Caisă şi partidul lui unic. Şi pentru asta, câştigaţi bani luaţi de la gura poporului amărât. Acum, n-aveţi măcar bunul simţ să vă retrageţi, să staţi în banca voastră şi să-i lăsaţi pe alţii să scrie! Ascultă: „Foaie verde ca molidul/ Dacă n-ar fi fost partidul/ N-am avea pe masă blidul”. Versuri extrase dintr-o antologie apărută în 1954. Să nu-mi spui că dumitale ţi s-au oferit bani şi avantaje pentru vreun „Luceafăr” şi nu tot pentru elucubraţii de genul acesta! Nu ştiu ce-ar fi răspuns bietul ins încolţit, ori ce-a avut de gând să facă; şi dacă o fi avut vreun gând, ăla i-a zburat când eu, zguduită de râs la auzul „poeziei” cu blidul şi partidul (molidul era şi el, doar de figuraţie pe-acolo), i-am vărsat nostalgicului cafeaua fierbinte în poală, fix în locul în care pantalonii se umflă de obicei, cu sau fără motiv. După ce a răcnit ca o walkirie înjunghiată, a început să se înfoaie la mine. Eu, jumătate râs, jumătate plâns, am dat a-mi cere scuze, făcând, ca de obicei, pe proasta: - Vă rog să mă iertaţi, domnu’ scriitor! Am vrut să nu vă deranjez şi să vă servesc prin dreapta, cum se face, numai că am uitat că sunt stângace şi am făcut-o de oaie... - De oaie, zici?, s-a răstit ăla, după ce părea că-şi mai revenise. De oaie? Să-ţi spun eu, duduie, de ce-ai făcut-o! Ai făcut-o de c...oaie, nu de oaie, că p-alea mi le-ai opărit. - Vai, ce rău îmi pare! Dar cum e posibil să folosiţi cuvinte atât de obscene? Eu credeam că scriitori au testicole, nu... - Nu stă omenirea-n loc de ce credeai tu! Bagă bine la cap: scriitorii au coaie! Sau măcar au avut, pân-ai vărsat mata cafeaua pe ele. Şi dacă vrei să mai ştii, află că poeţii au şi p..., duduie! Sper că nu te-ai ruşinat prea tare. - Nu, domnule. Eu sunt fată de la ţară, mă ruşinez atunci când aud „penis”. Chestia aia de-aţi numit-o dumneavoastră e scrisă, la ţară, pe toate gardurile, şi la wc. Aşa că, vedeţi, sunt învăţată cu ea de mică, ... cu el, cuvântul, vreau să spun... Şi chiar m-am înroşit la faza asta. Dar pe cine mai interesa? Scriitorul părea preocupat să-şi oblojească cele opărite, iar celuilalt, tânărului pare să-i fi plăcut faza la nebunie, întrucât mi-a strecurat un bacşiş de 10 lei. Zece lei de la un scriitor! Asta da surpriză! De obicei, nu văd nimic de la ei. Majoritatea sunt sărăcii şi, chiar dacă nu sunt, le place să pară. Fac pe boemii, pe neînţeleşii, pe inadaptaţii. Unora, le mai dau eu de tramvai, sau de-o pâine, când îi aud cum se vaită. Opăritul s-a ridicat ofuscat de la masă, după ce a ameninţat


25 toată asistenţa – „Îmi bag p... în ea de poezie!” – apoi, după ce i-a aplicat acelaşi tratament verbal pălăriei pe care şi-o uitase, fiind nevoit să se întoarcă după ea, a ieşit, trântind uşa. Am crezut că Domnişoara o să mă dea afară. Da’ de unde! A râs după aia, de s-a prăpădit. Nici ei nu-i e prea drag, mai ales că se tot dă fante pe lângă ea, uitând că putea să-i fie bunic. Domnişoara Eliza e directoarea, şefa mea. Are 35 de ani, vârsta la care o femeie arată cel mai interesant, dar ea tot singură este, în ciuda atâtor indivizi care se tot învârt precum moriştile pe lângă ea. Ăla nu-i place, ăstuia nu ştiu ce-i lipseşte, pe altul nici măcar nu-l vede şi tot aşa. Eu cred că Domnişoara, de fapt, n-a fost îndrăgostită niciodată. Şi tare-mi e că, până la urmă, să nu-i pice fix pe cine nu trebuie. Dacă nu cumva i-o fi şi picat, am mirosit eu ceva, dar asta nu mă priveşte. Câtă vreme cu mine se poartă frumos, nu mă interesează ce face. În timpul liber, mai fac menajul la ea acasă, cum, de altfel, şi pe la alte case. Nu-mi dă mâna să trăiesc numai din salariu, sau poate că mi-ar da, însă nu vreau ca fiica mea să fie tot servitoare. Am nevoie de bani, ca să-i plătim studiile. Larisa va fi prima care va rupe lanţul de servitoare din neamul nostru. Eu n-am avut inima să-i spun, când m-a anunţat că vrea să fie dentistă: „Tu te-ai născut într-o familie de servitoare din mamă-n fiică şi aşa trebuie să rămâi!”, cum mi s-a repetat mie de atâtea ori, încât chiar şi atunci când nu mai depindeam de nimeni şi aş fi putut să-mi continui studiile, ca să devin altceva, n-am făcut-o, deoarece ajunsesem să fiu convinsă de adevărul acesta: că am fost „ursită” să servesc şi că nu aveam voie să mă opun ursitei. Odată, când făceam menajul la Domnişoara acasă, a venit Don Alfonso, personajul ăla atât de important încât ne e frică şi să-i pronunţăm numele. Alfonso e motanul Domnişoarei, pe care l-a numit după eroul intrigant din opera Cosi fan tutte. Personajul important, eu l-am poreclit astfel, după motan, că prea cerşeşte atenţia Domnişoarei mai ceva decât motanul grăunţele din punga de mâncare pentru pisici. Când am anunţat-o că m-am uitat pe vizor şi am văzut moaca lui Alfonso dincolo de uşă, Domnişoara, altfel stăpână pe ea, a intrat în panică. Îşi tot freca mâinile şi mă ruga s-o scap de el cum oi şti. Când i-am spus că n-are nevoie de mine, că poate să scape şi singură, aşa cum face cu ceilalţi, mi-a explicat: -Nu înţelegi. Cu Alfonso nu-i atât de uşor. Depindem de el, toată instituţia. Ştii bine că statul nu ne dă bani suficienţi, iar el sponsorizează multe evenimente cu atâta generozitate. Eu pot fi amabilă cu el, mai sacrific un zâmbet, îmi mai expun sărutărilor lui ba mâinile, ba obrajii, dar nu se poate mai mult. La serviciu, pot scăpa mai uşor de el, dar aici, acasă, dacă o să pretindă mai mult? Şi nu vreau să mă en ervez si să fac vreo greşeală. Dacă ne taie ţeava de bani, n-o să fie bine. Găseşte repede o soluţie! - Îi spun că nu sunteţi acasă. - Nu-i poţi spune asta. Maşina e în curte şi ştie că nu ies fără ea. Apoi, la câte relaţii are, e în stare să afle unde sunt în orice moment. Când i-am deschis lui Alfonso, habar n-aveam ce-o să-i spun. Îmi urlau în cap lecţiile primite de la mama şi bunica mea: „O servitoare bună trebuie să ştie în orice moment să-şi ajute stăpânii. Nu contează că se expune pe ea, că minte, că fură....” Dar n-aveam nici cea mai mică idee cum aş putea eu să scap de individul pomădat din faţa mea. Îmi era şi milă de el, aşa gătit cum era, cu un coş de flori roşii în braţe. Şi cu portofelul doldora de bani, gândeam. Aşadar, trebuia s-o scap pe Domnişoara de el o dată pentru totdeauna şi, totodată, să-i putem stoarce banii în continuare. Greu, dacă nu cumva imposibil! - Bună ziua, domnule... (şi aici i-am pronunţat numele, pre numele, gradul şi funcţia cu denumirea completă, deşi greu m-am abţinut să nu-i zic Alfonso)! - Aş dori s-o văd pe domnişoara Eliza, zise amabil şi cu un

zâmbet care mi-a părut destul de sincer. Al meu eşti! Dacă nu cumva m-oi fi înşelat asupra sincerităţii tale. Oamenii sinceri apreciază sinceritatea altora. În primă fază mi-a venit să-i zic „Domnişoara Eliza nu-i acasă”, să-i mai dau nefericitului o şansă, mă cucerise, recunosc. Şi mă cam fâstâcisem şi eu niţel; nu des ai ocazia, ca servitoare, să vezi asemenea personaje în uşă. Noroc cu lecţiile de la strămoaşele mele, pe care atunci nu le suportam, dar ce bine că-mi rămăseseră în minte! „Lină fată, zicea bunica, şi să nu uiţi cât oi trăi că omul e la fel peste tot, oriunde ar vieţui, în ce palate, cu orice haine s-ar îmbrăca, orice căruţe ar mâna... la fel iubeşte, la fel urăşte, la fel râde, la fel plânge”. Cu vorbele ei simple, bunica, după o experienţă de atâţia ani, în care văzuse atâtea feluri de oameni, şi mici dar şi mari (îi plăcea să se laude că a slujit pe la case boiereşti, „de boieri mari”, adică să se înţeleagă, nu d-ăia mici), voia să spună că, până la urmă, indiferent de aparenţe şi de mulţimea de lucruri materiale ce par să separe oamenii, în fondul nostru sufletesc suntem la fel, de la slugă până la boier mare. Şi am decis să iau lecţia asta ca pe o axiomă, ce nu se cerea demonstrată, când am hotărât să-l invit pe Alfonso: - Poftiţi, luaţi loc. - Mulţumesc! Sărut mâna! (Îmi venea să râd, căci îmi amintisem replica dintr-o scenetă; când musafirul zisese servitoarei „Sărut mâna”, aceasta replicase: „Mâna do amnii e-n sufragerie”) Alfonso se aştepta ca, dintr-o clipă în alta, să apară Domnişoara, după ce nesimţita de mine ar fi catadicsit s-o anunţe. Doar că bietul de el a avut surpiza să se trezească cu mine pe fotoliul de lângă cel pe care se aşezase. A făcut ochii cam mari, dar, ca orice om educat, a continuat să zâmbească. - Domnule, nu ştiu cum să încep. Îmi e foarte greu, dar trebuie să vă vorbesc. - Dar te rog! Poate ai vreo problemă, dacă te pot ajuta, cu plăcere. Dacă doreşti nişte bani... Şi băgase mâna deja la buzunar. Ah! Alfonso! De ce nu mă placi tu pe mine, de ce nu sunt eu cu zece ani mai tânără şi de ce mai trebuie să fiu şi măritată! Şi sclifosita asta de Domnişoară, uite în ce situaţie mă pune! - Nu, nu, vă rog domnule. Nu e nimic de genul acesta. Dar vă mulţumesc şi vă asigur că apreciez gestul dumneavoas tră. (Toantă ce eşti!, mă certam în gând. Puteai măcar să profiţi să-i zici de intenţia de a-i cupăra fiică-tii, după terminarea studiilor, un scaun stomatologic şi toată aparatura necesară. Ăsta, ca s-o câştige pe Domnişoara, ar fi fost în stare s-o ia cu tot cu servitoare şi motan!). - Domnule ... (de data asta numai funcţia), ce calitate apreciaţi mai mult la un om? Fără a se arăta surprins, ca om de lume ce era, mi-a răspuns destul de repede la întrebare: - Sinceritatea. Nu ştiu cum aş fi continuat dacă răspundea altfel, dar aşa, mi-a uşurat misiunea. - În cazul acesta, nu veţi considera o obrăznicie din partea mea faptul că voi fi pe deplin sinceră cu dumneavoastră. - Dar spune odată! Ce mă fierbi atâta! De altfel, trebuie să apară Eliza şi atunci nu voi mai avea timp de discuţii cu dumneata. - Domnule, Domnişoara Eliza nu se va arăta. Asta voiam să vă spun. - S-a întâmplat ceva? Nu se simte bine? Iar am fost tentată să-l mint, dar, până la urmă, pornisem pe un drum şi nu trebuia să mai dau înapoi. - Nu, domnule. Domnişoara se simte foarte bine, mulţu mesc. Doar că... nu doreşte să vă vadă. - Am supărat-o cu ceva?


26 - Nu, nici vorbă. Dimpotrivă, vă este recunoscătoare pentru tot ce faceţi pentru noi. - Atunci... ştiţi, se teme că aţi putea dori o anume apropiere. Pe care dumneaei n-o doreşte. Iertaţi-mă că sunt atât de directă. Toto dată, n-ar vrea să vă supăraţi şi să nu ne mai sponsorizaţi. (Cu alte cuvinte, şi f... şi cu sufletu-n Rai, dar nu mă puteam exprima \ astfel în faţa lui Alfonso). A părut deodată că se luminează. O umbră de tristeţe amară i s-a strecurat, totodată, pe chip. - De ce a fost nevoie s-o aflu de la tine? Ea nu-mi putea spune? Oare nu meritam măcar atât? - Ba da. Şi sunt convinsă că vă preţuieşte mai mult decât lasă să se vadă. Dar cred că nu a avut suficient curaj. În anumite momente, oamenii au nevoie de mult curaj pentru a fi sinceri. Cred că înţelegeţi... - Nu, nu înţeleg. Dar pot să accept. Transmite-i salutările mele şi spune-i să stea liniştitiă: n-am s-o mai deranjez. Iar banii vor veni ca şi până acum, fără probleme. Îmi venea să intru în pământ. - Te rog primeşte dumneata acest coş cu flori, nu pentru că n-aş mai avea ce face cu el, ci ca un semn de respect pentru adevărul pe care mi l-ai spus în faţă şi pentru delicateţea cu care mi l-ai transmis. Îţi mulţumesc! A, şi asta! Să-ţi amintească de mine. Bună ziua! Scosese din buzunar un mic glob în care ningea feeric; globul avea şi un buton pe care, când apăsai, se auzeau acordurile de pian din Fủr Elise. Beethoven n-a avut habar pe mâna cui va încăpea globul, altfel şi-ar fi intitulat melodia: Fủr Lina. După ce i-am relatat conversaţia, pe Domnişoara a durut-o capul toată ziua. Pe mine m-au durut toate cele. Nu-i deloc uşor să fii servitoare. Dar nici domnişoară! Mă gândesc că nici personaj important nu-i uşor să fii. L-o fi durut şi pe Alfonso ceva. Poate orgoliul, poate sufletul... Pe mine, când mă încearcă vreo durere sufletească, apăs butonul de la globul în care ninge, închid ochii şi ascult Fủr Elise. Şi mă gândesc ce noroc au unele femei, să inspire opere nemuritoare... Florentina Loredana DALIAN Slobozia, 15/16 iunie 2013


27

Mihaela Burlacu

- membru al Uniunii Scriitorilor din România-Filiala Dobrogea Membru al Asociaţiei Scriitorilor de Limbă Română din QEBEC, CANADA, din 18 mai 2009 Membru de onoare pe viaţă a Casei de Cultură NAJI NAAMAN –LIBAN din 2010 Prozatoare. Născută la 5 octombrie 1968, localitatea Tulcea, jud. Tulcea. Absolventă a Liceului de matematică-fizică “Spriru Haret” din Tulcea şi a Academiei de Studii Economice Bucureşti în anul 1993, economist de profesie . Date de contact : Telefon : 0724.516.402; E-mail : miburlacu@yahoo.com; mihaelasi@yahoo.com; Locul de muncă : CONSILIUL JUDEŢEAN CONSTANŢA- Consilier superior – Direcţia de Cultură, Învăţământ, Sănătate Activitatea literară Debut literar în volum: “Te iubesc e prea puţin”, proză scurtă, (174 pag)- Premiul de debut al USR- Filiala Dobrogea 2006, Editura Punct Ochit, Constanţa; „Rugaţi-vă pentru îngerii ascunşi”, roman (198 pag.) 2007, Editura Ex Ponto Constanţa; „Decalogul tăcerilor albastre” roman (172 pag.), 2008, Editura Ex Ponto Constanţa; “O vară de necuprins” roman, (183 pag.), Editura Ex Ponto Constanţa, 2010; “Simfonie pentru ciulini” - roman (158 pag.) 2012, Editura Ex Ponto Constanta; Premii literare Menţiune la Concursul Internaţional de Proză pentru românii din întreaga lume-„STARPRESS 2012”; Premiul NAJI NAAMAN’S LITERARY PRIZE- Creativity Prize, Liban 2010, pentru două proze scurte :”Ploaia” şi “Cea mai fericită femeie din lume”; Premiul SPECIAL AL REVISTEI “FEREASTRA” la ediţia a treia a Consursului Naţional de literatură “ Agatha Grigorescu Bacovia”-2009 ( proză scurtă); Premiul de debut al USR-Filiala Dobrogea 2006, pentru volumul “Te iubesc e prea puţin”, ( proză scurtă); Cenacluri frecventate 1.Clubul artelor “Solteris” –Mangalia, condus de poeta Emilia Dabu-membru USR, Filiala Dobrogea; 2.Cenaclul “Mihail Sadoveanu”- Constanta; Am mai publicat proză în : Antologia premiilor literare Naji Naaman’s , 2010 editată de Maison Naaman Pour La Culture-(română-engleză) ; Antologia Scriitorilor de Limbă Română din Qebec, Canada, fragmente de proză, 2009; Antologia ediţiei a treia ( 2009) a Concursului Naţional de Literatură “ Agatha Grigorescu Bacovia”; Antologia de cultură şi artă “Solteris” 2007, 2008, 2010, 2012 din Mangalia, apărută sub egida USR Dobrogea;

C

Simfonie pentru ciulini, Ed. Ex Ponto, Constanţa, 2012

el de-al patrulea roman al Mihaelei Burlacu (şi, totodată, a cincea carte a autoarei), Simfonie pentru ciulini, aduce în prim plan o acţiune plasată preponderent în mediul rural în Câmpia Bărăganului, şi, în spiritul realismului, realitatea textuală o concurează atât de serios pe cea social-istorică, de referinţă, încât, la fel ca în unele filme, există atenţionarea că „Personajele şi situaţiile din acest roman nu au nicio legătură cu realitatea. Orice asemănare este întâmplătoare” (p.4) Alături de realism, regăsim însă trăsături sămănătoriste (fapt susţinut şi demonstrat de criticul de cultură şi artă Doina Păuleanu, la lansarea cărţii), naturaliste (în special în construcţia tatălui Ioanei, un văcar alcoolic, condus de nervii şi sângele său, violator şi cu tendinţe spre incest), chiar romantice (caracterul excepţional al protagonistei, aflată în împrejurări excepţionale; dragostea platonică a lui Radu faţă de ea, împotriva diferenţei social-economice dintre familiile celor doi), toate aceste estetici literare fiind subsumabile însă postmodernismului, în accepţia de curent cultural care înglobează tradiţia în acest sens. Titlul romanului, oximoronic şi totodată conţinând o sinestezie, anunţă deja o lume a contrariilor, dar şi a asocierilor inedite. Protagonista romanului, Ioana Flămânzilă, pe lângă intenţiile vădit caracterologice cuprinse în denominaţie, este o rara avis în comunitatea din care face parte, în primul rând prin antiteza în care se află faţă de întreaga sa familie, apoi, prin caracterul


28 excepţional al învăţăturii pe care o deprinde, întrecându-şi toţi colegii, indiferent că se situează aproape de condiţia sa socială sau pe adevărate culmi de bunăstare. Paradoxal, doar fiul primarului, avantajat la note de anumiţi profesori pentru a absolvi ca şef de promoţie, îi recunoaşte superioritatea în acest sens. Ioana înregistrează succes după succes la şcoală, în ciuda vicisitudinilor cărora trebuie să le facă faţă, însă face dovada unei naivităţi infantile în viaţa sentimentală. Nu îi mărturiseşte lui Radu sentimentele sale, deşi acest lucru n-ar fi expus-o niciunui risc, însă se aban-

donează într-o relaţie care se dovedeşte absolut nepotrivită, dacă nu chiar malefică. Putem crede că acest lucru este rezultatul atât al sechelelor din copilăria sa nefericită şi la un pas de a fi victima propriului său tată, cât şi faptului că pentru starea de bine material şi sufletesc pe care o trăieşte nu pare să mulţumească divinităţii şi să trăiască în spirit creştinesc noua viaţă-dar pe care o dobândeşte. Poate sta deopotrivă alături de eroii literaturii antichităţii greceşti prin neputinţa de a se sustrage destinului şi locului hărăzit ei în lume, dar, la fel de bine, poate să fie propria sa victimă, dacă avem în vedere perspectiva conform căreia, prin faptele, vorbele şi gândurile noastre, ne hotărâm clipă de clipă viitorul. Lipsită de „şcoala vieţii”, dar şi de înţelepciune, având drept atuuri doar capacitatea de absorbţie a cunoştinţelor şi abnegaţia, eroina nu pare să aibă un crez personal şi nici tabieturi religioase. Ea vrea să ajungă oarecum asemenea Georgetei, să devină medic sau farmacistă, optează pentru această ultimă profesie enunţată mai degrabă din calcul (decide raţional, nu afectiv), însă trăieşte haotic, fără „program” (idealuri) privind evoluţia sa personală. Nu „dedică” devenirea sa nimănui, aşa cum nu şi-o orientează spre un ţel declarat. Nu-şi exprimă intenţia de a face parte din „Oamenii satului”, fundaţie care o ajutase fundamental să se realizeze profesional şi social. Nu conştientizează că trecerea dintr-o extremă în alta pe făgaşul vieţii poate constitui o probă/încercare a sinelui, dat fiind faptul că în bunăstare şi nu în sărăcie se vădeşte caracterul, ies la iveală adevărate calităţi, dar şi tare individuale. Satul nu este deloc idealizat sau cosmetizat, în ciuda câtorva trăsături sămănătoriste, după cum nici critica decidenţilor instituiţi politic sau prin amăgirea electorilor nevoiaşi nu vizează excepţiile pozitive de la practicarea pomenii electorale, aşa cum stau lucrurile în cazul primarului de la Coşereni, om greu încercat, dar de o rară calitate umană. Microdramele de specific rural (spre exemplu, a mamei Ioanei Flămânzilă, care se consolează privind comportamentul soţul ei la gândul că treaz este om bun), marea dramă a femeii rămasă văduvă tânără, cu trei copii, care, după ce îi creşte, îi pierde şi pe aceştia sau bovarismul Georgetei conferă operei şi valoare de „document”. De altfel, romanul este valoros prin multitudinea lecturilor interpretative pe care le permite, prin senzaţia de „viu” pe care o induce, prin puterea exemplului ilustrat de protagonistă în ce priveşte setea de învăţătură şi sensibilitatea culturală (inexplicabile în mediul ostil în care trăieşte în Coşereni), prin seducţia pe care o exercită asupra cititorului, prin catharsisul pe care îl provoacă.

Larisa Ileana Casangiu


29

Constantin Kapitza

”HAMLET” Viaţa şi moartea, surori, se mişcă mereu printre noi, le confundăm, ne dau fiori, se-amestecă culoarea-n convoi. Îşi lasă semnătura aproape, să-şi citească în trecere anii, prin raze ce rănesc nişte pleoape cu Hamlet numărând nişte cranii. Dar nu se ştie precis dacă moartea îşi alege ziua, otrava şi noaptea.

NICIODATĂ ZĂPADĂ FĂRĂ CULOARE Niciodată zăpada n-a fost albă, dacă ar fi fost, era numai lumină, pe munţi, pe străzi şi-n suflet.

TRECERE PRIN IUBIRE Dincolo de uitare este iubirea, înmulţită de sute de generaţii, obosită de Marele Captator şi redată, apoi, celor ce aşteaptă în aerul pur, congelat parcă în amintiri şi aruncă semnale prin zăpada vieţii. Împarte-ţi iubirea, cu braţele topite de căldura Soarelui Nostru, din destin, fără ca Luna să-şi dezbrace prietenia cu noaptea, înainte ca tu să afli ascunsul flăcării urcate pe muntele singurătăţii. Toate zilele pot fi umplute cu iubire, dar nu ar mai fi fost loc pentru ură, fără de care nu s-ar măcina zilele, nopţile, în labirintul omenescului prezent din trecut. Toate nopţile-şi cască gurile şi înghit, spre dimineaţă, lumea mestecată cu toate iubirile, urile, viscolele laolaltă, până când setea-şi va bea toate verile uscate de trecere prin iubire.

MAGIE Dinţii de lumină-şi cercetau albeaţa din culorile întinse în ceaţa îşi căutau aşezarea în mitologie să-şi aducă viitorul în altă magie. Se credea o imagine mai umană, cu reveniri şi indignări într-o rană incizată de o mână nevăzută, magia părea singură, involută. Nu tot mereu visul atinge magia, nici glasul perfecţiunii ciocârlia.

Niciodată viaţa nu sfidează moartea, nci măcar a mea, ci doar îi întinde o mână, care poate fi prinsă sau scăpată, mai devreme sau mai târziu! Numai spiritul îşi mişcă materia, de jur împrejurul axei care-a născut-o, a botezat-o, dându-i drumul prin lume! Niciodată străbaterea drumului în amintiri nu va fi o umbră, ci numai o casă a dorului stins, pustiit. Niciodată nu vom şti adevăraţii eroi, ei trec pe lângă noi ca albinele şi nu ştii care-i matca din roi. Niciodată nu trăim, nu murim, e numai iluzia unora despre mine, despre tine, despre ei.

EU, MÂINE Eu, mâine, voi fi urmă, de braţe, de picioare-ncete şi nu voi termina-ntr-o urnă, căci în pământ cresc plete de linişte şi beznă. Eu, mâine, voi fi un asfinţit, de noapte mă voi agăţa, o voi tăia cu un cuţit ca pepenele-n felii, voi răsfăţa numai secrete din lumină. Eu, mâine voi fi mai mult sânge, închegat prin vase neştiute, mergând, globulele vor plânge că au fost moi şi tot mai nevăzute, cu mine-nchis în vise. Din volulmul în curs de apariţie ”Treptele nopţii”


30

DESIME DE UMBRE Risipirea şi-a găsit mâinile pline de rouă şi de-atunci totu-i de vânzare, de furat şi de mult ascuns înăuntru. Cărările unui alt început se împreunează, ca mâinile încolăcite de un yoghin şi nu ştii pe unde să mergi, să te rogi, în această desime de umbre. Totuşi, încerc mersul pe capul yoghinului, cobor pe umărul drept, mă preling pe mâna-i întinsă, apoi mă sprijin de genunchiul în unghi drept şi sar, iată-mă, din nou, pe pământ reluând rătăcirea, risipirea dorinţelor şi năzuinţelor. Mersul era reînvăţat, aerul se respira mângâind pieptul, încă golit de la ultima respiraţie şi sunetele îşi găseau locul în imnuri, melodii ale cerului vibrând din razele albe, albastre, din linişte.

MATUSALEMUL STRĂZII Nu se spălase încă pe ochi soarele, căci nişte mâini, mari îi acoperiseră faţa, razele din ochi se opriseră şi întunericul se lupta cu lumina, ca într-un turnir, la care noi eram spectatori, contemplativi ca pietrele străzilor în reparaţie şi pe care nimeni nu le va aşeza la locul lor, pentru a călca, din nou, mult mai apăsat, peste viaţă, peste moarte. Toate astea durară peste ani (îmi spusese mie Matusalemul străzii, când deschisesem primii ochi ai întâmplării de-a fi) şi nici acum ochii nu-s la locul lor, ei mă lasă singur cu imaginile vieţii ce-mi trec pe lângă trup, încoace şi-ncolo, şi nu pot să le opresc, ca şi cum în orbitele goale sălăşluiesc berzele, în aşteptarea naşterii altor ochi, altor trupuri fără defectele timpurilor, anotimpurilor, grijilor.

MUT ÎN LABIRINT DISTRIBUITORUL DE BUCURIE Venise vremea când absurdul întindea cu o funie sărutul nebuniei, strânse de oameni, şi unul, numai unul, o împărţea cu precizie de anotimp, răsărit sau apus. Cine era distribuitorul, neînţeles din alte vremi şi până acum? Era Omul cu instinctul bucuriei, pe care-l împărţea la toată lumea şi la cei nealeşi chiar, da, acesta, reuşitul ce te-aşteaptă pe la colţuri de stele, până în abisul sugrumat de-atâţia oameni căzuţi pe gânduri şi rămaşi nemişcaţi în respiraţie, în tăcere.

Nu mai găseam, ieşirea din labirintul tăcerii, eram un mut desăvârşit, ocolit de sânziene, cu urechile pline de ecou şi rătăceam printre pierduţi făcându-le semne, promisiuni, pentru o posibilă ieşire din acestă lume plină de iele. Aşezat lângă o tufă argintie îmi răvăşeam amintirile, cele de când am pătruns fără vrere, dar ele nu se mai aminteau, nu se ciocneau pentru a-mi porni scânteia ce-ar putea să mă poarte peste labirint, în orice direcţie, pentru totdeauna. din volumul în curs de apariţie ”CULORILE TRĂIRII”

GREAŢA DE VID LUNA MEA Venise luna martie, a câta oară? Îşi ascundea prezenţa într-o primăvară Golită, câteodată, cu mugurii plesniţi De-atâtea trunchiuri adormite şi iubiţi Noi ne trezeam, încet, având corola scut, Statuile-şi goleau privirea, erau lut. Un fluviu se scurgea ca o spirală Şi orice suflet cuprins de îndoială Îşi unduia puterile să-şi iasă din strânsoare, Să-şi regăsească trupul într-o boare Căci se plimba în luna mea, şovăitor, Şi până la vărsare nimic nu-i muritor.

Vi se pare că nimic nu ar fi de spus, Când vidul se cocoţase cu voi, tocmai sus, Şi ameţiţi, o greaţă să priviţi în jos Voi trage cu o mână cerşetoare, ros Va fi acel ce-ncearcă urcuşul prin cuvinte Trimis va fi în vechimea celor fără minte, Adâncă fântâna de vârste otrăvite, Arome de scons pe vremuri însorite, S-a tot umplut şi-a dat pe-afară, E plin de viermi şi ne-nconjoară O noapte a arătărilor, sticloasă Şi până în ziua primă misterioasă, Ne vom culca în patul mort, plin de minciuni, Visând o altă vârstă vie, de minuni.


31

VIAŢĂ STICLOASĂ Să dai multă viaţă, dar să n-o ceri înapoi, căci este o apă curgătoare între maluri nehotărâte, care într-o ceaţă sticloasă se pierde-n durere şi prea mult suspin. Să dai, dar să nu ceri, astfel poţi intra în capilarele ştiute de mesaje ale vieţii, iar descifrarea lor nu este decât irosirea prezentului în sticle de linişte ce nu se termină niciodată.

FERICIRE CĂLĂTOARE Pe marea amăgirilor eterne îşi făcea fericirea perne, să-şi culce dulcea pudoare într-o stea căzătoare. Valurile aduceau minciuna, îi cereau mării diurna, să-i treacă nestingherită noaptea, cu Luna mărită. Numai o noapte marea tăcea, fericirea aştepta un semn, privea, căci cine-şi va mai aminti oare de o fericire călătoare?

Să laşi adevărul să-şi facă loc singur, el roade, ca apa învolburată după topirea zăpezii, toată minciuna aşezată pe malurile aşteptării.

din volumul în curs de apariţie „Fericire călătoare”

Să nu laşi păstrarea de cuvinte să uite aşezările inimii la marginea timpului, căci te vei irosi în ultima beţie a gândului.

Totu-i întins, ca frânghia înălţată la cer şi apucătorul întotdeauna se răneşte la mâini urcând, căci drumul se bifurcă, o ia la stânga, şi merge, merge şi iar dă de-un freamăt bifurcat, se uită, n-a ajuns la marginea vreunei lumi, dedesubt foşniri de clipe ale unor îngeri îl aşteaptă. Omul apucase, era apucătorul norocos, supus, ce ajunsese la ei, dar aşteptarea se făcea în lanţuri la vedere, cu încercări şi alte urme de lacrimi ale foştilor înlănţuiţi. La dreapta, sfoara, la stânga lanţul şi nu ştii pe cine să alegi, căci poarta-i deschisă.

RĂNIRI Toţi ne vom răni, mai curând sau mai târziu, la trup, ne vom strânge aşa cum suntem, de oriunde, spre un mare stup al oamenilor, pentru ei inventat, din care nu se mai iese din iernat, căci ce a fost nevinovat şi duios trecuse ca o mirare pe un cal vânjos. Toţi am plonjat în marile adâncuri întunecate, dezlănţuiţi ne lecuiam din mers bolile încercate şi gustul de invazie trecea poduri de piatră, să spargem suflarea din câini care latră spre turnurile de control ale singurătăţii unde ne vom retrage în câmpia eternităţii.

DACĂ TU CREZI Dacă tu crezi că este foc, stinge-l. Dacă tu crezi că este dor, aprinde-l. Dacă tu crezi soarele mort, învie-l. Dacă tu crezi că vântul adoarme, adie-l. Dacă tu nu crezi în anotimpuri, uită-le. Dacă tu nu crezi nevinovăţii, caută-le. Dacă tu ai crezut în minuni, crede-le. Dacă tu ai crezut în beţii, îmbată-le. Dacă ai crezut în strigăte, strigă-le. Şi dacă mai crezi în clipe, trăieşte-le.

APUCĂTORUL

LANŢUL SUFLETULUI Fiecare literă doarme-n cuvânt, Când o trezeşti parcă adie un vânt, Acela-i sufletul, din lanţ trezit, Mirat, se mişcă, a dospit. Atunci începe încolţirea mută A cuvintelor spre ideea avută De a fi vorbit în sus şi-n jos, Se caută un loc în os. O literă fugită dintr-un şir, Stranie vedenie, stau, mă mir, S-a rătăcit născând o stea, Minoris, nu este a mea. E-a îngerului ce se odihneşte Tot aşteptând să vadă ce mai creşte.


32

PREGĂTIRE LANŢUL SUFLETULUI Fiecare literă doarme-n cuvânt, Când o trezeşti parcă adie un vânt, Acela-i sufletul, din lanţ trezit, Mirat, se mişcă, a dospit. Atunci începe încolţirea mută A cuvintelor spre ideea avută De a fi vorbit în sus şi-n jos, Se caută un loc în os. O literă fugită dintr-un şir, Stranie vedenie, stau, mă mir, S-a rătăcit născând o stea, Minoris, nu este a mea. E-a îngerului ce se odihneşte Tot aşteptând să vadă ce mai creşte.

VIAŢĂ DE VÂNZARE Viaţa şi sufletul împreună prinse sunt într-un lanţ, zburdă în ţinuturi cu lună vândute pe un sfanţ. Toate sunt în priviri mai tăcute, aşa rămân şi în suflet, ce s-a văzut a plecat pe rute cu viaţă, să-şi caute-n umblet o cale adevărată, un şuier în lume pornit, din găuri de fluier.

GURA CERULUI Erai ocupată cu limpezimea mea, strânsă, legată-ţi era frica de-o prăpastie ce se născuse singură în privirea ta, (erai şi sunt numai ce-am privit în trecut), dar inima îşi număra inundaţiile de sânge, pulsurile bătute de la naştere şi până la stingere, (ea ştie mai bine când vine odihna), dar nu-i nimic, îţi păstrezi vederea până în această zi, când alpinistul ţi-a întins frânghia plină de noduri (fiecare nod să fie un capăt?), dar în urcare vedeai numai îngeri pictaţi şi parcă urcai într-un lift până când ai ajuns în gura cerului, odată cu viaţa.

Suntem pregătiţi să aşteptăm frumuseţile din plictiseală ne jucăm în silabe înşelătoare până în groapa inimii de cuvinte. Mi-a interzis botanistul să mai rup florile. Sunt nealcoolice, neoxigenate, Dar sibilinice. Eram pregătit, vă spun cu mâna tremurândă, să-mi salvez gura din neantul în care intrasem. Mi-a interzis botanistul! Umbra-mi de mă va părăsi, sigur marele suflu al morţii se va înnegri pe-o floare şi gâtul se va strânge înghiţind capul până la apariţia mea viitoare. din volumul in curs de aparitie” INSULA OGLINZILOR”


33

Constantin Kapitza s-a născut în Bucureşti, 30 martie 1952, absolvent A.S.E.. Volume publicate: - VIAVGOR ( Editura Granada 2004 şi 2007) - versuri - ANACONDA ÎN PARADIS (Editura Granada, 2006) - versuri - UMBRA LUI SCHWARTZ (Editura Granada, 2008) - poeme - FĂRÎME POLITICE (Editura Granada, 2008) - epigrame - CAFENEAUA DE NISIP(Editura Granada, 2009) - poeme - EMOGRAME POLITICE (Editura Granada, 2009) - epigrame - LINISTE DE CEARĂ (Editura Granada, 2009) – poezii - CĂLĂTOR FĂRĂ HARTĂ (Editura Granada, 2010) – poezii - STRĂIN LÂNGĂ VISE (Editura Granada, 2011) – poezii - SÂNGERÂND SUB O VRAJĂ(Editura Granada, 2011) – poezii - MEŞTERUL VISULUI DE APĂ(Editura Antares, 2011) – poezii - EPISTOLE DILIBAUISTE (Editura RAFET, 2012) - poezii - MEMORATORUL DE VISE (Editura Granada, 2013) – poezii - AŞTEPTARE (OPERA OMNIA, EdituraTIPO-MOLDOVA, 2013) Apariţii în antologii : - REGINA NOPŢII (Editura Granada, 2004) - versuri - EXOTICE (Editura Granada, 2005) - versuri şi proză - ARMONII BAROQ (Editura Granada, 2007) - versuri - BAL LA PALAT (Editura Granada, 2011) - versuri - ÎNTRE RÂMNICE-ANTOLOGIE DE C. MARAFET (Editura RAFET, 2011) – versuri -SIMBIOZE LIRICE (Editura ANAMAROL, 2013) -CERUL PE PĂMÂNT (Editura EAGLE, 2013). Activităţi literare - membru fondator Cenaclul ,,Armonii baroq”-coordonator Mihail Grămescu (2004-2008) - cofondator Cenaclul ”Clubul Înţelepţilor”- coordonator Mihail Grămescu (2008-prezent) - membru Cenaclul ”Cincinat Pavelescu”- coordonator G. Corbu şi C. Bianu (2008-prezent) - membru Cenaclul literar ”Octavian Goga ”- coordonator Geo Călugăru (2008-prezent) - membru Cenaclul literar ”Literatorul”- coordonatori Mircea Micu (2008-2010) , Iulian Neacşu (2011), Nicolae Iliescu, Emil Lungeanu (2012-prezent) - membru Salonul Literar – JCC Bucuresti- coordonator Boris Marian (2008-prezent) Colaborări: - Publicaţia online ,,Noaptea” coordonator Adina Lipai (2000-2007) - Revista ,,Poştaşul”-Bucureşti (2003) - Revista ,,Conexiuni” - New York ( 2005- 2007) - Revista ,,Literatorul” - Bucureşti (2008) - Revista ,,Cafeneaua Literară˝ Pitesti (2009) - Ziarul ˝The Romanian Echo” Coasta de Vest SUA (2008) - Revista ˝Paradox˝- Bucureşti (2011) - Revista ˝Muntenia˝ - Buzău (2011) - Revista ,,Antares”- Galaţi (2011-2012) - Revista ,,Cervantes”- Revistă internaţională de cultură (2012) - ,,Cervantes”- Almanah de sărbători (decembrie 2012) şi Almanah de vară (2013) -Revista ,,Curierul de Vâlcea”(2013) Referiri:

- Revista ,,Convorbiri literare” – Iaşi Irina Mavrodin (antologie de poezie ,,Regina nopţii”(2004) - ,,Timpul liber” (România liberă) despre volumele ”Viavgor”, ”Anaconda în paradis”,”Umbra lui Schwartz”, ”Cafeneaua de nisip” (2005-2008) - Revista ,,Cafeneaua literară” – Piteşti •Nr. 6/48 din iunie 2007 - Mihail Grămescu despre volumul ” Anaconda în paradis” •Nr. 1/67 din ianuarie 2009 - Geo Călugăru despre volumele ”Viavgor” şi ”Umbra lui Schwartz” - Revista ˝ Realitatea Evreiască˝ JCC Bucureşti •ianuarie 2009 -Boris Marian Mehr despre volumele ”Viavgor”, ”Anaconda în paradis”, ”Umbra lui Schwartz”, ”Cafeneaua de nisip” - Revista ,,Poştaşul” –Bucureşti •Nr. 11/2008 - articolul ”Iz de Milenium III” de Ada Cojan, despre volumele ”Viavgor”, ”Anaconda în paradis”,”Umbra lui Schwartz”, ”Cafeneaua de nisip”, ”Regina nopţii”, ”Exotice” - The Romanian Echo” -Coasta de Vest SUA - articolul ”Poemul Kapitza” de Valter Cristescu, despre volumele ”Viavgor”, ”Anaconda în paradis” -Luceafărul de dimineaţă” (2010) - Critică literară ˝Însemnări în podul palmei˝ de Emil Lungeanu - editura Rafet - despre volumul ”Sângerând sub o vrajă” (martie 2011) - George Astaloş despre volumul ”Sângerând sub o vrajă”- (2011) şi volumul ˝Memoratorul de vise˝ (2013) - Boris Marian despre volumul ˝Meşterul visului de apă˝Revista Antares nr 172-174 (2012) - Camelia Pantazi despre volumul ˝Epistole dilibauiste˝Revista Cervantes nr. 5 (2012) -Emil Lungeanu (”Meşterul visului de apă”, Revista Convorbiri literare-2013) -Prof. I.C.Ştefan (”Epistole dilibauiste”, Revista Antares -2013) Premii, menţiuni pe internet, apariţii RTV etc. - DDTV : Întâlnire cu Mircea Micu şi prezentarea vol. autorului Constantin Kapitza (2008) -TVR Cultural : lansare volume: ”Cafeneaua de nisip” (2008) şi ”Linişte de ceara” (2009) -TVR MÂINE: Întâlnire cu Mircea Micu şi prezentarea volumelor autorului Constantin Kapitza, cu participarea scriitorului Mihail Grămescu (martie 2009) - TVR MÂINE: lansare volum ˝Sângerând sub o vrajă˝ -(3 martie 2011) - TVR MÂINE: lansare volum ˝Străin lângă vise˝-(3 iunie 2011) - RADIO Shalom: Portret de autor - Constantin Kapitza -realizator Mihail Grămescu - Nocturnă de poezie – Noaptea Bibliotecilor deschise -Biblioteca ”Metropolitană” Buc. (2012) - Premiul special al juriului la ediţia Festivalui internaţional de creaţie literară ”Titel Constantinescu”, ediţia IV (2011) pentru volumul ”Meşterul visului de apă” - Diplomă de excelenţă a Primăriei Sector 2 - Bucureşti (2012) - TV online ˝Spirit˝-Portret de autor (2013)-moderator Mihail Grămescu - TV online ˝Spirit˝-lansare volum ”Memoratorul de vise”, (2013), cu George Astaloş


34

UNGURIILOR LE STĂ BEREA ÎN GȂT ÎN SUA CȂND VĂD STEAGUL ROMÂNESC

Mihaela Biliovschi, WASHINGTON D.C.

A

flați în capitala Americană până pe 7 iulie, ungurii au participat la Festivalul ”Hungarian Heritage – Roots to Revival” produs de ”Smithsonian Center for Folklife and Culture” în parteneriat cu ”Balassi Institute”, Budapesta.Alături de ei s-au aflat și maghiari din România care au pus în scenă un spectacol de zile mari. Spectacol a fost și atunci când, după încheierea festivalului, ungurii au cerut românilor și americanilor să părăsească mall-ul național pentru că se simțeau ”provocați”. O americancă de 70 de ani, Maurleen, a spus că așa ceva nu a văzut în viața ei. Femeia a fost și ea admonestată de o dansatoare unguroaică pentru că purta o brățară din pânză în culorile României. TOTUL A ÎNCEPUT CU UN FESTIVAL EXCELENT

De loc din Sfântu Gheorghe, Levente Fazakas și ceilalți colegi ai săi, unguri și români,au pus pe scena de la ”Hungarian Heritage” un spectacol de zile mari. Muzica, dansurile și tradițiile transilvănene i-au atras și pe români, americani și alte nații în cortul unde s-a desfășurat programul artistic timp de câteva zile.Deși încorporate drept tradiții ungurești, dansurile și cântecele puse în scenă în capitala americană au amintit românilor de țara lor. Și cum nu, când aproximativ jumătate din numărul artiștilor a fost adus din România. Confuziile au început să apară imediat. Românii au ascultat inclusiv cântece în limba română pe scenă la Hungarian Heritage, au văzut dansuri din Moldova, dansatori din Bacău. Pe tot parcursul acestui spectacol, prezentatorii au anunțat că tradițiile sunt din ”Ungaria și Transilvania” însă nu s-a menționat România deloc. O alegere cel puțin bizară. Imediat după ce și-a încheiat programul artistic am vorbit cu Levente Fazakas, membru al formației ”Heveder” din Sfântu Gheorghe. Levente este, de altfel, un artist talentat și profesionist atunci când vorbim de muzică. L-am întrebat cum s-a decis să se cânte, la ”Hungarian Heritage”, și muzică românească, și ungurească, și țigănească. ”Păi a fost simplu, pentru că noi cântăm mai mult muzică din Transilvania de fapt, și Transilvania este o zonă multi-etnică.” ”S-au produs niște influențe reciproce,” mi-a zis, ”sunt niște zone în Câmpia Transilvaniei unde este foarte mixtă populația, mai ales românescă și ungurească. Acolo nu poți să deosebești una de cealaltă. Un cântec se poate cânta și cu text unguresc, și cu românesc.” NOI NE DORIM UN FEL DE AUTONOMIE În timp ce-l intervievam, Levente s-a oprit, s-a întors cu fața către scenă și mi-a spus: ”Uite, acest dans de exemplu e din Moldova.” Apoi, câteva secunde mai târziu, vorbim de Transilvania în contextul României. Și aici muzicianul Levente Fazakas și-a spus păsul pe larg: ”Noi, cei din secuime, suntem o populație compactă de maghiari acolo. Și guvernul de la București, de fapt, nu ne lasă să ne dezvoltăm așa cum noi dorim. Asta e problema noastră cea mai mare în secuime, că Bucureștiul vrea să ne impună reguli pe care noi nu prea le dorim. Noi ne dorim un fel de autonomie, mai ales financiară. Deci Bucureștiul ne zice că dacă nu ne dă bani nouă, o să murim de foame. Noi zicem, lăsați-ne să murim de foame. Că noi vrem să murim de foame, nu vrem să trăim din mila niciunuia. De fapt este o o tendință în toată Transilvania de a (se) autoguverna.” L-am întrebat, de ce există această tendință se separare, pentru că tocmai vorbise de fuziunea culturilor și tradițiilor, de ce dorință de separare? ”Orice copil care crește, își dorește separarea de mamă. Nu? De ce oare? Pentru că are nevoia să fie el însuși. Să trăiască pe picioarele sale, să nu depindă de nimeni, asta-i independența. Ieri am sărbătorit, americanii au sărbătorit, independența lor. De ce oare au dorit independența, v-ați gândit la asta?” ”Fiecare nație, sau fiecare popor, sau fiecare grup de oameni care se diferă la un punct dat dorește să aibă regulile proprii, să


35 trăiască cum dorește”, mi-a spus Levente Fazakas. VOR ȘI TRADIȚIILE ROMÂNEȘTI, CU CARE NU LE ESTE ... JENĂ L-am întrebat, dacă ar fi ca Ținutul Secuiesc să obțină autonomie, atunci vor renunța și la tradițiile pe care le-au împrumutat de la românii, de la țiganii din zonă. ”Nu. Nu. În nici un caz. În nici un caz. Deci cultura rămâne cultură. Deci sunt influențe și acum. Asta e ca o istorie. Istoria nu poți s-o influențezi. Deci nu renunțăm, și suntem mândri de fapt că ... deci nu ... nu atât de mândri ... cum să zic, dar ... nu ne e jenă de lucrurile pe care le-am împrumutat noi, ungurii, de la români. Nu ne e jenă. Nu ne e jenă. Și promovăm această cultură. De fapt, și contrar noi vedem că românilor le e jenă când aud că asta e influență ungurească. Acasă, nu aici. Aici e libertate. Dar acasă suntem, câteodată, puși la punct. Noi încercăm să trăim cum putem și sperăm să fim cât mai buni unii cu ceilalți, și să ne respectăm unii cu ceilalți. Așa cum și românii din Transilvania au cerut independența față de regatul austro-ungar, nu? Și așa noi dorim ca să fim independenți. ” I-am spus că deși festivalul se numește Hungarian Heritage, majoritatea programelor artistice sunt din România. ”Asta nu e adevărat. Nu. O parte este din România. ... Nu, nu cred. Nu pot să spun, poate jumătate, dar ... Jumătate, da. Dar cealaltă jumătate e din Ungaria.” După interviul pe care l-am purtat în limba română, i-am spus că îmi pare rău să aud ce se petrece în România, pentru că noi vrem ca oamenii să se înțeleagă între ei. ”Dacă ar fi respect reciproc ...Reciproc, da. Asta e cheia. Până nu e respect reciproc, o să ne omorâm unii pe ceilalți,” a spus la Washington, Levente Fazakas, muzician român de etnie maghiară din Sfântu Gheorghe. ROMÂNII S-AU SIMȚIT ONORAȚI LA FESTIVAL ... Frumusețea programului artistic i-a fermecat pe români, care au spus că s-au simțit un pic ”ca acasă.” Printre ei și Ana Ward, o româncă venită aici de mulți ani și care lucrează pentru Voice of America. Pentru dânsa a fost o onoare să vadă artiști din Ungaria și din România prezentând tradițiile împreună. ”Festivalul a fost impresionant. Și tradițiile lor mi-au amintit de tradițiile românești din Transilvania și din toată România. Mi-au plăcut călușarii cu dansul oltenesc, mi-au plăcut dansurile țigănești care sunt foarte similare cu cele din România. M-am simțit ca acasă aici la festival. A fost o zi minunată și aștept cu nerăbdare ca România să se întoarcă la Folklife Festival în Washington, D.C. E grozav să sărbătorim tradițiile ungurești, dar de-abia aștept să putem să sărbătorim și tradițiile românești aici”, mi-a spus Ana Ward. ȘI MAI APOI HĂITUIȚI DE UNGURI Totul s-a întors pe dos imediat după ce s-a terminat festivalul. Atmosfera minunată, creată de artiști excepționali, dincolo de militantismul lor pentru autonomie, s-a curmat brusc. Atunci o unguroaică vorbind engleză, care a și prezentat festivalul pe scenă, s-a apropiat de prietena Anei și a rugat-o să plece din fața cortului unde se vindeau băuturi alcoolice. Este vorba de Marcela Băjeanu, o româncă aflată în Statele Unite din 1999 și care iubește steagul României. De fapt, ea este recunoscută în comunitatea de la Washington pentru faptul că la fiecare eveniment românesc dăruiește steagul României conaționalilor săi. Imediat înainte de a fi contactate de doamna unguroiacă și rugate să plece (nu i-am aflat încă numele) Marcela și Ana se fotografiau pe mall-ul național cu steagul României. Se aflau pe aleea din pietriș dintre Capitoliu și castelul Smithsonian. În spatele lor, la o masă în cortul unde se vindeau băuturi alcoolice, pe gazonul mallului național, un grup de unguri se găsise deranjat de priveliște și au trimis mesager să le fugărească. ”ȘI VREI SĂ SPUI CĂ TRANSILVANIA E ROMÂNIA?” În zadar s-a încercat explicarea faptului că acela era un loc public din capitala Americii, o țară în care libertatatea de exprimare este respectată prin Constituție. Doamna unguroaică a insistat că, de fapt, e ”Hungarian Heritage” și a cerut doamnelor să plece. Ana Ward i-a mai explicat doamnei că de fapt pe scenă la ”Hungarian Heritage” a văzut dansuri și tradiții din Transilvania, România. ”Și vrei să spui că Transilvania e România?” i-a reproșat solia ungurească. Toată această interacție a fost filmată. Doi dintre dansatorii unguri s-au băgat în fața camerei de filmat și au protestat în limba lor. Prezentatoarea programului artistic m-a prins de încheietura mâinii și mi-a îndepărtat brațul cu care gesticulam, încercând să aflu ce anume i-a deranjat așa de tare. Mi-a arătat din nou semnul de pe mall pe care scria ”Hungarian Heritage” și mi-a spus: ”Asta e o provocare .... e o provocare.” Ceilalți doi dansatori mai curajoși s-au luat și de o doamnă de 70 de ani care se odihnea pe un scaun, lângă noi. Dansatoarea i-a băgat degetul în fața femeii, explicându-i și admonestând-o în limba maghiară. Femeia a ridicat brațele în sus în semn de apărare, și atunci am observat ce avea legat în jurul încheieturii brațului. Culorile României, o brățară din pânză dăruită de Marcela. Din fericire, Marcela a intervenit imediat și a apărat-o pe Maurleen, bunicuța care venise în mod special să vadă spectacolul folcloric. Femeia s-a întrebat atunci dacă nu cumva și steagul Americii este o ”provocare” pentru unguri. L-a scos din geantă și a cântat ”God Bless America” în mijlocul tuturor, după care a mers la masa ungurilor și le-a mulțumit. Le-a mulțumit pentru că, din


36 colo de orice altceva, ei i-a plăcut spectacolul lor și le-a apreciat munca. Și astfel le-a dat și o lecție de bunătate și bun simț. Bun simț pe care, se pare, artiștii de la ”Hungarian Heritage” l-au uitat la intrarea în SUA. Pentru că oamenii pe care au încercat să-i fugărească de pe mallul național, sunt, în fapt cetățeni ai Americii. O țară care i-a găzduit și le-a oferit posibilitatea de a se exprima, și artistic dar și politic (deși nu era cazul de militantism). În schimb, muzicanții unguri au îndrăznit să creadă că pot da cu piciorul unui drept constituțional al americanilor doar pentru că lor nu le place steagul un anumit steag al unei țări suverane. Câteva zile mai târziu am contactat-o pe Maria Băjeanu, s-o întreb ce-a simțit în momentul în care i s-a cerut să plece de pe mall. ”Hăituită. M-am simțit hăituită în țara asta, în America, cea mai liberă țară din lume. Așa ceva n-am mai simțit de mulți ani, de pe vremea comunismului când lucram în Comerț în România. Mama mea a fost unguroaică, tatăl meu român. Dar ne-am născut în România și am învățat limba noastră dulce acasă. Cum pot să uit de unde am plecat?” Câțiva dintre românii care au fost martori la această scenă au contactat, și vor contacta, Institutul Smithsonian pentru a cere explicații. Evident, s-a organizat un festival cu jumătate din tradiții din România, jumătate din Ungaria. Și să îl pui sub numele de ”Hungarian Heritage –Roots to Revival” e cel puțin neinspirat, ca să nu spun periculos. Frumusețea artelor populare este că nu se pot separa pe țară. Ele se împletesc, între etnii, între regiuni, între națiuni, între continente. În artă și cultură oamenii se adună, se înțeleg, își găsesc puncte comune. Iar la ”Hungarian Heritage” s-a văzut cultura și artă românească, ungurească și țigănească. O bijuterie. Așa cum este Transilvania, România.


37


38 Dear all, Attached please find a letter from the Media Professionals of the Romanian Diaspora Worldwide, Romanian Academia in the U.S.A., Spain, Canada, France and Romania, and other Romanian Professionals and NGOs regarding irregularities noted at the “Hungarian Heritage: Roots to Revival” program during the Smithsonian Folklife Festival this year. We would appreciate a response and corrective actions in the shortest time possible. Thank you kindly for the attention you give to this very delicate situation that touches on Romania’s sovereignty and issues of Romanian Folklore that may have been misrepresented during the “Hungarian Heritage” program. With kind regards, Mihaela Biliovschi Media Professional, correspondent Washington, D.C. biliovschimihaela@yahoo.com 813-545-5384 18 July 2013 To:

The Smithsonian Institute Board of Regents The Directors and Managers of the Smithsonian Folklife Festival The Ethnographers, Historians and Managers of the “Hungarian Heritage: Roots to Revival” event Fm:

Media Professionals of the Worldwide Romanian Diaspora

Re: Request for Information, Clarification and Corrective Actions Regarding Representations and Incidents at the 2013 “Hungarian Heritage: Roots to Revival” Event, National Mall • Purpose. The purpose of this correspondence is to request information, clarification and corrective actions regarding representations and incidents at the 2013 “Hungarian Heritage: Roots to Revival” event staged at the National Mall in Washington, D.C. on behalf of numerous media professionals and media organizations of the worldwide Romanian Diaspora. • Event Background.Between 26-30 June and 3-7 July, the Smithsonian Institute organized “Smithsonian Folklife Festival” on the grounds of the U.S. National Mall. This year, the guest of honor was the country of Hungary which was invited to participate in the program by Smithsonian Institute organizers. Under the name of “Hungarian Heritage: Roots to Revival”, the Hungarian program was produced by the Smithsonian Center for Folklife and Cultural Heritage in partnership with the Balassi Institute, Budapest. Major support was provided by the Hungary Initiative Foundation and National Cultural Endowment of Hungary. Additional support was provided by the Hungarian American Coalition, American Hungarian Federation, Hungarian Ministry of Foreign Affairs, Embassy of Hungary in Washington, D.C., and others. The stated overarching goal of the Folklife Festival programsin general is to present and bring close to attendees the folk cultural heritage of invited countries to the American public. The showcase of traditions of culture was masterfully done. However, several incidents happened on the background of a tense political situation in Hungary and Romania today that require specific answers from the American organizers, namely the Smithsonian Institute/Smithsonian Center for Folklife and Cultural Heritage. The geo-political issue in which the Smithsonian Institute has apparently inserted itself is important enough that it demands answers from the Board of Regents, as well as directors and managers of the “Hungarian Heritage: Roots to Revival” event. • “Hungarian Heritage: Roots to Revival” Overview. As a guest of honor, Hungary was handed the opportunity to showcase its rich culture and traditions to a large American and international audience on the Washington, D.C. National Mall. The preparation for this program took approximately two years, according to the Hungarian organizers,with over one million dollars of expenses paid by the Government of Hungary, according to the Hungarian Ambassador in Washington, D.C., as well as other substantial donors. This data was publicized at the following URL:http://www.americanhungarianfederation.org/news_smithsonianfolklife2013. html Approximately 120 participants were brought to Washington, D.C. from Hungary, Romania, Serbia, and around the U.S.A. Among them, approximately 30 participants were dancers and singers, most of them from Romania, a preponderance from the Romanian region known most famously as Transylvania.The master chef in one of the food kitchen tents at the festival, for example, is a well-known Magyar (ethnic Hungarian) restaurant owner in Chicago who was born and raised in Romania, still celebrates his Romanian roots and spoke with journalists in his native Romanian language as well as English for media interviews. It therefore came as an unwelcome surprisethat Transylvania was constantly cited only in a Hungarian ethnic context during the stage performances and afterwards during recorded video interviews with performers and organizers. Numerous discrepancies arose which caught the attention of attending members of the credentialed media, which need to be addressed by the Smithsonian Institute responsible personnel and experts. These items are detailed herein. •

Map Graphics, Regional and Village Naming Conventions by Smithsonian Institute. Prominently displayed around the “Hungarian Heritage: Roots to Revival” tents and exhibits were large maps, detailing the areas from which the songs, music, arts and crafts were drawn; the vast majority of which are in Transylvania within the sovereign territory of Romania.


39 Names of villages and regions, on Romanian territory, are presented with only the Hungarian names and leaving attendees and audience members with the clear misunderstanding that Transylvania is a part of modern Hungary. In fact, research indicates that the maps, as illustrated and presented by the Smithsonian Institute at this Festival, are strikingly similar to Hungarian “separatist” maps publicized by those seeking to break Transylvania away from the country of Romania. These are maps used by Hungarian ultra-nationalists and separatists in their ambition to “liberate” a large portion of Romania to “autonomy” for the Magyar minority. Against this background, those of us in the media and international Romanian Diaspora wish an explanation: How were these maps selected by the Smithsonian Institute? Which experts at the Smithsonian vetted these map graphics? Did the Smithsonian organizers, sponsors, managers or historians seek to blur the distinction between Transylvania as part of the sovereign territory of Romania, versus suggesting that it is somehow part of modern-day Hungary, or was this misrepresentation a simple error and oversight by the Smithsonian Institute for which it takes responsibility? Did anyone take into account regional sensitivities when drawing up this map for public display? • Traditions, Songs and Cultural Traditions Presented at the Festival. Media observers noticed and recorded traditional Romanian songs, dance and dress being presented several times on such venues as the Danubia Stage, but with the announcers making only passing reference to the “Transylvanian” and “Hungarian” roots but without acknowledging the actual historic Romanian roots. The fact that various Romanian traditions were presented as Hungarian was even acknowledged on-camera in media interviews with performers, event managers and organizers (in at least one case the interviewee stated that the organizers “were not proud, but not ashamed” of the Romanian roots of the songs, dance and dress that were being presented as Hungarian traditions). During the Hungarian Ambassador’s radio address about the Festival, he makes no mention of Romania or even Transylvania in his eight-minute interview, or even acknowledges the multi-cultural traditions presented on the stages by a talented cast (as noted, comprised of many Romanian citizens). Repeatedly, all references are solely toward Hungary. Against this information, could the Smithsonian Institute and experts please offer explanations? Was the Board of Regents or any other responsible executive body of the Smithsonian Institute aware that Romanian songs, dance and dress were presented on-stage but without acknowledging the Romanian roots? Who was the responsible historian or ethnographer from the Smithsonian Institute who vetted the songs, dances and dress that appeared on stage, and was it a conscious decision to mention the “Transylvanian” history in reference to Hungary, but without adequately citing Romanian culture and traditions? How does the Smithsonian wish to respond to the query as to why “Hungarian” roots for revival was presented by so many Romanian citizens and drew heavily on Romanian traditions, but was presented almost exclusively as “Transylvanian” or “Hungarian” culture? • Incidents of Intolerance, Separatist and Ultra-Nationalist Actions by Hungarian/Magyar Participants. Shortly after the construction of the large festival dance pavilion was completed, some of the Hungarian/Magyar participants in the festival raised a flag over the structure. The flag was the Hungarian-colored flag of the Magyar Separatist Movement in Transylvania, also displayed on the festival map as “Székelyföld”. It was taken down by Festival organizers, but perhaps was prologue to later incidents of intolerance. After a wonderful, high-energy performance at the Danubia Stage, three Magyar/Hungarian performers cursed at an elderly woman who had a wrist-ribbon of Romanian colors (this is on video). The same performers accosted a U.S. citizen and journalist, also wearing a wrist ribbon of Romanian colors (similar, incidentally, to those on the trim of many of the dancers’ costumes), cursed the cameraman and one Magyar/Hungarian member physically grabbed the hand and arm of a media professional while another said in Hungarian language, “while wave that Romanian flag, Transylvania belongs to Hungary.” This entire incident is also on video. The Romanian flag was being held by a Romanian national while a Romanian journalist, incidentally, was simply conducting an interview on the gravel path adjacent to the Festival “tavern” tent with another U.S. citizen of Romanian descent who was raving about what a marvelous performance it was. These audience members and credentialed media personnel were happy and excited about the excellent stage productions, “high-fiving” many performers and speaking at length in Romanian language with numerous Romanian cast members who were delighted to be recognized and appreciated by fellow Romanian countrymen. It was on this scene of pleasant celebration of an excellent stage production that the three Magyar/Hungarian performers inserted their separatist and ultra-nationalist agendas, alleging that the presence of Romanians and their flag on the National Mall was “a provocation” and insisting that the Romanians—and the media members and associated U.S. citizens of Romanian descent—leave the area. Videos and images have been made available, and reportedly other citizens have already written the Smithsonian requesting answers. The undersigned media members and Romanian Diaspora would like the Smithsonian to kindly address whether the Smithsonian Institute organizers vetted the performers? Were the performers who were pursuing Magyar Separatist agendas known to the Smithsonian? As many cast members were Romanian citizens and presenting Romanian dances, dress and traditions, a few singing Romanian songs in Romanian language, can the Smithsonian executive team please explain the rationale behind the “Hungarian Heritage: Roots to Revival” event featuring these as “Hungarian” but without acknowledgement that Transylvania is Romania? Do the historians, experts and event organizers at the Smithsonian believe that Transylvania is part of Hungary? • Conclusions. Although we are not seeking, as members of the media and worldwide Romanian Diaspora, a judgment on the actions or conduct of a number of Hungarian/Magyar participants or the incidents themselves, we collectively are calling upon the Smithsonian Board of Regents—which includes several high ranking officials of the United States Government and therefore has significant clout on geo-political issues such as the Magyar Separatist movement—and the Smithsonian executive management to issue a joint and public statement on the issues we raised in this letter. At this point, an observer would conclude that the Smithsonian Institute and the senior U.S. government officials on the Board of Regents either tacitly or explicitly endorse the ethnic-Hungarian—Magyar Separatist movement in Transylvania. Apparent efforts by the Festival event organizers—from map graphics to stage presentations, to chasing away Romanian audience members and media, to the attempt by Hungarian artists to fly the Hungarian Separatist Flag from the top of the constructed festival dance pavilion and statements to the media made by these performers expressing strong desire of autonomy for Transylvania—indicate the need for precise explanations and an official position published by the most senior executive members of the Smithsonian. The stage performances, music, dress and dance were spectacular and thrilling to observe. That many of these were adopted by Hungarian groups and shared and enriched by and between Gypsy/Roma, Romanian,


40 Jewish and Hungarian ethnicities is testimony to the treasure that is multi-cultural heritage. That such beauty on stage, could be marred by apparent displays of separatist agendas, ultra-nationalism and intolerance among some Magyar/Hungarian participants—as well as academic blurring of the Romanian territory of Transylvania as being “Hungarian”—remains an issue in need of direct comment and a statement of position from the Smithsonian. In summary, the issues for direct comment by the Smithsonian’s executive team: • The Festival’s use of the map of the Hungarian Kingdom and Magyar Separatists representing Romanian Transylvania with Hungarian graphics and text; • Why the Smithsonian organizers failed to acknowledge that three of the six featured communities for the “Hungarian” Folklife festival are Romanian; • An explanation as to why Romanian songs, dances and costumes were featured as “Hungarian” on the stages and on the website of the Hungarian festival; • A statement on the Magyar/Hungarian cast members and performers exhibiting their Separatist agenda, both in interviews and in incidents of intolerance captured on video by credentialed journalists, and in response we respectfully request a clear statement of the Smithsonian’s position on these incidents; • An explicit acknowledgement by the Smithsonian Institute from your experts, historians, ethnographers and executive management team as to whether the region of Transylvania is legally and geo-politically part of the sovereign state of Romania, and whether any presentations, graphics, artworks or public statements suggesting otherwise are in factual error; • An explicit acknowledgement by the Smithsonian Institute experts and executive team including the Board of Regents that there was no intent by the Smithsonian, or the event organizers, to take a position supporting the Magyar/Hungarian Separatist movement to the detriment of the sovereign nation of Romania. We have a team of expert historians and ethnographers ready to work with the Smithsonian Institution experts and revisit the program and determine which of the traditions presented under ”Hungarian Heritage” name may have been, in fact, Romanian in origin and artistic credit. Sincerely, the undersigned members of the media and Romanian Diaspora PhD. Eugen Vasilescu, Georgetown University, U.S.A. PhD. Marius Petraru, California State University – Chief Redactor, Miorita U.S.A. PhD. Theodore Bucur, Professor HEI of Lille, International Expert, France PhD. Adrian Boeru, National University of Arts Bucharest, Romania PhD. Adrian Botez, Publisher, Writers’ Union of Romania Prof. Lia Lungu, Folklore Interpret; awarded U.S. Citizen for Extraordinary Ability, NY Valentin Tepordei, Professor & Researcher USGS Scientist Emeritus, Arlington, VA Mihai Boicu, Researcher, Professor, George Mason University (Fairfax, VA) U.S.A. Daniela Ionescu,Masters in History of Art, California State University, U.S.A. Vasile Lechintan, Historian, Transylvania, Romania Adelina Palade, Councelor and Analyst, Chamber of Deputies, Romania Editorial Staff „Miorita USA” Romanian American Newspaper Editorial Staff of„Ziaristi Online”, Romania „Iuliu Maniu” Foundation, Boston, MA, U.S.A. Marcela Maria Băjeanu –Gymnastics Coach, Maryland, U.S.A. Ana Hontz Ward – Journalist, Voice of America, Washington, D.C., U.S.A. Dorin Suciu, Journalist, Romania Corneliu Leu, Publisher, Canada Dan Tanasa, Freelance Journalist, Madrid, Spain Mihaela Biliovschi, International Journalist, Washington, D.C., U.S.A. Dacian Dumitrescu – Deputy Chef Editor, Romanian Breaking News Press Victor Roncea, Journalist, Founding President„Civic Media” Association, Romania Dana Deac, Vicegovernor, Cultural Society„Filarmonia” Turda, Plastic Artist & Journalist, Romania Cultural Association„Miorita”, California, U.S.A. “Centrul Pentru Combaterea Anti-Romanismului” –NGO, Romania Benone Neagoe, Military Journalist, Romania Corneliu Vlad, Journalist, International Policy Grid Modorcea, Journalist, New York Eng. Simona Botezan, Deputy Manager „Miorita”, Washington, D.C. Ecaterina Dochian, Administrator NGO, Romania Dan Leontescu, Editor “The Eastern European Echo”, Seattle WA, U.S.A. Cultural Association„Miorita”, California, U.S.A. Elena Andronache, Independent Group for Democracy Founder, Romania Eng. Gabriel Neagu, System Analyst, Gaithersburg, Maryland Theodor Codreanu, Writer, Romania Florin Palas, Journalist, Romania


41

Valeriu D. Popovici-Ursu Paris

DEX (Dicţionarul EXplicativ al limbii române)

DICŢIONAR AL DEZNAŢIONALIZĂRII LIMBII ROMÂNE

L

Mult e dulce şi frumoasă Limba ce-o vorbim, Altă limbă armonioasă, Ca ea nu găsim.

imba română e o împărăteasă bogată căreia multe popoare i-au plătit dare în metal aur, pe când ea pare a nu fi dat nimănui nimica. Dar metalul aur ea l-a tipărit în tiparul ei propriu şi e azi al ei pentru că poartă efigia ei neschimbată chiar. A o dezbrăca de averile pe care economia şi chibzuinţa le-a adunat în mii de ani, însemnează a o face din împărăteasă, cerşitoare. Patriotismul nu este iubirea ţărânei, ci iubirea trecutului. Fără cultul trecutului nu există iubire iubire de ţară. (ziarul ,,Timpul”, 22 iulie 1880)

Politica străină, împreună cu străinii care ne guvernează, tind substituirea elementului român prin scursuri din toate unghiurile lumii. (ziarul ,,Timpul”, 5 decembrie 1882) Trebuie ca, cu toţii, să ne dăm seama de cauzele ce tulbură societatea, de elementele ce împiedică redobândirea echilibrului pierdut şi să le combatem cu curaj şi străduinţă.(ziarul ,,Timpul”, 4 ianuarie 1881) Istoria îşi are logica ei proprie: niciun neam nu e condamnat de a suporta, în veci, un regim vitreg, corupt şi mincinos. (ziarul ,,Timpul”, 5 decembrie 1882) Mihai Eminescu E poznaşă metoda acelora care, oricând una şi aceeaşi vorbă se găseşte în graiul românesc şi la vreunul din popoarele învecinate, se grăbesc a susţine că românii au împrumutat de la alţii, ca şi când de la români nimeni nu putea să împrumute nimic. Bogdan Petriceicu-Hasdeu

Pentru a lichida popoarele, se începe prin a le altera, prin a le şterge memoria. Le distrugi cărţile, cultura, istoria şi altcineva le scrie alte cărţi, le dă o altă cultură, le inventează o altă istorie. Între timp, poporul începe să uite ceea ce este şi ceea ce a fost, iar cei din jur îl vor uita şi mai repede. Limba nu va mai fi decît un simplu element de folclor care, mai devreme sau mai tîrziu, va muri de moarte naturală. Noile forme istorice vor aduce elemente şi simboluri noi de adoraţie care vor îndepărta pe cele vechi. Din vechiul strat spiritual vor rămâne undeva, la un etaj inferior al cunoaşterii, numai cîteva cuvinte, expresii, tradiţii, impresii, fragmente, nume de localităţi, munţi şi ape, fără un înţeles aparent. Formele vechi, care, cândva au ocupat valenţele transcedentalului, vor fi deplasate de formele noi, care vor dicta componenţa şi funcţiile „noului popor”aşa cum s-a întîmplat cu noi”. Milan Hubel Istoric ceh

Capitolul 1. CUVÎNT DE ÎNCEPUT

Înainte de a intra în subiectul lucrării, considerăm util a da cîteva lămuriri cititorului, de oarece nu toată lumea este la curent cu conţinutul Dicţionar-ului Explicativ al limbii române – DEX. DEX este utilizat în special de scriitori, care dând la tipar anumite texte, verifică corectitudinea însemnătăţii unui cuvînt, sau uneori chiar ortografia. Întocmitorii dicţionarului, fără să admită că dicţionarul este un dicţionar etimologic, totuşi, la sfîrşitul cuvintelor, indică şi etimologia cuvintelor, asumându-şi prin aceasta şi responsibilitatea provenienţei cuvintelor limbii române. Aprofundând cercetările în privinţa adevăratei obârşii a poporului nostru şi a limbii noastre, cît şi originea şi stadiul de civilizaţie a popoarelor de la care ni se atribue cuvintele din DEX, ne-am dat seama că: ne atribuirea adevăratei origini a nici unui cuvînt de provenienţă autohtonă românească, este pură inepţie. Nu acuzăm pe întocmitorii dicţionarului – care sunt funcţionari ai statului – ci pe conducătorii lucrării care au impus directiva de urmat pentru realizarea lui. Reiese că metoda folosită a fost după cum urmează. În primul rând s-au consultat dicţionarele latine la cuvintele care corespund în română. Dacă cuvîntul nu există în latină s-a căutat în dicţionarele străine: bulgar, maghiar, serb, croat, albanez, grecesc, slovac, sloven, ceh, polonez, turc, rus sau „slav”! Bineînţeles, pentru cuvintele ne colocviale s-a căutat şi în alte dicţionare europene, mai ales termeni medicali, tehnici, etc.


42 Dacă nici în aceste dicţionare nu se găseşte cuvîntul românesc, s-a scris Et. nec., adică etimologie necunoscută. S-au mai utilizat la unele cuvinte şi Pop.=popular, sau Reg.= regionalism! fără a se preciza care regiune, când se ştie că în toată România şi Republica Moldova se vorbeşte aceeaşi limbă. Oare, admiţându-se că este un cuvânt popular sau regional, sau având origine necunoscută, nu trebuia admis ca având origine română? De ce atâta obstinenţă în a admite că noi românii avem şi noi cuvinte moştenite de la strămoşii noştri îndepărtaţi? Suntem unicul popor din Europa şi poate din întreaga lume, care acceptăm fără să reacţionăm cu vehemenţă, la discreditarea limbii noastre multimilenare. Ruşine nouă! Pentru a combate atribuirea falsă a originei unor cuvinte româneşti din DEX, vom expune mai întâi adevărata obîrşie a poporului român, ascunsă de „ştiinţificii oficiali”, cît şi comentariile unor personalităţi din trecut şi actuali despre adevăraţii strămoşi ai românilor. De asemenea, aprecieri din trecut şi recente referitoare la limba noastră, culminând cu adevăruri ce ne sunt revelate din Biblioteca secretă a Vaticanului.

Capitolul 2. ADEVĂRUL ISTORIC AL OBÂRŞIEI POPORULUI ROMÂN ŞI AL LIMBII ROMÂNEŞTI

După cronicile vechi domneşti din Ţările Româneşti, pisanii şi acte de danie ale domnitorilor şi înalţilor prelaţi, între secolele XIV – XVIII inclusiv, semnalarea anului se făcea având ca punct de plecare anul 5.508 î.Hr. Semnificaţia anului 5.508 î.Hr. este anul morţii zeului suprem al Hiperboreilor, Zalmoxis – al cărui simulacru (reprezentare figurativă) se află pe Muntele Omu - Zeul Moş la români, care nu este altul decît Saturnus-Senex. Acest zeu suprem nu poate fi decît Regele Lumii – stăpânul absolut al marelui Centru Spiritual care a subzistat în Dacia.1 Toate descoperirile arheologice din ţara noastră şi din teritoriile unde au locuit strămoşii noştri, consfinţesc existenţa unei culturi avansate, încă înainte de alte culturi europene, cum ar fi cea greacă sau romană. O serie întreagă de scriitori români, dar mai ales după anul 1989, au combătut utopica teză a romanizării strămoşilor noştri şi pierderea limbii noastre multimilenare, dar „ştiinţificii oficiali” n-au vrut să ţină seamă.

Sfinxul de pe Muntele Omul-Bucegi, reprezentând pe Zeul-Moş, c. 5.590 î.Hr.- 5.508 î. Hr., primul conducător politic şi religios al stămoşilor noştri Dr. Nestor Vornicescu, în lucrarea „Primele scrieri în literatura noastră din sec. IV-XVI – tratează epoca din sec. IV – VI – prezentând activitatea literară a unor talentate personalităţi ca: Aethicus Histricus, Tiotim al Tomisului, Ioan Cassianul, Ioan Maxentiu, Dionisie Exegetul, Niceta Remesianul şi consideră operele literare ale acestora, ca reprezentând „întâiul capitol de istorie literară în cultura scrisă românească”.


43 Filozoful şi geograful daco-român Aeticus Histricus (Dunăreanul), născut pe la anul 370 în regiunea antică Dynogetya aflată în nordul Dobrogei, în urma unei expediţii în jurul globului, a scris o lucrare fundamentală intitulată ,,Cosmographia” în limba sa natală daco-românească, limbă considerată sacră. La cererea unor învăţaţi europeni, această lucrare a fost tradusă de autor în limba latină cultă romană, adaptând, introducând cu lejeritate multe cuvinte din limba sa natală, în special acele cuvinte moştenite de români de la strămoşii lui autohtoni, geto-daci, cuvinte care nu se foloseau în latina romană ca: mos/moş, murg/mugră ş.a. De o deosebită importanţă istorică este faptul că Aethicus Dunăreanul a scris mai întâi opera în limba sa natală daco-românească, pe care apoi, în condiţiile folosirii latinei culte în întregul Imperiu roman, el Aethicus a transcris-o şi în această limbă de circulaţie transnaţională, deşi avem dovezi că, şi limba daco-românească era cunoscută, dar mai ales vorbită într-o mare parte a continentului nostru.2 Cosmografia lui Aethicus are o valoare excepţională pentru noi românii, întrucît ea atestă folosirea în vorbire şi în scris încă din sec. IV precum şi în cele următoare, a limbii strămoşilor noştri şi, reproduce alfabetul daco-getic utilizat de români în secolele IV-V d.Hr. compus din 23 de litere, între care şapte reprezentând sistemul vocalic al limbii daco-româneşti ce o individualizează net în raport cu celelalte zece limbi „romanice”:A - E - I (Î) - O - Ă - Â - U. Un alt document, de dată recentă, spulberă şi el „utopica teză a romanizării strămoşilor noştri geto-daci”. În anul 2012 a fost publicat studiul de paleogenetică realizat în Germania de domnul profesor universitar dr. Alexander Rodewald, directorul Institutului de Biologie Umană şi Antropologie al Universităţii din Hamburg cu aportul doamnei dr. Georgeta Cardoş, cercetătoare ştiinţifică, biologă, specialistă în genetică3 Paleogenetica reprezintă compararea genetică a unor rămăşiţe osoase a unei populaţii vechi cu situaţia genetică a populaţiei actuale. Concluziile studiului comparativ între genele populaţiei antice şi a celei actuale din ţara noastră sunt următoarele: - Între actuala populaţie a României şi populaţiile care au trăit pe teritoriul acestei ţări acum 2.500-5.000 de ani, există o clară înrudire genetică, ceea ce probează continuitatea incontestabilă a poporului român pe aceste meleaguri. - Actuala populaţie a României se înrudeşte genetic în special cu populaţiile Greciei şi ale Bulgariei, care s-au dezvoltat într-un spaţiu locuit de strămoşii noştri geto-daci, şi doar într-o mică măsură cu populaţia italiană. - S-a mai dovedit că o parte dintre italieni, în special cei din nord, sunt la rândul lor înrudiţi genetic cu populaţiile vechi care au trăit în Arcul Carpatic acum 2.500-5.000 de ani. - Faptul că de la mijlocul Italiei în jos, comparaţia etnogenezei nu arată o înrudire apropiată, rezultă din fenomenul că populaţia de la mijlocul Italiei în jos, s-a amestecat încă de la începutul Imperiului roman, cu sclavii aduşi din întregul imperiu, iar invaziile ulterioare căderii Imperiului roman de Apus (476 d.Hr.), au contribuit la amestecul de populaţii. Pentru „ştiinţificii oficiali”, le recomandăm citirea cărţii lui Titus Livius, istoric latin (59 î.Hr.-17 d.Hr), care în cartea sa Istoria romană – Fondarea Romei, explică din, şi cu cine s-a format Roma în anul 753 î. Hr.! 4 Studiul privind paleogeneza mai multor populaţii europene, corespunde cu adevărul istoric privind migrările populaţiilor europene din Spaţiul Carpatic. În lucrarea „The Cambridge History of India”5 editată în 6 volume, în vol. 1, p.71 scrie că: „din Spaţiul Carpatic au plecat indo-persanii, grecii, italioţii, celţii, germanii etc., fapt confirmat şi de rezultatele studiilor genetice actuale. O altă mărturie de dată recentă, care atestă că „strămoşii noştri n-au fost romanizaţi şi că limba strămoşilor noştri a fost premergătoare limbii italioţilor, ne-a fost furnizată de fostul consilier al Papei Ioan Paul al II-lea, dl. Miceal Ledwith.6 Personalitate ştiinţifică, domnia sa a fost decan al Sf. Petru Diocescan College din Wexford–Irlanda, fost preşednte al Conferinţei şefilor de universităţi irlandeze şi fost membru al Biroului de Conducere al Conferinţei Rectorilor Universităţilor Europene (C.R.E.). Într-un interviu acordat postului de televiziune TVR Cluj la sfîrşitul anului 2012, dl. Miceal Ledwith a făcut o declaraţie şocantă pentru unii, dar totodată revelatoare: „Chiar dacă se ştie că latina este limba oficială a Bisericii Catolice precum şi limba Imperiului Roman, iar limba română este o limbă latină, mai puţină lume cunoaşte că limba română, sau precursoarea sa, vine din locul din care se trage limba latină. Şi nu invers. Cu alte cuvinte, nu limba română este o limba latină, ci mai degrabă limba latină este o limbă românească. Aşadar, vreau să-i salut pe oamenii din Munţii Bucegi, din Braşov, din Bucureşti. Voi sunteţi cei care aţi oferit un vehicul minunat al lumii occidentale (limba latină).” Oare această declaraţie făcută acum câteva luni de o personalitate occidentală, care nu avea interese personale în România, să aibă legătură şi cu faptul că Papa Ioan Paul al II-lea a spus cu ocazia vizitei în ţara noastră din anul 1999 că: România este „Grădina Maicii Domnului”. Ce ştiu cei de la Vatican iar noi nu ştim? Ce documente secrete se ascund în arhivele secrete ale Vaticanului? Adevărul este că la Vatican se găsesc documente secrete pe care numai cu acordul Papei se pot consulta. Este posibil că Papa i-a destăinuit consilierului său adevărul despre limba strămoşilor noştri, sau că i-a dat permisiunea să consulte documentele secrete ale Vaticanului. Părerea noastră este că Papa Paul II, consultând documentele secrete ale Vaticanului şi aflând civilizaţia înaintată a strămoşilor noştri, a programat vizita în ţara noastră, special pentru a o cunoaşte mai bine, şi a se convinge la faţa locului, de adevărata ţară HAVILA din Biblie. Din cele expuse mai sus, rezultă clar continuitatea locuirii poporului român în Spaţiul carpato-dunăreano-pontic, indiferent de denumirile pe care ne-au fost date dealungul preistoriei, pelasgi, hiperborei, geţi, daci, sciţi, sarmaţi, etc. – şi ca urmare şi continuitatea limbii lor multimilenare. Repere bibliografice . Valeriu D. Popovici-Ursu, ,,Adevarăta obârşie a poporului român” Ed. GEDO Cluj, 2012, p.21-28. 2 . Dr Nestor Vornicesu, Aeticus, Editura Mitropoliei Olteniei, Craiova, 1986, vezi şi cartea Istoria adevărului istoric, vol. II a Prof. dr. Augustin Deac, Ed. Tentant, Giurgiu-2001, p. 44-45. 3 . Studiu extras din cartea Spiritul dacic renaşte de Daniel Roxin, Ed. Vidia, vezi şi 1

. Tite – Live Histoire romaine La fondation de Rome, (Ab Urbe Condita Libri) Les Belles Lettres, 2002, Livre premier, p.9-203 5 . Rapson, E.J. (edited by) : The Cambridge History of India, Cambridge, at the University Press, 1922, 6 vol., vol.1, p. 71. 6 . Vezi: http://fr-mg42.mail.yahoo.com/neo/launch?.rand=acoc0gi0tecd9 VA URMA

4


44

Vavila Popovici Raleigh, Carolina de Nord

R

RECUNOŞTINŢA – „MIEZUL DRAGOSTEI” „Recunoștința este miezul dragostei față de cei care ne iubesc, a dragostei față de semenii noștri, de la care ne vin multe ocrotiri, și binefaceri nespus de plăcute.” – Silvio Pellico

ecunoştinţa este un sentiment de mulţumire însoțit de bucurie, ca răspuns la primirea unui dar. Este o manifestare a curățeniei și nobleței sufletului omenesc care încununează multe virtuți. Având un conținut spiritual creștin, o găsim prezentă în ideea de mulțumire pe care fiecare dintre noi o cunoaște din rugăciunile zilnice. Tradusă din textul latinesc – grația, redă gratitudinea omului pentru binefacerile pe care le conștientizează. Existența recunoştinţei ca sentiment, ca atribut moral, demonstrează că lumea poate avea un sens pozitiv, că pot fi îmbunătățite relațiilor dintre oameni. Cel stăpânit de acest sentiment se exprimă funcție de fondul lui psihologic, de nivelul de conştiinţă, de religiozitatea avută în suflet. De fapt, omul alege între bine și rău, între a recunoaște și a fi mulțumit de ceea ce primește sau de a se opune prin respingerea darului primit, a se crede neîndreptățit sau a constata că totul îi provoacă repulsie, revoltă, starea putându-i duce pașii la găsirea rușinoasei porți a trădării, despre care nuvelista italiană Elza Morante spunea: „Cea mai mare ticăloșie este trădarea. Dacă însă cel trădat este propriul tău părinte, propriul tău superior, ori un prieten, atunci se ajunge la josnicia cea mai demnă de dispreț”. Există de asemenea un aspect paradoxal al recunoştinţei: cu cât suntem mai recunoscători, cu atât vedem mai multe motive de a ne afla în această postură și cu cât devenim mai nerecunoscători, găsim mai multe motive de nerecunoștință. O persoană cu credinţă religioasă sau spirituală poartă cu sine acest sentiment al recunoștinței, este într-o relație cu Divinitatea, cu sursa binelui, are un respect, o apreciere pentru darul primit, el putându-se numi chiar job, recunoştinţa făcând ca persoana respectivă să trăiască ulterior într-o stare plină de bucurie, liniște și pace, toate acestea ajutând-o să crească din punct de vedere spiritual și material, să dobândească cu timpul experiență, înțelepciune, să fie o persoană iubită și iubitoare. Iată de ce am și vorbit într-un eseu anterior despre nevoia și beneficul muncii. Actul recunoştinţei este un act de iubire, este o forţă miraculoasă care se naște în noi, „este ca o energie vie, care îți luminează calea pentru ca tu să devii mult mai mult decât ai experimentat deja!”, exprima scriitoarea americană Louise Hay. Filozoful roman Cicero spunea că „Recunoștința nu este doar cea mai importantă dintre virtuți, ci și părintele tuturor celorlalte”. Nimănui nu îi este de ajuns el însuşi. Întotdeauna avem nevoie de cei din jurul nostru, ca atare recunoştinţa este un act ce ţine de existenţă și neglijarea ei este „un act de nebunie (de ne-plinătate a inimii)”, o ruptură în comuniunea existenței noastre. Se știe că „Universul este o imensă oglindă și ceea ce exprimăm înspre el ni se întoarce înapoi. Dacă este iubire şi recunoştinţă, vom primi înapoi aceleaşi lucruri”. Recunoștința se exprimă prin cuvinte, dar şi prin fapte. Sigur că avem libertatea de a alege să fim recunoscători sau nerecunoscători, chiar provocatori. Alegerea se face în deplină libertate, pentru a se putea trece la acțiune. A acționa în libertate necesită însă judecată, spre a nu se acționa în mod anarhic, a nu leza interesele celor din jur. Omul are nevoie de libertate, dar trebuie să accepte și așa zisa non-libertate, altfel echilibrul social nu este posibil. Soluția optimă este greu de găsit, de aceea ea trebuie mereu analizată și determinată, stabilită în funcție de condițiile concrete interne și externe dintr-o familie, dintr-o colectivitate, dintr-o țară, având în vedere, desigur, aspectul moralității. Din punct de vedere lingvistic morala cuprinde ansamblul normelor comportamentale individuale față de propria conștiință cât și față de colectivitate, în așa fel ca aceste relații să nu provoace distorsiuni în normele stabilite de societatea în care trăiește individul. Altfel, ne putem trezi cu învinuiri, încălcări ale legilor, dar și ale bunei cuviințe. Respectarea unor reguli și legi, se impune, regula fiind „o aproximație a realității, pe când legea reprezintă realitatea redusă nu la aproximație, ci la absolut”. Cu alte cuvinte, legea este un instrument cu care ne descurcăm în realitatea ce ne înconjoară, pentru a ordona lucrurile, faptele, ca ele să ne poată fi folositoare. Când ești plasat într-un loc, de exemplu, ai niște responsabilități, trebuie să ai o conduită pe care s-o urmezi conform regulilor și legilor cerute și de tine cunoscute. „Eroismul” poate fi obținut doar cu motivații raționale, adânc cunoscute, nicidecum prin lipsă de respect, ingratitudine sau trădare. Trebuie să porți recunoștință părinților care te-au crescut, familiei care te-a ajutat, prietenilor, dascălilor, celor care te-au ajutat să realizezi ceea ce ești, șefilor tăi care te-au încadrat în colectivul lor, țării care te hrănește și te adăpostește, oricare ar fi ea. Sau… ești atât de preocupat de cariera ta încât găsești că este bine să acționezi singur, într-un mod „original” pentru a obține o glorie și nu ai timp și nici prin cap nu ți-a trecut gândul recunoștinței? Nemulțumirile pot fi discutate. Dacă te arunci de unul singur fără să știi în ce ape adânci vei înota, ce vârtejuri te pot aștepta, îți distrugi viața. Prin lipsa de recunoștință se dă dovadă de orgoliu, poate chiar de răutate, egoism sau inconștiență. De aceea, nerecunoștința este un păcat greu care poate duce la distrugerea vieții. „Nu te lăsa influențat de gândirea și mentalitatea acestui veac și a oamenilor lipsiți de evlavie. Nu fi unul nemulțumitor!”, ne sfătuiesc veghetorii credinței. Cu adevărat, mai bine este a gândi la cine și ce a investit în viața ta, la efortul pe care l-ai făcut pentru a dobândi un loc în societate (dacă l-ai dobândit!) și a păstra o atitudine de mulțumire în inimă pentru toată viața. Este vorba despre o conlucrare dintre minte și inimă, dintre înțelegere sau cunoaștere și iubire. Înțelegerea sau cunoașterea presupune discernământul, în urma căruia se face alegerea. Alegerea adevărului și binelui este indispensabilă în opera de desăvârșire a omului. Înțeleptul Socrate în dialog cu Kriton, îl întreba: „Oare nu înțelegi că în fața zeilor și a oamenilor cu judecată, patria este cea mai prețuită, mai însemnată, mai sfântă și mai respectată decât mama, decât tata, decât toți strămoșii? Că pentru patrie, chiar când ne supără, trebuie să avem venerație, supunere și îngrijire mai mult decât pentru tată? Că pe dânsa sau o îndupleci prin convingere, sau, dacă nu, trebuie să faci ce-ți poruncește și să înduri în tăcere ceea ce ea a poruncit: fie bătălie, fie lanțuri, fie chiar de te-ai


45 duce în război, să cazi rănit sau mort?”. Vorbind despre recunoștință, istoricul, politicianul român Nicolae Iorga spunea că ea „este înainte de toate o datorie către tine”, ca recunoaștere a ceea ce suntem, ca luminare a raporturilor noastre cu divinitatea și cu semenii noștri, ca o scară care duce la creșterea noastră. Această creștere sau înălțare este menirea fiecăruia dintre noi. Și-atunci mă întreb: Când condamni şi trădezi, când abandonezi oamenii care ți-au fost alături la bine și la greu, mai poate încăpea în sufletul tău sentimentul iubirii? Mai poate fi vorba de „creștere”? S-a dovedit în timp că recunoștința atrage recunoștință, nerecunoștința atrage disprețul, iubirea atrage iubire și neiubirea - ură. Sentimentele pe care încerci să le trăiești astăzi, atrag faptele tale cugetate sau necugetate, pe care le vei experimenta mâine și care-ți vor defini viața. Vavila Popovici Raleigh, Carolina de Nord

Magdalena Orghidian

P

O MÂNĂ, O PRIVIRE

rinde fructul, îl privește, îl depărtează, îl apropie, apoi îl așează la loc. Se depărtează puțin, apoi se-ntoarce și ia fructul în mână. Îl privește o clipă, apoi așa, ca din întâmplare întreabă: -Da’ mai mari n-aveți? -Da’ nu-s de mari, mamaie? Îl iei ca să-l mănânci, sau să-l pui în vitrină? Îl așează la loc și se depărtează. Face câțiva pași și se-apropie de altă tarabă. Ia fructul și-l privește depărtându-l ușor. -Auzi, îl iei ca să-l mănânci sau să-l pictezi? -Da’ nu-i prea mic? -La prețu’ ăsta? Fugi de-aici! Un’ mai vezi așa mari la prețu’ ăsta? Se depărtează tăcută strângând într-o mână o plasă veche, decolorată în care se conturează forma unei mici franzele. Dă roată tarabelor, privește mai de-aproape, mai de departe marfa neâncumetându-se să ceară. -Auzi, mamaie, ai mai fost pe-aici. Ți-am spus că n-am mai mari Se depărtează tremurând, speriată de vocea ușor baritonală a vânzătorului Încearcă să grăbească pasul, dar calea-i este tăiată de doi copilandrii care se hârjonesc. Se oprește. Mă opresc și eu. Se sprijină de colțul unei tarabe, apoi încearcă să apuce un fruct căzut lângă ea. -Lasă-l acolo că-l ridic eu, spuse autoritar precupeața. -Cu cât dai kilu’? Vrei să cumperi, sau...numai așa, mă-ntrebi? -Cumpăr, cumpăr, da’ cu cât îl dai? -15 îi kilu’ Iei mai mult, mai scad. Dă din cap și se întoarce. M-apropii de vânzătoare și-o rog: -Cântărește-mi terog, două kilograme. -De-astea mari, da? -Da, da, îi răspund absent urmărind trenciul vișiniu care se depărta încet. Iau repede plasa cu mere și grăbesc pasul. O ajung. Încet, îi pun mâna pe umăr: -Doamnă, v-ați uitat plasa lângă tarabă. Mă privește mirată, cu ochii umezi și, clipind des, încearcă ă se opună: -Nu, nu, nu-i a mea,...nu, nu... -Ba da. Ați uitat-o lângă standul cu mere, ia amintiți-vă! Îi pun plasa cu cele două kilograme de mere în mână și-o iau la fugă fără să mă mai uit înapoi. Alerg, alerg așa cum n-am mai făcut-o din adolescență, din anii în care... Ajung târziu acasă, iar mama grijulie mă și ia în primire: -Doamne, ce m-ai speriat! Unde ai întârziat? Te-a căutat Victor. -Știi, m-am întâlnit cu d-na D, ți-o amintești, nu? Profesoara mea de limba română. Era la cumpărături prin piață. -Te-a recunoscut? -O, da, am sporovăit de una, de alta... -O fi în vârstă acum. Și cu pensia aia a lor de nimic...Măcar de i-ar fi trăit băiatul acela pe care-l înfiase... -Lasă, mamă, nu te mai gândi acum. O duce bine, nu știu de ce te amărăști tu? Intru în baie și mă privesc în oglindă: parcă nu-i chipul meu, încerc să-mi descopăr obrajii, buzele, dar îmi apar degetele doamnei D, sucind și răsucind mărul, apropiindu-l, depărtându-l, așezându-l la loc, luând altul, trecându-l dintr-o mână-ntr-alta, depărtându-se și iar apropiindu-se, privind fructele, luând...și...


46

C

FARMECUL DE NEDESCRIS AL ŞTIINŢEI

u multă graţie, pricepere şi entuziasm, domnul Arcibald Urziceanu executa înviorarea de dimineaţă, stimulat fiind de cei doi prieteni ai săi Trică şi Angheluş, agenţi de pază şi ordine care-i cărau, cu generozitatea specifică profesiei, o ploaie de bastoane, pe unde nimereau şi ei. Minunata şi atât de fructuoasa lor colaborare nu ar fi putut avea loc în urmă cu ceva timp, datorită în primul rând lumilor paralele în care evoluau partenerii de acum, dar şi faptului că, la acea vreme, domnul Arcibald funcţiona ca profesor la liceu şi nu orice profesor ci unul de matematică, o disciplină ce provoacă fiori chiar şi elevilor conştiincioşi, cu atât mai mult cu cât Crocodilul cum era poreclit domnul Arcibald, în conformitate cu legile nescrise ale oricărui liceu din lume, era un profesor de modă foarte veche, excelent pregătit profesional, foarte corect în aprecieri şi, foarte, foarte ciudat, ireproşabil din toate punctele de vedere. Spre disperarea elevilor, a mamelor, convinse toate de geniul ce le străbătea odraslele, a directorilor, a şefilor de la inspectorat şi a tovarăşilor cu munci de răspundere, profesorul folosea toate notele din sistemul de apreciere, îi trecea cu laude pe cei bine pregătiţi şi înfrunta senin toate tornadele, lăsând corijenţi şi repetenţi într-o vreme în care se pierduse de mult semnificaţia acestor cuvinte pe care le mai găseai doar în dicţionarele vechi, la capitolul arhaisme. Profesorul, posesor al unui singur costum de culoare gri ce revenea în modă cam o dată la zece ani, trecea senin şi demn printre lacrimi, ameninţări, şantaje, ochi bulbucaţi, spume şi pumni în birouri demonstrând celor aproximativ cincizeci de comisii ce-l verificau anual, corectitudinea aprecierilor sale. Ce-i drept, acei dintre elevi ce reuşeau să treacă cu bine de exigenţele Crocodilului participau cu succes la tot felul de olimpiade naţionale, sau internaţionale şi reuşeau fără probleme la examenele de admitere în facultăţi, indiferent de profil. Nu este de mirare deci, că liceul se bucura de o binemeritată faimă în rândul instituţiilor de acest gen, iar profesorul, de respectul şi teama elevilor, ura colegilor şi dispreţul familiei, care nu reuşea să înţeleagă de ce el era singurul profesor plătit cu salariul de bază, că nu beneficia de nici un fel de sporuri, sau gradaţii, în timp ce unele profesoare mult mai tinere, de exemplu cea de limba franceză, sau cea de educaţie sanitară erau mult mai bine situate pe statul de plată şi foarte bine văzute de tovarăşul inspector, respectiv tovarăşul director. Sau ce să mai vorbim de profesorul de gimnastică, cel căruia elevii cu umorul lor de neînţeles îi spuneau Cauciuc, apreciind astfel flexibilitatea sa de excepţie, bănuită a se datora lipsei coloanei vertebrale, care după nici doi ani de la încadrare avea toate sporurile posibile, inclusiv cele de vechime în muncă timp de treizeci de ani. În aceste condiţii este uşor de înţeles de ce foarte tinerii Trică şi Angheluş, absolvenţi din oficiu ai cursurilor obligatorii de şapte clase, s-au folosit cu dibăcie de faima profesorului pentru a evita să frecventeze chiar şi strada pe care se afla liceul, abordând schematic o profesională, apoi refugiul oferit de şcolile cu durată de şase luni necesare unei cariere strălucite în rândul cadrelor miliţiei populare, numită generic organ. Şi, în timp ce, după absolvirea cu succes a cursurilor intensive de pregătire specifică, aceşti tineri de toată isprava îşi perfecţionau pregătirea teoretică prin exerciţii practice în zona gării, la conducerea judeţului a venit un tov. foarte energic şi speriat cleşte de unele aluzii ale nevestei precum că dă pe trompă tot ce ştie dacă nu ia măsuri urgente ca fiul lor, tot genial, bineînţeles, dar extrem de timid, aşa cum sunt adevăraţii copii de familie bună, nu intră la liceu din prima şi evident cu notă maximă. Drept urmare, într-o dimineaţă, directorul liceului se afla clănţănind din dinţi şi cu genunchii tremurând în biroul primului secretar care-l privi cu scârba obişnuită şi-i spuse, cu vocea unui topor ce doboară copaci, doar atât: - Bă, o rezolvi, că te sparg! Ieşi!! Directorul ieşi mergând de-a îndăratelea deoarece chestia cu spartul nu era vorbă în vânt fiindcă tocmai îl turnase, cu documente şi fotografii, un nemernic, pentru nişte foloase şi favoruri mai speciale de la nişte eleve bine pregătite pentru viaţă. Însă nici el nu ajunsese director de florile mărului ! - Cauciuc! Profesorul de gimnastică intră în biroul directorial săltând în pas gimnastic. Exerciţiu nu glumă! Zâmbi cleios cu privirile fugind pe pereţi, fără să rostească un cuvânt, deoarece era foarte politicos. - Tăticu’, dacă-n trei zile Crocodilu’ nu dispare, ne pregătim de tăiat sare la ocnă, că şefu’ ăl mare are toate cărţile în mână şi nu prea văd să aibă simţu’ umorului. Mist! Asta cu mistu’ o văzuse în filmele de pe casete, cu poliţişti americani frumoşi, inteligenţi şi totdeauna victorioşi. Cauciuc se mistui ca un fum, iar peste douăzeci şi patru de ore se prezentă la director cu un plic plin cu poze. Pozele îl arătau pe profesorul de matematică făcând pozne cu două eleve din clasa a opta. - Heheheeeee, behăi satisfăcut directorul, iete bă, ce trupan pă moşu’, numa’ fibră, când dracu’ are timp de tras la fiare, c-aşa cân’ te uiţi la el n-ai zice!! Băăă, şi ştorfetinele astea ce lemn de cruce şi ce ţoale profesioniste cu danteluri, cu alea, cu alea, cu cizme, cravaşă, cătuşeeee!? Bă, ăsta nu-i prost bă, are gusturi nu glumă, cine-ar fi crezut? Brava, să-mi faci şi mie un set să le ţin ca document de lucru! Gata, hai la treabă! Chemat peste o oră la director, profesorul Arcibald Urziceanu privi cu scârbă fotografiile şi, la sugestia directorului, îşi scrise demisia ascunzându-şi o lacrimă în fundul sufletului. Ştia că nu are de ales! Demisia neaşteptată a profesorului produse următoarele efecte cunoscute comunităţii: - bucurie prostească în rândul elevilor; - uşurarea de aceeaşi natură în rândul cadrelor; - linişte temporară în casa primului secretar; - bârfă la toate cozile din oraş; - suspine de admiraţie şi pofte necuviincioase în rândul adolescentelor; - cam tot aşa şi printre unele mămici mai tinerele şi mai zburdalnice; - numirea directorului ca şef al Inspectoratului şcolar judeţean;


- Arian! Avea ochi albaştri, era înalt, figură distinsă, ţinută ireproşabilă, păr alb, frumos pieptănat şi costum elegant denumirea profesorului de gimnastică în locul directorului recent promovat; - pentru apărarea valorilor incontestabile ale moralei socialiste i se interzisese profesorului prezenţa fizică pe o rază de zece kilometri în jurul liceului; - acordarea licenţei de liber profesionist şi dreptul de a avea atelier particular domnului (în acte tovarăşului) Scwartz, cel mai bun fotograf al oraşului, un cetăţean deosebit de devotat cauzei, responsabil, vajnic apărător al aceleiaşi morale, de data aceasta comuniste. Familia domnului profesor organiză cu prilejul primirii de către acesta a ajutorului unic de pensionare, un festin pe bază de iahnie de fasole, salam prăjit, tort din gris şi vin de casă făcut din strugurii viţei de vie care creştea pe balcon. La masa festivă dată în onoarea profesorului au luat parte şi cei doi copii ai acestuia, cu familiile, respectiv soţiile şi copilaşii, câte doi de fiecare. Băieţii domnului profesor fuseseră, la vremea lor, apăraţi cu preţul vieţii mamei lor de apucăturile năprasnicului lor tată, acest criminal ce dorea cu orice preţ să-i înveţe extragerea radicalului de ordinul doi, sau şi mai rău, logaritmii în bază naturală. Aşa se face că, ambii au ajuns oameni înstăriţi cu slujbe sigure şi aducătoare de frumoase venituri, chiar dacă se numeau foloase necuvenite. Unul era tehnician veterinar, iar celălalt brigadier silvic (se pronunţă pădurar), ambii căsătoriţi cu fete cuminţi şi frumoase din mediul rural şi la vremea potrivită blagosloviţi de partid şi de stat (Dumnezeu avea alte îndatoriri) cu câte doi băieţei, nişte scumpi care la masa festivă aveau cam cinci-şase anişori, în jur de o sută de kilograme fiecare şi comportamentul adecvat unui conducător tătar din timpul năvălirilor. Atmosfera de sărbătoare a fost susţinută de răgetele îngeraşilor şi de reproşurile adresate în cor profesorului că e un sărăntoc, un zgârcan, un inconştient, un iresponsabil care nu s-a gândit o clipă la familie ci numai la faima lui de incoruptibil, că toţi ceilalţi profesori, uite că, s-au chivernisit şi numai tuuuu... ca ultimul prost din lume... da’ las’ că de-acu luăm noi problema-n mână şi-o să trăiţi şi voi ca oamenii! Aparent fericit de frumoasele cuvinte care i se adresau, profesorul zâmbea oarecum pierdut şi nici nu a prea băgat de seamă când s-a terminat sindrofia, aşa mai spre zori, că trebuiau culcaţi ăia mici care tocmai începuseră să cânte cântece de petrecere şi să spună bancuri nepotrivite vârstei. Schimbările apărute în scurt timp în viaţa socială au arătat că dreptatea a fost de partea celor doi fii şi că studiile reprezentau cel mult subiectul completării unor fişe inutile decât un avantaj real în viaţă, iar noul statut de oameni de afaceri prosperi cu ghiuluri şi lanţuri galbene şi groase la gât (doamnele la glezne), confirma cu forţa exemplului strălucita intuiţie a devotatei lor mame. Comerţul cu străinătatea pe bază de rulmenţi, mercur, şuruburi şi căni de porţelan, desfăşurat în principal de soţiile celor doi bussines-mani, adusese prosperitatea mult visată, o prosperitate ce-o entuziasma pe mămica, dar îl lăsa la fel de indiferent pe profesor care, din motive numai de el cunoscute, continua să zâmbească enigmatic şi să tacă la fel. La un moment dat mami, nemaiputând rezista dorinţei de a se îmbogăţi, la sugestia celor doi copii, îşi gajă apartamentul pentru a depune o sumă consistentă la un joc piramidal despre care auzise la televizor că peste scurt timp ţi-o returnează de opt ori. În consecinţă, fix peste trei luni se muta la unul din fii săi a cărui soţie lucra mai mult în Turcia, pentru a face menajul casei şi a îngriji micii dinozauri, iar domnul profesor, la fel de zâmbitor, lua calea exilului către gară unde îşi găsise, cu sprijinul altor cunoştinţe ajunse mai de mult acolo, un loc de dormit, sub o bancă. Amenajă sumar habitatul cu nişte ziare care-i protejau istoricul costum de culoare gris-perle, la două rânduri şi, la fel de mulţumit ca mai înainte, continuă să zâmbească blajin şi să scrie pe pereţi

47 nişte formule extrem de complicate chiar şi pentru elevii care absolviseră, pe vremuri, liceul. Noul domiciliu al profesorului stârni, în buna noastră tradiţie următoarele reacţii: - corpul didactic, in corpore, se declară înfiorat, dar nu şocat, deoarece nici pe timpul activităţii, precum s-a şi demonstrat, omul nu prea părea normal, altfel ar fi stat şi el cu noi la o bârfă, un nechezol, o ţigară ceva, aici în cancelarie, unde stă toată lumea, nuuu?! - elevii, firesc, au ignorat evenimentul fiind preocupaţi acum de cu totul alte probleme mult mai importante cum ar fi tatuajele, body-piersing-ul, ţoalele de fiţe, telefoanele mobile, party-urile şi partuzele în care se trăgeau linii la nară şi multe alte aspecte plăcute ale vieţii reale, devenite în prezent absolut necesare supravieţuirii într-o societate civilizată; - familia mulţumi Domnului că în sfârşit făcuse un act de justiţie arătând, în ceasul al doisprezecelea, păcătosului, calea cea dreaptă; - alţi locuitori ai urbei făcură: nţâţ, nţâţ, nţâţ, şi-şi văzură mai departe de necazurile lor; - majoritatea nici nu au auzit despre acest, hai, să-i zicem eveniment, spre binele şi cinstea lor. Numai că, în acţiune intră, la momentul oportun, că nici nu se putea astfel, vajnicii apărători ai ordinei şi liniştii cetăţenilor, organele, respectiv agenţii Trică şi Angheluş, ieşiţi şi ei dintr-o mai lungă perioadă de timorare. Aşadar, într-o dimineaţă pe când patrulau prin gară ca să-şi ia dreptul de la reţea şi, învârtind bastoanele fără să se lovească în ochi, descoperiră sub o bancă un nou locatar neînregistrat în carneţelul cu cotizanţi ai instituţiei (ei, erau instituţia). În urma unor cercetări atente asupra obiectivului ajunseră la concluzia, absolut inteligentă, că: -Io-ti-te bă, ăsta-i ăla de-i zicea Crocodilu’, ăl dă ne făcu’ pă noi să nu facem liceu la bază! Ci cheste?! Ai bă, să-i arătăm noi acu’ că n-a procedat bine! Astfel domnul profesor ajunse să execute zilnic o jumătate ce oră de exerciţii impuse, lucru absolut benefic pentru forma sa fizică, dar şi pentru cea intelectuală. Probabil că aşa se explică şi de ce, la un moment dat, profesorul se urcă într-un tren şi dispărând din raza de acţiune a celor doi binefăcători voluntari ajunse, nu se ştie cum, într-un orăşel undeva în vestul acestui ciudat continent numit Europa. Stătea pe o bancă într-un parc în care nu erau câini, cerşetori, ţigănci care-ţi ghicesc ce ai în buzunare şi nici aurolaci, zâmbind ca de obicei blând şi inutil. Ce-i drept părea foarte preocupat de nişte desene pe care le făcea cu un băţ pe nisipul dintre alei, desene împodobite, din belşug, cu semne greu de înţeles. - Gutten tag, herr profesor! Un om în uniformă îi zâmbea la fel de politicos precum vorbise. Plăcut surprins, profesorul îşi ridică ochii şi zâmbetul spre cel ce-i vorbise răspunzându-i aproximativ în aceeaşi limbă. Bun cunoscător al oamenilor, reprezentantul legii trase următoarele concluzii: şi puţin cam vechi, aşa cum poartă, de regulă, numai domnii intelectuali. - Profesor universitar, probabil din Tubinghen sau poate Heidelberg, oameni absolut rezonabili deşi puţin cam ciudaţi cu care te poţi înţelege, aşa cum se ştia de la Einstein încoace, fiind ei nepericuloşi dacă nu sunt lăsaţi să-şi pună invenţiile în practică. Acestea, odată stabilite, poliţistul îl conduse cu maşina la secţie şi rezolvă situaţia punând în mişcare un întreg angrenaj social destinat protejării oamenilor aflaţi în dificultate. În consecinţă, domnul profesor, a cărui identitate nu a prea putut fi stabilită spre norocul său, a fost instalat într-un cămin care, deşi avea confortul unui hotel de trei stele, profesorului nu-i spunea nimic, deoarece el nu fusese niciodată într-un hotel, în care i se puseră la dispoziţie un calculator cuplat la internet şi tot ce-şi putea dori pentru a-şi continua scrierile. Cu acelaşi zâmbet serafic domnul profesor mulţumi gazdelor, însă ceru permisiunea de a-şi continua activitatea în parc deoarece acel loc îl inspiră. Spre


48 surprinderea a nouăzeci la sută din populaţia matură a globului, primăria amenajă în două zile un loc special în centrul parcului cu bănci stil retro şi o mulţime de lăzi cu nisip pe o suprafaţă de marmură pe care profesorul le umplea zilnic cu cifre şi desene de neînţeles pentru profani. Să nu ne facem iluzii asupra ineficienţei unei asemenea investiţii! O comisie de matematicieni confirmase faptul că aparentul joc al profesorului dădea în realitate soluţii pentru tot felul de probleme ale geometriei, cu aplicaţii în construcţii şi aeronautică. În plus faima profesorului se răspândi în toată ţara, apoi în întreg continentul, mă rog, partea vestică a lui, iar orăşelul acela micuţ deveni obiectiv turistic datorită unei campanii de presă bine concertată. Fiind considerat acţionar al industriei de profil profesorul deveni ceea ce s-ar numi un om bogat fără ca asta să-i schimbe obiceiurile. Era şi normal! Ce-i de altfel fericirea decât starea de echilibru, de armonie între tine şi universul acceptat şi pentru asta nici nu prea ai nevoie de bani. Mihai Batog-Bujeniţă

Albu Magdalena

CIVILIZAŢIA DISTRUGERII - REALITATEA D SPATELE REALITĂŢII „Noi abolim trecutul, abolim rădăcinile. Procesul este foarte insidios şi poate prinde. Văd ceva la vecin şi vreau să fiu ca el. Dar eu am trecutul meu, am determinările mele interioare şi nu pot să fiu ca el, pentru că el are alte motivaţii, alte condiţionări. Nişte oameni foarte cultivaţi şi neimplicaţi politic ar putea face aceasta. E foarte greu însă!” (Zoe Dumitrescu Buşulenga)

N

e aflăm în plină civilizaţie a distrugerii, într-o lume umplută până la refuz cu multă zgură spirituală impregnată la tot pasul cu fel şi fel de norme societare - unele bune, altele rele - de o seamă finită de indivizi, care, din mult prea vădita puţinătate a gândirii lor slab evoluate, ajung a se confunda în mod patologic şi tragic, deopotrivă, cu divinitatea supremă însăşi. Aceşti exponenţi josnici ai omenescului profund malign şi-au oferit singuri dezlegare la a-şi exercita zilnic un îngrijorător de periculos drept de viaţă şi de moarte asupra tuturor celorlalte Fiinţe umane, Fiinţe care nu se constituie voliţional în acele părţi sonore integrante ale proscrisului sistem al tartorilor globalizării. Aşa încât ceea ce numim de fapt negare a noii ordini mondiale experimentate fără niciun dubiu pe propria noastră piele nu reprezintă nimic altceva decât un fel de stare interioară izbucnită ca un vulcan furios împotriva unei realităţi inestetic metamorfozate în toate punctele ei de primă importanţă de către călăii postmoderni ai momentului. Iar acest lucru se întâmplă cu un soi de firesc existenţial ce ţine, chipurile, de aşa-numita evoluţie în salturi a destinului întregii umanităţi… Neo-civilizaţia de autointitulat rit postmodern este una dependentă de un program de desfăşurare bazat pe un anume reţetar caracteristic al distrugerii. Fiindcă a dărâma cu bună ştiinţă un sistem puternic închegat spre a fi dirijat doar în concordanţă cu propriile interese efemere de grup mi se pare că reprezintă cel mai uşor lucru de realizat la ora actuală în orice colţ al îndelung călcatei în picioare planete Pământ. Reţetă unei astfel de distrugeri generale nu pare a fi deloc una extrem de complicată. Ea porneşte, la fel ca şi în matematică, de la un nivel de bază al dezordinii (ND0), urmărind mai apoi cu meticulozitate un algoritm riguros calculat al haosului (şi lesne aplicabil în timpul prezent prin intermediul diverselor trompete de diseminare a mesajului conceput), pentru a ajunge finalmente să instaureze, cu destul de mare uşurinţă, o imagine a neorânduielii globale, ce rânjeşte fioros în faţa vechilor mentalităţi şi tradiţii cu greu construite până azi. Zămislirea sistematică a unei asemenea degradări forţate a prezentului nu s-a născut însă peste noapte. Practic, întrgul lanţ complex de metamorfoze evidente ale secolului anterior au condus, pas cu pas, la tot ceea ce vedem că ni se cască azi cu brutalitate în faţa ochilor, fie că ne place, fie că nu. Într-o omenire a stridenţei contrastelor lesne observabile, omenire dominată de nenumărate figuri ale întunericului cu chipuri prespălate de „sfinţi”, nu ai cum să nu încerci în fiecare zi gustul din ce în ce mai amar al sfârşitului - spiritual şi fizic, deopotrivă. Un final eliberator, până la urmă, al Fiinţei umane, ne-am încumeta a rosti cu glasul celui care cunoaşte din experienţă proprie şi nu aprioric limita de sus a suportabilităţii lui individuale, din faţa declinului permanent al singurei şi limitatei sale vieţi trăite, iată, chiar şi acum, la început de tulbure ev XXI, cumplit de malformant, pe muchie de cuţit. Nimic nu a venit însă de la sine, ca un dat implacabil cu iz divin. Nicidecum, fiindcă „artizanii” lumii contemporane de tip postmodern au recrutat, iar procesul continuă din plin în sfera tuturor segmentelor societăţii azi, o serie de inşi nativ avertebraţi, posesori ai unor ridicaţi din punct de vedere valoric coeficienţi de vanitate şi obedienţă în raport cu „maeştrii” lor diriguitori - bineînţeles că luăm în calcul aici şi deloc banalele ierarhii „iluminate” întru cele ale spiritului probabil cu opaiţul străvechi sau cu lampa, ierarhii existente la toate nivelurile manageriale ale lumii contemporane -, inşi care, din nefericire, au fost plasaţi în majoritatea funcţiilor-cheie din subsistemele componente ale unui stat (de exemplu: directori, miniştri, „formatori” de opinie, preşedinţi de grupuri politice ori de diverse instituţii mai mult sau mai puţin academice etc.) şi cărora li se exploatează la maximum, într-un mod cât mai vizibil şi mai pragmatic cu putinţă, taman gravele defecte enunţate anterior (vanitatea fiind, poate, primul dintre ele). Ceea ce reprezintă un fapt deosebit de grav însă în momentul istoric actual este uşurinţa cu care acestor indivizi şantajabili şi manipulabili în fel şi chip li se induce, până la ultimul atom cerebral de hoit biodegradabil, ideea că ei formează, de fapt, o aşa-zisă „supra-specie” humanoidă, o castă, mai corect spus, completamente „superioară” ca mod de înţelegere şi de viziune asupra lumii, desigur, în raport cu toate celelalte persoane cu care interacţionează zilnic şi care nu fac parte, evident, din ansamblul lor ierarhic ocultoido-postmodernist.


49 Am fost întrebată de curând, dacă se pregăteşte cumva cu paşi grăbiţi dezmembrarea statului în genere ca entitate de sine stătătoare au ba. Nu am ştiut să ofer cu exactitate un răspuns corect acestei interogaţii fireşti în felul ei, până la urmă, dacă ne gândim la mersul lucrurilor din ultimele două decenii în lume, din simplul motiv că nu fac parte din marea clică a sforarilor umanităţii. Ceea ce se poate observa cu certitudine însă e un singur lucru, anume acela că, dacă o ţară ca România, de pildă, ar fi avut un fundament geologic totalmente văduvit de bogăţiile cu care a înzestrat-o bunul Dumnezeu şi ar fi fost aşezată într-o zonă deloc geostrategică a Terrei, cu siguranţă atunci că nimeni, nici măcar aşa din întâmplare, nu ar fi dorit de-a lungul vremilor să-i sfăşie lacom şi continuu, una câte una, hălci zdravăne din aproape toate părţile sale (mai cu seamă dintr-una precum Transilvania, spre exemplu, o zonă înţesată de divinitate cu numeroase resurse naturale, unele dinte ele extrem de rare pe planetă). Subliniez încă o dată faptul că, în cu totul şi cu totul alte condiţii topografice şi geologice faţă de cele specificate aici, orice soi de dictatură statală, cum ar fi, bunăoară, cea din Cuba sau cea din Coreea de Nord, ar fi putut să îşi desfăşoare în voie, ani la rând, ghemul propriilor orori caracteristice, desenând nonşalant în praful gros al istoriei dâra hidoasă a chipului ei satanic, fără ca istoria însăşi, dimpreună cu „mistificatorii” ei de serviciu trecători, să se sinchisească vreodată în acest sens. Singurul lucru pe care îl cunosc, dacă e să mă refer la întrebarea care mi s-a adresat, mai bine zis, pe care îl trăiesc pe propria-mi piele, este faptul că astăzi se calcă în picioare, cu ostentaţie, orice. Inclusiv, credinţa, ce a ajuns a fi cântărită cu sârg în ultima vreme în balanţe sociologice diverse. „Cine ne poate scoate din această letargie, dacă nu modelele? Am impresia că naţiunea aceasta vrea să fie neapărat ca altcineva. Vrem că acolo. Fiecare «acolo» este acolo, nu aici. Avem şi noi «aici»-ul nostru, dar cum să le scoţi din cap asta? E foarte complicat! Ce e al lor, e al lor şi ce e al nostru e al nostru. Noi abolim trecutul, abolim rădăcinile. Procesul este foarte insidios şi poate prinde. Văd ceva la vecin şi vreau să fiu ca el. Dar eu am trecutul meu, am determinările mele interioare şi nu pot să fiu ca el, pentru că el are alte motivaţii, alte condiţionări. Nişte oameni foarte cultivaţi şi neimplicaţi politic ar putea face aceasta. E foarte greu însă!” (Zoe Dumitrescu Buşulenga)

pârghiilor bine închegate ale statului, Biserica rămăsese singura piesă de domino care nu picase izbită încă în tâmplă. Pentru că, apropiindu-se cu dragoste de Dumnezeu, Omul, se apropie, de fapt, de cunoaştere polilaterală, îndepărtându-se, practic, de toate formele de manipulare şi îndobitocire existente din plin pe piaţă în albia timpului prezent. Încrederea în Biserică privită ca instituţie administrativă se prea poate să fi scăzut, după cum ne glăsuieşte apodictic concluzia ultimei sondări sociologice întreprinse, având în vedere anumite atitudini imorale ale slujitorilor săi şi seria de taxe percepute de aceasta pentru servicii religioase diverse aduse comunităţii. Încrederea însă în Biserica gândită din perspectivă sacră, teologică nu numai că nu a scăzut absolut deloc, dar este mai mult decât elocvent la nivelul întregii societăţi contemporane faptul că aceasta a sporit cu asupra de măsură întru totul. Iar exemplele sunt varii şi nenumărate în această direcţie complexă.

Evident că în marasmul ontologic existent - marasm ce face parte dintr-un pattern (impus la nivel global) cu coordonate bine articulate, ce este vârât constant pe esofagul omenirii în numele diabolicei ordini mondiale concepute în laboratorul faustian al marilor sforari ai lumii (prin mijlocirea diverşilor vectori de propagandă şi de manipulare actuali) -, Dumnezeu nu putea să fie lăsat „a exista” în pacea increării Sale fără a fi transformat, de pildă, din „izvorul iubirii, izvorul a tot ceea ce este, instanţa ultimă şi supremă din care provin toate” (acad. Dumitru Stăniloaie) într-un simplu obiect de sondare sociologică a momentului. Interogaţia fundamentală pe care ţi-o ridică o astfel de interpretare sumară a problemei în sine (o nefericită, până la urmă, încercare de a i se minimaliza Bisericii Ortodoxe rolul său multimilenar în istoria spaţio-temporalităţii româneşti trecute şi contemporane) este aceea că între Dumnezeul intervievărilor de tot soiul şi Cel al realităţii crunte de afară există o deosebire tot atât de uriaşă precum aceea dintre duhoarea de nesuportat a biblicului infern diavolesc şi bine plăcuta mireasmă a Raiului divin. În atare context, Dumnezeul sondajelor comandate de fitecine îţi apare dintr-o dată în faţa ochilor ca o entitate rece şi, culmea, lesne cuantificabilă din pix comparativ cu Dumnezeul oricărui credincios în parte, exponentul viu al rugăciunii rostite cu, în genere, ultimul fir delicat de nădejde în suflet de către biata Fiinţă umană dornică de a trăi bucuria miracolului celest îndelung aşteptat.

Unde se va ajunge în viitorul apropiat?!... Nu mi se pare deloc o piatră grea de încercare pentru activitatea raţiunii omeneşti. Dimpotrivă. Cel mai bine a explicat însă starea prezentă de lucruri acad. Zoe Dumitrescu Buşulenga nu cu foarte mulţi ani în urmă. Şi insist pe lungul citat al distinsului eminoscolog, tocmai fiindcă acesta reprezintă o fină analiză de ordin critic a ceea ce numim „a fi-ul” sui-generis al găunosului nostru timp postmodern. „Eu am nişte aprehensiuni în legătură cu soarta noastră viitoare destul de apropiată, mărturisea cu sinceritate autoarea volumului „Mihai Eminescu”.

În planul vădit de asasinare sistematică a tuturor structurilor şi

Dacă aruncăm o privire înapoi în istorie, constatăm că la fel s-a întâmplat, de fapt, în mod constant în trecut şi tot aşa se întâmplă, iată, şi acum, la început de secol postmodernist XXI, când necesitatea avutului natural al altora pentru dezvoltarea economiei interne a altui stat îi determină pe unii să „nască” pr-istic diverse situaţii cu un caracter aparent conflictual - şi amintim aici îndelung pomenita „agresiune simbolică” asupra minorităţii maghiare din România ori cea a contestării vehemente a predării religiei în şcoli. De fapt, nici nu ar trebui să încerci o prea mare mirare asupra unor asemenea „episoade” cu regie nespecificată pe afiş, care întotdeauna ascund în spatele lor adevărata şi unica formă a realităţii propriu-zise comparativ cu aceea scoasă la vânzare mediatic în spaţiul public actual (dacă privim la fantastica viteză de extindere a unui anumit subiect relevant sau nu la nivel local şi internaţional, dar şi la metoda de interpretare a acestuia în cheia distinctă a diverselor maşinaţiuni perverse din perimetrul vast al vectorilor de comunicare existenţi), atâta vreme cât am avut de-a face, în mod sistematic din 1990 încoace, cu fixarea în puncte de primă decizie managerială a unor persoane pentru care nici viata, nici moartea, nici familia, nici onoarea, nici demnitatea şi nici nimic altceva nu prezintă vreo importanţă oarecare în sine sau vreo semnificaţie pe măsură.

Foarte multă lume spune că sunt bigotă sau că am o viziune care nu mai corespunde dezvoltării ştiinţifice şi tehnice contemporane. Această dezvoltare ne-a adus aici fiindcă ştiinţa s-a prelungit în tehnică . Ştiinţa este pozitivă, dar tehnica devine dăunătoare. Descoperirea ştiinţifică este un câştig enorm, în timp ce derivaţiile tehnice pot deveni nocive. Toate lucrurile astea, clonările, fertilizările în vitro sunt nişte monstruozităţi. Copii cu mame bătrâne, la 67 de ani… În felul acesta se loveşte nu numai în spirit. Descoperirea ştiinţifică este urmarea unei inspiraţii divine. Lucrurile tehnice, nocive, vin de pe urma mititeilor încornorati. De ce cred asta? Mântuitorul spunea despre semnele care o să preceadă finalul: vor fi semne cosmice, în stele, în lumină, vor fi cutremure îngrozitoare, vor muri oameni de furia valurilor. Şi mă uit la ce se petrece în lume. Păcatele ne covârşesc şi nu ne mai poate apăra nici Iisus. Ce se spune în Scripturi este adevărul. Un om de şti


50 inţă spunea că, după nenorocirea din Asia, axa lumii s-a schimbat. Mă tem că suntem în preajma sfârşitului. Am uitat verticala, ne-am întins pe orizontala profitului, ne-am năclăit în mocirla materiei. Spiritul nu mai este în noi. Suntem numai o poftă a trupului… Sau a banului… De aceea românul spune că „banul e ochiul dracului“. E o veche zicală şi e adevărată. Te dezumanizează. Sunt atât de îndurerată de spectacolul contemporan, încât greu mă pot despătimi, privind cu indiferenţă împrejur. Mă uit la oameni cu dragoste, dar văd mulţi oameni lipsiţi de milă, cei care au maşini de miliarde şi pe care le schimba frecvent, dar nu ar da un leu săracilor… Sau pentru refacerea unei biblioteci, a unei case memoriale, a unei biserici… Iar asta înseamnă să-ţi pierzi sufletul, a pierde iubirea pentru aproapele tău, pentru tot ceea ce este creaţie, spirit. Peste tot auzi manele… nişte orori. Apoi lipsa de cuviinţă; noi eram un popor cuviincios, iar acest cuvânt a dispărut din vocabularul nostru. Există în noi acest impuls de vulgarizare, de injosire. Suntem cufundati în mlaştina materiei. Avem ce merităm, din toate punctele de vedere.” Magdalena ALBU Bucureşti 8 iulie 2013

A apărut volumul trilingv de poeme metafizice “NUNTA CUVINTELOR”, autor N.N.Negulescu, Editura Singur, 2013. Cartea cu o prefață semnată de prof. dr. Ion Pachia-Tatomirescu, este dedicată Majestății Sale Regale Elisabeta a II-a, Regină a Regatului Unit al Marii Britanii, și Alteței Sale Regale, Prințul Charles de Wales. Lansarea va avea loc la BIBLIOTECA JUDEŢEANĂ “ALEXANDRU şi ARISTIA AMAN”, Craiova, Vineri 2 august, orele 17:00 Doritorii pot achiziționa cartea la următoarea adresă: n.negulescu@yahoo.com ; regatul_cuvantului@yahoo.com Tel: 0351.405.824


51


52

Cristifir Ana-Maria

Los complementos de la lluvia Los complementos de la lluvia Me han roto las gafas, Me han abierto los ojos Cayendo sobre las palavras…

Las bolsas llenas de aguas, He acuerdado un gran’ atencion Las lluvias antiguas, diventaron! Las gotas, las lunares de todos los colores En arco iris tornan, en ilustraciones; Y resfriado, siempre me pregunto: Que tiempo hara manana Al soplar del viento?

L’arbre

Surpris par la couronne, flamboyant et rêvant, L’arbre dont le prénom est toujours reluctant, Les feuilles altières sont humbles en pénombre, Arbre, parole d’honneur,–vous faites sur vos décombres, Pourrir la mousse verte, verdir vos rameaux, Simples et indiscrets, dans une forêt de mots. Comme une mésange sur la planète bleue, Comme si c’étaient vos branches à soutenir Dieu! Que la nature ouverte, verdit au printemps, Que les petites feuilles tombent en titubant! Sur Terre les arbres nus sont au vrai un mystère, Les feuilles farfelues–un tendre belvédère.

Amourette…

Je meurs de vous J’avance sur rues Qui me paraissent Interminables Un regard dérobé Envers vous Car je suis Mendiant hagard!

Ezitări

De probă avea un aer sever, animându-ne O linie separată convenabil deschidea un orizont… Ea, ezitând, vibra surd Mai târziu, excepta orice ambiguitate, Avea o constelaţie à côté, şi astfel se depăşea Ne vizita din scurt; În ziua de Mardi gras deschidea Oricare din uşile de la intrare Prindea a vorbi caldă ca o stea de mare.

In folio

Noţiunea de om Nu se mai ia în calcul… Strig tare şi strig amplu, Eu nu pot să măsor, Ideea de gândire, Îmi ies cumplit din fire, La ce-i folositoare Scrisă in folio?

Artizanul cuvintelor

Cuvintele curg…se sparg în cascadă, Tăişul limbii crude, le adună dintre nori… Ori călători, ori statici în podoabă Oamenii vor fi cu toţi la locul lor. Ei avansează în arta de a fi existenţiali Cuvintele îi măsoară în timp nepetrecut Se stinge pentru artă cuvântul început. Devine omenirea misterioasă, largă. Artizanul cuvintelor îşi strigă chemarea Cum nu-l auzii răspunse dulce marea Cu ţipătul plenar, uimire aşadar La marginea poveştii în care numai unul Aduce printre rânduri cu el timid cuvântul.

L’arbre II

La nature envoie un messager envers l’arbre Qu’il ressemble gros et qu’il ressemble tendre! L’arbre sonore imite les rameaux espaciés En captivant les ombres de longues nuitées. Que de temps s’écoule à faire de l’aumône Une heure en minutes, hélas! sur coup s’envole!.. Les feuilles présentes ont végété folâtres L’école buissonnière fait son bilan de quatre! Une mésange gaie dans le feuillage jeune Cherche la sensation, refait le numéro!

Ploaia

Cercurile concentrice ale spaţialităţii Ne farmecă privirea în faptul dimineţii; Ca o pălărie de galben ce s-ar crede Lanurile sunt pline numai de neagra plebe. Plouă. Mărunte cercuri concentrice separă Căldura vie a verii de ploaia autumnală; Şi stropii albi de apă sunt cercuri cristaline, Şi norii sunt romantici atunci când toamna vine.


53

Ieşit din uz

Vocabularul-stas se identifică cu sarea gemă A cuvântului din gura lui Ioan. Este ieşită din uz formula de politeţe: Thank you. Am împrejmuit vocabulele cu silabe, Şi le-am deghizat în şiruri orizontale, împletite cu gust… După rostirea lor, regăsesc dansul lingvistic pe o papilă. Mă pretez la observaţie. De ce imensitatea reductibilă la o vocală atrage o consoană, Două- trei- patru cinci. Până când să tac? În tăcerea-mi aurită mă exprim lingual, Deosebindu-mă de flecarii care nu o pot înţelege! Cum ar fi cuvântul-vagon care se succede, Ori cuvintele –valiză atoatecuprinzătoare şi gata! Atoateştiutor, flecarul nu are de ce să tacă. Vorbeşte până şi în somn. Nu l-ar doare gura! Îl doare, dar durerea lui se transformă în acoperiş, Pentru ploaie şi prispă pentru soare şi vânt. Coroana pe care o poartă cuvintele rostuite este uşoară, Ca spinii sunt dinţii ce muşcă din pâine… Cuvântul este orice decât verb. Acoperişul când va cădea ce va deveni prispa?

Dacă intr-o zi

Dacă într-o zi, am uita scrisul ori cititul, Nu ar mai răsări cerul; şi, infinitul s-ar mici, S-ar regăsi stele după stele, în firea oamenilor; Neîndoios, s-ar face zile multe albastre, Căci au pornit la oaste, ai ţării albastroşi. Dacă într-o zi, oamenii ar pleca departe de lume Noi, toţi, plângând în cer, am face o minune: Ca soarele să nască plumbul norilor Ca ploaia să se oprească deasupra tuturor Ca zâmbete să fie pe chipul florilor de colţ. Dacă într-o zi, idei nu s-ar mai naşte Planeta ar muri înecată sub moaşte Şi noi sfinţiţi de apă, înnecati de zăpadă Le-am soarbe infinit de mult… Pe cât ne-am ostenit în naşterea precară A vieţii milenară, a serilor de argint.


54

Marian Malciu

INTERVIU

P

e scriitorul, profesorul, Marian MALCIU l-am întâlnit cu ceva ani în urmă, mai exact în 2007, pe unul dintre site-uri-le de socializare, în vogue la acea vreme, sub pseudonimul de “TĂUNUL” şi cum m-a mirat încă de la început alegerea acestui pseudonim mi-am început interviul cu întrebarea firească, spun eu, de unde şi până unde adoptarea acestui pseudonim. Apoi întrebările au curs în mod firesc, de aceea cred că cel mai bine este să las cititorii să se convingă singuri: Scriitorul... Marian MALCIU 1. Rita DRUMEŞ Domnule profesor Marian Malciu sunteţi cunoscut, pe internet, sub pseudonimul de “TĂUNUL”. De unde până unde acest pseudonim?

Marian MALCIU : Aşa m-a numit, pentru prima oară, soţia mea. Eram prieteni. Citisem amândoi, cândva, în adolescenţă, romanul « TĂUNUL » de E. L. Voynich. Amândoi am fost impresionaţi în acea vreme şi, recunosc, îmi place şi acum la fel de mult. L-am recitit în urmă cu doar trei ani. Într-un anume moment, după un dialog pe anumite teme, nu prea obişnuite la vârsta noastră ori la relaţia existentă între noi, prietena mea (cea care mi-a fost soţie şi este mama copiilor mei) a exclamat : TĂUNULE ! Era încruntată şi mă ţintuia cu o privire înflăcărată, pe care n-o voi uita, ce exprima surprindere, mândrie şi admiraţie. Mă asemuia personajului principal. Intrând pe internet, în urmă cu vreo şase-şapte ani, se cerea un pseudonim, aproape obligatoriu. Eu aveam chiar nevoie. Comentam cu regularitate la « Jurnalul Naţional », într-o rubrică pretenţioasă condusă şi susţinută, cu duşmănie parcă, de jurnalistul Ion Cristoiu. Pe vremea aceea îl « toca » pe actualul preşedinte al României, Traian Băsescu! Deci, a se înţelege, am ales pseudonimul în cauză în amintirea soţiei mele, plecată în lumea cea veşnică în urmă cu 16 ani, nu pentru a-mi justifica atitudinea raportată la încălcări monstruoase ale legislaţiei şi moralei... 2. Rita DRUMEŞ: Aţi dus mai bine de 30 de ani o viaţă mai mult cazonă, ca profesor într-o şcoală militară. Cum se împacă acum prozatorul, poetul, din dvs. cu omul riguros ? Marian MALCIU : Vă înţeleg nedumerirea, însă vă pot spune că rigurozitatea nu este întotdeauna apanajul durităţii. Chiar dacă mi-am desfăşurat activitatea ca militar, ceea ce presupune într-adevăr o viaţă cu un grad sporit de austeritate, disciplină riguroasă, dar asumată, nu înseamnă că sufletul meu a suferit modificări în acest sens. Şi astăzi sunt riguros şi disciplinat în viaţa de toate zilele, în tot ce-mi planific şi execut, fireşte la alegerea mea, dar, subliniez, am fost şi rămân un romantic prin excelenţă şi nimic nu-mi poate schimba această structură. Sunt riguros cu ceea ce înţeleg că trebuie să nu contravină moralei, regulilor de convieţuire în spaţiul socio-politic în care sîntem ancoraţi. În altă ordine de idei, sunt tributar unei structuri sufleteşti în care cuvântul de ordine este iubirea de aproapele, sensibilitatea faţă de universul uman şi spiritual peste care guvernează Cel pe care-L consider a fi “făcătorul cerului şi al pământului, al tuturor celor văzute şi nevăzute...”! 3. Rita DRUMEŞ: Aţi debutat ca scriitor în 2008 cu „Femeia, eterna poveste”, i-au urmat romanul “Ispita” în 2009, „Chemarea Destinului” în 2010, ”Urme de dragoste” 2011, ce a urmat ? Marian MALCIU : Aici este foarte simplu de răspuns: a urmat „Dor de Bucovina”. Aşa cum exprimă poetul, prozatorul, criticul literar, Emilian Marcu, „Cartea Dor de Bucovina încearcă, dar şi reuşeşte, să ne aducă în suflet tărâmul mult visat, tărâmul de legendă, dar şi de amarnică şi lungă suferinţă”. Este, dacă doriţi, mai mult decât o carte de impresii, un album, un ghid, un jurnal de călătorie ori un roman-reportaj. „Este câte ceva din fiecare, atâta cât să ne cuprindă un dor fără de saţiu, dor care să ne însoţească mereu. Dar cel mai important lucru din această carte este faptul că autorul prezintă mereu oameni, oameni cu feţe luminoase, oameni de omenie.” (Emilian Marcu) 4. Rita DRUMEŞ: Faptul că aţi lucrat şi cunoaşteţi sistemul juridic românesc v-a ajutat să vă creionaţi personajele din rândul poliţiştilor, procurorilor, judecătorilor şi avocaţilor sau ele sunt doar pură ficţiune ? Marian MALCIU : Se spune că, în general, literatura este ficţiune. Ei bine, după umila mea părere, nu întotdeauna această afirmaţie este corectă. Fac această precizare din convingerea că autorul, indiferent cine este acesta, se inspiră din viaţa de toate zilele, fie ea trecută, prezentă ori viitoare, potrivit previziunilor sale. Experienţa sa personală şi a semenilor săi, izvoarele istorice de tot felul şi din


55 orice domeniu, propria sa cultură generală şi de specialitate, îi permit să creioneze personaje, acţiuni ori inacţiuni, situaţii limită şi rezolvarea acestora într-un fel sau altul, după propria sa voinţă, în funcţie de ceea ce şi-a propus să evidenţieze în scrierea sa. Desigur că, în cazul meu, cunoaşterea sistemului juridic românesc cât şi cunoştinţele mele de specialitate, alăturate cunoaşterii activităţii oamenilor din instituţiile statului, abilitate să exercite atribuţii privind apărarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale persoanei, a proprietăţii private şi publice, prevenirea şi descoperirea infracţiunilor, respectarea ordinii şi liniştii publice, urmărirea, descoperirea, prinderea, cercetarea, judecarea şi pedepsirea autorilor de fapte cu caracter infracţional, în condiţiile legii, m-au ajutat în foarte mare măsură să creionez asemenea tipuri de personaje. Este, dacă vreţi, o abilitate căpătată în timpul executării sarcinilor de serviciu şi, mai ales, în timpul elaborării documentelor de învăţământ la diferite discipline. 5. Rita DRUMEŞ: În “Urme de dragoste” personajul principal feminin este de etnie rromă. În vremuri în care etnia rromă comite multe ilegalităţi, dar îi sînt puse şi multe în spate, cum ar trebui să interpreteze cititorii gestul dvs., ca pe unul de curaj, al unui justiţiar mai înainte de orice sau al unui scriitor care se bazează pe factorul psihologic, reuşind să stârnească astfel curiozitatea cititorului? Marian MALCIU : Da… O întrebare pe care mi-au pus-o unii dintre cititori. Şi mă bucur că aţi formulat-o, pentru că am ocazia să-mi expun motivele care m-au determinat să aleg acest subiect cu un anumit personaj principal feminin. Motivele sînt mai multe şi aş porni de la cel potrivit căruia consider că toţi oamenii au un loc sub soare pentru că ne-am născut egali. Am lucrat într-un domeniu care mi-a oferit prilejul de a intra în contact cu oameni ce au intrat sub incidenţa legii din multe motive, provenind din diverse categorii sociale dar şi din etnii diferite. Etnia rromă a fost una din cele în care se pătrunde mai greu ca să-ţi formezi o justă cunoaştere a tipologiei indivizilor ce o alcătuiesc. Nu ştiu dacă este vorba de curaj ori de încercarea de a fi justiţiar sau de stârnirea interesului cititorului sau, poate, cine ştie, câte puţin din fiecare însă, conjunctura mi-a servit, ca sa zic aşa, apa la moară. Aşa că am conturat acest subiect dezvoltându-l într-un roman ce a curs dezvăluind publicului aspecte ce ţin de viaţa unei etnii mai greu adaptate rigorilor societăţii dar care, nu e cu nimic mai prejos decât altele. Oamenii acestei etnii s-au născut egali cu toţi oamenii pământului în faţa lui Dumnezeu. Că destinul lor a fost altfel decât a fost al nostru, nu ne dă nouă niciun drept să-i privim de sus şi să-i tratăm altfel decât pe semenii noştri. Nu ei sînt vinovaţi - ca etnie, familie ori persoană - de lipsa educaţiei şi culturii, de marginalizarea la care au fost supuşi de societate şi de legile acestei societăţi, româneşti ori europene. 6. Rita DRUMEŞ: Ultima dvs. carte, care se află sub tipar, “Captiv pe tărâmul copilăriei”, începe cu un motto al filozofului italian Francesco Orestano: „omenirea aleargă fără încetare să-şi potolească setea idealurilor sale de dragoste, de bunătate, de frumuseţe, de perfecţiune”, corelând această afirmaţie cu raiul copilăriei în care fiecare om rămâne captiv, reîntorcându-se către acesta atunci când simte nevoia de a se regăsi. - Cartea este urmarea acestor întoarceri pe tărâmul copilăriei sau aţi dorit să lasaţi copiilor o culegere de povestiri presărată cu sfaturi utile ? - Personal, de câte ori în viaţă aţi simţit nevoia să vă regăsiţi pe tărâmul copilăriei şi cum s-au sfârşit aceste călătorii, ce efect au avut în viaţa dvs. de adult ? Marian MALCIU : - Această carte am scris-o din dorinţa de a prezenta copiilor povestiri inspirate din viaţa lor reală, din ceea ce îi înconjoară, pe cât posibil, cu acţiuni desfăşurate pe pământul patriei lor, după obiceiurile acestui pământ străbun, ale strămoşilor neamului românesc. Sunt revoltat să constat că în librării există foarte multe cărţi de basme, poveşti şi povestiri traduse din autori străini. De regulă, sunt frumoase ca aspect, viu colorate, atractive, cu hârtie excelentă, dar foarte scumpe pentru majoritatea familiilor de români. Avem o multitudine de autori mai vechi sau mai noi. Ei bine, doresc să mă înscriu, dacă va fi posibil, prin munca mea, în rândul celor noi. Am dorit şi sper că am reuşit să realizez o carte cu povestiri atractive, dar şi cu sfaturi utile pentru copii. Uneori nu sunt suficiente ori convingătoare cele primite în familie, din nefericire. - Am simţit de multe ori nevoia să mă reconectez la tărâmul copilăriei, deşi, vă imaginaţi, prin anii ’50 nu aveam noi, românii, parte de o copilărie fericită. Totuşi, amintindu-mi de jocurile din copilărie, de libertatea pe care o aveam, de sfaturile şi intervenţiile părinţilor în anumite situaţii, de acele mici satisfacţii pe care sărbătorile creştineşti ni le ofereau, de gama largă a deprinderilor căpătate în activităţi gospodăreşti, alături de părinţi ori de fraţii mai mari, mă înarmam cu răbdare, credinţă şi ambiţie pentru a depăşi greutăţile de orice fel. Exemplul de muncă, onestitate, dragoste, dreptate şi adevăr al celor din familie, era puternic înrădăcinat în memoria mea şi aşa a rămas până în prezent. În plus, exemplul dascălilor din clasele primare şi din următoarele au avut, întotdeauna, înrâurire benefică. Au fost, în mare parte, modele şi repere de viaţă pentru mine. Drept urmare, viaţa de adult s-a adăpat adeseori din seva copilăriei. 7. Rita DRUMEŞ: Într-o societate în care trivialul şi moartea vând cel mai bine, dvs., pentru cine scrieţi, având în vedere că scrierile dvs. sunt concepute pe eşafodajul celor clasice? Marian MALCIU : Nu m-a interesat să urmez sau nu modelul clasic ori alte modele. Nu suport acea categorisire de „şaptezecişti”, „optzecişti”, „douămiişti” etc, mai ales în poezie. Nu sînt adeptul teoriilor lor, teorii sub acoperământul cărora sunt o mulţime de poeţi şi destui prozatori, din nefericire, care-şi etalează carenţele în cunoaşterea şi folosirea gramaticii limbii române şi a semnelor de punctuaţie, dar care publică volume de autor. Nu agreez aşa numitele „licenţe” în îmbogăţirea limbii şi nici neologismele. Limba noastră este


56 extrem de bogată. Prin multitudinea de adjective, adverbe, substantive ce pot deveni epitete ori metafore, poate descrie orice stare fizică, spirituală ori de altă natură, poate înfăţişa în orice situaţie fenomene cunoscute ori inventate, orice trăire şi poate scoate în evidenţă anumite trăsături caracteristice ale oamenilor. Gramatica limbii române permite apropierea ori depărtarea acţiunii, captând cititorul, aducându-l exact în locul şi în timpul desfăşurării acesteia. Eu scriu după cum simt şi, bineînţeles, după cum mi-a dăruit Creatorul suprem posibilitatea să o fac. Nu forţez cuvântul ori expresia, nu imit pe nimeni. Dacă cineva m-a asemuit, parţial, prin tematicile abordate sau poate prin maniera de a-mi construi conţinutul ori mijloacele artistice la care am apelat, cu Rebreanu ori cu Topârceanu, Eminescu, Sadoveanu, Macedonski ori Nichita Stănescu, este măgulitor pentru mine. Mă bucur că pot ajunge, arareori, aproape de umbra lor, dar atât. Nu mă încadrez într-un curent literar anume pentru că nu sunt profesionist în arta creaţiei. 8. Rita DRUMEŞ: Aveaţi în pregătire o carte pe care doreaţi să o intitulaţi “Culese din instanţă”. Ce s-a întâmplat cu acest proiect ? Marian MALCIU : Nu s-a întâmplat nimic deosebit. Doar am amânat scrierea acestei cărţi în favoarea alteia… Am fost în tabăra organizată de Asociaţia „Universul Prieteniei” la Câmpulung Moldovenesc. Era în vara anului în care hotărâsem să scriu din notiţele adunate despre instanţe. Mi-au plăcut locurile şi oamenii din Bucovina atât de mult încât, ca o maşinărie bine programată, m-am apucat de lucru. Am cunoscut oameni adevăraţi şi mi-am făcut prieteni adevăraţi acolo. Cu durere şi mare părere de rău, îl amintesc aici pe scriitorul Vasile Sfarghiu, plecat în veşnicie acum aproape două luni. Un mare om, un mare iubitor al pământului natal şi un minunat prieten! Mi-a oferit mai multe cărţi scrise de către dânsul şi soţia domniei sale, pentru a-mi îmbogăţi bibliografia necesară scrierii volumului “Dor de Bucovina”. Îi sunt recunoscător. Dumnezeu să-l ierte! A fost omul care, la una din lansările acestei cărţi, în sala plină a Casei de Cultură din Câmpulung Moldovenesc, m-a “adoptat la bucovinism”! Nu doream să se şteargă mulţimea de emoţii în timp. Instanţele pot aştepta. Rămân în actualitate cu toate aşa zisele reforme ale justiţiei româneşti. Alte vremuri, aceleaşi năravuri! Apoi au apărut alte priorităţi şi alte probleme care m-au ţinut departe de sălile de judecată, izvorul inspiraţiei mele pentru acel volum de nuvele. Proiectul se va realiza până în toamna anului viitor, dacă Dumnezeu îmi va da viaţă şi puterea să scriu. 9. Rita DRUMEŞ: Înainte de 1989, Constantin Crişu, procuror la acea vreme, a scris o astfel de carte în care adunase 18 povestiri din instanţă. Pe aceeaşi linie va merge şi cartea dvs.? Marian MALCIU : Nu am ştiut că domnul Constantin Crişu a scris o astfel de carte. Cunosc, din scrierile sale, pe cele având ca subiect Codurile Civile şi de Procedură Civilă, Codul Fiscal şi de Procedură Fiscală cu Normele de aplicare în acest domeniu, adică numai cărţi de specialitate. Se înţelege că nu ştiu în ce manieră a organizat povestirile sale din instanţă. Regret! Rita DRUMEŞ: Da, a scris şi un alt gen decât cel cu care sînteţi obişnuit.Cartea se numea “Dialoguri incredibile” şi cuprindea, după cum am mai spus, un număr de 18 povestiri adunate din instanţă. 10. Rita DRUMEŞ: Cititorii vă cunosc mai mult ca pe un romancier şi mai puţin ca pe un poet, însă dvs. aţi scris şi poezie, de aceea vă întreb care dintre poeziile dvs. vă este mai dragă, mai aproape de suflet şi de ce ? Marian MALCIU : Nu mă pot cunoaşte ca poet pentru că nu am publicat niciun volum de poezii. Da, este adevărat, scriu poezie. Mă cunosc, în postura de poet, cei care au citit o parte din creaţiile mele postate pe internet. Sunt extrem de puţini autorii de proză ori de dramaturgie care să nu fi scris şi poezie! Nu pot afirma că una din poeziile mele îmi este mai aproape, mai dragă, în raport cu celelalte. Eu scriu din suflet şi pentru suflet. Drept urmare, toate îmi sînt aproape de suflet. Sper că veţi avea ocazia să vă convingeţi..., citind volumul meu de versuri, primul şi, foarte probabil, unicul, sub titlul “Celei ce nu mai este”. Va fi tipărit şi publicat, cel mai probabil, în toamna acestui an. Nu voi uita să vă ofer un volum. Cu domnia voastră am mai făcut schimb de cărţi şi, cel puţin eu, am fost încântat. 1. Rita DRUMEŞ: La cititorii de pe internet m-am referit şi eu. În ce priveşte schimbul de cărţi, vă mulţumesc anticipat. Dacă ar trebui să-l caracterizaţi într-o frază pe scriitorul Marian Malciu, ce aţi putea spune despre acesta? Marian MALCIU : Să-l caracterizez pe M. M. ca scriitor... Grea întrebare! Este grea pentru că eu scriu după regulile mele... A nu se înţelege că încalc cerinţele impuse de ştiinţa scrierii, a creaţiei literare... Fraza aceea despre Marian Malciu, ca scriitor, ar suna cam aşa: Este scriitorul care nu se dezlipeşte de cititor şi care se străduieşte să ofere acestuia momente ce îl pot interesa, îi pot stârni emoţii, îl pot provoca să analizeze şi să dea dreptate sau să condamne fapte, întâmplări, atitudini ce pot fi întâlnite, la un moment dat, în viaţa de zi cu zi, deci un scriitor conştient că se află numai şi numai în slujba cititorului. 12. Rita DRUMEŞ: Dar despre omul Marian Malciu? Aveţi vreun dicton dupăcare v-aţi călăuzit în viaţă ?


Marian MALCIU : Vă rog să mă credeţi că-mi este şi mai greu să vorbesc despre omul Marian Malciu. Pe scurt, aşa cum îl cunosc eu, este o fiinţă sensibilă, care socializează uşor şi suferă enorm atunci când a investit încredere şi dragoste, prietenie şi respect, în cei din jurul său, iar aceştia dovedesc, într-un moment sau altul, că învestiţia sa nu a meritat efortul. Este cinstit şi corect în toate împrejurările atâta timp cât ceilalţi îi răspund cu aceeaşi monedă. Nu suportă critica nejustificată, jignirile şi ameninţările lipsite de temei. Se înfierbântă repede, este gata de luptă imediat, ia foc, dar flacăra aceasta se stinge la fel de repede precum s-a aprins. Nu uită niciodată, dar iartă întotdeauna... Dicton călăuzitor? Mi se pare prea mult. Fiecare om gândeşte în felul său, în funcţie de o mulţime de aspecte pe care, adeseori, doar el le cunoaşte. Părinţii mei mi-au explicat şi m-au educat în spiritul unei zicale potrivit căreia, cel mai bine, este să fii sărac, dar cinstit şi curat. Să fiu bun şi săritor la nevoile semenilor. Să nu fac nimănui rău. M-au convins că numai în acest fel pot pune capul pe pernă fără să mă doară... Au avut dreptate şi respect învăţăturile lor. 13. Rita DRUMEŞ: Aţi fi dorit să vă mai întreb şi altceva? Marian MALCIU : Cred că întrebările pe care le-aţi formulat sunt suficiente. Totuşi... subiectele pot fi nenumărate. Despre alt gen de preocupări, bunăoară, despre dragoste, prietenie, empatizare, credinţă, istoria de azi şi de mâine a României şi a literaturii, despre instituţiile care diriguiesc literatura română şi sincopele acestora, despre sprijinul pe care tinerii nu-l au în a se manifesta plenar inclusiv în domeniul pe care l-aţi abordat în acest interviu şi despre multe altele. Poate, cândva, vom avea ocazia să mai discutăm.Vă mulţumesc din suflet pentru cele formulate, pentru oportunitatea acordată spre a mă destăinui dumneavoastră, revistei pe care o reprezentaţi şi, prin ea, dragilor mei cititori! 4. Rita DRUMEŞ: Un gând la final, pentru cititorii dvs.! Marian MALCIU : Cititorilor mei le mulţumesc pentru că există şi sunt aproape de mine în permanenţă! Lor le sunt dator pentru apreciere, susţinere şi încredere. Pentru ei scriu şi trebuie să înţeleagă, oriunde s-ar afla, că sunt în slujba lor întotdeauna. Le doresc, din tot sufletul, să se bucure de sănătate, dragoste, pace şi lumină!

57


58


Revista Regatul Cuvântului, nr 19,iulie, 2013  

Revista Regatul Cuvântului, nr 19,iulie, 2013

Read more
Read more
Similar to
Popular now
Just for you