52
eseu
Despre Invidie și Populism Vavila Popovici (SUA) „Invidia este un vultur ce sfâșie fără încetare pe cel care îl adăpostește la sânul lui.“ – Adolphe de Chesnel Invidia sau pizma este păcatul – de când e lumea și pământul – care a luat naștere în inima omului și care pricinuiește părere de rău pentru binele aproapelui și bucurie pentru nenorocirea și suferința lui; este un vierme care roade inima fără încetare. Aristotel spunea că invidia este un fel de întristare pentru fericirea de care ni se pare că se bucură egalii noștri. Prin invidie se păcătuiește față de Dumnezeu și față de aproapele nostru. De aceea, Sfânta Scriptură ne atrage atenția, semnalând: „Unde este pizmă și zavistie, acolo este neorânduială și orice lucru rău” (Iacov 3, 16). Sfinții Bisericii au spus simplu și clar despre invidie, că este „tristețea pentru succesul aproapelui”, nici o altă patimă nu este „atât de distrugătoare pentru sufletele oamenilor”. Se naște din rădăcina tuturor patimilor, din trufie sau înfumurare, și care la rândul ei se manifestă prin prefăcătorie și minciună. Astfel, înțelegem că mama invidiei este trufia, vanitatea. Ea poate fi mascată temporar printr-o smerenie actoricească, pentru a nu fi descoperită, sau poate fi etalată fără nici o rușine. Invidiosul este atent la toate, este sârguincios în ideea găsirii motivelor să condamne pe cel vizat. Observă pe celălalt cum vorbește, ce vorbește, cum se comportă, și își pregătește săbiile pentru duel. Începe să facă observații în fața unor oameni mai numeroși, în apariții televizate, în adunări, cu scopul ascuns de defăimare, de coborâre, de umilire, în general de a se situa pe locul, rangul celui pe care îl invidiază. Este pregătit să-i facă observații și mai ales în fața celorlalți, neținând seama de respectul pe care-l datorează persoanei în funcție, face tot
posibilul să-l coboare și să se înalțe pe el însuși. Când cel invidiat este apreciat, atunci cel care invidiază este gata să exprime contrariul, deschide o luptă, tulbură liniștea pe care alții o doresc. Consecințele invidiei sunt de nedorit. Desfigurează sufletul omului, rânduiala spirituală, îmbracă haina hidoșeniei. Vasile cel Mare, arhiepiscop din secolul al IV-lea, născut în Pont, unul dintre cei mai importanți părinți ai Bisericii ortodoxe și unul dintre cei mai mari teologi creștini, spunea că, așa cum săgețile care pleacă din arc, când întâlnesc un obiect dur se întorc către arcaș, în același fel se întorc acțiunile invidiei, fără să provoace tristețe celui invidiat, „rănile acestuia devin ale invidiosului”, spunea el. În cartea Mitropolitului Hierotheos Vlachos – teolog grec născut în 1945 – intitulată „Psihoterapia Ortodoxă”, se spune că primul lucru care este necesar în lupta contra invidiei este răbdarea și îngăduința, fiindcă cel care înțeapă pe careva, în același timp se distruge, la fel și patima invidiei distruge mai întâi pe cel care o are și al doilea lucru, recomandat de învățătura patristică, este, să evităm conviețuirea și decăderea prin conviețuire cu cei care ne invidiază, pentru că e posibil să devină un și mai mare rău. Este scris: „Să nu iei masa cu un bărbat invidios, nici să nu râvnești la mâncărurile lui; căci în ce chip ar fi să înghită cineva un fir, tot astfel mănâncă el și bea. Și nici să-l primești la tine pe el și să mănânci îmbucătura cu el: căci o va voma și va pângări cuvintele tale cele bune” (Pilde 23, 6-8).
Itaca Anul V / nr. 17 ianuarie, februarie, martie 2017