Revista ''Portile Nordului'' Baia Mare by Hopernicus

PORȚILE NORDULUI REVISTA DE CULTURĂ ŞI CIVILIZAŢIE A CENTRULUI DE EXCELENŢĂ ÎN PROMOVAREA CREATIVITĂŢII ROMÂNEŞTI BAIA MARE, MARAMUREȘ, TRANSILVANIA

Anul I/2014

1-2-3 Baia Mare

PORTILE NORDULUI Revistă de cultură şi civilizaţie. Apare sub egida CITITOR DE PROZĂ. Proiect coordonat de Emanuel Pope, Londra, Regatul Unit al Marii Britanii

Redactor Şef Virginia Paraschiv

Director Mihai Ganea

Tehnoredactor Alin Oltyan

Redactori principali Maria Sava Stănică Budeanu

Foto Simona Michiş

Redactori corespondenţi Paula Lavric

Ilustraţii Elisabeta Veress (Peisaje din Maramureș)

Prezentarea artistică Pap Mihaly G.

Secretar de redacție Carmena Băinţan

Editor Editura Transilvania

Cu sprijinul: Consiliului Județean Maramureș ROMÂNIA

Coperta: Mihai Ganea

Adresa redacţiei pentru colaboratori Tel. 0362 401 599 e-mail: mihalyganea@yahoo.com

ISSN 2360 - 5839

FOTO: Roșia Montană, Gura Minei,1944.

EDITORIAL DESPRE REVERSUL TRANSCRIPTIC CÂŞTIGAT ŞI DOBÂNDIT AL SPIRITULUI ROMÂNESC Constat, la ora actuală, că nu mai avem cui povesti cum a fost în „epoca de aur”. Amintirile ni s-au tocit, supravieţuitorii au devenit amnezici, bolnavi, obosiţi şi bătrâni. Noile generaţii sunt imune. Sistemul i-a vaccinat încă din viaţa intrauterină, embrioni vaccinaţi. Când şi cu ce scop? Numai mecanismele subtile ale imunităţii politice şi metafizice câştigate sau dobândite pot explica ştiinţific teoria reversului transcriptic al spiritului românesc. Aş putea vorbi aici de un sindrom social şi spiritual similar cu cel biologic al imunodeficienţei câştigate dar, de ce nu, şi dobândite în timp şi de conjunctură. Un exemplu ar putea fi fenomenul sau sindromul beizadea. Dacă sovieticii lui Stalin, considerau că în afara lor şi a sistemului în care se bălăceau, toţi sunt duşmani şi trebuiesc distrusi sau exterminaţi, fără milă, împreună cu familia şi rudele de sânge, până la ultimul, lumea actuală trebuie să facă acelaşi lucru, în continuare, prin intermediul urmaşilor, beizadelele. Vechile proceduri de exterminare au devenit desuete şi falimentare. La vremuri noi, proceduri noi, dar nu prin eliminare fizică, ci prin transformare. Transformarea spiritului individual şi colectiv tradiţional creştin românesc într-o clonă mutantă de conjunctură, prin manipulare şi infectare ideologică. Mecanismul de supravieţuire, dar şi de infectare a societăţii româneşti actuale este unul autoimun mutant. Această imunitatea se asigură prin reversul transcriptic. Beizadeaua, ca şi părinţii săi naturali, îşi tranmite mesajul otrăvit cu ajutorul reversului transcriptic spre patul receptor al spiritului şi conştiinţei gazdei. În scurt timp, gazda devine mutantă, o clonă docilă, supusă şi servilă, din toate punctele de vedere. La rândul său, se va integra şi va face parte din batalioanele viitorilor combatanţi ai sistemului. Deviza va fi „totul pentru mine, totul pentru sistem”. Virusul cenuşiu, aşa numesc eu socialism-comunismul românesc, amestec de toate culorile, de la roşu rusesc până la portocaliul cubanez, sau galbenul nord corean, concentrează esenţa a tot ce este mai rău în fiinţa umană. Se propagă prin contact direct cu victima, din aproape în aproape, infectând-o, dominând-o, şi transformând-o într-un combatant loial al sistemului împus. Reversul transcriptic constituie enzima de transfer şi transformare a ideologiei infectantului, în matricea codurilor spiritului infectatului profan, până la estomparea şi abolirea tuturor mecanismelor autoimune de respingere. În final, gazda nu îşi mai recunoaşte duşmanul. Îl acceptă ca făcând parte din propria sa fiinţă, din propriul său spirit, devenind un mutant oarecare şi nimic mai mult. Dumnezeu a zis: „Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta”. Mutanţii comunişti au inversat porunca: „Cinsteşte pe fiul tău şi pe fiica ta ca să trăieşti mult şi bine pe pământ”. Românii au inventat cultul beizadelei. Beizadeaua moştenitoare de drept şi e fapt a bunurilor materiale, dar şi spirituale perverse, va asigura în subsidiar şi supravieţuirea părinţilor cu sistemul lor cu tot. Folosind reversul transcriptic ca pe o enzimă vicleană, va tranforma mesajul ticălos comunist în conştiinţă şi convingere creştină invadând gazda în mod discret, jovial, făcând-o supusă şi mutantă. Rezultatul în timp va duce la apariţia unei populaţii străine de spiritul şi valorile româneşti creştin-tradiţionale. Spălarea creierului a început la români încă de pe vremea lui Stalin. Comuniştii actuali au reuşit să limiteze istoria socialismului comunist român la anii dominaţiei staliniste. După 1953 nu a mai fost comunism. A fost un partid şi o securitate de îngeri. Dumnezeu însuşi a luat chipul şi asemănarea partidului şi a securităţii, salvând România. Creierul populaţiei a fost spălat integral, folosindu-se detergentul reversului transcriptic. Performanţele sunt uluitoare. Cei care odinioară împuşcau, schingiuiau sau ucideau fără milă, în calitate de călăi, prin închisori sau camere de torturăi, azi beneficiază de pensii nesimţite de zeci de ori mai consistente decît ale unui medic sau profesor. În plus, îngerii aceştia au coborât pe pământ. S-au amestecat cu oamenii de rând, cu victimele lor anterioare şi le-au convertit credinţa la adevărul lor istoric şi spiritual. Ei nu au dat o palmă unui deţinut. Ei au fost doar comandanţi. Comandanţi de miliţie sau securitate, ofiţeri superiori. Au stat doar în birouri. Alţii au schingiuit sau împuşcat, la o adică, gradele inferioare, gradele inferioare, gardieni şi portarii. Iar omul de rând îi crede şi le pupă mâna. Ca la nişte binefăcători. Doar au salvat România. Dacă nu erau ei, ne cotropeau ruşii sau ungurii. Ne vindeam ţara. Aşa că mai bine au luat-o dânşii, în păstrare, pe veci. Iar românul, românul face şi el ca ţiganul. Adică, dacă poate să fure, de ce să mai muncească?. Confiscarea anticomunismului, este ultima găselniţă. Victimele dictaturii socialist-comuniste, foştii deţinuţi politici şi aceştia, din ce în ce mai puţini, nu mai au cui relata prin ce-au trecut. Nu au audienă, nu au infrastructură. Azi, majoritatea securiştilor comunişti sunt scriitori. Da, da ! Scriu de zor, scriu cărţi pe care le publică pe banii publici, le lansează cu mare zgomot, fac agape şi chiolhanuri de răsunet naţional şi internaţional. Pichetează chiar Academia Suedeză nominalizându-se, unii pe alţii la Premiul Nobel pentru literatură. Europa a devenit în ultima vreme şi ea comunistoidă. Comunistoidă şi selectivă. Parcă îi caută cu lumânarea. Numai pe aceştia. Restul populaţiei din arealul românesc sunt ţigani. Da, da ! Ţigani. Cum ieşi afară şi nu te ştie Europa de comunist sau securist, eşti ţigan. Şi te tratează ca atare. Să fi reuşit să contamineze „tovarăşii” noştrii restul lumii folosindu-se de fantastica şi diabolica facultate a spiritului românesc, reversul transcriptic ? Deocamdată beizadelele au invadat Europa şi America. Au invadat colegiile şi universităţile lumii. Numărul lor creşte exponenţial. Mai veghează cineva la lumea aceasta? De sus, din cer, nimeni. Poate din adâncuri, dincolo de scoarţa terestră.

MIHAI GANEA 1

PORTILE NORDULUI - 2014 CARMEN POPESCU GEORGETA Pentru Camelia timpul era ceva fascinant . Citise atâtea teorii despre el, care mai de care mai noi şi mai discutabile şi totuşi niciuna nu se mula pe starea pe care io dădea meditaţia asupra lui . ”Cine a împărţit timpul în unităţi de măsură şi de ce ? Cine a împărţit anul în anotimpuri şi de ce în patru şi nu în mai multe ? ” Trebuia să recunoască totuşi nişte adevăruri de necontestat : cele patru ﬁice ale anului nu lipseau niciodată de la întâlnire , chiar dacă îşi mai întârziau uneori apariţia ori plecarea niciuna nu-i lua locul alteia şi ordinea se păstra mereu aceeaşi , viaţa curgea în ritmul lor şi oamenii îşi orânduiau zilele în funcţie de ele. Nimeni nu semăna când oamenii de zăpadă se întovărăşeau la joacă cu copiii.

AL CINCILEA ANOTIMP Nimeni nu culegea înainte de a se colora câmpul în galbenul înţelept al belşugului , până ce fructele nu strângeau în miezul lor toată dulceaţa verii . Gândindu-mă la anotimpuri aş spune că însăşi viaţa fiecăruia dintre noi este împărţită după acelaşi model. Chiar şi o zi poate fi descrisă la fel, începând cu neastâmpărul dimineţii şi încheind cu liniştea nopţii. Este un firesc în curgerea vieţii chiar dacă cei mai mulţi nu-şi frământă creierii cu întrebări existenţiale . Iarna trecută nu a fost una obişnuită pentru Camelia . Ea nu a fost, de fapt, obişnuită pentru nimeni câtă vreme mitul sfârşitului lumii îşi făcuse loc în gândul şi printre temerile fiecăruia. Dar pe ea nu o mai speria nimic , trăia sfârşitul unui episod controversat din viaţa ei şi acest sfârşit o întărea . Ştefan se transforma într-o amintire care , treptat şi cu un efort conştient , îşi va pierde puterea asupra ei . A vrut să fie fericită , să fie o femeie demnă care nu se teme să-şi ia viaţa de la capăt , care iubeşte şi împarte tot ce are şi ce este cu cineva drag . Dar acum era prima oară când se bucura că cineva nu mai este lângă ea , era prima oară când simţea că evadarea dintr-o relaţie nepotrivită este o izbândă, nu o pierdere . I-au trebuit două luni de odihnă şi de linişte ca să se poată întoarce printre oameni ; ştia că unii vor pune întrebări şi i-ar fi fost greu să rămână imparţială . Când suntem duruţi de cele întâmplate avem tendinţa de a deveni judecătorii altora, dar şi ai noştri. Nu voia să-l judece pe Ştefan şi nici pe ea ,voia să-şi înţeleagă alegerea, atitudinile şi mai ales lipsa acestora în faţa unor situaţii care nu aveau nimic în comun cu viziunea ei despre viaţa de cuplu. Cu siguranţă că cei apropiaţi s-au temut pentru ea, s-au temut că se va închide în sine, că se va îmbolnăvi de atâta frământare , că va renunţa la nişte vise de teamă că se va trezi apoi cu aceeaşi senzaţie de frig şi înstrăinare pe care o simţea şi acum . Neîmplinirile în iubire nu sunt nişte simple tristeţi , ele pot baricada sufletul într-un turn la care să nu mai poată ajunge nimeni . Dar la urma urmei nu trebuie să ne învingem decât fricile , ele sunt singurii inamici cu care avem de luptat în viaţă. “Dar eu ? Eu de ce nu pot să trec pur şi simplu dintr-o clipă în alta , fără să o întreb de unde vine şi ce vrea de la mine , fără să mă pitesc după nişte draperii închipuite de după care să văd unde se duce apoi şi ce ia de la fiecare ? Există un timp pentru fiecare lucru şi nimic nu este nou sub soare – spunea Ecleziastul, în înţelepciunea lui .

Adică există mai multe timpuri ? Atunci înseamnă că şi anotimpurile sunt mai multe . Interesant mi s-a părut că Ecleziastul nu spune că timpul trece, că se grăbeşte, ci doar că el există . Dar cine sunt eu ca să-i pun Universului atâtea întrebări şi să mă aştept ca el să-mi răspundă la toate? Sunt o curioasă , aşa îmi spunea mama mereu, şi poate că Universul mi-a răspuns de fiecare dată, dar eu, prinsă uneori în nişte jocuri străine de sufletul meu , nu l-am putut auzi sau nu l-am putut înţelege. Există un timp pentru toate- înseamnă că va exista un timp şi pentru aceste înţelegeri” . – Cam câţi crezi că sunt cei care nu se tem de posibilul scenariu al sfârșitului lumii? Nici eu nu mă tem , am înţeles destule din ceea ce ai încercat să-mi explici dar tot simt greutatea momentului . Peste tot în jurul meu aude vorbindu-se numai despre asta şi suntem abia la sfârşitul lui Noiembrie , cum va fi atunci când zilele se vor număra cu repeziciune, dar descrescător , ca în filmele cu lansarea unei navete spaţiale ? – Nu numărul celor care nu se tem este important acum, ci credinţa lor că şi această „întâmplare “, chiar aşa de neagră cum pare , are un rost şi un beneficiu pentru ei . Fiecare dintre noi este contemporan cu evenimentele pentru care este pregătit sau cu cele care îl vor pregăti pentru ceea ce va urma . Istoria omenirii este , la prima vedere , un şir de războaie , de lupte pentru putere şi bogăţii , de crumizi în numele dreptăţii sau adevărului, un măcel cu victime rămase anonime şi tăcute . Dar acum nu mai este vorba despre un eveniment izolat, undeva într-o țară sau într-o zonă de pe planetă , este iminența ce nu va scuti pe nimeni de nelinişte , de frământare , de o autoevaluare a propiei vieţi – o viaţă trăită în grabă şi parcă numai din când în când, datorită unor evenimente majore care nu ne mai permit să trăim din iluzii . Omenirea a cunoscut revolta, fie împotriva unei stări de lucruri , fie împotriva comportamentului unor semeni. A cunoscut şi revoluţiile, acele furtuni ce au dislocat sisteme de conducere dar şi de gândire , care au înlocuit ceva perimat sau au adus un salt major în tehnologie. Dar omenirea a cunoscut şi revoltele , luptele şi revoluţiile sufleteşti , evoluţia omului pe această planetă nu s-a redus ( cum s-a încercat să ne facă să credem ) doar la o verticalizare şi alfabetizare a maimuţei . Dacă până acum inamicii erau cunoscuţi şi te puteai lupta cu ei pe câmpuri de bătălii pe care mai apoi se construiau statui , ca nu cumva să uităm că cel mai important lucru în viaţă este să te lupţi şi să mori chiar şi pentru un ideal în care nu crezi , acum inamicul pare a fi chiar Dumnezeu , chiar Univesul din care facem parte. Bisericile înfloresc – din punctul lor de vedere se apropie momentul în care se va adeveri că oamenii sunt răi şi că iadul este real , că Dumnezeu va abate asupra lor pedeapsa despre care ele nu au contenit să vorbească şi cu care au încercat să-i cuminţească pe cei care îndrăzneau să nu se teamă de Dumnezeu . Şi tot preoţii spun : Iubiţi-l pe Dumnezeu ! , uitând că nimeni nu poate iubi ceea ce îi inspiră teamă . – De unde îţi vin atâtea idei şi de ce-ţi baţi mereu capul cu ele ? o întrebă Elena , iritată sau poate doar obosită de atâtea frământări cu care Camelia îşi umplea sufletul şi mintea . – De acolo de unde îţi vin şi ţie , că doar nu-ţi închipui că am eu un card special cu care accesez vreo cameră secretă a Universului , zise Camelia râzând şi ochii ei , niciodată cu o culoare încadrată strict în variantele obişnuite , căpătară nişte nuanţe mai intense , stropite din loc în loc cu un fel de auriu , ca cel al stelelor într-o noapte tăcută de vară . Era semnul că mintea ei intrase deja în arenă şi îşi măsura adversarii . Nu există secrete în Univers , continuă Camelia , există doar o nepricepere a noastră de a vedea ceea ce este în jur , aş putea spune o miopie chiar . Nu mă refer la ochii fizici , deşi nici ei nu mai cuprind decât puținul pe care sufletul nostru mai este în stare să-l înţeleagă. Majoritatea oamenilor merg pe principiul că nu poţi să crezi decât ceea ce vezi , ei vor o dovadă palpabilă , de aceea logica , asocierea şi deducţia nu mai încap în casele lor . Pentru mine e valabilă cealaltă cale , eu văd ceea ce mai întâi cred . – E o cale periculoasă , cred că aşa s-a ajuns la starea generală a omenirii : fiecare vede lucrurile aşa cum crede el de cuviinţă apoi acţionează şi cere şi celorlalţi să se alinieze cumva la adevărul lui .

PORTILE NORDULUI - 2014 – Hm , paradoxul este că în realitate chiar aşa este : fiecare din noi are propria viziune şi propriul adevăr, pentru că fiecare din noi este o lume în sine , o lume care are câte ceva din toate dar are şi ceva special . Ideea de ierarhizare a importanţei ne-a furat mult din priveliştea de ansamblu , nu se poate ca cineva să aibă numai noncalităti . Dar cu ce ochi putem descoperi calităţile , talentele, punctele tari dar şi sensibilitatea unei persoane ? Clar că nu cu cei fizici . -Trebuia să te faci filosof , ai un ” talent ” de a mă ameţi cu felul tău de a considera viaţa şi oamenii încât uneori îmi vine să-ţi spun că nu mai suport conversaţiile astea. – Am vrut să fiu șofer de TIR ,dar pentru asta trebuia să mă fi născut băiat.Nu sunt şofer de TIR, nu sunt nici filosof , sunt o femeie care s-a simţit bine practicându-şi meseria ei pe lângă cea de soţie şi mamă şi care se simte şi mai bine bătându-şi capul , cum spui tu , ca să-i înţeleagă pe oameni şi lumea în care trăieşte . Sunt atentă la tot, uneori analizez atitudinile şi acţiunile celor din jur , îi observ, le urmăresc gesturile sperând ca acestea să fie mai grăitoare decât ale mele şi astfel să pot să mă descopăr prin ele în profunzimea mea , nu doar în oglinda de pe hol . – Cineva ar putea spune că te foloseşti de oameni ca să-ţi obţii răspunsurile sau înţelegerea . – Şi cine îmi interzice asta ? Interdicţia de a mă folosi de oameni se pune în alt context , în acela material şi egoist , cel în care eu aş trage foloase importante în dauna interesului lor. Elena, dacă aş putea observa, analiza şi apoi înţelege cât mai bine comportamentul uman aş scrie o cărticică şi le-aş darui-o ca să-i ajute . Nu mă interesează să iau de la ei ceva care le-ar diminua puterea de exprimare sau care le-ar devia devenirea, doar miar plăcea să dobândesc în interiorul meu nişte ochi mari şi sofisticaţi care să traducă cu uşurinţă ceea ce întâlnesc eu în cale , indiferent dacă acel ceva are sau nu o formă fizică. De câte ori nu se întâmplă să judecăm greşit o fiinţă , s-o aşezăm cu indiferenţă într-o clasă sau subclasă socială, trecând pe lângă ea cu repeziciune în căutarea partenerului sau asociatului perfect ? Oamenii nu spun niciodată adevărul întreg despre ei , parcă le-ar fi ruşine că sunt vii şi că au parte de experienţe cât se poate de fireşti pentru această planetă pe care trăim . Pe mine nu gândurile şi analizele astea mă copleşesc şi mă rod ci teama că nu aş putea găsi vreodată un bărbat cu care să le împart , să le extind , să ni le împrumutăm reciproc , să ….. – Ce să spun, mă bucur că ai ieşit din amorţire, dar eşti sigură că ai putea merge mai departe dacă s-ar pune problema ? Tu nu ţi-ai rezolvat încă dilema cu Ştefan , ura asta declarată faţă de el ar trebui să te pună pe gânduri . Te cunosc eu bine , nu vei trece precum gâsca prin apă prin toată frământarea şi disecarea asta a trecutului , ea te va afecta într-un fel sau altul. De câte ori mă suni, mă tem că voi auzi cine ştie ce concluzie sau cine ştie ce idee de răzbunare de la tine. Tu nu te răzbuni ca toată lumea – pe faţă şi cu mare tam-tam- tu parcă pândeşti singură clipă când duşmanul adoarme şi atunci îi tragi perna de sub cap ca să se trezească buimac şi să te vadă zâmbind. Şi zâmbetul ăla nu apare fiindcă l-ai speriat ci din mulţumirea că ai reuşit să-l trezeşti. De ce te încăpăţânezi să trezeşti pe toată lumea ? Poate că unii vor să doarmă toată viaţa , ce treabă ai tu cu ei ? – Trezitul este enervant, râse Camelia şi parcă se scutură de nişte gânduri ce o sâcâiau. Recunosc şi eu ce nervi îmi face ceasul uneori dimineaţa când visez aşa de bine şi mi-e aşa de cald în culcuşul meu şi dintr-o dată parcă cineva aruncă o găleată de apă rece peste mine . Dar poţi spune că ceasul mă urăşte sau că se răzbuna pe mine ? Nu , el îmi face un serviciu . Aşa aş vrea să le fac şi eu tuturor , atât cât pot şi atât cât ei îmi permit . Din punctul meu de vedere a încerca să-i trezesc e dovada că nu-i judec şi nici nu le port resentimente, e dovada că îmi pasă de ei . – Ok, dar spui că pe el îl urăşti , atunci cum vine teoria asta a ta ? – Eu am spus ce simt şi prefer să fiu neînţeleasă decât să mă mint . Acum nu ura ar trebui să fie subiectul de analiză, ci trecerea mea prin împărăţia ei . 4

– Ok, dar spui că pe el îl urăşti , atunci cum vine teoria asta a ta ? – Eu am spus ce simt şi prefer să ﬁu neînţeleasă decât să mă mint . Acum nu ura ar trebui să ﬁe subiectul de analiză, ci trecerea mea prin împărăţia ei . Nu-ţi pune visele în aceeaşi cameră cu regretele ! Ele trăiesc în două lumi diferite şi a te aştepta ca şi unele şi altele să privească spre acelaşi cer este o dovadă de ignoranţă şi blocaj . Visele îşi doresc zborul , ele au curajul să sară pe fereastră fără să privească în jos , la prăpastia temerilor noastre . Regretele vor linişte , vor un pansament îmbibat în iertare cu care să se acopere ca să poată adormi pentru totdeauna . Dacă le cânţi regretelor , visele tale vor muri treptat, pentru că ele au nevoie de toată atenţia şi determinarea ta ca să se împlinească . Dacă le cânţi viselor , regretele se vor agita şi te vei simţi răscolită, pentru că şi regretele au fost la originea lor tot nişte vise . Aşează-le în camere separate şi ocupă-te de ele pe rând , dar ocupă-te până la capăt ! . ( Concursul '' Porțile Nordului '', Locul I , votul publicului: )

PORTILE NORDULUI - 2014 CATIA MAXIM “ Motor!Acțiune!” Clachetă: București, Nisa, Marrakech 10- 25 ianuarie 2005 În Medina, aproape de port și de plajă, Piața Moulay Hassan reprezintă o firească și utilă apropiere de inima orașului. Restaurantul Taros se află pe o stradă de-a lungul zidului de fortificație care începe din piață. Îmbrăcați mai gros, ca pentru o seară de iarnă totuși, Smara și Jean Paul străbat ultimii metri până la restaurantul a cărui fațadă albă cu înscris albastru strălucește în întunericul cu grijă filtrat. Pescărușii s-au potolit și numai rareori câte un rătăcit mai flutură nedumerit aproape de ei. În schimb, oceanul devine zgomotos și își pune valurile la treabă, privindu-le, satisfăcut, cum se sfarâmă de zidul de fortificație. În fața restaurantului, Smara și Jean Paul se opresc puțin. Luminile s-au aprins în oraș. Medina seamănă cu o torță cu capul spre cerul spuzit. Ușa se deschide: portarul îi întâmpină șii conduce la masa rezervată. Salonul se remarcă printr-o arhitectură tradițională, un mobilier adecvat, de bun gust și o atmosferă stilată. De la masa lor retrasă, Smara are o privire de ansamblu. Din nou, Jean Paul a invitat-o într-un loc select unde va cheltui o mulțime de bani. Îl privește. Îngrijorată. El îi zâmbește, peste masă, încercând să o liniștească:

SLOW MOTION - Ma chérie, nu te preocupa ! Cu tine îmi dă mâna să fiu romantic. Emoționată și pentru că o învață să respire visând, ar vrea să-i spună că-i place Essaouira și bine i-ar fi să trăiască o vreme aici. Gândul îi e însă fracturat de comentariul lui Jean Paul: - Este o seară specială. Mâine, ne întoarcem la Marrakech. Iar, poimâine, în zori, plecăm... Smara se foiește. Nu vreau să mă gândesc. Deocamdată, să-l privesc, chiar dacă nu se face. Nu-i place să fie privit. Cui îi place? De poimâine însă, e posibil să nu mai am vești de la el. Mă va mai căuta sau nu poate peste un an sau doi, când o să fiu, din nou, fericită. Ca acum. Les liaisons pointillées... Dificil de acceptat pentru un om cu scaun la cap. Și totuși, ce șansă că l-am cunoscut! Mă face să strălucesc, așa cum nimeni n-a reușit vreodată! Curioasă, îl întreabă: - La ce te-ai gândit? - Ai să vezi... Ea nu se mai miră. A avut ocazii să se convingă că e maestru. Meniul, vinul și desertul o preocupă cel mai puțin. Așteaptă. Cu nerăbdare. După primul pahar cu vin, lângă masa lor răsare un tânăr. De statură potrivită, cu mantie și joben negru. Îi salută. Execută o reverență: brațele și le depărtează, mantia se desface și lasă să se vadă căptușeala de mătase roșie, asortată cu vesta de aceeași culoare. În mâna dreaptă, flutură o baghetă. Le zâmbește. Se apropie de Smara, se apleacă și-i șoptește: - Mă așteptai? Năucită, ea caută posibilul aliat. Pe Jean Paul? Prietenul ei își bea vinul cu gândul în altă parte. Face parte dintr-un spectacol regizat? De la celelalte mese, clienții îi urmăresc. Bărbații, indulgent amuzați de 6

expresia ei uimită și haioasă, femeile... Ce-o fi, o fi! Mă prind în joc. Se grăbește să răspundă: - Cine nu te-așteaptă? Tânărul îi face cu ochiul. Se apropie. Nu mai vorbește la fel de șoptit. Precis, are un microfon, căci glasul lui se ridică deasupra sălii: - Te rog să dai jos, câteva secunde, ochelarii. Vreau să-ți văd ochii. Smara execută, cuminte, comanda. E așa de aproape, încât îi simte respirația de mentă, când îi șoptește, nu atât de încet pe cât și-ar fi dorit ea: - Nu duci lipsă de curaj. Bărbatul tău ar putea oricând să confirme. Simte cum o ia amețeala. Liniștea atentă și curioasă o ajută să-și închipuie că se află pe o scenă de teatru. Mai multe priviri ațintite spre ea, mai cu seamă priviri de femei... Jean Paul pare, în continuare, absent. Visasem mai demult, că mă aflam pe o plajă la o mare uriașă, cel mai probabil un ocean. Alături de necunoscuți veniți de aiurea, ascultam cu interes un tânăr subțirel ale cărui cuvinte albastre, rostite de o voce bine articulată, îmi biciuiau încrederea. Aproape de un aeroport, unic în felul în care avioanele se apropiau nepermis de oamenii aflați la plajă, locul oferea senzația că puteam fi lesne săltați de avioane. Amețită de murmur de valuri și șuierat de avioane, pricepeam că tânărul ne propunea un joc. Ținea în mâini o cutie plină cu hârtii numerotate și aștepta să se apropie un avion care să le ia în zbor din cutia lui fără capac. Fiecare urma să prindă o bucată de hârtie numerotată. Tânărul subțirel zâmbea, când a ridicat cutia spre avion și parcă zeci de avioane de hârtie, în miniatură, își luau zborul care-ncotro. Îmbulzeala scurtă și agitată urma să finalizeze partea noastră de contribuție la joc. Tânărul subțirel s-a apropiat de cei câțiva care intraserăm în ecuația lui și a rostit fiecare număr de pe hârtiile recuperate. Mie îmi picase din aer un opt ca un infinit vertical, rostit într-un zâmbet de tânărul de pe plaja necunoscută... Smara își drege vocea. Întreabă: - Magician? Bărbatul cu mantie și joben se înclină: - Cunosc ca-n palmă forțele universului. Unele se resping, altele se atrag. Consecințele? Uimitoare. Exact ca la masa voastră. Ce preferi? Astrologie, numerologie, hipnoză, telepatie sau tarot? - Cum te numești? - Abdul! Încântat, Smara! Să fi vorbit înainte cu Jean Paul ? Cu un gest cam teatral, magicianul scoate din buzunarul interior al mantalei un pachet cu cărți. Le amestecă și le etalează pe masă. Le aranjează, ca fiecare să fie vizibilă. Apoi o îndeamnă: - Alege o carte. În gând. Nu-mi spui care. Smara trece o dată cu privirea peste cărți. Alege una. Abdul le adună și le amestecă. După alte două-trei mișcări, scoate cartea și i-o arată: - Asta ai ales. - Într-adevăr! Abdul arată cartea spectatorilor de la celelalte mese: - A ales Asul de Cupă. S-o aplaudăm! Începe să-mi placă. Necunoscuții de la mese, parcă i-am mai întâlnit. Chiar sunt curioasă ce mai urmează... Abdul o zgândăre la o nouă probă: - Acum, te rog să te gândești la un obiect prețuit pe care cineva ți l-a furat sau poate l-ai pierdut. Smara întreabă: - Jocul tău acceptă și sensuri figurate? Ușor iritat, Abdul precizează: - Magia nu e un joc, dar acceptă și sensuri figurate. - Nu te supăra! E prima oară când mi se întâmplă... Nedumerit, magicianul se miră: - În țara ta nu există magicieni? Inocența lui o amuză: - Nu prea. Iar cei care ar putea să fie, n-au niciun haz. - Păcat! Mai știi ce te-am întrebat? 7

PORTILE NORDULUI - 2014 - Desigur. Deja mă gândesc la un obiect pe care l-am prețuit, dar l-am pierdut ... Urmează alte două-trei mișcări, cât să rămână în priză clienții, apoi magicianul se apropie și-i spune, grav și trist: - Te gândești la verigheta pe care nu o mai ai. Uneori, îți plăcea să o scoți de pe deget. O dată, ai căutat-o și n-ai mai găsit-o. Cineva ți-a furat-o. E adevărat...? Luată pe val, Smara răspunde fără să clipească: - Ai câștigat. În termeni figurați... În sală, multe aplauze. Abdul face încă o încercare să o câștige definitiv și se apleacă, o secundă, să o privească. Ușor jenată, Smara ar vrea totuși să se cam termine. Noroc că magicianul se-ndepărtează și o întreabă, de la distanță: - Doamna mea, vă lipsește vreun obiect? - Ce să-mi lipsească? - Știu și eu? Verificați... Ea își privește mâinile: nu tu ceas, nu tu inel... - M-ai hipnotizat? Magicianul surâde. Tăcut, îi restituie ceasul și inelul. Și, în plus, scoate din buzunar un boboc alb, cu bobițe de apă aninate de petale. Smara îi mulțumește. Cu o emoție adolescentină. Se ridică de pe scaun, își strâng, amical, mâinile și se sărută pe obraji, în aplauzele unui public mulțumit de spectacol. Față în față, singuri, Smara și Jean Paul ciocnesc un pahar în cinstea prieteniei lor. El tușește, ca și cum și-ar drege vocea după o recentă emoție, gata să-i mărturisească ceva: - De curând, mi-am pierdut cel mai bun prieten. Am copilărit împreună. Un suflet trist și răzvrătit. Fără șansă. La un moment dat, și-a luat lumea în cap și a început să colinde, însoțit de valiza în care își ținea mantia și jobenul. Uneori, îl mai însoțeam și eu. Când termina banii, revenea acasă, în Franța și era o bucurie să stau cu el la un pahar, să-i ascult poveștile. Când mi se termina provizia de vin, mergea cu mine la Bordeaux, la un prieten producător, de unde mă aprovizionez de ani de zile. Prietenul meu magician a vorbit o dată și cu tine pe net, în numele meu. Eu l-am rugat. A fost încântat. Nu ș u dacă îți aduci aminte. Îl chema Pierre. În fine, anul trecut a aflat că avea cancer, dar nu a vrut să facă tratament. Și-a luat valiza și a plecat. Cel mai mult i-a plăcut în Maroc. După ce s-a întors, a mai trăit o lună. Am stat cu el până la sfârșit. N-a regretat nimic. Chipul lui a rămas, tot mpul, senin. Ul ma lui dorință a fost să plece în costum de magician. Iubita lui i-a respectat dorința și l-a îmbrăcat cu vechiul lui costum. O pauză și încă o gură de vin. Jean Paul îi cuprinde mâna, o mângâie. Degetele lui aspre au darul să o excite. Îl dorește. Vocea lui încântă prin muzicalitatea ei blândă: - N-am vrut să te întristez. Eu însă nu am alți prieteni, mon amie! - Știu. Și așa vom rămâne. Acum, ce mai facem...? El se scutură de gânduri și exclamă vesel: - O să mergem pe terasă, să dansăm, să ascultăm oud-ul și să bem o tărie. Cum naibii să scap de afurisita asta de lacrimă care acrește coaja cuvintelor de despărțire?A la prochain! Peut-être ... ***( fragment din romanul “Slow motion”, editura Tracus Arte, 2014, pag.113-119)***

CARMENA BĂINȚAN

DIN CER

Incepu să bată dinspre apus vântul toamnei şi lanurile îşi trecuseră demult galbenul auriu în hambarele cine ştie cărui bogătaş, căci numai ei se puteau bucura de recolta bogată, ceilalţi puteau doar să spere că vor trece iarna cu cât le-a mai rămas. Se culesese de pe pământuri spic cu spic, că abia mai aveau şi păsările cerului ce mânca în drumul lor spre ţările calde. Bruma de recoltă le era dusă în hambare cu multă grijă să nu se risipească din ea nici un bob, căci vremurile erau grele. Carele încă mai purtau de pe câmp ce rămăsese şi cei câţiva saci aşezaţi în căruţă aminteau omului de vremea recoltei. Oameni trudiţi de muncă şi cu bucate puţine care-şi spălau necazul cu un pahar de vin la cârciuma din sat în după-amiezele triste unde aveau prilejul să depene amintiri din tinereţea lor fericită.

Intr-adevăr, recolta nu-i mulţumea, dar barem vinul era bun, însă nu se ştie dacă de la o vreme nu cădeau în el câteva picături de apă pentru a-l face mai uşor şi oamenii să nu se ameţească atât de repede şi să mai zăbovească la cârciuma satului. Multe şi interesante erau poveştile lor, dar cine le mai ţinea minte, doar caii lor mai purtau povara laudelor din anii de glorie ai tinereţii. Fiecare îşi lăuda calul şi faptele lui de vitejie dar acum, cu seceta aceasta, parcă sau micit şi s-au întristat ba pe unii dintre ei crescuse părul pe spinare ca pe porcii mistreţi. Slabi,bătrâni şi uscăţivi cum erau, stăpânii lor nu credeau că vor ieşi cu bine din iarna ce urma să vină. De când începuse războiul mai trecuseră bietele animale vreo patru ierni şi cu fiecare an ce trecea erau tot mai slăbite. Unele iepe nici mânji nu mai faceau de bătrâne, dar parcă îi păsa cuiva, ba se bucurau că–i mai au şi pe aceştia, căci pe cei tineri îi luase armata pentru a se folosi de ei în război. In şurile ţăranilor ardeleni mai zăcea câte o şaretă mâncată de rugină, cu spiţele roţilor rupte, iar ilişul îmbrăcat cândva în stofă scumpă era mâncat de şoareci şi doar la o atingere săreau arcurile ruginite rânjind la stăpân. Nu mai aveau nevoie de şareta ce-i ducea la târg ori la rudenii în satele vecine se foloseau doar de câte o căruţă mai mică după cum era şi calul. In vremurile de pace împrindeau câte doi cai mari şi graşi la căruţă, dar acum era bună şi aceasta care scutura şi scârţâia pe bulgării uliţei, nefiind unsă, căci dohotul era puţin şi nici nu se găsea. Mai veneau din Apuseni moţii care schimbau dohot pe cereale, căci acolo cerealele erau încă şi mai puţine decât în nordul Ardealului. Cine mai putea da cereale la schimb, când oricum nu erau de ajuns, aşa că se mai împrumutau de la alţii care aveau mai mult că tot aşa se împrumutau şi cu jăratec. Cei care aveau lemne, ţineau toată iarna focul aprins în sobă, iar cei cu lemne mai puţine, veneau dimineaţa şi duceau câte o lopăţică de jăratec. Lemnele erau scumpe şi departe de sat, iar oamenii întreţineau focul doar cu bâlii şi coceni de mălaiori dacă aveau câteva crengi tăiate de prin ogrăzi, primăvara le păstrau pentru nopţile geroase. Uneori oftau prelung prin câte o curte pustie şi încercau să se adapteze din mers la noile vremuri. In cei patru ani de când începuse războiul secătuise tot mai mult chiar şi apa din fântâni era mai puţină, iar cântecul de dimineaţă al cocoşilor răsuna mai trist ca altădată. Uneori câte o bubuitură înfundată îi facea mai atenţi şi ridicau privirile spre cer iar în înaltul lui vedeau lucind câte un avion ce părea o mică pasăre argintie, dar aducând cu ea nenorocire. Stăteau răbdători să asculte dacă va mai cădea pe undeva o bombă şi inima li se strângea de frică pentru ei şi pentru cei plecaţi pe front Toţi bărbaţii tineri din sat au fost concentraţi. Au rămas în sat doar femeile, copiii şi dintre bărbaţi doar cei bătrâni ori invalizi. Dintre aceştia unii au devenit pantofari, alţii fierari, croitori, unul chiar frizer, adaptându-şi meseriile nevoilor săteşti. Majoritatea dintre ei au fost răniţi la picioare, iar cum nu puteau merge la muncile câmpului încercau să–şi ajute familia cum puteau. Mai mult de lucru aveau fierarii cu potcovitul cailor sau cu reparatul osiilor. Nici încălţăminte nu era era la îndemâna oricui şi aveau mare grijă de ea , nu puţini erau cei care mergeau până la biserică desculţi prin praf şi doar acolo se încălţau, căci nu se cuvenea să apară în faţa Domnului desculţi. Multe şi nenumărate erau nevoile lor, dar le duceau mai departe cu stoicism, nădăjduind că vor veni şi zile mai bune, mai grele nu puteau fi doar dacă cei plecaţi pe front nu s-ar mai fi întors.

PORTILE NORDULUI - 2014

Cap.2 Moş Petre îşi pregătise căruţa pentru pădure.Trebuia să aducă pentru vecina lui, rămasă acasă cu două fete mici, după ce bărbatul îi plecase la război, un car cu lemne.Fetele erau mici, nu-i erau de prea mare ajutor în gospodărie, iar o căruţă de lemne ar fi scos-o din iarnă.Calul era prea bătrân pentru a fi rechiziţionat, iar cel al lui moş Petre era mai mult o mârţâoagă care îşi ducea cu greu spre sfârşit ultimii ani ai vieţii. De cu seară unse roţile căruţei cu un rest de dohot rămas printr-o cutie de conservă ce mai amintea de vremurile bune, pregăti şi două rude de lemn ce-i vor folosi drept frână la coborârea din pădure, acestea erau singurele lui pregătiri de drum . Işi puse în hârtia de ziar câteva ouă fierte, două felii mari de pâine unse cu untură şi câteva cepe zemoase culese de curând din grădină. Scăpat de grija cu căruţa şi cu mâncarea o strigă pe Maria care nu avea mai mult de opt ani , să se grăbească că drumul era anevoios şi trebuia se se întoarcă până seara. Pădurea trebuia să fie uscată după seceta din toamna aceasta, iar lemnele din căzături erau mai uşor de dus la căruţă şi poate că nu-i va prinde noaptea pe drum. Maria, cea mai mare dintre fetele vecinului se urcă în grabă în căruţă alături de moş Petre şi se aseză pe ilişul moale pe care erau puse câteva braţe de paie, iar peste ele o pătură căreia nu-i prea îi puteai distinge culoarea. Se bucura că poate merge la pădure şi mai ales că poate fi de folos moşului care-i solicita ajutorul. Scârţâitul carului o trezi de-a binelea şi nici bătrânului nu-i dădea odihna să mediteze la vremurile trecute, numai adierea vântului de dimineaţă îi flutura pulpanele mantalei vechi rămasă ca o dovadă a trecutului. Pipa scotea rotocoale de fum alb, ce se împrăştiau prin barba nerasă, iar ochii lui cenuşiu-căprui, priveau în depărtare la aburul ce-l ridica pădurea. Drumul era lung, iar vorbele îi rămâneau în gât nespuse, ce-ar putea s-o întrebe , când copilăria ei era atât de aspru răvăşită. Aceşti ani de criză şi război vor lăsa peste copii triste amintiri care nu se vor vindeca niciodată. Cum poţi să alini sufletul unui copil când lipsurile te încearcă din toate părţile? Fireşte, ei au trecut peste multe neajunsuri tocmai să le fie bine copiilor şi nepoţilor, dar cu toate acestea aveau să sufere în continuare. Privea în depărtare cu acea gravitate solemnă a omului trecut prin greutăţi, dar nedoborât de ele. Drumul ducea pe lângă satele vecine, apropiate unele de altele aşa cum sunt cele de la şes, iar Maria nu-şi imagina cum sunt acele sate doar prin comparaţie cu al lor. Ştia că în fiecare sat sunt una sau mai multe biserici aşa cum este şi într-al lor, una catolică, una reformată mai ştia că există câte o cişmea şi câte un bold. Poate că în ele sunt mai multe dulciuri decâ în al lor.Prinse curaj şi întrebă. -Bade Petre şi aici sunt bomboane la bold ? -Io cred că da! De ce să nu fie? -Intreb şi eu, da... tot pe ouă se dau? -Nu ştiu Măriucă, îi mult de când nu mi-am mai luat! Bomboanele mele stau în pipă, uite cum iese fum din ele! Fata se uită mirată când la pipă când la bătrân şi nu-i venea să creadă că lui nu-i plăceau bomboanele. -Da tu când ai mâncat ultima dată bomboane? -Mai multe am mâncat înainte de Paşti, când mama a vândut în piaţă porcul cel gras şi de acolo ne-a adus bomboane şi material de rochii mie şi surorii mele. Câteodată mama îmi dă câte un ou pentru care primesc patru bomboane pe care le împart cu sora mea. -Da ştii să le împarţi? -Ştiu , că îi dau ei două şi mie îmi rămân tot două. -În ce clasă eşti ? -În clasa întâi şi învăţ citire şi matematică. Învăţ să adun şi să scad. -Cel mai bine ar fi să înveţi să aduni, nu să scazi! Că de scăzut învăţăm în fiecare zi fără să mergem la şcoală. Măriuca se uită în ochii lui nedumerită, neînţelegând ce vrea să spună. -Da, ia spune-mi, citirea cum merge? -Apoi, nu prea merge, că acasă vorbim o limbă, iar la şcoală în altă limbă. -Aaa! Acum am înţeles, tu ai două limbi,una pentru şcoală şi alta pentru acasă. -Nu, bade Petre. Acolo scriem, citim şi vorbim ungureşte, iar acasă vorbim româneşte şi scriem ungureşte. -Mie mi se pare tare greu ce-mi spui.Apoi dacă tu eşti aşa de isteaţă eu am să-ţi cumpăr nişte bomboane când ajungem în următorul sat, pe care poţi să le mănânci singură pe toate. Bătrânul îşi scutură pipa de cenuşa rămasă şi tăcu pentru o vreme, apoi trase peste genunchii fetei pătura aproape căzută de la vântul dimineţii. 10

În zare, pe colină, apăreau siluete de case şi grajduri. Satul era încă amorţit de umezeala dimineţii iar Maria încerca să-şi potolească nerăbdarea. Se uita împrejur unde ar pute fi acel magazin de la care să-şi cumpere bomboanele promise de moş Petre. Câteva minute ucise de aşteptare şi intrară în sat.Vânzătorul încă se chinuia să ridice jaluzeaua metalică a uşii. Trase căruţa cu cai cât mai aproape de intrare , dădu bineţe vânzătorului şi din banii pregătiţi pădurarului cumpără câteva bomboane colorate pe care le întinse fetei. Aceasta se uită la cornetul mare de hârtie în care stăteau una peste alta bomboanele de diferite forme şi culori. - Îţi mulţumesc, bade Petre, dar sunt cam multe şi am să-i las şi Ilenucăi câteva să ţină minte că am fost cu dumneata după lemne, dar aşa-i că nu te superi? - De ce să mă supăr? Sunt ale tale şi mănânci câte vrei. Să ştii că de aici nu mai avem mult şi ajungem la pădure. Apoi, eu zic ca mai întâi să mâncăm din merinde că acolo n-o să mai avem timp şi după aceea poţi să mănânci şi bomboanele. Îşi desfăcură merindea şi începură să manânce pe îndelete nefiind nicio grabă, din când în când mai înghiţeau câte un strop de apă din ulciorul în care zornăiau câteva bucăţele de lut ars. Tăcerea era spartă din când în când de câte un avion care trecea prea sus pentru a-i vedea formele. Dar luciul argintiu ce sclipea în răsăritul soarelui le dădea fiori de groază. -Bade Petre, da avioanele astea de ce tot umblă pe cer şi noaptea? Ele nu dorm niciodată? - De-ar adormi pe veci, poate am avea şi noi linişte şi somn mai odihnit dar aşa...... Caii nechezau pe rând de oboseală şi de mirosuri ce veneau din pădurea apropiată. Simţeau urmele lăsate de alte căruţe şi de lupi care mai bântuiau nopţile prin pădurea mare în căutare de hrană că prin sate se cam împuţinară oile şi caprele. Cei care mai aveau câteva animale prin curte le închideau noaptea cu lacăte ori prin locuri tainice din şuri pentru a nu le fi prădate. - Bună ziua ,bade Petre! - Bună să fie măi Traiane! - Da cu ce treabă pe la noi, ai venit după lemne? - Am venit să-mi dai nişte lemne, nişte căzături că iarna bate la poartă numaidecât. - Apoi, sunt acolo adunate nişte grămezi de crengi şi mai groase şi mai subţiri numa bune de foc, mai ales că le-am adunat încă din primăvară. - Da, fata asta a cui e? - E nepoata mea şi-i tare isteaţă. - O fi semănând cu dumneata - Traiane, da cât să-ţi dau pe lemne? - Dacă le încarci singur îţi iau mai puţin, să-ţi rămână şi matale ceva pentru nepoată. - Iţi mulţumesc, că deocamdată atâta pot. De s-ar termina odată războiul , să ne putem întâlni şi noi ca oamenii . - Lasă că mai este vreme, acuma să ai spor la treabă şi noroc la nepoată, eu plec că mai vin şi alţii. Venise căldura amiezii tocmai bine să tragă căruţa la umbră, să deshame caii să se odihnească, iar el cu trupul greu de bătrâneţi să se apuce să aducă lemnele cât mai aproape. Grămada de lemne era adunată pe un deluţ pe care nu putea duce căruţa cu căluţii lui slabi şi obosiţi, altădată acest gorgan parcă nici nu exista.Avea să facă drumuri multe şi să le aducă cu braţele apoi încă un efort să le aşeze în car. Odată deshămaţi, caii păşteau liberi prin poieniţa din pădure, iar Măriuca avea sarcina să-i păzească. Îşi scoase mantaua pe care o aşeză pe o buturugă, apoi ridică pălăria mâncată de vremuri îşi netezi părul rar şi cărunt de nevoi, după care făcu semnul crucii. Se apucă de lucru încet, dar cu mişcări sigure. Pădurarul avusese dreptate, crengile erau uscate,iar printre ele erau şi multe crengi groase care vor putea întreţine focul . Lucrul mergea anevoie, că de unul singur numai cucului îi place în pădure. Omul este făcut să mai schimbe câte o vorbă. Braţele obosite de ani duceau pe rând câte o creangă mai groasă pe care o aşeza lângă car şi cu fiecare lemn grămada îşi muta locul. La marginea pădurii, Măriuca îşi căuta mure tomnatice ascunse printre spinii uscaţi , nevăzute de alţii. Inghiţi câteva picături de apă din ulciorul aşezat la umbră, după care îl puse la loc între paiele din căruţă. Ei, acum să-i dăm drumul mai departe că se face seară! Moş Perte fusese cândva un flăcău puternic, chiua şi dansa la balurile din sat, dar acum nu-i venea să creadă că-i scăzuseră puterile aşa de tare. - Cu cine vorbeşti , bade Petre? - Ia, cu mine ca să nu fiu singur! - Da sunt şi eu cu dumneata! - Ştii că ai dreptate- suntem trei. 11

PORTILE NORDULUI - 2014

Cum? Apoi, eşti tu , eu şi necazul meu- nu suntem trei? Apoi, nu prea te înţeleg eu pe dumneata. Mai bine aşa. Mai am de adus câteva şi gata, le putem încărca în căruţă şi să ieşim de aici, că acuşica se face seară că avem mult de mers, iar clopotele de vecernie vreau să ne găsească pe drum, nu în pădure. - Dacă e aşa , hai să te ajut şi eu cât de cât. - Adu mai bine caii să-i adăp din fântâna asta de la marginea pădurii. Caii sorbeau pe rând apa curată din găleată mişcându-şi nările şi adulmecând şi alte mirosuri. - Acum putem să ne apucăm de aşezat lemnele,poate nici nu ne trebuie o oră şi suntem gata! Fata se urcă în car, trase de lemnele mai groase şi le aşeza pe fiecare după sfaturile primite. Nu dură prea mult şi căruţa se umplu de lemnele frumos aşezate, iar bătrânul îndemnă caii şi ieşiră din pădure. La ultimul drum spre căruţă îşi apucă de pe buturugă mantaua pe care acum şi-o aruncă pe umeri, că fiind transpirat, să nu răcească. Rămăsese sensibil încă din copilările când suferise de aprindere de plămâni, şi de atunci oricât de bine s-ar îmbrăca, tot simţea o răceală şi un gol în spate. Parcă drumul nu zdruncina căruţa atât de tare ca la venire, poate încărcătura îi dădea stabilitate, doar roţile mai scârţâiau cu plânsul lor amar. Stătură o vreme nerostind nimic, poate moş Petre spusese în acest timp o rugăciune de mulţumire, ori gândul lui zbură spre alte vremuri, că se pomeni cântând un cântec monoton din tinereţile lui apuse . Un grăunte de tinereţe ascuns în sufletul lui obosit de ani. Măriuca îl asculta tăcută, căci rar îl auzea pe bătrân murmurând câte un cântec. -Ştii Măriucă, atunci când eram şi eu copil ca tine, tot la pădurea asta veneam cu tatăl meu, şi-mi povestea că pe cei care îi prinde noaptea prin pădure, încărcând lemne, îi urmăreau nişte femei îmbrăcate în alb, ei le numeau stafii .Gurile rele spuneau că erau ale oamenilor care au tăiat lemnele fără voie. - Tu ştii că lemnele au viaţă ca omul? -Nu, cum să aibă viaţă? - Când tai câte un lemn, trebuie să faci semnul crucii şi să spui Doamne ajută, altfel lemnul cade peste cel care îl taie şi-l omoară.Când tai un lemn de la rădăcină şi vrei să-l dobori , el plânge şi nu se lasă uşor răpus. Ieşiseră din pădure , ba chiar din primul sat, dar nu văzuseră prea multă agitaţie, căci recoltele fiind culese, a rămas pe câmp doar mălaiul care urma cât de curând să fie şi el adunat. Pe la marginile de sate pe unde treceau, doar găinile şi câţiva purcei mai căutau prin mirişte boabe de grâu răzleţe rămase de la seceriş. În depărtare se zărea satul şi parcă drumul se scurtase ori bucuria că aveau căruţa plină îi dădea sentimentul împlinirii. - Ai văzut lumina aceea puternică? - Am crezut că numai mie mi s-a părut? - Ceva a căzut sclipind în soare! O bubuitură se auzi imediat, apoi linişte. Caii îşi ridicară urechile şi priveau într-acolo. - Nu suntem departe să mergem să vedem ce-a căzut! - Să mergem! Ridicând ochii spre cer, au văzut deasupra lor un avion care zbura cam ciudat, la o înălţime nu prea mare, care cu siguranţă aruncase ori îi căzuse ceva. Până să ajungă, oamenii din satele vecine fugeau pe hotar să vadă ce-a căzut cu atâta zgomot. Căruţa înainta încet peste bulgării tari de pământ, astfel că pe când au ajuns, lumea era deja adunată în jurul obiectului. Căzuse un rezervor de benzină şi oamenii priveau cu spaimă şi nedumerire amestecată cu frica să nu explodeze. Se uitau miraţi la el şi la cer, încercând să zărească avionul de la care a căzut. După ce s-au liniştit fiecare în felul lui, au plecat spre casă temându-se de ce e mai rău, cu toate că s-au dumirit că rezervorul era gol, altfel ar fi explodat la impactul cu pământul. - Dacă ar fi căzut în mijlocul satului? Dacă ar fi fost plin? Putea să cadă pe biserică şi atunci unde ar mai fi mers la slujba de rugăciune? Nimeni nu le-a dat vreodată un răspuns. Erau atât de înspăimântaţi ştiind că oricând se puteau aştepta la o nenorocire şi mai mare venită fără veste. În acele vremuri era posibil orice, erau neputincioşi în faţa unor astfel de întâmplări. Poate că cei mai expuşi erau acolo, pe hotar. În vremurile acestea tulburi pe cine puteau lua la întrebări. Ar fi fost nişte victime colaterale ale războiului. Ajunşi acasă, se simţiră mai siguri, dar nu puteau şti ce mai cădea peste ei din cer, doar atât că n-ar fi fost singuri. Moş Petre deshămă caii şi povesti celor de acasă cu lux de amănunte ce au văzut şi au auzit, rămânând înfricoşaţi pentru întreaga zi. De-acum căruţa era goală, căci lemnele erau aşezate în spatele casei vecinului până urmau să fie tăiate cu securea şi aşezate în lemnărie. Intrară în casă să mănânce, căci după drumul obositor şi orele de zdruncinături, li se făcuse foame. Măriuca mai păstra în cornetul ei mototolit câteva bomboane pentru sora ei mai mică, de care aceasta se bucură nespus. 12

CIPRIAN BUZOIANU

“Copilaşilor, este ceasul cel de pe urmă. Şi, după cum aţi auzit că o să vină anticrist, să ştiţi că acum s-au ridicat mulţi anticristi: prin aceasta cunoaştem că este ceasul de pe urmă.” Ioan 1,2

JALNICOSTOCUL Există iubire. Şi o mare de nefericire. Când mă gândesc la dramele prin care am trecut, un fior îngheţat, un fiord atlantic îmi desfundă branhiile astmice. Istoria familiei mele…o cavalcadă de orori, un munte de măslini vejteji, o lămâie scofâlcită, o cola răsuflată, ca asta din pahar, fir ar mama ei de băutură înţepăcioasă. Acum stau închis în chilia mea, pensiune tristă pentru restul zilelor amărâte pe care le mai am de dus , pe bolovanul ăsta de I spune ţi voi pământ . Şi când te gândeşti ce am fost, ce neam grandios, venit din universul larg şi necunoscut, mult înaintea voastră, a oamenilor, printre primele forme de viaţă, din regnul viruşilor striaţi, cu irizaţii multicolore, e adevărat, mari devoratori de materie, de viaţă, distrugători, curioşi, prădători. Şi acum, din toată măreţia familie mele, s a ales praful…am rămas doar eu, Jalnico, cum mă strigă copiii, un sterpezit putred. Bunicul, Stafilococul, a fost un trubadur vestit, un pierde vară ambiţios, plin de noroc, fără de care familia noastră ar fi fost zero. A fost alfa şi omega, idolul copilăriei mele şi când s a dus, pe o ploaie demonică, o teribilă revărsare de ape, a blestemat tot ce I dicta neuronul stingher…Noe a fost cel mai zemuit… Noe, te bag în mă-ta, cu pluta ta de căcat… ce-ţi veni să salvezi lumea, de ce n-ai stat acasă, zbârcitule?...lumea asta nu trebuia salvată...ce să mai salvezi, nu vezi ce a mai rămas din ea? Trebuia să o iei pe nevastă ta, să faceţi amor, apoi să vă daţi la fund, înghiţi var leviatanii…Era supărat pe el, că nu salvase de la potop o pereche de viruşi minusculi, care trăiau pe coasta de vest a Kenyei. Nu pricepea de ce trebuie să mai existe viaţă după Stafilococ. Dacă el s a stins, lumea oamenilor şi a animalelor ordinare trebuia să tacă. Bunicu' era anticrist convins, în opinia lui, Christos a fost promovat pentru a pune rasa noastră, una mult mai veche şi mai evoluată, în penumbră, pentru a ne şterge definitiv din istorie, asa cum îmi spunea destul de des, oamenii noi se află într-o totală expansiune de imagine, pe când noi, oamenii vechi, scoborâtori din viruşii striaţi, vom fi eliminaţi. Pentru ei, Dumnezeu e doar o tulumbă de fum care răcneşte printre nori şi bagă spaima în muritori, Doamne, n-ai avut grijă de rasa ta cea veche, ne-ai lăsat la mila muritorilor ieftini, care, fără scrupule fiind, vor să ne calce istoria în picioare şi să ne şteargă viitorul din viitor. Bunicu' avea şcoala vieţii, singura şcoală recunoscută vreodată în rândul semenilor mei, citea în stele, în cutele pielii, în nisipul dunelor răvăşite, în ochii oamenilor, până şi în rahatul lor, în rahat, spunea el, vezi aproape totul, dacă e negru, viitorul e sumbru, daca e rozaliu, norii de furtună se vor împrăştia curând. Ca orice bunic îşi iubea nepoţii, însă era o fire spartană şi nu suporta să ne vadă vulnerabili, rătăcitori, instabili. În ochii mei de copil văzuse salvarea rasei noastre, eu ar fi trebuit să fiu alesul, cel care fără doar şi poate trebuia să readucă măreţia şi prosperitatea oamenilor vechi. Acum, bătrân fiind, ştiu că bunicul s-a înşelat, unica data în existenţa sa îndelungată când a prezis ceva greşit, eu urma să fiu cel care va trage storurile peste neamul acesta deluvian, nicidecum cel care îi va deschide noi orizonturi. Odata cu mine, lumea oamenilor vechi va dispărea...cel mai trist e faptul că mi-am pierdut simţurile primordiale, acum, aproape de final, sentimentele mele sunt pur umane, cu tot zbuciumul bunicului de a-mi insufla credinţa strămoşească, m-am pierdut în amestecul neantic al raselor, educaţia lui spartană, mai că n-a folosit la nimic în cazul meu. Bunicu' a trăit opt sute opzeci de ani, mai mult decât oricare dintre noi, avea un stil propriu de a îmbătrâni, 13

PORTILE NORDULUI - 2014 după zece ani care lăsau urme pe trupul său, urmau alţii o sută în care timpul nu îl afecta, astfel că în ceasul dispariţiei sale, vârsta sa în accepţiune umană era de opzeci şi ceva de ani, celelalte opt secole pe care le căra în spate ţineau de caracteristicile noastre de conservare, a striaţilor. După calculele bunicului, asta până să fie afectat de încălzirea globală, care i-a activat o formă de scleeroză multiplă, se culcase cu 25749 de femei, 94 % dintre ele aparţinând oamenilor noi şi avea un milion paisprezece nepoţi...bunica, Natasha Robinson, o englezoaică născuta în stepa calmucă din sălbatica Rusie, a fost femeia cu numărul 10001 din viaţa Stafilococului...avea o oarecare nobleţe, iubea artele şi în special muzica, după spusele lui, o cunoscuse la Şcoala de arte "Tuba cristalină" a Lordului Mopsword şi a fost dragoste împărtăşită reciproc la prima vedere. De la prima întâlnire i-a mărturisit, văd ceva inuman în tine, ceva venit de departe, de la liziera purpurie a universului, vreau să-mi trăiesc viaţa alături de tine, ştiu că mi-ai fost predestinat...însă această relaţie romantică n-a fost chiar un joc de artificii, aş spune, bunica sfârşind sfâşiată de câinii înfometaţi ai lordului Mopsword, la un an după ce se născuse unica lor fiică, Sangria, câini pe care bunicu' i-a eliberat ulterior în centrul Londrei, pentru a se sătura cu hoiturile umblătoare de pe străzile murdare şi supra aglomerate. Sangria, mama mea, o fiinţă plăpândă şi nevinovată, pe care bunicu' vroia să o vadă intrată în familia regală britanică, s-a stins devreme, ca balerină la Teatrul "Doi sturioni" din Londra, fără să cunoască succesul. Printr-un testament genetic, mama mi-a transmis dragostea pentru muzică. Nu lipsesc niciodată de la marile concerte simfonice. La Bayreuth sunt abonatul cu numărul 13, mă puteţi vedea an de an în primul rând al sălii, lângă o italiancă cu nasul coroiat, Sterpezina Fulgando, nevasta unui mare cioclu din Milano, pederast, necrofil şi mason de marcă... Îl iubesc pe Wagner nespus, Stravinsky e un diamant neşlefuit, Bartok e magnific...însă cel mai mult iubesc muzica ţiganilor, ei nu au nici trecut nici viitor, când iubesc dau totul, când chefuiesc sunt precum vulcanii, când se ceartă e un adevărat sabat al vrăjitoarelor...secretul determinării ţiganilor e sângele, sângele lor e mai rapid decât TGV-ul din Franţa, are viteze cosmice...prima mea femeie, Sara, o ţigăncuşă măiastră, era o frumuseţe suplă, cu părul negru, mătăsos, răvăşit, nasul acvilin şi sâni de marţiancă de pe Venus. Până şi bunicul, rasist cum era şi plin de prejudecăţi, capitulase, era vrăjit de aura ei magică. De altfel, un lucru mai mult decât periculos, după cum aveam să aflu pe propria-mi piele, să-l laşi pe Stafilococ în preajma frumuseţilor lumii, mare greşeală...într-o seară de toamnă, să fi tot fost anul 1700, l-am surprins pe bunicu' înghesuind-o pe Sara peste nişte saci de napi din magazie... Apoi s-a născut primul ei copil, unul dintre mulţii mucoşi pe care i-a avut Stafilococul de-a lungul obositoarei sale existenţe. Am fost distrus. Şase săptămâni n-am mâncat, doar am băut. Cidru. Butoaie întregi, tone de cidru...şi ca să mă împace, bunicul a găsit de cuviinţă să-mi amintească că sunt doar un mucos, lasă băiete, nu era de nasul tău, eşti prea verde, piftie te-ar fi făcut într-un an, asta-i pentru sulă de stafilococ. De atunci m-am învăţat minte, n-am mai iubit în preajma curvei bătrâne...Primăvara vieţii mele a fost un amalgam de tristeţi, de deziluzii sentimentale, eram destul de sfrijit, de înghesuit fizic, departe de imaginea măreaţă a Stafilococului, cu pieptul de gorilă, nările de taur furios, fruntea precum o pantă lină şi semeaţă, braţele de excavator, palmele cât racheta de tenis, probabil semănam mai mult cu mama, care avea trăsături mult mai fine decât ramura striaţilor, şi pas de gazelă, privire profundă şi caldă. Pentru bunicu' astea nu erau decât defecte, erori genetice majore, survenite prin amestecul de sânge albastru strămoşesc, cu apă chioară umană. "Când priveşti un striat în ochi, trebuie să-ţi dea lacrimile...de spaimă...asta îmi spunea Stafilococul, de câte ori mă vedea abătut, îngândurat. Dacă tot vor să ne şteargă din istorie, să plecăm cu fruntea sus, ca nişte girafe, nu cu nasul în pământ, ca nişte rahaţi umani, aşa spunea. Bunicule, de ce vor să ne extermine?, l-am întrebat odată. Ca să ne fure identitatea şi comorile ascunse, mi-a răspuns. Eram uimit şi contrariat. Deşi trăiam destul de modest, aveam comori ascunse pe pământ! Ce comori avem noi bunicule?. Am să-ţi spun când vei avea optzeci de ani, când o să fii matur, o puţă friptă ca tine nu are dreptul să afle oricum secretele neamului nostru. Am înghiţit în sec, am tăcut. Însă pe obraji îmi şiroiau în tăcere, lacrimi. O să fii iniţiat în cea mai sfântă taină a striaţilor - patrimoniul. Apoi, mult mai târziu, am aflat şi sfânta taină pe care Stafilococul, cu voce tremurândă, mi-a destăinuit-o de pe patul de moarte...Sub Palatul Buckingam se află tot patrimoniul striaţilor, depozitele milenare de koronţiu, aduse de înaintaşii noştri de pe planeta Koronzina, odată cu jalnicele noastre ciolane, pe veci îngropate în pământ. De la koronţiu ni se trage longevitatea excesivă...fără efectul său magic, 14

revigorant, am trăi doar cât fiinţează o libelulă pe pământ. Acum când moartea îmi dă târcoale şi mă curtează galant, când pe stradă copiii îmi strigă: dă-te moşule mai încolo, în pizda mă-tii de troglodit, că ne iei aerul..., cred că a venit vremea să mă retrag şi drept moştenire vă las vouă, oamenilor, koronţiul, să vă faceţi din el verighete sau ghiulele de tun, mie oricum nu îmi mai foloseşte la nimic. Dacş aş fi avut două sute de ani mai puţin, ahhh, ce nebunii aş mai fi făcut...exact ca pe vremea când eram paznic de far şi vegheam intrarea şi ieşirea galioanelor din porturile Mediteranei. Pe atunci eram cunoscut în zonă drept Lupul solitar, Filosoful egeean, Omul cavernelor abătute, Alchimistul retras, Nebunul nopţilor eterne, Stăpânul vânturilor parfumate, Prinţul fecioarelor fugite de acasă, Lunatecul palid şi încă în câteva moduri, pe care le-am uitat. O sută cinci ani am stat închis în Farul din Alexandria, împreună cu marea mea dragoste, Varna, o bulgăroaica care mi-a fost şi mamă şi iubită, şi cu care am avut şapte fiice, toate apuse demult. O cunoscusem la târgul de vechituri din Efes, unde mă aflam în căutarea unor cărţi rare, despre care se ştia că au fost furate dintr-o mânăstire creştină, de către o ceată de vagabozi înfometaţi, care i-au legat pe cei şapte călugări de clopotul din bronz coclit al umilei lor clopotniţe, rămânând aşa timp de nouă zile, pănă au fost descoperiţi şi daţi jos, de câţiva pelerini milostivi aflaţi în zonă. Noaptea ce a urmat târgului am fost jefuit de câţiva haiduci zonali, cunoscuţi sub denumirea de Kadaveros, probabil aceeaşi care le-au tras-o şi bieţilor călugări şi aruncat într-un puţ secat, mamalui de puţ, mai mult mort decat viu, chiar aşa, mai mult mort, de unde am fost recuperat de caralii locali, închis şi acuzat de tâlhărie şi violenţă extremă, eu care sunt anti violenţă, pe motiv că, asupra mea au fost găsite cărţi îmbrăcate în piele de bou, cărţi pe care ei le găseau drept foarte rare, învelite în piele de minotaur şi şutite din amintita mânăstire, dar pe care eu le cumpărasem de la o fetişcană de vreo şaisprezece ani, pe un preţ de nimic, ah ce fetişcană. Procesul a fost scurt, ţinând cont de experienţa juraţilor locului în ceea ce privea faptele tâlhăreşti comise cu violenţă extremă...o sută de nuiele de măslin la pielea goală, în piaţeta publică, cu un trandafir roşu între dinţi sau galben, nu mai ţin minte...deşi condamnat irevocabil, în jumătate de oră eram liber. Fecioara care îmi vânduse cărţile a depus mărturie pentru mine, oferindu-le adevărul de care nu aveau nevoie şi evitând o mardeală publică, la care, deobicei, se vindeau gogoşi şi coaste de oaie, stropite cu rachiu din belşug, astfel că autorităţile au strâmbat din nas, însă au recunoscut eroarea şi au aplicat litera legii, care în acea vreme nu exista. Numele fetei era Varna, cea care avea să-mi fie alături aproape optzeci de ani, cea care le-a născut pe încântătoarele fiice ale Mediteranei, copilele mele dragi, care la rândul lor au răspândit iubirea printre oameni, au propovăduit amorul liber şi au adus pe lume zeci şi sute de suflete, întru slava lui Dumnezeu şi a demonilor întunericului. Draga mea Varna, mă alătur frumuseţii tale, în infern. Aşteaptă mă...

PORTILE NORDULUI - 2014 CONSTANTIN P. POPESCU

UNSPREZECE MII

Alessandro e sus, pe cea mai de sus treaptă a trapezului, acolo unde aerul este greu de respirat din pricina căldurii jilave a sutelor de suﬂete ce-i așteptă căderea sau zborul, după cum și-l imaginează ﬁecare, copil sau nu, părând cu toții atât de mici văzuți de aici, de sus, deși Alessandro, Zburătorul, cum i se spune în circ, știe că ei sunt la fel de mari ca și el, nici mai mici, nici mai mari, ci întocmai ca el, care a împlinit de curând treizecișidoi de ani și care de peste trei ani face acest salt mortal de la trapez împreună cu Maria, singura lui parteneră perfectă de salt și de așternut, asta după ce primele două eșuaseră lamentabil cu nasul în talașul amestecat cu nisip al arenei de la picioarele lor, de acolo, de jos, unde copitele învelite cu pluș ale cailor ridică praful până la bara de trapez pe care el, Alessandro Zburătorul, a crestat cele

unsprezece mii de linii cu briceagul în formă de pește primit de la tatăl său pe vremea când era copil, fiecare crestătură pe răbojul barei de lemn lustruit însemnând un salt făcut în timpul repetițiilor și apoi în spectacole. Și de atâtea ori îl rugase pe director să pună dresura cailor după saltul lor, dar directorul nu fusese de acord, avea un plan al spectacolului știut doar de el, dar Alessandro știa că de fapt cel mai periculos - și din pricina asta cel mai atractiv – era saltul lor împreunat în aer, al lui și al Mariei, pentru asta publicul trebuia distrat, încălzit mult înainte, iar pentru clipa cea mai tensionată a spectacolului lui îi fuseseră scrise unsprezece mii de salturi alături de primele două partenere ale lui și acum de Maria, care râdea cu un zâmbet irezistibiI văzându-l cum crestează linie după linie pe bara de bambus lustruit. Lui Alessandro i se pare în seara asta o cifră rotundă ca și cortul înalt și călător veșnic prin lume ca orice alt circ. În fața lui, la fel de sus, departe de arenă, Maria așteptă în luminile reflectoarelor ce-i fac părul și genele bine fardate și mai strălucitoare. Alessandro îi poate poate simți privirile ațintite pe trupul lui, el îi privește coapsele perfecte, încordate ca săgeata unui arc, îi e dragă și e numai a lui, adusă până la el de numele pe care ea îl poartă sau de alte lipsite de importanță motive. Nimeni din cei de jos nu le cunoaște sincronizările, timpii mortal de preciși ai prinderii mâinilor, ai respirațiilor și mușchilor încordați la unison, așa cum numai în viața lor pot fi atât de importante, importantissime chiar, cum îi spunea maestrul pe vremea când era copil și primea învățătura zborului la trapez odată cu briceagul în formă de pește. Alessandro știe că asta e taina zborului lor. Singura taină. Maria face un gest cu mâna dreaptă, zâmbește larg spre arenă și apoi către el, salută publicul care aplaudă în timp ce orchestra circului țipă. Alessandro nu înțelege de ce trebuie atâta zgomot, dar directorii tuturor circurilor par să posede o magică știință care nu l-a interesat niciodată, el și Maria vor zbura pentru miile de priviri ridicate spre cea mai înaltă treaptă a cortului, acolo unde ei doi s-au cățărat ajutați de scripetele cu coardă trase de cei de jos. Nu spectatorii, care lui Alessandro îi par mici de aici, de sus, deși e multă vreme de când știe că nu sunt nici mai mici, nici mai mari decât oamenii obișnuiți, ci de ceilalți oameni ai circului, aflați întotdeauna în umbră. Și lor le lipsește zborul, ca și spectatorilor, o știe: dorul, amintirea, le sunt trezite doar privindu-i pe ei doi zburând și întâlnindu-se unul pe celălalt sus, mult deasupra, asta în timp ce perspectivele lor și ale celorlalți sunt total opuse. Zborul spre cea mai înaltă treaptă a trapezului, a schelăriei ce-i vibrează sub degetele picioarelor, ar putea fi la fel de bine doar o cădere inversată. Lui Alessandro toate i se par schimbate de sus și simte asta acolo, deși n-ar putea spune cum sunt schimbate, dar asta numai pentru că întreaga lui ființă se adună în încordarea dinainte de salt și nu-l mai caută niciun alt gând. Animalele bine dresate ale circului nu-l pot ajunge, lui Alessandro i se par a fi cu adevărat mici, dar știe că sunt doar biete făpturi chinuite, fie tigri, lei sau cai, la fel de departe de lumea lor pe cât se află el de sus, înspăimântate de foame, sete și durere, poate la fel cum se tem cei de jos de cădere. Toba orchestrei își face simțită bătaia răpăită. E semnul în care sute de priviri înțeapă dureros trupurile lor îmbrăcate în alb, cu mici aripi argintii pe umeri. Maria ar putea să-i audă răsuflarea, trapezul a pornit, el sare ca un arc pentru a unsprezecemia oară, bara de lemn a trapezului plesnește așa cum ar plesni un os frânt, Alessandro știe că toate respirațiile fierbinți și jilave au urcat până sus și au pătruns fibra elastică a bambusului crestat de briceagul lui cu meticulozitatea unui ceasornicar elvețian. Ceasul, clipa, fracțiunea de clipă în care palmele Mariei îi scapă printre degetele întârziate doar cu o miime de secundă, cum scapă poate șansa vieții lui din mâinile sale, ea își urmează zborul spre locul căderii lui și doar o așchie de lemn înfiptă în palma stângă îl face să-i audă geamătul de spaimă, singurul geamăt al adevăratei spaime, care uimește totdeauna fără să doară. Maria e doar ființa 16

zburând, înțelegând la fel de bine ca el că urmează să audă, o clipă mai târziu, același sunet al barei de bambus frânte, care va fi al cefei lui izbindu-se de nisipul amestecat cu talaș al arenei, din care copitele învelite în pluș roșu al cailor fac să apară nori albicioși la fel ca în ceruri, de care în circul acesta nu-l apără nicio plasă. Alessandro și-ar dori să-și agățe secunda în raza reflectorului ce-i luminează zborul răsturnat de a unsprezecemia crestătură a propriilor lui mâini, care le-au pierdut pe ale Mariei, să plutească mai departe în veșnicia clipei lui frânte, în cerul antitetic al căderii, pe care sunt așezate priviri ce se apropie cu o viteză amețitoare, crescând, așteptând cu ochi dilatați și lacomi de viața acestei emoții neașteptate și pe care încă nu o pot crede - acolo, în circ, se întâmplă multe surprize și iluzii - dar întoarce capul peste umăr, spre Maria, care e departe, sus, în norii fierbinți ai celei mai înalte trepte, unde a stat și el doar cu o secundă mai înainte, trăiește ușurarea că ea a ajuns acolo cu bine și simte deodată în creier vuietul repetat al bambusului care plesnește, poate obosit de folosință mult prea devreme, când are doar treizecișidoi de ani și unsprezece mii de crestături zadarnice pe un lemn. Liniștea luminii, care îi face aripile să nu mai miște, în timp ce tobele tac, îl împiedică apoi pe Alessandro, Zburătorul, să simtă orice durere, să nu vadă pata caldă de sânge proaspăt peste talașul amestecat cu nisip și cu lacrimi al arenei, aici, jos, unde oamenii sunt cu toții la fel de mici sau de mari și unde copitele învelite cu pluș ale cailor fac să se ridice spre înaltul cortului nori albicioși, dincolo de care îl așteaptă, ca întotdeauna, Maria.

PORTILE NORDULUI - 2014 DORINA ŞIŞU ( Irlanda )

Celălalt obraz ─ Mamă, eu termin acum clasa a X-a, ce fac? La ce liceu să merg? ─ Nu mergi la liceu, nu am bani. Te duci la o şcoală profesională. Trebuie să ai o meserie să lucrezi. Eu nu pot să te mai întreţin. V-am ţinut pe toate trei în şcoli. Gata, mamă, vă ajunge. ─ Dar surorile mele au terminat liceul şi pe mine nu mă laşi! ─ Acum vezi şi tu că e mai greu. ─ Dar nu-mi place la şcoala profesională. E doar de croitorie şi confecţii, nu-mi place! ─ Te duci acolo şi gata! M-am înscris la confecţii pentru Focşani, prietena mea s-a dus la Timişoara la croitorie. Toamna mi-am făcut bagajul şi am plecat împreună cu alte colege din clasa mea. Mama a rămas acasă. Eram supărată pentru că mă obliga să fac o şcoală urâtă mie. Focşaniul mi s-a părut un oraş mare şi frumos. De la gară am mers pe jos până la internat cam o oră. Aici am dat de militărie. Program strict. Erau două blocuri de internat, cu câte 4 etaje, cantină şi şcoală. Toate în aceeaşi incintă. La poartă era un paznic. Am înţeles mai târziu de ce. La ora 5 ne trezea pedagogul de serviciu, ne scotea pe hol şi făceam cinci minute exerciţii. La 6,30 mergeam la cantină unde serveau ceai şi pâine cu gem. Acelaşi mic dejun 2 ani. Apoi mergeam la şcoală. După ore pedagoga ne scotea în parc să facem curat, ori măturam străzi. Sâmbăta şi duminica făceam curat în curtea şcolii. Tot ea îmi dădea un târnăcop şi spunea ţipând: ─ Sapă aici, toanto! Nu mănânci azi până nu termini. Pământul era tare ca piatra. Nu ştiam cum să dau cu târnăcopul. M-am chinuit o oră şi nu se vedea nimic. Pedagoga a venit lângă mine: ─ Proasto, aşa se dă? Ce-i aici? Curvă ce eşti... Du-te la gard, mişcă! Iei aparatul de sudură, şi acolo să te văd până te chem eu! Proasto ce eşti! Nimic nu ştii. Spatele mă durea cumplit. La mâini aveam băşici. Ajung la băieţi şi le spun: ─ M-a trimis pedagoga să sudez cu voi. ─ Pe tine? De ce? ─ Pentru că nu ştiu să dau cu târnăcopul. ─ Ştii să sudezi? ─ Nu ştiu. ─ Hai că e uşor. Pui masca. Bagi ăsta aici în aparat, apropii de punctul ăsta, îţi tragi masca pe ochi şi apeşi. ─ Ce cauţi aici? întreabă maistrul băieţilor. ─ A trimis-o tovarăşa pedagogă la noi să sudeze, cică nu ştie la târnăcop şi acum lucrează cu noi. ─ Bine, fată, sudează cu băieţii, zice maistrul bun la suflet. Am sudat câteva ore. Îmi plăcea. Aici nu stătea nimeni cu gura pe mine. Într-un final mă cheamă la masă. Eram singură în cantină. Iau o tavă şi mă duc la geam. ─ Tu ce cauţi la ora asta? Unde ai umblat, fată? ─ Am sudat până acum. Pedagoga a zis să vin să mănânc. ─ Abia mai e mâncare, veniţi aici când vi se scoală. Fete proaste! Era o ciorbă de cartofi şi varză. Îmi era tare foame, varza nu am mâncat-o, avea măsele de porc în ea, îmi era 18

scârbă. Am dus tava la geam. Nu aveai voie să o duci cu mâncare, te certa. Erai obligat să mănânci tot. M-au certat. Eram aşa de obosită că nu-mi păsa ce spuneau. ─ Trezirea, dormi la ora asta? Sus, curvelor! Nu înţelegeam de ce pedagoga Bălăşoiu ne făcea curve. ─ Pe terenul de sport, acum! ţipa cu băţul în mână. Toantelor, proastele dracului, împuţitelor! Am ajuns în pijamale şi papuci pe terenul de sport. Era iarnă. Am alergat câteva ture cu papucii în mână. Mă gândeam la mama. Eram supărată pentru că mă trimisese aici, nu-i mai scriam. Duşul îl făceam cu apă rece. Simţeam cum îmi amorţeşte capul. Era bine după duş, îmi era cald. Când mi se făcea foame, mâncam pâine cu zahăr. Ascundeam mâncarea sub perne, nu aveam voie, ne pedepsea pedagoga. ─ Vine tovarăşul director cu Bălăşoiu, hai pe hol. Directorul priveşte panoul cu activităţi de la etajul IV unde eram noi. Întreabă răstit: ─ Cine e responsabilă cu activităţile aici? ─ Eu, tovarăşul director, şi fac un pas înainte. Ştiam ce va urma. ─ Vino la mine. De ce nu scrie nimic la activităţi pe ziua de azi? ─ Am muncit toată ziua, tovarăşul director, am curăţat cartoﬁ la cantină, nu am avut timp. ─ Ce faci fată? Îmi răspunzi? Îl enervase de răspunsul primit, era roşu la faţă, vine lângă mine şi-mi trage o palmă peste faţă. ─ Neruşinato, nu mai răspunde, nu sta în faţa mea, pune mâna şi scrie activităţi de palier, ai înţeles? ─ Da, tovarăşu' director. ─ Taci, taci, nu răspunde. O priveşte pe pedagoga Bălăşoiu şi-i spune: ─ Aici să urmăreşti atentă şi să-mi spui tot. Da? Am scris activităţi de lectură, am aﬁşat şi apoi am strigat la fete să iasă din camere pe hol. Unele făceau mofturi. În mijlocul holului, ţipam la ele. ─ Ieşiţi din camere acum, în sala de lectură staţi o oră. Aţi înţeles? ─ Da' cine te crezi, cine eşti tu ? zice una din Brăila. ─ Eu sunt şefa voastră. Am luat o palmă pentru voi. Acum voi o luaţi de la mine, ai înţeles? ─ Şi dacă nu vin în sală, ce-mi faci? ─ Te bat de te caci pe tine. Mişcă-ţi curul în sală şi nu comenta! Hai mai repede şi gura mică! Le-am băgat în sală ca pe oi. Aici eram obligate să stăm pentru învăţat. Imediat a ajuns pedagoga Bălăşoiu. ─ Unde eşti, fă, curvă? Mă căuta pe mine. ─ Aici sunt. ─ Ascultă la mine, mă atinge peste faţă cu băţul destul cât să simt durerea, făăă proasto, ai de-a face cu mine dacă nu-ţi stăpâneşti târfele, ai înţeles? ─ Da, am înţeles. ─ Ai înţeles pe dracu să te ia! Peste zece minute, stingerea! Faţa îmi ardea. Palma directorului a fost puternică. Nu mă lovise nimeni până acum. Cu urechea dreaptă nu mai auzeam bine. Pedagoga accentuase durerea şi pe obrazul celălalt. ( Fragment din romanul ”7 ani”)

PORTILE NORDULUI - 2014 EMANUEL POPE ( Anglia )

Azi a lovit din nou … Azi România supusă m-a lovit din nou peste față cu brațul ei de utilaj greu balcanic universul mi s-a înclinat la cel puțin 30 de grade și pe chip mi-a apărut mira. stam mut și cineva de sus hotărât deversa acum toate lucrurile nefolositoare unei societăți peste lumina unei mări mustind de inimi calde. Asta mi-a readus în memorie, fără efort, întreaga mizerie a unei adolescențe batjocorite și toate jurămintele ce se nășteau pe atunci în mintea tinerelor fire de iarbă și pe obrazul pe care mi-l pregăteam a-l întoarce senin vieții mi-a înflorit din nou ca un stigmat Rușinea; Îmi era silă de mine și de toți care veneau să mă asigure că și-au rupt cu propriile mâini din trupul lor de zăpadă câte o bucată de pâine și că e un e un gest de nespusă tandrețe rostogolirea acestui munte de gheață peste oameni. Vorbele lor, vorbele toate, aveau darul de-a ucide ca napalmul și sub imperiul pustiitor al Aceluiași Soare Roșu numai cei născuți din părinți luceferi mai puteau scăpa doar cu semne până și ecoul tăia afară în carne vie ca briciu. - ... de câte răni e nevoie, tată, pentru a zidi o cetate? dar o conștiință? și tare mult mi-aș fi dorit să am, azi, sub ochii mei o lupă ca în livada pomilor odată tineri, odată visători, să pot privi mai bine spre vechiul cerc de prieteni acum îngustându-se din ce în ce mai mult brutal ... ca viața.

( din seria ” Robinson Crusoe / Itaca volatilă ”)

ENACHE LORENA ELLA Bârladul încă ascunde iubiri. Încă alintă suflete. Încă scrie stângaci povești mai vechi sau mai noi. Ori voi. Încă așteaptă. Încă se îndrăgostește de străinii. Chiar de propriul sine. În ierbarul meu de vorbe uscate am rătăcit și vreo două cuvinte pe care voiam să le spun străzii, magazinelor, mașinilor din parcări sau celor care nu-mi acordă prioritate, zebrelor aproape șterse, afișelor acoperite de alte afișe, stâlpilor triști, semafoarelor grăbite sau încete, maidanezilor sfidători și copacilor mângâiați de umbre: Nu prea vă pasă de mine, nu? Gara ar fi la fel de plină și fără goliciunea capului meu în plină duminică. Asfaltul se poate lăsa călcat în picioare de multe alte mii de perechi de ghete decât de ale mele. Geamurile-oglindă ale magazinelor pot refleca la fel de bine și altă imagine în locul unui corp de 1, 64 metri terminat cu un cap creț și portocaliu. Mașinile parcate pe lângă parcurile de pe Epureanu s-ar lăsa mâzgâlite și de alte degete îmbibate de fum de țigară.

Călătorește-mă Afișele pot fi citite și de alți ochi miopi și verzi din spatele unor lentile albăstrui. Stâlpii de ciment sau de lemn vopsit acceptă și spatele obosit al altor persoane. Luminițele de Crăciun se aprind și fără să-mi folosesc eu bricheta. Semafoarele ascultă și gândurile neortodoxe ale altora. Maidanezii nu au o problemă doar cu temerile mele. Copacii ascund si alte siluete, nu doar pe-a mea. Prin urmare, sunt doar o virgulă în cotidian. Și totuși, doamna de la chioșc nu s-ar mai simți bine fără simplul meu „Bună dimineața, Pall Mall Negru?” spus chiar înainte să se stingă luminile dimineața. Ușa liceului nu s-ar mai deschide de atât de multe ori dacă eu nu aș mai face asta. Lidl nu ar mai fi atât de frumos dacă eu nu aș mai intra în el ca să-mi iau ciocolată. Cafenelelor le-ar ieși mai puțin profit dacă eu nu le-aș consuma cafeaua. Blocurile s-ar dărâma zi după zi dacă eu nu le-aș ține intacte în mintea mea. Parcurile ar cerși mai multă atenție dacă eu nu le-aș invada mereu. Scările s-ar simți abandonate dacă nu le-ar mai cânta nimeni „Summer Paradise”. Casa de Cultură ar fi tristă dacă nu i-aș mai promite un spectacol personal pe mai târziu. Hotel Moldova s-ar pustii fără prezența mea la ore fixe în parcarea lui. Băncile m-ar căuta când și-ar da seama că nu îmi mai susțin oboseala. Și tot orașul încă nu m-ar ști. Și toată viața nu mi-ar fi de-ajuns să fac orașul să mă cunoască. Dar eu nu am vrut decât să văd San Francisco cu tine. Când am ajuns în Sofia mi-am zis că totul s-a sfârșit, că biletele de avion costă mai mult de un sărut așa că am hotârât să iau trenul până la Viena. Când controlorul mi-a cerut biletul i-am spus că eu nu știu dacă sunt în trenul potrivit. - Știți, eu trebuie să ajung undeva mai departe de San Francisco. În următorul oraș de după el. - Păi, în care? - Nu știu. Nu vreau în San Francisco. S-a uitat tâmp la mine cu o expresie de „și de ce îmi spui mie asta?”. - Înțeleg. Și de ce ați luat trenul acesta? - Eu nu înțeleg. Ce motiv să am să înțeleg? - Foarte bine, domnișoară... era vizibil încurcat. Călătorie frumoasă vă doresc. 21

PORTILE NORDULUI - 2014 - Da, da... doriți-mi, da... În Berlin am realizat câre ziduri ne despart... în primul rând, pereții camerelor ale căror sclavi suntem, după care încă zeci de încăperi prin care rătăcim în căutarea unei uși care să ducă spre camera în care se află celălalt. Noi pe cine să chemăm să ne dărâme zidurile? Suntem prea slabi să facem ceva deși inimile ne sunt mai cenușii decât plumbul. Londra. Nu sunt sigură, dar cred că plouă din ochii mei când văd Big-Bang-ul. Adică, el are atâția oameni care îl știu și îl iubesc... iar eu nu am nici măcar unul, pentru că doar de unul am nevoie. M-ai pierdut pe un traseu definit de alții. New York. The Big Apple, da, cea mai subtila ironie. Zgârie-norii îmi zgârie retina ducându-mă cu gândul la zilele când zgâriam cerul cu umbra noastră, împreună, de pe un bloc de vreo 8 infime etaje. Parcă pentru fiecare lumină ce apare la fiecare din mulțimea irațională de ferestre ar trebui să schițez un zâmbet pentru a-mi arăta recunoștința că am ajuns aici. Eu nu știu să-mi exprim recunoștința mai ales că nu sunt recunoscută. Câte jocuri de cuvinte fără noimă... Dar le continui pe Brooklyn, acolo unde îmi scrijelesc dorințele în aerul rece. Trec în goană pe lângă imaginea Statuii Libertății pentru că notorietatea unei bucăți de piatră care a văzut atâta istorie mă înspăimântă, îndreptându-mă spre Fifth Avenue, acolo unde am de gând să cerșesc o dramă cu care s-o înlocuiesc pe-a mea. Acum, o mică oprire la Phoenix ca să mă acopăr de cenușă pentru a nu mă recunoaște în Los Angeles unde am de gând să-mi vând sufletul cazinourilor în speranța că-mi vor da puțin noroc pe el. Prin nu știu ce narcotice am ajuns unde nu trebuia să ajung în felul în care mi-am propus să ajung. Acum trebuie să mă ascund de orașul acesta pentru că de îndată ce mă va găsi mă va sacrifica pe Golden Gate încercând să găsească poarta spre inima mea de aur. N-am așa ceva. Nici poartă și nici aur. Acum trebuie să fug, să ies din locul acesta plin de dorința mea de a fi cu tine aici.

EVA GROSZ ( Israel ) Yevgeny Yevtushenko- poet, prozator, eseist, actor rus- s-a născut în 1932 în Irkutsk, oraş în Siberia într-o familie de ţărani ruşi ,tătari şi ucrainieni. Ambii bunici a lui Yevtushenko au fost arestaţi în timpul lui Stalin ca "duşmani ai poporului".

Babi Yar e o vale ,care se aﬂa in afara Kievului .Este locul unde în 1941 au fost ucisi 100.000 de mii de evrei ,ţigani si deţinuţi politici ruşi in timpul celui de al II-le Război Mondial de către trupele Sondercomando şi de aliaţii lor ucrainieni, fapt care a fost dezvăluit abia după 20 de ani.

Poemul lui Yevtusenko este una din cele mai semniﬁcative poeme ale inumanului !!!! Sostakovitch a compus Simfonia nr 13 intitulată Babi Yar inspirată de acest poem. http://www.youtube.com/watch?v=FQccC7ATJbE#t=72

BABI YAR by Yevgeni Yevtushenko translated by Benjamin Okopnik, 10/96

To jeers of "Kill the Jews, and save our Russia!“ My mother's being beaten by a clerk.

No monument stands over Babi Yar. A steep cliff only, like the rudest headstone. I am afraid. Today, I am as old As the entire Jewish race itself.

O, Russia of my heart, I know that you Are international, by inner nature. But often those whose hands are steeped in ﬁlth Abused your purest name, in name of hatred. I know the kindness of my native land. How vile, that without the slightest quiver The antisemites have proclaimed themselves The "Union of the Russian People!"

I see myself an ancient Israelite. I wander o'er the roads of ancient Egypt And here, upon the cross, I perish, tortured And even now, I bear the marks of nails.

It seems to me that I am Anna Frank, Transparent, as the thinnest branch in April, And I'm in love, and have no need of phrases, But only that we gaze into each other's eyes. How little one can see, or even sense! Leaves are forbidden, so is sky, But much is still allowed - very gently In darkened rooms each other to embrace.

It seems to me that Dreyfus is myself. *1* The Philistines betrayed me - and now judge. I'm in a cage. Surrounded and trapped, I'm persecuted, spat on, slandered, and The dainty dollies in their Brussels frills Squeal, as they stab umbrellas at my face. I see myself a boy in Belostok *2* Blood spills, and runs upon the ﬂoors, The chiefs of bar and pub rage unimpeded And reek of vodka and of onion, half and half.

-"They come!"

I'm thrown back by a boot, I have no strength left, In vain I beg the rabble of pogrom, 23

-"No, fear not - those are sounds Of spring itself. She's coming soon. Quickly, your lips!"

PORTILE NORDULUI - 2014 -"They break the door!“

There is no Jewish blood that's blood of mine, But, hated with a passion that's corrosive Am I by antisemites like a Jew. And that is why I call myself a Russian!

-"No, river ice is breaking...“ Wild grasses rustle over Babi Yar, The trees look sternly, as if passing judgement. Here, silently, all screams, and, hat in hand, I feel my hair changing shade to gray. And I myself, like one long soundless scream Above the thousands of thousands interred, I'm every old man executed here, As I am every child murdered here.

**************************************** NOTES ----1 - Alfred Dreyfus was a French ofﬁcer, unfairly dismissed from service in 1894 due to trumped-up charges prompted by anti- Semitism. 2 - Belostok: the site of the ﬁrst and most violent pogroms, the Russian version of KristallNacht. 3 - "Internationale": The Soviet national anthem.

No ﬁber of my body will forget this. May "Internationale" thunder and ring *3* When, for all time, is buried and forgotten The last of antisemites on this earth.

Babi Yar, autor Evegeny Yevtusenko traducere din limba engleză -Eva Grosz Nu e nici un monument in Babi Yar O stâncă, o piatră de mormânt măcar. Mi-e teamă . Azi, sunt bătrân şi eu Ca şi poporul evreu. În Egiptul antic am umblat Şi am pierit răstignit, cruciﬁcat Rănile de cuie- nu s-au vindecat.

Oameni din piaţă, o bat pe mama mea ! O, oameni ruşi ! Internaţionalei din inimă supuşi , Dar cei cu mîinile murdare V-au facut de două parale .

Se pare că sunt Dreyfus De ﬁlistini trădat şi judecat După zăbrele pus , Lătrat , scuipat şi defăimat.

Ei nu au mustrări de conştiinţă Pe semiți îi ameninţă Noi suntem , îngâmfaţi au spus: Uniunea Poporului Rus!

Raﬁnate dame, cu dantele de Bruxelles Mă înţeapă-n faţă cu a lor umbrele . Pare să ﬁu un tânăr din Bielostok Sânge vărsat pe trotuar, peste tot.

Anna Frank, apare-n fantezie, Ramură de aprilie străvezie : Iubesc, fără cuvinte Priveste-mă, adu-ţi aminte,

A vodcă şi ceapă barurile miros, Un bocanc mă-npinge, de prisos. De huligani zadarnic mă păzesc, Ei râd în silă şi răcnesc : Bate Jidanul bestia , Salvează Russia !

Cât de puţin vedem ,simţim, Uităm frunzele şi cerul senin. Tandru să ne îmbrăţişăm, nu e târziu, în camera întunecată de timpuriu. 24

-Ei vin aici ? –Nu-ţi ﬁe teamă , Sunt zumzete de primăvară, Vin-o la mine ,dă-mi un sărut, -Cum n-auzi, la uşă au bătut ?! -Nu, este doar gheaţa ce-a căzut. În Babi Yar şopteste iarba Pomii judecă , prezic vrajba. Liniştea urlă , strigă de chin. Încet simt, cum cărunt devin. Eu însumi sunt un strigăt ,enorm, fără cuvinte Peste mii şi mii de trupuri fără morminte. Fiecare bătrân ucis, sunt eu. Fiecare copil ucis, sunt eu. Nu voi uita. Ei sunt eu. Să bubuie Internaţionala, când ucigaşii vor ﬁ în pământ Sângele meu nu e sânge de evreu, Dar ei mă vor urâ de-acum mereu. Acesta e motivul ,că sunt un rus eu. O traducere liberă în care am preferat să urmez înţelesul textului mai mult decât forma poeziei. Eva Grosz

PORTILE NORDULUI - 2014 FLORIN PARASCHIV( 1943-2009)

Viaţa cotidiană în Imperiul Roşu ( 1917-1945) Avertisment

Un rus, poet creştin din Gulag, dă avertisment despre Antichrist: "În sufletul liber al omului/ A alterat năzuinţa spre lumină/ Şi a limitat-o la lumina secolului". Care e "lumina secolului"? E acel fenomen definit de strălucitul zek cultural al Estului comunizat, Constantin Noica: iritarea la lectura lui 1984 al lui George Orwell(ca şi a Sofistului lui Platon), contactul cu nefiinţa, cu sporul de neadevăr adunat în jurul fiinţei şi minciuna îngânată în cultură, într-un cuvânt comunismul/bolşevismul! Dar poate nu doar unul dintre, ci ambele totalitarisme, ca şi"lumini ale secolului": Stalin şi Hitler! Oare chiar era doar paranoic şi isteric antisemit marele scriitor Celine când-citind într-un ziar din 1938: "Pentru a-l doborî pe Hitler, întâi trebuie strivit Stalin"-le răspunde cu vervă lui Maurras şi Doriot că în fond Hitler i-a salvat pe cei 2 miopi de "Stalin şi călăii lui evrei"? (L'Ecole des cadavres) Cândva nişte patetice adunări studenţeşti, în vremea ţarului şi discuţii aprinse în parcul Universităţii, urmate de aerul înăbuşitor şi corul dintr-un vagon de deţinuţi, apoi amurgurile timpurii din Siberia şi căsuţa ţărănească a anilor de deportare...Un discurs într-o sală mică din Londra şi ochi aţintiţi spre tine, severe feţe bărboase de tovarăşi cu gulere înalte şi scrobite, cu cravate negre. Şi piatra dreptunghiulară de pe sacrul mormânt al lui Marx, apoi un vaporaş pe lacul Geneva. Iar patria, cu valurile spumegânde de iarnă ale Mării Negre, la Sevastopol. Şi multele nopţi albe ale construcţiei noului stat, comunist, în cea mai întinsă ţară de pe lume...Viaţa de vis şi visul de viaţă a vechii gărzi bolşevice. Dă glas în anii '2000 unei idei perfide şi durabile o fosilă ca Vladimir Voronin: Christ e de la sine înţeles înregimentat cauzei comuniste!? Dar ne derutează şi personaje de altă anvergură, de pildă Nikos Kazantzakis-aflat în URSS în 1927-reflectând că numai credinţa, religia şi acţiunea-un Christ şi un Lenin-ar merita să fiinţeze în epocă, restul lumii i-ar aştepta sau i-ar pregăti pe aceia! Poate fi crezut el, Kazantzakis, dacă a scris Ascetica(cu viziunea ei tulbure şi ardentă despre comunism), aşadar el ştie cum va arăta-dincolo de nădejde şi disperare-viitorul nou chip al lui Dumnezeu... Periculoasă cale, nu departe de "teologii morţii lui Dumnezeu" din anii '50-'60, care contestă pe DumnezeuTatăl şi-L recunosc numai pe Christ, dar ciuntit şi Acela, exclusiv ca simbol al problemelor omeneşti(de altfel, confundate cu mizeria istorico-politică!), aşadar Dumnezeu desfiinţat în favoarea Christului deplin secularizat/politizat/cripto-comunizat,vai!? Sirena cea Mare, cu al ei cântec al Abisului, de puţini auzit, sălăşluieşte acum în zăpezile Nordului. Dar cei care nu sunt tocmai marxişti ortodocşi, pot avea greutăţi în Rusia Sovietică, la urma urmelor şi guvernul sovietic le poate pretinde acestor admiratori aiuriţi anumite îndatoriri. Iar Dumnezeu nu este un cântec risipit, ci glas cald, aspru, plin de durere şi de sânge, o gândeşte Kazantzakis tocmai în URSS! Bouddha crea lumea tot din lumină şi umbră, în circumvoluţiunile minţii sale...Şi la Kiev, în 1928, reflectează Kazantzakis la Odiseea lui. Ce curios, tocmai pe pământ sovietic simte elenul scriitor întunecata şi minunata putere mistuitoare. Amicul Panait Istrati parc-ar vrea să se înscrie în Partid, dar el Kazantzakis nu se simte om de acţiune şi oricum nu-şi trădează şeful suprem, pe Ulysse-Bouddha! Nici că-l interesează pe ardentul elen oamenii, fie ei şi sovietici, ci flacăra ce-l mistuie pe Om. Şi de ce atacă Istrati URSS-ul? Sigur că e adevărat ce spune, dar generalizează Răul, aşadar e superficial nu 26

ticălos. Prejudiciază Istrati Rusiei Sovietice, e confuz, altfel câte lucruri bune se pot vedea în URSS...El, Kazantzakis, în Odiseea sa va dedica 10 cânturi muşchetarilor lui Ulysse , între care Lenin, Don Quijote, Mohamed, Nietzsche, Bouddha, Moise...E limpede, Kazantzakis e mult mai naiv decât Panait Istrati. Poate şi un pic incorect, căci grecii din Cita îi lansaseră lui Kazantzakis dilema: dacă el, scriitorul, ar fi fost Christ, astfel de apostoli şi-ar fi ales, precum bolşevicii?! Pius al XI-lea atrage atenţia în Divini redemptoris(1937) că nu poate exista confuzie, bolşevismul reprezintă o pervertire a doctrinei creştine: o contrafacere a mântuirii celor umili, o invazie demonică cu care se cuvine luptat prin ajutorul Sfântului Matei(aşa cum Dostoievski exorciza cu Sfântul Marcu). Mă rog, bunul Papă aruncă vinovăţia bolşevismului în capul "liberalismului" (!?)şi propune salvarea ordinii sociale prin corporatism. Se lansează în cântărirea raporturilor dintre religii şi comunism, trepăduşul român, executiv tovarăş de drum Petru Groza: treaba stă că alde Confucius, Bouddha, Moise, Christ, Mahomed, Calvin, Luther şi alţi profeţi mai mititei îmbrăţişează mai cu seamă problemele de dincolo de moarte, păşind pe făgaşul menţinerii ordinii sociale a vremii lor, pe fondul asupririi popoarelor ignorante, căci altcumva-la caz de inteligenţă obiectivă cu aspectele sordide ale vieţii exploatate-Puterea le-ar tăia influenţa!? Am spune că bolşevicii au de luptat cu un rol cam nefast al religiilor în cadrul unui establishement dubios al mileniilor. Dincolo de măşti estete şi nietzscheene, adâncul spiritului lui Gide este dominat de Christ şi de Evanghelii-cu reacţii enigmatice şi imprevizibile-un soi de amestec instabil de revoltă şi vino-văţie, cale promiţătoare spre utopii revoluţionare de tot explozive...De la o vreme, Gide susţine energic o idee-pe care Andre Malraux o găseşte ciudată"Pentru mine, religia este o prelungire a moralei". Sigur, înainte crezuse invers, dar experienţa comunismului sovietic, ce s-ar fi cuvenit să fie o religie cu firesc apendice moral, a contat decisiv pentru Gide.(1) Vechea gardă bolşevică visează în continuare: dacă lumina roşie a Rusiei ar avea echivalent în unde electromagnetice, atunci cu siguranţă că astronomii altor planete ar sesiza noua stea apărută pe Terra, în 1917! Cercurilor comunisto-securiste nu le scapă subtilitatea originară: dacă nu L-ar fi răstignit pe Christ, L-am fi avut noi acuma...Cineva cu doctrină se cuvine să îndrepte gafa lui Pillat ăla! Christ ne-a făcut totuşi să mergem înainte, fără El n-ar fi fost nici comunismul.Ar fi rămas să ne închinăm la nişte cioturi de lemn...Da, El e singurul primejdios, poate o anume politică va şti să-L facă ridicol, mai cu seamă că se cunoaşte perfidia Lui de a se lăsa moale... Vaticanul a protestat în anii '1930 contra "idolatrizării dictatoriale a statalismului"-se sub- înţeleg regimul nazist, dar şi cel stalinist-, dar Biserica nu vrea să-şi asume vina de a fi contribuit la apariţia individului european masificat şi colectivist, la ispita dictatorială.Ţuţea e scandalizat de ideea lui Hegel că Dumnezeu face istorie,e o blasfemie, ca şi cum Dumnezeu s-ar solidariza cu Stalin!! Dar încă tânărul, aiurizantul Malraux vrăjeşte în 1934 un auditoriu imberb cu cozerii despre Sfântul Apostol Pavel, deşi gândul său e pironit pe Stalin!? Steaua de la Bethleem a fost rătăcită în nebunia secularizată, aşa că oarece personaj pro-gresist vede aievea, în Parisul ocupat din 1940, o steluţă roşie licărind în ceaţa alburie...Mă rog, chit că nefericita Franţă căzuse şi ca urmare a abjectului pact bolşevico-nazist...Ca să nu mai vorbim că în alianţă şi competiţie cu svastica,"steluţa" riscă să pălească în această perioadă de dominaţie a Soarelui Negru. Pisica e ruptă în două în iunie 1941, izbucneşte războiul sovieto-german şi tinerii franctirori ai Rezistenţei Franceze pot să-şi jure încrezători că-odată cu primii ocupanţi germani ucişi-lumea va vedea pe cerul înalt de august o stea nemaivăzută! Da, s-ar zice că se conturează în luptă o anume ursită sub semnul steluţei roşii, care străluceşte rece şi ne- înduplecat. De fapt, în tulburii anii '1940, anexele Vaticanului ascund nu numai evrei mascaţi în sutane preoţeşti lungi, dar şi vajnici atei comunişti, arătând ca nişte monseniori burtoşi! O epocă tulbure şi nu numai ea merita o personalitate crâncenă precum Pierre Drieu la Rochelle, care chibzuieşte în taina laboratorului său, în 1942: păcat că mentalitatea mic-burgheză şi neîncrederea în evrei l-au împiedicat să devină comunist, simţea că pe acolo se pitea întoarce- rea la valori, în acest stil se recucereşte poporul, Stalin e deopotrivă conducător de drept divin, ca şi de drept popular absolut. Oamenii lui Stalin sunt aristocraţi cum n-au mai existat de veacuri! Iată un imperiu perfect teocratic, făr'de falie sau fisură şi bine fac alde Roosevelt şi Churchil că, inconştient şi servil, clădesc cu mânuţele dumnealor acest imperiu comunist mondial. El,Drieu, e pregătit să moară cu o bucurie sălbatică la gândul că Stalin câştigă partida, devenind stăpânul lu-mii. E bine ca oamenii să aibă în fine un Stăpân, să simtă astfel ferocea atotputernicie a lui Dumnezeu şi puterea inexorabilă a Legii. Pe termen lung, comunismul musai învinge, dar va triumfa pierzându-se pe sine, asemeni creştinismului. Nici Kafka n-ar fi gândit-o mai dur, decât cristalul lui Drieu... Şi când te gândeşti că totul a început cu calculul Stabului de la Berlin, cu aur german şi cu vagonul plumbuit care străbate Europa, aducându-l pe Lenin la Petrograd(Sankt-Petersburg), unde-l aşteaptă un oarecare Stalin. Sunt 30 de emigranţi bolşevici, care promiseseră să răstoarne Rusia, scoţând-o din război. "Din punct de vedere militar" a 27

PORTILE NORDULUI - 2014 fost o aventură izbutită, se vor felicita generalii germani Ludendorff şi Hoffmann, căci aceşti bolşevici-ruşi speciali, protejaţi-vor zdrobi moralul armatei pravoslavnice. Totuşi, Lenin(însoţit de scumpa lui Krupskaia) soseşte îngrijorat de "vociferările maliţioase ale şoviniştilor", indignaţi de trocul bolşevic...În plus,mic-burghezii soţi sunt îngroziţi că, fiind zi de Paşti, nu vor găsi birjă în gară! (citat din Arhipelagul Gulag-trocul german(2) ... Notă: Textul prezentat face parte dintr-un manuscris încă nepublicat. Manuscrisul aparţine lui Florin Paraschiv care şi-a petrecut aproape în totalitate activitatea creatoare în Focşani. Despre Florin Paraschiv a rămas ca mărturie definitorie o secvenţă din dosarul informativ al securităţii din Focşani, cu numărul 15763, dosar obţinut de la CNSAS, după multe căutări, insistenţe şi aşteptare . Redau un citat dintr-un Referat datat în 6-09.1988: În cadrul unei sesizări de primă informaţie furnizată de sursa „DINESCU” acesta este semnalat că, în cercul său de relaţii afişează o atitudine anticomunistă, context în care susţine că individul este sufocat şi nu-şi poate valorifica potenţele creatoare. În astfel de discuţii aduce atacuri directe sistemului socialist şi personalităţilor existente. Adoptă o atitudine de dispreţ faţă de creatorii de literatură angajată, şi predă la domiciliu scrieri literare pe care itenţionează să le dea publicităţii. Nu cred că mai este nevoie de explicaţii de ce Florin Paraschiv a fost ţinut într-un anonimat strategic în provincie şi condamnat la tăcere în viaţa publică. Şi după 1989 a rămas aceeaşi conştiinţă de veghe luciă şi avizată, nu a fost în căutarea sporului de popularitate , nu a victimizat, nu a făcut pactul de împăcăciune în lumea literară cu scriitorii angajaţi, cu tovarăşii de drum şi cu cabala dizidenţei oficializate. A rămas el însuşi, un spirit liber şi scrutător al adevărului, până la moarte. Viaţa cotidiană În Imperiul Roşu(1917-1943), va fi publicată postum, în serial, pe fragmente, în aşteptarea posibilităţii editării integrale, print, a volumului.

Virginia Paraschiv

GABI SCHUSTER ( Germania )

Apendic

La început a fost inapetenţa şi greaţa, ziua halatelor verzi Deasupra mea capete învelite în zvonuri metalice, râdeam şi nu înţelegeau de ce, piciorul drept mă durea când îl ridicam ganglionii cât oul evoluţie rapidă apoi am murit nu aveam voie să fumez să beau alcool şi nici opium nu luam medicamente în ﬁnal nici alergii

dar m-am întors lăsând uşa întredeschisă vaporul lui Charon nu arunca ancoră nici noaptea nici duminica nicidecum nici aerul sărmanul nu-i trecea pragul veneam din nicio ţară antecedentele lipseau mama mi-a pus îndată hainele noi pentru vârsta mea, pantoﬁi cu liră de piele maro şi m-a întrebat de tunel - treceau şi trenuri cu răniţi ? tatăl ei fusese dus în Siberia pe lista lui Stalin

eram primul mort pe strada noastră şi vânzătoarea de la pâine mi-a dus lipsa, borşăresei i se strica borşul pe huşte, părinţii plângeau pe recamier uitând să adune zmeura, ocluzia era perfectă antecedentele lipseau, chiar contrapunctele imitative

PORTILE NORDULUI - 2014 GEORGE RIZESCU

Ce tânăr eram, Doamne, când am murit prima dată! Din dragoste curată am murit, din dragoste curată, absolută şi sfântă în ceea ce mă priveşte, pentru Ecaterina lui Nicu Beldie, din Vălceaua Adâncă. Tu, în nemărginita Ta înţelepciune, îmi eşti martor, ştii exact ce s-a întâmplat, şi mai ales cum s-a întâmplat, mi-ai ascultat rugile, mi-ai mângâiat sufletul şi mi-ai dăruit lacrimi curate spre a le jertfi sfintei mele cauze! Of, Doamne, parcă a fost ieri! Ştiu sigur că nu împlinisem şapte ani. Oricum, nu mă luase la şcoală şi aveam credinţa fermă că nici nu voi merge vreodată la şcoală…

CÂND AM MURIT PRIMA DATĂ Important este că, la această „primă moarte”, am murit frumos, tragic de frumos. Nici nu vă vine să credeţi! Chiar dacă Ecaterina avea nouăsprezece ani, iar eu, aşa cum v-am spus, nu împlinisem încă şapte, în mintea mea, în sufletul meu de copil cinstit, îi declarasem iubire veşnică şi serioasă, vroiam neapărat să mă însor cu ea, nici nu concepeam altfel, iar ea, ea, cea mai frumoasă femeie pe care a văzut-o inima mea, la vârsta aceea, pe acest pământ, fără să-mi lase un semn al înţelegerii ei, fără să-mi răspundă serios la intenţii, s-a măritat pe furiş, adică a fugit într-o noapte cu lună plină, cu Nae Bulucă, hoţ de cai, manglitor de găini în puterea nopţii şi mare, foarte mare bătăuş, din Amărăştii de Jos! Ecaterino, Ecaterino, Ecaterino! Ce ştii tu? Ce ai înţeles tu, din „tragica mea dispariţie”? Îmi amintesc toate vorbele celor ce au venit să-mi aducă „ultimul omagiu”. Vorbele mamei, vorbele tatălui, vorbele prietenilor mei de joacă… Pe catafalcul de iarbă verde al pajiştii dintre tufe, eu aşteptam cu ochii întredeschişi, numai şi numai vorbele tale, Ecaterino! Numai vorbele tale, aşa simţeam eu atunci, aveau darul sfânt al trecerii mele de la stadiul de „mort-mort”, la stadiul sfânt de „înviat din morţi”. Să fi venit tu, Ecateriono şi să-mi fi spus un singur cuvânt şi ai fi văzut ce nimeni n-a mai văzut niciodată, dar niciodată… Repet, repet pentru cei ce nu ştiu cum se poate muri din dragoste adevărată! Ecaterina lui Beldie era cea mai frumoasă fată din valea noastră. Ochi albaştri, faţă de chinezoaică plăpândă, părul împletit în două cozi ce-i atingeau fundul rotund şi uşor bombat spre brăcinarul cămăşii… S-o priveşti până mori de foame, s-o admiri pânâ simţi că-ţi cresc aripi de înger şi poţi s-o iei cu tine spre Cer! N-aţi văzut domniile voastre aşa femeie frumoasă nici în filmele-filmelor de dragoste, nici în visele-viselor de iubire, nici chiar în picturile iconografilor vestiţi ce ne tot prezentau, în copilăria mea, tot felul de madone, pe post de „Maica Domnului”! Ce păcat că moartea mea a rămas un gest disperat şi atât, că de fapt Ecaterina, „prinţesa mea”, „doamna mea”, „madona, ori icoana mea”, nici n-a vrut să audă, că un bărbat adevărat (chiar dacă nu împlinisem şapte ani), a murit efectiv pentru ea… Nici acuma nu-mi dau seama dacă Ecaterina lui Beldie o fi aflat că în viaţa asta măruntă şi simplă, de zi cu zi, un suflet de om a simţit frigurile morţii pentru ea! Dincolo de durerea gestului ei nerecunoscător, trebuie să vă spun că această „primă moarte”, mi s-a părut că are în ea ceva special. Mă priveam, în disperarea mea, acolo pe tăpşanul de iarbă verde, şi-mi plăcea. Odată cu această „primă moarte”, a murit pentru totdeauna, cel puţin în sufletul meu şi Ecaterina! Aşa a fost să fie, aşa s-a întâmplat! „Răpită” iubirii mele curate, Ecaterina a primit de la Nae Bulucă-hoţul, câte două trei bătăi pe zi, într-un aşazisul „trai cu meniu specific” femeilor din Amărăştii de Jos, până s-a stins din viaţă, ca orice muritor de rând, în floarea tinereţii… A doua oară, am murit din prea multă tristeţe! Ştiu, ştiu că nu mă credeţi, dar vă spun cu mâna pe inimă, din prea multă tristeţe, se poate muri oricând şi oriunde! 30

Vreau să vă spun, cu umilinţa celui care nu ştie să mintă, că tristeţea din care am murit eu atunci, nu era doar tristeţea mea, nu, nicidecum! Adunasem în sufletul meu destul de tânăr şi tristeţea părinţilor mei, tristeţea vecinilor noştri, tristeţea întregului sat, o tristeţe maturizată şi maturizantă, o tristeţe de nedescris, tristeţea imposibilei ieşiri spre lumina unui adevăr simplu, adevărul unei vieţi normale… Înmormântarea s-a făcut fără public, fără popă, fără prieteni, şi sunt convins, fără Dumnezeu! A fost un fel de autoînmormântare, dacă mă înţelegeţi! Niciodată n-am fost mai singur ca atunci când am murit pentru a doua oară! Şi tata şi mama plângeau în sufletele lor, jeleau tristeţea mea, iar eu, fără ca ei să-şi dea seama, jeleam în sufletul meu mort, tristeţea lor. Cred, cu probele umilinţei la activ şi la dosarul cauzei, că atunci, atunci, în anii, 60, am murit mai mulţi, cu câteva excepţii a murit tot satul, a fost genocidul demnităţii noastre, pentru că am murit prin „colectivizare”… Ne-am înmormântat reciproc şi ne-am închinat unii la alţii, crezându-ne când sfinţi, când diavoli… A treia oară, luaţi aminte, am murit din invidie! Ştiu, pare stupid, pare imoral, pare cum vreţi domniile voastre să pară, dar aşa s-a întâmplat! Unii oameni, sau mă rog, oamenii ca mine, mai mor şi din invidie. N-am să mă explic, fiecare a trăit cel puţin o dată în viaţă sentimentul şi fiecare ştie ce înseamnă aceea, o invidie! La înmormântare, am avut parte de lume multă, lume bună, lume cu interese şi fără interese în moartea mea… Trei preoţi m-au slujit la „imaginea mortului”, oficialităţile mi-au adus coroane şi chiar prefectul judeţului a ţinut un scurt cuvând de adio. Deşi murisem din invidie, naiba ştie cum s-a transmis spre oameni fenomenul, dar toată lumea avea numai cuvinte de laudă despre moartea mea „eroică”, bazată pe „principii morale, pe demnitate şi imensă cinste”! Fără să dau prea mare importanţă evenimentului, mi-am zis că şi o astfel de moarte poate să te înveţe ceva şi fără să mai stau pe gânduri m-am pregătit pentru cea de-a patra moarte. Ei bine, asta a fost o „moarte cu ştaif”! Nici n-am vrut să mă privesc şi nici n-am vrut să ascult ce spun oamenii veniţi la înmormântarea mea. Reţin totuşi câteva replici spuse efectiv la întâmplare: „Prost-prost, idiotul n-a fost. Era un pic depăşit de realităţile vremii, dar aşa sunt toţi ăştia care stau cu capul prin nori… Oricum, pare destul de zbuciumat şi chiar un pic îmbătrânit. Nu prea i-a mers aşa cum a vrut el. În altă ţară avea perspective frumoase, dar la noi, cine mama dracului să-l ia în seamă? Nouă, în vremurile astea complicate, ne mai arde sufletul de poezii şi tot felul de scriitori”? Atâta lume, la mine-n curte, nu se adunase nici la nunta mea, nici la botezul celor patru fiice, nici atunci când, politician de „vază” fiind, am anunţat oficialităţile vremii, că-mi dau foc în plină stradă, în semn de protest pentru toate nenorocirile lumii… Toţi mă priveau cu mirare, şi toţi, cunoscuţi ori necunoscuţi, aveau ceva de spus. Cred că aşa se întâmplă ori de câte ori asişti la ultima ta moarte. Oamenii devin ceva mai îngăduitori cu tine, ştiu că nu mai reprezinţi nimic pentru interesul lor imediat şi simt nevoia să se audă vorbind. „Mare om, mare caracter! Un geniu! Ce mai, nu se mai naşte altul ca el! Păcat, n-am ştiut cine trăieşte lângă noi! Ferice de noi, că i-am fost contemporani”… Auzeam totul cu precizie şi un sentiment de fericire necunoscută îmi umplea sufletul. Numai că eu, aşa, ca un nenorocit ce sunt, am forţat nota, cum se spune şi am vrut să mai mor o dată şi atunci, ei da, atunci, m-am trezit cu cele mai infernale ocări spuse vreodată despre cineva, cu faţă umană. „Un nenorocit, un nemernic, care şi-a bătut joc de noi. Omul, dacă moare, apoi trebuie să fie serios, să moară efectiv, şi gata. De unde să-i mai spunem noi alte vorbe frumoase? Şi pentru ce? El nu ştie, derbedeul, că mortul de la groapă nu se mai întoarce? Pe cine vrea el să păcălească? Ruşine să-i fie, că n-a ştiut să moară demn, aşa, ca tot omul, şi ca tot mortul! Vrea, cumva, celebritate? Uitare şi ură o să-i dăm, asta să ştie pezevenghiul că-l aşteaptă”… Acuma, aşa, ca prostul din poveste, stau şi eu strâmb, judec drept şi vorbesc singur: Cine naiba m-o fi pus să mai vreau să mor încă o dată? De ce are nevoie omul de o singură viaţă şi mai multe înmormântări? Poate că tocmai aici este răspunsul zbaterilor mele. În mai multe „morţi”, cu mai multe înmormântări şi cu mai multe opinii… Viaţa trăită doar aşa, simplu, ca orice muritor de rând, nu ne spune nimic special despre noi în relaţia cu ceilalţi, dar după ce mori de patru ori, parcă începi să preţuieşti mai mult moartea, decât viaţa! Aici, după moarte, îţi vezi şi-ţi simţi prietenii adevăraţi, aici, după moarte, auzi ceea ce niciodată în timpul vieţii n-ai ocazia să auzi. Nici nu ştiu ce să fac. Sunt hotăt să mai mor o dată, numai aşa, pentru a vedea cu adevărat cât de consecvenţi sunt oamenii 31

PORTILE NORDULUI - 2014 în convingerile lor. De unde ştiu eu că acuma, la moartea a cincea, n-o să mi se facă chiar un mausoleu? Sigur, este posibil să fiu aruncat şi la groapa de gunoi a oraşului, dar la atâtea experienţe de viaţă şi moarte nu cred să le fie aşa de uşor contemporanilor mei să nu-mi pomenească numele, pentru a atrage atenţia „că şi ei m-au cunoscut cândva”, nu? Fie şi numai pentru acest ultim amănunt, vă anunţ, cu tot respectul cuvenit, că sunt ferm hotărât să mai mor o dată, şi-am s-o fac cu fastul cuvenit şi seriozitatea necesară, chiar dacă, în sufletul meu, am falsa convingere, că sunt deja nemuritor… ( Concursul '' Porțile Nordului '', Locul II , votul juriului: )

IGOR URSENCO

42 + text inedit din volumul liric în pregătire „Poɘtic incorəct”

'''Vîrsta stoică la care statisticile te plasează ca bărbat în categoria notorie a celor mai mari rate creditate la bancă și de sinucideri, iar ca femeie îți pune la dispoziție toată dragostea pentru primul amant cheltuită fără remușcări

și să numeri exact ﬁrele cărunte care țin locul la tot atîtea joburi ce te puteau face odinioară putred de bogat. Vîrsta perfectă să te lași hăituit pînă la capăt de liniște ca cerbul rănit de ciutele din prima sa tinerețe. Vîrsta obligatorie de a pune

ca pe ultimul tău copil. Vîrsta tocmai bună să te convingi că gradația 240 din dreptul volanului nu e decît un vis de stîrpit vitezomanii

cuvintele să se umﬂe boabe pentru generația în lapte. Vîrsta nimerită să treci la un abonament telefonic

romantici. Vîrsta corectă să mergi în parcurile pentru copii pentru a te convinge că sirenele sunt plantate corect

prepay și apoi să te interesezi cu amabilitate cine e ultimul la coada generală pentru a ﬁ contactat de o formă de viață

în gropile cu nisip. Vîrsta utilă să te uiți mai atent în farfurie pentru a-ți descoperi prietenii supraviețuitori în celelate regnuri pentru a ﬁ contactat de o formă de viață

mai îngăduitoare cu gîndurile geniale pe care nu ai îndrăznit să le tratezi ca pe niște moaște sﬁnte mai îngăduitoare cu gîndurile geniale pe care nu ai îndrăznit să le tratezi ca pe niște moaște sﬁnte

mai îngăduitoare cu gîndurile geniale pe care nu ai îndrăznit să le tratezi ca pe niște moaște sﬁnte

PORTILE NORDULUI - 2014 IOAN FLORIN STANCIU

LUMINA DE LA RĂSĂRIT

Cred că era prin august ‚cinzeci şi patru, într-o joi, când soarele a răsărit din apus. Deoarece s-a văzut, mai întâi, o apă mai limpede decât apa morţilor, vălurind peste dealul Taşaul, apoi sprânceana învăpăiată-a luminii de dimineaţă s-a arătat întreagă peste carapacea pleşuvă de calcar. După o clipă de uimire şi groază, femeile pe care minunea le-a prins sus, pe deal, la întors lucerna, şi-au părăsit cu chiot furcile şi traistele, ca să-şi reverse umbrele inverse pe uliţele satului şi să-i deştepte-n zarvă năucă pe toţi cei adormiţi încă. Iar atunci,pe movila din vârful promontoriului de pe care podişul dobrogean îngenunchea în valuri grăbite de loess închegat, mai înainte de-a pieri cu limba scoasă pe plajă, ni s-a arătat

Îngerul Domnului, Era suplu, înalt, milostiv şi înveşmântat într-o auroră limpede-albastră,ca lumina de lună, pe care aripile sale eterice, din auroră boreală, o ascundeau şi-o sporeau totodată. În spatele nostru, soarele se ridicase de două palme peste tivul de aur al zorilor imposibile, de la apus „Au trecut turcii şi nemţii, au venit ruşii,dar ăsta cine-o mai fi, Maica Ta Doamne?!”, a întrebat Florea Dulapciu oarecum speriat, apropiindu-se de învăţătorul Ezarhu care, drept ca o tuie, şedea solemn, pe tăpşan, între gemenii săi şi contempla cu evlavie mută, arătarea aceea din sidef azuriu şi din răsfrângeri prea limpezi. „A venit el, ca să ne spună ceva sau să ne-aducă vreun semn nedesluşit încă, a spus învăţătorul căzut în sine însuşi, că eu semne şi minuni de-astea n-am mai văzut, ca să ştiu!” Şi, uite-aşa, dimineaţa a trecut din nou, ca o aripă albă pe cer, iar Arhanghelul acela al Domnului a stat nemişcat în faţa mării, chiar pe locul unde-ar fi trebuit să fi fost, după obicei, soarele. Dar, mai întâi, negru ca smoala şi vărsând pucioasă pe nări, tov. Nicu Eraclie, secretarul sătesc de la pî mî rî , l-a îndemnat urâcios pe miliţianul Ciortan, ca să gonească numaidecât snami-aia burgheză de-acolo. Iar marele plotogel Ciortan, prost ca vaca şi viteaz ca oaia, săracul, s-a desprins şovăind, din mulţime şi-a luat-o teleap-teleap, înspre movila de la marginea mării, la fel de hotărât ca şi câinele, când îl tragi de coadă, la deal. „ Stoi, cini ieşti?! Docomentele!” „Ce docomente,bre?!, a strigat Eraclie din mulţime. Că ăsta-i şpion imperialist în toată legea Mai bine, împuşcă-l şi gata!” Moment în care, semn că şi lui îi trecuse prin cap una ca asta, plutonierul a început foarte hotărât să-şi desfacă tocul din piele de câine, de la cingătoare, de unde a scos un pistol Makarov cam cât palma, aşa, pe care l-a cercetat încet, răsucindu-l bovin şi aşteptând o reacţie oarecare din partea musafirului nepoftit, al cărui chip de argint şi sidef, cutremurat ca printr-o apă prea limpede, revărsa atâta îndurare şi linişte, încât miliţianul a simţit cum tălpile sale se ridică deodată, la o palmă deasupra pământului: „Sus mâinile, băi arătare!”, a răcnit el cu o inexplicabilă înverşunare. „Gata, sus mâinile şi roiu', că pân-aicea ţi-a fost!” Dar, cum arhanghelul acela, din marmură siderală şi din apă preacurată de rouă n-avea mâini, el s-a străduit totuşi să-şi desfacă peste lumina somnolentă a mării două aripi satinat-translucide, străbătute de transparenţe astrale şi de râuri perlate albastru, ca un florilegiu de gheţuri şi de oglinzi mişcătoare. Moment în care, cutremurat totuşi de atâta ucigătoare frumuseţe şi mărinimie întrupată, Ciortan slobozi patru focuri asurzitoare înspre pieptul de lebădă argintie al făpturii din cer, fără ca aceasta să dea vreun semn oarecare, de durere sau frică, întrucât ochii ei păreau acum chiar mai îngăduitori, mai atenţi şi mai blajini. „Băi spurcăciuni păgâne, strigase baba Doniţa din mulţime, voi aţi fi-n stare să daţi cu puşca şi-n Dumnezeu, pentru un blid cu linte şi-un boţ dă marmeladă” ! „Alo Vasile!,poruncise imediat şi secretarul,ia, păstrează,bă, vreo câteva gloanţe şi pentru babele-astea!” Apoi se întorsese larg înspre poporul bulucit şi smerit, înghesuit ca oile în dolina podişului: „Hai, înapoi la muncă, tovarăşi, că socialismul nu se clădeşte cu palmele împreunate sub guşă!” Dar oamenii învălmăşiţi acolo, aproape tot satul, de la mare, la mic, se prăbuşiseră deja în genunchi, bătând mătănii şi aruncând sfioase priviri de adoraţie murmurată înspre îngerul pogorât din tării. Atunci, tov. Eraclie l-a chemat la el pe Burghelea, trepăduşul său voluntar şi i-a spus rar, prin susurul psalmodiat al rugăciunilor: „Te duci, peste deal, 34

la Gargalîc, îl cauţi pe secretarul comunal Caterof şi-i spui să cheme vreo două tancuri ruseşti, de la Capul Midia şi să vie cu ele numaidecât, ca să urnim arătare-asta d-aci şi s-o prăvălim în mare, c-a înnebunit lumea! Nu vezi?” Iar Îngerul se ridicase deja la doi metri deasupra pământului, plutind în lumina cuminte, ca apa volatilă-a zăpezilor . Nu vorbea şi nu se mişca, dar prezenţa lui binefăcătoare era pretutindeni deodată, ca o dulce alinare a sufletelor. „Stai, Înalt Luminatule, nu pleca!”, a strigat învăţătorul Ezarhu, ţâşnind deodată în picioare, cu palmele împreunate în dreptul inimii. Nu ne părăsi, până ce nu ne binecuvântezi şi pe noi, şi locurile-acestea! Şi, mai întâi, fă în aşa fel, ca să ne scape Domnul Dumnezeu de urâciunile astea! Atunci, părând să înţeleagă şi să binevoiască, făptura aceea fosforescentă şi magică şi-a deschis încă o dată perdelele diamantine ale aripilor şi, învăluită în aurora preacurată a zăpezilor de dincolo de nori, şi şi-a aplecat încă o dată, ochii săi, din rouă boreală peste omenirea îngenunchiată acolo. Între timp, urcând tiptil dinspre apus, soarele ajunsese chiar deasupra smeritei adunări, iar lumina lui aproape fluorescentă sporea cu umbre albastre fiecare crenguţă şi fiecare frunză, pe când cerul, care părea un tău de limpezimi fără maluri, se adâncea nesfârşit pe deasupra; vertiginos şi astral, ca un tunel vertical Dar tocmai atunci s-au arătat, pe elipsa din dreapta a podişului, vălurind printre apele morţilor şi învăluite în nouri de pulbere fumurie, cele două tancuri ruseşti, care s-au şi apropiat val vârtej, întâmpinate triumfător de Eracle. „Undi ie!? Şini ie?” a întrebat Caterof năucit, după ce s-a extras cu greu dintr-o trapă discret deschisă, în burta primului blindat, deoarece Întruparea aceea de argint se topise deja în oglinzile plutitoare ale azurului. „Ala, adecă Stafi-aia imperialistă, a plecat, a zburat, s-a dus!!! L-a gonit bravul nostru miliţian Ciortan!” „Apăi, să-i dăm şi lui o dicoraţie, ceva”, a îngânat plictisit şi tracasat Caterof, prinzându-i miliţianului, pe buzunarul vestonului, o insignă roşie cu profilul aurit al lui Lenin. Pe urmă, dacă tot sunt tancurile aicea, hai să-i rugăm pe tavarăşii sovietici să le dărâme şi biserica la motanii-ăştia călugăriţi, ca să se mai închine şi la adevarata lumină! Zis şi făcut, căci, după ce i-a fost retezat colţul din dreapta, biserica din chirpici mocăneşti,puşi pe dungă a îngenuncheat toată deodată şi s-a rostogolit cu vuiet de clopote sparte, în valea lui Costache, ca pe derdeluş. În ziua următoare însă, soarele a răsărit tot la locul lui, pe dunga de alabastru topit, dintre mare şi cer. „Ce sa întâmplat ieri a fost doar un semn - bun sau rău, vom vedea!”, a spus învăţătorul Ezarhu, mai îngândurat şi mai palid, decât oricând, altădată.

PORTILE NORDULUI - 2014 IOAN MARCHIŞ Cupa Graalului trimite, în primul rând, la Cupa lui Iosif din Arimateea care a adunat sângele lui Isus Cristos ce ţâşnea din rana provocată de lancea centurionului Loginus, aceeaşi cupă din care a băut Isus Cristos la Cina cea de Taină. Simbolul arhetipal al cupei, al recipientului, se întinde până 1 în Egiptul Antic sau la civilizaţia celtică (Ceaunul lui Dagda, Cupa stăpânului), acoperind atât simbolul Inimii Sacre, cât şi pe cel al recipientelor ritualice (athanorul, tigva, oul, semiluna, chiupul indian ce conţine amrita, arca şi altele). După Gilbert Durand, recipientul absolut e marea, însă tot atât de important e şi Oul Cosmic (placenta primordială).

Simbolul Cupei Graalului Împărţirea în două a Oului, dualitatea, reprezintă intrarea în multiplicitate. Prin această secţionare orizontală a Oului se formează două cupe.2 Una superioară, cu gura în jos şi baza (rădăcina) în sus, şi cealaltă, inferioară, cu gura în sus şi baza pe pământ. Prin simpliﬁcare obţinem triunghiul cu vârful în sus pentru prima şi triunghiul cu vârful în jos pentru a doua. Unirea celor două triunghiuri formează Steaua lui David, ca simbol al legământului între Dumnezeu şi om, al unirii celor de Sus cu cele de Jos. Aceleaşi triunghiuri aşezate invers au dat şi semnul Marii Zeiţe Mamă (Cultura Cucuteni, Cultura Etruscă, Africană şi altele), dar şi simbolul securii duble „labrys” aﬂate pe frontonul labirintului din Cnossos.

Astfel, avem prima cupă, cu baza în Cer şi gura spre Pământ, care se numeşte Cupa Cerului sau Cupa Nemuririi. Ea strânge roua de pe Arborele Vieţii din centrul Edenului şi conţine elixirul nemuririi, amrita. Este accesibilă doar celor cu „tălpile în cer”, nemuritorilor, sfinţilor sau eroilor. 3 Cea de-a doua cupă, Cupa Cunoaşterii, are baza pe pământ şi este similară Cupei Belşugului, Ceaunului lui Dagda, Cupei Stăpânului sau Cornului Abundenţei. Este cupa din care au băut Adam şi Eva sub Pomul Cunoaşterii Binelui şi Răului. Dar iată şi o referire islamică la această cupă: „În Tainele lui Hamza stă scris că unul din prietenii emirului Hamza, unchiul lui Mahomed, ducându-se la mormântul lui Adam, în insula Serendib sau Ceylon, a primit chiar din mâna lui Adam o cupă magică graţie căreia putea să ia ce înfăţişarea dorea. Nu este oare acesta simbolul putinţei de a deveni ceea ce îţi este cunoscut, în sensul în care cunoaşterea înseamnă co-naştere? 1 Dagda („Zeul cel Bun”) avea multe titluri, cum ar fi Tatăl Tuturor sau Stăpânul Cunoaşterii Perfecte; el era zeul conducător al tribului irlandez de fiinţe zeeşti, Tuatha De Danaan. Reprezentat ca un om cu o burtă rotundă, având o tunică scurtă (ca acelea purtate de agricultori), era înarmat cu un ciomag magic, atât de mare încât era nevoie de opt oameni ca să îl poată mişca. Cu un capăt al ciomagului el putea ucide nouă oameni deodată; cu capătul de cupru al ciomagului putea da viaţa înapoi. El mai avea un Ceaun al inspiraţiei şi al regenerării, cu care putea produce cantităţi enorme de mâncare. În plus, ca harpist putea aduce la existenţă anotimpurile anului. – Rowena şi Rupert Shepherd, 1000 de simboluri, Ed. Aquila '93, Oradea, 2007; 2 Vezi forma de clepsidră a scaunelor de la Masa Tăcerii din Ansamblul de la Târgu Jiu a lui Constantin Brâncuşi, aşezate aici în sens invers descrierii noastre (Cupa Cerului jos pe care se sprijină Cupa Pământului). Aici, Cupa Cerului face bază Cupei Pământului, căci aceste scaune sunt făcute pentru cei din cer (eroi, sfinţi), nu pentru cei de pe pământ. (a se vedea Planşa XXVI)

Cupa dragostei sau vinul bucuriei sunt acordate sfinţilor privilegiaţi, în Paradis: «Sfinţii, veniţi de departe, îşi lasă toiegele la uşă şi li se îngăduie să intre, ca să bea vinul turnat în cupe de paharnici (Îngerii); apoi sunt salutaţi, la lumina lumânărilor, de o fiinţă misterioasă, apărută pe neaşteptate, sub trăsăturile unui tânăr de o frumuseţe impunătoare; iar ei se prosternează în faţa acestui idol în care se află Esenţa divină». Cupa, este simbol al pregătirii pentru comuniune în adorare şi dragoste”. 4 Cele două cupe adună conţinutul elixirelor de Jos şi de Sus şi formează împreună Oul ca început al Lumii. (Planşa XXVI) Gura e şi ea o cupă. A graiului, a cuvântului. În limba română, cuvintele grai, graal sunt apropiate fonetic. Poate Cupa Graalului conţine Verbul Sfânt (Graiul stă în „Cupa gurii”; Sfântului Ioan i se spune „Ioan Gură de Aur”, căci vorbeşte despre Cuvântul Primordial).

Ajunşi în acest punct cu interpretarea celor două cupe complementare, născute prin secţionarea orizontală a oului, este inevitabilă comparaţia lor cu Nodul Sacru care e conţinător al Golului Sonor. Apropierea semantică a Cupei Graalului de Nodul Sacru nu e întâmplătoare, deoarece amândouă sunt recipiente sacre. Despre Cupa Graalului legenda spune că este cioplită de către îngeri din smaraldul de pe fruntea lui Lucifer, pierdut de către acesta în timpul căderii sale din cer. Cupa i-a fost încredinţată lui Adam, dar acesta a pierdut-o alungat ﬁind din Paradis şi a ajuns la Seth, urmând o lungă istorie până la Iosif din Arimateea şi mai departe în Marea Britanie, declanşând marile legende şi mistere ale Sfântului Graal şi ale marelui rege Arthur (urs fondator – constituind casta războinicilor ce se opune castei spirituale a mistreţului, castei preoţilor), pe larg exploatate de literatura medievală continentală sau insulară: „Graalul mai era desemnat şi drept potir: simbol al corabiei, al arcei conţinând germenii renaşterii ciclice, al tradiţiei pierdute. Se mai cuvine menţionat că semiluna, echivalent al cupei, este de asemenea o barcă. Cu simbolismul Graalului se aseamănă cel al calotei craniene din tantrism care conţine sânge (uneori ceai sau alcool): este vorba despre exprimarea nemuririi sau a cunoaşterii obţinute cu preţul morţii pentru starea actuală, deci despre renaşterea iniţiatică sau supraomenească. Cupele euharistice, care conţin Trupul şi Sângele lui Hristos, exprimă un simbolism analog cu acela al Graalului. «Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu are viaţă veşnică» (Ioan, 6, 54), spune Iisus Hristos.” 5 Dacă Graalul este sinonim Cupei Nemuririi, cealaltă Cupă, cu gura spre cer, este Cupa Abundenţei, a „cunoaşterii luciferice” în termenii lui Lucian Blaga, cunoaştere pe verticală ce nu închide misterul ci îl adânceşte: „pe de o parte se arată prin semnele sale şi pe de altă parte se ascunde după semnele sale”.

Din poemele medievale sau romanele despre Cupa Graalului şi Cavalerii Mesei Rotunde, precum Perceval sau cele scrise de Chrétien de Troyes, Robert de Boron şi alţii, aﬂăm că pentru a putea avea Cupa şi pentru a-l salva pe regele Pescar, Galahad a răspuns întrebării: „La ce serveşte Cupa Graalului?” 4 Jean Chevalier, Alain Gheerbrant (coord.), op. cit., p. 317; (Cupă, Pahar) 5 Jean Chevalier, Alain Gheerbrant (coord.), op. cit., p. 316; (Cupă, Pahar) 6 Lucian Blaga, Cunoaşterea Luciferică, Humanitas, Bucureşti, 1993, p. 20; 7 Gilbert Durand, Structurile antropologice ale imaginarului, Editura Univers, Bucureşti, 1977, p. 299; 3

PORTILE NORDULUI - 2014

Ouă încondeiate din Bucovina cu motivul Nodului Sacru Cupa Nemuririi, Graalul, conţinătoare a Sângelui nemuritor al lui Isus Cristos, este inversă Cupei Cunoaşterii şi presupune iubirea absolută faţă de Principiu şi nu abundenţă materială. Nodul Sacru, cu toate calităţile şi funcţiile lui simbolice, arătate mai înainte într-un mod simplificat, este beneficiarul simbolic al celor două cupe. Golul interior al Nodului Sacru reuneşte cele două cupe şi reface unitatea şi unicitatea Oului Sacru. De aceea, acest gol sonor exprimă Verbul Iniţial şi este înconjurat de o structură colţuroasă (lănci, raze, spini, săbii, colţi de mistreţ, cristale) ce apără misterul şi sacralitatea golului interior al grotei, al inimii sfinte a nodului. Asocierea Cupei Graalului cu lancea este frecventă la mai toţi hermeneuţii Graalului, având în vedere faptul că, după G. Durand, orice cavitate „este înainte de toate organul feminin” şi atrage deci simbolurile masculine (lancea). În ceea ce ne priveşte, forma nodului cu cele 12 raze exterioare acoperă sensul lăncii, precum şi cel al săgeţii care străpunge inima sau al sabiei ce taie Nodul Gordian. Prin „androginitatea” sa, Nodul Sacru se are pe sine ca opoziţie, acoperind şi funcţia lăncii şi pe cea a cupei. Astfel Nodul Sacru este un simbol al iubirii şi al fecundităţii, conţinându-şi propria sămânţă sonoră. Golul lui este o „tăcere” imaterială a formelor sale spaţiale exterioare şi conţine atât elixirul nemuririi, sângele lui Isus Cristos, Cuvântul lui Dumnezeu, cât şi hieroglifa inimii şi cunoaşterea adevărului din eul nostru. Nodul leagă şi dezleagă interiorul de exterior, Susul cu Josul, şi este poarta spre cunoaşterea şi perfecţionarea sinelui. Este o oglindă interioară şi „poarta strâmtă” prin care se ajunge în „illo tempore”, refacerea timpului şi spaţiului edenic. Nodul este astfel Oul Cosmic înconjurat de raze, coroana ultimei chakre, lotusul cu 1000 de petale şi este izvorul, fluviul de lapte al galaxiilor.

( Fragment din lucrarea NODUL DACIC, Ed. EIKON, Cluj-Napoca, 2014 )

IOAN MATEICIUC ( România )

terapie minus

ﬁecare mireasă coboară raiul în mâini

chirurgul scoate buchetul e ﬂori bolvana strânge la piept îngerul păzitor se încununează mireasă el în ramă albă ea îmbrăcată cu ploi el își apride o țigară ea cu ochii închiși e atât e tăcută probabil e atât de tăcută el o ascultă și plânge de plăcere muzica muzica degete ticăituri respirații crime muzica alert se desprinde rece nuntașii toți lăutari mireasă de sărbătoare chirurgul cu lacrimi în ramă mulțime cu muzica

duminică, atunci când Dumnezeu e plecat ﬁecare mireasă cu pumnalul în mână în ﬁecare duminică, miresele se urcă pe cruce și-l așteaptă tâlharul în corăbii trecute deasupra se roagă dacă tu ești cu-adevărat mireasă, te coboară!

după ce am terminat de sculptat l-am lăsat să zboare ciopârțit pe-ndelete cu temerile chipul lui ilarie așa cum se privise omul poruncă la marginea pădurii

nu am dansat niciodată peste icoane cu oameni multe altele ce îl trec strada de umbră-omul așa cum neterminat a fost vreodată își găsise locul în odaie cu mâinile de lemn răstignite în hol, cu ochii însetați cu gust de pin, cu sângele plâns și iar răstignit,

am umplut de ruj icoanele ca un travestit uitat în lada de carne a abatorului de îngeri cu sânii luând forma mâinilor am îmbrăcat o poveste albă spusă târziu că la radio se mima teatrul etichetelor de cartier era iunie și ceasurile din gări pe sensuri paralele am zburat niciodată de unul singur aveam câte o parte legată de suﬂet de lume eram un melc proaspăt gradat cu handicap atârnau de trup ciorchine de plânsete de râsete se umpleau gările la sfârșitul ăsta eu ca un travestit sărutam cu ruj icoanele din lada de zestre a abatorului de îngeri

femeia de la căpătâiul lui izbise toate poruncile cu pietrele tăcerii m-au dezlegat și m-au lăsat să zbor eram sculptat să pot privi înapoi la femeia din care plâng și acum

PORTILE NORDULUI - 2014 să-mi cânte lupi din ﬂaut ode

ca în vest pianistul se împușcă ultimul

aseară am ieșit din mine cu toate am scos nisip, oceane, corăbii am scos o pisică albă care mă torcea am scos un flacon de diazepam gol am scos patru sfinți drogați am dat afară chiriașul din mine am scos o armată de alcoolici am făcut transfuzie și diabet am aruncat câteva sute de scrumiere am dat drumul animalelor în ploaie am alungat copiii de pe stradă am dat foc fotografiilor piratate în care oamenii nu cred în dumnezeu am ales să cresc pe creagă de aur seară de seară să mă pot rescrie la pas cu lumea rea și lumea bună să-mi cânte lupi din flaut ode

tot timpul pe calea ferată cu tălpile ude îngerul încearcă să se recompună ca un lego înainte de a veni trenul cu deținuți ai păcii, bătrâni legați la ochi cu șină de cale ferată încununați până sub carne cu crini de os, păsările călătoare răstignite peste Dumnezeu cu suﬂare de duh te leagănă și te piaptănă până când, până când va trece ca în vest glonțul prin mâinile pianistului nebun planeta se va opri trenul o să tacă bătrânii vor bea votcă pe neștiute vor face dragoste ghemuiți în prăpăstiile pașilor goi

în Varșovia străzile au gust de ciocolată

în zodia a cincea

amară zi când armata rusă a început să plângă în noaptea când s-au întors ceasurile și pisicile s-au dat afară din casă pe toate străzile cu gust de arsenic, vinul de pe buzele morților

Mi-am luat tricicletă cu claxon ca să pot speria câinii, eu claxonam, ei, de piatră, de sare, ruginiți mi-ai mâncat picioarele, pedalam din mai fără picioare, claxonam câinii de sare, ruginiți, ei mi-au mâncat mâinile, eu claxonam fără picioare, pedalam fără mâini, ei, câinii ruginiți, mi-au mâncat suﬂetul eu claxonam fără mine, ei, câinii, se îmbătau cu sângele meu, eu pedalam lăsând câinii beți în șanțuri.

au încercat fântânile cu pași mărunți, era septembrie 24 pe umerii lor îngerii aveau oameni păzitori în spinare, pragul de sus al azilelor se ungea cu sărăcie, doar caii se mai duc acolo la miez de noapte pe muzica lor pier cântăreții surzi în Varșovia toate străzile au gust, violurile se pot întâmpla pe străzile de ciocolată se aude carnea scuipând gloanțe.

înger.exe în burțile de cârpă motto: “cuvintele poartă la pantofi mărimea unui înger.exe” I. ploile ne tot sapă în pământ când rece când mut iarba din gurile însetate ale ucenicilor tâmplari de mimoze ilarie iscălind pe un perete o joacă de-a soldații miresele din cer aruncă frânghii când strigă 6 de lumină pe strada pamfil e destul de întuneric pentru așa zi lângă orfelinat pisicile mai caută războaie prin conserve dulăii latră de parcă armata ce vine spre ei îi apără din burțile de cârpă se mai streacoră târându-se mereu câte doi, trei îngeri.exe până ce cuvintele o să știe că poartă la pantofi mărimea celor care le ascultă

întâmplări lângă o cetate cu lehuze motto: “cuvintele poartă la pantofi mărimea unui înger.exe” II. degeaba pe gard o lopată zdrongăne pocpoc degeaba o armată care cântece în limba maternă se închină știam câteva care ți-ar fi plăcut ilarie e doar un nume pentru nu te supăra frate mamele munceau la fabrica de lapte și la zimbru tații munceau la fantazio o bucată de zi și de noapte poate că dacă țineam ochii închiși nu aș fi mirosit toate plăcerile lor la spital se puneau perfuzii cu vize spre israel și germania trompetiștii cântau la baluri și făceau cu ochiul lângă weceurile publice se mai legăna câte unul sperând să fie angajat pe un rachiu degeaba pe gard o lopată pocpoc degeaba o armată în limba maternă știam câteva cântece

yesterday poate fi joi sau oricine se ispitește cu îngeri motto: “cuvintele poartă la pantofi mărimea unui înger.exe” III. dacă în loc de inimă mi-ar crește un măr probabil nici fluturii nu ar mai bate la ușă bărcile nu ar mai zbura atât de des alb-negru sigur prin ceruri un bătrânel s-ar plimba trăgând un cărucior cu sticle de bere dacă în loc de brațe mi-ar crește un înger probabil străzile vor avea nume de poeți eu cu ilarie vom evada pe zidurile psaltice sigur prin ceruri un bătrânel s-ar plimba trăgând un cărucior cu sticle goale

PORTILE NORDULUI - 2014 ION DUMITRAŞCU

Ziua întrebărilor fără noimă

Azi e ziua întrebărilor fără noimă. Cobor să cumpăr pâine de la magazinul din colț și mă întâlnesc cu moartea. O recunosc de la o poștă, e mereu flămândă. Stă la coadă la pâine, ca și mine, dar nu de pâine îi arde ei. Și-a pus haine de rând, ca o precupeață de cartier, să no recunoască nimeni. Stă spășită, cu privirea în jos. Numai din când în când trage cu coada ochiului să vadă ce mai e prin jur. Pe mine mă caută. O surprind și o înfrunt îndârjit cu privirea. De dimineață mi-am luat, cuminte, pumnul de medicamente și mă simt excelent. Mi-e poftă de viață și de pâine. Sunt sigur că știe asta, a aflat, la noi la bloc nimeni nu-și ține gura. Încerc să n-o bag în seamă, să mă gândesc la altceva. O simt în spate ca pe un piron înroșit, înfipt în ceafă.

– Poate vă grăbiți, îi spun printre dinți. Puteți trece în față. -A nu, îmi răspunde șoptit, fără să mă privească, am timp destul. Sigur că are, doar lucrează cu el în tandem, ce începe unul termină celălalt. Aș vrea să i-o întorc, printr-o replică dură, nepoliticoasă, așa ca s-o enervez puțin. O măsor din cap până-n picioare, cu un amestec de ironie și dispreț. Renunț. În nări îmi pătrunde mirosul de pâine caldă. M-apucă o poftă nebună de un coltuc, unul mic, pe care să-l simt zdrobindu-se între dinți, apoi să-l plimb dintr-o parte în alta, să-l alint puțin și-n timpul acesta să-i fur aroma. Nu mai am răbdare, picioarele îmi tremură ușor și-un fel de slăbiciune îmi trece prin tot corpul. Vânzătoarea nu știu ce are de discutat cu clienta din față, îi tot spune ceva, pe șoptite, apoi se duce la raft și se apleacă să ia un obiect de pe polița de jos. Privind-o cum stă încovoiată, mă cuprinde un fel de amețeală, ca o ceață plumburie. Îmi șterg fruntea și ochii de mai multe ori. E cald și în obraji simt dogoarea cuptorului de pâine, încins. De aici îmi vine fierbințeala, e din cauza cărbunilor aprinși, a focului întrerupt din lucrarea lui. O văd pe mama. Curăță bine interiorul cuptorului până la ultimul tăciune, vatra s-a umplut de jar și-i arde mâinile, dar nu se lasă. Le umezește în blidul de lemn cu apă rece și le înfige în aluatul crescut până aproape de marginea coveții. Scoate o bucată, o frământă pe cârpător până se rotunjește suficient, o mai dă odată prin făină și-o aruncă pe vatra încinsă. – Mai plecați de pe capul meu, ne spune mama, ridicându-și spre noi fața aprinsă de jăraticul încins, încercând, fără succes, să ne alunge. N-avem răbdare, am așteptat prea mult să ne lăsăm păcăliți cu una cu două. Aproape că uitasem când mâncasem ultima pâine, făcută în casă. Din când în când mama venea și ridica capacul de tablă din gura cuptorului, se apleca pe vine și arunca o privire înăuntru. Apoi ne amăgea blând, cu aceleași cuvinte „acuși se face, acuși îi gata”. – S-a făcut, strigam noi nerăbdători, hai vino și mai încearcă o dată. – Nu-i chip să scap de voi, murmura printre buze mama, fără convingere, în timp ce curăța vasul în care crescuse aluatul, frecând bine urmele subțiri de cocă care începuseră să se usuce. Mirosul crud, fierbinte, ne izbea nările, amețindu-ne ca și cum ne-am fi învârtit într-un cerc fără sfârșit. Cineva mă împinge cu coatele, să-și facă loc, la ieșire. Mă trezesc și, în timp ce îmi refac echilibrul precar, balansându-mi greutatea de pe un picior pe celălalt, continui să aștept. 42

– Tot la pâine? o întreb, mai mult să mă aflu în treabă. Ridică privirea și mă măsură cu curiozitate, din cap pânăn picioare, de parcă acum mă vedea prima oară. Prin pleoapele larg deschise se căsca un hău fără fund, negru și ademenitor, ca buza unei prăpăstii. Îmi răspunse sec, cu ipocrizie. – Dar la ce credeai? – Mă gândeam că ai alte gusturi. Îmi aruncă o privire rece, ascuțită, ca o lamă de cuțit, semn că pricepuse încotro bat. – Mirosul de pâine nu-ți amintește de copilărie? o întreb. Mie da, adaug eu, văzând că n-are chef de vorbă. – Mie nu, răspunse într-un târziu. Mai erau trei persoane în fața mea. Câteva clipe și gata. Înghit în sec, simt că ceva începe să se zvârcolească în stomac. Prin nările larg deschise, în așteptare, pătrunde din nou mirosul magic, halucinant. Mama aruncă pâinea fierbinte pe masă. O învelește cu ștergarul. Trebuie să mai așteptăm puțintel, dar nu-i chip s-o ascultăm. Fratele mai mare profită de neatenția ei și înșfacă una. Ne repezim după el și rupem din corpul fierbinte bucăți mari , aburinde. Ne frigem buzele, dar nu ne pasă. Mestecăm printre văicăreli, e prea fierbinte, nu putem să înghițim și tot plimbăm bolul dintr-o parte în alta. – Ce faci, nu avansezi? Ți-a venit rândul. Auzisem ca prin vis ultimele cuvinte. Încercam să mă mișc și, în ciuda efortului făcut, nu reușeam să fac un singur pas. Corpul era țeapăn ca o stană de piatră, picioarele încărcate cu plumb. Vânzătoarea mă îmbia să înaintez, să-i spun ce vreau să cumpăr. Cred că vorbea prin semne, gesticula ușor, nedumerită, pentru că din mișcarea buzelor nu ieșea niciun zgomot. Apoi, tot gesticulând, cred că a atins cu unul din brațe un raft încărcat care s-a răsturnat, lovindu-l, în cădere, pe următorul care , la rândul lui, a dezechilibrat-o și pe ea. În vânzoleala stârnită am văzut-o privindu-mă dintr-o poziție neclară, parcă se sprijinea cu picioarele de tavan și-și legăna capul mare deasupra mea. Părea agitată și neliniștită, căutând cu disperare ceva de negăsit. ”Ce încurcătură, mi-am spus, te pomenești că a căzut și pâinea și s-a amestecat cu lucrurile de pe raft și cu mizeria de pe jos. N-o să mai pot gusta din ea, s-a dus aroma mult așteptată”. O oboseală plăcută mă cuprinse. Închid ochii și văd cuptorul aburind din copilărie, pâinea ascunsă în ștergarul alb, apoi coltucele smulse pe apucate din pâinea furată. Simt o nevoie profundă să mestec din nou coaja caldă, rumenită, dar vânzătoarea era departe și n-auzea ce încercam să-i spun. Scot un geamăt de neputință și deschid ochii într-o forțare disperată. – Nu-ți fie teamă, sunt lângă tine, îmi spuse, zâmbind. Știa deci să zâmbească, nu mai era acră, ca adineauri, când îmi spusese că mi-a venit rândul. Îmi prinse, protector, capul cu palma, ridicându-l câțiva centimetri de la sol. Vroiam să protestez, să-i spun că mă descurc și fără ajutorul ei, dar liniștea care mă cuprinsese era atât de plăcută încât nu m-am îndurat s-o tulbur. Poate era o femeie cumsecade și-o judecasem pe nedrept. Prin mâna cu care continua să-mi țină capul simțeam cum se scurge, ca un flux energetic cu sens unic, orice dorință de împotrivire. Continua să mă privească și aplecată cum era, reuși să rupă o bucățică de pâine și să mi-o vâre în gură. O prind cu buzele uscate, ușor întredeschise și o țin între dinți fără s-o mestec. Vreau s-o simt acolo cât mai mult timp, cu gustul acela inconfundabil de pământ dulce, frământat de mama, cu apă și foc.

( Concursul '' Porțile Nordului '', Locul III , votul juriului: )

PORTILE NORDULUI - 2014 Ion Toma IONESCU

Prinţesa nordicǎ Cu mersul tău de prinţesă nordică te-am zărit într-o carte cu litere de iarbă, amândoi pe insulă. Alergând desculţă şi potrivind într-un puzzle cuvintele.

Nord de umbrǎ Drumul de dinapoia umbrei, aşa cum e viaţa, umblă cu capul spart. Un pian imens potriveşte sunetele, bile de dimensiuni diferite din sticlă albastră, rostogolite pe trepte, către plajă.

Atât de caldă, vânt învăluit în parfumul ﬂorilor de cicoare. Pielea ta albă, îmi încreţise degetele. Nu te puteam atinge de carne vie.

Trece un tren pe calea ferată şi lumina mătură în noapte ferestrele vagoanelor. La o spinare de traverse – cine stǎ să le numere, le purtăm în spate – te plezneşte pe faţă un spot luminos.

Te puteam respira, risipindu-mă în aer şi luminându-mă de respiraţia ta. Te puteam înota, arcuind braţele curajoase deasupra valurilor...

Ai putea crede că nu se mai opreşte locomotiva, E un ritm terestru cu intermitenţe, ca travaliul unei gravide. Cu umbra căzută în noi şi capetele sparte, rătăcim, mulţimi vide.

Mă regăseam eşuat în ţărm. Un timp, sunetul mării mă însoţea, din cochilie, ca un ecou nevăzut

Clipele sparg, nimic nu mai are întinderea corectă. O maşină se striveşte de pod.

Pescǎrușul Traversat de cântecul tău cum marea de un frison continuu... Tu, ieşi din spumǎ printre piruiete, lunecând în ceaţa subţire şi intrându-mi în gură şi-n ochi.

Mă arunc pe spate spre valuri, plutesc în aer. Nu ştiu dacă voi reuşi să ating apa, arcul buzelor tale, marginea lumii,

Singur pe faleză, sărat de tine, te simt prin toţi porii pescăruş ce mă sfâşie cu sunetul acela ciudat şi trist.

de care mi-am agăţat respiraţia.

Dans cu negresa Ritmul pune stăpânire pe braţe, pe coapsele care se unduiesc. Mătasea neagră a ochilor mei lunecă înfrigurată, descoperind sub piele luciul de abanos. Sfâşietor dansul unei femei singure. Clapele pianului se sparg ca ultimele raze ale soarelui roşu când se ating de valuri şi intră dedesubt. Am trecut prin viaţă asemeni soarelui roşu, fără să dansez cu negresa. În consecinţă, fără să înţeleg nimic

Joc cu rǎsǎritul de lunǎ Cu noi odată pe coama muntelui urcă luna. Întunericul lunecă printre pietre. Aşez cu grjă talpa piciorului să nu calc şarpele. Pielea lui rece te săgetează ca arcul. Aş putea să întind mâna aplecat peste balustradă, să ating marginea lunii şi să împing, rostogolind cercul, pe uliţă în copilărie. Mai bine prind o rază şi-mi fac vergea de argint. Dar raza lunecă sub bluza ta roşie strecurânu-se şarpe în culcuşul cald şi muşcând mărul. Mă simt ca dracu! Aevărul e că odată, mi-ai promis că mărul ăla e numai al meu!

Nord de cuvinte Intraţi în vagoane vă rog! E periculos să rămâneţi pe scări. În timpul mersului, curenţii de aer vă pot atinge cu aripa vreunei păsări doborâtă de smog. Te poţi dezechilibra căzând în hăul dintre traverse. În trenul acesta e loc destul. Garnitura dispune de suﬁcient habitaclu, ajunge până la staţia terminus a poemului pentru toţi poeţii.

„Nu există pericol iminent să opreşti înainte de capătul ceţii, metafora căii ferate ﬁind permanent în construcţie”. N-ai putea crede că tot universul din faţa, sau din spatele tău e o garnitură de tren din cuvinte! Ţin minte, în dimineaţa copilăriei, exersam mersul pe o singură şină şi înşiram bănuţi de argint căutându-i apoi turtiţi, printre pietrele terasamentului, să înpodobesc cu ei coada cometei.

O simplă deducţie:

PORTILE NORDULUI - 2014

Nor de cuvinte Stol de pǎsǎri, nor de cuvinte se ţine scai dupǎ mine. Nu mǎ pot pierde de el, mǎ bântuie... În urechi zumzetul de licheni a împânzit locul, râie a nordului; doar gândurile, avioane de hârtie ies din hartǎ. Am sentimentul cǎ trag în nǎvod un banc de pești adormiţi, cǎtre Marea Moartǎ. Sarea lucește stins pe braţele tot mai obosite. Doar în buricele degetelor puzderie de scântei s-au aprins, cǎutǎnd în nisipul umbrei, trupul întinerit

(Din volumul în pregǎtire Cǎlǎtoriile nordului)

IONIŢĂ GABRIELA

Peştişorul de aur

-Peștele este un animal vertebrat, craniat, ce trăiește în mediu acvatic. El respiră oxigen dizolvat în apă. Se cunosc aproximativ 29000 de specii de pești. Știința ce se ocupă cu studiul peștilor se numește ichtiologie. -Bine , frumoaso , ai 10 pentru astăzi, i-a pus doamna nota în catalog zâmbind. *** -Bunelu, ştii că ieri am luat un 10 ? -Hm! La ce? -Ei , contează ? la peşti ! Stau pe baltă , amândoi ,bunelul şi Catrinel , de vreo două ceasuri .Undiţele amăgesc peştii cu câte o râmă ; dar peştii din ziua de azi nu mai sunt ce-au fost , nu se mai lasă amăgiţi! Au prins ceva ,dar erau mitiei Pe ăştia îi mânâncă râmele! I-au aruncat înapoi în baltă ; să mai crească .

Primăvara ţipă peste tot , prin cotloanele satului. Fost oﬁţer în Ministerul de Interne , bunelul s-a retras la ţară , în casa părintească. Nu pierde niciun prilej de a sporovăi lucruri copilăreşti şi nu prea cu unica nepoată. -Cu dragostea cum stai ? E hipiot , narcisist , emo? Să ştiu să-mi pregătesc puşca. Râd amândoi tulburând liniştea bălţii. -Ce dragoste , am 16 ani ! Vrei să mă închidă tata în casă ? Pân la majorat să nu te prind cu băieţi că….! îl imită încruntând sprâncenele. -Prietenia cu băieţii nu strică , prostiile însă …îţi nenorocesc viaţa , aşa că nu e rău să-l asculţi. Un caras auriu sare în undiţă , parcă-i săgeată. -E numai bun de broşă , pentru mama , să-l pună în piept ! Străluceşte ca aurul ! Ce-ar ţipa să-l simtă aşa în palme ! Şi bâldâbâc îi dă drumul în apă – Îmi rămâi datooor , trebuie să-mi îndeplineşti 3 dorinţeee ! -după o pupătură pe pieptul portocaliu asemenea unei margini de baltă. Se înserează. *** -Cum te cheamă ? -Depinde , cine întrebă ? -Eu sunt Ivan , sunt din Moldova , student. -La ? -Depinde, cine întrebă , se joacă el , un bălăior , cât bradul , cu ochii tot de culoarea bradului : verzi. -Catrinel, sunt din România , studentă , minte ea frumos. Stăteau amândoi la rând, în piaţă , la căpşuni . El galant a servit-o din căpşunile lui : -Te rog , ştiu că nu-s aşa dulci ca buzele tale , dar serveşte! -Nu, mulţumesc , am şi eu ! -Atunci facem un troc,câteva căpşuni pe un apell. S-a sfârşit creditu. Se sună singur de pe telefonul ei . -Toţi sunteţi aşa hoţi în Moldova , sau numai tu? Mi-ai furat numărul ! -Tăte sânteţi aşă frumoase , în Românica , sau numa tu ? îi răspunde el la fel. S-a oferit să o conducă acasă cu maşina. Precaută a refuzat. -Stau la doi paşi , nu-i nevoie de maşină. -Ei , atunci îi păşim amândoi . Nu s-a îndreptat spre strada ei , dacă mă vede tata? ci spre cartierul vecin . -Stau cu chirie , iar doamna nu suportă băieţi la poartă. Sunt singură , m-au crescut bunicii ,îşi face părinţii dispăruţi în povestioara servită lui Ivan. *** -Ce-i ducem bunicii ? -Cum ce-i ducem , peşte ! Nu venim de la pescuit? Am pescuit , noi doi , o mândreţe de crap de vreo 3 kg. Gata curăţat de solzi , că-i băiat bun Mircea de la pescărie şi mi l-a curăţat. 47

PORTILE NORDULUI - 2014 -L-am curăţat noi pe baltă , eu pun mâna la inimă că l-am curăţat ! Mă crede bunica ! Torsul motorului Wolswagen a speriat un piţigoi. Zboară. -O să vină vremea când ai să simţi fluturi în stomac ; vezi să-i merite tâlharul ! Câte n-am vrăjit eu cu vorbe dulci , până îmi vedeam sacii în căruţă , apoi gata ! Gata , că mi-a venit rândul să-mi frigă una cu părul ca abanosul , inima : bunică-ta ! Ce-oi fi văzut la ea ? *** Ivan are o maşină înaltă , jeep , neagră cu numere ruseşti. Şi-au dat întâlnire sâmbătă dimineaţă la 10. -Stau toată ziua la Carmen ; avem un proiect la rusă, le-a spus părinţilor minciuna pregătită împreună cu ea.. -Unde mergem? -Surpriză ! o piveşte cu coada ochiului , măsurând-o de sus până jos. -La 9 cel târziu trebuie să fiu acasă ; se supără gazda! -Aha! Somnul a furat-o nu cu mult timp înainte de a trece graniţa. Părul zburlit şi ochii somnoroşi îi fac poftă lui Ivan : Un pupic ! Fluturii , fluturii i se cuibăresc unul câte unul în stomac. Îi muşcă cu nechibzuinţă sânul drept , tare ca piatra : Doareee! Îşi strecoară o mână între picioarele ei , acoperite până la genunchi de o fustă de catifea . -Nu , nu e voie ! -Matale , eşti neîncepută ! Se cuminţeşte brusc ; ea ar mai fi vrut să o sărute . Cât i-a plăcut ! E îndrăgostită ? Da, e îndrăgostită ! Îl priveşte cu candoare, cu iubire , cu recunoştinţă: s-a oprit când i-a spus nu! *** Ivan a parcat maşina în poarta unei case bătrâneşti . M-a adus la bunici! Şi ea îşi adora bunicii .Coboară din maşină , cu inima tremurândă Dacă nu mă plac? Se şi vede prezentându-l pe Ivan bunelului: El e tâlharul ! În albastrul văzduhului , soarele o ia spre apus. Mugurii au plesnit demult , iar zarzărul bătrân din curte este puzderie de flori. Bunicul , rus , îi întâmpină uşor încruntat. Un tinerel pletos scoate apă din fântâna de la colţul casei. Bunicul o mângâie pe păr, pe umeri , ea zâmbeşte un pic somnoroasă , intră în casă. Ivan rămâne afară , vorbind ruseşte cu tinerelul. Simplitate mai mare n-a mai văzut: o canapea vechişoară, două fotolii mari , două mici , o masă şi televizorul. S-a prefăcut că nu observă sticlele goale de lângă perete şi nici pe cele pline , de alături. *** -Şi care ar fi cele 3 dorinţe , datoria carasului , o întreabă bunicul ei. -Să-mi aducă bani, fericire şi să mă scoată din încurcături ! -Încurcături ?! Adică mai multe ? *** -Ivaaan! a ţipat speriată când cel de-l credea bunicul lui a început să o pipăie. El a intrat pe uşă exact când din înaltul său , bunicul rus, i-a fript o palmă peste ureche şi jumătate de cap. Ivan a ţâşnit ca săgeata , s-a oprit la picioarele ei , atârnate peste fotoliul pe care căzuse, a ridicat ceva de jos şi i-a dat bătrânului : ceasul , îi căzuse ceasul de la mână când a lovit-o ! La ea nici nu s-a uitat! O fierbinţeală îi cuprinde creierii zdruncinaţi de lovitură ; frânturi din vorbele lor înţelege. -Îi niîncepută …aşă am grăit , aşă am adus. – Eşti peşti bun! Scoatem ceva gologani pi ie. Bunelul rus şi-a scos încet cureaua lată , din piele adevărată , cu catarama inscripţionată cu litera K , Ivan şi-a desfăcut o sticlă de bere , s-a aşezat într-un fotoliu la televizor. La Tv vorbeşte un bărbat îmbrăcat în uniformă militară. Atunci i-a venit ideea: -Sunt fata procurorului şef … Toma , Radu Toma ,procuror şef…vă plăteşte oricât ! Telefonul …Ivan , sunaţi-l …vă plăteşte oricât… Cureaua i s-a înfăşurat pe picioarele crude , încă în mustul celor 16 ani . Pleosc! Usturimea i-a tăiat inima în două. *** -Bunelule , noi suntem tirani? Păi nu-i doare cu acul în cerul gurii ? -Cred că îi doare , de asta îl şi scot repede şi cu grijă. Ăsta este rostul lor , să fie pescuiţi , să ne fie nouă hrană. Tirani am fi dacă i-am chinui , aşa , de distracţie. 48

Mintea i-a paralizat ; privea fără să mai clipească la cureaua neagră , strălucitoare , cu litera K. I-a scos ciorapul numai de pe un picior , chiloţeii ,cu inimioară de dantelă pe mijloc , i-a mirosit , rânjind : -Niîncepută …probăm noi amu ! Îi vedea mâinile bunicului său cum mânuia blajin peştele prins în undiţă. Scotea cu repeziciune cârligul : E suflet şi el! Numai ea nu era suflet acum! A prins preţ de-o secundă privirea de smarald , indiferentă a lui Ivan .Cât îl iubise! Fluturii , unde-s fluturii ? Tinerelul pletos a avut datoria să o spele . -Şăzi , că nu-ţi fac nica , nu mai trimura ! Acuş vine contili , tre sî fii frumoasî ; nu cî nu ieşti! Contili , un bărbat trecut de 40 de ani , era ca scos din cutie: părul vopsit , uns cu ulei , dat peste cap , costumul de firmă . A pus-o să se îmbrace cu o rochie lungă , neagră, cu trenă şi umerii goi. Tinerelul a ajutat-o , i-a pus o diademă în părul întunecat , lăsat în valuri pe spate. -Ei , mai multe încurcături ! adică să mă ascundă , ştii tu ca în poveşti , în adâncimile oceanului , de unde să mă scoată doar Făt -Frumos! -Treaba cu frumosul îţi aparţine , dar dacă nu-i de omenie rup undiţa pe el ; şi nu numai undiţa! Numai s-aud că te supără! Prinţesa bunelului! Afară , sub zarzăr , la lumina farurilor ,este întinsă o masă plină cu bunătăţi aduse de contili însuşi: icre , o salată cu maioneză , un platou cu fructe, altul cu prăjituri cu ciocolată şi frişcă. Din maşina lui , înaltă , scumpă şi impecabilă răsună maiestuos Ceaikovski : Valsul florilor. O invită politicos , mut , prin gesturi precise să ia loc . Bolta cerului , un ocean înstelat , a încremenit atunci când s-a dezlănţuit iadul. Contili a privit-o cum mănâncă dintr-un strugure , apoi a bătut cu pumnii în masă : -Niet! A înşfăcat-o de păr şi i-a băgat capul în farfuria cu icre : Mănâncîîî! A ţinut-o cu capul în farfurie , sorbindu-i cu privirea fiecare înghiţitură. Salata cu maioneză i-a dat-o el cu lingura ; în geometria design-ului de a mânca al fetei ceva îl nemulţumea. -Alecseeei! Bătrânul s-a ivit lângă zarzăr cu cureaua K în mână, pe care i-a înmânat-o cu importanţă. S-a întors în casă împuţind aerul în urma sa. Din baltă , dacă privea sus pe deal vedea casa bunicului; aici , dacă privea oriunde , nu vedea nimic .O criză de ţipete a pus stăpânire pe ea ; nu ştia de ce ţipă , de usturimea curelei sau de altceva ; dar ţipa. A pus-o să muşte din pământ , atunci când a avut-o. Nici nu mai era nevoie de curea : muşca pământul şi singură! Apoi au urmat prăjiturile , apoi iar icrele , apoi pământul… Peste trei săptămâni au găsit-o rătăcind pe şosea: reuşise să fugă. Au internat-o în spital . A refuzat să recunoască pe cineva , chiar dacă îi stătea în putere ; mâinile blajine ale bunicului, vorba sa Numai s-aud că te supără! Prinţesa bunelului! i-au adus aminte de datoria carasului . Iar , pe la miezul zilei , peştişorul de aur i-a îndeplinit doar a treia dorinţă : a ascuns-o în adâncimile unui ocean necunoscut! ( Concursul '' Porțile Nordului '', Locul I , votul juriului:)

PORTILE NORDULUI - 2014 LILIOARA MACOVEI

PATRU GÂNDURI

În patru paturi, în patru colţuri de lume, patru oameni se gândesc în acelaşi loc.Fiecare cu întrebările, cu neputinţele, cu durerile şi dorurile lui, dar toate sunt subiectul comun al nopţilor şi zilelor lor. Pe doamna L., dorul o pălmuieşte în ﬁecare clipă, o omoară, îţi revine, nu doarme, cade în agonii de nedescris, plânge, se zbate şi o ia de la început. În timpul zilei îi apar şi dispar crâmpeie din trecut, cu durerea imprimată în ﬁecare clipă de retrăire. – Ce să-şi caute de lucru? – Are domnule şi treabă şi timp mereu ocupat, dar nu înţelegi că astea

sunt aşa ca aburul peste pământ?E cumplit s-o vezi, e şi mai cumplit să o auzi. Îşi aminteşte cum într-o zi de primăvară încă rece, o vorbă i-a despicat creierul şi mintea şi tot.Nu îşi imagina că în familia ei, veştile atât de proaste îşi pot face apariţia brusc şi înfiorător de grav. Era îndepărtată din gând orice eventuală nenorocire, dar cum să poţi preveni, că doar nu eşti Dumnezeu.Stă şi acum cu durere de inimă căpătată între timp şi caută explicaţii în gând.Nu are cu cine vorbi, nu are cui să spună cele multe şi nici cui să pună întrebări. Ea era singura cu care putea să povestească o zi întreagă, ei îi spunea totul şi de multe ori nu găseau soluţii de rezolvare, dar măcar îşi auzeau glasul. Doamna L. E din ce în ce mai ameţită de gânduri, de ceea ce nu prea înţelege, mai sigur nu vrea să înţeleagă, dar tace şi trece ca şi cum nimic nu există pe lângă ea.Plânge în ea, şi-şi udă sufletul cu atâtea lacrimi încât nu o mai interesează dacă se va descompune pe picioare. Întreabă şi nu prea primeşte răspuns şi lucrul cel mai grav pe care îl conştientizează şi o îndurerează este că face păcate.Parcă şi privirea îi este palidă, poate şi din cauza nopţilor bântuite de negre gânduri.Iubirea doamnei L. Este nemărginită pentru ea, că numai ea, draga ei soră îi mai rămăsese şi iată consecinţa multelor şi marilor întrebări. Noaptea e patul prea larg şi nu-şi găseşte loc pentru un vis în care să apară şi ea. Domnul C., îşi găseşte mereu câte ceva de făcut, numai să nu aibă timp de gândire la ea.Şocul prin care a trecut nu vrea să-l retrăiască, doar că din când în când, atunci când se autoîncurajează, întreabă pe doamna L., de ce nu i-a spus şi lui mai devreme de ce avea să se întâmple. – Doamne, nu m-ai lăsat destul de necăjit, de ce mă îneci în dureri? Şi zilnic asta se întreabă.Nu are gust cafeaua şi doar ţigara îi ia din timpul alocat ei.Îşi înăbuşă în fiecare zi, dorul şi durerea, ba într-o cană cu vin, ba în zece ţigări şi nu e bine, o ştie, dar mereu spune numai din gură că nu are cum face acum. – Ba ai, linişteşte-te cu ţigara şi cafeaua şi chiar cu vinul, că nu eloc pentru toate patru. – Care patru? – La acestea trei mai este şi durerea, cea mai gravă şi apăsătoare dintre toate. – Pierdusem firul şi uite cum nu mai ştiu ziua în care sunt.Mă rog la Dumnezeu să mă vegheze şi pe mine şi pe copii mei. – Cum să-mi dau seama că el, domnişorul I., plânge noaptea sau nu? Nu sunt lângă el, nu prea vorbeşte cu mine şi atunci când schimbăm câteva vorbe, din două trei fraze am terminat discuţia. Aşa gândeşte mereu doamna L., şi se frământă că nu are idei de comunicare cu I. Dacă ar vorbi la telefon, ar plânge, dacă se întâlnesc pe chat se limitează la două vorbe, of! El este primul ei copil, cel mai iubit şi alintat.De fiecare dată când vorbea despre el, mereu i se umezeau ochii.El era cuminte şi ascultător, dar în ultima vreme ceva foarte rău probabil i s eîntâmplase, că s-a schimbat total.Nu mai vorbea, nu mai asculta de nimeni, nu făcea nimic prin casă şi sufletul ei împovărat şi de boală , dar şi de grija asta, îi cam tocise şi gândirea şi exprimarea şi ca să nu mai fie discuţii aprinse, tăcea. Nu aş vrea să ştiu dacă el, I., acum are vreo remuşcare, vreo părere mare de rău, altfel m-aş ruina de tot. 50

În viaţă dacă întâlneşti persoane care te distrug pentru că sunt extrem de egoiste şi tu ca şi partener, nu vezi acest lucru pentru că le iubeşti, ajungi să plângi în pumni văzând durerea mamei sau a tatălui care nu te mai pot ajuta. -Ascultă-mă, drag copil, măcar acum! În patul lui I., cine ştie cât stă cu ochii în tavan până adoarme. Cel mic numit din mare dragoste D., este departe de casă şi cară cu el povara unei nimicitoare întrebări: – De câteva zile m-am despărţit de ea şi atât de gravă îi este starea de sănătate? Ce să-i răspundă doamna L.,?E cumplit, cum să-i spună că ştia că se va stinge?Cum?Cum? Nu pot retrăi clipele acelea.Renunţ la a mai spune ceva.Îmi stă nodul în gât de cevatimp.Nu am cum să înghit şi atunci când îmi sugrum cuvintele nespuse, nu am aer, nu mai pot face nimic. D., era copilul cel mai mic, venit pe lume când nimeni nu se mai aştepta la aşaminune.Era şi cel mai vesel din casă.Ştia mereu cum să intre pe sub pielea omului şi oricine prindea drag de el.Ambiţios ca maică-sa, şi-a pus în gând să schimbe viaţa lui, prin plecarea din ţară.Prin asta s-a suplimentat dorul alor lui, dar scopul era mai presus de orice, mai ales că nebunia tinereţii aşa ceva cere. Consternarea a fost şocantă şi plânsul de neoprit mult timp, atunci când i s-a spus că ea este în comă, aproape de moarte. Nu mai ajungea nici avionul, nu mai mergea cu viteză nici maşina, parcă toate erau date pe ralanti.Plecase de acasă de doar câteva zile şi acum? Era o bulversare în capul lui şi nici o idee de Dumnezeu.S-a dus în gânduri şi aşa a stat nu se ştie cât.S-a resemnat şi s-a întărit.Discuţiile din jur le auzea, le înţelegea şi dacaă aşa a fost să fie aşa s-a întâmplat. Cine ştie ce o fi de atunci încoace în gândul lui? Cine ştie cum adoarme? – Doamne, este adevărat că durerea este întotdeauna o etapă necesară a lungului drum spre bucurie? – Cum să le spun celor patru, când au atât de adâncă rana? – Cum să le spun celor patru că durerea lor le întrece rezistenţa? Asta văd, asta simt şi atât de cumplite îmi sunt şi mie clipele încât mor încet şi mă adâncesc din ce în ce mai mult în durere. Parcă toţi zac într-o beznă pe care nu o recunosc, nu o spun, doar încearcă să mascheze să nu mai fie priviţi ca nişte îngenunchiaţi. În patru paturi, în patru colţuri de lume, patru oameni se gândesc în acelaşi loc.Fiecare cu întrebările, cu neputinţele, cu durerile şi dorurile lui, dar toate sunt subiectul comun al nopţilor şi zilelor lor. ( Concursul '' Porțile Nordului '', Locul II , votul publicului: )

PORTILE NORDULUI - 2014 MARIA SAVA

Tim Tzouliadis- Abandonaţii. De la Marea Criză Economică la Gulag: destinele unor tineri americani în Rusia lui Stalin ( note de lectură)

„Oricine a fost torturat, rămâne torturat. Tortura lasă în el o arsură de neşters”( Jean Amery, La limitele raţiunii) Tim Tzouliadis ( Thimoteos Tzouliadis) s-a născut în 1968 în Atena. A făcut studii de psihologie şi de economie politică la Oxford. Este jurnalist de profesie şi trăieşte la Londra. Abandonaţii este o carte document în care autorul scrie despre una dintre cele mai ciudate perioade din istoria omenirii despre care lumea occidentală ştie destul de puţine lucruri. Porneşte de la o serie de documente ale vremii şi de la mărturiile a doi supravieţuitori ai Gulagului Sovietic: Thomas Sgovio în cartea Dear America! Why I Turned Against Communism, Partners' Press Kenmore, New York, 1979 şi Victor Herman în Coming Out of the Ice: An Unexpected Life ( Războiul dintre gheţuri. O viaţă neaşteptată) . Între cele două războaie mondiale au existat două valuri de imigrare americană în Uniunea Sovietică. Primul val, redus din punct de vedere numeric a avut loc spre sfârşitul anului 1920, când, în urma importurilor de tehnologie americană autorităţile sovietice au solicitat şi specialişti. În primii ani petrecuţi în URSS viaţa americanilor a fost deosebit de bună, ei primind salarii mult mai mari decât acasă. Mulţi şomeri americani s-au prins în plasa acestei promisiuni, astfel încât în 1931 începe al doil al doilea val, Agenţia Sovietică de Comerţ Exterior cu sediul în New York primind 100000 de cereri de emigrare în URSS pe doar cele 6ooo de locuri disponibile.Noii veniţi în Uniunea Sovietică s-au stabilit, în general, în jurul fabricilor Gorki şi Petrogadorsc din Moscova. Cu timpul, luând contact cu realităţile sovietice şi-au cerut paşapoartele să revină acasă în America, însă li s-a replicat că sunt cetăţeni sovietici şi li s-a aplicat acelaşi tratament-condamnări în Gulag, dispariţii misterioase. Puţini au supravieţuit. Tzouliadis a surprins în cartea sa ororile trăite de americanii veniţi în Uniunea Sovietică dar şi contribuţia malefică a industriaşului Henry Ford, a scriitorului Bernard Show şi a lui Walter Duranty, corespondent la New York Times, care descria stalinismul ca pe cel mai democrat dintre regimuri. Anul 1934. Un val de imigranţi americani însufleţiţi de speranţa într-o viaţă mai bună lăsau în urmă Statuia Libertăţii şi se îndreptau către Rusia Sovietică, fără să ştie la ce chinuri atroce vor fi supuşi. 52

Unii nu se vor mai întoarce niciodată din Gulag. Vlăguită de Marea Criză Economică de la 1930, America devenise ţara şomerilor, a oamenilor fără căpătâi aflaţi într-o continuă căutare a unui acoperiş şi a unei bucăţi de pâine care săi ajute să-şi întreţină familiile. Pe trotuarele metropolelor americane apar peste noapte cocioabe locuite de oameni zdrenţăroşi, flămânzi, lipsiţi de orizont. Veteranii Marelui Război îşi vindeau decoraţiile câştigate pe câmpul de luptă din Franţa şi Belgia, cu un dolar şi cinzeci de cenţi, bucata. Familii întregi locuiesc în stradă şi aşteaptă prânzul mizer de la cantinele săracilor. Capitalismul intrase în faliment, rezultat al lăcomiei finanţiştilor de pe Wall Street. Ales printr-o majoritate zdrobitoare, Franklin Rooswelt rosteşte primul său mesaj de învestitură punând la zid lumea cămătarilor lipsiţi de scrupule care aduseseră la disperare întreg poporul american. În aceste condiţii apare o traducere în engleză a Manualului noii Rusii, Povestea Planului Cincinal, devenit fenomen editorial al anului 1931. Fără să ştie ce se află dincolo de imaginea idilizată oferită de propaganda sovietică şi de invitaţia lui Stalin dea participa la edificarea noii societăţi, mii de americani au luat drumul pribegiei în sens sinvers celui parcurs de strămoşii lor. Cu tot cu familii, cu căţel şi purcel s-au îmbarcat pe vasele care-i transporta spre ţara făgăduinţei. Trei lucruri îi motiva pe imigranţii americani : şomajul, dezgustul faţă de condiţiile din America şi interesul faţă de experimentul sovietic. S-a produs un adevărat exod, plecarea fiind deseori pe căi ocolitoare nu pe cele legale. Guvernul american încearcă să tempereze acest val de emigrare fără precedent, recomandând să-şi lase măcar soţiile şi copiii acasă, din cauza barierei lingvistice greu de trecut şi a problemelor de adaptare la sistemul de învăţământ sovietic. Celebrul reporter american Walter Duranty care activa în calitate de corespondent al cotidianului NewYork Times, la Moscova, prevestea cel mai mare val de imigraţie din istoria modernă: „Când vor veni zilele în care muncitorii străini vor putea scrie acasă spunând „Treburile merg binişor pe-aici, de ce nu vii şi mătăluţă?” E de lucru pentru toţi şi mâncare pe săturate. În Rusia nu se trăieşte chiar atât de prost, nu există concedieri şi nici angajări temporare şi eşti tratat cumsecade...atunci imigraţia către Uniunea Sovietică va rezolva cu invazia cu care s-a confruntat America.”Toate informaţiile legate de această emigraţie nefirească au fost preluate de ziarele sovietice şi prezentate ca o dovadă a propriului succes. Pe 11 octombrie 1931 George Bernard Shaw se întoarce din Rusia şi ţine o conferinţă convingătoare şi plină de dispreţ la adresa americanilor.”Unii dintre voi vor pleca acolo pentru că, în marea furtună financiară care ne-a lovit, vaporul vostru se scufundă, iar nava Rusiei este singurul vas mare pe care valurile nu l-au răsturnat, singurul care nu transmite disperate mesaje SOS” Cu un astfel de discurs, „cel mai de succes dramaturg de după Shakespeare”, aşa cum singur se prezenta, Shaw a convins la rândul lui pe mulţi dintre cei care mai ezitau, să plece. Zilnic, între 20 şi 150 de americani coborau pe peronul gării Bieloruski din Moscova. Mineri, lucrători feroviari, mecanici, dulgheri, zidari, împreună cu familiile lor se îndreptau către birourile de plasare a forţei de muncă de la Intourist, din Piaţa Teatrului spre a cere de muncă. În iarna lui 1931 apare la Moscova şi primul săptămânal în limba engleză. Scris de tineri reporteri americani dornici de afirmare, în care erau elogiate îndeplinirile Planului Cincinal. Fără să ştie la ce să se aştepte dincolo de toată propaganda deşănţată, mulţi americani se arătau extrem de bucuroşi că scăpaseră de mizeria capitalistă.Curând tot acest exod avea să dea bătăi de cap guvernului sovietic drept pentru care a decis prin lege ca orice imigrant să deţină un bilet dus/întors. Pe 21 octombrie 1931 când săptămânalul Moscow News împlineşte un an de existenţă, marcat printr-o petrecere la care participă numeroşi americani, Nicolai Buharin însuşi, le ţine un discurs. Pe 7 noiembrie 1931 un milion de ruşi defilau în Piaţa Roşie sărbătorind a paisprezecea aniversare a Revoluţiei. Printre ei se afla şi un grup de americani cu copiii lor care strigau „Trăiască detaşamentul de pionieri americani!” Ciudat amestecul lingvistic de pe pancarte şi din ovaţiile mulţimii! În Parcul Gorki tineri americani organizează competiţii între două echipe de baseball: Clubul muncitorilor străini şi Fabrica de Automobile Stalin. Pe toată durata verii o dată la două seri, în parc, se juca baseball. Ba, în vara anului 1932 Sovietul Suprem pentru Educaţie Fizică şi Sport anunţă intenţia de a introduce în Uniunea Sovietică baseballul ca sport naţional. Dacă la început membrii celor două echipe cereau de la conaţionali donaţii în echipament sportiv, care nu se fabrica în Rusia, cu timpul au apărut fabrici pentru confecţionarea echipamentului. După 3 sezoane de competiţii de baseball se organizează chiar şi o ligă naţională astfel încât competitorii intră în vizorul NKVD-ului. Tot în această perioadă vine la Moscova cunoscutul actorşi cântăreţ de culoare Paul Robeson care declară că pentru prima dată s-a simţit om, nediscriminat şi respectat. În vara lui 1935 soseşte la Moscova şi Thomas Segovia, renumit jucător de baseball şi printre puţinii supravieţuitori. În Bufallo, de unde venea el, fusese membru activ al Partidului Comunist American. Un lucru trebuie remarcat privind relaţia dintre americani şi ruşi. Oricât de scăpătaţi ar fi fost americanii aveau obiceiul păstrării aparenţelor îmbrăcând ce aveau mai cu bun gust şi de calitate. De cealaltă parte, ruşii tânjeau şi erau obsedaţi de hainele lor pe care plăteau oricât să le cumpere. Copiii nomenclaturiştilor sovietici voiau să fie amici cu aceşti nou-veniţi optimişti, petrecăreţi şi bine îmbrăcaţi. 53

PORTILE NORDULUI - 2014 Astfel, tânărul Thomas Sgovia se împrieteneşte cu Marvin Volat imigrant american şi el, student la Conservator şi prieten cu Lara Berman al cărui tată era şeful lagărelor de concentrare din Rusia , apropiat al lui Stalin. În momentul în care îi este prezentată Lara, pentru Thomas, informaţia legată de Gulag n-avea nicio relevanţă câtă vreme nu ştia exact ce reprezintă. În mintea lui nu era decât un loc de reeducare pentru persoane prost orientate, aşa cum erau, poate, primii colonişti din Virginia. Viaţa în Moscova începea să fie tot mai bună şi mai îndestulată cu noi locuri de distracţie. Tinerii americani dansau, jucau baseball, cântau în asambluri corale, jucau în piesa lui Clifford Odets, În aşteptarea lui Lefty, se îndrăgosteau şi erau recunoscători norocului de-a fi ajuns în Rusia. Imigranţii americani s-au împrăştiat pe tot teritoriul Rusiei. Până-n cele mai îndepăratate oraşe estice precum Nijni Novgorod. Ca o ironie a sorţii, americanii au străbătut atâta cale să ajungă în Rusia pentru a lucra în fabricile sovietice proaspăt construite de vechii titani ai industriei americane. În pustietatea stepei ruseşti, în oraşul Nijni Novgorod, la 20 km de Moscova, Compania Ford Motor a construit o uriaşă uzină de automobile, în ciuda numărului record de şomeri înregistraţi în Detroit. Pentru 40 de milioane de dolari( plătiţi în aur) Henry Ford le-a vândut sovieticilor planurile de producţie industrială şi liniile de producţie cu tot cu componente pentru 75 000 de maşini. Cinci ani le-a oferit asistenţă tehnică şi mână de lucru specializată, americană. Henry Ford a devenit în curând unul dintre cele mai cunoscute personaje din Uniunea Sovietică, construirea Detroitului sovietic fiind benefică pentru cauza bolşevică. Înainte de încheierea tranzacţiei, în vara anului 1926 Ford a trimis o echipă de specialişti condusă de inginerul Boris Berghoff pentru a evalua condiţiile noiii investiţii. Raportul lui Bergoff este cât se poate de edificator în ceea ce priveşte realitatea sovietică: „puterea se afla în mâna unui singur om care conducea Rusia cu o mână de fier- Iosif Visarionovici Stalin, teroarea fiind unicul mijloc de-a ţine-n frâu poparele Uniunii înfometate.” Aflând că Stalin îi curta în acelaşi timp pe cei de la Peugeot şi de la Citroen, Ford nici nu mai stă pe gânduri, şi îl trimite pe Charlie Sorensen directorul său de producţie să negocieze. Aşa, zice-se, a ajuns industriaşul danezo-american să le explice bolşevicilor ciudatul vocabular al proprietăţii capitaliste, „precum un senator roman, care-i dădăcea pe goţii hămesiţi să păstreze eticheta la masă.” Drept urmare, în mai puţin de doi ani, la cotul Volgăi unde se întâlneşte cu Oka, în plină stepă rusească se ridică o întreprindere uriaşă. Aşa a luat naştere „Detroituul sovietic”. Numeroşi muncitori americani puşi pe liber în timpul Marii Crize Economice au luat drumul către URSS. Printre muncitorii ajunşi la fabrica lui Ford se afla şi americanul de culoare Robert Robinson care intră în conflict cu doi conaţionali –Herbert Lewis şi Brown. Bun prilej pentru propaganda bolşevică pentru a scoate în evidenţă tratamentul pe care-l primeşte un cetăţean de culoare în Rusia spre deosebire de America. Herbert Lewis este judecat şi expulzat, iar Robert Robinson este ales în „Sovietul moscovit al deputaţilor muncitorilor”. Pe poarta noilor uzine Ford, decorată cu imensele portrete ale lui Stalin, ies primele autoturisme Model A purtând benere uriaşe pe care scria în ruseşte: „Îndepliniţi Planul Cincinal! Daţi Patriei Forduri Sovietice!” Despre marea realizare a industriei de automobile sovietice iată ce scrie un inginer american, observând că de pe liniile de montaj ies una după alta o maşină decapotabilă, un furgon cu cabină şi un camion: „ruşii sunt ca o ceată de copii care se joacă acum cu primele maşinuţe mecanice, le ciocnesc, le forţează anapoda, şi, în general fac numai dandanale.” La Moscova este construită fabrica de Automobile Stalin pentru asamblarea celor 75000 de Forduri aduse sub formă de piese de la Detroit. Mergând prin fabrică, inginerul american Frank Bennett observă că ruşii, care mai lucrau încă la placa pe niveluri, în loc să toarne asfaltul standard rezistent la fluctuaţiile de temperatură, foloseau o mixtură în care se aflau şi fragmente de la demolarea Catedralei lui Hristos Mântuitorul din Moscova. „Privind retrospectiv, distrugerea creştinismului în Rusia a fost absolut necesară pentru tot ceea ce aurmat. În timpul dictaturii proletariatului, orice instituţie civilă a cărei credibilitate ar fi putut submina autoritatea lui Stalin a fost sitematic distrusă ori transformată în propria sa parodie servilă ( nu vă sună cunoscut modelul?) . Molozul din bisericile Rusiei era păstrat pentru a fi folosit la duşumelele fabricilor, în vreme ce clopotele erau topite într-o turnătorie uriaşă din afara Moscovei. Aici-într-un munte de aur şi argint străvechi- zăcea tăcerea aşternută asupra Rusiei ca prima cădere de omăt a iernii.”(pg.73) Dar soseşte şi momentul adevărului: pe cât de greu reuşiseră americanii să vină în Rusia cu mult mai greu le era acum s-o părăsească. În 1933, Statele Unite nu aveau încă reprezentanţă diplomatică în Uniunea Sovietică, reprezentanţii presei acreditaţi la Moscova fuseseră cumpăraţi aşa că imigranţii americani erau la cheremul autorităţilor sovietice. De cum au păşit pe pământ rusesc li s-au ridicat paşapoartele şi au fost făcuţi automat cetăţeni sovietici. Multora li s-au furat identitatea şi în locul lor ruşii returnau agenţi NKVD în America. Foametea făcea ravagii în întraga Uniune Sovietică, însă jurnaliştii americani, complici ai autorităţilor, inginerii industriali , oamenii de afaceri, turiştii se distrau la marele hotel Metropol ca pe vremea Nebunilor Ani Douăzeci la petrecerile date de Jay Gatsby. Dintre toţi se remarcă, prin luxul opulent în care trăieşte, jurnalistul Waltwer Duranty, obedient puterii sovietice şi încununat cu un Pulitzer de nomenclatura literară americană pentru „extraordinarele lui reportaje din Rusia”. El a fost cel care l-a convins pe Franklin Rooswelt să acorde recunoaştere diplomatică guvernului sovietic. Pe 17 noiembrie 1933 , în cadrul unei ceremonii ţinută la Casa Albă, SUA recunoaşte 54

existenţa URSS. Nici bine nu s-a deschis Ambasada Statelor Unite la Moscova că un val de imigranţi americani au invadat-o, pur şi simplu, cerând să fie repatriaţi.”Aceşti nefericiţi, scria primul secretar al ambasadei, Loy Henderson, se năpusteau peste noi chiar în camerele de hotel”. Chiar şi pentru cei de la ambasadă era aproape imposibil să facă ceva pentru „americanii captivi”sau „prizonierii americani”, cum mai erau numiţi, întrucât nu mai aveau nicun fel de acte. Nici pentru diplomaţii americani viaţa nu era prea uşoară la Moscova. William Bullitt, primul ambasador al Americii în Rusia, face cunoştinţă cu Stalin şi rămâne profund impresionat de felul său alunecos de-a fi. După o vreme îi cere preşedintelui Rooswelt ceva „divertisment american” pentru personalul ambasadei. Aşa renasc pe terenul din parcul Gorki competiţiile de baseball prin înfiinţarea unei ligi de baseball a imigranţilor americani. La nici un an de la balul de deschidere al Ambasadei începe Marea Teroare. 150000 de cetăţeni americani din oraşul Leningrad şi 500000 din întreaga regiune sunt arestaţi. Printre ei majoritatea prietenilor ambasadorului Bullitt. În 20 aprilie 1936 ambasadorul scria către Departamentul de Stat: „Problema relaţiilor cu guvernul Uniunii Sovietice este...o componentă a problemei pe care o reprezintă comunismul ca doctrină militantă hotărâtă să declanşeze revoluţia mondială şi lichidarea ( un alt fel de a spune asasinarea) tuturor necredincioşilor. Nu încape nici o îndoială că toate partidele comuniste ortodoxe din toate ţările, inclusiv cele din Statele Unite, sunt adeptele uciderilor în masă...” Nu doar ambasadorul Bullitt se lămurise cum stau treburile cu statul bolşevic rus. Unul din reporterii americani, William Henry Chamberlain, care fusese martor ca şi alţi americani la transporturile cu exilaţi către Siberia, scria: „Am mers în Rusia crezând că sistemul sovietic ar putea reprezenta cel mai plin de speranţe răspuns la problemele declanşate de Războiul Mondial şi de criza economică de după acesta. Am plecat convins că statul sovietic absolutist...este o putere a întunericului şi o forţă a răului care cu greu îşi poate găsi termenii de comparaţie în istorie...Asasinatul este un nărav cu atât mai mult când este vorba de state, şi nu de indivizi.” Pg. 116 Întoarcearea ambasadorului Bullitt la Washington în vara lui 1936 coincide cu sfârşitul meciurilor de baseball care se desfăşurau pe terenul din Parcul Gorki. Tot elanul din vremea competiţiilor dispăruse lăsând loc fricii să se instaleze. Situaţia se înrăutăţise la 1 decembrie 1934, odată cu asasinarea lui Serghei Kirov, prieten apropiat al lui Stalin, important lider al comuniştilor. NKVD-ul, arma de temut a lui Stalin, pornise Marea Teroare. Nimeni şi nimic nu mai era sigur, pretutindeni domnea o atmosferă de spaimă din moment ce dispariţiile celor din jur deveniseră lucru obişnuit. Figuri celebre ale culturii ruse au început să fie lichidate fără prea multe discuţii. Aşa a fost cu scriitorul Isaac Babel, regizorul Vsevolod Meyerhold şi soţia sa Zinaida, Osip Mandelştham. Compozitorul Şostakovici este arestat şi anchetat. Cultul personalităţii în ceea ce-l priveşte pe Stalin ajunsese la paroxism. Nici măcar apartenenţa la eşaloanele superioare ale nomenclaturii comuniste nu-i va salva pe cei intraţi în vizorul NKVD. În perioada de vârf a Marii Terori, Stalin a promis :” Îi vom anihila pe toţi aceşti duşmani , chiar dacă sunt bolşevici. Îi vom distruge pe ei şi pe rudele lor, pe cei din familie. Oricine a vrut cu fapta sau cu gândul, da, chiar cu gândul să atace unitate statului socialist va fi zdrobit de noi fără milă. Vom extermina toţi duşmanii până la unul, la fel şi familiile şi rudele lor.” În mintea lui Stalin, puterea sovietică nu putea fi întărită decât prin eliminarea duşmanilor şi „prizonierii americani”, veniţi dintr-o lume cu altă mentalitate făceau parte din categoria duşmanilor de clasă. Arthur Talent venise din Boston cu familia din anii 20 pe când avea şapte ani. Era un violinist talentat şi a intrat la Conservatorul din Moscova. Tânăr student fiind, îi oferă găzduire lui John Goode, cumnatul lui Paul Robeson care îi dăruieşte un costum nou nouţ, adus din America. Pe 28 ianuarie 1938, Arthur Talent este arestat şi din acel moment nu s-a mai auzit nimic de el. Şi nu-i singurul. Devotamentul pentru cauza sovietică nu mai reprezenta o garanţie, devenise mai degrabă un motiv să-i facă să dispară.Viaţa în ţara făgăduinţei devenise un coşmar pentru „prizonierii americani”- aşteptau noapte de noapte să fie arestaţi. Puţini dintre ei mai căutau adăpost pe la prieteni în speranţa că vor scăpa. Unii pribegeau dintr-un oraş în altul, îndurând lipsuri de tot felul şi căutând să-şi facă alte false. Victor Herman, considerat Lindbergh al Rusiei nici nu împlinise 21 de ani când a fost exmatriculat de la şcoala de paraşutism din Moscova sub acuzaţia de „duşman al poporului”. Se întoarce la uzinele Ford din Gorki. Oraşul e aproape pustiu. Din sutele de americani veniţi să muncească acolo rămăseseră doar douăzeci printre care şi tatăl său care l-a îndemnat să-şi ia sora şi să ceară protecţie la Ambasada Statelor Unite. Pe 7 octombrie 1937, ziarul Pravda publică un articol în care Uzina de automobile din Gorki ( fost Nijni Novgorod) este acuzată de „rezultate ruşinoase în producţie”, sabotorii americani dând dovadă de neglijenţă. În anii 1938 americani precum Victor Hermann au început să dispară unul după altul. Erau împuşcaţi la scurt timp după arestare. Mai târziu, la 27 de km de Moscova lângă Butovo s-au descoperit gropi comune care aveau până la o jumătate de km lungime. Pe teritoriul URSS asemenea zone deveniseră un fapt obişnuit. Conform procedurilor transmise de NKVD în teritorii exista obligaţia de-a umple cu 250000 de cadavre o groapă comună, ordin ce 55

PORTILE NORDULUI - 2014 trebuia să se respecte în toate districtele regionale le Rusiei. În 1990 o asociaţie rusă care avea drept scop reabilitarea victimelor lui Stalin a identificat printre dosarele pensionarilor KGB un anume „Tovarăş S”, primul komendant al unui pluton de execuţie al NKVD. „Tovarăşul S” a dat bucuros amănunte despre speţrabota ( munca specială ) pe care a îndeplinit-o cu echipa sa de 12 călăi în timpul Ejovşcinei ( perioada Ejov). Într-o casă de la marginea terenului de execuţie echipa aştepta victimele care, după ce erau deposedate de acte erau duse pe marginea gropii şi împuşcate în ceafă. După ce-şi îndeplineau norma de execuţii veneau la cartierul general frânţi de oboseală unde-i aşteptau sticlele cu vodcă special alocată. În zori, veneau buldozerele care acopereau gropile cu morţi şi pregăteau altele pentru noaptea următoare. Povestea „Tovarăşul S” că oricât se spălau pe mâini şi pe faţă şi se parfumau cu o colonie ieftină care era ca şi vodca în dotare, mirosul morţii li se impregnase în piele. „Deşi li se dădeau şorţuri, mănuşi şi pălării din piele ca să-şi protejeze uniformele de sânge împroşcat, de aşchiile de oase, de bucăţile de creier, ei au descoperit că era imposibil să rămână imaculaţi.”pg. 156 Din punctul lui de vedere nu fusese un asasin , ci un apărător al societăţii. O consecinţă a muncii lor, dincolo de lipsa de conştiinţă faţă de cruzimea crimelor îndeplinite, a fost faptul că s-au îmbogăţit din primele consistente pe care le primeau. Thomas Sgovio, fiind la Moscova, afla în fiecare zi de dispariţia unui prieten, ori a unui cunoscut şi a decis să se ascundă la Ambasadă. Acolo i s-a spus să revină peste două săptămâni până i se verifică actele. Astfel de reacţie au avut angajaţii ambsadei faţă de mai toţi americanii veniţi să se pună sub protecţie. Lipsa de reacţie a funcţionarilor pare să se explice pur şi simplu prin apucăturile birocratice şi prin lipsa dorinţei de implicare. Toată lumea aştepta un salvator providenţial. În 1937 Rooswelt îl trimite ambasador la Moscova pe prietenul său, Joseph Davies.Nici bine n-a ajuns cu suita la destinaţie că a participat la unul din marile procese-spectacol în centrul căruia se afla pianistul Gheorghi Piatakov acuzat că se întâlnise cu Troţki pe aeroportul din Oslo. Spre deosebire de Bullitt, Davies nu a fost câtuşi de puţin interesat de soarta cetăţenilor americani care doreau să se repatrieze, marea lui pasiune fiind colecţionarea de obiecte de artă. Împreună cu soţia sa umblau prin toate galeriile şi prin consignaţii dornici să acumuleze cât mai mult şi cât mai ieftin. Scrisorile prizonierilor americani în care solicitau sprijinul ambasadei rămâneau de obicei fără răspuns.Imigranţii obişnuiţi nici măcar nu puteau să treacă de ierarhia administraţiei ambasadei. Informările sale către Departamentul de Stat erau mai degrabă admirative la adresa lui Stalin şi al mâinii lui drepte, Ejov. Unul din procesele –spectacol organizate de NKVD la care însuşi Stalin a participat ca spectator ascuns, a fost cel al lui Buharin, considerat ideologul partidului comunist. Joseph Davies s-a dovedit a fi un admirator neobosit al lui Iosif Visarioniovici Stalin dovadă fiind cartea Mission to Moscow, scrisă după ce i s-a terminat misiunea. Între timp, Thomas Sgovio fusese arestat în faţa Ambasadei Statelor Unite şi închis la Lubianka. Mutat la Taganka a cunoscut cruzimea cu care gardienii îi tratau pe prizonieri, mulţi comunişti de bună credinţă veniţi din toate colţurile lumii ex. Eraim Leszinski, comunist din Palestina, Lucien Blit, evreu, Harry Jaffe , tenor în corul Anglo-American, Michael Ainsenstein, inginer din California, polonezul Z. Stypulkowski. A fi străin în URSS echivala cu a fi duşman şi trebuia să fie împuşcat. În oraşul Gorki, zilnic erau scoşi din sediul NKVD-ului 50-70 de cadavre. În 1938, tortura era o metodă legală de interogatoriu, însuşi Stalin transmisese instrucţiuni explicite care ajunseseră înrămate şi agăţate la loc de cinste în birourile agenţilor NKVD. Odată arestat, prizonierul era lipsit de toate calităţile umane, fiind considerat un obiect fără valoare. În noaptea de 24 iunie 1938, Thomas Sgovio împreună cu alţi 70 de prizonieri este urcat într-un vagon sigilat şi trimis în Gulag. Peste o lună ajunge în lagărul de tranziţie de la Vladivostok de unde poetul Mandelştam trimisese ultima scrisoare. După câteva săptămâni de aşteptare este îmbarcat pe nava cu aburi numită „Indighirka” , împreună cu alte câteva mii de deţinuţi de drept comun, înghesuiţi pe fundul calei vasului. Pe durata acestor transporturi maritime se petreceau lucruri oribile –violuri în masă, crime, mai ales din partea deţinuţilor de drept comun amestecaţi cu prizonierii politici. Capătul acestei călătorii a groazei era Kolîma. Aici, Thomas Sgovio a dat peste un tărâm al suferinţei pe care nici cea mai bolnavă minte nu şi-ar fi putut-o închipui. Un doctor al lagărului le explicase clar la sosire: „Nu aţi fost aduşi aici să trăiţi, ci doar să suferiţi şi să muriţi.” În cele din urmă, prizonierul Thomas Sgovie a ajuns la mina de aur de la Razvedcic. Puţini reuşeau să treacă de şocul adaptării la condiţiile inumane de viaţă- hrana sărăcăcioasă şi insuficientă, munca grea la temperaturi mult sub zero grade erau condiţii sigure de moarte. La câteva mii de kilometri spre vest, un alt supravieţuitor american, Victor Herman înfrunta chinurile şi lipsurile. Marea teroare era înfăptuită în primul rând de deţinuţii de drept comun care schingiuiau şi ucideau să se distreze. Izbucnirea Celui de-al Doilea Război Mondial a adus Statele Unite şi URSS de aceeaşi parte a baricadei. Prizonierii americani supravieţuitori precum Thomas Sgovio şi Victor Herman trăiau un profund sentiment de frustrare văzând cum cele mai faimoase firme americane erau puse în slujba lagărelor. În vreme ce ofiţerii NKVD şi gardienii se 56

răsfăţau cu delicatesuri americane, prizonierii sufereau cumplit de foame. Ajunseseră să mănânce, fugind, supa pentru a nu fi văzuţi şi ajunşi de careva. Mulţi preferau să se automutileze-îşi tăiau degetele de la mîini, o mână, un picior, pentru a primi o muncă mai uşoară. S-au înmulţit cazurile de canibalism. Şi Victor Herman fusese selecţionat pentru a fi executat. Un paznic ordonase ca „gunoaile din ţările capitaliste” să nu primească mâncare. I se dădeau munci cât mai grele şi mâncare deloc. A supravieţuit totuşi. Abandonaţi de administraţia americană, de personalul de la ambasadă, de presă, trădaţi şi uitaţi în lagărele morţii, prizonierii americani se agăţau cum puteau de fiecare zi să supravieţuiască. Pe neaşteptate Thomas Sgovio a fost amprentat şi i s-a dat voie să-şi caute de lucru în Kolîma. Trecuseră opt ani de când fusese adus în Gulag. Este eliberat dar, nu după mult timp, arestat din nou. În acest timp un alt mare admirator al Rusiei şi al lui Stalin, John Steinbeck face o vizită în URSS unde rămâne uimit de cultul personalităţii promovat de Stalin. Cu câteva luni înainte să moară Rooswelt i-a adresat în mod repetat scrisori lui Stalin în nume personal în care-i cerea să-i elibereze prizonierii americani. Negociind permanent şi folosind momeala ajutorului economic nemţii reuşesc în 1950 să asigure eliberarea miilor de prizonieri germani. Numai „prizonierii americani” ajunşi la a treia generaţie rămân în continuare să populeze lagărele sovietice. De reţinut că esenţa stalinismului nu s-a bazat doar pe frică. Milioane de oameni l-au sprijinit pe Stalin cu o fervoare autentică. Aceştia erau voluntarii lui plin de dăruire, staliniştii care credeau orbeşte în el şi în judecata lui. Ei considerau că niciun sacrificiu nu-i destul de mare pentru a materializa visul comunismului. În primele ore ale zilei de 6 martie 1953 Radio Moscova anunţă moartea lui Stalin. După moartea lui şi a lui Beria, şeful NKVD, situaţia din lagăre se relaxează. Două destine- Thomas Sgovio şi Victor Herman. Doi supravieţuitori ai Gulagului sovietic,(amândoi făcuseră parte din echipele de baseball din anii 1930) sunt eliberaţi în 1956. Unul rezistase datorită talentului său artistic, celălalt datorită vigurozităţii. Întors de la Kolâma la Moscova, Thomas Sgovio constată că nu avea cui spune povestea suferinţei sale. Nimeni nu l-ar fi ascultat şi nu l-ar fi înţeles. „Tot ce mi-a rămas sunt oasele trupului şi pielea întinsă peste ele” Asta era toată averea celor întorşi din Iad. Unii îşi aminterau prea multe şi înnebuneau sub povara amintirilor. Alţii deveneau amnezici şi încercau din răsputeri să adune fărâmă lângă fărâmă să-şi reconstituie viaţa . În 1992, în timpul vizitei în Statele Unite, Boris Elţîn a declarat în faţa presei că la începutul anilor cincizeci, forţele armate sovietice au doborât un avion american luând ostateci pe toţi membrii echipajului format din 12 oameni care au ajuns în lagărele de exterminare. Astfel, a fost redeschis subiectul victimelor americane. S-a făcut o comisie de investigare a crimei instituţionalizate, ordonată şi ascunsă de aparatul de stat. Populaţia estimată a Gulagului în toată istoria sa a fost de circa 30 de milioane, din care au dispărut între 15 şi 20 de milioane. Potrivit unui raport al NKVD-ului între 1 ianuarie 1935 şi 22 iunie 1941 aproape 20 de milioane au fost arestaţi şi 8 milioane ar fi murit. Întors în America, în Bufallo, Thomas Sgovia şi-a întemeiat un cămin, a găsit un job şi a scris o carte- Dear America. De neclintit în hotărârea sa de-a nu uita nimic, a început să ţină prelegeri la University of Buffalo despre cele pătimite pe care le ilustra cu grafică. În cele din urmă s-a retras în Arizona într-o suburbie a Pheonixului fiind printre ultimii supravieţuitori ai unei emigraţii uitate.Uneori îşi mai amintea de echipele americane de baseballcare jucau în Parcul Gorki. Victor Herman care şi-a ispăşit sentinţa de 10 ani în lagărul de la Burepolom a fost eliberat în 1948 şi s-a retras în Krasnoiarsk unde s-a angajat ca instructor sportiv şi s-a căsătorit c-o gimnastă rusoaică. În vara lui 1951 este arestat din nou, fiind suspect atât ca american, cât şi ca evreu. După a doua arestare a fost condamnat să trăiască în exil în îndepărtatul şi sălbaticul nord. Trăia vânzând lemne sătenilor care treceau prin zona pustie în care locuia. Povestea URSS nu se termină odată cu anul 1991, ziua de Crăciun, când, de pe Kremlin este dat jos steagul roşu şi noul preşedinte de atunci, Boris Elţîn declară că Uniunea Sovietică a încetat să mai existe. Unde e vorba de Rusia nimic nu este fără echivoc şi orice final pare fals. Dovada, întâmplările din primăvara lui 2014 Cartea lui Tim Tzouliadis este cutremurătoare şi se alătură celorlalte documente în care se admite în mod deschis enormitatea crimelor împotriva umanităţii înfăpuite în fosta Uniune Sovietică şi, de fapt, în întreg lagărul comunist.

PORTILE NORDULUI - 2014 MARIAN ILEA ( România ) Îi ziceau Moţ. Era ursuz. Locuia pe strada Gării din Medio Monte. Gard în gard cu familia Bucurescu. Îl chema Dimofte Maftei. în faţa casei avea ﬂori şi un cireş sălbatic. Doamna Rodica era nevasta lui. Făcea dulceaţă de cireșe. După ce treceai de casa familiei Bucurescu ajungeai la clădirea cu etaj. între clădirea cu etaj şi gară era gangul prin care se intra printr-o poartă masivă. în fundul curţii mai era o clădire mică. Avea două trepte. Le coborai şi ajugeai la uşa beciului. Beciul era ca o celulă. Avea geam cu zăbrele. înăuntru stăteau butoaiele goale în care fusese ţinută motorina.

Dulceaţa de cireşe sălbatice Margasoiu îl cunoştea pe Moţ de pe vremea cînd era paznic şi portar la banc şi purta pistol la brâu. "Nene Dimofte acela e un pistol adevărat?" întreba Margasoiu. "Pac, pac, pac", răspundea domnul Dimofte Maftei, scoţând arma de la brîu. "Mă prefac că trag, Margasoiule, dar la o adică poate face moarte de om", mai zicea domnul Dimofte Maftei. Casa lui şi a doamnei Rodica era ca un vagon. Târnaţul era cât casa. Intrai în bucătărie şi de acolo treceai din cameră în cameră. *** În grădina din spatele casei, doamna Rodica Dimofte punea cartofi, porumb şi pepeni porceşti. Pe margini creştea fasolea pe rude înalte şi floarea soarelui. Moţul a fost un om înalt, bine legat care a muncit din greu pentru casa lui. Doamna Rodica Dimofte, cumpăra, pregătea, gătea, servea, spăla. Avea grijă de casă. Din vremea războiului doamna Rodica avea cuţit de oţel din supapă de maşină, cu mâner de palstic gros. "Ăsta-i din vremea când dormeam în beciul ăla din vecini, Margasoiule", zice doamna Rodica Dimofte. Margasoiu ştie din poveştile Moţului că nu te puteai pune atunci cu ungurii ori cu nemţii, că nu erau trichi flichi. Te împuşcau şi gata. "Pe front era un pocăit care nu avea voie să poarte armă, nu-l lăsa credinţa", zice nea Dimofte către Margasoiu. "Stătea la cai. Da' când i-o sosit vremea de mers pe front l-o dus un ungur într-o grădină şi l-o împu;cat. Nu te jucai atuncea că te jucai cu viaţa ta". *** "Eram tânără. Dormeam în beciul ăla. Mirosea a gară. Noaptea nu te puteai odihni de zgomotul trenului. Locomotivele şuierau dinspre depou. Ascunsă acolo cu moartea lângă mine. Adunam hârburi de sticlă. Să mă apăr. Dumnezeu mă apăra. Am dormit cu câinele legat de picior. Când m-a muşcat şarpele am tăiat o scrijea din călcâi. Am scşpat. Tata şi mama se temeau că-şi pierd spijinul. Am ieşit într-o noapte pe linia ferată. O tras un ungur cu pistolul după mine. M-am mişcat pe stânga, pe dreapta. N-o reuşit. Fratele meu o rămas în război. N-am mai ştiut nimic de el. În Miskolc o depus jurământul. Ne-am dus la el. Era îmbrăcat de sărbătoare. Era tare frumos. şi Maftei a depus jurăm]ntul în ziua aia. El s-a întors. Frate-meu a rămas peacolo. Da, războiul nu te iartă. Te seceră ca pe grâu toamna. Fără ştirea lui Dumnezeu niciun deget de la mână nu-l ridici", zice doamna Rodica Dimofte. Margasoiu ascultă. Gustă din dulceaţa de cireşe. Soarbe apa din paharul de cristal. Simte că doamna Rodica Dimofte e tristă că nu s-a întors fratele ei din război. "Mai bine venea el decât Dimofte" pare că vrea să spună doamna Rodica Dimofte. "Ei, Dimofte se temea să nu mă ducă cineva. Să rămână fără mine", zice doamna Rodica Dimofte. "Îi pare bine că mă are. Şi mie că-l am", încheie parcă resemnată doamna Rodica Dimofte. 58

Pe masa din bucătărie pâinea e aburindă. Nenea Dimofte Maftei trebuie să apară. Vine de la cârciuma gării. Acolo îşi face veacul în fiecare zi. Se uită la trenurile care pleacă. *** În curtea cu cele două blocuri Strâmbătură, Năduşitu şi Cătană îl aşteptau pe Margasoiu. Toţi ştiu că Margasoiu mănâncă dulceaţa aia de cireşe făcută de nevasta Moţului. Moţul e bătrân cu voce răguşită. Vorbeşte de parcă i s-a împiedicat ceva în gât. Datorită surâsului permanent din colţul gurii şi datoritş veşnicei pălării, Margasoiu l-a poreclit pe Moţ "Păcăliciul". Nevasta Moţului e o femeie bună. Are vorba domoală. Cu bărbatul ei e sinceră şi energică. Margasoiu le povesteşte despre nevasta Moţului. Strâmbătură, Năduşitu şi Cătană îl aşteaptă. Vor să-l audă pe Margasoiu cum spune că doamna Rodica Dimofte a fost o tânără brunetă, rotundă la corp, care făcea baie în râul care trece prin Medio Monte. Vor să-l audă pe Margasoiu cum spune că domnul Dimofte şopte;te în urechea dreaptă a Margasoiului. "La început a fost tăcerea. Cum răbufneşte forţa lui interioară şi cum vorbeşte privind spre depărtări cu o privire fixă şi cum timpul dispare". *** "Două sute patruzeci, atâţia am fost în contingentul patruzeci şi unu. Am crezut că nu vom merge. A fost potopul cel mare când toate străzile din Medio Monte s-au transformat în râuri. Când Piaţa de Fân semăna cu un lac. Şi când Medio Monte parcă era o Mare. Da' am urcat în vagoane şi am ajuns în „Chop", zice nenea Dimofte Maftei către Margasoiu. În bucătărie miroase a pâine proaspăt scoasă din bloaderul şporiului. "Acolo ne-am dat jos pe peroane. Erau delegaţi de la unităţile din toate oraşele. Ăia îţi spuneau care, când şi în ce direcţie ai de mers. Şi-am ajuns la Miskolc. Era cu mine şi viitorul cumnat, Abraham Muiszek. Ei sunt polonezi, morari de meserie", mai zice nenea Dimofte Maftei. Aşezată pe colţul unei dormeze, doamna Rodica Dimofte ascultă cu atenţie. Are ochii înlăcrimaţi. "Acolo nu am ştiut nici unde să ne ducem. Du-te-n colo. Hai încoace. Între ungurii ăia n-am mai ştiut nimica. Da' neam descurcat. Trei luni am făcut instrucţie. Apoi la jurământ. De atuncea nu l-am mai văzut pe Abraham. În nouă mai am ajuns în Galiţia. Pe unde am umblat. Prin comunele alea. La Sokolov. La Socoleţ. Pe front. În Galiţia aia. La Străpa am stat în spatele Nistrului. Vedeam Cernăuţiul. Aşa când ne uitam cu luneta. Prindeam orăşelul cu luneta. Nu apăreau oamenii. Da' erau clădirile. Când s-a-nceput valul ne-am retras. Am ajuns de unde am plecat. Am stat în Budapesta. Bombardau englezii şi americanii - ziua. Bombardau ruşii - noaptea. Aşa că ne-am dus la Ucea. Am venit înapoi lângă Budapesta. Mă cheamă la el comandantul. Unu Sabadăş Ignitz şi-mi zice:"Dimofte pleci în permisie în Medio Monte. Dacă împuşti câţiva evrei, taie-le urechile cu cerceii ăia ai lor. Adă-le şi te mai las să te duci". N-am zis nimic. Aveam armă. De copil eram prieten cu evreii din Medio Monte. Colaboram, domnule. Aveam conştiinţă. Mai era şi cizmarul care-mi repara bocancii când eram copil. Şi cam atât. M-am întors. Altu' n-am mai pupat permisie. Da' n-a trecut mult şi am căzut prizonieri. Ne-o ales. Ne-o suit în trenuri. Erau podurile sparte peste Tisa. Lovite de artilerie. Reparate cu cabluri groase pe care erau fixate şinele. Treceau vagoanele legănându-se ca bărcile. Am ajuns într-un lagăr. Bec nu era, lampă de petrol nici atât. Vedeam lumina numai când ne scoteau afară. Patru luni am stat acolo. Câte o mie de soldaţi într-o baracă din aia. La zece oameni primeam o găleată cu apă. Ne udam buzele. Cam cum am cuştuli ceva. La bucătăriile alea munceau optzeci de bucătari ziua şi optzeci noaptea. Mâncarea o luam din ciubere. Ţi se venea un polonic cu zeamă şi frunze de varză opărite plus făină de grâu opărită şi aia. Ăsta era traiul nostru. În fiecare noapte găseai două zeci şi cinci înţepeniţi de tifos. Acolo erau cinci mii de români separat şi restul; estoni, letoni, bulgari în altă parte. Ne dădeau ciorba aia la bucătărie. Nici nu simţeai că mănânci. M-am înţeles cu ruşii. Vorbeam limba lor. M-au lăsat să merg la gunoi unde săpau oasele. Băgau vaca-ntreagă în cazan. N-o tranşau. Aruncau gâtul, maţele şi pielea. Confiscau vacile. Le-am zis: "Măi, ruşilor, lăsaţi-mă să iau din gunoiul vostru fluierele oaselor". Mergeam cu Toader Cănău şi le zdrobeam între două pietre. Sugeam măduva aia. Aşa am trăit acolo. Ungurii ne făceau câini. Noi mâncam bine. Dimineaţa găseam două zeci de unguri ţepeni. Când o venit comisia de englezi şi americani, am ajuns la alt lagăr prin Serbia. La Sobotka. Deja era primăvară. În luna lui mai ne-o suit în vagoane de tablă. Stăteam în pieile goale. Se înfoca tabla. Mergeam cu trenul până-n Brăila. Provizii am avut: pesmeţi, ceapă şi două găleţi cu apă. Am stat o sută de prizonieri într-un vagon. Din Brăila am 59

PORTILE NORDULUI - 2014 schimbat condiţiile. Alt tren. Numai optzeci de oameni în fiecare vagon. Am scăpat de aglomeraţie. Mergeam în Rusia. Din două în două zile opream în gări. Impiegaţii controlau roţile. Băteau în ele cu ciocanele. Trei zile şi trei nopţi o trecut trenul prin Urali. O lună de zile am mers până-n gara de la Novosibirsk. Eram în Siberia. Am stat o săptămână în lagărul de acolo. La odihnă. O venit ruşii să ne întrebe: "Tu ce meserie ai?". Le-am spus că-s comerciant în Medio Monte. M-au pus la fabrica de armament. Făceam tunuri şi tancuri. Fabrica era lungă de treisute de metri şi lată de două sute. Avea două zeci şi opt de uşi pe o parte şi două zeci şi patru pe aialaltă. Mă îmbrăcam în haine cauciucate. Lucram la turnătorie. După aceea am trecut la strung. Îmi săreau scântei de metal în ochi. Aveam doctori din Austria. Ziceau: Stai mă, puţin! Îţi căscau pleoapele. Îţi scoteau scânteile din ochi. Vedeai tare bine după aia. Lucram de câteva luni. Da-mi ziceam, cum să scap, cum să fug din Siberia asta. Într-o dimineaţă am băgat un deget între cuţitele strungului. L-am văzut cum se sfârtecă. Dimofte Maftei, aşa mi-a zis doctoriţa, va veni o comisie mare. O să te trimit la ea. O şi venit. Ruşii stăteau la douăsprezece mese. Te ascultau. Am stat printre ultimii. Rusul ăla s-a uitat la mine, mi-a dat o hârtie, mi-a spus să merg în ţara mea. "Sunt din Medio Monte, rusule", i-am spus. Am lăsat în urmă stratul gros de zăpadă. Acolo şi soarele răsare altfel. Acolo luna e tare mare. Vântul bate de la miazănoapte dinspre Oceanul Îngheţat. Am pornit din gară cu trenul. Direcţia Iaşi. Ni s-a aprins vagonul din mers. Aruncam mantalele pe focul din podele. Din Iaşi am ajuns la Râmnicu Sărat. Ne-am îmbrăcat la corpul de armată de acolo. Nu ne-am mai oprit decât la Dej. Linia era spartă înspre Medio Monte. Am pornit pe jos. Când am intrat în casa asta, Margasoiule, m-am pus în genunchi. Aicea în bucătărie. Ţin minte cum băteau câini dinspre gară. Mama şi tata erau la nunta unuia Răngău. O venit acasă cu ceteră şi cu muzicanţi. În anii ăia de pe front îţi visai părinţii. Altceva nu ştiai nimic. Te culcai cu moartea în faţă şi te sculai cu ea sub pătură", zice nenea Dimofte Maftei aşezat la masă, uitându-se la farfuria plină cu sarmale. În bucătărie e linişte. Margasoiu a lăsat linguriţa de argint pe farfurioară. Lângă dulceaţa de cireşe. *** Margasoiu, Năduşitu', Strâmbătură şi Cătană au trecut de gangul ce ducea din strada Gării la clădirea mică din fundul curţii. Au coborât în beci. Se însera. Beciul era ca o celulă. Avea geam cu zăbrele. S-au aşezat printre butoaiele goale. Mirosea a motorină. "Mai întâi a fost tăcerea", a zis Margasoiu. Năduşitu', Strâmbătură şi Cătană ascultau. În beci era întuneric. "Aici a locuit un şarpe veninos şi periculos", continuă Margasoiu. Toţi se simt străbătuţi de fiorii spaimei. "Când o venit primul evreu în Medio Monte s-a aşezat la marginea dinspre munte. şi-a făcut o cârciumă. Atunci au învăţat minerii din oraş cum se poate bea pe datorie. Îl chema Abraham Muiszek şi-şi zicea polonez. Venise de lângă Katowice. Avusese o moară şi o fabrică de hârtie. Avea catastif. Te trecea cu tot cu băutură în hârtiile lui. "Celui cu cuşmă albă două pahare cu votcă de Ucraina, celui cu cuşmă neagră cinci pahare cu rom de Albania", zicea Abraham Muiszek. Când era sorocul ploilor minerii îşi schimbau între ei căciulile. Aşa a dat faliment. Aşa s-a apucat de comerţul cu stofe pentru domnii şi doamnele din oraş. La casa lui Abraham Muiszek se ajungea pe o potecă veche, înghiţită parcă de lemn câinesc, porumbari şi muri. Evreul polonez sosit în Medio Monte se ascundea de lume. Avea un cuţit făcut din oţelul unei maşini vechi din tipografie cu mâner gros de plastic. Se împrietenise cu unu Mihalca. Acela atacase într-o zi de joi, prin luna aprilie, un poştalion plin cu bani. Omorâse vizitiul. Tăiase gâtul paznicului de la transportul banilor. Cu un cuţit. Banca din Debrecen pornise ancheta. L-au prins. L-au anchetat. L-au băgat în puşcăria din Medio Monte. “Evreul Abraham Muiszek m-a pus”, zisese Mihalca. L-au adus în anchetă. L-au întrebat . L-au băgat în puşcărie. În aceeaşi încăpere cu Mihalca. Au stat în celula întunecoasă până-n septembrie. Au povestit. S-au împrietenit. şi-au spus necazurile. Au vorbit despre odrasle. Până le-a sosit condamnarea la moarte. Atuncea s-au speriat. Pe hârtia venită de la Viena scria< “La baza jafului şi a crimelor s-a aflat Abraham Muiszek, evreu-polonez din Medio Monte, familist, tată a doi băieţi şi comerciant”. Au făcut apel. Împăratul Franz Joszef l-a iertat pe Mihalca. “Nu pot ierta capul care a gândit”, a scris Împăratul acela. “Dar iert mâna care a pus în practică gândul capului”, a încheiat Franz Joszef. Abraham Muiszek a fost spânzurat în curtea puşcăriei din Medio Monte. Abraham Muiszek a fost primul evreu spânzurat din acel imperiu. Abraham Muiszek a fost bunicul doamnei Rodica Dimofte”, încheie Margasoiu simţind cum spaima i se topeşte în gură amstecându-se cu gustul de cireşe sălbatice din dulceaţă. Cătană, Strâmbătură şi Năduşitu' au rămas tăcuţi. În beci mirosea a motorină. Şi afară era întuneric. Dinspre gară se auzeau şuierături de locomotive. *** 60

Domnul Dimofte Maftei stă la masa de lngă fereastra ce dă spre peronul gării din Medio Monte. În restaurant. Povesteşte cu impiegatul de serviciu, Tamas Nadassy şi cu fostul impiegat ajuns pensionar, Cristofor Kavassy. “Da, domnilor. Noi `n Medio Monte nu cerem de la nimeni nimic şi nici nu vrem a da nimănui nimic”, zice domnul Dimofte Maftei. “Cândva aşa era. Casele se săpau în crestele Muntelui din Mijloc. Drumurile nu erau accesibile, Dimofte”, zice domnul impiegat Tamas Nadassy. “Cândva drumul era rău în Medio Monte. Ziceam că e un obicei. Că aşa l-au lăsat str[ămoşii aceia pentru ca alţii să nu poată veni în vizită“, zice domnul impiegat pensionar Cristofor Kavassy. “Cândva în cârciumi şi restaurant vodca şi romul se putea bea pe cont, te trecea pe o ţâdulă şi plăteai la sfârşit”, zice domnul Dimofte Maftei. “Sau nu mai plăteai de loc” continuă domnul impiegat Tamas Nadassy. “Nu era rău obiceiul acela cu drumul. Da' tot ce-i bun dispare”, cade pe gânduri impiegatul pensionar Cristofor Kavassy. “Atuncea casele se acopereau cu paie. Pereţii lor erau din lemn belit de coajă, domnilor. Se creşteau turme de porci la margine de oraş. Mâncau jir de fag şi ghindă de stejar. Pădurile erau dese, de intrai şi te apucai să strigi nu te auzea nimeni”, zice impiegatul Tamas Nadassy. “Acuma, măi Kavassy, noi suntem la capăt de pod. La cât am tras. La câte războaie am făcut. Alţii de-acuma beau şi cântă. Noi ne-am zdrobit oasele şi sănătatea pentru nimic. Şi asta-i o mare greşală“, `ncheie domnul Dimofte Maftei privind ursuz pe ferastră la trenul care porneşte din gara din Medio Monte tocmai până la Cluj.

PORTILE NORDULUI - 2014 MIHAI COTEA

Singurătate?

Singurătate rimează cu… multe cuvinte m-au îndreptat spre această senzație. Singurătatea e o senzație…una de bine, uneori. Tot depănând amintiri involuntare-n minte (îmi joacă mintea), am sesizat că mi-era mult mai bine în momentele de singurătate. Vorba vine, singurătate…adică singuri complet nu suntem nicicând, Îl avem măcar pe El lângă noi, indiferent de cine crezi tu că-i El. Totuși, în acele moment eram nu numai cu El, eram și cu Mine, puțin detașat… … În clipele singurătății mă regăseam, ca și când dintr-o mulțime de alte persoane cu același chip ca al meu mă găsesc tocmai pe Mine. Se întâmplă adesea să se perinde prin capul personal o armată de fețe cu aceeași mască, dar în singurătate, doar atunci, puteam să mă deslușesc.

Eu, marea, soarele… și mă mai și plângeam? De ce? Dependența de ceilalți rămâne tot dependență, dar mai e ceva ce seamănă cu ea…dorul! Nu știu dacă și răsare… cel puțin nu din dependență, sper. Dorul răsare din neant în momentele de singurătate, iată un alt atu al ei! Nu contează de unde vine, cum a ajuns, dacă-i obosit (deși uneori te obosește), ci contează că indubitabil există, e aici, nu-l poți nega. Dorul naște dependență sau invers? E ca la găina cu oul, încă nu ne-am lămurit pe deplin, dar ne dăm cu părerea (suntem români/ oameni, deh!). Dar eu vorbeam de mare și de soare și era important. Am divagat și am uitat cele două elemente vitale spiritului meu. Așa se-ntâmplă și-n viața de zi cu zi, divagăm și ajungem pe arătură fără vreun semn de ”hăis” sau de ”cea”. Nu știu sigur în a cui arătură am ajuns, dar mi-e clar un lucru: singurătatea nu e amară, e umplută cu miere, dar… pentru a ajunge la ea, ca și-n cazul unei bomboane care se respectă, trebuie să muști cu dinții din ea, fără frică! După ce am avut companie o perioadă destul de îndelungată, mi-am dat seama că mușcasem din singurătate de dinainte să-mi dau seama de ea și că mierea începea să mă umple. Acum băltesc în Mine, e lipicios și mi-e bine, iar dacă fac rime, e pentru că-mi convine! Da, mi-era mai bine când eram singur, încă nu m-am învățat pe deplin cu oamenii, spiritul meu e prea liber, e sălbatic. Partea curioasă e că nici nu mă las domesticit… asta las la latitudinea publicului dacă e bine sau rău. Momentan, acul înclină spre nicăieri, una simt eu și alta publicul. A naibii dihotomie, și singur și mulțumit… sau nu-s singur? În bloc Gândim în bloc, trăim în blocuri. Este vreo legătură? Copil ﬁind, am trăit și am fost înconjurat pretutindeni de acești coloși reci de beton. În prezent sunt din nou parte a unuia din ei, mă ține captiv ca într-o placentă. Observând incidența lor crescută în ambele orașe dragi mie, nu pot să nu constat și efectele lor. Adevărul e că după perioada gri, nu cred să existe oraș care să nu aibă un număr însemnat de astfel de cazărmi de locuit. Că veni vorba de cazărmi… la ce duc cu gândul? La ordine! Trăim în bloc și suntem obișnuiți să gândim lumea asemenea lui. Sigur, nimeni nu ne forțează, dar e mai simplu, deci mai atractiv. Fiecare cetățean în cămăruța lui, totul să aibă o ordine în societate. Nu putem gândi decât în condiții de ordine. Dezordinea sperie. Dezordinea e imprevizibilă și provoacă. Dar nu era o vorbă ce 62

ce zicea ”în orice dezordine e o ordine”? Probabil o fi spus-o alt tip crescut la bloc… Între ordine și dezordine nu se poate pune egal, pentru că fiecare dintre ele duc spre altă direcție, te dezvoltă diferit, te marchează. A fi ordonat, se zice, înseamnă să știi ce vrei de la viață, să ai principii solide și imobile, să fii o persoană de încredere (?), pe scurt, să gândești într-un anumit fel… și atât. Dacă ești dezordonat nu dai prea mari semne de încredere în fața celorlalți pentru că nu știu la ce să se aștepte de la tine, ești imprevizibil, maleabil și ai opinii (prea?) laxe. Diferența nu stă în a locui sau nu la bloc, ci în a gândi sau nu din bloc. Din bloc poți vedea un peisaj îndepărtat, o conversație neclară, oameni de departe pe care nu-i poți simți sau cunoaște decât ieșind afară din el. Da, dar afară e primejdia! E nesigur, un mediu labil, jungla… Și atunci e mai ușor să-ți formezi o opinie de la distanță, să judeci după aparențe, să fii superficial cu diferite persoane pentru că e mai sigur, fără riscuri… Riscurile angajează, te mobilizează să-ți pui problema altfel, e pentru ”dezordonații” din afara blocurilor. Cu toții mergem în bloc… la mall, la biserică, la botez, la pomană, la orice eveniment ce implică comportamentul într-un anumit fel. Aici cuvântul de bază e ”conduita”. Și tot mergând în bloc la reprezentații și reprezentări diverse nu observăm că începem să ne comportăm după tipicul blocului. Suntem rigizi, fără ieșiri exterioare, plați, drepți, unghiuri de 90, tari pentru a păstra aparențele… ne transformăm în blocuri uneori, ne înghit spiritul și ne lăsăm pradă conformismului. Unde e libertatea? În alegere? În dezordine? Coborâți din bloc, e aer curat afară! Concursul '' Porțile Nordului '', Locul III , votul publicului:

PORTILE NORDULUI - 2014 MIHAI GANEA vai spada îi cade sălbatic din mână când calul se-mpiedică greu de măslin mai sunt trecători de păzit până-n ziuă mai sunt hoţi pe aicea şi alţii ce vin vai mănăstirea cu schele e-nﬂăcări armura sclipeşte adânc prin sutană şi marele meşter îndeamnă zidarii să predice pâinea şi vinul la strană e primul ce merge cu tainica vorbă e primul ce arde sub purpură cruce şi ultimul sol ce se scurge din templu şi ultimul Crist cavaler ce se duce

ultimul cavaler

se pierde în zare o gură de vierme ce-nghite cei şapte tovarăşi de drum departe vor duce din spaţii celeste sămânţa şi cupa prin ceaţă şi scrum

el trece cu martorul frate şi prieten dar calul îi poartă în şa ca pe trei iar templul se zbate morganic pe zare ei singuri şi calul cu paşii de ﬁer departe e casa departe Mormântul drumeţii se-ndeamnă cu râvnă la şes lăsat-au pe stâncă o cruce de sânge ca semn pelerinii când vin la cules prin aer prin apă şi ﬂăcări se-ndeamnă la capătul vremii poteca cu trudă Frumosul îşi piaptănă complice rugul şi şterge din cronică templul cu ciudă zadarnic asudă o frunte nebună sămânţa-i departe prin veacuri trecută iar cupa dureri azi plină de slavă la locuri de taină se poartă-n Ţinută

ELEGIA IUBIRII Motto: „Când eu voi fi abur, tu vei fi ceaţă – aşa vom pluti în infinit” lumea este a tuturor noi doar plutim în ea tu farul meu eu portul tău de linişte tu piscul de munte eu poteca ce urcă tainele noastre sunt norii incărcaţi de ploaie ce trec peste pajişti amăgind trecătorii umezind doar pădurea unde eu copac tu floare sălbatică ne împreunăm rădăcinile sorbim acelaşi nectar din izvoare subterane tu râzi eu râd ne iubim peste poate când eşti fereastră eu sunt vântul care bate când deschizi eu intru deplin ne iubim asta e tot ce contează pe lume tempestele trec valurile se ostoiesc norul e nufăr trupul tău e cald răsuflarea fierbinte piciorul tău se-ncovoaie ca un şarpe peste coapsa mea simt puls şi iubire sângele tău curge în arterele mele înotăm într-o mare de linişte pereţii odăii sunt cât o galaxie glasul tău încălzeşte tavanul oamenii se-nfioară de dragostea noastră plânge şi gândul cu emoţia sa nesfârşită iar timpul încă nu a venit încă nu a venit timpul să se vorbească de tine de mine şi de dragostea noatră

1. în pumnul meu strâns linia vieţii se-ncovoaie ca aripile răsucite ale unei păsări timpul şi spaţiul au încremenit vremelnic soarta şi dragostea noastră 2. plâng după noaptea trecută şi după ziua ce vine fără tăgadă şi soare unde noi nu mai avem loc de cei care s-au născut mai aproape pare reală

unda în care se răstoarnă bărcuţele ce plutesc pe sub râul copilăriei pline de însemnări sunt ﬁlele care alcătuiesc bordajul acesta de frunze mâinile noastre veveriţe două aleargă una după alta căutându-se la troiţă se desfac lujerii dorul porţilor din miazănoapte se răsfrânge în şoaptă peste albastrul izvorului din cascada cu nume de stavă stâncile ard zările tremură asﬁnţitul port vremea ta la cingătoarea unde mi-am atârnat promisiunile 3.

aşa visăm eu cu tine tu cu mine eu te iubesc tu mă iubeşti ştiu veacurile patul nostru miroase a busuioc şi trandaﬁri roşii luna ne ştie cerul ne vede într-una noaptea-i albastră ziua e curcubeu peste soare adormite talazurile mării pline de noi cântă în arbori vîntul care ne-a încins trupurile cu miros de rouă de noi au auzit până şi stelele din constelaţia Pleiadelor cu tainele lor ştiu totul cum ne mângăiem braţele cum ne sărutăm cu duioşie şi tandreţe cum ne alintăm cu nume de zei şi zeiţe tu îmi zici zeu suprem eu îţi zic zeiţă pereche în jurul capului îţi plimb gândul lumină tu eu umbră cuminte

dar jungla este atât de plină de rece peşterile îngheţate ascund jivinele adormite în ură de dragostea noastră mai ascut bătrâna mea sabie de samurai demodat încă mai curge sânge din rana adâncă sunt la fel ca leul din constelaţia care se zbate şi sfâşie zodiile stelelelor sălbatice din jur îmblânzindu-le pentru ca picioarele tale să calce covorul astfel de mine întins pentru praznic unde eşti iubirea mea este o stea care cade răsturnată în clepsidra ochiului tău *

PORTILE NORDULUI - 2014

Tovarăşul Ionel Avea şi el, problemele sale. Probleme personale. Probleme personale cu familia. Cu familia şi mai ales cu partidul. Acesta din urmă îl sufoca cu totul. Asta, pentru că nu era de glumit cu partidul. Uite aşa, tovarăşul Ionel se trezise, după ani serioşi şi mulţi de activitate, loial partidului şi conducătorilor săi iubiţi, cu probleme. Pentru el, partidul era totul. Casă, masă, familie. Familie şi Dumnezeu. Nu ! Nu. La el Dumnezeu, se confunda cu partidul. Cu partidul şi conducătorii săi iubiţi. Sfinţii apostoli. Sfinţii apostoli şi sfintele apostoliţe. Adică, tovarăşele prim secretare şi tovarăşele secretare cu propaganda. Îl chemau mereu la ordine. Îl chemau mereu la sediu. În rest, totul mergea ca pe roate. Nevasta, fetiţa cu zulufii roşii, slujba. Slujba şi familia. Dar şi familia de la ţară. Familia de la ţară. Aici avea el un of. Un of ascuns. Un of ascuns şi greu de mărturisit. Ceva legat de ai lui. Ai lui de la ţară. Părinţii. Părinţii, fraţii surorile, rudele. Rudele şi alţii. Asta era problema lui. Erau îndărătnici. Erau îndărătnici şi îl stânjeneaau. Îl stânjeneau în activitatea lui de membru. De membru de partid. Asta era. Trebuia să fie tot timpul cu ochii pe ei. Tovarăşul Ionel îşi aminteşte cu groază cum a trecut el, greul colectivizării. Ce părinţi îndărătnici a avut în momentul acela. În momentul acela de grea cumpănă pentru el. Situaţia lui, cariera lui. Cariera lui de activist şi colaborator zelos al organelor era ameniţată de îndărătnicia părinţilor refractari. Refractari şi duşmănoşi în faţa partidului. În faţa partidului şi a ideii de colectivizare. Nu, nu şi nu ! Ei bine, cum putea el, tovarăşul Ionel, să treacă de cumpăna asta ? Totul a venit pe neaşteptate. Poziţia lui, poziţia lui de membru de partid, de activist şi mai ales de şef al biroului secret, se năruia cu repreziciune. Aştepta să fie convocat de tovarăşi. De tovarăşii de sus. Convocat şi întrebat. Întrebat, scurt şi răspicat. Întrebarea mortală. Întrebarea capitală. Sunt înscrişi ? Sunt înscrişi, tovarăşe ? S-au înscris, tovarăşe Ionel ? Părinţii matale, sunt înscrişi în gospodăria colectivă ? A venit şi ziua când nu a mai putut rezista. Când nu a mai putut rezista îndăratniciei. Îndărătniciei părinţilor de la ţară. Ziua nenorocită. Ziua când şi-a ieşit din minţi. Tovarăşul Ionel s-a trezit lovindu-şi părinţii. S-a trezit luându-i la bătaie. Aşa deodată. Mama, tata, de-a-valma. Pumni şi picioare. Pe unde apuca şi cu ce apuca. Uite aşa, i-a bătut măr. Le-a tras o mamă de bătaie s-o ţină minte cât or trăi pe acest pământ. O bătaie cum scrie la carte. Şi părinţii s-au înscris. Asta e ! S-au înscris în gospodăria colectivă. S-au înscris şi ei. Părinţii tovarăşului Ionel. S-au înscris, că de nu, îi lua mama dracului. A doua zi, tovarăşul Ionel a raportat slugarnic şi loial că s-au înscris. Maiorul, tovarăşul maior de la securitate, l-a bătut prieteneşte pe umăr. Pe umărul drept. Umărul care îl durea de pe urma efortului făcut cu ocazia bătăi aplicată părinţilor. Tovarăşul maior l-a bătut pe acest umăr şi i-a zâmbit prieteneşte. Ia zâmbit jovial, fără să zică un cuvânt. Nici nu mai era nevoie. Gestul acela cu bătutul uşor pe umăr spunea totul. Era în ordine. Totul era în ordine. Tovarăşul Ionel era în ordine. Trebuia doar să se ducă la partid. Iar partidul era aproape. Tovarăşii de la partid erau aproape. Chiar în centrul oraşului. Partidul era aproape, tovarăşii de la partid, erau aproape, Casa de cultură era aproape. Tovarăşii de la partid au semnat. Au semnat şi ei numirea tovarăşului Ionel în postul de director. Director al Casei de cultură. Al Casei de Cultură a oraşului. Al Casei de Cultura a oraşului, unde îşi desfăşura activitatea cenaclul tovarăşilor scriitori. Cenaclul tovarăşilor scriitori care trebuiau să fie îndrumaţi. Îndrumaţi, supravegheaţi şi . . . raportaţi. Raportaţi la tovarăşul maior. Raportaţi de fiecare dată când citeau ceva din producţiile lor literare. Ceva din operele lor. Din operele lor nenorocite. Mai ales acele texte cu aluzii gingaşe la partid. La partid şi conducătorii săi iubiţi. Tovarăşul Ionel era fericit. Îşi aminti de ultima proză a doctotului, a doctorului chirurg. A doctorului care frecventa cenaclul. O proză cu şobolani. Asta era, cu şobolani. Seara va adormi liniştit. Liniştit pentru că că lucrurile se aranjaseră conform planului şi voinţei partidului. Iar el, bineînţeles, el tovarăşul Ionel, îşi făcuse datoria. Datoria lui faţă de ţară. Faţă de patrie şi partid. Raportase. Raportase chestia cu şobolanii din proza doctorului.. Maiorul, tovarăşul maior, îl va chema a doua zi pe doctor la sediu. Asta era ! La sediu. Parcă îl vedea pe nenorocitul acela de doctor dând cu subsemnatul. Adică, scriindu-şi decalaraţia în faţa tovarăşului maior. Asta da victorie ! Acasă, tovarășa lui de viață, tovarășa lui de viață și fe ța, fe ța lui cu zulufii roșii, îl așteptau cu cina. Era o seară în familie. O seară în hna familiei, cum s-ar spune. Tovarășul Ionel era, de acum, obosit. Lângă el veni fe ța. Fe ța lui, fe ța cu zulufii roșii. Aceasta își în nse mânuțele fine și delicate spre obrajii lui aspri.Aspri și nădușiți. Tovarășul Ionel mângâie fețița pe cap. Mâna lui, aspră și ea, semăna cu limba unei feline care-și linge puiul pe creștet. Un gest 66

ins nctual.Apoi se vârî cuminte în pat. În patul lui domestic. Domestic şi conjugal. Şi adormi visând doctori şi

şobolani. Doctori şi şobolani rostogolindu-se de-a-valma. Rostogolindu-se pe un tobogan imaginar, secondaţi de urlete şi vaiete. De urletele şi vaietelele părinţilor. Părinţi bătuţi, pentru ca să se înscrie în colectiv. ( Din volumul TĂCEREA UMBRELOR. Ed. Transilvania 2014 )

PORTILE NORDULUI - 2014 MILIAN OROS Aproape că nu-l mai recunoșteam pe bărbatul din fața mea. Oarecum speriat, m-am lipit de mama, căutându-i mâna. Fața nebărberită și palidă și ochii pierduți în găvanele vineții și adâncite, de nu le puteai zări lumina, păreau ale vreunei năluci care îmi speria visele când ascultam înfrigurat poveștile cu strigoi spuse iarna la gura sobei. Trupul uscat, lipsit de vlagă și adus de spate, îi susținea cu greutate brațele care parcă-i fuseseră rupte de pe trup și încleiate după aceea la nimereală. . M-a privit și el o vreme, ca și când s-ar ﬁ mirat că mă aﬂam acolo, apoi a întins brațul drept și m-a mângâiat pe creștet preț de câteva clipe, după care și-a întors capul și a

SĂ NU UIȚI rămas privind pierdut pe geamul odăii de parcă noi n-am fi fost prezenți. Gestul lui părintesc mi-a adus aminte însă cum mă ținuse cândva pe genunchii lui de zeci, poate și sute de ori, încântându-mi copilăria cu basmele și poveștile lui… „Bade Mikloș, spune-mi o poveste pe care nu mi-ai mai spus-o niciodată!”, îl rugam eu căutându-i privirea, care atunci era limpede și curată. El zâmbea înțelegător și, scormonindu-și prin minte, ca printr-un cufăr vechi plin de comori, începea: „A fost odată ca niciodată, a fost, a fost, a fost…”… „Bine cu atâta „a fost, a fost”… Ce a fost?”, încercam eu nerăbdător să-l fac să povestească odată. Uneori îl prindeam cu „ocaua mică”, căci povestea pe care o începea mi-o mai spusese cândva, chiar dacă încerca s-o mai înflorească pe ici și colo… Atunci, drept compensare, îmi povestea frânturi din viața lui și, de multe ori, frânturile acelea aveau farmecul basmelor cărora atât de frumos știa să le dea viață. Dacă nu intervenea mama ori tata, scoțându-l cu greu din „mâinile mele”, eram în stare să-l ascult ore în șir. – Când ai venit acasă? am auzit-o pe mama întrebând, înainte de a se așeza în fotoliul de lângă soba de mojar. Mătușa Veronica, cu lacrimile încă neuscate pe obraji, a răspuns în locul lui: – Astă noapte… Uite cum arată, parcă s-a întors dintre morți!… – Nici nu-ți dai seama câtă dreptate ai… Da, dintre ei m-am întors!… i-am auzit vocea venită parcă de nicăieri, căci încă privea pierdut afară. Îl priveam cu coada ochiului. Razele de lumină care pătrundeau în odaie îmi ofereau însă doar o siluetă diformă care încă mă speria. Dar nu pentru mult timp, căci Dănuț, nepotul lui și prietenul meu … de-o viață, m-a strigat să ies în curte la joacă. Pentru mine ziua a trecut repede, uitând pentru câteva ore de badea Mikloș. De-abia mai târziu, în drum spre casă, imaginea lui mi-a revenit în fața ochilor și, curios, am întrebat-o pe mama: – Badea Mikloș o să moară? M-a măsurat cu privirea câteva clipe, apoi, dându-mi jos de pe cămașă o scamă invizibilă, mi-a răspuns cu glas coborât: – Ce-ți veni, dragul mamii, cu vorbele astea? Cum să moară?… – Că-i așa de slab și…și Dănuț crede asta! – Stai liniștit, în câteva săptămâni se va întrema, ai să vezi!… A lucrat mult, dar s-a întors acasă și va fi bine… O priveam puțin nedumerit căci avea ceva aparte în voce, ceva ca o durere, pe care am simțit-o, dar n-am reușit s-o înțeleg. Abia peste ani am aflat cum au stat lucrurile atunci cu badea Mikloș și asta chiar din gura lui… …Eram acasă la țară, profitând din plin de vacanța de după al 2-lea an de liceu. Într-una din zile în curtea noastră au intrat mătușa Veronica și badea Mikloș. M-am bucurat mult să-i văd și, după ce s-au așezat lângă 68

mine și mama, pe băncuța din curte, aflată la umbră sub bolta de viță-de-vie, am început să povestim verzi și uscate. Bineînțeles că subiectul principal am fost eu și viața mea de liceean. Mătușa a început să mă descoasă, dar eu, printre răspunsuri scurte și vagi, îl cercetam curios pe badea Mikloș. Bărbatul din fața mea arăta acum a „om normal”, deși îmbătrânit. Nu mai semăna cu cel de acum cinci ani, când mi se păruse că evadase dintr-un cimitir și se întorsese acasă spre a muri… a doua oară. După ce și-a satisfăcut curiozitatea, mătușa a luat-o pe mama de braț și s-au ridicat împreună, plecând într-ale lor și lăsându-ne singuri. – Mi-e dor de poveștile dumitale, bade Mikloș, îi zic eu după o vreme, fără să mă rușinez că la vârsta mea încă mai doream să-i ascult poveștile. M-a privit și, zâmbindu-mi, a dat din cap, apoi mi-a spus: – Cred că acum, cu școala pe care o faci, știi mai multe ca mine, dragul meu!… – Povestește-mi ce vrei dumneata, nici barem nu-ți cer să înceapă cu „a fost odată…”, cum îți ceream când eram mic, am glumit eu. Deodată a devenit tăcut, apoi și-a aprins o „mărășească”. Prin norișorii albăstrui, sloboziți pe nas și gură în rotocoale mai mari sau mai mici, m-a privit de parcă ar fi vrut să-mi cearnă tot sufletul. – Ți-oi spune o poveste, dar povestea asta e doar pentru urechile tale, căci te văd băiat dezghețat și cred eu că-i musai s-o știi, și să n-o uiți niciodată! mi-a zis, privind conspirativ în jur. Îmi trezise deja interesul și așteptam cu nerăbdare să înceapă. Nu se grăbea însă. A lovit scurt cu arătătorul țigara, eliberând-o de scrum, apoi a dus-o la gură, trăgând din ea cu nesaț. Părea că-și adună gândurile. Într-un târziu, a început, cu glas domol. – În '62, când a venit „colectivizarea” peste noi aici în sat, aveam mult pământ… Cei care au venit la putere mau pus să semnez, sub amenințare, fel de fel de „adeziuni”, ca până la urmă, deși le-am cedat tot pământul, mai puțin grădina de lângă casă, tot să mă aresteze, cică eram „element burghezo-moșieresc degradat”. Când i-am întrebat de ce sunt arestat, mi-au spus că era nevoie să fiu reeducat, să pot înțelege că pământul nu e al meu, ci al întregului popor… S-a depus un efort susținut cu mine pentru a înțelege „noua politică”. Numai spinarea și tălpile mele știu greutatea argumentelor aduse de „dascălii” mei. După ce m-au plimbat prin beciurile miliției de la Șomcuta Mare, apoi prin Sighet, și m-au bătut în permanență, am fost urcat într-un vagon de marfă, alături de alți deținuți, și… direcția Canalul Dunăre-Marea Neagră… să-mi continui studiile, încă patru ani… O vreme a tăcut. Eram uimit de ceea ce aflam, dar mai ales de felul sarcastic în care-și povestea suferințele prin care trecuse. – Dragul meu, dacă azi mă vezi și, uite, stăm la povești, e fiindcă am avut credință în Cel-de-Sus , că nu mă simțeam cu nimic vinovat, dar asta, pentru călăii mei, nu avea prea mare importanță. Ba la un moment dat, gardianul care ne supraveghea, unul căruia în spate îi spuneam „ Bărzoiul”, căci stătea rezemat tot timpul într-o coadă de lopată cu care ne altoia pentru te miri ce, ne-a spus-o de la obraz: „Bă, putregaiuri nenorocite, voi credeți că ați venit aici să vă faceți anii de temniță primiți? Nu, mă nenorociților!… Ați venit să vă lăsați aici oasele… Ați înțeles, mă, scursori burgheze?”. Amintirea asta l-a tulburat mai mult decât ar fi vrut. S-a schimbat la față. A tăcut brusc și privirea i s-a pierdut undeva într-un ungher al curții. Îmi era frică să-l mai întreb ceva și de aceeea am rămas și eu tăcut, așteptând să văd dacă va continua. Nu știu cât timp a trecut până ce vocea i s-a făcut iar auzită. – Într-o zi s-a prăbușit peste noi un mal de pământ… Dumnezeu a vrut să scap, eu fiind mai în margine, dar mulți din echipa mea și-au găsit acolo sfârșitul. Gardienii ne-au pus pe cei rămași în viață să încărcăm morții într-o căruță și să-i ducem la morgă, aflată în clădirea infirmeriei. Infirmierul când ne-a văzut s-a îngrozit. Ne-a spus doar: „Uite, camera de colo e morga… Găsiți-le un loc și ăstora!”. La început nu i-am înțeles bine vorbele, abia când am deschis ușa „morgii” am aflat cruntul adevăr… 69

PORTILE NORDULUI - 2014 Încăperea era una obișnuită și era plină de cadavre, oameni aruncaţi de-a valma, aşa cum ai descărca o căruţă de lemne. Se vedea undeva un cap, undeva o mână descărnată… toţi erau în pielea goală. M-am considerat mereu un bărbat tare cu firea, dar la ce mi-a fost dat să văd atunci … mi s-au tăiat picioarele… Noroc cu infirmierul care a aruncat o găleată de apă peste mine, ca să-mi revin în simțiri… M-am întors la lucru mai mult mort decât viu, tremuram din toate încheieturile de parcă aș fi fost beteag de friguri. În mine sufletul se chircise îngrozit de tot ce văzuse și simțise , implorând mila Celui-de-Sus. Nu mai aveam demult lacrimi așa că gardienii nu-mi puteau bănui starea sufletească, să se bucure de neputința în care mă simțeam azvârlit… O vreme s-a oprit din povestit. Țigara din mână i se stinsese. A aruncat-o cu un gest scurt și nervos. Apoi, de parcă acum și-ar fi adus aminte de ceva anume, mă întrebă, cercetător: – Fumezi? – Nu, nu-mi place obiceiul ăsta! – Bine faci dragul meu, că odată ce i-ai prins gustul, cu greu scapi de apucătura asta… Simțeam că nu mai vrea să-mi povestească, că nu vrea să-și mai aducă aminte de iadul în care a trăit mai bine de patru ani… Într-un târziu, cu o voce joasă, abia auzită, a continuat: – Apoi, nu știu dacă povestea asta a fost bine ori nu să ți-o spun, dar mă gândesc că va veni și vremea când cineva va avea destul curaj să arate cum s-au întâmplat anumite lucruri… și poate chiar să scrie despre ele… – Bade Mikloș, dar de ce nu faci chiar dumneata asta? Ai putea să-ți scrii amintirile într-un caiet și cine știe… Un timp a tăcut de parcă n-ar fi înțeles vorbele mele, apoi ca și cum și-ar fi vorbit sieși, a murmurat: – Nu pot face asta!… Mi-e frică să nu-i trezesc pe diavolii îngropați cu multă rugăciune și iertare în străfundurile minții … Dinspre grădină se întorceau mama și mătușa, iar badea Mikloș s-a ridicat de pe băncuță și, întâmpinându-le, a intrat în vorbă cu ele. Eu am rămas pe bancă cuprins de multe gânduri și întrebări, buimăcit de mica lecție de istorie primită, istorie reală pe care știam că nu aveam s-o citesc în nicio carte… Deodată mi-am adus aminte cu claritate de cuvintele pe care le rostise în urmă cu aproape cinci ani, în noaptea când se întorsese de la Canalul Dunăre-Marea Neagră: „Nici nu-ți dai seama câtă dreptate ai… Da, dintre ei m-am întors!…” ( Concursul '' Porțile Nordului '', Locul III , votul juriului: )

ONEA LAVRIC PAULA STEFANA

În cameră era încă beznă. Trei-patru şuviţe de lumină galbenă ca pielea de pe faţa mea intrau pe deasupra cornizei. După ce m-am foit în lenjerii preţ de câteva minute, m-am ridicat în şezut şi mi-am încrucişat mâinile în sân, dezamăgită că nu reuşeam să mai adorm. După câteva exerciţii de respiraţie, am deschis telefonul pentru a vedea cât este ceasul. Mai aveam timp, alarma suna abia peste jumătate de oră. Ar trebui să mă rog, poate? Am închis ochii şi m-am gândit…

Dimineţi perfecte M-am gândit şi iar m-am gândit. Rugăciunea mea nu ar fi sunat prea bine; singura pe care mi-o aminteam era cea cu “Înger, îngeraşul meu”, iar pe alocuri nu mi-o aminteam prea bine, aşa că o improvizaţie era inevitabilă. Am început cu “Înger, îngeraşul meu, ce mi te-a dat”… şi am ajuns la Dumnezeu. Nu mă gândisem la el de multă vreme, exact ca în zicala “Ochii care nu se văd…”, dar eu nu Îl văzusem niciodată şi totuşi mi-am permis să Îl uit, pentru ca în această inexpresivă şi neîncepută dimineaţă să mi-L amintesc. Am auzit duduieli prin casă. Dacă aş fi fost acasă, ar fi fost paşii tiptilatici ai mamei, care porneau întotdeauna mai devreme, pentru a pregăti micul dejun. După câteva minute, s-ar fi auzit şi paşii tatălui, grei şi neînfricaţi, urmaţi de o tuse scurtă ca pentru dresul vocii care urma să spună: - Lica, dă-o-ncolo de treabă, iar ceai de tei?! Mama ar fi căutat să îl domolească, atingându-l în trecere cu palma ei caldă şi mică, pe care el i-o va fi sărutând-o plin de afecţiune, uitând complet de aroma ceaiului nepotrivită, pe care tata mereu îl sorbea dintr-o înghiţitură şi nu avea ocazia să îi dea de gust. Acum eram într-o garsonieră închiriată, cu vecini tembeli, multe etaje şi un lift rablagit, aşa că paşii puteau fi ai oricui. Cel mai devreme se trezea “Milady cu Broscuţa”, cum o numeam eu pe cucoana care în fiecare zi îşi găsea prilej să îşi lustruiască trabantul la care, în ciuda faptului că nu avea permis de conducere, nu ar fi renunţat nici să o picuri cu ceară. Starea ei mă ducea cu gândul la nebunia mea de mic copil, când nu m-aş fi dat desprinsă de Brebenel, berbecuţul pe care l-am hrănit cu PREA multe grăunţe, festin de la care i s-a tras şi moartea. Aşa se face că Broscuţa se transpusese într-un Brebenel, iar Milady nu îmi mai părea la fel de ciudată ca prima dată (când am văzut-o). Dumnezeu i-l luase pe bătrânel, mult înainte de-a se bucura de dragoste, după cum mi-a spus. Mi-i şi imagineam, puţin întorşi de spate amândoi, cu colţurile gurilor lăsate şi buzele căzute peste gingii, oferindu-şi câte un pupic de “bună dimineaţa”, sau de “rămas bun”. Nu a apucat să îşi ia rămas bun, înainte să fie izbit pe trecerea de pietoni.. Era singura dată când bătrânelul se desprindea din strâmtoarea ei, şi rămânea acolo, cu ochii măriţi de uimire şi spaimă, ca atunci când, cu patru zile înainte de noaptea nunţii, a surprins-o dezbrăcată. Bătrânul făcuse un atac de cord, aşa că automobilul vopsit în albastru turbat, “culoarea morţii”, după cum mi-a precizat Milady, nu a făcut decât să mişte mai într-o parte, ca pentru a verifica dacă mai trăieşte. “A fost un bărbat straşnic”! chiar şi mort, pentru Milady era cel mai arătos din capela unde i s-au făcut funeraliile. Dar nu erau paşii bătrânei… ci mai degrabă erau ai Tolomacului de pe doi, cum îl numeam pe vecinul de la etajul doi, prin combinaţie cu numele emisiunii prezentate de Cătălin Măruţă în urmă cu vreo zece ani – Tonomatul DP2. Tolomacul, avea prostul obicei să-şi uite cartela movă pentru uşa principală şi, pe deasupra, să apeleze numărul şase la interfon, care, minune, era al meu. De la o vreme, am început să scot receptorul din furcă… Mă întreb aiurtă, oare îi sună ocupat la interfon? Însă, cel mai sigur erau paşii lui Doru, un măscărici pe care, parcă înadins, mamă-sa îl numise aşa – ca să le fie dor de el tuturor mândruţelor din cartier. Aşa a fost să fie… M-am îndrăgostit de el din ziua în care venisem să văd singura garsonieră cu un preţ de închiriere mai uman. El împărţea pliante promoţionale. M-a învăţat cum să mă prezint la interfon, în caz că mi-aş uita vreodată cartela (aşa cum făcea Tolomacul). “Bună ziua! Poşta publicitară!” şi “nimic mai mult, ca să nu se prindă, fiindcă distribuitorii ăştia nu au timp să întreţină conversaţii”, aşa cum făcea şi el. Ulterior, de fiecare dată când mă întâlneam cu el, nu îmi spunea decât “salut”. Din cauza lui mi-am ratat viitorul, fiindcă, cu genele lui lungi şi arcuite, m-a determinat să mă stabilesc aici; am făcut mucegai în dormitor, pentru că detest ideea de balcon la comun, unde nu am şansa să îl întâlnesc niciodată, nici măcar la oră fixă, aşa că îmi usuc 71

PORTILE NORDULUI - 2014 hainele la caputul patului, iar la cafea am renunţat – ca şi cum cafeaua s-ar bea numai în balcon, la oră ﬁxă. M-am uitat la ceas. Alarma suna abia peste jumătate de oră. Era o dimineaţă aiurea, când numai câteva şuviţe de lumină galbenă intră pe deasupra cornizei... Dimineţile perfecte sunt acelea când dorm ca o valiză în sala de aşteptare a gării internaţionale, până îmi sună alarma, şi nu mai am timp să observ cât de târziu se luminează. ( Concursul '' Porțile Nordului '', Locul II , votul juriului:)

PIERRE DUTRON ( Belgia )

Attention, un TEMPLIER peut en cacher un autre

En ce début de 21ème siècle, une mode s'est répandue un peu partout en Europe Occidentale, où l'on a vu fleurir un nombre impressionnant de groupes (groupuscules ?) se revendiquant, et plus souvent s'autoproclamant « Chevalier Templier » sans aucune légitimité, sans aucune filiation, sans aucun lien historique, ni surtout sans aucun respect sérieux de cette grande communauté qu'ils sont censés représenter (mis à part le costume qui a été mis à toutes les sauces, même les plus indigestes !). Depuis quelque temps un peu plus récent, cette attractivité a saisi l'ex-Europe dite de l'est (en réalité centrale !) et comme toujours, on y fait un peu tout et n'importe quoi et souvent la présence d'occidentaux n'est pas toujours une garantie ni de sérieux ni d'originalité, mais plutôt voisin de la parade de néos colonialistes désireux de venir au frais des colonisés « montrer comment on fait » un peu comme si il s'agissait de nouveaux montreurs d'ours et notamment au pays de l'ancien petit père des Carpates ce qui prête d'ailleurs plus à pleurer qu'à sourire. On a donc vu fleurir des templiers folkloriques (rigolos et triste à la fois) des templiers religieux (conservateurs et sectaires) et des templiers militaires (les plus proches de cause templière, mais réservé aux seuls membres de la gente militaire officielle). Or depuis 1751, avec les héritages importants que la Franc- Maçonnerie a pu recevoir des rites et rituels Templiers (surtout dans les hauts grades), il existe un Ordre Maçonnique bien réel et « officiel » qui allie les vertus de la chevalerie Templière et les valeurs de la Franc- Maçonnerie, et cet Ordre, créé par le Baron von HUND, se nomme « Ordre Illustre de la Stricte Observance Templière ». On voit donc immédiatement que dans le temps, cet ordre est « antérieur » tant aux rites écossais ancien et accepté qui fut créé environ 1/2 siècle plus tard, qu'il est aussi antérieur au rite français qui fut créé vers 1785 (mais cette date est discutée). Seul le rite ou régime écossais rectifié semble lui être contemporain ou un peu antérieur, mais tous les historiens s'accordent pour aussi affirmer que l'influence templière dans ce rite ou régime perdurera jusqu'aux environs de 1775/1780 où l'on voit plusieurs historiens faire référence à l'abandon dans ce rite de la référence « templière »…. La cause est donc claire et elle est entendue de longtemps, la véritable tradition templière , la véritable pratique de la chevalerie templière est donc bien celle de la « Stricte Observance Templière » car non seulement elle maintient en vigueur la rigueur de type militaire de l'ORDRE et elle pratique tout autant avec ferveur les valeurs d'ouverture d'esprit, de recherche de la vérité, tout en promouvant les traditions maçonniques de liberté, égalité et fraternité entre ses membres qui en travaillant ensemble à leur propre perfectionnement, effectuent une sorte de progrès collectif, au service et pour le plus grand bien de l'humanité, ce qui était aussi un des objectifs des Templiers à l'origine.

PORTILE NORDULUI - 2014 Une des preuves les plus marquantes de ces orientations que l'on qualifieraient aujourd'hui de « progressistes » sera en l'occurrence, l'orientation des loges dénommées « illuminaten » dans la 2ème partie du 18ème siècle, où on doit très très fort insister sur l'aspect en totale opposition avec ce que sont censés représenter aujourd'hui les fameux « illuminati » qui pour peu qu'ils existent comme certains le prétendent, ces loges aux décors des frères sont sans nul doute des loges « templières » et elle recrutent essentiellement des intellectuel ouverts et partisans d'un projet de société plus moderne et surtout avec un projet social certain pour toute la société et non plus pour une caste de privilégié…. Cette lutte d'influence sera une des périodes les plus chaudes du règne de Joseph II d'Autriche et donc d'Austro Hongrie, dont plusieurs loges templières appuieront la démarche et se faisant, une rupture sérieuse s'opèrera avec la très réactionnaire et ultra conservatrice maçonnerie prussienne. Soucieux d'en revenir à une plus réelle et authentique originalité, ayant derrière eux une tradition historique et des filiations indiscutables de par les origines et des personnalités natives dans leur terroir ayant fait preuve de toutes les qualités en leur temps, un groupe de francs-maçons respectueux et des traditions et des influences qui ont des millénaires durant fait de la maçonnerie ce qu'elle est actuellement, en maçons libres dans des loges libres, ont donc demandé à relancer dans la Province qui est celle de naissance de la maçonnerie « templière de la stricte observance », une vraie et authentique maçonnerie templière, et cela va être officialisé dès la prochaine rentrée. L'idée d'origine est partie de la petite ville de Cavnic en 2014 (an 700 de la maçonnerie templière) mais aussi et surtout là ou 5 ans plus tôt une obédience maçonnique libre et indépendante avait déjà été rallumée dans ce pays en pleine relance maçonnique avec tous les travers que l'on peut facilement imaginer au niveau abus de mercantilisme, et autres prises abusives d'intérêts financiers et autres au pays de la corruption ambiante on s'imagine aisément du reste. Dans cette petite ville aux traditions minières où naquit Ignac Edler von Born (26/12/1742 et fils du propriétaire de la mine), grand géologue et maçon tout autant pragois que viennois de la fin du 18ème siècle, ami de Mozart qu'il amena lui-même à l'initiation, et dont tous les historiens de la franc maçonnerie s'accordent pour reconnaître en lui qui inspira Mozart pour son chef d'œuvre de musique initiatique et maçonnique qu'est la « Flûte Enchantée » et où le grand prieur (équivalent véné) n'est autre que comme l'écrivent certains « Sarastro/von Born ». Voilà donc pourquoi la loge de la stricte observance templière de Cavnic sera dénommé « Ignac Edler von Born » de même que la loge des grades supérieurs qui dans un premier temps basée à Cavnic mais à portée nationale (provisoire) sera dénommée : « La Flûte Enchantée ». Cette renaissance, aussi motivante que lourde de responsabilité, sera donc au programme de l'automne 2014 et déjà des projets de grandes envergures sont en cours d'élaboration pour 2015 au moment de la célébration du 1er anniversaire de cette renaissance, viendra ensuite dans un 2ème temps l'extension de cette maçonnerie excessivement enrichissante vers les zones de cette province VII de la stricte observance où naquit l'Ordre en 1751, sans pour cela oublier les pays encore aujourd'hui sous influence soviétique et qui font aussi partie intégrante de cette province maçonnique templière. Point donc d'ambitions déplacée dans notre chef, aucune velléité de grandeur ni de supériorité, juste un ferme et indéfectible volonté de faire les choses comme elles doivent être faites, c'est-à-dire dans la modestie et l'humilité de gens qui savent d'où ils viennent et où ils veulent aller exactement comme l'on fait durant toute la période où ils furent en activité, les templiers originaux, car c'est bien cette ligne de conduite là qui les a perdus quand les maffieux de l'époque ont décidé de les massacrer pour avoir le champ libre pour leurs exactions à l'encontre de leur propre peuple et de leur propre civilisation. Gardiens du bon sens et du respect de l'humanité telle est donc la mission templière et le défi que ce groupe de Francs Maçons d'Europe Centrale ont décidé de se donner librement et fraternellement. Pierre DUTRON Grand Maître designe de la Province VII ( Basse Allemagne ) Ordre Illustre de la Stricte Observance Templière

SONIA STAPAN ( România

TREBUIE SĂ PLEC! Scena 1: Personaje: Angie, Monica, ambele cu vârsta de 17 ani – două bune prietene Angie (entuziasmată): M-am îndrăgostit! Monica (puțin sceptică, puțin amuzată): A câta oară ar fi în utimele două luni? Angie: Nu contează! El e sufletul meu pereche! Trebuie să fiu cu el! Auzi, proasto, dobitoaco, tâmpito (se stârnesc hohote de râs de ambele părți): Am aflat că stă pe aceeași stradă cu tine..hai să mergem în recunoaștere! Monica (compliantă): Dacă ții tu neapărat! Ca să faci mătănii în fața scării lui? Angie (amuzată): Ai și tu niște expresii, vaco! Și de asta și mai e ceva...e actor, m-a invitat la o piesă de teatru...Și legată, mergi cu mine, nu accept refuz! Monica (ironică): Știi că pentru tine fac orice! (Pe un ecran, se proiectează profilul lui Angie și al Monicăi, privind o piesă de teatru. Șușotesc între ele, se disting replici de genul: „Uite-l, e superb, stăm la sfârșit să-l așteptăm, nu? Trebuie, vaco, dobitoaco, hohote de râs”) Scena 2: Personaje: Angie, Monica Andrei – actorul și actualul prieten al lui Angie Monica (gânditoare, puțin tristă): Am fost la o piesă de teatru. Mi-a plăcut de actorul din rolul principal! Angie (vigilentă): Rolul sau el, băiatul? Andrei: Ce piesă de teatru? Monica: Una despre un cuplu. Angie (pe un ton de sarcasm binevoitor): Ești îndrăgostită! Era și timpul! Monica (reținută): Nu m-aș grăbi! Oricum, el – Cezar, îl cheamă, e în liceu cu noi, e cu un an mai mic. L-am văzut la intrare...mă fixa cu privirea, am vrut să-i spun că l-am văzut în piesă, dar mi s-a părut arogant și plin de el și n-am vrut să-i dau motiv suplimentar de umflare în pene!

PORTILE NORDULUI - 2014 Scena 3: Personaje: Monica Cezar Cezar (zâmbitor): Ce faci? De la ce oră chiulești? Monica (timidă): Engleză, dar nu chiulesc! Întârzii puțin, trebuie să-mi prezint atestatul. Tu ce mai faci? Cezar: Uite, am exersat ceva acorduri la chitară! „The Doors”! Ție ce muzică îți place? Monica (încurcată): Păi, sunt total afonă! Cezar (compliant): Păi, asta nu te împiedică să fii o bună ascultătoare! Apropo, te-am văzut la piesa în care am jucat! Ți-a plăcut? Scena 4: Personaje: Monica Monica (exaltată, o sună pe Angie): Angie, m-a observant la piesa de teatru! Mai rar, se întâmplă ca un actor să observe pe cineva din public! Scena 5 - după zece ani Monica (plînge): Angie e moartă! Cezar și cu mine nu eram pregătiți pentru relația de debut sexual (un zâmbet îi scapă): Ce termen, debut sexual...ar trebui să existe și un apus sexual? (Pe fundal, se aude melodia: http://www.youtube.com/watch?v=LhE5uFBogsw). Îmi amintesc cum m-am dus deghizată în băiat la un concert de-al lui, am stat deghizată până când a câștigat premiul, apoi m-am schimbat în hainele mele obișnuite și m-am dus să-l felicit (Pe un ecran, se proiectează următoarea scenă: Cezar: De ce minți? Ai ajuns să vii deghizată? Tu n-ai limite! Ești, pur și simplu, nebună! Monica (credibilă): Ceeee? Ai halucinații cu mine! Acum am ajuns! Voiam să te felicit, dar nu mai e cazul!) (pe un ton absent, ca și cum toate astea n-au făcut parte din viața ei; tonul va continua până la sfârșitul scenei): Sunt opera lui, a fost singura emoție pentru care a meritat să-mi trăiesc viața! El a făcut din mine ceea ce sunt acum! La un moment dat, aproape îl uitasem, dar după doi ani de la relația noastră oficială, ne-am reluat relația la orizontală, fără niciun fel de obligații. Și obsesia a reînceput; de data asta, latent...nu mai aveam forță sau personalitate să-i fac viața franjuri. Simulam indiferența, ca și cum aș fi știut vreodată să mint! (Pe un ecran se proiectează următoarea scenă: Cezar și Monica stau dezbrăcați sub o cuvertură întinsă pe parchet. La un moment dat, în somn, Cezar o ia în brațe, își pune un picior deasupra ei, o învelește cu trupul lui. Monica (indiferentă): Trebuie să plec! Cezar (sec): Acum? Monica (hotărâtă): Da. Cezar: Te conduc. 76

Monica: Bine, mă duc să mă-mbrac! Cezar (la ușă, indiferent): Ți-ai luat tot? Monica (sec): Da!) Cred că scena asta și ce am făcut în ea a fost cel mai puternic lucru pe care l-am făcut în viața mea! Am început, după aceea, o sublimă relație imaginară! Adormeam cu gândul la el. Mă trezeam cu gândul la el. Orice s-ar ﬁ întâmplat în realitate, el era realitatea mea interioară, unica! După trei ani, ne reluăm relația oﬁcială. În afară de acel chip de Hyperion, nimic nu mai era la fel la el. Din narcoman, alcoolic, afemeiat devenise...mistic! Eu eram atee, deși dialogul cu tentația imensă de a crede nu mi-l putea șterge nimeni din minte! Mă purtam bizar față de el! Un amestec bizar de insensibilitate și de timiditate și prudență. A intuit foarte bine că purtam o vină la activ: „Te evit pentru că emani energie negativă”. Îmi venea să-i spun: „Mai du-te în mă-ta cu teoriile tale care te-au salvat de la Alcoolicii Anonimi.Nu există soluții universal valabile.” Apoi, am fugit, într-un alt oraș! Un oraș fără faleze! La întoarcere... Scena 5: Personaje: Cezar, Monica Cezar: Du-te la dracu` ! Monica: Am fost deja! Cezar: Atunci, du-te și suge-i p...lui Dumnezeu, că poate îți bagă mințile în cap! Namaste! Monica: Da, Dumnezeu, să-mi bage mințile în cap, după ce mi le-ai scos tu! Cezar: Vorbele tale fanatice mă excită! Monica: Atunci, du-te la baie și fă-ți niște bătături în palme! Cezar: Nu înainte de a-mi printa o poză cu tine în format A4! Monica: Poți să-ți faci și poster! Nu mai sunt parașuta ta de vreme rea! Dar mă bucur teribil că te văd dezechilibrat, tu care pretinzi că ești monument de stabilitate emoțională și ce mai vrei tu! Repede, fără oglinzi, mă iubești? Nebună sau sănătoasă? Isterică sau paranoică? Cezar: Da, te iubesc pentru că ești VIE, VIE, VIE, VIE! Monica (fără replică) Cezar: Dar tot ce am spus până acum e o minciună. Eu mint acum! Scena 6: Personaje: Monica Monica (pe un ton absent, ca și cum toate astea n-au făcut parte din viața ei; tonul va continua până la sfârșitul scenei): Angie e moartă! Mi-am petrecut vara aceea în singurătatea pe care ți-o poate oferi un atașament patologic! A fost de-ajuns un ac hipodermic pentru ca obsesia patologică să devină gelozie, ură și paranoia. Îmi petreceam zilele și nopțile imaginândumi-i pe ei doi: Cezar și Angie, ambii cu nevroză de artist într-o feerie de intelect pur, într-o capodoperă a unui timp pe care îl transcendeau în pelerinaje ale sexualității puse pe altarul 77

PORTILE NORDULUI - 2014 sufletelor pereche – ideea platoniciană căreia lui Angie îi dădea combustibil pentru subjugarea conștiințelor mai slabe. Ideile mele mă țineau trează, hiperlucidă la orice indiciu pe care îl puteam culege...până când „numai dacă ea ar muri, aș fi liniștită!” Restul zilelor până la evenimentul la care m-am dus îmbrăcată în negru, cu un V – de la „vinovăție” imens imaginar în zona inghinală nu mi le amintesc. Îmi amintesc un telefon de la o prietenă comună, ea plângea și mi-a spus că Angie a murit – anevrism cerebral. Asta se întâmpla cam la o lună după de îi invocasem moartea. Acum nu-mi rămâne decât să-mi port vina, s-o scrijelesc în culpabilitatea monomanului pe care un psihiatru occidental l-ar numi schizofren cu gândire mistico-religioasă. Lasând psihiatrul în colțul lui de cabinet, cu anamneze pe care nu știe cum să le interpreteze, V-ul de la înmormântare se degajă din fiecare cuvânt, acțiune, pas, puls și sistolă: „o monedă mângâiată de molii de pe zenitul vinovăției ce umblă nestingherită în travesti de fobie” (indiferentă): În orașul fără faleze, l-am cunoscut pe logodnicul lui Angie. M-am culcat cu el. În seara următoare, iam spus de gândurile mele profetice. Am fost, timp de vreo șase luni, cu moartea în sânge și în imaginație – s-a dedus de acum cât de maladivă e – am simțit o durere în sân exact în momentul când mi-am dat seama ce avea să se întâmple între mine și logodnicul lui Angie. Durerea aceea a cunoscut diverse diagnostice, până la cancer. Și am refuzat, în condițiile astea, să cred! Durerea mamară a trecut după două operații, niciun cancer, doar medici care au uitat de jurământul lui Hipocrate și am revenit la revolta mea. Până când, într-un acces de furie, i-am spus lui Cezar. Reacția lui a fost, după câteva luni, de iertare indiferentă. Revolta mea a continuat până când... (cortina se lasă, pe fundal se aude melodia http://www.youtube.com/watch?v=2k7YlQKqsss și un dialog (se disting corpurile Monicăi şi al lui Cezar, aşezate spate în spate, în penumbră) Cezar: Pari interesantă! De când ești la masa asta, n-ai scos decât cuvinte neutre. Monica:Nu sunt! Deși mi-ați ridicat mingea de fileu, îmi exersez voința, aceea de a inhiba tot ce mă exprimă verbal! Cezar:Și plasticul din tăcerea ta de porțelan nu te exprimă? Monica:Atunci când ești obosită de viață, de moarte, în egală măsură; vitrinele sunt cel mai sigur mecanism de apărare! Cezar:Vitrinele sunt atât de ușor de spart! Monica:Tocmai de-aia tac, ecoul vocii mele mi-ar putea sparge vitrinele! Cezar:Și când se va produce o avalanșă? Monica:Până atunci, trebuie să-mi re-creez e-ul, cu tot cu mecanismele lui de apărare pentru ca vitrinele să nu se cutremure din temelii. Tot va mai rămâne un ciob de care să mă agăț! Și, nu cred că vezi că avalanșa s-a produs deja! De curând! Nu mai am decât plasticul din voce și plastilina din trup! Cezar: Plastilina reține urme! Monica: În urma avalanșei, poți să gravezi și monede pe mine! Nu mă voi duce la bancă să le schimb sau să le impurific! Cezar: E neverosimil! Monica:Verosimil sau nu, unele drumuri duc nicăieri! Calea de întoarcere de la nicăieri e cea mai grea!)

STANICA BUDEANU

Crabul Lui Emanuel Pope Trecuse o lună de când ultimul talaz, izbindu-se năprasnic de faleza înaltă, îl proiectase în aer şi, după câteva piruete, îl prăvălise pe plaja stâncoasă, într-o ploaie fină de spumă. De data aceasta, pe spate. Stătuse câteva clipe să se dezmeticească şi începu obositoarea muncă a revenirii pe cele opt picioare. Îi lipsea un cleşte, pe care îl pierduse în încercarea disperată de a scăpa de colţii unei baracude, iar ciotul rămas nu prea îl ajuta acum. Nici nu observă cum, de undeva din cer, o caracatiţă uriaşă, cu cinci braţe, apucându-l de mijloc, îl ridică şi-l depuse pe nisip, pe picioare. Luă instinctiv poziţia de atac, îşi roţi ameninţător cleştele sănătos, iar ochii pedunculaţi şi bulbucaţi scoteau flăcări. - Hei, salut, voinicule! se auzi din văzduhuri. Ia, stai tu, hopa ! Te pomeneşti că ţi-o fi foame! Incearca sa iei de de aici! Pipăi bucăţica de peşte crud, poposită lângă el, o luă în stăpânire cu singurul lui cleşte, ducând-o spre gură, şi-o molfăi cu plăcere. De sus, ceva ce aducea cu silueta unui rechin, ba nu, mai degrabă cu a unei ţestoase uriaşe, cu o înotătoare amputată, coborî şi se întinse alături. Scotea un fel de gâlgâituri molcome şi, cum soarele începuse să ardă, îşi caută adăpost la umbra ei. - Ce zici ? Vrei să fim prieteni ? O să-ţi zic… Teophilius. Ba nu ! Eu sunt Teophilius. Ca să vezi! Ne şi asemănăm. Ia, uită-te! Amândoi suntem ciungi. Ce-ai zice, dacă ţi-aş spune…Scaevola ? Nu prea ştii tu ce înseamnă dar se potriveşte cu cleştele tău rămas întreg. După vreo săptămână se obişnuise cu fiinţa aceea ciudată, o aştepta zilnic. Ieşea din culcuş numai când umbra stâncii din apropiere ajungea la pietroiul lui, sub care-şi găsise adăpost. De câteva ori mai văzuse forme asemănătoare, pe plajă, dar stătu ascuns, prevăzător, îngropându-se în nisip. Nu semănau cu ce ştia el. Numai când vedea silueta cunoscută a noului său prieten şi când soarele era gata să apună, anunţându-l că a venit vremea întâlnirii, ieşea în calea lui. El îi aducea de mâncare, mormăielile lui îi plăceu şi îl linişteau. Apoi, într-o zi, valurile îi aduseră un alt tovarăş, din nemul lui, de data aceasta. Era înţepenit în crăpătura unei stânci şi îşi rotea neputincios cleştii încercând să scape de strânsoarea ei. I-a întins cleştele lui sănătos, acela s-a agăţat de el şi, odată văzut pe picioarele proprii, s-a pregătit de luptă, pufnind furios. A zâmbit în sinea lui crăbească şi l-a mânat, cu blândeţe, în dosul unei cornişe protectoare. În clipa următoare, clonţul de oţel al pescăruşului, venit în picaj, scoase scântei din piatra sub care abia îl adăpostise. Ce ştia tinerelu' ăsta despre viaţă şi primejdiile ei!? A două zi nu l-a mai găsit. Ţărmul se dovedise ostil aventurierului nepriceput. Să fi zis barem, mulţumesc, îşi spuse, tresăltând de bucurie la vederea uriaşului său prieten, care se apropia. Acum, înfuleca tacticos boţul de brânză dulce, aşa ceva nu mai mâncase, îi plăcea, susurul vocii celuilalt, îi dădea un sentiment de siguranţă. - Data viitoare o să-ţi aduc plăcintă cu miere de albine. N-a gustat neam de neamul tău aşa ceva, niciodată. …Stăteau amândoi, unul lângă altul, fiecare cu gândurile şi grijile lui, privind cum soarele roşiatic se stinge în orizontul mării, doi dezrădăcinaţi, om şi crab, aruncaţi, unul de talazurile vieţii, celălalt de valurile mării, pe aceeaşi plajă stâncoasă, undeva, într-un colţ de lume barbară. 79

PORTILE NORDULUI - 2014 -Ţi-am povestit cumva cum mi-am pierdut braţul? *** …Panaşul multicolor de pe coiful căpeteniei şi platoşa ei, intarsiată cu aur, îi stârni furia. El trebuie să fie ! Blestematul de general roman ! Luptătorul scit se aruncă într-un salt animalic, rotind baltagul şi ţintind capul adversarului. Tăişul fulgeră. Mâna soldatului imperial, ţâşnită de niciunde, pusă scut celuilalt, căzu retezată în apa mocirloasă şi maronie. Pumnul încă mai strângea sabia scurtă. Teopfhilius îşi privi ciotul braţului drept mustind de sânge. Simţi cum lunecă spre pamânt… *** …Nu-i plăcea să ucidă. Văzuse privirea barbarului, îngrozită, amestecată cu resemnarea şi, Narhos, aquilifer-ul (1) legiunii îl lovi peste coiful scânteind în luciri albăstrii, cu latul spadei, stăvilindu-i avântul. Privi ostaşul căzut. Iscuseala lucrăturii pieptarului, ţintuit cu bumbi de aur şi argint, înfloraţi, îi atrase atenţia. Cu o mişcare scurtă îi smulse coiful azuriu. Cascadă de păr de culoarea aramei încadra chip alb de zeiţă, cu verdele ochilor stralucind, acum, de ură. - E Shaniada, generale, prinţesa roxolană, sora lui Zabrilus. Asta valorează o căruţă de aur ! Şi… i-ar sta bine în lanţuri, legată în spatele carului tău de luptă, atunci când ne vom întoarce la Roma. Capturarea prizonierei stârni în tabăra adversă ţipăt ascuţit de pasăre de noapte. Se zbătu o vreme peste capetele lor şi lupta se ostoi ca prin farmec. Atacatorii sciţi, călări pe caii lor iuţi se mistuiră în negurile pădurilor întunecate. … Narhos l-a dus la spitalul de campanie al castrului. I-a pus alături şi gladius-ul (2), cu mâna încă strângându-i mânerul. Peste câteva zile, a descleştat-o şi a mumificat-o la un vraci localnic, numai de el ştiut. - Uite, i-a zis într-o seară, arătându-i o punguţă de piele, ca să nu mai zici că nu eşti şi tu cum sunti celalţi.Te-am întregit. Răsturnă săculeţul, îşi mângaie mâna chircită şi vânătă, cu pielea ca de ceară, ochii i se aburiră… Prietenia lor se ţesea din fire nevăzute. După însănătoşire, generalul l-a omagiat în faţă legiunii, i-a atârnat de gât o coroană din ramuri de stejar răsplătindu-l cu 50 drahme(3) aur pentru curajul şi spiritul lui de sacrificiu. Cu aurul şi-a cumpărat un atelier de tâmplărie, în uşa căruia a ţintuit coroana primită şi sabia. Imperiul avea nevoie şi de meşteşugari buni. …Punga cu mâna mumificată a pierdut-o la zaruri, într-o noapte de cruntă beţie. Câştigătorul, un hispanic arămiu şi păros, a dezmembrat-o în vreo treizeci de oscioare pe care le-a vândut apoi ca fiind aducătoare de glorie şi noroc, inzecindu-şi astfel câştigul. În unele dintre zilele ploioase de toamnă simţea cum îi amorţea podul palmei lipsă. …Pe Caius Drusus Panonicus, legatul imperial al legiunii a V-a Macedonica îl prinseseră zorile acestui început de primavară în balconul palatului abia construit. Solia împărătească îi adusese veşti şi trebuia să convoce consiliul centurionilor şi a celorlaţi membri ai sfatului. Poate va veni şi Zabrilus, roxolanul, regele neamului scit din nord, să-şi răscumpere sora, un talant (4) de aur… se cam lăcomise, dar Shaniada cea cu păr de aramă merita parcă mai mult. Cum ar fi cele trei pietre preţioase, aflate acum în palma lui, care erupeau jerbe de scântei în lumina soarelui abia răsărit. Fuseseră comandate la Roma şi aduse în lădiţă de abanos încrustată cu fildeş şi vinişoare de aur. Împlinise 40 de ani şi a trebuit să admită că se îndrăgostise de cea care voise să-i ia viaţa. Pentru început, în timpul sărbătorii barbare de mâine, o va aşeza la picioarele lui, în loja tribunei ridicata cu acest prilej. Ura violenţa, pe barbari şi-i apropiase pas cu pas, căpeteniile lor făceau parte din sfatul castrului, cu unii chiar se împrietenise. Anii lungi, petrecuţi la fruntariile imperiului, îl învăţaseră să-şi respecte adversarii dar mai ales obiceiurile lor, pe care uneori nici nu prea le înţelegea. În peste 200 de ani, povestea naşterii pruncului în iesle şi vestită de cei trei magi, depăşise stadiul de snoavă spusă noaptea, în jurul focului de tabără. Liniştea imperiului trebuia să ţină cont de aceste fapte. Veştile sosite de la Roma îl înnegurară. Legiunea sa va fi transferată undeva, prin pustiurile Asiei Minor. Alţi barbari, alte obiceiuri. Se gândea la sărbătoarea de a doua zi. I se părea prea tristă. Ce ar fi dacă ar anima-o puţin ? Da ! Anul acesta va fi mărinimos cu localnicii. Cel care va trece linia de sosire va primi şi o pungă cu 100 drahme de argint. … Deveni în scurt timp un meseriaş iscusit, mânuia acum barda ca odinioară sabia şi produsele inscripţionate cu pecetea coroana cu spadă deveniră repede căutate, comenzile curgeau. Ca de exemplu aceasta, pentru sărbătoarea de vineri. Va trebui să cioplească şi să îmbine 12 cruci din lemn de stejar, fiecare având câte un sac de piele agăţat de ea şi cântărind câte 100 de libre(5). 80

Ce obiceiuri aveau şi barbarii ăştia! Să cari în spate o cruce atârnând cât jumatate din propria ta greutate, sa urci un deal mocirlos, printre cioburi de sticlă, ghimpi de dracilă şi sub loviturile bicelor şi bastoanelor celorlalţi şi să primeşti, la sosire, ca recompensă, doar o cunună de spini ! Chiar nu putea înţelege ! Auzise că triburile din aceasta parte a imperiului îşi slăveau astfel profetul, retrăind chinurile lui înainte de a fi ucis, Narhos îi povestise în lungile seri de iarnă că şi prin ţinuturile lui de baştină era împământenit acest obicei. Îi mai vorbise Narhos şi despre sora lui, Aegetia, sclava unui centurion din Legiunea a VII-a Gemina, aflată acum prin Iberia, în Castra Legionis. Şi, că ar avea cam 17 ani, iar el îşi strângea solda s-o răscumpere. Ba, mai în glumă, mai în serios, îi spusese că ar cam fi bun de cumnat. Ce să mai spui că, ieri, puţin ameţit şi vesel nevoie mare, privindu-l cum îşi punea cu fierul roşu marca de meşteşugar pe braţul fiecarei cruci, îl ului cu o cerere ciudată: - Ai putea până mâine dimineaţă să-mi faci şi mie una la fel? Vreu să particip la serbarea barbarilor. - Dar… tu nu poţi participa. Eşti soldat imperial, aquilifer, generalul nu-ţi va da voie. - Ba, îmi va da, că de mâine voi fi cetăţen roman. Şi am să câştig şi blestematul acela de concurs! Cu cele o sută de drahme şi cu ce am mai strâns până acum, plec s-o răscumpăr pe Aegetia . Îi arătă apoi un înscris cu pecete imperială, care atesta că şi-a terminat serviciul militar şi că va primi o bucată de pământ, pe malul mănos al fluviului Po. Visa să-şi facă o căsuţă acolo şi să-şi aducă şi sora . Dacă ar vrea să vină şi el… - Păstrează tu înscrisurile, Teophilius, viaţa e uneori tare ciudată. Cărările ei nu sunt intotdeauna drepte şi netede ca spada mea. Uneori, însă, au tăişul acesteia. Dacă o fi vreodată…să ai grijă de Aegetia. - Bine, îţi promit Sper să te răzgândeşti până mâine. Aşadar, veţi fi treisprezece… mormăi, morocănos, în barbă. *** Ploia din dimineaţa aceasta, de Vinere a Patimilor, încetă ca prin farmec. În piaţa castrului, şiruri-şiruri de oameni se scurgeau ca nişte pârâiaşe căutându-şi vadul, adunându-se în jurul balanţei de cereale. … Zala, Kiros, Vango, Lucius… Narhos Aquilifer… numele săpate cu fierul roşu pe braţele crucilor încă mai păstrau picăturile de ploaie. Soarele, iţit dintre vălătucii de nori vineţii, acum purtaţi de vântul care tocmai se iscase, dincolo de muchea Curmăturii, se oglindea în boabele de apă ce se încăpăţânau să-şi păstreze forma spărgându-se în acestea în mii de curcubeie, zămislind aure diafane. …Treisprezece cruci, treisprezece aure, treisprezece destine. Sub atenta supraveghere a praefectului(6) pieţii, fiecare cruce a fost cumpănită cu jumătatea greutăţii concurentului ei, prin adăugarea de pietre în săculeţii de piele. Cu statura lui herculeană, Narhos părea câştigătorul de necontestat al cununii de spini şi a pungii cu monede de argint. …Ca niciodată, Teophilius nu se simţea în apele lui. Trecuse printre tarabele negustorilor târguind câte ceva şi acum se aşezase pe un tăpşan, în apropierea drumului de căruţe care urca prin Poiana Vârcolacului, traversând Curmătura. Pe acesta, stabiliseră preoţii barbari, împreună cu generalul, se va desfăşura procesiunea de anul acesta. Acum, în clisa celor mille passus milliarium(7) stabiliţi, mocirliţi în urma ploii, zeci de copii ascundeau cioburi de oale şi de sticlă, ramuri ghimpoase de salcâm şi dracilă, sau făceau gropi, pe care le acopereau cu frunze, pentru a îngreuna mersul purtătorilor de cruce. Mai sus, în Poiana Vârcolacului, dulgherii ridicaseră tribună pentru maimarii castrului. *** Îl văzu cum alunecă. Piciorul, pradă unei gropi-capcană, se frânse ca o ramură uscată si corpul celui căzut, părea înfipt în osul copasei ce-i străpungea acum pantalonul, ca o ţepuşă. Se rotise în cădere şi trosnetul pieptului sfărâmat de greutatea crucii, îi ţiui urechile. Narhos !? Sări de pe locul lui. Îndepărtă cu greutate crucea de pe pieptul prietenului. Respiraţia lui sacadată şi firişorul de sânge ce-i apăruse în colţul buzelor îl inspaimântă. Rugăminte nerostită se citea în ochii aquiliferului. Se hotărî. Îşi smulse cămaşa şi sandalele. Le aruncă în coşul de răchită, peste cumpărături. Da, va duce visul prietenului său mai departe.Trebuia. Nu observase zâmbetul de împăcare, cu el însuşi, al celuilalt. Ridică crucea grea pe umăr. Anii petrecuţi în lungile campanii militare împotriva barbarilor îi ascuţiseră 81

PORTILE NORDULUI - 2014 simţurile. Se încrâncenă. Devenise iar maşina aceea nemiloasă de luptă. Trebuia să câştige şi această bătălie, în care singurul premiu al unei victorii era, poate, propria-i viaţă. Cincizeci de paşi…Trecu de Vango, sarmatul, căzut, cu un picior nefiresc răsucit sub el, plin de ţepii de dracilă ascunşi în noroiul drumului. Apoi de Kiros, sfârşit de puteri. Multimea începu să-l ovaţioneze, încurajându-l. …Scaevola… crabul lui… Va trebui să-l hrănească la apusul soarelui. Plăcintă cu miere. Îi promisese. …Narhos…Aegetia...Scaevola… Şi vor pleca. Poate luna viitoare. Va avea grijă de Narhos. Sigur se va face bine. Zece pasi… Scaevola…oare s-o împaca el cu apa dulce a fluviului Po ? Ei, daca o fi să-i fie dor de mările lui, îl va pune într-un vas cu apă sărată. Narhos… …Păşi peste Zala şi crucea lui, căzut de-a curmezişul drumului. Cunoştea semnul dat de spuma sângerie ce-i înflorea buzele. Mai vazuse aşa ceva în nesfârşitele marşuri prin pustiurile Anatoliei. Efortul supraomenesc îl doborâse. Cinci paşi… Se opri să-şi tragă răsuflarea. *** Caim Avishai, macabeul(8), cămătarul castrului îngălbeni. Zărise ciotul mâinii unui concurent care-şi sprijinea pe umăr crucea grea de lemn. Se înălţă pe vârful picioarelor buchisind numele ars cu fierul roşu: Narhos Aqvi… Nu, nu era posibil. Pariase 100 de drahme de argint pe aquilifer. Şi nu era el. Privi temător în jur. Un zdrahon din gaşca de corăbieri cyrenieni, bărboşi şi cu ochi de tăciune, cu pumnale înfipte-n brâiele late de ţesătură sângerie, îi făcu semn amical, cu mâna. Erau dintre cei care pariaseră şi-şi aducea acum bine aminte că şi strigase în gura mare : 100 de drahme de argint pe crucea aquiliferului ! Sigur că-l observaseră şi ei pe ciung sub crucea acestuia.Vor bănui înşelăciune şi-l vor lapida sau hăcui.. Trebuia să iasă cumva din această încurcătură. Dar dacă… Va pierde monedele dar va rămâne în viaţă. Ţâşni în faţă mulţimii surescitate, făcându-şi loc printre ceilalţi, împungând cu degetul spre Teophilius, acuzator : - Nu e Narhos ! Priviţi-l ! E ciungul, tâmplarul ! Şi nu-i crucea lui. Poartă crucea altcuiva ! - Cum, nu-i crucea lui ? se auzi o voce din mulţime. - E un impostor. Omorâţi-l! răcni un altul. - S-au încălcat regulile! se auzi de undeva din dreapta. - Să se facă dreptate! - Lapidaţi-l, lapdaţi-l! molfăi o bătrânică în gingiile-i ştirbe. Toiagul macabeului, ghintuit cu vârf metalic, îi înfieră coastele. Zeci de bâte se abătură asupra lui. Ploaie de pietre îl lovi peste cap şi umeri. Ochii i se tumefiară.Trebuie, Teophilius… Căzu. - Sfărâmă-i capul, năpârcii ăsteia, romane ! Învaţă şi tu să fii bărbat! Recunoscu vocea. Reuşi să-şi întredeschida un ochi. Asuria, vecina lui, văduva ? O ajutase, în iarna ce abia trecuse, reparându-i acoperişul căsuţei de lângă atelier, îi mai crăpase şi nişte lemne… Băiatul ei, un puştan de vreo 10 ani, veşnic ciufulit, cioplea căluţi de lemn din bucăţile rămase de la lucrările comandate. Acum, cu o bucată de piatră colţuroasă, pusă în braţe de maică-sa, îl privea speriat. Îl năpădiseră lacrimile. - Dar…mama, e şi el om ! E Teophilius. De ce ? N-a vrut decât să câstige concursul ăsta. Şi, aruncand piatra, se pierdu alergând în mulţime, hohotind. Se ridică. Auzi pârâitul ciobului de sticlă, ascuns în noroiul drumului, care îi perfora talpa. …Doi paşi…Trebuie ! Durerea-i săgeta genunchiul. Se feri, în cădere, de greutatea crucii. Muchia ascuţită a unui braţ al acesteia îi zdrobi claviculă stângă. În zvârcolire, călcâiul piciorului simţi adâncitură. Împinse cu putere. Zeci de cioburi de sticlă muşcară brazde sângerii din muşchii spatelui. Corpul, strângând crucea grea de stejar se arcui, propulsându-l încă o jumătate de pas. Înregistra uimirea celor aplecaţi asupra lui. Ochii lor ieşiţi din orbite, gurile strâmbe de furie, ciomegele şi şuvoiul vinului acru, oţetit, ce curgea dintr-un ulcior peste pieptul lui, carne vie, încremeniră. Ciotul mâinii drepte, aruncat de durere în spate, rămase suspendat o vreme în aer, se roti şi căzu dincolo de banda albă, trasată cu var, ce marca linia de sosire.

… Linişte. Prea multă linişte. Simţi cum picăturile de sânge, ce-i curgeau din trupul zdrenţuit de răni, se solidifică, transformându-se în boabe de rubin ce cărau cu ele clipe de viaţă. Plutea. Peste mulţime, peste piaţa castrului, peste căsuţele de la marginea acestuia, peste câmp…peste plaja stâncoasă… Îl zărise, şi îi venea în întâmpinare, cu mersul lui caraghios, rotindu-şi singurul cleşte şi pufnind furios, ca de obicei. - Scaevola, ţi-am povestit vreodată despre Narhos şi sora lui, Aegetia? n.a. Într-unul dintre schimburile de experienţă dintre şcoli, undeva, într-un sat din nordul Dobrogei, aşezat în cuprinsul fostului castru roman Troesmis, am vizitat muzeul unei micuţe şcoli gimnaziale, rezultatul a peste trei decenii de trudă a unui învăţător. Printre cioburi de oale, statuete de lut şi bucăţi de piatră cu frânturi de inscripţii săpate cu dalta, mi-a atras atenţia o bucată de lemn de stejar, şi ea frântă de vreme, pe care se puteau desluşi nişte litere arse cu fierul roşu : … NARHOS AQV… O pecete carbonizată, probabil a meşteşugarului, înfăţişa o coroană din frunze de stejar având în interior o spadă scurtă, romană. Învăţătorul mi-a spus că era un fragment de cruce creştină. 1. aquilifer- unul dintre cei mai viteji luptatori ai unei legiuni romane, purtatorul vulturului legionar, facut din metal pretios, echivalentul drapelului de lupta. Purta pe cap si umeri o blana de leu. 2. gladius- spadă romană scurtă și lată, cu două tăișuri paralele și vârf triunghiular. 3. drahma = unitate de masura a greutatii reprezentantd 4.09 g (aur) sau 3.65 g (argint) 4. talant – unitate de masura a greutatii reprezentantd 34, 5 kg. 5. 1 libra = 12 uncii = 327,45 gr 6. praefect - oficial care îndeplinea diferite funcţii administrative sau politice in Imperiul Roman. 7. mille passus milliarium - circa 1.482 m (în Imperiul Roman) 8. macabeu - Macabeii au fost o familie de evrei patrioţi din secolele II-I î.Hr., care au luptat pentru eliberarea Iudeei de sub dominaţia eleno-siriană seleucidă. Aici, cu sensul de evreu, urmas al Macabeilor.

PORTILE NORDULUI - 2014 SUZANA DEAC 1.Copilul şi anotimpurile Darcu, un copil cu multă imaginaţie, ajunse săracul, la cei cinci anişori ai săi, să confunde lumea reală cu poveştile din cărţi sau din capul lui visător. Atâta a născocit până a ajuns un povestitor în sunete, recunoscut de familie şi de piticii din grădină și de la grădiniţă. Deşi meşteşugul scrisului urma să-l stăpânească abia peste doi ani, el se socotea deja un mare povestitor, care îi făcea concurenţă chiar şi lui Pinochio. Inventa tot felul de lucruri, unele mai iscusite ca altele ori chiar mai năstruşnice. Pentru el povestea avea suflet, care se băga sub cămaşă, şi aripi, cu care putea zbura. Venind de la grădiniţă, pe drumul bine marcat care tăia în lungime parcul oraşului, zări mai multe grămezi de frunze uscate, de castan, stejar sau fag, poate chiar şi de salcâm. Clipuri sau timpul ne saltă de sus -Uitaţi-vă la aceşti fulgi de nea! striga în gura mare, cu lumina aprinsă în ochi, în timp ce se rostogolea printre ele, cu entuziasmul unui copil, având deja o lume cucerită în interiorul său, apoi ridica câte un braţ de frunze deasupra capului, dându-le drumul în avalanşă, ca să arate trecătorilor că ninge de-adevăratelea. -Măi copile, îl corectau oamenii mari, cum să fie fulgi de nea? Tu nu vezi că sunt frunze? Fiind toamnă, ele se îngălbenesc şi se desprind de crengi, odihnindu-se pe creştetul pământului. -Nu-i adevărat! Să ştiţi că frunzele au fost cândva fulgi de nea, acolo sus, apoi au coborât şi au coborât, până au dat de zâna primăverii iar ea, atingându-le cu braţul fermecat, le-a transformat în frunze verzi… Pe urmă au coborât tot mai mult, întâlnind şi prinţesa verilor în plină câmpie. Ea, cu o rochie lungă, foşnitoare, împodobită cu spic de grâu, dansa ca un vis, cu aceste frunze pline de viaţă… Dar frunzele trebuiau să coboare şi mai mult că vântul nu dormea tot timpul. De ce? Nu ştiu nici eu, poate e secretul anotimpurilor, care nu se opresc din mers, dar nici nu se lasă unul de celălalt. Recunosc, timpul ne saltă de sus. 2. Vroiam să-ţi dăruiesc ceva ca să nu se risipească Citeam o carte mult prea frumoasă ca să nu recomand cuiva, tu erai la îndemână. Se intitulează: Împreună... de Anna Gavalda, o autoare franceză, premiată de mai multe ori. Cartea ei s-a bucurat şi de o ecranizare. Cât de fericită trebuie să fie. N-o invidiez dar cât de mult aş dori să fiu în pielea ei. Trăiesc cartea, un mod de viaţă atât de obişnuit, descris cu atâta dezinvoltură, simţ dramatic şi umor vesel sau paradoxal. Trebuie neapărat să citeşti cartea. Să vezi cum se împacă cârpele cu şerveţelele şi cu un neadaptat social, doxă prin cultura sa de istorie. Fiecare îşi aduce lumea lui într-un apartament comun, într-un mod dinamic şi convingător. Simţi un nod în gât de multe ori ca să râzi la fraza ce urmează de bună voie, de nervi sau de coincidenţele cu soarta ta. Priveam găinile care ciuguleau instinctiv şi răbdător fiecare grăunte vizibil sau amestecat cu nisip. Nemişcarea din partea mea însemna un confort maxim pentru ele. Doar atât trebuia să fac: să nu mă deplasez de loc. În rest puteam viziona atât de comod filmul cu ele. Coborau tot mai numeroase din grădina largă, spre şura din curte, unde aveau apartamentul lor, podit cu scânduri, schele aşezate pe etaje în funcţie de aspiraţiile lor de aventurare spre înălţimi şi cu becul aprins care se stingea automat pentru a asigura căldura necesară unui ou sănătos, nestresat şi ecologic. Plus o ială la intrare. Sunt fascinată de culori, voi fi pictoriţă într-o altă viaţă. Domnul invizibil ne-a dăruit anul acesta o toamnă mult prea frumoasă şi lungă. Ochii mei, plini de smarald, nu odată se uitau prin aparatul de foto. Iarna, plină de reproşuri şi păreri de rău, mă va umple cu aceste culori ale amintirilor, încălzindu-mi mânecile şi vârfurile degerate ale degetelor. Menite să prindă, să cuprindă, să pipăie şi să se agaţe. Vroiam să dăruiesc ceva ca să nu se risipească. Ce aşteptări am? Niciuna. Doar de căldură, inteligenţă şi atenţie. Atâta tot. E exhaustivă? Poate. Ai dreptate. 84

Nu mă asculta dar să fii bun cu mine. Unul dintre vecini, piroman, aprinsese nişte tufe maronii fără multă importanţă dar care vesteau toamna întrun mod violent. Focul ce se înălţaseră era impunător, îmi era frică că ne ia tot aerul de pe scenă, dar nu. Peste câtva timp puteam constata că dealul nostru a rămas intact, în schimb, panorama oraşului, văzută de pe deal, a luat o înfăţişare schimonosită. Vroiam să-ţi dăruiesc ceva dar să nu-l risipeşti. 3. Un dialog lacunar cu Sieg Între timp soarele a fost eclipsat de un nor fără margini, fardat cu o impenetrabilitate stridentă. Soarele, trimis fără drept de apel pe plan secund, zgribulea în lipsă de contact direct cu lumina ochilor... din noi. Neavând nici umbrelă pe care s-o aşez, ca o învingătoare, într-o dimensiune de neutralizare a ploii mărunte dar pătrunzătoare, vedeam cu analizatorul personal, cât de tare îmi descreşte coeficientul de adaptare şi eficienţa pe metru pătrat. Măi, să fie! Să chem un taxi, că până la staţia de autobuz ploaia va reuşi să mi se bage sub piele, leit ca frigul pe care-l simt strecurat deja în regiunile pulmonare delicate, dar până voi coborî de la etajul doi al şcolii şi voi parcurge curtea lată pas cu pas, taximetristul îşi va pierde orice speranţă de a sosi clientul, care aş fi fost eu dacă puteam zbura până la el. Cunoscându-mi destul de bine limitele şi exagerându-le în ambele sensuri, am renunţat pe moment la zbor deşi nu pot nega că mi-ar fi folosit negreşit ca de atâtea ori în viaţă, inclusiv în vis. Zbor pe covoare zburătore care niciodată nu rămân fără combustibil, pe maşini spre văi, fără carnet şi fără accidente. Câtă grijă poate avea creierul de purtătorul său, drept dovadă, îl alarmează întotdeauna în mijlocul pericolului. De ce? Ca să nu mai sufere săracul şi în somn. Unde eşti?! Nici nu contează. Eu îmi continuu monologul, comunicând cu tine ca şi într-un dialog lacunar. Ştiu de mult, ai rămas fără parteneră la vals. Doar prietene, la câte un tangou. Iar în această seară ai rămas şi fără umbrelă. Ploaia niciodată nu ţine cont de nimic. Nici dacă pământul e suprasaturat, nici dacă suferă în mărimi crateriforme. De dorinţele interioare cu atât mai puţin. Ai rămas singur într-o ploaie care nu ştii când ia sfârşit. 4. Buburuza şi sticletele Dimineaţa la prima oră ieşea la soare, odihnindu-şi aripile fragile într-o rază de căldură, ce-i servea ca substitut de mângâiere. Se răsfăţa singură buburuza, simţindu-se uneori atât de neînsemnată. Îşi întindea picioruşele pe rând, dezmorţindu-le şi scuturându-le de roua dimineţii, apoi trăgea aer proaspăt, cam tare, de se îneca o clipă, de atâta voluptate, ca ulterior umflându-şi aripile, să imite păsările cântătoare. Ori de câte ori ieşea la lumină, privirea repera sticletele, pasărea care o încânta cu glasul ei ondulat. Ce bine să poţi cânta! se gândea în sinea ei şi-şi organiza bioritmurile, de acum încolo, în funcţie de apariţiile vecinului. Oare ce ar trebui să facă să-i atragă atenţia? Nu ştia. La prima reacţie, a deschis un jurnal minuscul şi în fiecare dimineaţă consemna mişcările idolului său care habar n-avea de existenţa ei. -Azi l-am văzut pe cavalerul primăverii, plin de culori! Capul marcat cu un roşu blând, aripile şi coada cu negru impunător, pete galbene presărate ca semne de extravaganţă sexuală iar corpul îmbrăcat într-o mantie cafenie. Îi lua minţile. Nu ştia nici ea de ce. Era rebusul prezentului său. Degeaba se documenta, informaţiile infime nu-i serveau doar la supoziţii. -Dar de acum îl voi trece sub observaţie, şi-a promis mica gâză, urmărindu-i paşii. Dimineaţa sticletele ca un comod şi molcom în mişcări, cu gesturi lascive îşi desfăcea lăbuţele la soare, apoi se închina cu aripile măreţe către cer iar după binecuvântarea acestuia îşi îngropa ciocul nonşalant, în semn de cercetare adâncă, sub aripă. Buburuza mititică îl studie cu invidie. Câtă elocvenţă şi dezinvoltură! Nonşalanţă şi spontaneitate în atitudine! Nimic regizat, cel puţin după aparenţe. Vai cât se mai foia în faţa lui, pe scoarţa bătrână a copacului, de ar vedea-o şi pe ea, de-ar băga-o odată în seamă. Ar fi vrut să pară şi ea cineva. Dar nu-i chip şi se resemna. Se retrăgea numaidecât în umbra frunzelor de salcâm, contemplându-şi paleta de culori restrânsă. Trebuia de la naştere să se mulţumească doar cu două culori: roşu şi negru. Parcă se afla în cartea lui Stendhal. Dar când se ridicau trilurile diafane ale sticletelui, lăsând să străbată lumina, nu se putea stăpâni... şi începu să aplaude cu cele două picioruşe firave. După care se aşeză mai bine pe creangă, meditând asupra coincidenţelor. 85

PORTILE NORDULUI - 2014 -Tu m-ai aplaudat adineaori, mică buburuză? -Te-a deranjat cumva? -Din contră! Mi-a plăcut foarte mult. Dar spune-mi ce te-a atras, de fapt? -Îmi place la tine că te arăţi lumii când vrei tu şi în luminile pe care le alegi tu. Ca bonus, ameţeşti pe oricine cu o voce a păsărilor cântătoare! -Ce mă fac cu tine? -Dar nu trebuie să faci cu mine nimic, nici măcar o poză comună. -Chiar aşa, nu vrei nimic de la mine? -O, ba da, dragul meu prieten, dacă îmi permiţi o asemenea apelare... aş vrea să te aud cântând în fiecare dimineaţă! -E imposibil! -La fel m-am gândit şi eu. 5. Şanse pentru o nouă primăvară Am stat la prima masă iar partenerii se schimbau la fiecare jumătate de oră. Ce poţi face în acest timp ca să te convingi de potrivire sau nepotrivire? Mai nimic. Totuşi, îmi aşteptam rândul la soarta cea bună. După ani şi ani de dezamăgiri la serverul de internet, doar în termeni virtuali, mi-a venit rândul să-mi testez rezistenţa la tentaţii reale. Eram mai intimidată în plan real decât în cel virtual, uneori mai bine ancorată, alteori dezorientată. Dar parcă argumentele se arătau cu ritmicitate şi iz comestibil, parcă mişcările, ritualurile aveau un sens logic, derivat dintr-o ontogeneză nefericită. Punctul acesta mi se pare nevralgic în toate contactele, fie ele electronice sau reale. Nefericirea, ca un motor în mişcare, împinge omul înainte spre căutare. Apoi dă de speranţă care îi susţine atitudinea şi paşii în prezent, ca să se accelereze totul ca şi în Pentru cine bat clopotele sau în Prima noapte de război, ultima noapte de dragoste. În sfârşit, prezentul a decis, mă voi vedea cu un ins cu o minimă curiozitate. Se aşează la masa mea şi-mi povesteşte fel de fel: zugrăvesc casa şi umblu după materiale. Sunt foarte ocupat, pe mess nu prea intru, pe e-mail nici atât. Îl las baltă, motivele sunt personale şi mi se par jalnice. Dar reînvie, scrie, se inspiră din mine, mă caută, sună zi de zi, uneori uită. Îl iert pentru faptul că recunoaşte, ca un copil nevinovat. Cred în inocenţa lui. Se aşează a doua oară la masa mea şi n-am cum să mă prefac că nu-l văd. Fac cu el o fotografie comună, sub o răchită cu gust de toamnă, pe care o analizez de acum încolo ore întregi, zile întregi şi mă întreb: cu el, de acum înainte? M-a făcut femeie. Prin cuvinte. Ştiam că n-am să mor de acum înainte. 6. Săritura Întinde-ţi mâinile spre drum în atingerea pădurii pori deschişi spre iubire O zăresc pe afişe, o blondă diafană, cu trup de înger. Simt nevoia s-o revăd întinsă pe trapez, s-o am în vizor acolo, în aer, pentru o fracţiune de secundă, când îmi închipui printr-o imagine fierbinte că e a mea, amestecându-se cu mine. Îmi cumpăr un bilet în faţă, preţul nici nu contează, vreau s-o văd din toate unghiurile, nestingherit de niciun spectator. Sceneta închipuită ne cuprinde doar pe noi doi, şi dacă dinspre margini se aud aplauze fremătătoare ale spectatorilor sau se simte propulsarea suspansului prin respiraţiile reţinute, transmise prin vibraţia aerului. Respiraţia individuală se aliniază celei colective. Sunt minute în care nu se cade să respiri, minute în care ajungi să simţi graniţa dintre real şi ireal, dintre pământean şi ceresc, dintre suflet şi carnal... ea, gimnastă, şerpuieşte în jurul frânghiei de-i văd picioarele muşchiuloase, desenate cu compas şi înmuiate în culori feminine, care se înfig în aer cu mişcări ferme şi se menţin cu multă efervescenţă, ca într-o pictură romantică, cu nuanţe de flori după ploaie. Îmi fuge privirea de la gleznă, de căprioară săltăreaţă, la gambă, fragedă dar puternică, apoi pe coapsele ei pline de rotunjime, ca nişte hărţi semnalând energiile interioare. Dacă aş putea numai o dată să mângâi muşchii interiori, încordaţi ai coapselor, care îi menţin picioarele întinse în aer, în şpagat... mă extaziez în sinea mea şi îi urmăresc acrobaţiile, pe cât de alunecoase, pe atât de primejdioase. Îmi imaginez coborârea ei lină, pe o frânghie, care se termină chiar pe pieptul meu, dornic de atâta frumuseţe fluidă. 86

Acrobata însă, cu formele ei desăvârşite, sare de pe hinta atârnată de cer, drept în braţele unui zeu bine clădit iar după ce el o recuperează pe frumoasa Afrodita, o aruncă dezinvolt în înălţime, ca lumea să respire din nou cu intermitenţe. Blonda înşfăcată de acrobat îşi trage aer în piept, după care se supune manevrei de zbor liber până la bara trapezului. Dar ghinion!... Mâinile ei întinse nu ajung să facă priză cu bară, o fracţiune de secundă stă suspendată în aer, ca o marmură sculptată de Michelangelo, dar neavând vrejuri viabile, cade vertiginos fără vreo plasă întinsă... Simt că mă paralizează imaginea dar n-am timp să-mi adulmec propria spaimă, ştiu că trebuie să acţionez dintr-un instinct de bărbat. Fiind aproape de scenă, fac un salt cu o nebunie imprevizibilă şi-mi întind braţele încordate de a stopa zborul fatal al unei acrobate osândite ori spre admirare ori spre o pierire inutilă. Şi cu intervenţia Celui de Sus, îmi iese figura… Nu ţâşneşte nicio trâmbiţă că am trecut peste spaţiul marcat. Nimeni nu-mi reproşează că am invadat scena unei tragedii potenţiale. Zeiţa blondă, cu trupul zvelt, venind din sfere ameţitor de înalte, mă rade pur şi simplu, culcându-mă la pământ, cu trupul ei lipit de trupul meu. Noroc cu straturile de burete întinse pe suprafaţa scenei, care atenuează căderea mea pe podea şi a ei peste mine. Chiar atunci realizez că mi s-a împlinit dorinţa, ea se află în proximitatea mea, fiind culcată peste trupul meu. Auzind toba inimii sale agitate, stăm cu respiraţiile întretăiate, eu salvându-i viaţa, iar ea salvându-mi visul.

PORTILE NORDULUI - 2014 TEO MOLDOVAN ( România )

FIX PIX ( Fragment din roman )

Necrologul defunctului Ten Tona apăruse în cotidianul local, după pescuirea trupului aflat în descompunere avansată, din apele Someşului. Individul dispăruse în urmă cu trei luni. Instantaneu. Misterios. Fără indicii. Uluitor. Ca fumul avionului camuflat de cumulonimbus, pelicula râului poluat cu uree îi mascase prezenţa. După aversele verii, Someşul îşi reluase aspectul difuz. Acolo unde apa vira tumultuos spre Satu Mare, resturile lui Ten fuseseră catapultate de furia curentului spre mal, asemenea “peştişorilor” ejectaţi din stomacul răpitorilor deranjaţi de spinii dorsali al viitorilor monştri marini. După cercetări asidue, scafandrii din echipa operativă descoperiseră piciorul victimei, urmând flapsurile pantalonului ce flotau în derivă în supa infestată cu reziduuri. Excavând cu atenţie în pasta argiloasă de sub trunchiurile arinilor colmataţi, i-au deblocat şi corpul contorsionat dintre ramuri. Pe faciesul fără epidermă, o masă albicioasă pulsa în derivă sub scalpul craniului devastat. Pe figura de bestie derutau ochii mari ieşiţi din orbite, ca de altfel toată configuraţia abominabilă a înecatului. Intriga fizionomia alterată. Înfiorau dinţii sub buzele exfoliate.

. Un monstru în putrefacţie, oripila privirea. Identificarea victimei imposibilă după aspectul confuz de carne macerată. Costumaţia, părul, unghiile au fost indiciile ce-au conturat probabilitatea. După incertitudini serioase, soţia semnalase poliţiei incidentul. Cu tergiversările echipei operative, s-a scurs o perioadă lungă până să demareze efectiv cercetarea. De la biroul său, un refugiu provizoriu, situat în cartierul de vest al urbei secţionate de Săsar, omul de afaceri mai evadase de câteva ori fără să anunţe pe nimeni. Dezamăgit, solitar, trădat de propria imagine, fără beţiile notorii, Tona pierduse compania, simpatia şi interesul amicilor. Refugiindu-se în trecut, se detaşase de realitate. Pentru Loneliza, Aria şi Benion, Tona nu mai exista în carne şi oase. Era un străin. Motivul, SMS-uri erotice cu alte femei. Prins în flagrant, fu radiat din memorie odată cu telefonul mobil. Mesajele amoroase descifrate, după ce Benion îi sustrase mobilul, o şocaseră pe Loneliza, femeia care se credea aleasa şi unica lui pasiune. Revoltată după scandalul provocat de orgoliul ei şifonat, Loneliza l-a scos definitiv din sânul familial. Acuzat de înaltă trădare, soţul devenise damnat în propria-i casă. Implacabili, ancoraţi în concepţii rigide, mai drastici decât Mosadul, soţia, fiica şi fiul obligaseră rebelul să respecte regulile apusei societăţi. Conservatori pur sânge nu admiteau deviaţii de la morala creştină. De la principiile înserate în edicte. Pentru salvarea aparenţelor îi impuseseră norme, doctrine, condiţii insuportabile pentru libertinul învăţat să respire parfumul miraculos al muntelui din peisajul copilăriei sale. Crezul unei ingenue cu reminescenţe renascentiste de-a oferi iluzii, primind necondiţionat totul, devenise o chestiune inexplicabilă pentru Ten Tona. O corvoadă insuportabilă într-o perioadă când libertatea exprimării la începutul mileniului trei definea fără drept de apel statutul şi condiţia sine qua non a individului într-o lume guvernată de orori, violuri, crime şi incest. Indiferent de etică, gen şi grad de raportare, Ten decăzuse. Relaţia conjugală în regresie generase dispute interminabile. Încorsetat, condamnat, izolat, din afaceristul de marcă, Ten devenise o particulă insignifiantă, o piesă de muzeu. O cale spre conciliere nu fusese posibilă, mai ales după ce soţia descoperise în sertarul biroului său una din epistolele adresate, după intuiţie, Himerei, cu un conţinut amoros, ce-l discredita în faţa ochilor explodaţi de stupoare. Prin ecluza frustrării drama erupse. Luase proporţii. Ofensată, Loneliza implicase în dispută copiii. Trei contra unu. Legături rupte. Viaţă spartă. Demolată. Deturnată. Lezată. Şocuri. Scandaluri. Cu avalanşa fricţiunilor reci s-a instalat glacialul. Opacul şi sumbrul blindase relaţia, congelând mariajul. Cu polii speranţei distruşi, totu-i pierdut. Exprimate, anticipate, exacte sau inexate, presupunerile Loneizei surclasau evidenţa. Cu aerul infatuat de ariană clasa opiniile şi comentariile altora promovându-şi cu abilitatea interesul. Nici Poema, propunându-i concordia, nu reuşise să-i reducă nivelul ambalărilor verbale la starea de normalitate. Cu superioritate ancestrală, Loneliza ignora imixtiunile altora în problemele intime. Inflexibilă, acţiona. Implacabilă se cala pe direcţii diferite, 88

făcând legi din principii anacronice. Cuprinsă de revoltă, detona. Tura, tuna. Pradă disperării, inventa scenarii maliţioase pe care numai mintea ei diabolică le putea ecraniza. Şi de aici serii de ecuaţii, scheme incisive, directive, intimidări şi somaţii până la decapitarea pe eşafod a damnatului. Pe arena confruntării, soţul încercase să nege, să se disculpe la reacţia declanşării frustrărilor ei. Reproşurile, gafele nepermise, neatenţia mână-n mână cu neglijenţa, l-au desfiinţat pe solitarul Frumoasei din pădurea adormită. Isteria, sentimentele contradictorii din inima ei, demonstraseră cât de controversată e natura umană şi ce dificil se cauterizează suferinţa. ,,Eu te-am ales pe tine din marea de băieţi” era argumentul ei forte la protestele lui. ,,Am renunţat la trei inele de logodnă pentru tine”. Superioritate feminină: ,,Eu te-am ales… Eu te-am ales!!!”, l-a bombardat cu insistenţă. “Dintre mii de masculi, te-am ales, Ten”, îi răsuna în urechi protestul laitmotivul ei. ,,Atenţie! Acum e scadenţa, tributul, Teen!” Afectată, devenea irascibilă: dintr-o fiinţă angelică, Lone se transformase-ntr-un monstru. Recrudescentă îşi urmărea interesul până la scadenţă. Narcisista se credea o perfecţiune absolută. Doamna Graţie era şi fusese o frumuseţe remarcabilă. Ochii albaştri, nasul rafinat, gura conturată cu buze rozalii, fruntea trasă fără egal în curba efilatului păr defineau esteticul pe faciesul alb cu pomeţi largi de copil. Te frapa aura serenităţii sub gâtul ce rezona în proporţii inegale cu întregul. Anatomia, osatura şi structura splendidă te fascinau. Când te privea, seninul zilei radia în mixajul ochilor dilataţi de azurul infinitului segregat peste farmecul brizei mentolate cu parfum. Te fascina surâsul imperial ca şi pomul ornat în ajun de Crăciun. De-o candoare suspectă, polariza subiecţii. Pe rând, părul blond, genele şi sprâncenele arcuite completau imaginea de ingenuă a femeii ce-şi iubea fizicul pe sine mai mult decât pe alţii. Corpul senzual contura graţia formelor în algoritmul spectaculos al liniilor unduite pe fondul sinuos al torsului divin. O talie hiperbolică, venusiană da impresia unei sirene, cu alura modelată impecabil până la capul rafinat de artistă. Capta figura puerilă în contradicţie cu interiorul extraordinar de complex. Avea sexapel? Un surâs special. O metamorfoză facială de la înger la demon, surprindea prin varietatea expresiei artistul. O fragilitate juvenilă a trupului în magia tenului imaculat deruta prin alura perfecţiunii poetul. O fascinaţie de cobră, de viperă peste masca luminată de surâsul ochilor diafani impresiona prin delicateţea infinită rasistul. Mangusta cu dinţişorii interesanţi, orientaţi ca la rechini, se credea infailibilă. Posesivă. Tocmai de aceea ofensele partenerului ce-o discreditaseră în faţa lumii le considera jignitoare şi prin ţinuta imorală, imposibil de admis. Titratul care-i temperase orgoliul, stimulându-i simpatia şi cândva interesul, decăzuse. Îl ura. O ură diminuată în solitudinea imaginilor reluate din reculul amintirilor. Pentru ca aversiunea vulcanică să renască, la vederea expresiei de om tracasat. Atacându-l, n-a făcut rabat de la forţă. Abuzând de-o violenţă sardonică, l-a posedat cu spiritul malefic. Tracasându-l continuu, jubila. Cu propunerile, lamentările şi solicitările soţului, Loneliza nu fusese de acord: separarea, reconcilierea, ignorarea sau iertarea păcatelor erau variante imposibil de admis. Din caseta atâtor setări nici una valabilă, femeia inflexibilă le excludea din vanitate pe toate. Argumente irefutabile: avea o familie. Universul şi rădăcinile ei. Doi copii. Virginitatea pierdută. Statutul soţiei alterat, fidelitatea compromisă. Orgoliul distrus. Din start n-a conceput pentru nimic în lume să renunţe la ele. Frustrata sugerase tacit singura variantă acceptată în cazul lui Ten: eliminarea fizică şi dispariţia terestră. Şi pentru asta aroganta incurabilă n-a făcut rabat de la reguli. În fiecare seară, agasându-l verbal, îi percuta corpul cu pumnii. De-i para directele expediate spre figură, Loneliza devenea şi mai colerică, reuşind să-l destabilizeze cu palmele, îşi descărca furia pumnilor mici, spre satisfacţia copiilor ei. Hărţuindu-l, agresându-l până la insuportabil, spera să-l demoleze psihic prin desele reprize de stres. Viaţa plată, fără punte de comunicare de la egal la egal, i-a cangrenat cordul, erodându-i personalitatea. Paralizându-i agresatului acţiunile în scandaluri regizate, jubila. Printre răzbunări interminabile, plusa cu şicanările în serii de şantaje şi obsesii. La aberaţiile demolatoare imposibil de parat, soţul cum putea să reziste? În consecinţă, Ten Tona, agresat, fără intermitenţe atacat, fusese dirijat să ia de unul singur calea exilului. Prin sugerări tacite, să ia decizia fatală, suicidul. Cu timpul, rezistenţa la uzură, amprenta inutilităţii, derapajul, evadarea în alcool îi vor accentua depresiile, surmenajul, dopajul peste limita admisă. Toate însumate in corpore să-i destabilizeze glicemia şi de acolo colapsul printr-o comă fără retur, calea liberă spre cimitir. Cinci ani rezistase Ten erodării, restricţiilor, dopajului, regimului impus de persecuţii. Controlului nelimitat, sondărilor, anilor de remuşcări peste falsitatea imaginilor duse. Obsesia conştiinţei. Infuziei morbide, la cangrene şi plăgi, cum să răspundă? Două decenii s-a opus caracterului demolator de puternic. El sau ea. Nu era genul de om s-o elimine, să se debaraseze de imaginea fetiţei cu părul de aur. De gesturile caritabile în momentele de candoare juvenilă. De surâsul comercial transformat la filajul lui cu alte femei în grimasă acidă. De la privirea nonşalantă din perioada antitrădare, la cea arogantă de după. Dacă regulile nu-i erau respectate în sensul şi litera lor, fără scrupule, te scotea definitiv din raza mirajului ei. Înfiora diversitatea reacţiilor şi varietatea metodelor impuse. Răpitoare, maliţioasa avea şi calităţi 89

PORTILE NORDULUI - 2014 pe măsura defectelor ei. Intrându-i în graţii, te ataşai prin subordonare de femeia-copil. Virtuoasă, fără pic de modestie, se credea o sfântă. În consecinţă, oricât de nervos reacţiona Ten, nu-i permitea caracterul să-şi lase creaturile fără afecţiunea maternă. Printre altele, era unul din motivele care-l determinaseră să suporte liniile trase, regulile şi conceptele instituite anacronic de manierismul conservator al femeii trădate. Retrăgându-se într-o existenţă paralelă, Ten vegeta. Relaţia comensuală debutase deja fără sens şi perspectivă. Cu toate refulările până la insuportabil, să-şi curme viaţa prin strangulare sau înec?... Moartea lui o eliberase pe Loneliza de explicaţiile inutile date unora sau altora din anturaj privind statutul ei conjugal, apărându-şi fiul de stigmatul unui tată labil şi plin de vicii, pe Aria de mixări sentimentale. Deşi nu crezuse până atunci, Ten suportase cu stoicism agasările ei repetate. Să reziste stratagemelor de culise, monitorizării asiduue: Loneliza ştia douăzeci şi patru de ore din douăzeci patru unde se afla obiectul trădării ei. Poziţia. Sub lupă. La ce club de noapte se inspiră. Compania şi conjunctura. Gradul degradării. Dacă filajul nu-l efectua personal, angaja pe alţii să-l facă. Sau dacă nu, ştiind-o influenţabilă când era vorba de Ten, „cancaniştii” îi furnizau gratuit detalii şi informaţii la derută, spre satisfacţia lor: „Le-am bătut un cui în talpă”, se felicitau pentru accentuarea destabilizării lor. Iniţial traumatizatul nu reacţionase pe măsura opresărilor ei. Fără crispare, tergiversa delirul. Aria plecată la studii în America, se eschivase cu bună ştiinţă tutelei, scandalurilor, determinându-l pe Tona să-şi ironizeze soţia la tirul atacurilor ei. Ocazie pentru Lone să-şi pună în valoare vanitatea. Ipocrizia dintr-o invidie ancestrală, scoasă pe faţă din raft. Eliminând intruşii din anturajul lui, aplica metoda disipării, făcând apel la onoare, la stresul soţiei lezate, pusă-n situaţii delicate; juca teatru? Insolentă convingea? Poate. Da şi nu... Abuza de lacrimi, de tertipuri. Era imposibil să-i anticipezi reacţiile. Defrişa, excava în jur pentru a-i secţiona imunitatea. Lone izolându-l, radia totul desfiinţându-i anturajul cu ferocitatea-i demonică. Ermetizat în capsula solitudinii le-a interzis amicilor să-l viziteze, să nu profite în lanţ de relaţia lui. Nimeni, în afară de ea şi Ben, nu puteau abuza de serviciile damnatului. Fraţi, surori, cunoştinţe, amici, delatori, impostori, migratori, inşi de toate culorile au fost puşi la zidul infamiei de incisivitatea atacurilor ei. Indiferent de cojunctură, de spaţiul disputei: în public, pe stradă, punea subiectul în situaţii penibile. Îi anihila strangulându-le tentativa de comunicare cu Ten. Majoritatea, debarasându-se de acuzat, s-au raliat din interes părţii adverse. Prin asigurări demagogice o consolau blamându-l pe opresat, culmea, spre disperarea ei. Poate o miime din adâncul fiinţei debusolate, reacţiona pozitiv prin reziduul amintirilor rămase în ea pentru Ten. Agentul C.I.A., cum o numea Ten, poseda o putere de convingere absolut ucigaşă. Fără intermitenţă l-a presat cu zelul anchetatorului versat. Interogându-l mereu îl determinase sub presiune să-şi asume culpa, escapadele şi norii de vicii. Monitorizându-l îl obliga să-şi recunoască depravarea, deviaţiile nocturne şi imoralitatea. Prin control asiduu, instituise şantajul: scotea la rampă fiul, fiica, părinţii şi sora infirmă, anii petrecuţi împreună. Unicatul relaţiei până la adulter. „Şi tu ai fost ca mine”, îi amintea detalii din comportamentul liric. Precizând exact manifestarea geloziei: la Ieud, o smulsese din braţele mirelui, la Arini, nu suportase s-o vadă dansând cu Mirel, să se uite la stânga, la dreapta, o forţase să abandoneze botezul, la avansurile lui Marin făcea alergie, coşuri de flori călcate în picioare. În discotecă, în timp ce fredonase melodia ex-amicului Jen, o bruscase, abandonând locaţia, o escortase la garsonieră asemenea poliţistului trupul infractorului spre arest. Gelozia incontrolabilă o percepea ca o reacţie şocantă de iubire. Şi Ten continua cu argumentele fidelităţii, amintindu-i obsesiv de natura sentimentelor sale. De amorul incomensurabil. Recitându-i poezii în genunchi, îi prindea mijlocul şi-i săruta obsesiv periniţa din jurul ombilicului. „Nimeni, Lone nu te va iubi şi dori cu fervoarea ferocităţii mele”, declaraţie ce-o onora, debusolând-i amintirile. Anii de protecţie în compania lui. „Fetiţuca”, cum îi spunea Sale, „vrea asta şi asta”, cu aerul imperturbabil de prinţesă. „Dacă vrei guriţă”, diminutivul ei preferat, „să te porţi dulce cu Lizuca.” Loneliza nu s-a maturizat. Rămăsese o păpuşă răsfăţată. Spunea cu inocenţă definiţia mariajului reuşit: „Bărbatul e obligat să-şi adore soţia dacă e frumoasă, inteligentă, minionă, puerilă, fidelă, plăcută la figură ca şi mine. Şi dacă întâmplător e bună familistă, mamă şi soţie devotată, este inadmisibil să cauţi armonia printre ciume. Nu, Ten? Ar trebui să fii cretin.” A fost. Unicatul relaţiei lor?... Una compromisă cu Boema, cu altele din val în val, până la final. Fetiţa a devenit un monstru rău-de-tot. Ten, un obiect fe-re-cat. Cu depravarea lui au murit frumosul, liniştea, ambientul, comoditatea. Căldura căminului. Enciclopedia: TEN. De aceea Loneliza tortura tot ce-i rămăsese, mintea şi fizicul lui vulnerabil. La dispoziţie invoca sanctuarul. „Cum şi-a permis?” Nu mai conta mândria. Dacă ea nu abuza de el, nimeni obligatoriu nu-i putea ocupa timpul. După luni de plâns dăduse startul maratonului spre moarte. Lecturându-le părinţilor epistola trădării, de zeci de ori udată cu lacrimi, decizia soţiei părea justă. Distrusă, după lungi meditaţii în poziţie de fetus, suferea 90

enorm, analizându-şi trecutul cu mâinile adunate sub cap, în timp ce Benion persifla: „Tu chiar l-ai iubit?” Nu negase. „Dacă ar fi s-o iei de la capăt pe cine ai alege?” „Tot pe el”, îl şocase răspunsul, privind-o resemnat. „Fără el nu te aveam pe tine şi pe Aria, doi copii foarte reuşiţi.” Mariajul, martiriul ei inexplicabil, Ten nu dorise aurul, nici platina, ci patimele altei femei. Inima ei lezată îl condamna. Şi atunci s-a decis să nu-l cruţe. Impardonabil va lupta pe toate fronturile cu o ambiţie neverosimilă. Abuzând de arsenalul metodelor regizate de mintea ei diabolică, predarea intrusului fără condiţii rămânea o chestiune de timp. „Şi tu ai fost ca mine”, era sloganul uzitat înaintea fiecărui verdict. „Mori!!!” Mereu continua să-l provoace, beţia lui îi da satisfacţie. Inexplicabil, Lone agrea stările de surescitare. Paranoia, consumul lui psihic, un delir: se încărca pe măsură ce el se destabiliza. „Cum ai putut să te schimbi?...” „Ce e cu tine, moş Kia?...” „De ce, neruşinatule?”, îl chestiona sarcastică, mascându-şi decepţia cu isteria urletelor ei. „Permanent mam crezut marea, unica şi singura ta minune”... „Într-un fel”... „Cum într-un fel?”, nu-l lăsa să continue. „Total”. Era prezentă-n faţa lui. Privindu-l în ochi, îşi compunea o expresie malefică. Ingenuă, îl lua de rever. Trăgându-l spre ea, îl fixa într-un fel interesant, teribil de pervers. Incredibil, mima rafinamentul, cu mina lapte şi miere, deratizându-l apoi cu cinismul rapacităţii ei. Ca imediat să râdă conspirativ, expediindu-şi prin surprindere fundul spre vintre. Cu nerv îi torsiona prin frecare zona inghinală înainte să-i aplice cu bazinul în balansuri lovituri subite. „Crezi că eu nu ştiu?”, se referea la cuplări, poziţii indecente şi sex, în timp ce dansa samba cu pendularea şoldurilor expediate spre el, îl dezechilibra până la epuizare. „Şi eu pot fi”..., îl atenţiona dezarmantă cu degetul, „curvă”, cu suflul sub bărbia lui. „Poftim! Sunt mai bună ca Prudi-Po: dau ca iepurii”, îl copia într-un fel inimitabil, cum mimase el copulaţia numai s-o enerveze, detronându-i principiile, să-i provoace alergia. Destabilizându-i neuronii, râdea, râdea, văzând-o cum se forţa să-l contreze până-şi schimba brusc atitudinea. „Nenorocitule, de ce m-ai compromis cu troglo...?” Râsul lui, iritarea ei. De n-o aproba se enerva, aplicându-i duşuri cu apă minerală. După care pleca, aruncându-i toate sticlele-n cap. Rar îl nimerea. Ten se eschiva cu rapiditate. Scene şi scenarii duse la paroxism se derulau zilnic cu frecvenţe uluitoare. De unde forţa, ura ce le preceda? „De unde?”, se întrebase consternat învinsul. De la poeta licenţiată în drept veneau tirurile interminabile. Uneori, apreciindu-i tristeţea, îl ocolea sau prin surprindere, preocupată de starea lui deplorabilă, îi acorda clipe de respiro. O zi caldă, una rece era mai mult decât putea suporta. Declinul, destabilizarea şi-au pus în cele din urmă amprenta pe psihicul bombardat până la exasperare cu aceleaşi scenarii draconice. Orice prezenţă feminină din viaţa lui Ten o irita. Nu era capabilă să uite, să-şi armonizeze relaţia de cuplu. Incapabilă să dăruiască, nu-i lăsa culoar să primească. Să se relaxeze, să iasă din angrenaj. Să se separe. Fiecare să-şi refacă viaţa sau dacă nu, să-şi consume singurătatea în platitudini convenţionale. Da de unde, de ce să profite soţul de linişte? Şi ea să râmână cu demonii într-o stare latentă. Cum să accepte? Pe cine-şi va experimenta cinismul? Sarcasmul, nervii pe cine să-i verse? Ambiguitatea, starea permanentă de conflict, de preocupare, îi anula depresiile, excitându-i cerebelul. Separându-se prin divorţ, ar pierde obiectul disputei, gustul tachinării, instabilitatea, satisfacţia de a-l vedea cum fierbe. Fără similitudinea planurilor propuse şi realizate cu diferenţe minuscule, activitatea creierului ar stagna. O simplă rezumare la ce a fost nu se raporta realităţii. Fără corespondenţă biunivocă, asincronul negării negaţiei între parteneri nu mai există. Salvgardarea mariajului futil, un fiasco mereu perisabil. O relaţie absolută, duală, controversată nu durează la infinit fără clacări. Unul din doi cedează. Se resemnează. Explodează emoţional. Mai expus, a fost Ten, cavalerul. Aiuritul tracasat plonjase în apă cu maşina. De-a surda să-l ia turbionul. 93 Tot răul sau binele pe care-l făcuse dispăruse odată cu el în neant. Reziduul va decanta-n memoria celuilalt uitarea fără seisme? Amnezia. Ea nu voia să uite. Ten murise. Dispăruse o lume. Tinereţea ei. Cum îşi va programa timpul văduva patronului? Acum nu era femeie divorţată, clasată; rămasa lui Ten, cum îşi propusese. Două caractere puternice, diametral opuse, au trecut prin viaţă împreună. Un duet ce rezonase cândva cu melodia timpului în spaţiul limitat al destinului, s-a evaporat. Peste ceaţa uitării va plana efemerul. Atemporalul. Se va lungi tăcerea. O tăcere grea, absolută, sabotată de ultimele comentarii la adresa lui Ten. Necrologul din „Cronica”, îi sintetiza lapidar viaţa fără să-l elogieze; o personalitate controversată, un scriitor de marcă al Nordului, cu detalii insignifiante despre operă şi activitatea sa. Prima pagină din „Ora Post” consemna pe lung evenimentul cu poza lui Ten expusă lateral. Articolul din „Clipa” era mai explicit, cu nuanţe uşor ironice. Prezenta succint istoria lui Ten, de unde vine, ce a fost şi ce făcuse. Un paragraf subtil menţiona ce aditivi şi stimuli consuma la recepţiile şi sindrofiile bine dozate cu whisky. Mai clar, ce sugativă, sugativa sugativa. În alte două fraze amintea de cariera interesantă a defunctului, de preocupările sale. În final preciza: ,,printre altele: un prozator ce nu s-a descoperit pe sine.” Adică mediocru, deduse Loneliza indignată. Vexată, a vrut să meargă la redacţie să protesteze cu tomurile lui. O stopase Ben: „punem gaz pe foc, mamă?!” Deşi nu agrease pasajele privind sexualitatea, eroticul exagerat în abordările lui Ten, Lone fusese şi era conştientă de valoarea şi calitatea demersului său chiar dacă succesul n-a fost pe măsură, timpul îi va deschide sau închide porţile. Sub talpă ei voise de nenumărate ori să-l strivească pe Ten. Cu piciorul să fie deasupra. 91

PORTILE NORDULUI - 2014 TRAIAN VASILCĂU ( Republica moldova ) Psalm Tot crezînd că am de toate Am ajuns că n-am nici moarte

***

A răbufnit în mine Poezia, Sublimă rană mi-i, taină şi cântec, Numai c-o boală christică mă vindec. Cuvintele de veşnicii mi-s toate Spice în rugăciune-ngenuncheate La porţi de rai, unde-mi rîvnesc chilia.

***

Castelele luminii irump în asﬁnţit. Efendi, vine toamna şi eu tot n-am murit.

Poem cu mama

Talazurile mării în mine s-au oprit, Efendi, vine iarna şi tot n-am înﬂorit.

Priveam în ochii ei, să-l văd pe tata În pîntecu-i ﬁind cînd a murit. Am fost un spin: cel mai nefericit Şi am ştiut că asta-mi este plata Pe care-am s-o achit cu inﬁnit Pînă s-o îndura Sivinitatea.

De dincolo de însumi răsun în inﬁnit. Efendi, -i primăvară şi tot n-am răsărit. Acum e clipa , Doamne , să-mi faci în ochi-mi schit. Efendi,-i pururi vară şi mori nezămislit,

Priveam în ochii ei, să-mi citesc cartea Pe care-aveam s-o scriu îmbătrînit De lipsa ei şi-a tatălui surpat În inima-mi pe ţărmul celălalt

Da-n cer e sărbătoare , o ﬁ şi pe pămînt? Efendi, cin-se stinge acum rămîne cânt. *** Sunt numai bun de aşezat în iarbă Şi-abia stropit pe vise cu parfum Aduc a schit cu nimb suav de fum Şi de ce clopot n-am , nimeni întreabă.

*** Dă-mi un fir de moarte Să nu mai fiu foarte Şi un fir de rai Rogu-te să-mi dai Triluri de lumine

Parcă aş ﬁ un steag de-nsingurare La căpătîiul ultimului hău, Văsînd s-ajung, acuprinzînd o zare, La nemuriirea suﬂetului Tău, Sunt pregătit pentru neînviere Şi, tot mai fericit, că nu mă ştiţi, Dar într-o zi răspunde-va Tăcerea La telefonul meu: „Alo, vorbiţi”.

Glas să-şi ia din mine Şi al căpătîi Cerule,-mi rămîi Bată-mă nevina De a-ţi şti senina Ochilor privire Peste monastire Unde Rănii mire Lăcrimez psaltire.

Şi-abia atunci prin ea mă vei cunoaşte Şi cuvînta-voi tot prin ea blajin, Bizanţul meu cu nesfîrşite stingeri Şi tot atîtea învieri, Amin!

***

Văd: dincolo de însumi trece gîndul, Sărutul clipelor înveşnicindu-l.

Din volumul Sfeşnic în rugăciune 92

VALERY OISTEANU ( S U A ) Rainbow nation of forgiveness of pain Mandela the troublemaker and then the moral authority Maniba prisoner turned president Mandela The master of non-violent revolution The great redeemer and peacemaker The Nobel Laureate, Knight of Order of Malta After 95 years your life shines from above

Surreal Cosmos (Letter to future generation)

The ghost in the Time Machine to Lou Reed Suddenly the soundtrack has ceased Southampton is cold and quiet Letters scattered on the ground Mixed with rusty leaves L, O, U, R, double E, D The tower of strength falls With his ďŹ sts clenched Just a perfect day It was a perfect day to die Before the day of the dead Just a perfect way to say goodbye There is no time No time left in the time machine The ghost is walking on the wild side Angus Maclease, Nico, Sterling Morrison All summoned to the gates of Purgatory Jackie, Candy, Andy waiting on the other side Singing the songs of Drella Missed touching everyone before dying Silence looms deep and sleepy Just a perfect night The night the music died The soundtrack of my life Your raspy voice tugging on my emotions. Mandela-One That Shakes the Tree A martyr for freedom, Nurturer of reconciliation Destroyer of bitterness The promise of freedom Did not turn out how it's suppose to be? Rainbow Nation of anger and poverty

Dear communards of Interplanetary Surr-existence Resist, Provoke, Inspire and Enlighten These are some of the tools for surr-future We are all magically on the same frequency And a desire to unite in a mind-revolution Our nightmares live free in a space-time continuum Sexualizing the masses through poetry and jazz Slap the kitsch! Shock the taste of the techno-clones! Surrealism cannot be kept as a pet or a caged animal We must break the Freudian chains, a non-Oedipal rebellion To conquer the inner and outer worlds! Divest eternity! The system of totalitarian control must be subverted The hierarchies in the arts must be dissolved or disabled Negate the negation! Kill Death! Sexualize Sexuality! We have to get out of ourselves more often The day when the planet stops and shows its love All sacred monsters must retire, all believers questioned Greetings, intra-terrestrials and extra-terrestrials Let's rock this spaceship, lets kick-it up a notch We have arrived united, as a brotherhood of one! Who's Sade Now? Lost in Bushwick on the L train In the eyes of drunken artists Sexual perversity repurposed As poetical repressed desires My invisible sex partner Dear Marquis de Sade You are always here In Delirium Tremens Scatological desert after sex Ready to die for Marquis Holding the glass dildo Full of wine, in the city Where nothing is solved Bad-art, young art, no-art Old artists talking about Sade Hidden novels in another language Not to be a man anymore On the mountains of despair On the reality of sensual aging Melancholia sexualis on rye 93

PORTILE NORDULUI - 2014

120 days of Sodom-New York First Ave and 14th St., Andy Warhol stop The portal to East Village The village of broken music Saxophone from Gascquone Metaphysical existentialism Mr. Bangladesh do you sale Glass-plus? Limitless anxiety guilt needs cleaning

Lost in the maze of books at the Strand Books that created resistance in Bucharest Ionesco in the Evergreen review, devoured by the underground Translating Gregory Corso into Romanian I cannot believe Barney is gone Astrid replies, “neither can I, only at night…” A giant painting on the wall with assemblages Sits lonely in the darkness waiting for you Your spirit is all around us nocturnally, eternally.

The Jazz of Sex in Flight I tiptoe to your heart shaped derriere I lean my ear to your curvaceous cheeks To listen to the music of your sexual swing Punctuated by the panic of a restricted rectum Those obstacles that excite me even more Closing my eyes, opening my sensorial radar Flashes of toxic psychedelic lights Radiate the bed with a blue glow all night Breasts pulsating with hot convulsive blood Your toe in my mouth, tickling my palate Round cheeks, a window into dark canyons Unbleached sails ﬂapping on the streams of orgasm Aromas of laughing gas, vaporized words Spices and perfumes permeating ﬁery tongues Sliding on the opal silks, reluctantly excited Fleeing mountains of shallow memory Still breathing, fearful of gyrating lust The magic of convulsive unending nights Unconquered passion, unvarnished sight There, where someone waits for passion Bullet-dreams of incomparable pleasure That blaze behind the magician's eyes

The Cats of Zemun Cats are flying freely over the walls of secret gardens On the old cobblestones there are no shadows but their shadows Cika Jova Zmaj, the poet, sings alone in sunset rain Cats gather around even they if all get soaked The tower of Sibinjanin Janco -- The Tower of Zemun As the river flows flawlessly by the banks of Belgrade I whisper to the motorboat driver: Kolko? How much? Ten Euros he says, then a pause, maybe fifteen Cruising down toward the magic Kalemegda with Kirila and Ruth Where the Sava River meets the Danube, yin with yang The magical forces of harmony calm the two rivers Into a blissful dream The cyclists have been running The “Tour de Serbie” since 1939 along the narrow cobbled streets Zemun of the skinny Daliesque cats running through the alleys Zemun of the street dancers twirling in the parks Serum of Za-zen moon, Zemun, zemun-zen moon The Tower of doom shadows the eternally sleeping cemetery The ducks and swans bark at the fancy dogs The trees grow from inside the cats, sprouting leaves Dancing rituals revolves like a dueling duo of legs Neo surreal cabaret of avant-garde nostalgia Sings with Electrical Orgasmus And the flying cats leave their mats Disappearing into the star-night

Impossible was not for him To Barney Rossett (1922-2012) Spill green beer onto the ground From a glass with a clover on it Talking to Astrid about your Irish mother Happy St Patrick's Day Barney! I cannot believe you are gone Gone but not forgotten The phosphorescence of your voice On the corner of Grove Street Where Grove Press started The shadows of Miller and Becket They come to me in a dream Barney in his couch, in his chair at Veselka 94

VIOREL PLOIEŞTEANU ( Irlanda )

Fapta lui Johnny Byrne

Johnny își lua cina pe O'Connell Bridge. În cei peste douăzaci de ani, de când hoinărea pe străzile Dublinului, rar se întâmplase să nu o facă. Își pierdea timpul în centrul orașului, de-o parte și de alta a râului Liffey, pentru că îi plăceau turiștii. Ce oameni minunați sunt turiștii! Întotdeauna veseli și gata să se mire de orice. Niște copii. Așa se mira și el când venise prima dată în capitală, dintr-un sat de pe malul oceanului, pe coasta de vest a Irlandei. Dacă îi muriseră părinții, nu mai avea niciun rost acolo. Îi rămăsese dragostea pentru animale, așa că, în cei peste douăzeci de ani de hoinăreală, fusese mai mereu însoțit de câte un animal. Avusese câini, iepuri, pisici și chiar o vulpe. În cartierele mărginașe ale Dublinului întâlnești la tot pasul vulpi, așa cum în alte țări întâlnești pisici sau câini vagabonzi.

Îi plăcea să facă pe ghidul și, cum vedea un turist zăpăcit învârtind harta pe toate părțile, cum îi sărea în ajutor. Avea o figură jovială și blândă, aproape copilăroasă, în ciuda faptului că se apropia de patruzeci de ani, lucru care contrabalansa vestimentația de om al străzii. Îi îndruma pe oameni simplu și precis, câștigând cinstit hrana pentru el și animale. Uneori își însoțea clienții toată ziua prin oraș și atunci câștiga destul să facă și economii. Stătea pe pod și, cu un briceag multifuncțional, tăia felii dintr-un măr. Prima felie i-o dădu lui Paddy, iepurele, în timp ce cățeaua, Jessie, înghiți în sec, cu ochii țintă la botul iepurelui. Era o cățea bătrână, biggle, care fusese abandonată de stăpâni, iar Johnny o găsise într-o seară ploioasă, prin primăvară, rătăcind pe străzile orașului, călcându-și deseori pe urechile lungi ce-i atârnau prin băltoace. Se atașaseră rapid unul de celălalt, iar Jessie, nepretențioasă, se adaptase la regimul trupei, așa că mânca fructe și legume la concurență cu Paddy. Iepurele, în schimb, nu mânca hamburgeri, atunci când ceilalți doi o făceau, dar accepta cu bucurie cartofii prăjiți. Pe el îl găsise de pui, cu doi ani în urmă, întrun parc. Cum l-a văzut, s-a repezit glonț la pantofii lui și a început să-i miroasă. N-a mai fost chip să scape de el. Când tăie a doua felie de măr ochii cățelei sticliră de poftă și nerăbdare. Se gândi s-o necăjească puțin și se prefăcu că bagă în gură felia de măr. Cățeaua pufni și scoase un scheunat de jale. Omul izbucni în râs și îi dădu mărul, smotocindu-i apoi urechile de două ori mai mari decât ale iepurelui. – Ce actriță mai ești și tu, Jessie! se miră el. Înțeleg să mănânci mere, atunci când nu avem altceva, dar să te mai și prefaci că mori după ele, asta nu o mai pricep. Cățeaua se uita indiferentă într-o parte, numărând parcă pașii trecătorilor, în timp ce Paddy ronțăia mărunt la felia de măr, pe care o ținea cu lăbuțele din față. Tihna celor trei a fost întreruptă de apariția unui grup gălăgios de tineri, care s-au oprit lângă ei, făcând haz de acest curios ”menaj a trois”. – Ia uitați-vă ce minune! zise unul roșcat, care se credea, probabil, cel mai interesant dintre ei. Câinele ăsta de vânătoare, în loc să îl înhațe pe iepurilă, stă și mănâncă mere împreună cu el. Singura fată din grup chicoti și îl împinse cu cizma, ușor, pe Paddy. – Aș putea să-mi fac niște mânuși din blana lui, că tot vine iarna. Ceilalți se prăpădeau de râs la asemenea idee, iar roșcatul, dorind să o impresioneze, înșfăcă iepurele de urechi și îl oferi fetei. – Poftiți mânușile dumneavoastră, prințesă! Johnny sări în picioare, roșu de mânie, și încercă să-și recupereze animalul. – Lasă-l în pace pe Paddy, nemernicule! Este prietenul meu. Roșcatul duse la spate mâna cu iepurele, iar pe cealaltă i-o puse în piept lui Johnny. – Mă, prăpăditule, vrei să o lași pe prințesă fără mânuși, să-i înghețe mâinile? Ori, poate, vrei să-i fac din pielea ta tăbăcită o pereche de cizme? Înnnebunit, Johnny tot încerca să-l apuce pe Paddy, însă tânărul era mai puternic și îl ținea cu ușurință la distanță. Cățeaua se făcuse mică, uitându-se pe furiș la această scenă înfricoșătoare. Johnny, în agitația lui, îi flutură agresorului briceagul pe la nas, fără să realizeze că îl avea în mână. – A-ha, mă ataci cu cuțitul! răcni golanul. Îl azvârli pe Paddy peste parapetul podului și se puse cu pumnii pe capul disperatului său stăpân. Prietenii tânărului îl opriră cu greu pe agresor și se îndepărtară cu toții grăbiți, discutând aprins despre cele petrecute. Jessie se uita agitată printre gratiile podului și, când îl văzu pe Paddy zbătându-se în apă, începu să latre spre stăpânul ei. Johnny se ridică amețit și se uită plin de speranță în apă. Iepurele înota disperat în cerc, privind în sus, spre pod, așteptând salvarea de la stăpânul lui. 95

PORTILE NORDULUI - 2014

Când i-a văzut privirea disperată, Johnny nu a ezitat nicio clipă. S-a urcat pe parapet și s-a aruncat în apa rece. În câteva minute a ieșit la mal, ajutat de oamenii care asistaseră la întreaga scenă, ținându-și iepurele strâns la piept, tremurând amândoi, însă fericiți că sunt împreună. Un echipaj al ambulanței, care sosise între timp, i-a înfășurat într-o pătură și încerca să-i convingă să intre în mașină. Omul nu se lăsa dus, căutând cu privirea în mulțime. Dintre picioarele oamenilor ieși Jessie, care se repezi la ei, lingându-i pe amândoi pe față. Oamenii s-au destins și au început să aplaude scena care încheia fericit un episod trist. Grupul celor trei a fost dus la spital, unde a primit întreaga atenție a medicilor. În timpul acesta, poliția a reușit să-l rețină pe agresor, care a fost condamnat la patru luni de închisoare, la cererea Organizației pentru protecția animalelor.

( Poveste inspirată după un articol apărut în ziarul Metro din Dublin.13 decembrie 2012)

VIRGINIA PARASCHIV Dosarul de urmărire informativă nr 4946 ( deschis de şeful Securităţii Municipale Tecuci, colonel Huhulea Mihăiţă, în tandem cu Mr Baciu Ion, Oﬁţer operativ principal, la 24.12.1987, Arhivă Nr. 57567), privind pe Ganea Mihai, motivează procedura de punere sub urmărire şi supraveghere, conform Raportului din 19.12.1987, Nr.1/BI/00, precum urmează: „ În cadrul supravegherii informative, acesta a fost semnalat că intenţionează să pătrundă sistemul de securitate şi de gardă, în scopul rezolvării unor probleme personale.”(19.12.1987) În planul vieţii reale, cotidiene, dr. Ganea Mihai, „obiectivul” supranumit GURĂU( poate pentru că era slobod la gură) se confrunta cu abuzurile direcţiunii Spitalului Municipal Tecuci, secţia chirurgie, şi încerca să pună stavilă acestora, făcând, în cadrul sistemului, demersurile legale posibile-petiţii, sesizări, referate, etc. A fost luat în vizor ca un potenţial agresor Postcomunismul exclusivist periculos al nomenclaturii comuniste. Drept care securitatea îşi propune să purceadă chipurile la măsuri preventive, nu care cumva „obiectivul” să scape de sub control. Dosarul deschis la Tecuci în 1987, se sprijină şi pe o adresă a Inspectoratului Judeţen Maramureş, Ministerul de Interne, nr.0086042 din 13.04.1985 care consemnează starea psihică extremă a tânărului Mihai Ganea la moartea fratelui său, „ucis de autori necunoscuţi”( adresă semnată de. Şeful Securităţii, Lt.col. Goran Gheorghe şi Col.Steczka Mihai. Securitatea

din Tecuci reiterează cazul fratelui lui Mihai Ganea, confirmând asasinarea acestuia: „Raportăm că un frate de al său a fost ucis de autori necunoscuţi, iar în urma acestui eveniment a avut o criză de nervi, dereglându-se psihic.” Mihai Ganea, în volumul Batalionul de pedeapsă, apărut în 2012, înaintea obţinerii, în 2013, a dosarului de la CNSAS, relatează despre asasinarea fratelui său de către miliţie şi securitate, convins din tinereţea sa că a fost vorba de o crimă comandată, nicidecum de un accident de muncă, aşa cum s-a livrat familiei varianta, însoţită chiar de sprijin oficial pentru cheltuielile de înmormântare. Cât despre impactul emoţional la vederea trupului neînsufleţit al fratelui , decapitat, lăsăm pe cititor să-l evalueze . Dosarul de securitate sugerează că Mihai Ganea s-a făcut doctor din dorinţa de a răzbuna moartea fratelui său, minţile bolnave ale securităţii au confecţionat o legendă terifiantă care să le motiveze ardoarea cu care îşi vor urmări şi hăitui „obiectivul”, pe parcursul întregii sale vieţi. Securitatea, prin rapoartele, notele informative şi recomandările redactate după tipicul securisto-comunist, i-a alcătuit lui Mihai Ganea o biografie alternativă care va constitui sursa unor trăiri absurde, de coşmar. A primit tot felul de semnale şi avertizări care să-l facă să înţeleagă că e periculos şi indezirabil pentru sistemul comunist, drept care sistemul îşi va confecţiona prudenţial anticorpi: ” Orice uşă, oricât de sus veţi deschide, vom avea grijă ca prin notele de relaţie pe care le dăm , să nu aveţi câştig de cauză.” (NOTĂ, TV/S 00639 din 6.08.1988) Dr. Ganea Mihai nu s-a erijat în dizident susţinut cu ecou mediatic în occident, nu a „martirizat” ca persecutat politic, pur şi simplu a dorit şi a încercat să-şi facă datoria şi numai datoria, pentru că în concepţia sa, conformă cu mentorii care l-au format, medicina nu este o carieră, ci o misiune. Doctorul misionar a refuzat cu tărie să fie complice la practicile de corupţie, la promovarea incompetenţei în actul medical, la dezabuzarea şi dezumanizarea personalului medical care a cedat sub presiunea de sistem totalitară. În consecinţă a fost „răsplătit” pe măsură, dosarul obţinut de la CNSAS, compus pe durata a doi ani, dezvăluie în cele 1300 de file, o parte din „binefacerile” de care a avut parte, din care specificăm: a) Cenzura Sunt urmărite îndeaproape manuscrisele, proiectele de publicare, relaţiile din lumea literară, redacţii edituri, personalităţi cu care vine în contact. Supravegherea este completată cu măsuri de represiune directă: În cazul în care se va organiza la domiciliul său şedinţe în care se vor prezenta lucrări literare personale, vom informa organele de miliţie pentru a efectua percheziţii pe momente operative. În zilele când obiectivul e de gardă, se va solicita folosirea mijloacelor „T.O.” de tip I.D.E.B. în scopul stabilirii unor aspecte ce pot duce la compromiterea sa. Împreună cu grupa „S” se va întocmi o anonimă la redactorul revistei „Ateneu” din Bacău prin care să-l discredităm pe obiectivul nostru. În cazul în care se va organiza la domiciliul său şedinţe în care se vor prezenta lucrări literare personale, vom informa organele de miliţie pentru a efectua percheziţii pe momente operative 97

PORTILE NORDULUI - 2014

b) Distrugerea carierei profesionale SECURITATEA MUNICIPALĂ TECUCI Nr.1/BI/ 00125987 din 23.12. 1988 CĂTRE, INSPECTORATUL JUDEŢEAN GALAŢI De către noi este lucrat prin D.U.I. numitul GANEA MIHAI medic chirurg la Spitalul Municipal Tecuci , semnalat cu intenţii de penetrare a sistemului de securitate şi gardă. Rugăm a se interveni la Direcţia Sanitară Judeţeană pentru a nu fi numit în funcţia de şef de secţie chirurgie numitul GANEA MIHAI. Sălbăticia represiunii merge în cele din urmă până la desfacerea temporară contractului de muncă, măsură cu consecinţe dramatice valabile şi în ziua de azi.. c) Compromiterea reputaţiei şi izolarea în comunitate Serviciul de zvonuri defăimătoare va fi completat cu o recomandare sinistră: Se impune identificarea şi verificare temeinică a legăturilor rezultate informativ şi prin mijloace TO, întocmirea unor acte premergătoare îndeosebi despre faptul că audiază şi colportează ştiri transmise de postul Europa Liberă( vezi T.O.). Concomitent să se aibă în vedere şi starea sănătăţii, existând indicii că ar avea unele afecţiuni psihice, caz în care să se intervină la Direcţia Sanitară , în mod legendat, în vederea unor examene medicale de psihiatrie şi luarea măsurilor ce se impun. ŞEFUL SRVICIULUI INF.INTERNE ,Colonel Sion Georgică d) Interzicerea dreptului la liberă circulație Faţă de cele raportate, rugăm a aproba avizarea negativă a numitului GANEA MIHAI de a se deplasa în străinătate în interes personal... ŞTAMPILĂ: REPUBLICA SOCIALISTĂ ROMÂNIA

Prin violarea corespondenţei private, securitatea avea să afle de la Loli, tatăl doctorului Mihai Ganea, informaţii de tipul: Sursa vă informează că GANEA NICOLAE din Baia Mare str. Neptun Bl.3ap.44 adresându-se fiului său dr. GANEA MIHAI din Tecuci, V I Lenin nr 59-i-a spus ... lumea mă respectă , dar sunt bătrân şi aştept să dispar în eternitate. Îmi este milă de această lume nenorocită care se zbate... Eu sunt bătrân şi mă gândesc la păcatele mele….ne aşteaptă vremuri de restrişte şi grele. Poporul român a suferit şi suferă foarte mult. În 2009 când Mihai Ganea a publicat romanul care poartă numele tatălui său, LOLI, nu a ştiut că există câte două exemplare din corespondenţa sa privată, una în arhiva familiei, şi una în dosarul său de securitate. Fragmente din scrisoarea suscitată se află şi în volum. Ca autor de proză evocatoare a ororilor percepute şi trăite de el însuşi în regimul comunist, Mihai Ganea a dovedit o intuiţie excepţională. Scrierile sale se bizuie, până acum, pe baza percepţiilor realităţii de care a luat act. De acum încolo are şi „bibliografie”, o bibliografie generoasă şi lămuritoare. Urmăresc cu vie curiozitate şi maxim interes reacţia variabilă a semenilor noştri la vederea voluminosului documentar CNSAS , respectiv DUI 4946. Consternare şi revoltă, blazare şi scepticism, indiferenţă, fumisme simpatice, mă rog, paleta de simţire sau de lipsa de simţire umană, după caz. O reacţie de ironie cinică recunosc că m-a pus pe gânduri, ba chiar m-a contrariat şi m-a pus în gardă. „ Ce vreţi să demonstraţi cu dosarul acesta, n-avea niciun rost să pierdeţi timp şi bani să faceţi rost de el, e tot degeaba.” Personajul a surâs sardonic, şi a devenit brusc ocupat când Mihai Ganea l-a pomenit pe Augustin Buzura printre artizanii discreditării sale, Gusti, cum îi zicea Mihai Ganea, colegului său de studenţie şi de pahar. Instantaneu ne-am dat seama că băteam într-adevăr la porţi închise, ne iluzionasem că în spaţiul documentar al bibliotecii, căci despre o bibliotecă este vorba, vom găsi consultanţă tehnică şi sprijin pentru desluşirea scrierii olografe specifice sutelor de pagini de note informative, precum şi pentru arhivarea unei copii a dosarului într-un departament documentar. Persiflarea cu care am fost trataţi, ne-a adus cu picioarele pe pământ. Am realizat, a câta oară cât, că e lumea LOR, iar noi doar trăim în ea, aşa cum spune dr. Ganea cu luciditate . Personajul de care fac vorbire, e un om foarte important, un om puternic şi influent în comunism, iar în postcomunism şi mai influent şi mai puternic. Ca iubitor de carte şi de cărţi a reuşit să se facă respectat şi recunoscut şi de persoanele care au trăit şi trăiesc de partea cealaltă a baricadei puterii.Atitudinea cinic jovială cu prilejul episodului evocat, a fost de natură să ne aducă aminte că facem parte din lumi diferite, 98

că statutul nostru de anticomunişti, cu vechi state de sancţiuni şi de restricţii, este in evitabil, indezirabil pentru un mandarin postdecembrist.Nu ne-am scandalizat, am luat doar notă de incompatibilitatea reciprocă, şi am încercat să continuăm colaborarea cu instituţia pe care o păstoreşte cu abilitate şi talent, cu biblioteca, un spaţiu public posibil al unei toleranţe decente, reciproce. Nu mică însă ne-a fost surpriza când am dorit să participăm la un eveniment mai special, o lansare de carte , o carte dedicată unui partizan anticomunist legendar pentru Maramureş, Vasile Blidaru. La ora şi locul programat, ne-am prezentat cu aparatul de filmat şi cu reportofonul, pentru înregistrarea evenimentului şi pentru difuzarea acestuia în spaţiul public, la Porţile Nordului, în virtutea acordului de parteneriat între site-ul cultural şi biblioteca judeţeană din Baia Mare. La intrarea în bibliotecă, am rămas şocaţi: domnul director, personal, interzicea accesul oricărei persoane care nu era pe LISTĂ. În cele din urmă eu şi dr Ganea, cum necum, nu intru în detalii, am fost totuşi acceptaţi şi invitaţi. În sala de conferinţe, un grup de câteva persoane, un grup compus din reprezentanţi oficiali de instituţii: prefectura, primăria, finanţe, bănci, iar la prezidiu, în afara celor doi coautori, se afla şi fiul lui Vasile Blidaru, un om de afaceri foarte bogat şi influent. Am reţinut din verbozitatea luărilor cuvânt, sintagma propusă de moderator, în fapt coautor al cărţii, desigur directorul bibliotecii, „serenitatea academică” condiţie sine qua non a ipotezelor de lucru şi de analiză a evenimentelor evocate în volum. Îl ştiam alergic şi persiflant la dosarele CNSAS. Şi când colo, s-a dezvăluit ca un cercetător pasionat de arhivele securităţi, iar în pasiunea sa devoratoare de adevăr istoric, a reuşit să implice cu brio personalul şi infrastructura bibliotecii judeţene. Apoi brusc a virat în direcţia bavardajului atemporal, într-un discurs narcisist şi plin de curtoazie faţă de urmaşul dăruit cu o viaţă de succes providenţial, după o acoladă biografică întunecată de teroarea comunistă. Am înţeles din opiniile vehiculate telegenic, nişte formule vagi şi abstracte despre o securitate evocată aproape metafizic, o sumă de generalităţi formale şi mai ales s-a strecurat un curent de opinie aproape unanim, că setul de orori şi violenţă de sistem e un fapt dintr-un trecut îndepărtat, un trecut consumat ca represiune, în exclusivitate în anii 50 ai bolşevismului. Şi am mai aflat că LISTA a fost alcătuită după criteriul apartenenţei la elită, elita administrativă, politică şi financiară. La urma urmei, nu s-a întâmplat mai nimic. Într-o sală publică dintr-o bibliotecă a avut loc o reuniune privată, pentru prezentarea şi distribuirii unei cărţi cu circuit închis, o ediţie de lux în beneficiul unui public selectat. Am mai remarcat şi aversiunea declarată faţă de folclor, faţă de memoria populară sublimată în legende. Cu toată reverenţa faţă de voinţa şi gustul familiei de urmaşi, le atrag atenţia că personajul evocat a fost ţăran, nu patrician, a fost un om simplu, viteaz şi dârz. Imaginea populară de „haiduc” nu are nicio conotaţie peiorativă. Şi am mai observat consensul spontan, între generaţii, în privinţa evitării în registrul lexical şi ideatic a conceptului de comunism. Aici vorbitorii au fost sinceri şi consecvenţi cu ei înşişi. Nu se erijează în anticomunişti nici măcar de formă. Spaţiul culturii e foarte încăpător, chiar de necuprins, iar cultura însăşi e un concept cu acoperire pentru propagandă. Azi privilegiaţii societăţii fac să se audă o evocare a unui partizan, mâine, poate cu mai multă forţă şi pasiune, vor celebra aniversarea unei generaţii de miliţieni, securitatea îşi vrea şi ea partea de glorie posdecembristă, şi tot aşa, o ţinem în ceremonii şi pupăciune publică între băieţii care au reuşit în capitalismul autohton. „Poporul” să pupe moaşte şi să aştepte în ordine să primească pungile de zahăr, de făină şi mălai , precum şi peturile cu ulei. În curând se vor împlini 25 de ani, un sfert de veac de la nu ştiu ce a fost către nu ştiu ce va fi. Între timp nu s-a întâmplat nimic altceva decât ceea ce percepem în viaţa de zi cu zi. Protipendada îşi construieşte un capitalism cu anticorpi ideologici, se perpetuează cu amedamente. Mai nou îşi ţese versiunea de istorie a anticomunismului. O versiune edulcorată, cosmetizată şi sofisticată, digerabilă pentru mediile de lux. Pe bună dreptate fenomenul se petrece nestingherit de o reacţie civică, serioasă şi susţinută. Procesul comunismului nu a avut loc, condamnarea comunismului la nivel oficial, chiar prezidenţial, a avut accente false şi chiar histrionice, legea lustraţiei nu a existat. Dosarul 4946, cu fauna abjectă de informatori, de slugi ale comunismului, de profesionişti notorii ai poliţiei politice, rămâne un factor de disconfort estetizant şi de perturbare a serenităţii „academice” ideale, dimpreună cu purtătorul de povară a celor cinci kg şi jumătate, cât a cântărit dosarul la firma de curierat. Am trăit s-o vedem şi pe asta, codul de bune practici şi maniere ale postcomunismului exclusivist. Dramatis personae: nomina odiosa. NOTĂ Sursa vă informează că GANEA NICOLAE din Baia Mare str. Neptun Bl.3ap.44 adresându-se fiului său dr. GANEA MIHAI din Tecuci, V I Lenin nr 59-i-a spus „ Am o secretară foarte bună şi lumea mă respectă, dar sunt bătrân şi aştept să dispar în eternitate. Îmi este milă de această lume nenorocită care se zbate ………….Noi nu avem nici un 99

PORTILE NORDULUI - 2014

ajutor. Tu, Mihăiţă, mă bucur că te-ai căsătorit cu scumpa mea noră, Livia. Eu sunt bătrân şi mă gândesc la păcatele mele….ne aşteaptă vremuri de restrişte şi grele. Poporul român a suferit şi suferă foarte mult din cauza situaţiei geograﬁce în care se găseşte.

100

CONCURSUL DE CREAŢIE „PORŢILE NORDULUI” EDIŢIA I-a 2014 Premiile concursului '' Portile Nordului '' ,prima editie 2014, la sectiunea '' Votul juriului '': Locul I: Peș șorul de aur, autor Ioniță Gabriela

Locul II: Dimineți perfecte,autor Paula Lavric Când am murit prima dată, autor George Rizescu

Locul III: Ziua întrebărilor fără noimă, autor Ion Dumitrașcu Să nu uiți !, autor Milian Oros h p://ci tordeproza.ning.com/group/concursul-por le-nordului/forum/topics/-premiile-concursului-por le-norduluiprima-edi e-2014-l

Premiile concursului '' Portile Nordului '' , prima editie 2014, sectiunea '' Votul publicului' ': Locul I: Al cincilea ano mp, autor Popescu Carmen Georgeta

Locul II: Patru gânduri, autor Lilioara Macovei

Locul III: Singurătate?/ În bloc, autor Mihai Cotea

101

PORTILE NORDULUI - 2014

Centrul de excelențã în promovarea creativitãții românești ”Itaca” – Dublin

http://hopernicus.falezedepiatra.net/CentruldePromovareaCulturiiDUBLIN/

Centrul de promovare Londra

https://www.facebook.com/CentruldeexcelentaLondra

Parte a Proiectului Cititor de Prozě – Republica artelor http://cititordeproza.ning.com/

La acest numar colaboreaza: Carmen Popescu Georgeta Catia Maxim Constantin P. Popescu Dorina Sisu Enache loredana Eva Grosz Gabi Schuster George Rizescu Igor Ursenco Milian Oros

Ioan Florin Stanciu Ioan Mateiciuc Ioan Marchiş Ion Dumitrascu Ion Toma Ionescu Ionita Gabriela Lilioara Macovei Maria Sava Marian Ilea Mihai Cotea

Onea Lavric Paula Stefania Pierre Dutron Sonia Stapan Suzana Deac Teo Moldovan Valery Oisteanu Viorel Ploiesteanu Emanuel Pope Virginia Paraschiv Mihai Ganea

CENTRUL DE EXCELENŢĂ ÎN PROMOVAREA CREATIVITĂŢII ROMÂNEŞTI BAIA MARE PORŢILE NORDULUI

http://centruldepromovareaculturiibaia-mare.hopernicus.falezedepiatra.net/

ISSN 2360 - 5839