7
editorial faţă de Dumnezeu. Cu toţii luptăm să înfruntăm acest sentiment de înstrăinare şi să ne întoarcem la starea de comuniune”. În cartea Frații Karamazov, de exemplu, dacă fiecare dintre frați are o personalitate aparte interesantă: Dmitri pasional, senzual, Ivan - lucid, rațional, aparent ateu, Aleoșa – simbol al trăirii spirituale și al apropierii de Dumnezeu, tatăl, în schimb Feodor Pavlovici este un „exponent pur al sadismului karamazovian”, constituind nucleul și simbolul acestei lumi descompuse, om imoral care duce o viață desfrânată, lipsit de ideal, „animalul rapace fără acces la remușcare, ultima expresie a înstrăinării de umanitate”, după cum îl caracterizează scriitorul, eseistul din România Ion Ianoși. Feodor Pavlovici nu face altceva decât să-și savureze viața, într-un un mod animalic, propriu individualismului, eliberat de orice norme și rețineri morale, plăcerea fiind unicul scop al existenței sale, de dragul ei fiind gata să distrugă pe oricine, chiar pe proprii săi copii. El nu-și asumă nici o vină, nu are nici un fel de remușcări. Conform viziunii lui Freud, el rămâne la stadiul sinelui dezvoltat și precumpănitor. Dar, iată, lumea nu este constituită numai din acești indivizi, ci și din aceia pentru care ego-ul și super ego-ul își au intervenția lor binefăcătoare și Dostoievski știe să sară de la o gândire imorală, la una morală îmbrățișată de iubire, precum în romanul Crimă și pedeapsă: diabolicul Raskolnikov are simptome de grandomanie, considerându-se persoană înzestrată cu calități deosebite, își simte justificată decizia de a ucide, după crimă sentimentul remușcării îl macină; este salvat prin dragostea survenită pentru o tânără curată sufletește, obligată să se prostitueze pentru a-și salva familia și care ajutată de credință, găsește energia necesară pentru a-l călăuzi, în ciuda propriei sale suferințe. Este tema preferată a lui Dostoievski, cea a salvării prin suferință. Toate emoțiile negative dăunează organismului fiecăruia în parte, dar și întregii societăți, precum vinovăţia, ura, furia, mânia, răzbunarea, teama, toate sunt sentimente opuse compasiunii, iubirii, acceptării, iertării, încrederii, iubirea fiind sentimentul cel mai puternic pozitiv care poate redresa totul, atât în interiorul nostru cât și în afara noastră. De aceea atât de frumos ne grăiește Biblia: „Dacă iubire nu e, nimic nu e!” și „Cel ce nu iubește n-a cunoscut pe Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este iubire” (Ioan 4, 8). Religia care propovăduiește binele acestei lumi, trebuie apreciată. Dar ca să
înțelegem o religie, ea trebuie cunoscută cu adevărat, pentru a-i vedea acel sâmbure de omenie și de iubire, care trebuie găsit, apreciat și nu denaturat. Oamenii au dreptul să aibă credința în religia aleasă de sufletul lor și să respecte valorile ei. Dacă respecți, vei fi la rândul tău respectat. Este ca legea ofertei, cea care exprimă relația dintre ofertă și preț: oferi lipsă de respect, trebuie să prevezi prețul plătit. Din nou spun: fiecare efect are o cauză, iar rațiunea și simțirea este necesar a le cunoaște și a gândi asupra lor! Vinovăția este o stare implantată parcă în mințile oamenilor de astăzi. Valorile morale sunt date la o parte și consecințele sunt dezastruoase. Tineri fără experiență de viață, în absența unor explicații logice a binelui, devin încrâncenați, au o singură idee în cap, un drum ales periculos, nedrept și distrugător al armoniei pentru care ne naștem și pe care trebuie să o cultivăm. Egocentrismul cuprinde ființa, cel din afară este vinovatul, tu ești cel integru, neștiind că remușcarea pândește și că ea poate duce la dărâmarea ființei. O vinovăție imaginară sau reală induce dorința de răzbunare cu cele mai crude mijloace, uitând complet de sentimentele umane, pentru care oamenii s-au străduit atât amar de vreme să și le însușească. Pentru unii oameni politici - fie bărbați, fie femei - cocoțați în funcții de decizie, nu mai contează ce este moral, lăcomia pentru satisfacerea propriilor plăceri, a propriilor interese primează și nu interesează cât de mult îi afectează pe cei din jur atitudinea și acțiunile lor. Când sunt învinuiți, se folosesc de acea „proiecție”, ca mecanism de apărare, în loc să-și recunoască vina. A recunoaște vina însemnă a ține cont, măcar în ultimul ceas, de legile morale, atât cele veșnice cât și cele elaborate la momentul respectiv de către societatea în care trăim, adică a face un pas spre maturizarea conștiinței, a aduce lumină în suflet. A trece peste linia de demarcație a binelui, înseamnă a te înscrie în zona răului, a fi vinovat, iar vinovăția atribuită cuiva trebuie bine cântărită, după aceleași legi, pentru a nu avea vinovați fără vină. Cuvintele poetului latin Plaut (195 i. Cr.) „Homo hominis lupus” (Omul e lup pentru om) au ajuns vestite; ele au arătat lăcomia sălbatică ce îi transformă pe unii oameni în fiare față de semenii lor, egoismul naturii umane. Filozoful roman Seneca (4 i.Hr.-65 d.Hr.) a formulat replica: „Homo res sacra homini” (Omul e ceva sfânt pentru om). Ar trebui să fie!
Itaca Anul III / nr. 9 ianuarie, februarie, martie 2015