"Vagonul nr. 13 sau Viaţa ca-n filme",autor Corneliu Leu

cu alte arte, că salvarea comunicării prin imagine va rămâne cinematograful, superficialităților televiziunii fiindu-le numărate zilele.

Se numea emisiunea aceea „Antidot la TV” și profesorul își manifesta acolo cu îndârjire speranța revenirii la putere a artei sale. De fapt, însă, servea speranțele ce nu se mai îndeplineau, ale producătorului și fostului său partener, măruntul și întreprinzătorul Smeureanu, care îi făcea și poftele, dar nădăjduise și la un anume câștig. Care câștig ne mai venind, îl făcea să se poarte bosumflat și, în loc să-i spună pe numele mic, așa cum de multă vreme se obișnuiseră, i se adresa rece cu „profesore” atunci când îl anunța că îi mai rărește emisiunea.

Dar el nu făcea concesii, cum nu făcuse nici pe vremuri când activiștii îl încurajau cu fosta lui condiție de ucenic, dar el nu dădea doi bani pe cariera politică și, timid-ursuz dedicat artei sale, se ferea de atotputernicia acelora, mai degrabă dispus să-i renege. La fel cum își renega și acum vechiul prieten care străduia în capitalismul ăsta nenorocit să facă rost de un ban: -„Profesore”, ă?!... Mă pui la punct!... Gigi sunt pentru tine numai când arta mea îți aduce venituri, capitalistu dracului!

Sufletul său sensibil și gata de transfocare spre marile frumuseți ale cadrelor din care era compus spectacolul lumii acesteia, inima sa rămasă tânără - ca pe vremea când înfrumuseța cu asemenea cadre chiar și filmele unor regizori tâmpiți, care le ratau ne știind să povestească în imaginile duioase ale lung metrajului clasic – se adresau spectatorului nevăzut mimând multă convingere. Dar asta, numai pentru că nu-l interesa cine era acel spectator de care-l lega numai eterul în care se pierdeau undele. Când era vorba de studenții săi, însă, acei cincisprezece, apoi doisprezece, apoi nouă și chiar mai puțini, dar prezenți fizic și sufletește cu speranțele și naivitățile aspirațiilor lor adolescentine, când se uita în ochii lor, când simțea încrederea lor în ce-i învăța, nu mai putea fi indiferent, nu mai putea teoretiza în abstract. Și, astfel, sufletul său acela sensibil, inima sa aceea tânără, simțeau o crispare când își vedea studenții urmărindu-i cu pasiune învățăturile savante pe care el li le punea la dispoziție, sublinierile artistice ale mirajului neobservat cu ochiul liber, baletul de contururi și lumină pe care-l poate produce camera Viaţa ca‐n filme 6