MM. - Să presupunem că sunt un tânăr care stă toată ziua pe mirc, mă joc şi îmi plac afrodisiacele. Cum mă convingi să citesc o carte? MC. - Dacă unui om îi poţi lua, fura ceva, nu îi poţi oferi nimic cu forţa. Lectura unei cărţi este un privilegiu. Nu poţi obliga pe cineva să citească, în general, şi să îţi citească cărţile în special. Cititul este un cult, o clipă de bucurie, dar cum îi explici asta unui tânăr car e a citit doar rezumate din textele clasice impuse de şcoală? Dragostea pentru lectură vine din copilărie, când părinţii îi citesc copilului poveşti sau copilul îşi vede părinţii citind o carte, apoi discutând despre personaje, despre lumea dintre acele coperţi. Tinerii, dar nu doar cei care cred că au găsit ,,fericirea” în alcool, muzică stridentă, jocuri de societate nebuloase, dar, mai ales, în drogurile cele mai periculoase, nu vor citi nici Biblia, nici Capitalul lui Marx, nici cărţile mele. Pe ei nu-i interesează decât doza lor de egoism şi iraţiunea volatilă. O, nu, departe de mine gândul că ei ar fi pierduţi pentru societate. Au un loc al lor în lume şi unii dintre ei pot fi chiar creatori, în felul lor. Mai mult poate explica un psihanalist. MM.- Avem intelectuali, care ne pot salva de la ignoranţă, dar problema se pune dacă îi mai respectăm? MC. - Da, avem intelectuali încă, oameni cu părul alb şi, din fericire, avem şi câţiva intelectuali foarte tineri. Oameni cu profesii diferite, dar care sunt fascinaţi de arte, cultură, ştiinţe… pot fi, şi au demonstrat că sunt printre cei mai fini observatori şi consumatori ai culturii, în general. Unii chiar produc artă veritabilă, pagini de cultură contemporană. Deşi este de notorietate că avem încă mulţi olimpici care uluiesc prin inteligenţa lor, unversităţile Vestului, eu cred că cei mai serioşi intelectuali, la ora asta, sunt tot cei din generaţia interbelică, clasiciştii. Apoi, după epoca prolecultismului, care, fie vorba între noi, i-a dat Cezarului, ce era al Cezarului, a dat şi câteva opere de valoare şi chiar nume celebre. Generaţiile de dinaintea Revoluţiei din 1989 au ajuns acum pe paliere valorice, de unde îşi pot exprima crezul, dar şi cunoştinţele. Ei, foştii copii, crescuţi cu cheia de gât, sunt intelectualii pe care ne bazăm azi. Deşi unii au fost veroşi, nu au avut puterea să-i reziste ispitei de-a se îmbogăţi peste noapte, alţii nu au mai citit de un deceniu, decât tabloidele dâmboviţene, eu, totuşi, cred în ei, pentru că au la temelie o platfomă serioasă de cultură şi educaţie în spiritul muncii. Din păcate, nu ne mai respectăm intelectualii, aşa cum nu ne mai respectăm nici părinţii. Suntem din ce în ce mai ranchiunoşi şi dornici să culegem laurii victoriilor noastre de la vârste foarte tinere. Lupta dintre generaţii nu mai este o figură de stil, deşi valoarea unei opere nu se calibrează în funcţie de numărul de ani al autorului ei. Ceea ce mă îngrijorează este lipsa acută de respect pentru bătrânii României în general; la gunoi cu ei! Mama mea, la 86 de ani, după un atac cerebral, şi-a revenit, dar a rămas, pentru un timp, cu sechele serioase, pierdere de memorie, confuzie… Simptome pe care medicii ar fi trebuit să le ştie. Nu s-au sinchisit de ea, doar, pacienta avea peste 85 de ani! În spital fiind, i-au pus diagnosticul ,,demenţă senilă”. Am fost înmărmurită când am citit în Foaia de ieşire. Nu mă pricep la psihiatire, dar ştiu cum arată un senil, un dement. Am dus-o pe mama la alt spital, şi acum este bine, mersi. Deşi este o persoană bătrână, mama mea locuieşe singură, mai citeşte, tricoteză,
71