MC. - Mama are 87 de ani, aproape. Acum este slăbuţă, dar tot cu gura mare, cum îmi place mie să spun. Locuieşte singură în apartamentul ei din Bistriţa, la etajul IV. Mă ajută cineva ca să fac faţă, să pot să îi ofer tot ce are nevoie în fiecare zi. I-aş da tinereţe, dar nu se mai poate… MM.- Relaţiile dintre fraţi, în copilărie, sunt, în general, încărcate de joc, dar şi de şicane. Cum te-ai înţeles cu fraţii, în copilărie? MC. - Fraţii mei, spuneam, au venit pe lume târziu după mine. Diferenţa dintre mine şi sora mea Rodica, este de 10 ani, iar între mine şi fratele meu Marius, care din nefericire, nu mai este printre noi, era de 12 ani. După ce s-au născut ei, eu am stat foarte puţin acasă, am locuit la mătuşa şi unchiul, cum am mai povestit, în paginile anterioare. Aşa că, uneori, am senzaţia că nici nu am avut fraţi în copilărie. Mai târziu, după ce a terminat liceul, sora mea a venit şi a locuit o vreme la mine, la Bucureşti. Apoi, viaţa iar ne-a despărţit. Fiecare cu destinul şi alegerile sale. MM. - Acum o ai doar pe sora ta, care este la celălalt capăt al ţării. Păstraţi o legătură strânsă? MC. - Da, lucrează la Centrala Electronucleară de la Cernavodă, încă de la începutul lucrărilor de acolo. S-a stabilit în Dobrogea, are prietenii şi familia acolo. Ne vedem mai rar, dar este telefon, avem si internet… MM. - Pe care dintre bunici i-ai cunoscut mai bine? Am văzut o poză cu bunicul între meri. Cunoşti detalii despre povestea vieţii lor? MC. - Ce poveste frumoasă ar ieşi, dacă aş scrie cum bunicul Simion Herseni din Archiud a cunoscut-o pe bunica Maria Arcălean din Domneşti! La moară pe Şieu, unde, pe atunci, cică se făcea cea mai bună făină de pe valea asta. Acolo s-au văzut, apoi bunicul a trimis peţitori, şi mama bunicii Maria, s-a dus să vadă cât de gazdă era feciorul acela. A fost mulţumită de ce a văzut în ograda bunicului şi şi-a dat acordul. Au făcut nunta şi bunica a venit la Archiud, dar a purtat dorul apei de la Domneşti toată viaţa ei. Eram micuţă şi dormeam la ei, în nopţile în care, spre dimineaţă, soseau nişte oameni, care îi aduceau peşte din apa care curgea prin satul ei natal. La noi, la Archiud, nici câinii nu mâncau peşte. Bunica era delicată, blândă. Bunicul era citit, fusese şapte ani bucătar, socaci, în armata craiului de la Viena. Vorbea germana şi maghiara perfect. De la el am auzit prima dată despre Regele Lear, despre Oedip… A fost primul român care a făcut vie altoită în sat. Acum, unde a fost via lui, mai sunt doar nucii bătrâni şi perii altoiţi. Restul, e loc pentru cimitirul cel nou. Cred că eu cu bunicul am avut o relaţie culturală, aş zice, specială. M-a îndemnat să visez. Bunicii aceia au avut cinci copii. Doi băieţi, pe care i-au purtat la facultate. Au fost primii copii din sat care au ajuns, unul avocat, altul, profesor. Felete, toate trei, le-au ţinut acasă, le-au măritat cu feciori bogaţi. Le-au înzestrat cu salbe de argint şi câte patru perechi de boi, le-au dat pământ.
117