Revista Apollon, nr 39 , 2013

Apollon REVISTĂ DE CULTURĂ, ARTĂ ŞI CIVILIZAŢIE

“SLOVA DĂINUIEŞTE, MÂNA PUTREZEŞTE...”

Ion Popescu Duhovnicul septembrie 1829

Apollon-Anul VII, Nr. 39 (39), 64 pag., august 2013, 10,oo ron, ISSN 1842-7421 Fondator George Călin, Editor Societatea Culturală APOLLON, apariţie lunară

Nr. 39, august 2013

Apollon

Revistă de cultură, artă şi civilizaţie, Anul VII, Nr. 39 (39), 64 pag., 10.oo RON

Apollon Art. 206 C.P. “Responsabilitatea juridică pentru conţinutul articolului aparţine autorului.

De asemenea, în cazul unor Agenţii de presă sau personalităţi citate, responsabilitate juridică le aparţine.”

ISSN 1842-7421 Fondator George Călin, Editor general Societatea Culturală APOLLON, apariţie lunară (august 2013) DIRECTOR:

“SLOVA DĂINUIEŞTE, MÂNA PUTREZEŞTE...”

Ion Popescu Duhovnicul septembrie 1829

ÎN ACEST NUMĂR VĂ ÎNTÂLNIŢI CU:

George CĂLIN COLEGIUL DE REDACŢIE: Marian Nicolescu, Adrian Cocioc, Elena Stanciu, Cristi Groza, Gheorghe Dumitraşcu, Vasile Groza, Vasile Căpăţână, Georgeta Băducu, Emil Stănescu, Victor Petrescu, George Daragiu, Dumitru Manolache, Cristian Ionescu, Nicolae Puiu Iliescu,Victoria Milescu

COLABORATORI SPECIALI: Viorel Roman - Bremen - Germania; Cătălina Stroe - Montreal - Canada; Hannes Hofbauer - Viena - Austria; acad.Valeriu Matei - Chişinău - Rep. Moldova; Georg Wurst - Lucerna - Elveţia; Manolo Feiras - Lerida - Spania.

REDACTOR ŞEF: Dr. George COANDĂ Profesor Honorificus Universitatea “Valahia” SECRETAR GENERAL DE REDACŢIE: Gheorghe Preda ADMINISTRAŢIA: Viorica C. Călin FOTO: Dan MIREA ADMINISTRATOR SITE: Marian STOICA TEHNOREDACTARE: Anca-Elena Călin Redacţia şi administraţia: Calea Bucureşti, 61-63, bl. OH 1, parter, Urziceni, Ialomiţa, 925300 tel. / fax 0243.254.223, Cont deschis la BRD Urziceni, nr. RO80BRDE230SV13546532300, E-mail: ro.tv.kalin@gmail.com www.revista apollon.ro TIPAR DIGITAL: RO-TV, Companie de presă şi televiziune TIRAJ GENERAL: 600 exemplare

Apollon 2

Ion Gh. ARCUDEANU, Jipa ROTARU, Adrian COCIOC, Ion Dodu BĂLAN, Artemiu VANCA, Vasile GROZA, Marian DUMITRU, Emil LUNGEANU, Mihail DIACONESCU, Raisa PLĂIEŞU, Pr. Florin TOHĂNEAN, Marcel BĂRBĂTEI, Elena GHIŢESCU, Lidia GROSU, Paula ROMANESCU, Dorina ŞIŞU, Iolanda Aura PÎRVU, Daniela VOICULESCU, Ion VLAD, Vasile CĂPĂŢÂNĂ, Elena TAMAZLÂCARU, Nicolae DABIJA, Eugenia TOFAN, George CĂLIN, Theodoru Gh. PUPĂZAN, Felicia CALAPODESCU, Maria STURZA CLOPOTARU, Florica UDREA, Oana RUSAN, Maria CĂLĂRAŞU, Elena ATANASIU, Cătălina STROE, Monica MUREŞAN, Anca Elena CĂLIN, Vasile GRIGORESCU, Gheorghe Constantin NISTOROIU, Andrei SIMESCU, Gheorghe BÂLICI, Ion GHEORGHIŢĂ, Camelia SURUIANU, Sandu TUDOR, Lidia VIANU, Maria NICULESCU, Ana CEBOTARI, Cristian IONESCU, Viorel ROMAN, Nicu DOFTOREANU, Octavian BURCIN, Marius Stelian GUDACU, Sidonia DOBRE, Iulian CHIŢU SINESCU, Aurel Baciu, Radulian TATU, Dumitru IOV, Andrei SOTSCKI, Karla MANEA, Alexa BOBARU, Ilinca IORGU, Roland J. ESCUDERO, Traian VASILCĂU, Victoria MILESCU, Victor GRIGORE, Constantin CREŢU, Nicolae STEINHARDT, Elena Adreea ION, Nicu PETRACHE

VĂ RECOMANDĂM O SINGURĂ CARTE..., un singur autor!

Ion Gh. ARCUDEANU actor, scriitor

Apollon

Nr. 39, august 2013

Techirghiol - Constanţa

Trofeul

„GLASUL SPERANŢELOR” - 2013, Ediţia a XII -a Orașul Techirghiolul a fost, în acestă vară, capitala muzicii uşoarr româneşti pentru copii şi tineret. La teatrul de Vară „Jean Constantin” a avut loc cea de-a 12-a ediție a Concursului de Muzică Ușoară pentru Copii și Tineret „Glasul Speranțelor”. Cei mai talentați cântăreți au fost premiați, iar trofeul a fost câștigat de o tânără din București care a obținut cinci note de 10 din partea juriului. Timp de trei zile, peste 60 de copii și tineri talentați au fost în centrul atenției la Techirghiol. Au venit din toată țara cu dorința de a demonstra că vocea lor este unică.

La eveniment au fost prezenți și mai mulți liceeni din Rotterdam, care fac voluntariat la un centru de plasament din Techirghiol.

De mai bine de 10 ani olandezii vin în România, iar autoritățile locale le-au oferit o diplomă în semn de recunoștință.

Seara s-a încheiat cu un recital al constănțeanului Ionuț Galani.

Cea de-a 12-a ediție a concursului muzical „Glasul Speranțelor” s-a desfășurat pe trei categorii de vârstă. Chiar și cei mai mici dintre cântăreți au reușit să ridice publicul în picioare.

Juriul a fost format din cinci membri și l-a avut ca președinte pe compozitorul Nicolae Caragea.

Trofeul „GLASUL SPERANŢELOR” 2013

Grupa 9 - 12 GAVRIŞ MIRUNA BRÎNDUŞA - Oradea - Locul I PÎRVU ALEX - ANDREI - Piteşti - Locul I MIHĂLAŞCU DIANA - Buzău - Locul II BOBOC ANDE - Independenţa - Locul II BRĂNIŞCAN CORINA - Oradea - Locul III MOISE LORENZO RAUL - Oradea - Locul III COSMA ROXANA - Eforie Nord - Locul III

Grupa 13 - 16

IONESCU IRINA - Bucureşti

Grupa 5 - 8 Ani PINTEA ALEXANDRA ELENA - Piatra-Neamţ - Locul I BERECHET ANDREEA MARA - Constanţa - Locul I BURLACU DAVID ANDREI - Constanţa - Locul II TĂLMĂCEL ELIZA - Roman - Locul II PARASCHIV ALESSIA - Eforie Sud - Locul III CIJENSCHI IOANA - Roman - Locul III GIURCANU THEODOR - Iaşi - Menţiune

ZALTOV ELENA - Medgidia - Locul I CRISTEA ALEXANDRU ANTONIUS - Oradea - Locul I BĂCILĂ ILINCA - Cluj-Napoca - Locul II BARARIU CODRUŢA BIANCA - Botoşani - Locul II NIŢĂ BIANCA - Constanţa - Locul III NICULESCU MIHNEA - Bucureşti - Locul III DIACONESCU MIRUNA MIHAELA - Bârlad - Menţiune A consemnat Adrian COCIOC

ACADEMIA OAMENILOR DE ȘTIINȚĂ DIN ROMÂNIA PRIMĂRIA COMUNEI MAIA-IALOMIŢA, FILIALA MAIA CATARGI A ASOCIAŢIEI NAŢIONALE A CAVALERILOR DE CLIO

organizează în 06 - 07 sept. 2013 a IX-a sesiune de comunicări ştiinţifice

„RETRĂIRI ISTORICE ÎN VEACUL XXI” Desfăşurarea lucrărilor acestei sesiunii este coordonată şi îngrijită de comandor prof. univ. dr. JIPA ROTARU şi căpitan dr. LUIZA LAZĂR ROTARU. Într-un plăcut ambient de început de toamnă la Maia Catargi, în tradiționalul de acum cort militar, la poarta bisericii în care odihnesc pe vecie rămășițele pământești ale primului premier al României, Barbu Catargiu și soției acestuia, s-au întrunit din nou într-o a opta sesiune de comunicări ştiinţifice din inițiativa Filialei Maia a Asociației Naționale a Cavalerilor de Clio și Primăriei Maia, un număr impresionant de istorici și cercetători în varii domeni.

Pusă sub auspiciile Academiei Oamenilor de Știință din România, activitatea s-a bucurat de participarea unor personalități de prestigiu din lumea științifică și didactică. Pe lângă cei care au devenit de acum “de-ai casei”, participând la toate sau majoritatea dintre edițiile anterioare ale sesiunii noastre, au onorat, în a c e a s t ă s e s i u n e c u p r e z e n ț a , d o m n i i l e l o r, gen.dv.med.prof.univ.dr.Vasile Cândea, preşedintele Academiei Oamenilor de Știință din România și unii

Apollon 3

membri ai Academiei, printre care profesorii universitari doctori Constantin Buşe și Corneliu-Mihail Lungu. De asemenea, președintele Comisiei de Istorie și Arheologie, prof.univdr. Ioan Scurtu aflându-se peste hotare, a adresat un mesaj de salut și bună desfășurare a lucrărilor sesiunii noastre.

Ne face o deosebită plăcere să adresăm mulțumirile noastre domnilor gen.bg.prof.univ.dr.

Nicolae Ciobanu, membru al Academiei Oamenilor de Știinţă, preşedinte de onoare al Comisiei Naţionale de Istorie Militară, prof.univ.dr. Gheorghe Dumitraşcu, fost senator al României, prof.univ.dr. Ion Dragoman, col.(r) prof.univ.dr. Ioan Giurcă, col.(r) univ.dr. Leonida Moise, col. (r) prof.univ.dr.Octavian Burcin, col.(r) dr. Constantin Moşincat, dr. Alin Spânu, col.(r) dr. Mircea Socolov, c-dor dr. Marius Nicoară, col.(r) dr. Dumitru Codiță sau col.dr.

Mircea Fechete, col.drd. Aurel Corduneanu, col.dr. Petru Pah, domnul Valentin Vlad, dr. Liviu Țăranu, prof.

Cornelia Ghinea, col.dr. Mircea Tănase, doamnele dr.

Luminița Giurgiu și Teodora Giurgiu etc. ca să amintim doar câţiva dintre cei ce ne-au fost aproape pe întreg parcursul nostru ştiinţific din cele opt ediţii.

În intervențiile acestora s-a subliniat încă o dată nevoia scrierii istoriei, mai ales a celei naționale, în spiritul adevărului în această epocă de reașezare și reconstrucție a ansamblului cultural-științific pe noi baze, în spiritul deplinei libertăți,a principiilor democratice și ale statului de drept.

C-dor prof.univ.dr.(rtr) JIPA ROTARU

Nr. 39, august 2013

LUCA (1)

Apollon

Am vizitat de mai multe ori Muzeul Antipa (de trei ori după ce s-a reabilitat, completat şi

SCHIŢE modernizat, a treia oară să văd excelenta expoziţie chinezească, „Corpul uman”; apropo de sistemele

sanguin şi cel nervos: nu mi-am imaginat că oamenii sunt atât de irigaţi şi electricizaţi!). Cu ocazia uneia din vizite, mai demult, a acestui „panteon” al animalelor, ajunşi la sectorul insecte, am dat peste un scandal. Un copil, foarte agitat, spărsese o vitrină şi voia să mai spargă şi altele.

O doamnă în vârstă, foarte speriată, şi câţiva domni şi doamne din personalul muzeului, foarte scandalizaţi, venit la faţa locului, se străduiau să-l potolească. Copilul plângea şi se zbătea în mâinile lor. Se strânsese acolo şi o mulţime de vizitatori curioşi, gură cască, amatori de spectacol, printre care ne-am numărat şi noi. Am recunoscut-o pe doamna în vârstă: era soţia unui fost coleg şi bunica băiatului. Am ajutat-o să-l potolească pe nepot, luându-l în Artemiu VANCA braţe şi scoţându-l din sala respectivă.

Ia note mici pentru că nu îşi face De cum a ştiut să citească, a căutat mai După ce biata bunicuţă a lăsat celor de la muzeu cartea ei de vizită şi datele personale, ca întâi povestioare despre insecte, apoi cărţi despre temele, are notă mică la purtare şi medii mici la să-i trimită acasă nota cu costul stricăciunilor (ca să ele. Ştie totul despre anatomia lor şi o mulţime de celelalte materii, dar, dacă este ascultat, facă o „bucurie” şi părinţilor copilului), am părăsit lucruri despre obiceiurile lor. Urmăreşte cu indiferent la ce materie, ia o notă mare sau cel muzeul, împreună. I-am condus, pe bunică şi pe înfrigurare episoadele din viaţa insectelor de pe puţin una de trecere.

Pentru că se ceartă şi jigneşte pe toată nepot, până la metrou. Pe drum ne-a povestit că Animal Planet. Altceva nu-l interesează. Pe un Luca, aşa îl cheamă pe băiat - care continua să perete din camera lui, deasupra patului, a insistat lumea, este considerat un element antisocial. sughită după atâta plâns şi se lăsa greu dus de să i se pună un portret al naturalistului Jean Henri Părinţii celorlalţi copii au făcut numeroase mână - iubeşte foarte mult insectele şi a spart Fabre, marele entomolog, pe care şi l-a luat de reclamaţii şi au propus, nici mai mult nici mai vitrina revoltat că le-a văzut acolo moarte şi înfipte model. Nu ştim cum era J.H. Fabre când era copil, puţin, decât să fie îndepărtat din şcoală. A în câte un ac. Ne-a promis că o să ne povestească dar Luca este extrem de independent. Nu acceptă schimbat mai mulţi învăţători. Ultima dintre mai multe, cu altă ocazie. Iată ce am aflat, ulterior: nici un fel de constrângeri nici un fel de program: învăţătoarele lui şi-a dat demisia.

Pus în situaţia că nu mai vrea nimeni Luca, în vârstă de 10 ani, este un copil neobişnuit, se culcă şi se scoală când vrea, mănâncă numai să predea la clasa lui, directorul, un bătrânel interesant şi năstruşnic. Manifestă un interes atunci când îi este foame.

Merge la şcoală forţat. În clasă, înţelegător şi de treabă, s-a văzut obligat s-o deosebit pentru gâze, de când era foarte mic. Este deranjează desfăşurarea lecţiilor: îşi contrazice preia el. Este singurul care crede în Luca şi spune în stare să studieze la nesfârşit o muscă, un greier, învăţătorii în modul cel mai brutal, fără să ţină la toata lumea că: „Este un copil inteligent şi cu o furnică, o albină, un fluture etc. Face asta de câte seama de diferenţă de vârstă, de faptul că sunt timpul se va disciplina. Ar putea ajunge un savant şi ori i se oferă prilejul: acasă, în timpul mesei, la bărbaţi sau femei şi se amestecă în răspunsurile n-ar fi exclus să fie primul român care va lua premiul şcoală, în timpul orelor, nu mai vorbim de colegilor lui, jignindu-i de câte ori are prilejul. Nobel.” „Să dea Dumnezeu!” mi-am zis eu, că prea situaţiile în care este liber şi se află în curtea sau Nu-şi face temele decât supravegheat în de suntem codaşi la acest capitol. grădina de la ţară a bunicilor. Pasiunea lui l-a pus, aproape, şi cum asta nu este totdeauna posibil, Părinţii lui s-au lecuit repede să-l ia cu de multe ori, în situaţii „speciale” cu cei din jur. merge la şcoală şi cu ele nefăcute. Are însă o ei în vizite. Face, totdeauna, tot felul de năzbâtii, După el toate insectele au dreptul la viaţă. Nu vrea calitate miraculoasă: reţine tot ce ajunge la punându-i pe aceştia în situaţii penibile. Evită să să recunoască clasificarea lor în insecte folositoare urechile sale! Aşa se face că pleacă acasă cu lecţiile călătorească împreună cu el în mijloace de şi dăunătoare. E în război cu toate animalele care ştiute, dar nu şi cu temele făcute. Îi place să transport în comun, pentru că, şi acolo, se dă în se hrănesc cu insecte sau cu larvele lor - vrăbii, fabuleze şi o face cu uşurinţă. Pus să povestească spectacol. Copilul acesta este, peste tot unde rândunele, berze, broaşte, guşteri – şi se războieşte ceva, toată clasa îl ascultă cu gura căscată. Face merge, o panaramă! cu bunicul lui de câte ori acesta, la ţară, îşi nişte compuneri fantastice! (Şi în privinţa aceasta În numărul viitor, vă invit să citiţi un stropeşte cu câte un insecticid pomii. seamănă cu J.H. Fabre, care avea şi talent literar). „interviu” cu Luca.

Diamantul lui Marian Dumitru,

LANSARE

Şi-am întors diamantul În lumină de lună Până când şi caratul Mi-a dat o veste bună

PO PO EZ EZ IE IE

25 iunie 2013, Oglinzile toate, dar toate Bucureşti Librăria M.Sadoveanu Mi-au arătat fiinţa din tine Trăirile cu fapte întâmplate Făcând feţe, feţe, dar de bine

Cititorul poeziei lui Marian Dumitru e cucerit de varietatea tematică, de profunzimea şi îndrăzneala gândurilor, de noutatea surprinzătoare a expresiei, de frecvenţa rimelor bogate creatoare de muzicalitate. Poetul ne oferă o logodire neaşteptată dintre cuvinte, realizând un cert efect estetic.

Ion Dodu BĂLAN

Apollon

4

Marian Dumitru este un remarcabil poet al inginerilor de cuvinte şi oximoroane pline de duh, dar în intenţiile sale, demersul literar luat în ansamblu este totuşi, mai Şi luna stând la taifas degrabă, al unui moralist decât al unui estet. Căci adevărata Cu ceaşca curgând de lumină aventură intelectuală la care te invită nu este doar căutarea Alungând umbrele ce-au rămas atomilor frumosului, ci microscopia celui mai profund şi Dă semne de vreme bună! misterios strat al Poeziei particula elementară a talentului însuşi.

Emil LUNGEANU Iar timpul se scurge că-i timp Marian Dumitru vine în agora literară senin şi demn, Ea, viaţa rămâne-n trăire stăpân pe mijloacele lui expresive, sigur de strălucita sa vocaţie Şi timpul se-ntoarce-n răstimp artistică şi de adevărata cale de urmat în poezie. Vocea sa lirică În al diamantului oglindire! este limpede şi distinctă. Este o voce inconfundabilă. Este o voce Vasile GROZA care ne farmecă, ne convinge şi ne subjugă sufleteşte. Este vocea 25 iunie 2013 unui mare poet.

Mihail DIACONESCU

eseu

Apollon

Nr. 39, august 2013

MAICA MOLDOVA

Cu faţa plânsă de secole şi decenii, îngenunchează cuminte, lipindu-şi tâmpla de Altarul Căprianei şi oren şir se roagă pentru viitorul ei destin sărac şi zbuciumat. Doar în acest lăcaş sfânt, înălţat de feciorul ei Voevod – Ştefan cel Mare mai poate vorbi cu Dumnezeu, mărturisindu-i despre poverile şi amarul vieţii sale. Ci numai Unul, Domnul, poate s-o asculte, s-o înţeleagă ca mai apoi să-i tămăduiască rănile adânci ale destinului. Când puterea Duhului Sfânt pogoară peste ea, ochii ei precum două izvoare murmură-n lacrimi de dor şi suferinţă şi fără să vrea se cutremură cu tot trupul ei slăbit şi obosit de muncă într-un plâns tânguitor, fără sfârşit: - Doamne, iartă-mă şi îndură-te de soarta mea amară. Numai pot, Doamne, aşa trăi. Numai în Tine pot să cred şi sper că-n sufletul meu vei aprinde o Lumină nouă de viaţă. Mă simt atât de singură, îndurerată, neajutorată-n astă lume. Cătunul meu e orfan şi trist. Numai are cine mi-aduce o căldare cu apă, numai are cine să-mi taie lemne pentru iarnă, să-mi sape grădina, să-mi aprindă focul în vatră, să-mi cânte de dor şi jale, să-mi aline aşteptarea şi tăcerea… S-au dus copiii mei de-acasă, s-au tot dus în lume… Ci eu atâta speranţă şi visare am plămădit în ei, Doamne! Mi-i greu de una singură să le fac pe toate cu-o mână. Tu, ştii, Doamne durerea mea cea mare, când la Nistru duşmanii mi-au frânt mâna stângă. Şi eu de atunci, nu mai pot dormi liniştită, nu mai pot trăi în pace de durere.O, Doamne, de-ar deschide ochii feciorul meu Ştefan cel Mare, ar înmărmuri pe-o clipă de jalea mea cu sabia în mână, apoi sunt sigură că doar el mi-ar întoarce braţul stâng şi mi-ar vindeca rănile vieţii.

Ah, Ştefane, Ştefane numai tu ai ştiut cum să-ţi iubeşti cu adevărat Maica ta Moldova, numai tu ai ştiut cum să-i alini în clipe grele durerea şi necazul… Doamne, dăruieşte-mi un fiu curajos, deştept, bunăvoitor, iubitor de adevăr şi ţară, aşa cum mi l-ai dăruit cu secole-n urmă pe Ştefan cel Mare. Dăruieşte-mi, Doamne, un suflet de om pe-a mea palmă de pământ ca să aprindă o lumină nouă în sufletul meu.

Nu ştiu, poate prea bună sunt cu feciorii şi fiicele mele, dar nu m-ascultă. Mă strădui parcă să-mplânt în ei virtuţiile omeneşti, Doamne. Nu ştiu, de ce ei pleacă din cătunul mioritic?… Parcă n-ar avea un prea frumos grai românesc, el învaţă o altă limbă într-o depărtată ţară? Parcă n-ar avea moştenire un pământ cu vii şi livezi? Ci el munceşte până la refuz pe alte meleaguri străine la strânsul bananelor, orezului, căpşunelor, portocalelor… Parcă n-ar avea o casă părintească unde s-a născut? Ci el se mulţumeşte să trăiască oriunde, numai să facă cât mai mulţi bani. Parcă n-ar fi avut acasă doi părinţi bătrâni şi bolnavi ce-i aşteaptă cu lacrima la geam? Ei îngrijesc de alţi bătrâni în altă ţară… Doamne, de-ai şti în inima ţării mele ce se petrece! Chiar de-am rămas singură, niciodată nu mi-aşi dori să-nfiez alţi copii din altă ţară, că-i am pe-ai mei, scumpi şi dragi ce-i aştept să vină acasă. Dar ce pot face, Doamne?

Aceşti copii străini, care au intrat în casa mare a inimii mele, fără să bată în uşă, m-au înfiat ei pe mine. Parcă mi-i jale să-i alung în ţara lor, Doamne şi nu ştiu ce să fac cu ei, că sunt obraznici şi neascultători. Adeseaori mi-am zis, în casa mare a inimii mele, spre răsărit, să atârn icoanele sfinte şi tablourile pictate de copiii mei, dar copiii străini mi-au pus pe perete placatele lor vulgare şi proaste.

Apollon

5

Duminica şi-n sărbătorile sfinte când vreau s-aprind candela sau să stropesc cu Agheasmă Mare şi să tămâiez casa inimii mele ca să alung duhurile rele, celor străini nici nu le pasă de nimic. Mereu aprind ţigara, atacându-mi cu fumul lor plămânii timpului. Şi chiar atunci, când în casa mare a inimii mele pe masă pun fel de fel de bucate: un ulcioraş cu vin, sărmăluţe, mămăligă cu mujdei şi brânză de oi, plăcinte, mere, nuci şi alte bucate, copiii străini se supără grozav, Doamne. Îmi spun că nu-s gustoase şi-mi aşează pe masă mâncărurile lor: „chessburger ”, „hamburger”, „pizza”, „hot-dog”, cocos, banane, ananas... Şi cum să înţeleg viaţa asta? Că pe străzile sufletului meu stau copii, femei, bătrâni cu mâna întinsă şi cer o bucată de pâine, pe când copiii străini se petrec în localurile construite de ei.

Doamne, dar să vezi din ce case-palate, euroapartamente coboară ei dimineaţa, apoi urcă în cele mai luxoase maşini şi mereu aleargă prin viaţă, fluturând al şoselei de piatră mioritic fular...

Doamne, când se vor sfârşi aceste toate poveri şi dureri ale sufletului meu?... Ar vrea să tot povestească încă multe lui Dumnezeu despre poverile ei, dar o linişte sfântă se-mplântă în sufletul ei, uşurându-i trupul obosit şi îndurerat.

Imnurile sfinte din lăcaşul Căprianei o trezi pe Maică parcă dintr-un vis lung, răscolitor. O putere divină îi ridică tâmpla şi apoi cu faţa înmuiată-n rugăciunea de credinţă se-ndreptă spre Potirul de Împărtăşanie.

- Doamne, ce să fac? Cum să încrucişez mâinile la piept, dacă cea stângă-mi lipseşte? se-ntreabă Maica, lăcrimând de durere şi fără să zăbovească, puse peste mâna dreaptă mâneca hainei sale de suferinţă. Cu buzele tremurânde se-ncunună cu anafora Potirului, apoi îşi duce paşii la gura izvorului ca să bea din agheasma lui tămăduitoare sufletului ei. La umbra salciei plângătoare ridică ochii spre cer şi-şi făcu semnul Crucii, mulţumindu-i Lui Dumnezeu pentru toate câte le face pentru ea.

Raisa PLĂIEŞU, poet, compozitor, interpret

Maica Moldova, îmbrăcată în cămaşa văzduhului intoxicat, cu faţa arsă de soarele anilor, precum bucăţica de pâine ce-o poartă alături de ulciorul izvorului în traista timpului, rătăceşte prin conştiinţa lumii, căutând drumul adevărului sfânt, creat şi moştenit de la Dumnezeu. Cu pletele răvăşite peste umeri, peste priviri, păşeşte desculţă cu tălpile sângerânde peste ridurile însetate de ploaie ale pământului ei. Dinspre codrii Căprianei ca un copil jucăuş, aleargă vântul ce poartă pe aripa lui căldura ţărânei. Îi sărută mâna, apoi se-nalţă până-n creştet şi se risipeşte printre şuviţele pletelor, mângâindu-i ca un dor de copii tăcerea din suflet.

Se opreşte locului, îngenunchează, pleacă tâmpla spre obrazul zbârcit al pământului. Jalea şi durerea o străpung până-n măduva oaselor.

Buzele-i tremurânde sorbesc cu nesaţ lacrimile ochilor, căci arşiţa a pus stăpânire peste ea, peste păduri, peste văzduh, peste lumină...

- Să nu secaţi ochii, să nu vă ascundeţi sub dealurile pleoapelor de ceară, şopti Maica Moldova peste o vreme. -Ah, lumina, luminilor!...Doar din ea o să încerc să trăiesc, să mai exist... O, inimă, izvor a vieţii mele, numai tu şi Preaslăvitul Dumnezeu poate-n această clipă grea de suflet să-mi deschidă ochii, ochii însetaţi de viaţă. O, ce acuarelă pe pânza cerului se revarsă. Mă rog, inimă a câta oară, nu mă lăsa să plec în a tăcerii tale deplasare... Maica încearcă să se ridice cu greu şi cu braţul drept se-apucă de umărul lumii şi cu braţul stâng ce nu-l are s-ar ţine de raza solară, dar cu greu oscilează, oscilează în oceanul văzduhului... Un pas, doi paşi, trei paşi şi ajunge să cuprindă copacul uitat de negura vremii ca să se sprijine de el.

- O, copacule, cine te-a răstignit, tăindu-ţi şi ţie braţul tulpinii? Oare să avem aceeaşi soartă?- se întreabă în murmur de plâns Maica Moldova. - Cine să-mi întoarcă braţul stâng cu vuietul de sânge al graiului românesc?

Cine să-mi întoarcă munca şi hărnicia câmpurilor şi luncilor nistrene? Cine să-mi întoarcă degetele însetate de scrisul latin şi răsfoitul paginilor de istorie?... Cu faţa arsă de soarele anilor, precum bucăţica de pâine ce-o poartă alături de ulciorul izvorului în traista timpului, Maica Moldova rătăceşte prin conştiinţa lumii, căutând drumul adevărului sfânt, creat şi moştenit de la Dumnezeu. Cu pletele răvăşite peste umeri, peste priviri păşeşte desculţă cu tălpile sângerânde peste ridurile uscate ale pământului.

Nr. 39, august 2013

O istorie necunoscută celor de dincolo de Munţii Carpaţi, de la naştere şi până la terminarea şcolii se cultivă înstrăinarea şi indiferenţa, oamenii au devenit copaci fără rădăcini....

Apollon

Cum ajung nişte oameni străini în propria lor ţară...

Părintele protopop Florin TOHĂNEAN: “S-a ajuns ca, în inima ţării, limba română să se mai vorbească doar în biserică? Vor să părăsim zona. Sunt parohii în protopopiatul nostru, sate în care găsim câte două biserici româneşti. Şi mai sunt câte 10-15 suflete care se declară că sunt români. Ceilalţi sunt români de sânge, botezaţi ortodocşi, dar care zic ”dom'le, suntem unguri!”. Ce să mai zici? Dar să vedeţi în partea Baraoltului, încolo, Aita Mare, Aita Medie. Am slujit acolo în biserică împreună cu preotul şi cu episcopul, şi când am mers la masa de după slujbă, am rămas trăsnit: românii de la masă vorbeau ungureşte între ei. Şi i-am întrebat: „Băi, fraţilor, voi ce sunteţi? Români! Păi de ce vorbiţi ungureşte? Păi în casă vorbim ungureşte, numai la biserică vorbim româneşte”. Mi-am făcut cruce, da!”

- S-au succedat destule guverne, de diverse „coloraturi”, şi mai toate au jucat ceardaşul cu UDMR. Care să fie motivul?

- Până anul acesta - şi vorbesc în nume personal, îmi exprim convingerile mele - s-au supus toţi unui şantaj ordinar, scuzaţi-mi expresia. Aveau nevoie de udemerişti pentru a se menţine la putere cu orice preţ. N-au ţinut seama de mamă, de tată... doar puterea! Pur şi simplu nu le-a păsat. Dar nici măcar acum, existând - S-a cam retrocedat tot în Harghita şi această „circumstanţă atenuantă”, nu se întâmplă Covasna, mai puţin pământurile Bisericii nimic. Ăştia (USL care au vrut să bată palma în Ortodoxe Române... miez de noapte să "coabiteze" cu UDMR) nu mai - E o problemă încă nerezolvată. S-a au nevoie de unguri la putere şi nu-i înţeleg de ce încălcat legea agrară, ei au retrocedat toate nu fac nimic. Am crezut că se va „mişca” câte suprafeţele expropriate de România înainte de ceva, dar nimic, nimic, nimic, sub nicio formă.

1945. Dacă cineva ar fi curios să studieze un pic De-aia sunt aşa obraznici, pentru că se cred legea actuală, aşa cum e ea, cu imperfecţiunile ei, intangibili. Şi ştiţi de ce se cred intangibili? va vedea că „nu face obiectul retrocedării nicio palmă Pentru că ei nu recunosc legile statului românesc, de pământ care a fost expropriată înainte de 1945” , or, legi care oricum nu se aplică. Asta-i concluzia ei şi-au refăcut tot ce au avut înainte de acel an, mea. Nici nu le pasă, domnule! deşi se plătiseră atunci şi despăgubiri. Ni se spune - Ce-nseamnă, părinte, să-ţi duci că nu mai există teren de retrocedat, în condiţiile crucea de român în teritoriul pe care-l denumim în care Biserica noastră - în Covasna vorbesc, aici generic HarCov? unde sunt în cunoştinţă de cauză - mai are peste - Vedeţi, toată lumea se foloseşte de 700 de hectare de teren arabil neretrocedat şi peste sintagma asta, ”românii minoritari”. Noi nu ne 300 de hectare de pădure. considerăm şi nu ne simţim minoritari pentru un - La nivel judeţean se încearcă simplu motiv: în ţara ta nu poţi să fii minoritar! „ştergerea urmelor”?

Suntem inferiori numeric, suntem mai puţini - Eu m-am preoţit mai târziu oleacă, aşa suntem cam 24 la sută -, dar suntem la noi în ţară . pe la 38 de ani, fiind iniţial inginer agronom. Şi-aici e durerea mare, pentru că noi cu ungurii Episcopul m-a împuternicit să mă ocup de am trăit - aici trăind şi moşii noştri şi strămoşii şi problema asta a pământurilor. Am găsit hărţi, vom mai trăi şi noi şi cei de după noi -, dar cei schiţe cadastrale de la reforma agrară, procesepuşi de Dumnezeu să ne conducă nu fac acest verbale de împroprietărire. I-am luat un pic pe lucru. Noi nu contăm pentru ei, contează doar nepregătite, iar când s-au „trezit” le-au făcut interesele politice şi materiale. Ăştia cu bani dispărute. Nu se mai găsesc acum, dar mi-am mulţi nu se mai uită care e ungur şi care e făcut copii, cât am putut să fac... Nu sunt chiar aşa român... N-au ruşine faţă de oameni şi nici în faţa de nevinovaţi, acţionează în perfectă cunoştinţă lui Dumnezeu. Ne-au părăsit! Ba mai mult, de cauză. atunci când le convine şi le-apare câte-o situaţie - Care este reacţia guvernului? favorabilă, îşi mai aduc aminte, aşa în treacăt...

- Să ştiţi că autoritatea statului în zonă e - Era o vreme când pe tricolor, pe aproape de cota zero. Chiar şi acolo unde mai sunt stema regală, scria „Nimic fără Dumnezeu”... români, statul nu şi-a manifestat în niciun Când vom mai vedea aşa ceva? moment interesul - culmea - să-şi apere - Probabil când se va pune din nou proprietăţile lui! Practic ştiţi ce se întâmplă? coroana regală pe steag, atunci ne vom întoarce Terenurile care au fost ale Bisericii Ortodoxe n-au din nou cu faţa spre Dumnezeu. Noi ştim să ne fost în proprietate nudă, au fost majoritatea date trăim viaţa aicea cu ungurii, dar acum avem sub titlu de folosinţă. A rămas statul proprietar, nevoie de ajutor. Ce să vă mai zic, iată şi un domn Biserica având drept de folosinţă. Eh, acum când ministru de-aici din zonă, domnul Duşa s-a retrocedat, practic s-a retrocedat proprietatea Dumnezeu să-i dea sănătate -, pe care-l cunosc statului. Am fost la Procuratură, pe la Preşedinţie, dinainte de a fi ministru, chiar avansa ideea, ca şi pe la ministere, pe unde am crezut eu de cuviinţă când ar fi descoperit apa caldă: „Domnilor, să-i înştiinţez. Nici măcar nu s-au obosit să-mi românii şi ungurii de condiţie socială normală se răspundă, darămite să mai ia şi măsuri! Nu i-a înţeleg domnule, e o armonie”. Da’ cum să nu, leul şi interesat şi nu-i interesează nici acum. mielul trăiesc împreună!

Apollon

6

Nu-s de acord cu opinia asta, care este valabilă doar pentru generaţiile mai vârstnice.

Generaţiile de după 1990 nu mai sunt aşa. De ce?

Pentru că ei au avut abilitatea să-şi urmărească consecvent strategia pe care şi-au pus-o la punct. Îi stimez din punctul ăsta de vedere, să ştiţi. Le zic „bravo!”. Şi-aţi văzut cum s-a purtat şi preşedintele Consiliului Judeţean, Tamaş Şandor, cu ce aroganţă... Mi-ar fi ruşine să mă numesc guvernant sau un om politic al zilelor noastre dacă aş realiza ce se întâmplă. După 1990 s-a realizat şi s-a reuşit o segregare. Şcoala e separată. Ruşine, în secolul 21 să vorbeşti de şcoala românească şi şcoala ungurească. Cultura... Avem teatru românesc şi unguresc, conservator separat, muzeu secuiesc şi românesc, auziţi...! Prima lor grijă în ' 90 a fost să arunce exponatele româneşti din muzeul judeţean şi să-l transforme în muzeu secuiesc. Ei n-au făcut întâmplător chestia asta.

Tinerii care sunt acum la vârsta de douăzeci de ani au trăit în climatul ăsta al intoleranţei, educaţi în sensul ăsta, după manuale editate în Ungaria, care prezintă, culmea, istoria şi geografia României.

Cum sunt posibile toate aceste lucruri? Prin complicitatea şi îngăduinţa guvernanţilor... Până la urmă, fără a spune vorbe mari, eu consider că este un act de trădare naţională! E un cuvânt greu, dar trebuie să-l spun.

- Spuneaţi că în acest ritm vom ajunge precum în vremea ocupaţiei horthyste din ’40...

- Am spus lucrul ăsta. Deja suntem în situaţia de a ne declara 1940. Mi-a spus cineva că vorbesc prostii, că exagerez. Nu vorbesc prostii! Îl înţeleg pe domnul preşedinte al Consiliului Judeţean Harghita când a zis „va fi ca în Irlanda!”, el asta urmăreşte. Dacă statul şi-ar exercita autoritatea aşa cum trebuie - nu să facă exces de zel -, s-ar rezolva multe lucruri. Vă dau un exemplu: am primit o clădire - Banca Naţională a avut o clădire în mijlocul municipiului Sfântu Gheorghe -, o clădire faină, ce să vă spun.

Nr. 39, august 2013

În 2004, guvernul României, când s-a schimbat atunci, pe ultima sută de metri, a dat această clădire în folosinţă Bisericii, la cererea noastră, prin hotărâre de guvern. A ieşit un scandal mare, care continuă şi astăzi. Cum de a făcut guvernul chestia asta, să dea clădirea în folosinţa Bisericii Ortodoxe... Au făcut ce au făcut, a venit domnul Tăriceanu, pe vremea aceea era prim-ministru Marko Bela - Lenin al lor -, care avea vreo patru miniştri în guvern şi care a zis că „sub nici o forme nu se pote da această clodire... indiferent de consecinţe, românilor; trebuie neaporat să fie a comunităţii locale”. De parcă noi, românii, biserica, am fi din Patagonia .

- Biserica noastră vă sprijină?

- Ne sprijină, dar ce poate să facă? Aici este vorba de o chestiune ce ţine de legalitate.

Biserica este o putere în stat, dar să ştiţi că părintele arhiepiscop Ioan, aşa ne-a educat pe noi, aici în zonă: totul să fie în spiritul dreptăţii şi legalităţii. Biserica nu poate, prin natura ei, să folosească măsuri represive şi agresive.

- Sunteţi cel mai fin observator al zonei, pentru că toată lumea vine la dumneavoastră. Care ar fi calea de ieşire, paşii ce trebuie urmaţi pentru a reveni la normalitate?

- Un singur pas ar trebui făcut: statul să revină în îndatoririle şi drepturile lui. Să-şi restaureze autoritatea asupra acestei zone. Este act de voinţă ăsta, şi de responsabilitate naţională.

Dacă nu realizează guvernanţii că ei sunt cei care trebuie să-şi restabilească autoritatea asupra zonei, indiferent ce am face noi, nu vom avea nici un rezultat pozitiv. Ei nu respectă legea, justiţia.

L-a întrebat domnul Cornel Nistorescu la un moment dat pe domnul Tamaş Şandor: „Domnule Tamaş, dumneavoastră respectaţi o sentinţă definitivă şi irevocabilă?”, la care domnul Tamaş a răspuns: „Da, eu respect legea”. Or, eu am acum cazul acesta concret în care el dispreţuieşte şi nu se conformează unei sentinţe definitive, irevocabile a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Iar partea tragică este că acest lucru se întâmplă cu complicitatea RA-APPS-ului, o instituţie de stat, subordonată Guvernului României. Nu respectă legile ţării pentru că nu le cunosc. Trebuie puşi la punct. Cum ? Cu legea. L-au schimbat pe Codrin Munteanu (n.r. - fostul prefect de Covasna). Au dat mâna cu ei şi le-a satisfăcut cererile, că asta urlau toţi: „Munteanu afară!”. Le-a făcut pe plac.

Revenind la domnul Duşa , dânsul zicea că există o înţelegere inter-etnică. Nu există, e un slogan fals ăsta. Există numai între oamenii bătrâni, că aşa au fost educaţi. Tinerii sunt educaţi în spirit revanşard, intoleranţă şi dispreţ faţă de tot ce este românesc. Între tineri nu există această convieţuire, ei resping tot ce este românesc.

Apollon

7

Tare mi-e teamă că istoria tinde să se repete. Probabil că regionalizarea va rezolva problema din punct de vedere economic. Banul nu va mai fi în mâna Consiliului Judeţean , va fi în altă parte, într-o regiune care la rândul ei va încerca să se autodetermine teritorial şi politic. Nu se vor schimba treburile prea mult, vă spun eu.

Dimpotrivă, mi-e teamă să nu fie mai grave, pentru că atunci ei stau şi mai ascunşi şi îşi fac lucrarea şi mai obscur, mai liniştiţi. Adică cum?

Statul român finanţează activităţile societăţilor lor fasciste? Statul român le finanţează tabere şi şcoli de vară în care se ştie ce se întâmplă?

- Considerând că de mâine îmi iau catrafusele şi doresc mă mut undeva în Covasna, să îmi iau o casă, am variante să rezist acolo ca român?

- Nu, dacă nu aveţi ceva, puţin acolo, aşa cum avem noi, deşi nici eu nu sunt de-al locului. Auzi, să spună că eu sunt venetic. Păi venetic e el, eu sunt în ţara mea, cum să fiu venetic? Dacă veniţi în locuri cum e partea noastră a Întorsurii, unde suntem majoritar români, atunci da, că sunteţi încă român. Dar dincolo, unde aveţi nevoie de o autorizaţie, aveţi nevoie să vă cumpăraţi pământul. Ştiţi că există, neoficial, interdicţie de a se vinde pământ românilor? Deci unguri care vor să îşi vândă pământul în condiţii normale românilor sunt pur şi simplu proscrişi, daţi deoparte, stigmatizaţi. Ăsta este adevărul. Greu poate un român să îşi cumpere pământ în zonă. Au apucat să îşi cumpere, că eu ştiu în zona asta apropiată de Braşov că şi-au mai cumpărat după ’90. Acum să meargă cineva să cumpere să vadă dacă mai poate! Nu mai vinde nimeni, că şi ungurilor le e frică, pentru că sunt scoşi afară din comunitate.

Sunt consideraţi trădători. Nu prea mai ai unde să te angajezi, şi aici îţi spune clar, în faţă: ştii ungureşte, bine, nu ştii ungureşte, să fii sănătos, ori înveţi, ori pleci!

Şi să fie foarte clar: dacă în 1918 aveam conducătorii de azi, la această oră vorbeam toţi ungureşte.

Marea Unire n-ar mai fi existat!

A consemnat Marcel BĂRBĂTEI

Apollon

Elena GHIŢESCU Bal mascat Mi-e dor de chipuri străvezii pe stradă, Să sorb în suflet zâmbetul curat, Prin ochi cuminţi, fără iscoadă, Mi-ar plăcea mie să se vadă, Şi nu prin lornion de bal mascat.

Arcaşul şi o ţintă la orice cotitură, E pregătit îndată să ţintească, Ce spune ochiul este ascuns de gură.

O groapă îndărăt de intrigă se cască, Şi în luciri de ape, tovaraşul de drum, Îl vezi purtând azi unul şi mâine-un alt costum.

Călare ne-a purtat, pe drum, acelaşi murg, când îl lăsăm pe pajişte să pască, Din sufletele noastre ca două râuri curg Un chip curat, de înger şi altul sub o mască.

Oricât ar bea din ele, murgu-i mai însetat De lumea cea pestriţă, de balul ei mascat.

Am obosit!

Am spart oglinda, gest deliberat, Am ars nădejdea, mâine arunc cenuşa, În mijloc stau, în cercul desenat, Am ferecat ferestrele şi uşa.

Descind din umbra prăvălită-n vid, M-am strămutat din ochii altor fete, N-am gânduri negre să mă sinucid, Cartea a rămas deschisă să mă-nveţe Doar punţile spre lume le închid.

Să tacă furibunde guri din gloată, Pe căile spre templu pierdut le fie pasul, În mijloc eu şi îngerii-mi dau roată, Numai al lor să se audă glasul!

Am ostenit să stau mereu la pândă, Să prind cât alţii par să mă refuze, Să mai plătesc ispita cu dobândă Să-mi tot îngheţe zâmbetul pe buze.

Din timp îmi cer o scurtă învoială, Când inima-mi vibrează până-n gât Într-o iubire veche-i pun momeală Sunt bine! Doar c-am obosit. ATÂT!

Nr. 39, august 2013

Lidia GROSU, poet, cercetător

Apollon

Dorul de sacru ca expresie definitorie în poezia Paulei Romanescu

Copacul iubirii îşi are rădăcinile în cer, ramurile lui, doldora de roade, îmbrăţişează pământul în aşteptarea culegătorilor care, prin dăruirea şi grija prestabilită la conceperea Operei Divine, ar asigura continuitate unui dincoace spre dincolo, puntea dintre ele rămânând Decalogul...

Acesta ar fi mesajul întregii creaţii a poetei Paula Românescu, prin care cele două dimensiuni – cerul şi pământul –numai în contextul interacţiunii crează o armonie: Oamenii – vii coloane susţin cerul din văi. / Până la stele drumul îl afli doar numai în doi (Ecoul umbrelor, p.29).

Astfel, cultul pentru albastru (“albastrul – viaţa din ceruri – regatul Cyinthiei”, “blând văr pământului” (John Keats) sau “albastrul – cerului şi mării, verdele – pământului” (Tennyson)) este şi sentimentul de venerare a Adevărului Suprem, ca valoare a valorilor, pe care se axează poezia Paulei Romanescu, dominată de predilecţia eului liric pentru sinceritatea absolută a dialogului dintre cei doi – Atotputernicul, care urăşte păcatul (“- Eu nu mi-aş fi dat fiul nici pentru tot pământul! / -Începi oarea pricepe amaru-mi, necuvântul?” (Ecoul umbrelor, p.39)) şi omul care, în numele sacrificării lui Isus pentru păcatul omenesc, e obligat să nu greşească, asumându-şi consecinţele pentru ruperea relaţiei cu Divinul, situaţie în care Domnul l-ar ignora: “Pe drumuri de Golgote plini de amar mi-s anii. / - Să nu-ndrăzneşti să-mi vii cu lamma sabacthani” (Ecoul umbrelor, p.38). Or, în sintagma rostită în limba aramaică de către Isus cel răstignit pe cruce ("Eli, Eli, Lama Sabactani?" adică: "Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?" (Matei 27:46)) se conţine esenţa unei existenţe de care trebuie să ne pătrundem – cea a iubirii aproapelui: - Ştiu de luceferi care se plâng de nemurire./-E ademenitoare secunda de iubire (Ecoul umbrelor).

Dintr-o optică a romantismului, nestrăin unei realităţi obiective, în poezia Paulei Romanescu se insistă în cadrul declanşării unui duel al meditaţiilor contradictorii inadaptabile resemnării a le conjuga pe acestea cu un răspuns cert la întrebări retorice prin alte întrebări retorice(“– Paradisul e plin. Nu insistaţi, cu greu / Se acceptă intrarea... –Dar eu, Stăpâne, eu?!” (Ecoul umbrelor, p.30)), dar şi la risipirea oricărei îndoieli, “ca cel mai rău inamic al cunoaşterii omeneşti”(Stefan Zweig) (“- Nici cerul, nici pământul nu au de mine ştire. / O crezi? Dar ce-i preaplinul din oara de iubire?” ((Ecoul umbrelor, p.30)), în favoarea întrupării în noi a Domnului Divin: “Oare Domnul Divinul poate fi exilat / În dincolo de stele? – În tine ai căutat?” (Ecoul umbrelor, p.31). Modul în care ne raportăm la lume este încercarea nu atât de a o schimba substanţial („Gândeşte-te cât de greu e să te schimbi pe tine însuşi şi ai să înţelegu cât de infime sunt posibilităţile tale de a-i schimba pe ceilalţi” (Voltaire), cât de a pleda în favoarea spiritului novator creştinesc, în circumstanţe cu caracter instabil, pentru o reflecţie simultană a unuia (Domnul) în celălalt(omul) – întru descoperirea mijloacelor ce ar defini sensul determinant al existenţei într-o cu totul nouă încărcătură emotivă:

Apollon

8

„Mi-e rai de aur crângul, şi-i aur în livadă. / - De dragul tău spun frunzei cum trebuie să cadă”(Ecoul umbrelor, p.40). Aşadar, ochii albaştri ai poeziei Paulei Românescu – „Bineînţeles, că albastrul înseamnă cer şi lucruri cereşti” (F.Rabelais, Gargantua 1.10) – ne privesc de sub genele grele de roua înviorătoare a anotimpurilor vieţii, în care se scaldă eul liric, grăbit să cultive sacrul în aşteptarea noilor invazii ale reconsiderării acestuia („-Şi tu eşti singur, Doamne, şi asta – de-o vecie. /- Mai bine decât tine cine-ar putea s-o ştie?”(Ecoul umbrelor p.30)) întru purificarea celor ce nu se îndoiesc de valoarea creştinismului („ –Vorbe-ar fi. Cum să spunem ceea ce nu ştim niciodată? / - Cu zâmbetul, privirea şi cu fiinţa toată.”( (Ecoul umbrelor, p.28)), gând de care se pătrunde astăzi cititorul ca de o dimineaţă a sufletului, transformată într-o cupă generoasă a unui sentimental tomnatic cu roadele în pârg (Nu-i vina mea că viile se frâng / Sub greul strugurilor brumării / Iar vântul murmură: De ce nu-mi vii? / Când apele cu şoapte mă ajung / Să-mi dea de veste: Toamnă-i iar, să ştii, / Se scutură, de-aramă, frunza-n crâng, / Cocorii – mişcătoare şiruri, curg / Departe de ghicitele stihii / Cu care vremile ne tot încearcă / Să ne înveţe drumul către stele / Şi cel al neîntoarcerii, de parcă / Plecarea-i fulg, popasurile – grele. / Dar vinul vechi de ambră, rubiniu / Mă-mbie: Nu pleca... Şi-aşa-i târziu... (Nu-i vina mea că viile se frâng), ce se aşterne taină, ca un preş domnesc, peste care nu ai vrea să calci decât desculţ întru a-i simţi ritmul pulsului la unison cu bătăile inimii sinelui, redescoperindu-te cântec dinspre origini: „- Mă iartă , Doamne, totuşi, ce-am fost şi...cine sunt! / - Pe harfa ierbii tale lumina cântă-n lut” ( (Ecoul umbrelor, p.29). Ora reflecţiei luminii celui dintâi – Cuvântul – te menţine hotar între două dimensiuni yin-yang pentru a străbate miezul de sensuri: Cuvântul este mai presus de noi,/Mult mai adânc rămâne ne-nţelesul;/E zâmbetul răspuns când, slab culesul/Cu lacrima se-ntrece şi apoi Aşteaptă (şi nu prea) de la cer sensul.(Cuvântul este mai presus de noi). Sensibilizarea pentru frumos este melodia fredonată de versul Paulei Romanescu, îndrăgostit de desăvârşire, cu dorul străbun pe aripile sale, - distinctă polifonie de sentimente a neamului românesc – apreciată de însuşi Dumnezeu (-Îmi face semne vântul, etern rătăcitorul... / - Te ţine rădăcina de miere-amară – dorul (Ecoul umbrelor, p. 40)), eul liric suferind de metamorfoza Ulysses” (Alfred Tennyson): “să lupţi, să cauţi, să găseşti şi să nu cedezi greutăţilor”.

Aceste mijloace, prin alte forme, cu aceeaşi chintesenţă a mesajului imprimă trăirilor o nouă intensitate, atunci când în forţă e un spirit Daedalus sau (mai frecvent) Icar, ce supraveghează înălţimile, tentat de mierea lor, precum albina de polenul lunii, şi care, chiar dacă, meritându-le, nu ne aparţin, tindem să le cucerim în numele realizării visului ce nu poate fi doar o aşteptare zadarnică a ceva ce se va produce de la sine, pentru că “încercarea nu poartă nicio vină”: “Să cadă ar vrea şi n-ar vrea frunza pală; / E crângul de foc şi cântări nu seaud, / Doar vântul e vaier prin aerul ud – / Tăiş pentru vremea de vrere domoală. / Frunziş, iarbă rară – cândva verde-crud / Scăldat în albastrul văzduh de sineală /

Şi paşii mei lin pe poteci lunecând / Sub cerul robit de o lună opală, / Ce zeu îndărătnic poruncă v-a dat / Să treceţi cu aur şi-argint foşnitor / Spre grelele ceţuri, şi brume, şi nor, / Ce nu ştiu de cânturi de păsări?

Ciudat... / E drumul ce duce spre zborul-tăcere / O, frunze – icari cu largi aripi de miere... (Să cadă ar vrea şi n-ar vrea frunza pală…). “Când zeul te ajută, poţi să navighezi pe o creangă” (P.Syrus), dacă nu te laşi tentat de panopticul unor iluzii aride, ce privesc cu ochi de şarpe ispititor: Mă ninge primăvara cu floare de cais / Şi, nu mai ştiu, mi-e bine, ori pomul interzis / Mă-mbie-n chip de creangă c-un şarpe rânjitor / Când pe coroana stearpă fructele-gânduri dor? (Mă ninge primăvara cu floare de cais).

Dincolo de aceste gânduri, eul liric este cucerit de miracolul hainei de gală a anotimpului: “Lumina mă-veşmântă cu soare nou din veri...”, vestitorul, niciodată întârziat, al mult aşteptatei primăveri a sufletului –“pe falia subţire / a trecerii,- o nouă-nmugurire”:”- E pentruntâia oară că stăm şi noi la sfat. / - Eu te-am chemat adesea, dar tu te-ai depărtat”(Ecoul umbrelor, p.37).

“Creştinismul, unicul sens al lumii, se pierde în cel de-al treilea mileniu cu inflaţia de sensuri ale omului modern şi cu marginalizarea sensului lui Dumnezeu” (Dan Puric). Eul liric pledează pentru cunoaşterea rostului a liberei gândir în strictă concordanţă cu legile morale, “sensul vieţii creştinului, după Dan Puric, fiind învierea”, ci nu rătăcirea : ”- Mi-e umbra o iscoadă din miezu-adânc al humii. / - Venirea ta n-adus-a nici un adaos lumii? (Ecoul umbrelor, p.37).

Natura este un model pentru om de a trăi în fiecare zi (Stejaru-mi trimite solie printr-o ghindă. / - Inelul strâmt al lumii vrea-n miez să te cuprindă (Ecoul umbrelor p.40)), această idee fiind continuată şi în dialogul cu Lucian Blaga prin care se perindă un trist tablou cu o societate ce se ruinează (Nu s-a născut la sat nici veşnicia / Sau, nu în satul meu cu oameni mici, / În care, nu ştiu cum, când vin pe-aici / Ajung firesc pălmaşă la furnici / Sub cerul unde-şi are tron vecia… / Ranchiună, ură, bârfă, sărăcie / De gând, de dor, un câine costeliv - / Paznic la bătătura prinsă-n frig, / Măsură ‘naltă de fidelitate / Şi singura din zestrea de păcate / Savant răstălmăcite şi dozate / De gura lumii, soră cu vecia / Învinsă doar de ruda ei – prostia… / Invidie, blesteme, furcă, par, / Otrava distilată în pahar, / Beţivul satului – un nou Ulise, / Rătăcitor pe maluri strâmbe, prinse / Între scaieţi, spre veşnica Itaca / În care nu mai ţese roze vise, / Nevasta lui de-a pururea saraca…/Stejarul meu cu două bufniţi mici / Mă mustră:-Cu ce treabă pe aici?(Nu s-a născut la sat nici veşnicia)), bântuită de emigraţie, amoralitate,

Dorul de sacru ca expresie definitorie în poezia Paulei Romanescu Indiferenţă, metehne, vicii..., toate coparticipative la crearea haosului, o Itaca în acest dezastru constituind bietul patruped flămând, ca “măsura de înaltă fidelitate”, nu doar pentru un stăpân ce a uitat de el.

Cu preţul unor strădanii se proiectează calea printr-un destin al eului liric care implică aspiraţia spre misionarism între două margini ale celor două dimensiuni pentru a merita titlul de cetăţean al universului la momentul intervenţiei „popasului de taină la pragul de ape: (“La capăt de drum un alt drum se deschide, / Popasul de taină la pragul de ape / E trecere dinspre departe spre-aproape / Când stelele tac şi par nopţile vide”( La capăt de drum un alt drum se deschide)), anticipat sugerând revizuirea aşteptărilor dintr-un anonimat: ”Îi sunt primăverii cun zâmbet datoare / Şi frunzei din ram cu un strop de lumină; / Ca în rugă mă plec spre floarea-n cărare – / Altar – zeitate cu viaţă puţină… / E drumul ce duce spre zborul-tăcere / O, frunze – icari cu largi aripi de miere...

Poezia este indefinită, fiecare poet dezvăluind această noţiune individual şi pe măsura trăirii de către el a acesteia. Pentru Paula Romanescu poezia este “o eternitate a clipei vii” în “tăcerea străfulgerată de un soi de ecou al unor voci stinse, voci care-mi(-i) traversează relieful ca pentru aşi afla , în familiara lui alcătuire de lut însufleţit, popas şi cale în cea fără de sfârşit curgere a vieţii” (”Bietul poet – culegător de stele / Din nenăscute încă galaxii, / Crucificat între-a nu fi şi-a fi, / Când rob, când rege, trecător pe-acele / Cărări ce duc spre ’naltele stihii / Cuncărcături de sensuri efemere / Din care nasc iubirile rebele / Ce dau eternitate clipei vii” (Bietul poet – culegător de stele)), inclusiv “cu frângeri, renunţări, căderi / spre clipa bunului rămas”,dar cu o maximă concentrare la energiile cosmice cu deschidere spre Omul-valoare: “întâiul suspin / şi verbul a cunoaşte / îţi arată colţii / dar câtă duioşie / în simplul a iubi”(Ecoul umbrelor).

GALATEEA Ai dat făpturii mele suflet dintr-un preaplin de dragoste.

La rândul meu, eu ţi-am răstălmăcit dorul înalt, himeric, în miez cald de cuvânt cu un strop de-ntuneric şi limpezimi de lună sidefie iar ochii mei – fântâni de apă vie – au prins deodată gustul lacrimii din (ne)-nţelelesul vorbei a iubi că inima mea, învăţând să bată, a vrut a se desfereca din piatră spre a se contopi în taina aceea…

Pygmalionul meu, sunt Galateea în care vremea-nscrie fără rost povestea pietrei care voi fi fost mai înainte de-a mă fi ivit sub dalta dorului dezmărginit…

Revino să-ţi dau suflet înapoi, Pygmalionul meu, mi-e dor de noi!

Cum de-ai plecat cu-acea deloc frumoasă doamnă în negru, meşteră la coasă?

Eu ce să fac c-un suflet neîntreg când graiul pietrei nu-l mai înţeleg?...

Apollon

9

Nr. 39, august 2013

EU ŞI TATA

- Tată, unde mergem?

- Mergem.

- Da, dar unde? De ce ai luat cuțitul?

- Pentru că ne trebuie. Ai să vezi tu.

- Tată, mi-e foame.

- Ne grăbim. Mâncăm când ne-om întoarce.

- Tată, e noapte încă.

Tata înghesuia într-un rucsac verde câteva haine, brânză și roșii. Era încruntat. Închidea rucsacul apoi îl deschidea aducându-și aminte că a uitat lanterna sau chibritul.

- Tată, mama doarme.

- Da, doarme.

- Și nu spui unde mergem?

- Ea știe.

- Eu nu.

- E o surpriză. Ai să vezi.

Ne-am urcat în tractor. Zgomotul pe care îl făcea crăpa noaptea în zi. Mi se părea că toată lumea se va trezi. Cocoșii începuseră să cânte.

- Mergem mult?

- Nu prea.

- Arăm?

- Arăm.

- Și cu cuțitul ăla mare ce facem?

- Prindem iepuri.

- Și îi tai?

- Păi da.

- Nu tată, nu îi tăia!

- Trebuie să mâncăm.

- Eu nu mănânc iepuri.

- Ba ai să mănănci că nu ai ce face.

Am ajuns în câmp. Se luminase puțin.

Stăteam în spatele lui tata și vedeam pământul în spatele tractorului cum înflorește. Tata era tot trist.

- Tot pământul ăsta îl arăm?

- Nu chiar tot. Arăm până la prânz.

- Așa de mult? Și când prinzi iepuri?

- Mai încolo.

- Pot să conduc și eu tractorul?

- Da, dar trebuie să mergi drept să nu iasă brazda strâmbă.

- Merg drept. Îmi arăți tu.

- Uite la mine cum fac.

Nu făcea nimic. Tata ținea piciorul apăsat pe o tăblie în podeaua tractorului. Volanul era imens. I se mișca mâna câte puțin în dreapta apoi puțin în stânga. Era o mișcare continuă, stânga-dreapta.

- Ai o batistă la tine?

- Am. Vrei?

- Da. Îi dau batista tatei. Își dă șapca jos și se șterge pe frunte de sudoare. Mi-e cald. A ieșit soarele. Azi o să fie cald. În tractor e și mai cald. E abia dimineață și soarele nu a ieșit de mult.

- Așa sunt eu, rău de căldură, zice tata. Îmi plăcea mirosul lui. Își aprindea câte o țigară și nu observa că tot fumul venea spre mine. Adoram mirosul lui de fum. Nu înțelegeam de ce oamenii mari vorbesc așa de puțin cu mine dar atât de mult între ei.

Mama și tata vorbeau mult mai ales în timpul mesei sau duminica, atunci când ieșeau la poartă sau când mergeam în vizită la vărul tatei, care locuia la trei case distanță.

Apollon Dorina ŞIŞU

Era singura mea amintire, acea zi la arat, ce mi se părea interminabilă și dureros de plictisitoare. Priveam plugul minute în șir.

Priveam pământul cum răsare și simțeam mirosul lui amestecat cu cel de motorină. După ce am terminat de arat, tata m-a luat de mână, cu rucsacul în spinare, am mers spre canal.

- Uite, aici făceam eu baie când eram flăcău.

- Era apă mare?

- Eram cam până la jumate. Hai să mergem încet spre tufele alea. Să nu faci zgomot că sperii iepurii.

Tu stai cuminte și doar privești la ce fac eu. Da? Și a plecat. Cu soarele în ochi îl vedeam pe tata doar o umbră cum se depărta. Mergea, se oprea, iar mergea apoi mai trăgea din țigară. Împingea șapca într-o parte să se șteargă de transpirație apoi o trăgea la loc. Fuma și mergea încet. În mâna dreapta ținea cuțitul. Deodată tata întinde brațul drept în fața lui. A început să fugă și l-am văzut cum ia de jos un iepure. Am început să plâng, dar mi-am zis că trebuie să termin de plâns până ajunge la mine, să nu se supere și să nu mă certe. Știu că tata nu mă certa, dar mereu am avut această frică.

- Gata. Hai să mergem acasă. E târziu.

Tot drumul am ținut ochii închiși și am sperat că este doar un vis și când voi deschide ochii voi vedea draperia albastră cu flori roșii din fereastră, dar nu vedeam decât pe tata cum ține în mână un iepure din care curgea mereu sânge.

A fost prima zi în care nu am călcat pe urmele lui. Îmi plăcea să fac pași pe urmele lui tata. În acea zi i-am urât urmele.

- Mamaie, pot să merg la capră?

- Mergi mamaie, mergi.

- Mamaie, pot să dau la capră din merele astea?

- Dă-i mamaie, că-i place boalii să mănânce mere, că e capră, mamaie, și caprele mănâncă mere. Să mergi după aia la tactu-mare să mâncați halva.

- Are tataie halva? De unde mamaie, de unde?

- Ei, a adus Ica de la oraș. Ne-a adus și nouă oleacă.

Tataie mă ținea pe genunchi și mă pupa pe păr.

- Tu ești fata lu' tataie. Tu ești sufletul meu drag.

- Tataie, de ce ai părul așa de mare?

- Alea sunt sprâncene, tătăițule. Ia și mănâncă.

Tataie mesteca halva cu pâine, apoi îmi dădea mie.

- Măi, om bătrân și tu, capră de fată mare ce ești, nu ți-e rușine să mănânci mestecat din gura lui?

Nu-i mai da la fată, că o îmbolnăvești și pe ea.

- Taci, hoașcă bătrână ce ești. De când a murit Ionel ești cu gura pe mine. Ea e sufletul meu, că tac-su privește de sus la tine acum, răutate ce ești. Ia pleacă de-aci și nu te mai uita la noi. Iote mă, să fie, auzi la ea, hă! Ia tătăițule și mănâncă, că e bun.

- Da, tataie, da.

De când murise tata, m-am atașat foarte mult de tataie. Era singurul lui băiat din 7 copii. A suferit mult, dar mai tare a suferit pentru mine văzând cum îl caut în fiecare zi prin curte, pentru că uitam ce-mi spunea mama: tatăl tău a plecat la cer, dar el vine noaptea și doarme cu tine.

Când mă trezeam dimineața, fugeam prin casă, apoi prin curte să îl găsesc, dar niciodată nu l-am mai văzut. Am înțeles că atunci când un om moare el doar privește de sus la tine.

Poate că tata a plecat la fel de ușor și de încet ca în ziua când a omorât un iepure.

NOTE DE CĂLĂTORIE

Nr. 39, august 2013

DIN NOU VACANŢĂ!...

Educational

Apollon

E vară, e august şi e iar vacanţă!… Mii de nuanţe verzii… Transalpina… plec la munte, după un an de muncă cu piticii de la şcoală, simţeam nevoia de evadare, de relaxare, de o gură de aer curat. Am ales Transalpina, pentru că auzisem că e un traseu superb, dar nu numai. Aşa am hotărât şi în anul trecut, împreună cu soţul meu, să facem un semitur al ţării, sărbătorind totodată şi nunta noastră de argint, şi să vizităm locuri pe care le-am vizitat mai demult ori nedescoperite încă. Am pornit din Urziceni, oraşul de domiciliu, continuând traseul spre Peşterile Polovraci şi Muierii, Rânca, Transalpina, Obârşia Lotrului, Voineasa, Lacul Vidra, Sebeş, Lancrăm (casa memorială Lucian Blaga), Alba Iulia, Orăştie, Deva, Hunedoara, iar Orăştie, Cetăţile dacice de la Blidaru, de la Costeşti, Sarmizegetusa (Situl arheologic), Cheile Turzii şi Salina Turda, Cluj (cu Grădina Botanică), Târgu Mureş, apoi Sighişoara, Cetatea Făgăraş, Bran-Moeciu, Cheile Dâmboviţei şi Peştera Dâmbovicioara, Cetatea Târgovişte. Cam mulţi kilometri de condus, dar a fost de vis!... După Peşteri, am ajuns la Rânca, dinspre Novaci, pe la orele, în această staţiune nou dezvoltată, care este situată spre capătul de sud al drumului Transalpina. Rânca… frumoasă, nouă, cu multe cabane elegante în construcţie. Bănuiesc că pe viitor va semăna foarte mult cu Valea Arieşului. Pentru că era destul de rece, pentru perioada aceasta a verii, am decis să nu ne cazăm acolo. Doar ziua era destul de lungă şi puteam traversa Transalpina, nu-i aşa?! Am luat avânt spre Transalpina…. Soare, încă.., mult soare - doar eram la începutul lui august. Drum nemarcat, fără parapeţi, curbe multe şi abrupte… adrenalină. Începem să urcăm puţin, după care coborâm bâjbâind… şi, ajungem într-un loc în care începea să se contureze prin umbrele înserării, o vale minunată.

Prof. Iolanda-Aura Oprim, tragem niste cadre nu foarte reuşite... mai şerpuim pe drum, nu mai e soare…. peisaj superb în stânga şi în PÎRVU dreapta, văi frumoase şi abrupte, o cascadă, două… nişte măgăruşi foarte prietenoşi, dornici să se pozeze cu toţi Şcoala Nr. 2 “I.H.Rădulescu” turiştii, în speranţa că vor fi răsplătiţi cu ceva mâncare. Transalpina este cel mai înalt drum rutier din întregul lanţ al Urziceni, Ialomiţa Munţilor Carpaţi, atât din România cât şi din afara ei, atingând altitudinea maximă de 2145 m, în Pasul Urdele.

Am luat-o spre Hunedoara, ca să Cred că în cele din urmă, va fi printre cele mai vizitate staţiuni montane. De-a lungul putem vizita Castelul Corvinilor. Deşi era o zi şoselei sunt o mulţime de puncte de atracţie: de la de miercuri, când programul oficial de vizitare pădurile de brad, până la lacurile şi barajul din se afla spre final, am fost plăcut surprinşi să zona Oaşa. Şepuim iar acum prin pădure, până la putem constata că pe domeniu încă era o mare Obârşia Lotrului, ieşim de pe Transalpina, după de lume şi că putem vizita cea mai mare parte a care facem dreapta către Voineasa, pe un drum nu castelului. Merită vizitat!

Drumul face legătura între oraşele Novaci, din judeţul Gorj, şi Sebeş, din judeţul Alba. Pe culmi şerpuite, şoseaua se ridică la o înălţime de peste 2.000 de metri şi străbate trei judeţe: Alba, Gorj şi Vâlcea, traversând Munţii Parâng de la nord la sud. Acest drum este numit de localnici şi “Drumul Regelui”, deoarece Transalpina a fost construită de armatele romane în drumul lor spre Sarmizegetusa şi pavată cu piatră de Regele Carol al II-lea după 1930, apoi reabilitată de nemţi în al II-lea Război Mondial, după care a fost uitată. Faptul că a fost uitată şi a devenit un drum greu de parcurs, a ajutat Transalpina să-şi păstreze neatinsă sălbăticia şi farmecul aparte, pe care puţine locuri din ţară îl mai au. Este printre puţinele drumuri din ţară pe care se poate ajunge cu maşina până la nori şi chiar deasupra lor.

Transalpina înseamnă „ţara de dincolo de munţi“, vechea denumire a Ţării Româneşti, drum ce face legătura între Transilvania şi Oltenia, însă este mai puţin cunoscut faţă de Transfăgărăşan, un alt drum înalt şi frumos printre munţi.

Consider Transalpina de o frumuseţe şi o sălbăticie mai aparte decât alte locuri unde poţi ajunge cu maşina la aşa înălţime. Apoi a început coborârea. După o lungă coborâre, se mai lucrează la podeţe şi parapeţi, am rămas fascinaţi de frumuseţile ce le are România şi nu pot decât să felicit pe cei care au avut ideea şi îndrăzneala să pună în practică un proiect atât de grandios. Am văzut că se lucrează la pârtia de schi, la instalaţia de cablu.

Apollon 10

foarte bun… se lucrează… Printre brazi apare Lacul Vidra, ne oprim admirăm, ne minunăm ce ţară frumoasă avem, mai facem câteva poze… Într-un cadru prind nişte clădiri ce păreau a fi hoteluri… şi îmi spuneam în mintea mea că nu poate fi Voineasa, deoarece eu nu mi-o amintem pe malul Lacului Vidra. Ce să fie, ce să fie? În drumul spre Voineasa… dăm de o pârtie de schi cu telegondole noi şi… o construcţie.

Ne-am oprit în faţa panoului cu informaţii, pe care scria că aparţine de staţiunea Voineasa şi va fi un complex turistic. Sper ca fetiţa mea să ajungă să schieze cât mai curând acolo. Deci, se poate!

Ajungem la o altă intersecţie cu un indicator: Staţiune Vidra. Spre marea mea ruşine, uitasem de existenţa ei, dar ne continuăm drumul spre Voineasa tinereţii mele.

Voineasa anilor 2008 - 2010… o avem întipărită în minte frumoasă, cu păduri de brazi, cu cer senin şi aer curat, cu cabanele de poveste şi acoperiş de tablă care luceau în soare, cu complexul de magazine din faţa hotelului principal… Un vis năruit într-un august 2012, după mai bine de paisprezece ani şi ceva, când am revenit şi am găsit hoteluri cu lacătele puse, cabane lăsate în paragină, cu vegetaţie crescută aiurea, cu locuri de grătar făcute peste tot şi resturi menajere… Voineasa părăsită…

N-aveam să ştim că până la Sebeş nu vom găsi loc de cazare, aşa c-am atacat drumul şi, preţ de vreo 140 de km, am tot mers. Ne-am cazat la o pensiune drăguţă, cu oameni primitori, condiţii foarte bune, curăţenie, apă caldă, un mini restaurant, cu mâncare de te lingi pe degete…

Dimineaţă am plecat spre Deva.

La Deva, am urcat la Cetate, ajutaţi de tehnologia modernă. Am fost impresionaţi de tehnica de construire, dar dezamăgiţi de paragina în care a ajuns şi mizeria lăsată de turişti, ca amprentă a civilizaţiei.

Altă zi, altă întâlnire interesantă cu istoria! Alba Iulia - localitatea unde s-a înfăptuit Marea Unire de la 1 Decembrie 1918.

Este un adevărat loc de pelerinaj, în special cu ocazia celebrărilor marilor momente din istoria României. Cum era să ratăm aceste locuri încărcate de istorie?

Astăzi, Alba Iulia oferă multe obiective demne de vizita unui turist precum: Cetatea „Alba Carolina”, Muzeul şi Sala Unirii, Catedrala Reîntregirii, Catedrala Romano-Catolică Sf. Mihail, Celula lui Horea, Cloşca şi Crişan, Palatul Apor, Palatul Principilor.

“Traseul Celor Trei Fortificaţii” – ne oferă o călătorie în trei epoci diferite: Castrul Roman, Cetatea Medievală şi Cetatea «Alba Carolina», de tip Vauban. Fiecare cetate nou construită a înglobat-o şi pe cea veche. Pe o veche aşezare dacică, Apoulon, a existat un important centru fortificat.

Nr. 39, august 2013

După cucerirea Daciei de către Traian, ea s-a numit Apulum şi a însemnat unul din cele mai mari centre ale stăpânirii romane de pe teritoriul Daciei. În perioada medievală, cei care au construit cetatea nu au stricat nimic din ceea ce au găsit şi au refolosit toate materialele găsite, astfel că primul strat de zidărie este din piatră, din epoca daco-romană, iar următorul este din cărămidă.

Aceste amănunte pot fi remarcate în zidurile cetăţii. Mai târziu, prin sec. al XVIII-lea, pe vechiul edificiu, s-a construit Cetatea Bastionară, de tip Vauban, de formă stelară, cu 7 bastioane, cea mai mare din Europa. În interiorul acestei cetăti se găsesc toate obiectivele turistice istorice din Alba Iulia: Catedrala Marii Uniri, Muzeul de istorie, Sala Unirii, precum şi Castrul Roman, sau «Traseul Celor Trei Fortificaţii», cum a fost denumit, la rândul său un domeniu imens, care se întinde peste 100 ha.

Am rămas profund impresionată de ceea ce am văzut aici, de mărimea domeniului, de gradul mare de conservare, precum şi de tot ce s-a amenajat aici. Nu-mi vine să cred şi totodată sunt foarte bucuroasă că avem aşa ceva în ţara noastră.

Una dintre atracţiile “Traseului celor Trei Fortificaţii” este platforma de artilerie, pe care sunt dispuse trei tunuri de epocă, funcţionale. Acestea pot fi văzute executând o salvă de onor în cinstea drapelului municipiului Alba Iulia, arborat pe zidul Cetăţii “Alba Carolina”, în fiecare sâmbătă, la ora 12:00. Salva este executată de Garda “Traseului celor Trei Fortificaţii”, după defilare, folosind tehnica începutului de secol XVIII. Defilarea Gărzii, în uniforme din perioada respectivă, începe la ora 11:00, din Tabăra Militară. Mă desprind cu greu de aceste locuri minunate, pentru a ne continua aventura şi vizităm pe rând ceea ce ne-am propus, pe parcursul a şapte zile.

Ajunşi la Sighişoara, este foarte greu de enumerat principalele obiective turistice de aici şi, mai ales, este greu de stabilit o ierarhie a acestora.

M-au impresionat, în mod deosebit Turnul cu Ceas, Turnul Fierarilor, Biserica Mănăstirii, Biserica din Deal, Sala Armelor, Biserica Leproşilor, Turnul Frânghierilor, Turnul Cojocarilor, Catedrala

Apollon

11

Ortodoxă, Biserica Romano-Catolică, Şcoala din Deal, Scara Şcolarilor, Casa Vlad Dracul, Casa cu Cerb, dar şi Festivalul Medieval din Sighişoara.

Am plecat din Sighişoara şi ne-am cazat undeva pe lângă Turda, ca să putem vizita Salina mai devreme, evitând aglomeraţia. Aşadar, iată-ne şi pe noi ajunşi la intrare, în fantezista Salină din Turda. Ne-am decis cam greu să ajungem la intrare, din cauza nenumăratelor căsuţe de lemn pe care le regăsim de-a lungul drumului. De-aici, cei interesaţi pot cumpăra diverse suveniruri şi sare, în diferite forme şi ambalaje. La intrare, lume multă şi nici nu era week-end, semn că Salina Turda este un obiectiv turistic demn de respectat şi mai ales de vizitat.

Am aşteptat la coadă ceva timp, dar o aşteptare care avea să merite din plin. Lumea ce ni se deschidea dincolo de intrarea în salină era una fermecătoare. Venise momentul când gândeam că farmecul se naşte şi porneşte din adâncuri, iar deaceastă dată, farmecul este atât de sărat şi, pas cu pas în coborâre, doream să-l savurez din ce în ce mai mult. Şi-aşa cum spuneam, paşii mei coborau pe scările care necesita ceva atenţie, deoarece se putea aluneca uşor, mai ales că ochii erau fermecaţi de pereţii plini de sare. Această sare… nu forma un simplu perete neted şi-atât: existau formaţiuni, asemeni ghirlandelor, care parcă îmbodobeau acest labirint salin.

Pas cu pas, admirând sarea ce ne înconjura, ajungem şi în sălile cu utilaje. De exemplu, în Sala Puţului de extracţie, situată în cadrul Minei Rudolf (una din minele care împart Salina Turda), descoperim modalitatea prin care sarea exploatată era transportată pe direcţie verticală până în dreptul galeriei de transport.

Grandoarea acestor utilaje impresionează.

Mai departe, ghidul din salină ne spune câteva cuvinte despre un troliu imens, cu ax vertical, care în termeni tehnologici poartă numele de crivac. Şi acesta deservea transportului pe verticală a sării exploatate aici. Că tot veni vorba de Mina Rudolf, cea mai spectaculoasa parte a Salinei Turda, după ce trecem prin Culoarul cu Scara Bogaţilor, este timpul să ne ăndreptăm paşii spre atât de promovata Mina Rudolf. Pentru a ajunge la baza ei, am fost nevoiţi să coborâm un număr de 13 etaje, existând pealocuri zone de odihnă, unde putem observa, scrijelit în pereţii de sare anul aferent fiecărei exploatări a zonei respective. Aceste scări pot fi evitate, dacă se va folosi liftul panoramic, care oferă o imagine senzaţională spre întregul adânc de sare. Tot aici găsim şi o zonă care îmbie la joacă şi mai ales la relaxare. Pentru acestea, s-au montat aici piste de bowling. Dincolo de Mina Rudolf, găsim cealaltă Mina, Mina Terezia.

Apollon

Aici, găsim lacul subteran care-şi poartă o nouă înfăţişare. Odată ajunşi aici, ne putem plimba cu barca pe lacul subteran, tocmai la 112 m adâncime. Aşadar, pentru curele atât de necesare sănătăţii, aici, la Salina Turda, vizitatorul poate opta pentru diferitele modalităţi de relaxare. Toate locurile vizitate mi-au trezit un sentiment de admiraţie şi de uimire, apoi am mers cu gândul la faptul că suntem români şi-ar trebui să conştientizăm faptul că şi noi avem o ţară frumoasă, cu locuri încărcate de istorie, ce-ar trebui cercetate, ori locuri sălbatice, nedescoperite încă. Concediile şi vacanţele sunt pentru noi toţi prilej de bucurie, de satisfacţii şi multe vin din sentimentul de libertate pe care îl trăim, libertatea de a dispune de timpul nostru, de a acţiona după propria dorinţă, de a ne mişca fără constrângeri, de a ne alege persoanele cu care să interacţionăm, acest sentiment frumos al libertăţii face să înflorească fiinţa noastră umană. Deja am început să vibrez la gândul că se apropie un nou concediu şi o nouă vacanţă, moment în care-mi potolesc setea de libertate. În anul 2012 am petrecut zilele de concediu într-o manieră distinsă, plăcută. Mi-a fost drag să trăiesc minunate clipe lângă cei dragi mie, dar mai ales să am oportunitatea să cunosc alte locuri, decât cele cunoscute. Se spune că, după astfel de evenimente plăcute, cele în care ne destindem, căutăm să trăim alte zile de concediu, cel puţin, cu aceeaşi intensitate.

Anul acesta doresc să nu mă gândesc la muncă şi să plec câteva zile undeva, unde să am parte de linişte, de copaci, iar soarele să mă surprindă dis-de-dimineaţă cu a mea cafea în mână… Undeva unde nu am mai fost, undeva unde să cunosc, să văd oameni, arhitectură, istorie, natură, frumuseţe, simplitate…

Vă urez concediu plăcut şi vouă, oriunde vă aflaţi!

Daniela VOICULESCU

101 poeme

dor, delir şi destin fierbinte, zăpadă, cer alb, aproape de zborul berzei, sex şi linişte, cer alb... din fulgi de ovăz înzăpezit. şi noapte cu tine, labradorit şi acvamarin, înotând prin ocean... se simplifică iarba din hexagramă, dreptunghiul de aur alunecă... şi se respiră înalt, uşor, prin dor, moale, moarte murind fără loc, un haiku lung... din muşeţel şi margarete, vară traversându-ne pe o felie de pepene! zemoşi, amieze cu sfârcuri din vise... un fel de mov, îmblânzind ciulini! fierbinte... sex pe zăpadă, vuind!

Nr. 39, august 2013 poem triunghiular ceaiul fierbe un albastru de dor, peştele înoată prin şarpele lui Toma, timpul se încolăceşte pe tăcere... şi iau liftul ascuns, lumina e un buchet de îngeri, zâmbetul e o cărare prin urma lui Demis Roussos! deschide-mi, iubire, triunghiul din solstiţiu... şi adu-mi aminte de sexul pasional... de dulceaţă de gutui, de noapte cu licurici, de stejar şi albul iubitului! rupe-mă, viaţă, de întrebare, şi taci şi tu! peştele înoată prin şarpele lui Toma... liftul urcă, visul scrie... ceaiul fierbe! şi solstiţiul are scena plină de păsări... zborul se pierde şi el! ca şi cum sudul s-ar da peste cap, trezindu-se la sânul cald al ploii!

LUMINA LUI DUMNEZEU da, doamnelor şi domnilor, am întins mâna ca un cerşetor, dar eu Îl văd pe Dumnezeu, şi prin lacrimile mele se nasc ochii de înger...

BĂRBAT ŞI FEMEIE

am ales o lume care-şi iubeşte zdrenţele, am ales o lume a durerii, care-şi iubeşte speranţele lăsate de Dumnezeu...

încercuieşte-mi sânii! începe cu ei... Calea Lactee! bea din laptele Herei, nemuritor, şi pictează-mă ca Rubens... în mătase roşie, cu voal noros am să trec, şi mâine, şi aură olimpiană, galbenă, printre pietrele drumului, geloasă... radiaţie de femeie unică. am să iubesc, şi mâine... ghiceşte-mi ochii! da, doamnelor şi domnilor, începe cu ei... povestea lacrimei! sunt Uriel, îngerul prezenţei! gustă din sinceritatea mea A FOST ODATĂ... şi pierde-te în verdele pietrei, care vine din rai... şerpi de zăpadă cu simplitate şi dor... se odihnesc în salcie. melodios respiră, în paşi de liră, Inima mea, verde-rece, orfeniană, liniştită... e ochiul lui Nichita... melodios respiră iubirea mea! a venit timpul să cunoşti adormit pe silexul rămas inima Evei, amalgamul înfipt într-o amintire. îmbrăţişării zilei şi nopţii, de ce nu moare amorul ninge mai mult pe umbre. şi cum uneşte timpurile... şi îngerii au pierdut pârtia şi dacă eu vin mereu din viitor, cu stele şi flori dalbe... tu vino mereu din trecut... să fim îndrăgostiţi pasionaţi, vizitează fermele de perle, mozaic eroic, cuplu celebru. agăţate la ferestrele din metroul de sub gheţari.

eu stau pe filozofia firului de iarbă... te iubesc! pentru că te iubesc! nu inventez şi nu falsific, doar mă bucur... şi verdele meu creşte cu zâmbetul tău, actorule! şi inima mea creşte cu versul tău, despre noi, descoperind lumii Divina comedie... jocul iubirii este etern, din stele şi sori, din îngeri şi nori, undeva... mai presus de timp, pe filozofia respirabilă a unui fir de iarbă...

Apollon 12

sandale coral, şampania unui poem cu străzi... vorbeşte-mi, ai un fel de matematică ce mă dezbracă încet! sufletul meu şi un colţ de cer mov, efervescent, cuvântul meu în frac şi zbor de rândunică! copilul meu se mişcă... te simte, a început un psalm! seamănă cu rochia nouă a balerinei, din adunări de aramă şi bulgări de ambră cenuşie, vis cu delfini şi monede din 1411... tu eşti târziul meu dulce, roman indigo, de noiembrie, cu faguri de miere albă, prescură şi granat fierbând! şi sunt femeie pe deplin, şampania unei nopţi de selenit... poem cu licorni şi spirale de sodalit!

ELIXIRUL ALB

GEORGE locul meu nu este aici. urăsc artificialul, machiajul şi pretenţiile. aşa am trecut în altă lume! nu mă va înţelege nimeni. poate doar el, cel care face balet cosmic... Cu mine... şi-mi simte teama, şi-mi simte bucuria! repet. locul meu nu este aici. îngerii m-au pierdut la intersecţia pădurii cu cerul... şi stau aninată, visând o desluşire dulce a cercului care mă ţine, inel de vrăjitor... şi stau... şi fac focul dragostei!

cineva cere iertare orei care trece fără femeia cu trup de ancoră... mă uit la războiul ce ţese Poeta Daniela Voiculescu la o nefericire a soartei... manifestările Editurii EIKON din Cluj Napoca, alături de mari şi ochii mei se fac două lacrimi roşii, povestind scriitori români. despre Romeo şi Julieta.

Apollon extensie în 3D

DRAGOSTE PURĂ

Poeta Daniela Voiculescu împreună cu mare actor român - Dorel Vişan, unul dintre prietenii de seamă ai revistei Apollon.

când ţi se termină cerneala... schimbi stiloul, poţi să schimbi şi stilul... dar ce nu poţi să rupi din peisajul hotărât al unei lumi mirate, ce-ţi pune întrebări de doi lei, este tocmai vidul cu pretenţie de profesor... nimeni nu te poate învăţa să trăieşti, trebuie doar să recunoşti îngerul care ţi-a fost dat... să-i numeri bătăile de aripi şi să nu mai îmbătrâneşti!

ALBASTRU DE AUSTRALIA

sunt femeia care nu poate trăi... fără albastrul oceanului! sunt aripa care nu poate zbura... fără azurul clar al cerului! sunt firul care nu poate urca... fără seninul sufletului! sunt inima de Lună Plină care nu poate trăi fără ochi de vis, şi visele mele au gheare de leu, apără zbor de lebădă neagră... numele meu este săgeată, albastru de Australia... şi nu am să rămân în umbră, nu am să caut decât cerul, la fel ca Statuia Libertăţii... şi zi şi noapte, şi noapte şi zi... suflet de vis împlinit voi fi mereu! albastru de Australia... curat, rostind iubire de oameni! secret universal, ţesut misterios de un păianjen creator, unind viaţă cu viaţă... într-o carapace infinită...

FRUMUSEŢILE ROMÂNIEI

Nr. 39, august 2013

Apollon

Podul lui Dumnezeu Podul Natural de la Ponoarele este unicul pasaj natural rutier funcționabil la nivel național, traversat de DJ 670 Baia de AramăDrobeta Turnu-Severin, vestigiu al Peșterii Podului, rezultat prin surparea tavanului acesteia.

Este cel mai mare pod natural al țării și al doilea ca mărime din Europa (30 m lungime, 13 m lățime, 22 m înălțime și 9 m grosime), dar singurul pe care se poate circula. Ca alcătuire petrografică prezintă o structură masivă de calcare stratificate în bancuri de 1-2 metri, arcada din aval aflându-se într-o stare de conservare mult mai bună decât cea din amonte.

Legenda locului te înfioară Multe maşini, căci podul este călcat nu numai de piciorul omului, au rămas fără frăne şi s-au prăbuşit în prăpastie. Paradoxal, chiar dacă maşinile au devenit mormane contorsionate de fier, niciodată nu au fost înregistrate victime.

Oamenii spun că Dracu sălăşluieşte pe aceste meleaguri şi împinge maşinile în prăpastie. Doar că Dumnezeu nu doarme şi nu îl lasă să-şi facă mendrele. Graniţa dintre Gorj şi Mehedinţi, pe la Baia de Aramă, este marcată de o creaţie dumnezeiască. O lespede mare din piatră de calcar, prăbuşită peste două puncte de susţinere, a format un pod aproape unic în lume. Aici, legenda se împleteşte cu ştiinţa şi te năuceşte cu frumuseţea sa atât de mult, încât crezi că ai intrat pe un alt tărâm.

FRUMUSEŢE SĂLBATICĂ....

Ajungi la pod şi te opreşti. Cuprinzi cu ochiul zarea. Pentru moment te crezi ajuns într-o lume a basmului. Parcă aştepţi ca balaurul să iasă din gura peşterii, să scuipe foc, iar cavalerul îmbrăcat în armură argintie să te scape din gheara fiarei. De-a dreapta şi de-a stânga Podului lui Dumnezeu s-au născut legendele. Despre pod, despre peşteri, despre lacul fără fund sau despre lacul care apare şi dispare. O arcadă din piatră, groasă de patru metri şi înaltă de 22 de metri, are lungimea de 30 de metri şi lăţimea de 13 metri.

Aceasta este minunăţia din piatră de la Ponoarele.

Suntem însoţiţi de profesorul Dumitru Borloveanu din Ponoarele şi expert al locului.

Cunoaşte legendele, dar dă dreptate ştiinţei când vorbeşte. Cu toate acestea, nu neagă misticismul zonei, "pentru că doar Dumnezeu ştie ce s-a petrecut în vechime pe aici". Podul lui Dumnezeu, despre care puţini au auzit, deşi mulţi l-au trecut,

Apollon 13

se află pe drumul principal care leagă Târgu-Jiu de Drobeta Tr. Severin pe varianta Baia de Aramă.

Turistul nici nu are de unde să ştie despre ceea ce se află în zonă. Un banal indicator, lângă Primăria Ponoarele, îţi spune că te apropii de acest obiectiv. În rest... nimic nu vorbeşte despre complexul geomorfologic unic, despre câmpiile de lapiezuri unice în lume etc.

Despre pod, profesorul Borloveanu spune: "Astfel de poduri naturale mai sunt doar câteva pe planetă. Trei după unii, patru după alţii. Cel mai cunoscut este în Franţa. Al nostru însă este singurul pe care îl străbat nu numai oile şi oamenii. Pe aici circulă inclusiv maşini de mare tonaj".

Borloveanu este supărat pe autorităţi, pentru că "nimeni nu vede că se află într-un stadiu avansat de degradare. Acţiunea apei şi a vântului asupra calcarului din care este făcut a lăsat semne vizibile. Şi maşinile au contribuit din plin la această degradare. Viitorul ne arată un pod care se va prăbuşi".

LACUL FANTOMÃ....

Pentru ca tacâmul să fie complet, iar omul să simtă fiori pe şira spinării când vine în această zonă mirifică a Olteniei, de o parte şi de alta a Podului lui Dumnezeu se află lacurile carstice Zătonul Mare şi Zătonul Mic. Primul (cel mai mare din România), deşi are o adâncime maximă de 20 de metri şi o suprafaţă de aproape 2 kilometri pătraţi, pe timp de secetă seacă, fiind înghiţit de sorbul Peşterii Bulba, ale cărei galerii se întind pe aproape toata suprafaţa comunei Ponoarele, când plouă iese învolburat din adâncuri, plin de mâl, care-i dă o culoare roşiatică, iar după un timp devine albastru, când mâlul se depune pe fund. Despre Zătonul Mic se MÂNA DOMNULUI spune că e fără fund, pentru că nici un scufundător nu a reuşit să-l atingă, dar el, de Dacă ştiinţa ne vorbeşte despre pod ca fapt, este tot o prelungire a Peşterii Bulba, o gură rezultat al prăbuşirii tavanului unei peşteri, care nu mai poate prelua toate apele din vale, pe legenda locului, povestită de săteni, ne înfăţişează timp ploios, aşa că se umple pur şi simplu. o cu totul altă versiune.

Varianta Densuşianu Pe vremuri de mult uitate, se spune, aici Pentru apariţia podului există mai locuia Dracu. Chiar în Peştera Ponoarele (Peştera de la Pod) îşi avea sălaşul. Răvăşiţi de răul care îi înconjura, multe variante. Una o găsim în cartea lui Nicolae Densuşianu, "Dacia preistorică". Acesta înclină sătenii l-au rugat pe Dumnezeu să-i scape de el. spre ipoteza că Podul lui Dumnezeu şi chiar A lovit Dumnezeu cu palma tavanul întregul complex carstic sunt făcute de mâna peşterii, acesta prăbuşindu-se peste gura ei, formând podul. Cu toate acestea, Necuratul a scăpat, ieşind pe omului: "Podul, acel monument pelagic săpat cu sub deal, pe cealaltă gură a peşterii, cea care duce spre multă măiestrie în stânca nativă (...), servea pentru Lacul Zătonul Mare. Nervos, Aghiuţă s-a agăţat cu scurgerea lacului ce acoperea într-o epocă îndepărtată ghearele de vârful Dealului Peşterii, formând şanţuri în suprafaţa bazinului din apropiere. Tot pentru scopul calcar, locurile numite câmpiile de lapiezuri Afrodita şi acesta a fost perforat şi dealul ce se află la capătul Cleopatra. Dracu s-ar fi urcat apoi pe Stânca canalului", adică Dealul Peşterii, ce desparte Diavolului, loc de unde veghează la oamenii care intră podul de Zătonul Mare. Specialiştii de azi spun în peşteră şi pe care uneori îi îneacă în Lacul Zătonul însă clar că Peştera Ponoarele, ca şi Peştera Bulba, aflată sub ea, care găzduieşte peste 900 de Mare. lilieci, sunt fenomene carstice, produse de Alte legende spun că podul ar fi fost construit de Dumnezeu pentru ca Sfântul Nicodin să acţiunea apei asupra calcarului. treacă spre Tismana după ce oamenii l-au alungat din comună, loc unde a vrut să construiască o mănăstire.

Altele vorbesc despre faptul că ar fi fost construit chiar de legendarul Hercule sau de Iovan Iorgovan, personaj de basm care urmărea balaurul ce-i răpise mândruţa.

Legenda lui Nicodim chiar se potriveşte într-o oarecare măsură. "Călugărul Nicodim căuta cascada care i s-a arătat în vis, deasupra căreia trebuia să construiască o mănăstire. S-a oprit la Ponoarele, la izbucul de unde izvorăşte acest pârâu, însă două familii l-au făcut să plece. I-au pus în traistă o găină tăiată şi un cuţit. Apoi l-au acuzat de furt. A trebuit să plece ruşinat de pe aceste meleaguri.

A lăsat în urmă un blestem. Anume, ca apa să se zbuciume, să fie fără peşti şi să o înghită pământul.

Lucru care s-a şi întâmplat. Asta pentru că de-a lungul ei s-au construit opt mori care au fost abandonate, iar în apă nu trăieşte nici o vietate.

Apa este înghiţită la propriu de pământ.

Este înghiţită de peşteră, care o aruncă afară atunci când plouă îndelungat", spune profesorul Borloveanu.

Crucea, ca omagiu Oamenii nu prea doresc să vorbească despre fenomenul numit Podul lui Dumnezeu, dar tind să creadă că e adevărat că aici Dumnezeu l-a învins pe Dracu, pentru că se spune că maşinile care ajung pe pod rămân fără frâne, doar că Dumnezeu stă de veghe să-i salveze pe oameni, ca să nu cadă cu maşinile de pe pod. E drept că doi dintre ei, care conduceau maşini de mare tonaj, n-au reuşit să le redreseze şi au căzut în prăpastie, dar, deşi maşinile s-au făcut praf, ei au scăpat nevătămaţi, la fel ca un biciclist, care a scăpat şi el doar cu câteva zgârieturi. Unul dintre cei doi şoferi, Ion Butaru, a ridicat la Podul lui Dumnezeu o cruce, în semn de mulţumire în faţa lui Dumnezeu că a scăpat cu viaţă, iar în fiecare an de atunci vine la ea să facă parastas, să dea colac zilei în care a văzut moartea cu ochii...

Prof. Ion VLAD, Cinciş, Hunedoara

Nr. 39, august 2013

CORESPONDENŢĂ DE LA CHIŞINĂU

Apollon

Mitropolitul Gavriil Bănulescu-Bodoni şi realitatea raptului de durată a Basarabiei…

2 iulie 2013.

La Rond, în scuarul de lângă statuia lui Ştefan cel Mare şi Sfânt, Institutul Cultural Român „Mihai Eminescu” din Chişinău, în ziua comemorării a 509 ani de la plecarea în eternitate a Voievodului Voievozilor, a invitat toată lumea interesată la vernisajul foarte necesarei expoziţii, recuperatoare şi cognitivă, despre viaţa şi activitatea mitropolitului Gavriil Bănulescu-Bodoni (1746, Bistriţa, Cluj – 1821, Chişinău). Înalte oficialităţi şi personalităţi ale culturii româneşti din Basarabia, academicienii: Valeriu Matei, director al ICR „Mihai Eminescu”, Mihai Cimpoi, Nicolae Dabija, dr. în istorie Diana Eţco, părintele Ioan Bărbău, au vorbit în faţa celor prezenţi despre virtuţile marelui cărturar, cele de mitropolit al Moldovei şi Ţării Româneşti – la Iaşi, perioada 1781 - 1782, de rector şi mitropolit la Poltava – 1782 - 1784, mitropolit al Kievului – 1799 - 1803…

Despre activitatea intelectuală şi Deschide Şcoala Duhovnicească şi Acad. Valeriu Matei a „divulgat” pedagogică intensă pe un întins areal geopolitic, cu Seminarul Teologic în Chişinău, importante secretul – la 31 august ICR „Mihai Eminescu”, reveniri în Ţară şi reîntoarceri în Rusia, cu arestări instituţii de învăţământ, unde mai târziu învaţă şi pregăteşte expoziţia consacrată lui Alexie şi eliberări, iar Nicolae Dabija susţine că scriitorii Victor Crăsescu, Alexie Mateevici, Mateevici şi Limbii Române, iar „la Rondul mitropolitul Gavriil Bănulescu-Bodoni ar fi unicul arhimandritul Serafim Dabija, alţi preoţi şi Vechi de pe Aleea Clasicilor” – vor fi aduse român căruia împărăteasa Ecaterina a II-a i-a cărturari. Gavriil Bănulescu-Bodoni a fost un mare pentru chişinăuieni şi oaspeţi expoziţii sărutat mâna! cărturar şi preot în vremuri mereu complicate ambulante de pictură şi artă plastică. pentru patria sa. A fost foarte apreciat şi foarte Elena TAMAZLÂCARU iubit de popor, a luptat pentru păstrarea limbii române şi a tradiţiilor româneşti în Basarabia.

La 1803 se pensionează, are reşedinţa la Odesa şi activităţi multiple şi înalte la episcopiile Tighinei şi Cetăţii Albe, când la 21 august 1813 „ţarul Rusiei l-a numit în fruntea noii Arhiepiscopii a Basarabiei, cu reşedinţa în Chişinău, create la cererea sa, unde a păstorit până la moarte”.

Iată şi alt jubileu de 200 de ani, după cel În perioada 1813-1821 este mitropolit al al raptului Basarabiei! Concretizăm că este Basarabiei, unde înfiinţează o tipografie eparhială mitropolit al Moldovei şi Ţării Româneşti, apoi al şi sub îndrumarea-i atentă sunt tipărite traducerile Basarabiei, în perioada de până la raptul Basarabiei sale în limba română: Liturghierul (1815), şi cea de după – până la 30 aprilie 1821, când moare.

Molitvelnicul, (1815), Ceaslovul (1817), Psaltirea Expoziţia documentară cu desfăşurare (1818), Mineiul de obşte (1820), Apostolul (1820), „La Rond” este a doua organizată de ICR „Mihai Evanghelia (1820), Tipicul (1821), Bucoavna Eminescu” din Chişinău, după ce anterioara, (1814), Catihisis (1816). prima, a fost consacrată activităţii marelui poet La insistenţele mitropolitului, s-au naţional Mihai Eminescu, expoziţie ce s-a bucurat tipărit Noul Testament (1817) şi Biblia (1819), în de un real, mare succes şi a fost vizitată de foarte limba română, la Petersburg. multă lume.

Dor de prieteni Compozitorul Ilie VĂLUŢĂ are cele două calităţi importante şi necesare unui om de creaţie: este talentat şi munceşte foarte mult. Iar rezultatele nu se lasă aşteptate. În ultimii doi ani, fiind unul din cei mai activi membri ai Cenaclului literar-artistic IDEAL, de pe lângă Biblioteca Naţională din Moldova, Ilie Văluţă a devenit unul din cei mai buni şi mai activi cititori ai poeţilor apăruţi în Colecţia IDEAL. În urma lecturilor, compozitorul a reuşit o performanţă de invidiat din partea colegilor săi de breaslă. Domnia sa a compus circa 50 de cântece extraordinare, foarte variate ca temă şi ca formă pe versurile poeţilor: Nicolae Dabija, Valeriu Matei, Vasile Groza, Vasile Tărâţeanu, Dumitru Matcovschi, Ion Andreiţă, Corin Bianu, Anatol Ciocanu, Victor Voinicescu Soţchi, Iulian Filip, Claudia Partole, Galina Furdui, Vladimir Halipli etc. Compozitorul Ilie Văluţă are gustul literarartistic, ştie să selecteze cele mai valoroase, emoţionante, expresive versuri ca mai apoi să le găsească cea mai adecvată limbă muzicală, o limbă melodioasă, lirică, pe alocuri dramatică. Există o armonie frumoasă între muzică şi cuvântul cântat.

Apollon 14

În Colecţia IDEAL, pentru prima dată, apare o lucrare muzicală şi anume DOR DE LUME, semnată de compozitorul Ilie Văluţă.

Cartea cuprinde cele mai reprezentative piese muzicale ale autorului, compuse în cadrul Cenaclului literar-artistic IDEAL. S-a depus o muncă enormă pentru a prezenta notele muzicale şi versurile tuturor cântecelor într-o formă grafică elegantă. Cartea este însoţită şi de un CD cu circa 15 piese muzicale.

Am avut prilejul să ascult minunatele

voci ale soliştilor: Octavian Mândruţă de la Bucureşti, Diana, Veronica, Ilie Văluţă şi nepotul compozitorului Sandu Bantaş. De un succes excepţional se bucură lucrarea TRUBADURUL, compusă pe versurile poetului Vasile Groza, vicepreşedintele Societăţii Culturale Apollon din România. Această piesă a devenit un adevărat şlagăr al muzicii uşoare.

Personal îi mulţumesc fratelui Ilie Văluţă pentru colaborarea noastră fructuoasă. Sperăm ca publicul să aprecieze cântecele compuse şi pe versurile mele: Ceasul bate, Eu vin..., Dorule, Două inimi.

Să-ţi dea Domnul sănătate ţie, familiei tale şi Neamului nostru, să bucuri publicul teatral şi cel de muzică uşoară cu noi lucrări muzicale de performanţă.

La Mulţi Ani, frate Ilie!

Vasile CĂPĂŢÂNĂ, preşedintele Asociaţiei Culturale IDEAL, Chişinău, 8 iulie 2013

Nr. 39, august 2013 CORESPONDENŢĂ DE LA CHIŞINĂU

Apollon

La Mulţi Ani, Nicolae Dabija, poet al luminii şi Orfeu al destinului românesc Poet, editorialist, prozator, vicepreşedinte al Ligii Culturale pentru Unitatea Românilor de Pretutindeni şi încă atâtea alte ipostaze, în care academicianul Nicolae Dabija se afirmă ca un înflăcărat apărător al valorilor naţionale româneşti.

Comunitatea academică l-a omagiat, în cadrul unei conferinţe ştiinţifice, pe marele poet, prozator, publicist Nicolae Dabija, membru corespondent al Academiei de Ştiinţe a Moldovei, academician al Academiei Române, care a marcat vârsta de 65 de ani.

Aniversarul a fost onorat de prezenţa Preşedintelui Republicii Moldova Nicolae Timofti. Au venit să-i ureze La mulţi ani omului de cultură Nicolae Dabija ministrul Culturii, Monica Babuc, primarul Dorin Chirtoacă, alte personalităţi marcante ale vieţii publice din ţară. „Aniversarea pe care o marcaţi astăzi îmi oferă prilejul să Vă adresez cele mai sincere felicitări şi să-mi exprim profunda gratitudine pentru devotamentul, dăruirea şi consecvenţa prin care V-aţi consacrat literaturii, culturii şi vieţii social-politice ale Republicii Moldova de mai bine de patru decenii”, a menţionat în mesajul său Preşedintele Republicii Moldova Nicolae Timofti, exprimând mulţumiri omagiatului pentru contribuţia decisivă la renaşterea naţională a poporului nostru. Şeful statului a subliniat că Nicolae Dabija s-a impus în societatea noastră ca un scriitor valoros, implicat activ în trezirea conştiinţei naţionale, cu meritul deplin de a fi anunţat afirmarea unei noi generaţii de poeţi basarabeni, numită de istoricii literari „Generaţia ochiului al treilea”, care au marcat cursul istoriei noastre. Excelenţa Sa a reamintit că lui Nicolae Dabija i-a revenit şi meritul de a fi transformat în anii 90 săptămânalul „Literatura şi Arta” într-o adevărată tribună a conştiinţei de neam, care a mobilizat poporul la lupta pentru valorile naţionale. Preşedintele Nicolae Timofti i-a dorit aniversarului multă sănătate, inspiraţie şi putere de creaţie, iar pentru contribuţia incontestabilă la promovarea valorilor culturale şi artistice, i-a conferit poetului-academician Nicolae Dabija titlul de „Om emerit” al Republicii Moldova.

Onoarea de a fi gazda unui asemenea eveniment aniversar a fost exprimată de preşedintele Academiei de Ştiinţe a Moldovei, acad. Gheorghe Duca, care a vorbit foarte inspirat despre viaţa Omului Nicolae Dabija care „a ajuns să se zbuciume pentru identitatea românească”, astăzi fiind înţeles ca un Om al cunoaşterii şi culturii, luptător asociat cu istoria rănită şi ca un poet al strigătului naţional.

Apollon 15

Onoarea de a fi gazda unui asemenea eveniment aniversar a fost exprimată de preşedintele Academiei de Ştiinţe a Moldovei, acad. Gheorghe Duca, care a vorbit foarte inspirat despre viaţa Omului Nicolae Dabija care „a ajuns să se zbuciume pentru identitatea românească”, astăzi fiind înţeles ca un Om al cunoaşterii şi culturii, luptător asociat cu istoria rănită şi ca un poet al strigătului naţional. În mesajul său de felicitare, care a fost mai curând un eseu, preşedintele AŞM a remarcat şi faptul că Nicolae Dabija este cel care ne-a reamintit că „nasc şi la Moldova oameni şi că suntem într-o Daciadă”, acestea fiind paginile care au inspirat la patriotism şi speranţă. Fiind înzestrat cu har artistic, dar fiind şi un luptător, Nicolae Dabija face din versul său o armă a renaşterii naţionale, devenind un „poet al luminii şi un Orfeu al destinului românesc, cu dragostea nemărginită de ţară, neam şi credinţă”.

Cu prilejul frumoasei aniversări, preşedintele AŞM i-a dorit poetului să păstreze şi în continuare memoria trecutului şi să o folosească pentru cunoaşterea viitorului, iar în semn de recunoaştere a valorii creaţiei şi cercetării ştiinţifice, i-a acordat cea mai înaltă distincţie a Academiei de Ştiinţe, Medalia „Dimitrie Cantemir".

Ministrul Culturii, Monica Babuc şi-a început mesajul de felicitare cu un vers din creaţia poetului „Doru-mi-i de Dumneavoastră/ ca unui zid de o fereastră”, exprimând profunzimea acestui gând tocmai atunci când reflectăm asupra biografiei şi creaţiei poetului Nicolae Dabija. „Pentru că, dacă i-a fost dor de limba română, a făcut asta prin aportul său scriitoricesc, prin activitatea sa exemplară de redactor-şef la „Literatura şi Arta”, ca aceasta să-şi ia locul binemeritat în grafie latină în viaţa publică, socială şi politică a ţării noastre”, a remarcat ministrul. Iar dacă i-a fost dor de istoria neamului nostru, publicistul a ştiut să insereze pe paginile săptămânalului articole din care mama ei, profesoară de istorie timp de 50 de ani, a făcut primele sale colecţii în perioada în care nu exista literatură din care puteai să aduci elevilor adevărul istoric. Ministrul Monica Babuc i-a dorit omagiatului mulţi ani fericiţi, cu multă sănătate, cu multe realizări, exprimând certitudinea că 65 de ani nu este vârsta pe care o poartă şi că arată prea tânăr pentru ea.

Cu prilejul aniversării, primarul Dorin Chirtoacă l-a felicitat pe Nicolae Dabija pentru că a păstrat linia, linia românismului, adevărului istoric şi, respectiv, a unităţii naţionale a neamului românesc, a păstrat verticalitatea, indiferent cine a fost la putere. „Din câte ştiu, Ţara domnului Nicolae Dabija este de la Nistru pân la Tisa, poporul este român şi până când n-o să fie un singur popor, întrun singur stat, cu o singură lege şi cu un singur rege, Nicoolae Dabija n-o să se liniştească”.

Academicianul Mihai Cimpoi şi-a intitulat eseul său duminical „Noul Dabija”, justificând prin faptul că poeziile lui sunt noi. Deşi scrise în ultimii trei ani, ele se axează pe un suport tematic foarte temeinic, foarte solid. Criticul literar a afirmat că Nicolae Dabija este un continuator al lui Grigore Vieru, iar această aniversare este o adevărată sărbătoare intelectuală, sufletească şi asta pentru că Domnia Sa a fost şi crede că va rămâne naşul literar al lui Nicolae Dabija, care este o personalitate cu renume. Cu un cuvânt de salut şi cu un mesaj de felicitare pentru Nicolae Dabija din partea Institutului Cultural Bucureşti şi Institutul Cultural Român „Mihai Eminescu” din Chişinău a venit acad. Valeriu Matei, directorul ICR Chişinău, care a menţionat că Nicolae Dabija a rămas un poet cu verticalitate şi un veritabil prieten şi ceea ce a impresionat în poezia lui este restabilirea poeticului, inclusiv în poezia socială.

Se mândreşte cu faptul că a fost editorul unei cărţi antologice a lui Nicolae Dabija şi se bucură că este editorul primului său CD, proiect realizat cu sprijinul ICR care este, de fapt, primul CD cu versurile lui Nicolae Dabija în lectura actorilor Ninela Caranfil şi Nicolae Jelescu, pe un foarte frumos fundal muzical. Directorul ICR consideră de bun augur această zi a lui Nicolae Dabija pentru a putea derula în condiţii de normalitate de bun dialog între ICR şi operatorii culturali de la Chişinău şi nu numai, într-un bun dialog între cele două maluri ale Prutului, proiecte veritabile de cultură. În numele Consiliului Naţional pentru Atestare şi Acreditare, acad. Valeriu Canţer a venit cu o închinăciune pentru cei 65 de ani de lumină şi 50 de ani de poezie, pe care i-a dat neamului nostru îndrăgitul poet Nicolae Dabija.

Nr. 39, august 2013

La Mulţi Ani, Nicolae Dabija!

Academicianul a remarcat că Nicolae Dabija face parte din acea mare pleiadă de poeţi, scriitori ai neamului nostru care au venit după Eminescu, care a trăit prea puţin şi a murit mult prea de tânăr şi ca să compenseze cumva, bunul Dumnezeu a semănat sămânţa creatoare în neamul nostru ca să ne dea poeţi, unul dintre care este Nicolae Dabija. I-a dorit omagiatului sănătate, să fie cât mai mult alături de noi şi să trăiască şi acea parte din viaţă, pe care n-a trăit-o marele Eminescu.

Multe şi frumoase cuvinte de felicitare au venit din partea poetului Ion Hadârcă, dr.hab.

Alexandru Burlacu, dr. Nina Corcinschi, dr.

Felicia Cenuţă, m.c. Nicolae Bileţchi, dr.hab. Ion Ciocaniu, Ianoş Ţurcanu, Nina Josu, altor prieteni dragi ai poetului. „De multe ori am impresia că mi-am ales locul unde să mă nasc, părinţii, neamul, limba. Dar lucrul cel mai important că mi-am ales timpul, un timp zbuciumat, când s-au prăbuşit imperiile, când s-a prăbuşit comunismul, Zidul Berlinului. Și, iată noi, scriitorii, în această perioadă ne-am făcut datoria de oameni, care au pledat pentru valori, pentru libertatea cuvântului, pentru că de la această Libertate a cuvântului au pornit toate", a menționat Nicoale Dabija.

Omagiatul a mulţumit presei, intelectualilor şi tuturor concetăţenilor care au fost împreună şi la izbânzi şi la lucruri mai grele.

I-a mulţumit şi părintelui Octavian Moşin care a scris o carte despre creaţia sa creştină „Drumul spre Biserică”. A numit-o astfel, pentru că viaţa nu este altceva decât un mers, un mers spre cele sfinte, cele dumnezeieşti, or, Nicolae Dabija nu doar scrie, dar şi trăieşte ceea ce scrie.

Semne de preţuire au fost şi cele două noi volume – o monografie colectivă, „Poetul ca Apostol”, o carte care a apărut sub egida Institutului de Filologie al AŞM şi Institutului de Istorie şi Teorie Literară „George Călinescu” a Academiei Române şi o altă carte, de asemenea, o monografie a Elenei Tamazlâcaru „Poezia anilor 70: Nicolae Dabija şi generaţia sa”.

La Mulţi Ani, Nicolae Dabija, poet al luminii şi Orfeu al destinului românesc.

Eugenia TOFAN

Apollon 16

Apollon

Frate întru credinţă şi grai

După ce a terminat basmul, noi, crezând că e vorba de o rugăciune, ne-am făcut cruce şi am bătut fiecare câte o metanie. De atunci pentru mine, dar şi pentru fraţii mei, cartea face parte din liturghie, din sacru. Aceste momente m-au ajutat la regăsirea de sine, dar şi la implicarea mea ulterioară în ceea ce se numeşte azi politic, dar care n-a însemnat decât împlinirea datoriei unui născut într-o bibliotecă. Când m-au pornit la şcoli, părinţii mi-au oferit «reţeta fericirii». Ei mi-au spus: «Dacă doreşti să devii fericit, să fii bun şi harnic». Oamenii răi şi leneşi nu sunt fericiţi, chiar dacă au de toate. De ce? Pentru că nu merită. Scriitorul din această parte de ţară seamănă cu zidarul de cetăţi de la Nistru, care, în timp ce cu o mână zideşte, cu alta apără ceea ce a zidit. Şi plugarul de la noi a arat mereu pământul cu o mână pe plug şi cu alta pe sabie. Şi scriitorul de aici în timp ce cu o mână scrie, cu alta parcă s-ar sprijini pe o spadă nevăzută. E starea de veghe a poetului, care are mereu ceva de apărat: un adevăr, un cuvânt, o carte, un izvor, un mormânt…

Romanul meu «Tema pentru acasă» este considerat, în urma unui sondaj, de bibliotecarii din Basarabia «cea mai citită carte de beletristică naţională în ultimii zece ani», având numai în anul 2011 «peste 100.000 de împrumuturi din biblioteci». Ce mai mare răsplată?

Timpul trăit îl face pe om la o anumită vârstă, să semene cu barcagiul care vâsleşte stând cu faţa către calea parcursă şi cu spatele către distanţa ce i-a mai rămas, ca să se poată concentra mai bine. Ce văd? Nişte cărţi, o livadă, o fântână, o biserică pe care am ajutat-o să se scuture de moloz, o revistă care a schimbat mentalităţi, câţiva copii care îmi poartă numele, nişte Un moment ce mi-a determinat prieteni… destinul a fost acela că m-am născut într-o bibliotecă. Când am văzut lumina zilei în casa bunicilor mei, am deschis ochii pe nişte Fratelui întru credinţă şi grai Nicolae Dabija, cărţi: cărţi pe sub pat, cărţi pe sub masă, cărţi trecem prin Viaţă pieptene de os, prin pod... unduind prin părul întunecat al timpului; ne scriem testamentele pe hârtii îngălbenite, lăsând moştenitorilor răbdare şi ură, nimic mai mult… mamele Noastre ne păstrează în ungherele casei buricul uscat, înfăşurat în frunze de pelin, smocul de păr blond tăiat din moţ, primul dinte de lapte rămas într-o coajă de măr; privim trişti spectacolul Vieţilor Noastre prinşi în menghina Timpului ce ne-a măcinat, patul, în care am zăcut muribunzi cu lenjeria-i cenuşie Unchiul meu, arhimandritul zace aruncat în curtea interioară Serafim Dabija, stareţul Mănăstirii Zloţi, a Tărâmului Dintre Viaţă şi Moarte; înainte de a fi arestat şi trimis în Gulag, a stăm pe băncile parcurilor ascultându-ne paşii reuşit să salveze biblioteca mănăstirii. târşiindu-se cu greu în anticamera Morţii, În curând s-au închis toate aşteptăm să-nflorească salcâmii Câmpiei bisericile din raionul Cimişlia. Dar mama, în să-şi umple ţăranul hambarele cu grâne; timp ce căuta la un aparat de radio vreun numai atunci, puţin obosiţi şi-ngânduraţi, post cu muzică românească, a dat de răpuşi de ţipătul disperat al Amintirilor, rugăciunea «Tatăl nostru», rostită în limba ne vom retrage, zâmbind şters şi grav, română. Era Vaticanul. Şi ea, credincioasă în braţele Fecioarei Negre, ascuţindu-i coasa; ortodoxă, ne aşeza duminicile în jurul copiii Noştri au Caierul Vieţii asigurat radioului, ca să ne rugăm. le-am lăsat testamentele scrise pe hârtii îngălbenite, După a doua sau a treia slujbă ne-am scrijelit Viaţa, dăruindu-le răbdare şi ură mama ne-a spus: «Iar acum am să vă citesc o îi aşteptăm la Capătul Drumului, carte». Şi ne-a citit «Capra cu trei iezi» de Ion Cu flori de crin în mână, Creangă.

George CĂLIN nimic mai mult….

Fratele nostru Nicolae Dabija face parte din galeria marilor oameni de cultură şi neam românesc.

Scriitor, istoric literar, om politic, membru de onoare al Academiei Române, membru-corespondent al Academiei de Ştiinţe a Republicii Moldova, Nicolae Dabija luptă pentru înălţarea limbii şi culturii române, pentru renaşterea acestui neam înveşnicit în uitare. Acum la împlinirea celor 65 de ani de viaţă, Nicolae Dabija se mărturiseşte neamului său : “De multe ori am impresia că eu mi-am ales locul unde să mă nasc, părinţii, neamul şi limba care să fie a mea! Acum un an părintele Iustin Pârvu de la Mănăstirea «Petru Vodă» îmi povestea: – Un tânăr sărman s-a dus la biserică să se plângă Celui de Sus că nu are cu ce se încălţa.

Dar în poarta mănăstirii a văzut un om fără picioare. Atunci tânărului i s-a făcut ruşine şi i-a mulţumit lui Dumnezeu pentru picioarele lui desculţe, dar sănătoase.

Eu sunt un desculţ fără ţară. Şi pornind de aici vreau să cred că sunt un privilegiat al sorţii. De multe ori am impresia că eu mi-am ales locul unde să mă nasc. Că eu mi-am ales părinţii. Şi neamul. Şi limba care să fie a mea. Şi timpul în care să trăiesc. În care să-mi apăr dreptul de a le avea pe cele menţionate mai sus.

Nimic mai mult...

Apollon

Nr. 39, august 2013

76

La mulţi ani, bunicului scriitor Vasile Groza!

Un bunic, îndrăgostit de literatură

Vasile Groza, s-a născut pe plaiuri vrâncene în anul de graţie 1937 în ajunul Schimbării la Faţă a Mântuitorului nostru Iisus Hristos. În 1960 a debutat în poezie cu ,,Iubito” şi ,,De-ai şti” - publicate în ziarele locale din Deva. În perioada 1960-1964 a colaborat cu revista de satiră şi umor ,,Urzica” în calitate de corespondent voluntar. Continuând ca instructor si textier de brigăzi artistice la Oneşti, cu rezultate republicane. La început participant, apoi membru fondator al cenaclului ,,George Călinescu” la secţiunea creaţie citind poezie şi proză din creaţie proprie, fiind onorat printre alţii de comentariile profesorului poet C. Th. Ciobanu, profesor poet Gh. Izbăşescu şi regretatului doctor Eugen Speranţia. În prezent activează în cadrul fundaţiei naţionale “George Călinescu” cu proză şi poezie, fiind apreciat de mari personalităţi ale culturii româneşti: Mircea Micu, Olimpian Ungherea, Dinu Săraru, academician Eugen Simion; la ultimul colocviu ce a avut loc în anul 2009. În proză a debutat în anul 2005 cu volumul de poveşti pentru copii ,,Lumea prinţesei BLU”.

Continuând ca textier la: ,,Cutiuţa cu poveşti nr. 1” în 2005; ,,Cutiuţa muzicală nr. 5” în 2006; ,,Cutiuţa cu poveşti nr. 2” din 2007; ,,Cântece pentru îngeraşi” din 2008; Albumul ,,Nana Nanino” inspirat din ,,Lumea prinţesei BLU”. De asemenea, poezii, poveşti, anecdote şi epigrame în ziarul ,,Săptămâna românească” din Arad, între anii 2006-2008 cu o pagină şi jumătate dedicate copiilor.

Publică periodic în ,,Jurnalul naţional”, ,,Cronica română”, ,,Flacăra Iaşului”, şi diferite reviste. Poezii apărute în librării în 2010: Editura Rao - ,,Poezii şi ghicitori”; Editura Magic Print ,,Poezii cosmice”; ,,Oare cine-i”.

A publicat două romane cu mare încărcătură psihologică: ,,Pe urmele destinului” apărut la Editura Destine – Bucureşti şi ,,Canealopolii” - Editura Anca, Urziceni. Aşteaptă lumina tiparului un volum de povestiri pentru copii, un volum de epigrame, un volum de proză scurtă, un volum de poezie matură.

Vor vedea luminile rampei cinci piese de teatru pentru copii, dintre care ,,Palarierul” şi ,,Naufragiaţii” se vor juca la Teatrul de păpuşi „Guguţă” din Chişinău, R. Moldova, Ţăndărică şi Ion Creangă din Bucureşti.

Participă frecvent la emisiuni tv şi radio cu recitări din creaţia proprie la posturile de televiziune şi radio: Pro Tv, DDtv, Antena 1, Tvr1, Tvr2, Radio România Actualităţi şi Radio România Tineret.

La finele anului 2010 a lansat la Târgul de carte ,,Poezii şi ghicitori”.

De asemenea a lansat la Târgul Internaţional de carte de la Chişinău, volumul de poezie pentru copii ,,Poezii cosmice”. Iar la Festivalul Internaţional de animaţie de la Teatrul Ţăndărică în cadrul mai multor spectacole a lansat volumele: ,,Poezii şi ghicitori”, “Alfabetul” şi ,,Poezii cosmice”.

Din anul 2009 este membru al Societăţii Culturale Apollon şi publică frecvent în revista de cultură, artă şi civilizaţie “Apollon”. A primit “Diploma de excelenţă în cultură - 2010” a Societăţii Culturale Apollon.

Sfârşitul anului 2012 i-a adus recunoaşterea profesională pe plan naţional a devenit membru al Uniunii Scriitorilor din România. La mulţi ani, Maestre!

Anca Elena CĂLIN

Apollon 17

pentru o respiraţie... bunicului scriitor Vasile Groza

cu pălăria ridicată-n semn de respect, îmi abat paşii rătăcind pe alei interzise; parcul e părăsit, fântânile arteziene dorm înăbuşite, chiar şi copacii au fugit ascunzându-se-n buzunarul Amurgului; privesc tăcut cu toată fiinţa brocartele zugrăvite în culori născute matinal din Curcubeu; soarele, vlăguit de suferinţa unei întregi zile, s-a aruncat de pe cer într-un ochi de apă, ghemuindu-se în umbra unei colibe din chirpici; plumbul din sângele Meu atârnă îngrozitor, din ce în ce mai greu, îngenuchindu-mă, măcinat de gânduri, cu sângele purificat mă regăsesc, într-un târziu printre firele ierbii arse: o vedenie cu ochi de sălbăticiune hăituită reflectă furtuni şi flăcări, nesfârşite calamităţi, ape ce se revarsă acoperind pustietăţi Veşnice; rămân Sfinx în adormire, pentru o respiraţie, izolat în largul deşertului de ape, imboldurile lăuntrice mă duc spre ţărmuri, mă ridic anevoie pe coama unui cal înspăimântat, amintindu-mi că ţi-am făgăduit o împerechere; vom pluti învălmăşiţi pe necunoscute corăbii, între ghirlande răstignite sub cercuri de foc; în faţa Noastră se ridică o înaltă Poartă de Catedrală… nu te umfla în pene şi nu-ţi da aere de Sfântă, ne amestecăm printre bătrânii cerşetori ai Planetei ce se leagănă cu bărbile lor nepieptănate de secole, bătrâni ce stau cu palmele făcute căuş şi mâinile întinse la bogăţia de chipuri ce se închină zi de zi; Porţile Împărăteşti ale vechiului Altar sunt închise: astăzi, adâncă este neînţelegerea Vieţii…

George CĂLIN

Apollon

Nr. 39, august 2013

Theodoru Gh. PUPĂZAN

BLESTEMUL RESPONSABILITĂŢII

După milenii de existenţă apreciată pe ansamblu ca ‘’evolutivă’’, omenirea s-a autopropulsat în stadiul deciziilor limită. Are atât capacitatea de a face din minunata Terra o planetă insignifiantă cum sunt celelalte miliarde de miliarde... sau îşi poate transforma existenţa într-o reflecţie filozofică în mijlocul grădinii Eden-ului. Poate că sunt mulţi gânditori, oameni de ştiinţă care conştientizează circumstanţele extrem de gâtuite ale devenirii organicului din anorganic. Din ‘’materialele’’ publicate oriunde în lume, documentare şi lucrări ştiinţifice ce vizează preocupări pentru cuantificarea sau măcar imaginarea condiţiilor de cuantificare a celei mai simple celule, aceea de procariota (bacterie), n-am observat acest fapt. Sau n-am observat acest fapt, încă. Există însă şi partea de ‘’tupeism’’ în ştiinţă, atribuită acelora care ignorând sau eludând desprinderea bioticului, “fac o analiză amănunţită” a circumstanţelor şi trăsăturilor evoluţionismului, concluzionând inevitabila debordare în... om. Vreau să spun, că dacă omenirea va fi ajuns în stadiul conştientizării noţiunii complexe – om, va putea să-şi împingă cu siguranţă şi putere existenţa în cuantumul spaţio-temporal care a definit-o.

Am statuat existenţa, alta în afara ABSOLUTULUI – materie. Am diferenţiat-o, pentru că se impunea, în materia câmp şi materia substanţă. ABSOLUTUL, este materia câmp; este o referinţă. ABSOLUTUL se aotuîntrebuinţează şi CREAZĂ stări efemere sub forma materiei substanţă. Este ceea ce am denumit UNIVERSUL stelelor, galaxilor, planetelor, vieţii.

Materia substanţă, este din punct de vedere fizic o stare în afara echilibrului şi ca urmare efemeră. Întregul UNIVERS al stelelor, galaxiilor, planetelor, vieţii, este un ‘’vis’’ în trăinicia ABSOLUTULUI. Acea ‘’veşnicie’’ de 50 de miliarde de ani pe care am aproximat-o ca vârstă a unei galaxii sau Supergalaxii, este într-adevăr un vis al IMUABILULUI. Nu numai la vârsta senectuţii ci şi mai din timp, omul are momente când revede în secvenţe extrem de scurte întreaga-i existenţă de până atunci. Spune adevărat că viaţa-i un vis. Ambele ‘’VIS-uri’’ sunt stări efemere ale ABSOLUTULUI. Am putea spune că din acest punct de vedere OMUL, este echivalentul UNIVERSULUI stelelor şi galaxiilor. Numai că OMUL este produsul rafinat, sublim al UNIVERSULUI stelelor şi galaxiilor. În cele câteva referiri, cu privire la geneza şi evoluţia UNIVERSULUI stelelor şi galaxiilor, am putut conştientiza în oarece măsură, grandoarea acestei LUCRĂRI a ABSOLUTULUI. În cartea “Facerea Lumii”, apărută la Editura Anca, sunt detaliate toate ipostazele efemericei deveniri de la “fluctuaţia” ABSOLUTULUI la stingerea acestei fluctuaţii prin inimaginabila

Apollon

18

BIG BLACK-HOLE, sau gaura neagră de Supergalaxie, tot în ABSOLUT. Am putut remarca astfel, enorma cantitate de energie “utilizată” de ABSOLUT pentru a rafina... OMUL, în grandiosul creuzet care este UNIVERSUL, stelelor şi galaxiilor. Nimic nu ne împiedică să spunem că întreagă această LUCRARE, are ca unică destinaţie OMUL. Odată devenit Om omul realizează prin procesul gândirii o permanentă relaţie substanţă – câmp. Din acest punct de vedere omul este asemănător ABSOLUTULUI. Descoperim astfel, cu uimire dar şi împăcare, şi veridicitatea sintagmei biblice ‘’DUMNEZEU A CREAT OMUL DUPĂ CHIPUL ŞI ASEMĂNAREA SA’’. În subconştientul său, omul realizează în procesul gândirii, această permanentă relaţie materiesubstanţă – materie câmp. Însă raportarea conştientă a cuantificării sale cu ABSOLUTUL, cu DUMNEZEU, se face lăuntric, debutează involuntar şi se menţine plenar prin CREDINŢĂ, prin RELIGIE. Putem spune fără să greşim, că religia, înţeleasă ca mai sus, este manifestarea normalului la om. Îl defineşte dar îl şi întregeşte. Bineînţeles după depăşirea fazei mistice.

Acum de ce îmi doresc eu să fac apologia Omului? Nu numai acest capitol, ci întreaga carte doreşte să-i ureze Omului ‘’La mulţi ani’’, în spaţiul hărăzit de ABSOLUT. Spuneam la un moment dat că ameninţarea cu ‘’pedeapsa divină’’, chiar cu ‘’Apocalipsa’’, a fost singura cale pentru menţinerea echilibrului social, pentru continuitate şi evoluţie până la stadiul raţional, al autodefinirii, al conştientizării complexităţii dar şi menirii Omului. În carte am încercat să identificăm şi să lămurim, în ideea îndepărtării sau depăşirii, pericolele reale, locale sau cosmice, precum şi autopericolele. Am pledat pentru o cât mai extinsă vieţuire, pentru că Omul, această minunată lucrare a lui Dumnezeu, nu numai că este unic, rafinat prin consumul unor energii cosmice incomesurabile, ci pentru că este SINGURUL ÎN MĂSURA SĂ REFLECTE EXISTENŢA FLUCTUATĂ DIN ABSOLUT. Am folosit majuscula la om pentru a-l transforma în generic pentru toate fiinţele inteligente, deci fiinţe capabile de reflecţie filozofică, oriunde s-ar afla în efemerele construcţii ale ABSOLUTULUI, care sunt UNIVERSURILE galaxiilor, stelelor, planetelor, vieţii.......

Nr. 39, august 2013

Maria STURZA CLOPOTARU

MĂREŢIA ZBORULUI fetiţei mele Diana Pană, am călătorit împreună şi te-am învăţat măiestria zborului mai mult orizontal numaidecât tinereţea aripilor tale slobode m-au depăşit în viteză când căutai înălţimea puiul meu jucăuş ce minunat era când te ascundem sub aripile mele era destul să deschizi minusculul cioc şi hrana îţi era mereu pregătită cuibul era înalt şi îmi era teamă să nu aluneci în bătaia vântului apoi, a venit vremea nesfârşitelor întrebări a curiozităţilor şi paradoxurilor gata inocenţa dar tot nu pricepeai cine eşti şi ce înseamnă zborul mi-a fost greu să te conving că eşti o pasăre că libertatea e natura ta te lovea obraznic nestatornicia vântului şi îţi provoca mişcări necontrolate a penelor

din evadările nemărginite în sus, tot mai în sus ai cunoscut sensul zborului Controlul, viteza, bucuria acum, explorezi fericit măreţia zborului penele tale sunt totuna cu vântul, cu gândul din strălucirea reuşitelor tale ai încercat să-i convingi pe alţii de alchimia zborului mulţi ignoranţi clevetesc făţarnici că nu-ţi ajunge zborul supravieţuirii acum ştii, că preţul sublimului e solitudinea în viteza luminii desăvârşirea nu are limite astăzi eşti pasărea iubirii paradisiacă eşti perfecţiunea de a fi simultan dincolo de timp şi spaţiu

ţi-am dat avântul puterea curajului să îţi deschizi larg aripile între aici şi acum în vârful lor – e misterul eşti puiul meu jucăuş de la o aripă la alta fâlfâitul aripilor tale răsună este numai gândul tău a muzică sacră în inima mea! voinţa perfecţiunii Braşov, 21 martie 2006 şi echilibrului

NE REAMITESC ALŢII ISTORIA Au ajuns să ne reamintească alţii istoria interzisă din trecut! Poşta Franceză a emis un timbru cu harta României Mari, cu provinciile răpite de Stalin.

Republica Moldova, Bucovina de Nord şi Basarabia de Sud sunt încorporate în teritoriul României, aşa cum se prezenta acesta la 1 Decembrie 1918, potrivit unor timbre emise de Poşta Franceză. Cum arată harta ţării noastre pe noile timbre emise de Poşta Franceză ne demonstrează că Franţa este interesată să rescrie harta Europei. Nu este vorba despre o ficţiune geopolitică, ci despre o imagine tipărită pe sute de mii de timbre emise şi răspândite în toată lumea, odată cu corespondenţele plecate din Hexagon către cele patru puncte cardinale, dar şi în albumele colecţionarilor de mărci poştale. Timbrul, tipărit în cadrul unei colecţii intitulate generic, «Lumea 2013», fixează cu fidelitate maximă hărţile tuturor celor 27 de state membre ale Uniunii Europene şi nu lasă loc de îndoieli sau alte explicaţii...

Apollon 19

Apollon

sunetul pe care-l aștept....

10.000 de metri altitudine, Bing-bang, bing-bang – iată sunetul pe care-l aștept.

Viața mea se rezumă la așteptarea unui sunet idiot. Îmi petrec viața la 10.000 de metri și trebuie să înghit toate prostiile pasagerilor. Obligația mea profesională este ca să accept totul, cu zâmbetul pe buze. La zborul trecut am avut o pereche de gemeni care au plâns non-stop, timp de 7 ore. Sunt convinsă că au adormit imediat după aterizare și, în următoarele două zile, nu se vor trezi decât ca să mănânce... Bing-bang, bing-bang, sunetul se repetă enervant. Trebuie să mă duc la 23B să văd ce vrea... Dumnezeule, nici măcar nu am decolat bine și sunt chemată. E clar, voi avea o zi grea.

Gândurile îmi zboară în așteptarea semnalului de la pilot, că decolarea s-a încheiat. Acum sunt supărată, problemele au început să apară odată cu vizita mamei mele la spital, pentru controlul anual. Îmi aduc aminte cum o luam de mână și… Bingbang, bing-bang. Astăzi sunetul ăsta o să mă omoare, 23B nu are pic de răbdare...

Mă uit la colega mea, care-mi face semn că pot să plec. Pilotul a terminat decolarea și a dat semnalul. Mă ridic, îmi aranjez fusta și cu mâna dreaptă îmi netezesc o cută impercetibilă a gulerului.

Cu zâmbetul profesional pe figură, dau perdeluța la o parte și pășesc la clasa întâi. Ochii scanează rapid persoanele de aici. Unul, doi, trei oameni de afaceri, care-și scot laptopurile, un bărbat între două vârste ce se pregătește să citească o carte și o familie cu doi copii. Mama copiilor îmi zâmbește sincer. Primesc cu multă bucurie zâmbetul ei și o întreb dacă dorește ceva. Îmi răspunde că nu.

Până acum stăm bine, la clasa întâi n-o să fie probleme. Mai sunt și câteva locuri libere. Îmi continui drumul pe culoar și mă îndrept grăbită spre 23B. Cum o zăresc, îmi dau seama că este exact persoana care aduce necazurile. Tânără, înfumurată, crede că le știe pe toate și că i se cuvine orice. În mintea ei, toți oamenii de pe Pământ s-au născut și trăiesc numai ca să-i facă ei pe plac. Din păcate, eu chiar va trebui s-o mulțumesc.

- Vreau să mă mutați de pe acest loc.., spune ea cu un glas pițigăiat.

Respir adânc şi o întreb zâmbind: - De ce doamnă? Care este problema?

- Nu vezi că m-ați așezat lângă un negru? Crezi că pot suporta asta, tot zborul?

"Uuupss! Problemă rasială", îmi spun în mintea mea. Arunc o privire către ceilalți pasageri și văd că toate privirile sunt ațintite asupra mea.

Toți așteaptă răspunsul meu. Mi-e greu să spun ceva, mă uit la bărbătul de culoare de lângă ea și- văd cum se uită șocat la mine, fără să îndrăznească să spună ceva.

Hainele îngrijite și privirea inteligentă trădează un intelectual ce pare a merge la o conferință.

- Voi căuta să văd ce pot face, doamnă, îi răspund femeii, zâmbind.

Mă duc până în spatele avionului. Este aşa cum am bănuit. La "economic" toate locurile sunt ocupate. Știam asta, dar trebuia să mă conving. Simt în ceafă privirile a zeci de oameni. Toți sunt curioși să vadă cum se va dezamorsa situația aceasta tensionată.

Ajung din nou la 23B. - Stimată doamnă, după cum am bănuit, avionul este plin… și fac o pauză, în care o privesc și o văd cum stă gata să explodeze de revoltă și de scârbă… Singurele locuri libere sunt la clasa întâi. Va trebui să am acceptul căpitanului, pentru a putea muta o persoană la clasa întâi.

Dintr-o dată, o văd cum ia o față victorioasă și întâmpină toate privirile dezaprobatoare, cu un aer de superioritate. Toți pasagerii mă privesc supărați. Toți se așteptau de la mine să o pun la punct, pe această femeie. Nu pot să stau să le explic că nu am voie să mă cert cu pasagerii și că nu aş fi făcut decât să pornesc o ceartă inutilă.

Ajung la căpitan și-l întreb dacă pot muta o persoană de la "economic", la "business", din motive rasiale. Căpitanul îmi spune să procedez cum cred eu de cuviință, ca să rezolv situația. Cuvintele lui "am încredere în tine, știu că te vei descurca minunat" mi-au adus un zâmbet pe buze. Deja mă simt mai bine și acum pot gestiona orice situație dificilă.

Cu acordul căpitanului, mă întorc la femeia isterică.

Acum zâmbesc din toată inima și încep să vorbesc: - Stimată doamnă, căpitanul a fost de acord. Nimeni nu este obligat să stea lângă o persoană dezagreabilă. Un murmur de nemulțumire s-a auzit în tot avionul.

Femeia jubila. Negrul tăcea. Am lăsat murmurul să se stingă și, exact când femeia începea să-și strângă lucrurile, am continuat: - Domnule… aţi fi aşa de amabil să mă urmaţi la clasa I? În numele întregii noastre companii, pilotul vă cere scuze pentru faptul că aţi fost pus în situaţia de a avea lângă dumneavoastră o persoană atât de neplăcută. Dintr-o dată, am fost luată prin surprindere de zeci de aplauze și țipete de bucurie din întregul avion. Toată lumea se bucura alături de negrul, căruia îi zărisem lacrimi în ochi. Întâmplare este adevărată, s-a petrecut pe data de 14 octombrie 1998.

Ulterior, compania aeriană mi-a transmis următorul mesaj: „Este posibil ca oamenii să uite ceea ce le-ai spus. Este posibil ca oamenii să uite ce ai făcut pentru ei. Însă nu vor uita niciodată felul în care i-ai făcut să se simtă.”

Felicia CALAPODESCU

Nr. 39, august 2013

DE CE FOLOSEAU ANTICII VASE DE CUPRU? Cuprul este capabil să distrugă bacteriile și virușii nedoriți. Este interesant că medicina ayurvedică știa acest lucru încă de pe vremea când bacteriile erau o noțiune necunoscută științei. Ayurveda recomandă și astăzi păstrarea apei de băut în vase de cupru.

Egiptenii antici foloseau ulcioare și căldări de cupru pentru a menține apa proaspătă.

Chiar și în prezent, pentru serviciul de la Templul lui Shiva din orașul indian Rameswaram se folosesc vase mari, din cupru, pentru a depozita apa adusă din fluviul Gange, spre a-i fi oferită zeului Shiva. Apa păstrată în felul acesta rămâne proaspătă ani la rând.

Po t r i v i t o a m e n i l o r d e ș t i i n ț ă , recipientele de cupru pot fi răspunsul în ceea ce privește anihilarea bacteriei E-coli, care trăiește în intestinul omului și al tuturor animalelor cu sânge cald, producând îmbolnăviri grave. Specialiștii britanici au efectuat cercetări în acest sens, iar concluzia experimentelor a fost aceea că ionii de cupru omoară această bacterie periculoasă, performanță nemaiîntâlnită la niciun alt metal, nici măcar la aur.

Un grup de cercetători de la Universitatea din Southampton au pus apă conținând bacterii E-coli în două vase: unul de oțel inoxidabil și altul de cupru. Apoi au analizat zilnic mostre de apă din cele două recipiente.

Rezultatul experimentului a fost acela că, în vasul de inox, la temperatura camerei, bacteria E-coli sa menținut vie timp de luni de zile, în timp ce vasul de cupru a omorât-o în câteva ore.

Același experiment, efectuat la 10°C, a dat următoarele rezultate: în vasul de inox, bacteria a trăit 34 de zile, în timp ce în vasul de alamă n-a supraviețuit decât 4 zile.

Așadar, dacă în spitale, restaurante, școli, grădinițe, magazine etc. utilizăm recipiente de cupru pentru depozitarea apei, putem elimina riscul infectării alimentelor cu această bacterie periculoasă.

E adevărat că în prezent, vasele de inox sunt folosite aproape exclusiv, atât în localurile publice, cât și acasă, pentru că sunt mai frumoase, mai strălucitoare și mai ușor de întreținut.

Cu toate acestea, cuprul este un material mult mai util și mai sănătos, și aceasta nu numai pentru că omoară bacteriile și virușii.

Acest metal s-a dovedit a avea mult mai multe proprietăți benefice pentru corpul uman.

Iată câteva: - Întărește sistemul imunitar;

Apollon 20

- Ajută organismul să utilizeze fierul din sânge; - Reduce acțiunea radicalilor liberi asupra țesuturilor, prevenind astfel îmbătrânirea acestora; - Menține consistența și sănătatea oaselor; - Ajută la producerea unui pigment vital al pielii, melanina; din acest motiv, apa de cupru este recomandată celor care suferă de vitiligo; - Ajută la funcționarea optimă a glandei tiroide; - Accelerează digestia și reduce aciditatea stomacală; - Mărește fertilitatea la femei; - Și, nu în ultimul rând, crește potența!

Cei interesați sunt sfătuiți să facă ceea ce bărbații indieni fac de mii de ani: să-și cumpere o cană de cupru, s-o umple cu apă în fiecare seară, la culcare și s-o bea dimineața, imediat după trezire.

Cuprul din această apă ajunge în celulele corpului, unde este absorbit în aproximativ 45 de minute. De aceea, este recomandat să nu se bea și să nu se mănânce nimic în acest interval.

Cuprul este un mineral indispensabil organismului. El se găsește în toate organele și țesuturile: ficat, creier, inimă, rinichi, mușchi.

Lipsa acestui element poate da anemii severe.

De aceea, nu neglijați alimentele care îl conțin în cantități importante: stafidele, cerealele (în special grâul), fasolea și mazărea. Dar, în același timp, rețineți că în ziua de azi, cerealele, legumele și fructele cultivate intensiv au un conținut mai scăzut de cupru decât cele crescute natural, din cauza solului sărăcit în minerale.

Apollon

Şcoala Gimnazială Nr. 195, Bucureşti Prof. coordonator: Oana RUSAN

O prinţesă în viitor Maria CĂLĂRAŞU A fost odată o prinţesă frumoasă ca soarele la apus şi deşteaptă cât trei de vârsta ei la un loc. Încă de mică, aceasta fugea vioaie prin palat strecurându-se prin toate colţurile, fiind foarte curioasă. Într-o seară, când mergea pe un coridor întunecat şi pustiu a zărit o cărămidă strălucitoare ce a atras-o spre ea. Fata şi-a pus firavele mâini tremurând de emoţie pe piatra lucie. Nu s-a întâmplat nimic, dar staţi!

Prinţesa nu mai era în palat. Zbura în înaltul cerului pe covorul ei fermecat. Nimic din ce zărea în depărtare nu îi era cunoscut: nişte turnuri mari de cărămidă cu ferestre, erau blocuri, furnicar de cutii pe roţi care se mişcau grăbite, erau maşini.

Plimbarea ei neaşteptată îi arăta lumea din viitor. Covorul a condus-o în toate colţurile lumii. A văzut mari opere arhitecturale precum şi tehnologii extrem de evoluate.

A zburat peste Big Ben, peste Statuia Libertăţii, peste Turnul Eiffel, peste Statuia lui Iisus Hristos din Rio de Janeiro, peste cea mai înaltă clădire din Dubai.

Atenție: persoanele care iau suplimente cu zinc e bine să știe că acesta împiedică buna absorbție a cuprului provenit din alimente. De aceea, în special acestora li se recomandă folosirea curentă a vaselor de cupru.

De asemenea, o alegere excelentă pentru oricine este instalația sanitară cu țevi de cupru. Un pahar de apă băut în fiecare dimineață direct de la robinet ne asigură că nu vom suferi niciodată de deficiență de cupru.

Vorbind despre avantaje, iată și lista afecțiunilor și a bolilor care pot fi prevenite sau ameliorate în urma consumului de alimente cu cupru: alergiile, chelia, leucemia, osteoporoza, ulcerul stomacal, artrita reumatoidă. În concluzie, cuprul este un mineral vital pentru organismul nostru.

Medicii recomandă ca măcar o dată la doi ani să facem un set de analize, astfel încât lipsa acestuia să fie sesizată din timp, deoarece, fără cupru, sănătatea noastră este în pericol.

Florica UDREA

Era uimită. Niciodată nu şi-a imaginat că simplii oameni ca cei din trecut sau ca cei din viitor pot să facă atâtea lucruri pentru a schimba lumea. Nimic nu mai semăna .

Ceva i-a atras atenţia. În vitrina unui magazin a văzut un ecran destul de mare în care păreau a fi doi oameni. Cum or fi intrat ei acolo?

Era imposibil! Se uita la ce numim noi astăzi televizor. Privind surprinsă a văzut un anunţ ce a apărut pe ecran: “Un obiect zburător neidentificat a fost surprins de camerele de supraveghere în mai multe oraşe importane de pe mai multe continente.

Oare sunt extratereştrii?” Atunci, prinţesa şi-a dat seama că a fos văzută şi că trebuie să se întoarcă acasă. În drumul ei, văzuse şi vechiul ei palat sau mai bine zis, ruinele acestuia.

A coborât pe pământ şi plângând, se gândea că nu se va mai întoarce niciodată şi nu-şi va mai vedea familia. Trebuia să rămână în viitor şi să se obişnuiască cu acea viaţă.

Va putea oare fata de demult să se amestece în mulţime şi să treacă neobservată ca nimeni să nu afle că ea este o prinţesă?

Probabil că nu, dar un “Şi-au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi” îşi face mai repede loc în sufletul unui visător decât un final ce spulberă vraja în care este învăluit cititorul.

Nr. 39, august 2013 Apollon IMPORTANŢA STUDIERII LIMBII ROMÂNE

VII.

ÎN CICLUL PRIMAR

Prin înregistrarea performanţelor obţinute de elevi avem posibilitatea să apreciem modul în care obiectivele proiectate s-au materializat în „realităţile” psihice, au devenit componente ale personalităţii umane.

Cunoaşterea acestor aspecte reprezintă pentru învăţător cadru de referinţă în aprecierea şi autoaprecierea muncii sale, iar pentru elevi un factor stimulator în procesul de învăţare. Evaluarea constituie, din punct de vedere pedagogic, temeiul autoreglării procesului de învăţământ.

Strategiile evaluativ-stimulative sunt modalităţi interne, folosite de către cadrul didactic, în vederea înregistrării şi măsurării rezultatelor dobândite de către elevi. În teoria şi practica educaţională se disting trei strategii de evaluare: evaluarea iniţială, sumativă şi formativă.

Evaluarea iniţială sau „răul necesar” se realizează la începutul unui program de instruire şi este menită să stabilească nivelul de pregătire al elevilor în acest moment, condiţiile în care aceştia se pot integra în activitatea care urmează. Ea reprezintă una din premisele conceperii programului de instruire. În concordanţă cu rolul acestei modalităţi de evaluare, preocuparea învăţătorului pentru cunoaşterea elevilor ce vor fi primiţi în clasa I, încă din perioada frecventării grădiniţei, dobândeşte o importanţă deosebită. Aceasta constituie una din condiţiile integrării copiilor, cu şanse de reuşită, în activitatea şcolară. Subliniind rolul şi însemnătatea acestui tip de evaluare pentru micii şcolari, R. Ausubel conchide: „Asiguraţi-vă de ceea ce el ştie şi instruiţi-l în consecinţă”. („Învăţarea în şcoală”, E.D.P., Bucureşti, 1981).

Evaluarea sumativă (cumulativă) este realizată prin verificări parţiale pe parcursul programului şi o estimare globală, de bilanţ, a rezultatelor pe perioade lungi, în general corespunzătoare semestrelor şcolare sau anului şcolar. Evaluarea sumativă nu poate însă oferi informaţii complete cu privire la măsura în care toţi elevii cunosc conţinutul ce trebuie asimilat. Ea realizează „un sondaj” atât în ceea ce priveşte elevii, cât şi materia a cărei însuşire este supusă verificării.

Această strategie de evaluare se realizează prin verificări parţiale, încheiate cu aprecieri de bilanţ asupra rezultatelor, dar având efecte reduse pentru ameliorarea procesului. Comparativ cu aceasta, evaluarea continuă (formativă) presupune verificări sistematice pe parcursul programului, pe secvenţe mai mici şi vizează toţi elevii dar şi întreaga materie ( cu elemnete esenţiale de conţinut).

Evaluarea formativă este mai degrabă o atitudine decât o strategie. Ea nu este o verificare a cunoştinţelor, ci o „interogare” a procesului de învăţare, o reflecţie asupra activităţii. Rolul ei este, înainte de toate, să-i permită elevului de a-şi considera traiectoria, de a-i da un sens învăţării.

Ea îşi propune să atragă atenţia elevului asupra lacunelor sau insuficienţelor şi în acelaşi timp să-l ajute să găsească mijloacele de a depăşi dificultăţile. În întregul său evaluarea este pusă în slujba orientării procesului de învăţare. În acest demers prezenţa elevului este activă şi este plasată pe următoarea traiectorie: „stăpânirea anticipată a demersului în complexitatea sa – autoevaluarea – autocorectarea„ (Marin Manolescu).

Apollon

21

Din cele prezentate anterior desprindem că menirea strategiilor didactice este de a asigura legătura între mecanismul reglator şi mecanismul reglat, respectiv, dintre activitatea de predare şi activitatea de învăţare. Întrucât fiecare dintre cele două activităţi implică o multitudine de variante şi transformări de la un moment la altul, în mod inevitabil şi Profesor relaţiile dintre ele au un caracter procesual şi dinamic. Strategiile Învăţământ Primar didactice sunt modalităţi prin care se Elena ATANASIU, realizează o coordonare şi dirijare Şcoala Nr.1 conştientă a relaţiilor dintre activitatea de predare şi cea de “Alexandru Odobescu”, Urziceni - Ialomiţa învăţare.

Pornind de la specificul relaţiilor dintre cele două activităţi s-au delimitat două categorii de strategii: euristice şi algoritmice. La acestea se adaugă o a treia categorie, având rolul de a întări, consolida şi consemna rezultatele obţinute prin intermediul celorlalte două : strategiile de evaluare.

STRATEGIE – METODĂ: RELAŢII ŞI DETERMINĂRI Profesorul Ioan Cerghit, „părintele didacticii în şcoala românească”, prezintă metodele de predare utilizate în învăţământ, în general, noi încercând să efectuăm o particularizare în domeniul ştiinţelor sociale. Etimologic, termenul de metodă, provenit din greaca „methodos” (compus din „odos”= cale, drum şi „metha”= către, spre) înseamnă „drum care duce spre...”, „cale de urmat” în vederea aflării adevărului. În învăţământ, metoda reprezintă o cale pe care profesorul o parcurge pentru a determina elevii să găsească singuri, adeseori, calea proprie de urmat în procesul învăţării.

Astfel spus, metoda este o cale de acţiune comună profesor – elevi care conduce adesea la realizarea instruirii şi educaţiei.

Noţiunea de metodă include în sine patru elemente: punct de plecare; punct final (rezultatul); subiectul acţiunii; obiectul asupra căruia se răsfrânge acţiunea ( elevul).

Principalele accepţiuni date metodei sunt: praxiologică – metoda este o tehnică de execuţie care conduce la realizarea ţelului propus. Fiecare acţiune cuprinde în structura ei funcţională o asemenea tehnică de lucru, o modalitate practică sau un mod specific de a acţiona, un fel anume de a proceda; cibernetică – metoda are semnificaţia unei tehnici de acţiune care impregnează în structura ei: elemente de programare (a operaţiilor, a comportamentelor); elemente de comandă (sau de dirijare a activităţii) şi elemente de retroacţiune (feed-back).

Metoda este definită astfel ca o modalitate de direcţionare a învăţătorului, însoţită de un control operativ al rezultatelor imediate şi de continua amelioare sau corectare a acestora, de ajustare a mersului mai departe a procesului de învăţământ; Funcţională şi structurală – metoda poate fi considerată un ansamblu organizat de procedee destinat realizării practice a operaţiilor care conduc la atingerea obiectivelor urmărite. În acest sens procedeul reprezintă o tehnică de execuţie mai liniştită, un detaliu sau o comandă particulară a metodei. Ca elemente structurale ce caracterizează o metodă, procedeele se subordonează finalităţilor de urmărit, prin intermediul acesteia şi în cadrul ei îşi păstrează importanţa numai atâta timp cât situaţia este justificată.

Apollon

Nr. 39, august 2013

Folosirea unui exemplu, bunăoară, relevant şi menţionat la locul potrivit în cadrul unei expuneri, dezbateri sau conversaţii poate să concretizeze foarte bine o idee, un concept, un mod de comportare etc. În general, relaţiile dintre metodă şi procedee sunt foarte dinamice în sensul convertirii unui termen în celalalt şi invers.

Sub aspectul pragmatic, al acţiunii, fiecărei operaţii pot să-i corespundă moduri variate de realizare practică, adică diferite procedee de lucru profesor – elevi sau elevi – elevi implicate în cursul desfăşurării unei lecţii. Comparaţia, de exemplu, se poate efectua în moduri foarte diferite: prin opunere, juxtapunere, analogie, paralelă, teză-antiteză, etc. Depinde pentru care dintre acestea optează la un moment dat profesorul. La aceasta se pot asocia, în mod firesc, alte şi alte procedee, ce reprezintă alte şi alte operaţii pe care le parcurg elevii: exemplificarea – pentru concretizare; repetiţia – pentru efectuarea de exerciţii, pentru consolidarea datelor; transpunerea în grafic – pentru adâncirea înţelegerii; etc.

Metoda reprezintă până la urmă, anamblul sau sistemul acestor procedee sau moduri de execuţie a operaţiilor implicate în actul învăţării, integrate într-un flux unic de acţiune, în vederea atingerii obiectivelor propuse. Am putea spune că metoda este un „ program” în acţiune, „o strategie” în desfăşurare efectivă, concretă ce parcurge drumul impus de metoda sau metodele aplicate. În această optică, metoda este, aşa cum o defineşte în general T. Kotarbinski, o modalitate a acţiunii complexe în totalitatea operaţiilor (procedeelor) ei. Şi, parafrazându-l pe Michelangelo, am putea spune că de aceste amănunte depind măiestria şi perfecţiunea operei, ale actului instructiv, ale unei lecţii, bunăoară.

Strategia didactică urmăreşte optimizarea actului de instruire „prin alegerea metodelor de învăţământ de pe poziţiile principiilor învăţământului” (Babanski). Aceste poziţii oferă criteriile valorice necesare unei metode pentru dobândirea calităţii de strategie didactică, angajată managerial (global – optim – inovator) la nivelul activităţii de predare – învăţare – evaluare. Criteriile de combinare şi de corelare a metodelor în cadrul unei strategii didactice vizează, în egală măsură: modul de prezentare şi de argumentare a cunoştinţelor într-o variantă euristică sau algoritmică; modul de dirijare a învăţării pe o cale necesară pentru rezolvarea de probleme sau rezolvarea de situaţii-problemă, modul de activizare diferenţiată a învăţării în condiţii de organizare frontală, pe grupe sau individuală.

Raportul dintre strategia didactică şi metoda didactică evidenţiază diferenţele existente la nivelul timpului pedagogic angajat în proiectarea şi realizarea activităţilor de instruire, educaţie.

Astfel, metoda didactică reprezintă o acţiune care vizează eficientizarea învăţării în termenii unor rezultate imediate, evidente la nivelul unei activităţi de predare-învăţare-evaluare.

Strategia didactică reprezintă un model de acţiune cu valoare normativă, angajată pe termen scurt, mediu şi lung, care integrează în structura sa de funcţionare pedagogică: metodele, considerate „cosubstanţiale strategiilor în calitatea lor de elemente operaţionale sau tactice” (Potolea Dan, Jinga Ioan, Vlăsceanu Lazăr); stilurile educaţionale, de tip autoritar, permisiv sau democratic, care plasează decizia profesorului într-un câmp psihosocial favorabil sau nefavorabil situaţiilor de învăţare concrete; resursele de optimizare a activităţii, care „sugerează un traseu general de parcurs”, care presupune însă „ajustarea programului iniţial la derularea evenimentelor reale”, cu „implicarea subiectivităţii creatoare a profesorului”.

Acest „model de acţiune” atrage în jurul unei „metode de bază” – impusă datorită capacităţii sale de activizare maximă a creativităţii pedagogice – şi alte metode care amplifică procedura operaţională a deciziilor luate în condiţii de schimbare continuă a raporturilor dintre subiectul (profesorul) şi obiectul (elevul), la niveluri de organizare frontală, pe grupe şi individuală a activităţii de predare – învăţare – evaluare.

Strategia didactică preia, de regulă, numele „metodei de bază” aleasă în mod special pentru a respecta natura sarcinii didactice inclusă în proiectul pedagogic. De exemplu, o situaţie problemă solicită strategia problematizării; o problemă de experimentat solicită strategia cercetării experimentale etc. Un alt motiv pentru această alegere are în vedere reducerea câmpului de tatonare în care acţionează uneori profesorul prin operaţii de încercare şi eroare, ajustare şi revenire la soluţia iniţială etc.

Totodată se măreşte gradul de probabilitate în rezolvarea sarcinilor de învăţare operaţionalizate la nivelul obiectivelor concrete. Din experienţa practică am constatat că metodele se raportează la elementele instruirii concrete. Astfel, fiecare capătă altă utilizare, conturându-se mai clar procedeele de aplicare , mai ales dacă dorim şi un înalt grad de activizare al elevilor, realizabil prin combinarea lor.

Problemele practice apar când metoda trebuie precizată pentru a realiza strategia propusă sau pentru a o schimba. De aceea se impune aici ca învăţătorul să ştie clar cum se definesc, cum se aleg metodele, pe fondul strategiei precizate.

Astfel, s-au conturat câteva criterii.

Cum în învăţarea unui capitol (lecţii) se propun un set de obiective operaţionale, ele se pot rezolva, eficient, nu numai dacă se precizează direct acţiunile, conţinutul, condiţiile şi performanţele, ci şi grupul de metode, procedee. Aceasta se realizează fie global, pentru întreg capitolul rezultând strategia, fie chiar pentru fiecare obiectiv în parte. Astfel, constatăm că pentru cunoştinţe sunt mai utile expunerea, conversaţia, dar şi problematizarea, studiul independent. Pentru deprinderi intelectuale, gama metodelor poate fi mai largă: lectura explicativă, conversaţia, explicaţia, observaţia, lucrări practice.

Mai dificil de format – atitudinile – impun solicitarea chiar în lecţie, a unor metode specifice: studiul de caz, jocul de rol, simularea, dezbaterea, pe lângă cele clasice ale educaţiei Continuare morale. în numărul viitor

22

Apollon

Apollon

Nr. 39, august 2013

Testamentul lui Carol I Importanţa regelui Carol I în istoria României nu mai trebuie demonstrată. A fost un domnitor vrednic, comandant al oştirii româneşti pe câmpul de luptă, precum vitejii voievozi din timpurile noastre eroice, un foarte bun gospodar al ţării şi un ctitor de mari aşezăminte culturale.

Testamentul său din 14/26 februarie 1899, din care prezentăm aici câteva fragmente, arată un patriotism profund, un monarh în căutarea perfecţiunii, un om de o înaltă ţinută morală, pe care, vai, nu o vedem la actualii oameni politici ai României! Aşadar, să luăm aminte!

Testamentul meu, scris şi iscălit de propria mea mână, la 14/26 februarie 1899, în capitala mea, Bucureşti. // Testamentul meu, scris de mine, în luna lui fevruarie 1899, pentru a fi publicat prin "Monitor" după moartea mea, cu rugămintea ca ultima mea voinţă şi dorinţă să fie urmate întocmai cum le-am descris aci, cu propria mea mână, fiind încă voinic şi sănătos.

Având aproape 60 de ani, privesc ca o datorie, ca să mă hotărăsc a lua cele din urmă dispoziţii. Alcătuind acest testament, gândesc înainte de toate la iubitul meu popor, pentru care inima mea a bătut neîncetat şi care a avut deplină încredere în mine. Viaţa mea este aşa de strâns legată de această de Dumnezeu binecuvântată ţară, că doresc să-i las şi după moartea mea, dovezi vădite de adâncă simpatie şi de viul interes pe care le-am avut pentru dânsa.

Zi şi noapte, m-am gândit la fericirea României, care a ajuns să ocupe acum o poziţie vrednică între statele europene, m-am silit ca simţământul religios să fie ridicat şi dezvoltat în toate straturile societăţii şi ca fiecare să îndeplinească datoria sa, având ca ţintă numai interesele statului. Cu toate greutăţile pe care le-am întâlnit, cu toate bănuielile care s-au ridicat, mai ales la începutul domniei mele, în contra mea, expunându-mă la atacurile cele mai violente, am păşit fără frică şi fără şovăire înainte, pe calea dreaptă, având nemărginită încredere în Dumnezeu şi în bunul simţ al credinciosului meu popor. Înconjurat şi sprijinit de fruntaşii ţării, pentru care am avut întotdeauna o adâncă recunoştinţă şi o vie afecţiune, am reuşit să ridic, la gurile Dunării şi pe Marea Neagră, un stat înzestrat cu o bună armată şi cu toate mijloacele, spre a putea menţine frumoasa sa poziţie şi realiza odată înaltele sale aspiraţiuni. Succesorul meu la tron primeşte, ia dar o moştenire, de care el va fi mândru şi pe care o va cârmui, am toată speranţa, în spiritul meu, călăuzit fiind prin deviza: "Totul pentru ţară, nimic pentru mine". Mulţumesc din suflet tuturor celor care au lucrat cu mine şi care m-au servit cu credinţă. Iert acelora care au scris şi au vorbit în contra mea, căutând a mă calomnia sau a arunca îndoieli asupra bunelor mele intenţiuni.

Trimiţând tuturor o ultimă salutare, plină de dragoste, rog ca şi generaţiile viitoare să-şi amintească din când în când de acela care s-a închinat cu tot sufletul, iubitului său popor, în mijlocul căruia el s-a găsit aşa de fericit. Pronia cerească a voit ca să sfârşesc bogata mea viaţă.

Am trăit şi mor cu deviza care străluceşte în armele României: "Nihil sine Deo!" Doresc să fiu îmbrăcat în uniformă de general (mică ţinută, cum am purtat-o în toate zilele), cu decoraţiile de război şi numai Steaua României şi Crucea de Hohenzollern, pe piept. Am rămas credincios religiunii mele, însă am avut şi o deosebită dragoste pentru biserica răsăriteană, în care scumpa mea fiică, Maria, era botezată. Binecuvântarea corpului meu se va face de un preot catolic, însă doresc

Apollon

23

ca clerul de amândouă bisericile să facă rugăciuni la sicriul meu, care trebuie să fie foarte simplu. (...) Coroana de oţel, făurită dintr-un tun luat pe câmpul de luptă şi stropit cu sângele vitejilor mei ostaşi, trebuie să fie depusă lângă mine, purtată până la cel din urmă locaş al meu şi readusă apoi la palat.

Sicriul meu, închis, va fi pus pe afetul unui tun, biruit (dacă se poate) la Plevna şi tras de şase cai din grajdurile mele, fără văluri negre. Toate steagurile care au fâlfâit pe câmpiile de bătaie vor fi purtate înaintea şi în urma sicriului meu, ca semn că scumpa mea armată a jurat credinţă steagului său şi şefului sau suprem, care prin voinţa lui Dumnezeu, nu mai este în mijlocul credincioşilor săi ostaşi.

Tunurile vor bubui din toate forturile din Bucureşti, Focşani şi Galaţi, ridicate de mine, ca un scut puternic al vetrei strămoşeşti, în timpuri de grele încercări, de care Cerul să păzească ţara.

Trimit armatei mele, pe care am îngrijit-o cu dragoste şi căreia m-am închinat cu toată inima, cea din urmă salutare, rugând-o a-mi păstra o amintire caldă. (...) Prin o bună gospodărie şi o severă rânduială în cheltuieli, fără a micşora numeroasele ajutoare cerute din toate părţile, averea mea a crescut din an în an, aşa că pot dispune astăzi de sume însemnate, în folosul scumpei mele Românii şi pentru binefaceri. Am hotărât dar o sumă de 12 milioane de lei, pentru diferitele aşezăminte, noi fundaţiuni şi ca ajutoare.

Această sumă va fi distribuită precum urmează: 1. La Academia Română, şase sute mii de lei, capital pentru publicaţiuni. 2.

La Fundaţiunea mea Universitară, pentru sporirea capitalului, şase sute mii de lei. 3. La Orfelinatul "Ferdinand" din Zorleni, lângă Bârlad, pentru sporirea capitalului, cinci sute mii de lei. 4. Pentru întemeierea unui internat de fete de ofiţeri în armata mea, cu un institut de educaţiune, cu un învăţământ practic, la Craiova, două milioane lei. 5.

Pentru întemeierea unei şcoli industriale la Bucureşti, trei milioane lei. (Urmează alte 12 legate). Înălţând rugăciuni fierbinţi către A-tot-Puternicul, ca să ocrotească de-a pururea România şi să răspândească toate harurile asupra scumpului meu popor, mă închin cu smerenie înaintea voinţei lui Dumnezeu şi iscălesc cea din urmă hotărâre a mea. În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, Amin. Făcut la Bucureşti, la 14/20 februarie 1899. //CAROL// Am scris şi iscălit cu propria mea mână acest testament, pe două coale, formând opt pagini, legate cu fir roşu şi am pus sigiliul meu. // CAROL//

Nr. 39, august 2013

Apollon

Templul dintre lumi – Şinca Veche

Un complex megalitic păgân, precreştin, plin de enigme!

Oamenii veneau și vin la Şinca Veche ca să viziteze dealul Pleșu: grota mănăstire cu două altare, parcul ecologic, schitul cu moaştele Sfântului Nectarie. Merge vorba că, odată ce te rogi în altarele de sub pământ, ale bisericilor rupestre, capeţi ce ceri: fie tămăduire, împlinirea dorinţelor, chiar darul naşterii de prunci.

Pe la anul 1750 câţiva călugări ortodocşi s-au refugiat în grota de la Şinca Veche. Aici şi-au făcut mănăstire, au trăit în inima pământului vreme de mai multe secole şi au ţinut candela ortodoxiei aprinsă în vremuri de prigoană. Grota de la Sinca Veche adăposteşte două biserici săpate în piatră în care s-a slujit Sfânta Liturghie câteva secole. Legendele au nevoie de misterul în care s-au născut pentru a supravieţui. Prea multe explicaţii parcă ucid frumseţea din ele...

Templului dintre lumii, un loc aproape neştiut, pierdut pe la poalele Făgăraşului, unde, săpată în piatră, există o alcătuire misterioasă. Un loc fără nume şi fără vârstă, despre care se spun poveşti fabuloase, încărcate de magie. Se spun cuvinte venite din nopţile păgâne ale istoriei, de care destui se tem şi care ascund întrebări fără răspuns.

Urcuşul nu e prea lung, dar e greu şi abrupt. Deasupra intrării se vede un pâlc de salcâmi tineri, cu rădăcinile iţite prin crăpăturile stâncii. Primul pas înăuntru e ca un pas spre un alt tărâm. În piatra fragilă au fost săpate cinci încăperi, mai mari de un stat de om, cu două altare şi cu un horn piramidal, ca o turlă zvârlită spre cerul liber. Suişul hornului e ciudat de regulat, ca trasat de un meşter, rotunjit într-o spirală aproape perfectă. Pare o turlă de biserică prin a cărei deschidere se vede cerul. Prin această "cupolă" pătrund rădăcinile copacilor. Pare că natura de afară ar vrea să simtă ce se petrece dincolo de pereţii groşi de câţiva metri.

Frica de duhuri

Cel mai straniu lucru este lumina care biruieşte întunericul grotei. Acea lumină galbenroşiatică, venită dinlăuntrul altarului. De unde lumină, dacă pe aici nu trece nimeni, niciodată? De la lumânările aprinse la pozele icoanelor ieftine, sprijinite în nişe de piatră. Nu sunt multe. Două lumânări, aproape pe sfârşite, înlătură bezna.

Deasupra lor, litere ciudate, într-o limbă uitată demult. Şi semnul pentagramei păgâne, adâncit în piatră, de mâini necunoscute.

Dacă intri adânc în Ţara Făgăraşului, în jos de Zărneşti, şi întrebi de drumul către "Templu”, nimeni nu ştie să-ţi răspundă. Chiar şi majoritatea localnicilor din Şinca Veche ridică din umeri. Într-un târziu, ne lămureşte moş Toader, un bătrân uscăţiv, aşezat la umbră, pe laviţa de la poartă: "E sus, lângă culme. Pe lângă poliţie, ieşiţi în câmp şi, de la cruce, în stânga.”

Scotoceşte într-un pachet mototolit şi pescuieşte o ţigară stafidită. O aprinde, trage cu sete din ea şi întinde mâna către casele din jur: "Ai mai tineri chiar nu ştiu de locul ăsta. Alţii, care ştiu unde este, nu vor să spună. Nu le place să vorbească de el. Li-i teamă de duhuri, de neştiut, mai ştiu eu ?".

Tace îndelung, apoi aruncă ţigara jumătate fumată în praful drumului. "Duceţi-vă să vedeţi. Şi veniţi după aia să vă povestesc". Se ridică anevoie şi dă să intre în curte. "Dacă vedeţi luminile dinăuntru, să staţi numai pe un loc", mormăie în barbă, amestecând vorbele cu o tuse hârâită.

Intrarea în biserica săpată în stâncă nu se vede de nicăieri. Trebuie să ajungi foarte aproape ca să o zăreşti. Drumul până acolo, pornit din afara localităţii nici nu e, de fapt, un drum. E mai mult o cărare ce străbate un pâlc de pădure, către o coamă de munte. Ca şi cum doar paşii oamenilor veniţi în tăcere să se roage aici ar fi cei care marchează locul.

Apollon

24

Vocea tăcerii şi lumina întunericului

La o parte, puse direct pe podeaua de stâncă, nişte flori de munte albăstrii, strânse într-un mănunchi. Atât. Şi tăcerea absolută din cavernă. O linişte pură şi misterioasă. Nicio şoaptă, niciun alt semn al trecerii cuiva pe aici.

Brusc, se aude un sunet tânguit, stins, obosit, subţire, ca o voce de... şarpe. De parcă şerpii ar avea voce! Vine de nicăieri... De sus, din cupolă, prelins prin scobiturile stâncii sau de dincolo de perete, de la altarul celălalt, scufundat în beznă.

Parcă s-a şi făcut deodată mai frig, în ciuda caniculei de afară. Pielea mi se strânge în broboane mici...

Flăcările lumânărilor se îndoaie şi pâlpâie, aruncând umbre pe pereţi. Parcă ar trece cineva pe lângă ele. Or fi duhurile lui moş Toader, mă gândesc. Apoi înţeleg. E vântul.

Afară s-a pornit vântul, tulburând, prin crăpături nevăzute, neclintirea templului de piatră. Ne facem grăbiţi semnul crucii. Pare ciudat într-un loc despre care nu ştii dacă e creştin sau păgân...

Ieşim din grotă, în ultimele raze ale soarelui. Nici pomeneală de vânt! Nicio învolburare, nicio pală nu mişcă crengile pădurii. Aerul fierbinte al amiezii e la fel de neclintit cum îl ştiam de la intrare. Să fi fost totuşi altceva? Poate un semn straniu sau suflarea unor fiinţe nevăzute? Ne închinăm din nou şi coborâm fără să ştim ce a fost acolo, ce a trecut pe lângă noi...

Abia din drum privim înapoi, către coasta ce urcă la templu. Văzută de aici, intrarea arată ciudat, aşa cum cade umbra, despărţind parcă stânca în două. O grotă ciudată, închisă în piatra unui munte şi scufundată sub noiane de istorie. Două mii de ani transformaţi în blocuri de stâncă, o alcătuire de piatră netrecută pe nicio hartă, învelită în umbra tremurătoare a apusului. Un loc straniu, al misterelor, unde oamenii se tem să calce şi unde semne tainice se împletesc cu realitatea...

Doar în trei zile din an poţi să-ţi schimbi ursita Mai târziu, jos în sat, aveam să desluşim câte ceva din vorbele lui moş Toader, rostite între două rotocoale de fum de ţigară.

"Aha, aţi simţit vântul?", râde mânzeşte: "He, he he. Nu-i vânt. E semnul trecerii duhului. Pe acolo pe unde trece se împlinesc dorinţele. Aşa zic oamenii.

Unii şi-au împlinit acolo gânduri ascunse. Da, tre' să fie bune şi curate, altfel nu merge! Acolo, la horn, când intră razele de lună prin el: dacă stai în lumina

razelor şi te gândeşti, se împlinesc ursitele. Se mai zice că, uneori, apare înăuntru, în templu, o fată. Ca o umbră, aşa, ca o părere. O fată tânără, în alb. Nu zice nimic, stă şi tace, se roagă, eu ştiu? Dacă o vezi pe fata în alb şi te rogi ei, poţi să schimbi ursita, ce ţi-e scris în Cartea din Ceruri. D-aia îi mai zice şi Templul Ursitelor. De trei ori pe an poţi să-ţi schimbi ursita, De Sântgeorgiu, la Lăsata Secului de Paşti şi de Schimbarea la Faţă". "Şi matale de ce nu ţi-ai schimbat ursita, nea Toadere?", întreb curioasă.

"Ei, şi matale acum, de ce aia, matale de ce ailaltă... Nu-i lucru uşor. Trebe putere şi curaj la întuneric. Acu 20-30 de ani, acolo sus, pe dealu' Pleşu, era numa' tot o şerpăraie. Nici ciobanii nu ştiau toţi locul peşterii, şi ei treceau cu oile numa la câţiva stânjeni de ea. Şi din cine ajungea la grotă, numa ăi cu inimă intrau în bezna aia, de la altarele din fund. Umblă vorba că templu-i plin de comori vechi. Vechi de dinainte de daci. Aur, eu mai ştiu ce?

Era şi unu', Moldovan, român, da' venit din America, care cică ar fi găsit odoare. A scris el şi o carte despre mănăstire, a făcut o societate ceva, cu Şincai, că Şincai aici s-a născut. Dup-aia s-a dus în America lui. Eu n-am văzut comori. Eu am găsit aşchii de sticlă...".

"Aşchii de sticlă?", fac ochii mari.

"Ei, aşa zicem noi, un fel de cristale ca sticla, aşa. Am găsit două, dar mi le-au furat nişte draci de nepoţi de-ai soră-mii. A fost un cristal mic, mai întai, şi apoi, la vreo lună aşa, unul mai mare, cam cât o unghie. Oamenii zic că prin aşchiile astea, dacă le ţii la tine, vorbeşti cu lumea de dincolo, cu ai de-au săpat templu'".

"Cum le-ai găsit, nea Toadere?"

"Urcam uneori seara şi mă rugam înăuntru şi aşa le-am văzut. Erau pe tavan, lângă gaura a' mare, din altar. Clipoceau în întunericul ăla, ca două steluţe. Nu mă duceam io să caut nimic, da-mi era drag de linişte. Şi acu, să vă spui p-a dreaptă, aşteptam să văd luminile şi fumul. De astea bunu-meu zicea că ele îţi arată trecutu' şi viitoru' şi, dacă le vezi o dată, capeţi tinereţea de-o pierduşi. Ete, căpătâi pă dracu', că nu zării nimic!Eh, vorbe...Ia, mai dă-mi şi mie o ţigară". Da ştiu că le sudează bătrânul... “De ce-or fi ridicat mănăstirea tocmai acolo, matale ce zici?", îl incit eu.

"Dom'le, să ştii că întrebarea asta mi-am pus-o şi eu. Am mai vorbit şi cu alţii. Chiar şi cu dom' părintele. Nimeni nu ştie să explice. Dom'ne, zic, s-o ascundă, înţeleg, da' putea s-o ascundă în miezu' pădurii sau la poalele dealului, nu tom'na acolo, în munte. Şi ai văzut treabă? D-afară nici nu vezi turla, coşul ăla de dă către cer. Nu-l vezi decât dinăuntru.

Când eram copil mai era încă, înâuntru, masa din altar. O ditamai bucată de piatră, cioplită frumos, netezită, se vedea urmele de fier cum o săpaseră ăi de demult. Era pusă la fix, de cădea pe ea raza de soare chiar în mijloc, da' numa' într-o zi anume din an.

Acum a dispărut de acolo. Au mai fost nişte inşi cu măsurători şi ziceau că acolo e centru', pe o axă cu cerurile, cu dracu' ştie ce lume, cum ziceau ei, că eu nu ştiu! Da' io o să-ţi spui ce cred. Io zic că ăi de-au săpat-o nu erau din lumea noastră. Aveau nişte simţuri aparte. Simţeau locul, cum îl simt aparii care sapă fântâni. Aşa au ales stânca aia. Ştiau lucruri secrete, aveau alţi dumnezei, alte legi... Făceau minuni, aveau vieţi neştiute... Lucruri pe care noi nu le mai ştim sau nu le mai simţim demult...”

Apollon

25

Nr. 39, august 2013

Apollon

Cel mai ciudat lucru din "Biserica cu două altare" de la Şinca este simbolul cioplit în locul cel mai îndepărtat de intrare, un loc unde lumina deabia ajunge.

Straniul simbol, nemaiîntâlnit nicăieri în această formă, reprezintă pentagrama marilor magicieni, având în mijloc semnul "Yin - Yang", semnul filozofiilor Extremului Orient.

Oare ce putea însemna această alăturare Atingerea unui alt univers de simboluri? Căror zei se închinau constructorii Nimeni nu mai ştie cine a săpat, cine "Templului Ascuns"? s-a rugat ori cine a slujit în biserica de piatră. Cât din povestea de la Şinca Veche e adevăr şi cât ficţiune? Poate nici nu e cazul să căutăm un răspuns. De rămas, atât a rămas: un templu cu două altare săpate în inima stâncilor, poate mai bătrân decât creştinismul şi unde se petrec lucruri stranii.

Poate că e acolo o poartă către alte lumi, aşa cum povesteşte moş Toader. Poate să fie semnul unei divinităţi păgâne, nişte urme miraculoase ori poate un mesaj al vreunui alt univers, cu marginea căruia ne-am intersectat o clipă. Poate astăzi ţi-am spus doar un basm.

Cum, la fel de bine, poate că te-am ajutat să afli un adevăr vechi de mii de ani...

Câteva semne de întrebare:

Loc de rugăciune predacic?

De ce alcătuirea de piatră are două altare? Au fost aici două biserici sau una?

Oricum, nu există nicăieri în lume o biserică creştină cu două altare.

Cât de vechi este templul? Vechimea sa este estimată între 250 şi 1500 de ani, dar sunt voci care îl datează la 7000 de ani.

Cine l-a săpat? Unii spun că este o mănăstire creştin-ortodoxă, în timp ce alţi cercetători susţin că este dacică sau chiar predacică, deoarece la altar se mai pot vedea inscripţii necreştine, într-o limbă necunoscută.

De ce turla acestei biserici este sub formă de trunchi de con şi de ce se vede doar dinăuntru, nu şi din afară?

De ce înăuntrul templului nu există niciun însemn creştin?

Controversele despre originea templului sunt numeroase. Este acolo o mănăstire creştină ascunsă, sau un vechi templu dacic ori poate preistoric? Oamenii îl consideră creştin şi, de altfel, lăcaşul a fost sfinţit acum mulţi ani de către Înalt Prea Sfinţia Sa Antonie Plămădeală, Mitropolitul Ardealului.

Mai departe de drumul către biserica ascunsă se află un fel de amfiteatru ciudat, imposibil de zărit decât dintr-un singur punct, care arată ca un fel de podium perfect circular, acoperit de iarbă şi înălţat cu circa doi-trei metri faţă de restul zonei.

Larg cam de 20 de metri, are înăuntru un fel de terase concentrice ca într-o cetate şi care, cu siguranţă nu pot fi naturale.

La ce folosea amfiteatrul?

Era cumva locul unor misterioase ceremonii păgâne?

Cum a ajuns pe peretele cel mai Să fie vorba de ruinele unei aşezări îndepărtat, în locul cel mai întunecat din dacice? Ce legătură există între platoul de iarbă templu, pentagrama, simbolul Kabbalei şi al şi templul straniu al cărui nume nu se mai ştie? marilor alchimişti?

Zei necreştini?

Cine a săpat semnul Yin-Yang, lângă locul unde se spune că apar cel mai des globurile de lumină şi silueta fetei în alb?

Apar aici lumini sferice? Ele sunt fulgere globulare sau aici este unul din acele "noduri energetice" cu încărcătură cosmică?

Cătălina STROE

Apollon

Nr. 39, august 2013

Monica Mureşan

101 poeme

Activitate literară: Debut: 1968, poezie în revista “Aripi” a Liceului Aurel Vlaicu; 1980, proză S.F., Revista “Argeş”, Piteşti. Debut radiofonic: 1978, poezie. Debut TV: 1993, poezie/Viaţa Spirituală. Publică reportaje, interviuri, cronică plastică/ literară, eseuri, versuri şi proză literară, în diferite ziare şi reviste literare: Magazin, Jertfa, Luceafărul/Canada, Mioriţa noastră/S.U.A., Bună Ziua, Mesager, Caţavencu, Opinia Publică, Placebo, Astra, Biserica de Lemn, Sud, Esteu, Poesis, Cafeneaua Literară, Revista Nouă, Poezia, Dor de dor, Citadela, Conexiuni/S.U.A., Agero-Stuttgart, Singur, Impact, Argeş, Climate Literare, Origini, Vatra Veche, Alternative/S.U.A. Viaţa de pretutindeni, Caligraf, Portal-Măiastra etc., cât şi în massmedia de limbă albaneză cu eseu, poezie, cronică literară (traduse în lb. albaneză de Baki Ymeri): Zëri i ditës, Prishtina Post, Bota Sot, Zemra Shqiptare, Fieri, Dituria, Tribuna Shqiptare/Canada etc. Colaborări la TVRM, Cititor de proză/Faleze de nisip, Radio România Cultural, Baricada.ro.

Zidul

Vama de ceaţă S-au deschis porţile zilei şi te pierzi în nefiinţa luminii ca într-un început ocrotitor

Când îmi voi descoperi mâinile am să le pălmuiesc

dar pentru aceasta trebuie mai întâi să fac o mare descoperire. Îmi aduc aminte: într-o viaţă anterioară Departe am pălmuit un dinozaur de ce ai fost abia ieri şi el de durere m-a strivit de zidul istoriei, Treci subţire ca stratul actual de ozon prin vămile de lapte crud poate că aşa am devenit noi oamenii ale primelor gânduri pentru o scurtă perioadă marea descoperire ai pierdut o mângâiere - a dinozaurilor urmând ca ulterior ai căutat-o în uitare să se dărâme peretele istoric al uitării – de fapt zidul ce desparte te-ai îndepărtat de tine Geologia de religie ştiind că totul se întoarce trezindu-ne dintr-o dată în forma căldurii prizonieri în mentalitate ca şi dinozaurii ţi-ai făcut culcuş dintr-o înserare dar dinozaurii nu au dispărut, aşteptând noi suntem ei, şi ai întinerit în fiecare zi urmaşii lor în declin regăsind chipul deveniţi la altă scară începutului. a timpului, din manierism, simpli martori

Doină pentru Basarabia Floare albă de sulfină, cine-mpuşcă în grădină florile la rădăcină floare verde şi albastră cine-i pasărea măiastră de vânzare la fereastră trifoiaş bătut în cruce unde vântul mi te duce să ne cauţi la răscruce noaptea tristă arlechină vopsită fără de vină cu mult roş’ şi cu făină floare, floare întristată înflori-vei iar odată în culoarea ta furată?

Apollon

ai propriei dispariţii o unică şi simplă conjugare.

Invitaţi la judecata de apoi ne vom descoperi vechi prieteni, privind cu încântare strălucitoarele fosile elegante şi preţioase ca pe ultima victorie a ştiinţei dar pentru aceasta trebuie mai întâi să o descoperim, Judecata apoi ne vom învinui de dispariţie vom protesta împotriva propriei dispariţii cu sentimentul dreptăţii ofensat fosilizate martori şi prizonieri în mentalitatea de apoi dar pentru aceasta trebuie mai întâi să ne redescoperim şi pentru aceasta trebuie mai întîi să dispărem în gaura neagră din zidul de ozon…

26

Eclipsa Miez de zi şi miez de noapte copt în jar de chihlimbar reci topaze printre şoapte vreo trei raze-n buzunar şi-apoi fie ce o fi înapoi într-altă zi Ne-o primi sidefie şi pe noi de-om sclipi Stele vii miez de noapte-n miez de zi ......................... de metal, scapără luna pumnal.

Carul cu fân Rapsodii pe arcuş de vioară Văpăi aurite-n descântec Recital dintr-o noapte de vară Poemul ploii din cântec.

Stranii păduri de cleştar Leagănă pale de vânt Vers adormind solitar Sub geana grea de pământ.

Sunt iar un copil, în Ardeal Începe-n fâneaţă cositul Şi-n spaţiul cu son ireal Descopăr în vis infinitul.

Adorm sus, în carul cu fân Luceşte câmpia de stele.

Buna mă strânge, fierbinte, la sân Şi-mi prinde în păr albăstrele. … Dar în concertul de nicăieri Dispare câmpia înspre apus Unde s-au dus verile de ieri Şi carul cu fân, unde s-a dus?

Când îmbătat de-a viorii licoare Adorm sub sfere de răcoare…

Un magazin cu uşa chiar pe chei

Poemul amintirii

În fiecare zi îmi număr rănile unor amintiri încă necicatrizate. În fiecare noapte Nimic nu-mi place şi nici nu-mi doresc amintirile frumos cicatrizate Aici mă alungase-o ploaie scurtă se preschimbă Dar brusc simţit-am că încremenesc În răni.

Privind la calul roz culcat pe burtă.

Un magazin cu uşa chiar pe chei Şi eu intrând fără un gologan Pe rafturi, patru câini şi câţiva lei Şi-un rătăcit ciorchine de mărgean.

Părea că o furtună l-a trântit Acolo-n magazinul din Burano Ca să iradieze-un asfinţit Pe când Azzuro cântă Celentano. Şi pe sub stropii grei de ploaie rară Eu, undeva, pe cheiul din Burano, Văzui fantoma calului afară: Pe bolta frunţii – Steaua de Murano.

Pe când miniaturile-n vitrină Onor dădeau spre rasa cabalină.

zâmbind Zâmbind în clepsidra întredeschisă o scoică-i inseminată cu nisip.

Al patrulea ochi de apă stă aşteptând ca fereastra cu vedere la mare.

Apollon

Nr. 39, august 2013

Ghimpele din inima României ŢINUTUL SECUIESC O doamnă mi-a explicat amabil: "Acela e minorităţii, astăzi s-a ajuns la următorul fapt: steagul Ţinutului Secuiesc. Şi sub el, stema aceea nu există nici un angajat român în toată mare, este simbolul secuilor de pe vremea primăria! Nici unul!

Imperiului Austro-Ungar. Văd că nu sunteţi de aici La Consiliul local avem doar 5 şi îmi permit să vă explic. Se spune că inima aceea în consilieri din 20, iar la cel judeţean 4 din 30. care este înfiptă sabia ar fi inima României.

Cine îşi uită istoria, îşi pierde neamul, părinții, copiii şi casa! Românul, întotdeauna, a fost iertător, dar niciodată n-a uitat ce-a suferit. Memoria istoriei nu arde în foc! România ţine în braţe o bombă cu ceas: Ţinutul Secuiesc. La fabricarea ei a lucrat din răsputeri, în ultimii 20 de ani, UDMR, beneficiind de sprijinul tacit şi de neînţeles al întregii clase politice româneşti. În judeţele Harghita şi Covasna, situaţia românilor este dramatică, şi nici măcar acum, în cel de-al doisprezecelea ceas, politicienii nu dau vreun semn că le-ar păsa, fiind mult prea ocupaţi cu împărţirea şi păstrarea puterii. Am ales un caz concret, emblematic, pentru a înţelege problema Ţinutului Secuiesc: oraşul Sfântu Gheorghe din judeţul Covasna.

Confiscarea memoriei Vă amintiţi, probabil, mitul despre acest oraş, în care dacă cereai o pâine în limba română nu erai servit. Ei bine, e un mit. Am cumpărat un rucsac întreg de pâini, şi de fiecare dată, am fost servit cu amabilitate. Banii în capitalism nu au nici miros, dar nici etnie. Regulile jocului s-au schimbat. Aveam să înţeleg asta mergând pe străzile oraşului Sfântu Gheorghe, cu sacul meu de pâine în spate.

O bună bucată de vreme, am rătăcit fără să ştiu exact unde sunt: nu recunoşteam numele niciunei străzi din cele pe care le ştiam din urmă cu câţiva ani. Toate, dar absolut toate străzile din oraş sunt în limba maghiară.

Probabil toate personalităţile maghiare care au trăit vreodată au devenit nume de străzi.

Sunt şi plăcuţe bilingve. Ca român, ţi se permite să înţelegi. Oraşul e împânzit de astfel de însemne, unde au locuit tot felul de unguri celebri, unde au dormit, înainte de a fi ucişi, eroii maghiari, sau unde trecătorului i se aminteşte de o faptă măreaţă a înaintaşilor din acelaşi neam. La fel de multe sunt statuile mai mari sau mai mici ale unor pictori, muzicieni şi alţi bravi maghiari.

Mi-am zis că nu este cazul să trag vreo concluzie pripită, şi să merg mai bine să cer informaţii, la centrul Infotur al oraşului. Am primit o broşură în limba română! Însă bucuria mea nu a durat prea mult: în toată cărticica nu erau prezentate decât alte şi alte obiective culturale sau istorice maghiare!

Oare eram într-un oraş românesc? Am admirat lacul cu nuferi şi am ascultat fanfara ce cânta în foişor, mai risipind parcă din răceala de început. Dar până şi aici, chiar la locul de joacă al copiilor, am descoperit un husar, în mărime naturală, făcut din plastic, ce parcă scosese ameninţător sabia la mine. La ieşirea din parc, pe o clădire oficială, fluturau trei steaguri: al Uniunii Europene, al României şi încă unul, necunoscut.

Apollon 27

Noi, românii de aici, ne-am învăţat să mai privim şi în pământ, nu doar pe clădiri. Dacă veneaţi acu' două săptămâni, era şi steagul Ungariei, au zis ei că au uitat să-l dea jos de la 15 martie, marea lor sărbătoare istorică".

Un pic mai sus de această clădire, am văzut, în sfârşit, ceva românesc: statuia lui Mihai Viteazul. Din păcate, în jurul ei este un şantier: se reamenajează piaţeta. Construcţiile durează de prin '95 şi nici acum nu sunt terminate. Voievodul român pare că înaintează cu greu prin valuri de moloz. Îmi urmez plimbarea, pe-acelaşi ton.

Afişele teatrelor şi spectacolelor sunt toate în limba maghiară, chiar şi tichetele de parcare au înscrisuri mai întâi ungureşti, la fel ca şi biletele de autobuz.

P â n ă l a u r m ă , a m g ă s i t c â t e va monumente româneşti: Catedrala Ortodoxă, superbă, înghesuită între blocuri, ca să nu se vadă, o plăcuţă comemorativă pentru eliberarea de sub fascism, pusă aproape alb pe alb, să nu se distingă, şi o altă plăcuţă, unde a funcţionat Astra (Asociaţia Romanilor din Transilvania), acoperită de un boschet plantat chiar în faţa monumentului.

Toate acestea s-au dovedit a nu fi coincidenţe, dovadă supremă: mesajul primarului Antal Arpad, făcut public chiar în acea zi, la finalul unei competiţii sportive: "Galopiada demonstrează încă o dată că Ţinutul Secuiesc există!".

Am înţeles că totul, de la numele străzilor altădată româneşti, la monumentele şi statuile puse obsesiv prin oraş şi până la excesul de comemorări, festivaluri şi defilări maghiare, totul este făcut programatic, cu un singur scop: pentru a şterge o istorie şi a o înlocui cu alta. În drum spre hotel, mi-a venit în minte celebra frază a lui George Orwell: "Cine controlează prezentul controlează trecutul, şi cine controlează trecutul controlează viitorul!". La recepţia hotelului, un perete întreg era acoperit cu harta Ţinutului Secuiesc, cu toate denumirile localităţilor în limba maghiară. Recepţionera mi-a zâmbit amabil: "Bune seare!". "Bună să-ţi fie inima!", i-am răspuns.

Maghiarii, mai presus de lege Sfântu Gheorghe are 14.000 de locuitori de etnie română, adică un sfert din populaţie.

Pentru a afla în mod obiectiv dacă situaţia lor este atât de dramatică pe cât pare la o simplă plimbare, am stat de vorbă cu câţiva dintre oamenii bine informaţi ai locului.

Ioan Lăcătuşu este directorul "Centrului de Studii Europene Covasna-Harghita", unul dintre cei mai activi reprezentanţi ai societăţii civile. După un oftat greu, mi-a spus: "Nu doar românii o duc greu aici.

Limba română o duce greu, valorile şi simbolurile româneşti o duc greu. Dacă legea spune că la biroul de relaţii cu publicul trebuie să se vorbească şi în limba

Statuia unui husar, ridicată în memoria honvezilor care au luptat în Revoluţia din 1848 Românii sunt minoritari în această zonă, nu au nici un cuvânt de spus, în timp ce maghiarii controlează practic toată administraţia, şi nici vorbă să ne dea măcar jumătate din drepturile pe care le au ei, ca minoritate naţională. Toate drepturile lor de minoritari le-au transformat, aici, în privilegii.

Este un permanent dispreţ faţă de însemnele statului român. Nu vin niciodată la sărbătorile româneşti, nici măcar la ziua naţională. La întâlnirile şi taberele lor se intonează la început imnul Ungariei, şi niciodată cel românesc. Consideră că sunt atât de aproape de autonomie, încât în urmă cu puţin timp, Consiliul Judeţean a declarat că Ţinutul Secuiesc este ţara lor din interiorul României şi au aprobat fonduri pentru "diaspora", adică pentru maghiarii din judeţele limitrofe - Hunedoara, Braşov, Buzău etc. Asta, deşi monumentul lui Mihai Viteazul din centrul oraşului stă în şantier de aproape 20 de ani!"

Domnul Lăcătuşu este şi coordonatorul "Forumului Civic Român", o asociaţie-umbrelă pentru mai multe ONGuri româneşti. Împreună au făcut proiecte şi se zbat să obţină drepturi pentru românii din zonă. De fiecare dată ajung să dea în judecată autorităţile şi, după lungi procese, începe hărţuirea respectării sentinţelor.

Aşa s-a întâmplat cu schimbarea abuzivă a numelor străzilor în limba maghiară, de exemplu. Deşi românii au câştigat procesul la Braşov, primăria, condusă de Antal Arpad, pur şi simplu refuză să o pună în aplicare. Strada 1 Decembrie a rămas Şandor Petofi, iar strada Horia, Cloşca şi Crişan a rămas strada Fundăturii. Nici clădirea în care a funcţionat Banca Naţională nu i se dă Centrului Ecleziastic Românesc, deşi există şi în acel caz o hotărâre judecătorească definitivă.

Nici cele aproape 10.000 de hectare de pământ ale armatei nu au fost păstrate, ci retrocedate, deşi există acte pentru păstrarea lor. Cu mâinile tremurând de furie şi umilinţă, domnul Ioachim Grigorescu, preşedintele veteranilor de război, îmi spune: "Cele zece mii de hectare ale armatei au fost plătite bănuţ cu bănuţ de către Regele Ferdinand.

Apollon

Nr. 39, august 2013 Avem actele, le-am prezentat. Pur şi simplu, maghiarii din Consiliul Judeţean nu au vrut să ţină cont de ele. Au retrocedat toate aceste terenuri. Acum au dat aprobare pentru construcţia de case în apropierea poligonului militar şi ne-au anunţat că, de fapt, poligonul este prea aproape de clădirile civile şi vor să îl desfiinţeze. Urmează să se desfiinţeze şi Casa Armatei. Ne sfidează în faţă, în vreme ce guvernul se preface că-i orb şi surd. De altfel, ei aşa ne şi consideră, "armată de ocupaţie". Am făcut petiţii la toate nivelurile puterii ca să ne strigăm durerea şi umilinţa. Până la urmă, ne-a primit Ministrul Apărării, care la final a bâlbâit ceva de genul "suntem cu ei la guvernare... trebuie să ne înţelegeţi şi pe noi aici la Bucureşti". Suntem ai nimănui. O ruşine faţă de memoria celor care au murit şi au suferit pentru fiecare palmă de pământ transilvănean. Dacă nu se iau măsuri urgente, Ardealul este pierdut!"

Din pacate, cei care ar trebui să controleze corectitudinea acestor "tranzacţii", fie sunt maghiari şi închid ochii, servind "cauza" autonomiei, fie sunt politicieni de la Bucureşti care gândesc "strategic", adică cu gândul la putere şi păstrarea majorităţii guvernamentale. Întrebarea firească este: cât de mult resimte populaţia toate aceste jocuri politicianiste? Fie că sunt maghiari sau români.

Eliminarea românilor "I-am spus fiicei mele: vorbeşte în maghiară, dacă vrei să te angajeze! Fiica mea a luat zece la examenul pentru angajare la BCR. La interviu, au respins-o. M-am enervat, ştiam că directorul e ungur, însă după aceea, mi-am dat seama că fata făcuse bine, până la urmă suntem în România, măcar o urmă de demnitate să păstrăm. M-am dus la ei şi i-am acuzat de discriminare, dar nimic nu s-a schimbat. Aici, dacă nu vorbeşti ungureşte, foarte greu te angajează cineva, ăsta este adevărul".

Domnul cu care vorbesc doreşte să-şi păstreze anonimatul. De altfel, nu este primul intervievat ce nu vrea să-şi dea numele. Români care în propria ţară nu au curajul să-şi ceară drepturile, de frică să nu îşi piardă slujbele la patroni maghiari, să nu fie marginalizaţi!

Domnul G. Agrigoroaie, consilier judeţean, îmi explică: "Dacă îndrăzneşti să spui că îţi iubeşti pământul ăsta sfânt, sau că românii au şi ei dreptul la ceva, eşti imediat taxat de naţionalist, de radical sau extremist. Românii nu au drepturi, au doar obligaţii, printre care principala este să plece de aici.

Dacă îndrăzneşti să susţii românismul, te trezeşti marginalizat şi devii un paria. Din păcate, majoritatea firmelor private au patroni maghiari şi nu te angăjeaza dacă nu vorbeşti ungureşte. În general, înfiinţarea şi funcţionarea firmelor cu patroni care nu sunt maghiari este descurajată: nu li se dau spaţii, terenuri sau aprobări. Este o politică făcută publică, de mai mulţi ani, de către UDMR: nu vor să accepte investiţii, ca să nu schimbe componenţa etnică a zonei.

Să nu cumva să vină români să se stabilească aici, unde consideră ei că e ţara secuilor". Şi românii? Fie au învăţat maghiara, ca să se poată descurca, fie, cei mai norocoşi, lucrează în instituţiile statului - jandarmerie, poliţie, armată.

Restul sunt obligaţi să facă naveta zilnic la Braşov sau Cristian. Marius, este căsătorit şi are două fetiţe. S-a mutat în Sfântu Gheorghe de doi ani şi spune că nu s-a adaptat: "Nu ştiu maghiară şi nu mă angajează nimeni. Am fost nevoit să mă mut aici, unde apartamentele sunt mai ieftine decât la Braşov. Din păcate, şi eu, şi soţia, facem naveta la Cristian, cam 80 de kilometri zilnic. E foarte greu... Fetiţa a venit de la grădiniţă şi mi-a cerut pâine în ungureşte, ca aşa i-a spus ei doamna educatoare că trebuie să facă, dacă vrea să primească. Ăsta e traiul nostru, ne simţim ca într-un viespar".

Cea mai gravă problemă este însă condiţionarea angajării de cunoaşterea limbii maghiare. Angela a lucrat la o fermă de pui de: "Patronul era maghiar şi mi-a zis că ori învăţ maghiară, ori o să îmi pierd locul de muncă. Până la urmă, m-a dat afară, şi pe mine, şi pe ceilalţi care nu s-au conformat. Sigur că nu ne-a spus că ăsta este motivul concedierii, însă noi ştiam. Eu nu am posibilitatea să merg în tribunale cu ei. Mi-am găsit de muncă la Braşov şi fac naveta".

Asemenea cazuri de discriminare pe criterii etnice, din partea maghiarilor, nu se întamplă doar în pătura de jos a societăţii. De mai mult timp, postul de director al Bibliotecii Judeţene Covasna este vacant. Iniţial, a fost scos la concurs şi s-a pus condiţie pentru angajare cunoaşterea limbii maghiare. În urma unui proces împotriva discriminării românilor, s-a revenit asupra deciziei: directorul ar trebui să ştie trei limbi vorbite în Uniunea Europeană! Ţinutul Secuiesc este, după Vaslui, una dintre cele mai sărace zone din România. Cu toate astea, liderii UDMR au declarat public, în repetate rânduri, că nu vor să accepte investiţii, pentru a nu schimba componenta etnică a zonei.

De dragul principiului autonomist, iau condamnat la sărăcie deopotrivă pe români şi pe maghiari. Mai mulţi investitori au fost refuzaţi să deschidă afaceri în zonă, deşi unele erau investiţii de milioane de euro, aşa cum a fost cazul unui centru de reconversie a forţei de muncă sau a unei fabrici de piese pentru maşini (în oraş existând forţă de muncă specializată). La lipsa locurilor de muncă pentru români se adaugă şi discriminarea pe criterii etnice la angajare. Din această cauză, mulţi au părăsit zona sau se gândesc să se mute. Fără ca cineva să protesteze, epurarea românilor pe criterii etnice se desfăşoară la Sfântu Gheorghe la lumina zilei. Înlocuiţi român cu ţigan sau negru, şi veţi înţelege că acest tip de discriminare ne-ar fi urcat în cap, până acum, întreaga Europă. În cazul românilor, nu se întâmplă însă nimic. Nici autorităţile româneşti nu se sesizează, deşi serviciile de informaţii locale şi societatea civilă îşi fac datoria, şi politicienii de la Bucureşti sunt la curent cu eforturile revizioniste şi separatiste, atât ale UDMR, cât şi ale oficialilor de la Budapesta, care vin pe teritoriul României, abuzând de democraţie, pentru a-i instiga pe maghiari. Acest tip de discriminare a minorităţii româneşti este mult mai dramatic în Odorheiul Secuiesc, în Târgul Secuiesc, Baraolt, şi lista ar putea continua. În toate aceste locuri, românii nu trăiesc, ci supravieţuiesc, obligaţi să înveţe maghiara şi să acopere imnul Ungariei, intonat pe străzi, cu murmurul rugăciunilor.

Separatismul Bomba pe care România o ţine în braţe este, de fapt, ceea ce se degajă din toate aceste detalii ale vieţii de zi cu zi: separatismul.

Separarea maghiarilor de români şi lipsa de dialog dintre cele două etnii, încurajată de politicieni ce pun, în mod absurd, ideologia mai presus de oameni.

Doamna M., membră a unei importante fundaţii româneşti locale, nu a vrut să îşi dea numele adevărat, ca să nu fie dată afară din sediul acordat de primărie. Mi-a declarat: "Acest lanţ al segregării pe criterii etnice a început odată cu decizia dată de Petre Roman, în anii '90, de a separa şcolile. A fost o mare greşeală. Grădiniţele sunt separate, şcolile şi liceele sunt separate pentru români şi pentru maghiari.

De aici au venit de la sine alte probleme. Tinerii îşi fac prieteni doar în grupul lor, au cafenelele lor, unde merg separat, căsătoriile mixte aproape au dispărut. Încetul cu încetul, în ultimii 20 de ani, politicienii au săpat o prăpastie între cele două etnii şi, mai devreme sau mai târziu, vom culege roadele otrăvite ale acestei separări.

Până la urmă, din lupta politicienilor pentru putere, tot oamenii simpli vor avea cel mai mult de suferit. În loc să încurajeze dialogul, este încurajată separarea pe criterii etnice. În plus, banii pe care şi noi, românii, îi plătim la impozite, politicienii maghiari ni-i întorc sub formă de jigniri şi dispreţ faţă de ţară".

Dar dacă românii aflaţi în minoritate în această zonă sesizează pericolul, nu acelaşi lucru se întâmplă cu maghiarii. Până acum, nu şi-au sancţionat în nici un fel politicienii, iar în ziarele locale, nici urmă de poziţie critică faţă de ţelul autonomist urmărit cu orice preţ, fie chiar şi cel de ghetoizare a populaţiei de etnie maghiară. Pentru cei aproape 300 de mii de români din Ţinutul Secuiesc, este de neînţeles atitudinea autorităţilor româneşti de la Bucureşti.

Oficialităţi de rang înalt venite de la Budapesta (vicepreşedintele Parlamentului, primul ministru), ambasadorul şi soţia acestuia, cât şi membri şi miniştrii maghiari ai Guvernului de la Bucureşti au declarat public, în repetate rânduri, că vor autonomia şi că se străduiesc să desfiinţeze prevederea constituţională conform căreia România este stat unitar şi indivizibil.

Tineri şi veterani de etnie maghiară sunt mobilizaţi şi instruiţi în acest sens, în întâlniri finanţate chiar de statul român. Singura reacţie oficială a fost cea a ministrului Baconschi, când era ministru de externe, care la discursurile revizioniste şi anti-româneşti ale demnitarilor maghiari a cerut... "lămuriri".

Până se vor lămuri politicienii, românii din secuime vor trăi umiliţi, discriminaţi, marginalizaţi, privind cu ochii în lacrimi cum simbolurile ţării lor sunt terfelite, cum limba şi valorile lor sunt şterse cu dispreţ. Vor lăsa privirea în pământ la arborarea steagului Ungariei pe clădirile oficiale şi vor merge în cimitirele eroilor români când pe străzi se va cânta imnul Ungariei.

Asta primesc românii înapoi, pentru bunătatea şi toleranţa lor.

Vasile GRIGORESCU

28

Apollon

Apollon

Nr. 39, august 2013

FECIOARA MARIA– MAICA LUI DUMNEZEU- BUCURIA TUTUROR „... Iată, de acum mă vor ferici toate neamurile.

Că mi-a făcut mie mărire Cel Puternic şi sfânt este numele Lui”.

(Fecioara Maria, Luca 1, 48-49).

„Crăiasă alegându-te, /îngenunchem rugându-te, Înalţă-ne, ne mântuie /din valul ce ne bântuie; Fii scut de întărire /şi zid de mântuire, Privirea-ţi adorată /Asupră-ne coboară, O, Maică preacurată /Şi pururea fecioară, Marie!”

(Mihail Eminescu – Rugăciune)

Icoana Maicii Domnului de la Mănăstirea Rarău Sfinţii Părinţi, raportându-se la Chipul lui Dumnezeu dăruit omului la facerea sa, spun că Tatăl Atotcreatorul, de fapt şi-a contemplat Arhetipul Fiului Său preaiubit. Omul deplin, cu posibilitatea asemănării întru Ziditorul său, a fost aşezat pe fundamentul lăuntric al tainei: bărbat şi femeie, pe o consubstanţialitate reciprocă şi pe corespondentul veşnic al genei religioase.

Singurul sens adevărat al raporturilor uman-spirituale îşi are lumina în acest chip dumnezeiesc, care ţâşneşte din atotputernicia paternă. Mai înainte de a fi Creatorul cosmosului, Dumnezeu este Tatăl tuturor. În Fiinţa dumnezeiască asumarea esenţială a Sfintei Treimi începe cu atotputernicia Tatălui, apoi, a Fiului şi a Sfântului Duh, având vocaţia misiunilor divine de: Creator, Mântuitor, Mângâietor şi Judecător. Atotputernicia paternă îşi are expresia şi în înfierea noastră ca chemare la mântuire. Din lăuntrul omului religios sufletul acestuia strigă alături de Duhul Sfânt: avva Părinte. Deşi, Autoritatea paternă divină exprimă caracterul religios fundamental, cu privire la Om, Femeia este cea care are instinctul matern înăscut, exprimându-şi principiul religios în uman, ca sensibilitate specifică a spiritualităţii pure.

Fecioara – Femeie – Maică este primul Om care devine Dumnezeu prin har Spiritualitatea feminină are o corespondenţă şi o comuniune aparte cu elementul religios. Aceasta explică şi divorţul dintre sensibilitatea spirituală feminină, milenară şi virilitatea umanistă a evului mediu. Amprenta secularizării aparţine civilizaţiei masculine, care sfârşeşte în cele din urmă pesimist.

Pesimismul este atribut masculin, el rămânând deseori agăţat de disperare, fără şansa unui posibil recurs. Fără căldura şi lumina harului, germenele mâhnirii încolţeşte în esenţa masculină, atrofiind simţul religios al paternităţii, plesnind în mugurele batjocoritor al ateismului.

Tot spiritul zeflemitor faţă de taina Fecioarei – Mamă poartă pecetea ateismului militant.

To a t e e x c e s e l e f r a p a n t e a l e masculinităţii le regăsim în religiile lumii antice şi moderne, (excepţie făcând creştinismul ortodox), respectiv în sistemele filosofice sau doctrinele politice. Dimpotrivă, sufletul însetat de Dumnezeu şi de Neam, axa ascetică a marilor

Apollon 29

mistici, aura re-creării, cultul eroilor şi martirilor, temeritatea sfinţilor, frumuseţea ortodoxiei, simţul comunitar şi cosmic, sensibilitatea artistică, precum şi tandreţea maternă îşi au Cuibul în sensibilitatea feminină, iar în mod expres în Sânul (cultul) Maicii Domnului.

Este suficient să privim Icoanele Maicii Domnului de la Mănăstirea Rarău (icoană nefăcută de mână omenească) şi cea a Sfintei Treimi – Deisis a Sfântului Andrei Rubliov pentru a cunoaşte şi explica deplin Arhetipurile religioase: cel al Feminităţii absolute şi cel al paternităţii dumnezeieşti desăvârşite.

Limba vechilor cazanii, ce ne învaţă că maternitatea umană răspunde chemării paternităţii divine este Chipul- Icoană exprimat liturgic.

Femeia- Icoană este comoara tuturor valorilor moral- religioase, naţionale şi universale. Şansa izbăvirii lumii aparţine creştinismului prin Mântuitorul Hristos, iar cea care o apără şi aduce mângâierea harului, oprind dezumanizarea creaţiei este Maica Domnuluitoată nădejdea omenirii. În lupta cu răul, bărbatul religios înfruntă suferinţa, în timp ce femeia i se abandonează pe moment, pentru ca apoi să culeagă biruinţa. Deşi Virtutea are în componenţa ei rădăcina bărbatului ”vir„ ea este de genul feminin. Smerenia aparţine aşadar feminităţii prin excelenţă. Tăria virilă nu e superioară blândeţii feminine.

Aceasta explică şi sensul principiului spiritual al sensibilităţii feminine exprimat de Mântuitorul nostru Iisus Hristos: „Luaţi jugul Meu (Crucea Mea) asupra voastră şi învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi găsi odihnă sufletelor voastre”. (Matei 11, 29).

Bărbatul trăieşte prin lupta sa de cucerire, de biruinţă, deseori ucigând viaţa.

Femeia, dimpotrivă naşte viaţa, apărând-o, întreţinând-o, sfinţind-o cu propria sa dăruire. Ştiind că Femeia poartă pecetea

religiozităţii, Ispititorul i s-a adresat ei şi tot ea este cea care re-născută prin Fecioară, primeşte arvuna mântuirii prin mesajul Buneivestiri şi bucuria supremă de a-l vedea prima pe Iisus Hristos înviat.

Fecioara Maria este osmoza unui cer şi a unui pământ roditor, reprezentând chipul cosmic al nativităţii, prin naşterea lui Dumnezeu. Mariologia este inerentă bucuriei cosmice, contemplării cereşti şi pământeşti.

Fecioara Maria, devenind Chipul înţelepciunii lui Dumnezeu şi Surâsul sofianic al Sfântului Duh, este proclamă deapururi de Sfinţi: Bucuria tuturor făpturilor.

Noi, daco-românii - fiii Ei spirituali şi de sânge, îi spunem Surâsul zorilor divine, Cea care şade de-a dreapta dreptei Tatălui. În Apocalipsa Sfântului Apostol şi Evanghelist Ioan, Femeia- Icoană apare înveşmântată în Soare, închipuind Biserica Ortodoxă dreptmăritoare. (Apocalipsa, 12, 1). În sfera religioasă valoarea metafizică aparţine categoric şi fără echivoc numai naturii feminine. Mirificile efluvii care fertilizează izvoarele tainice ale vieţii emană din fiinţa Femeii. Aceasta ne explică faptul excepţional, de ce Matriarhatul pelasg (şi matriarhatul în genere) a fost epoca prelungită a elementului cosmic ce a dominat principiului personal prin: Sibilele profetese, Vestalele - proorociţe, ori Marile Preotese.

Puterea bărbatului se exprimă prin acţiune, prin verbul: a acţiona, în timp ce autoritatea Femeii constă în verbul a fi, expresia religioasă absolută. În antinomia destinului uman, prima care devine tu sau el este Femeia. Femeia, fiind aşadar tot timpul contemplată este în mod evident binecuvântată permanent.

Numai prin transcendenţă femininul şi masculinul se întregesc, devenind una sau unul ca la creaţie. Femeia prin vocaţia ei spirituală se întrepătrunde culturii, omenirii, nu civilizaţiei societăţii. Femeia se prelungeşte dimensional în lume prin dăruirea de sine, devenind totodată destinul propriu al bărbatului.

Dacă bărbatul poate re-crea ca sisteme: arta, filosofia, teologia, ştiinţa, etc, întruparea acestor grandioase valori are loc în Femeie. Braţele Femeii care-i împodobesc fiinţa surâzătoare sunt: smerenia şi dragostea înveşmântate în libertate şi har.

Apollon

Nr. 39, august 2013

Destinul Omului se află în braţele Femeii-Mamă, după cum destinul omenirii se află în îmbrăţişarea Fecioarei - Maici. Înfierea noastră dorinţei Dumnezeirii s-a făcut prin răspunsul divin al Fecioarei Maria, dat Arhanghelului Gavriil, consimţind astfel, Întruparea Domnului: „-Fie mie după cuvântul tău!„ Aşadar, graţie Maicii –Fecioare, noi creştinii vom putea fi după har asemenea Fiului ei. În Sfânta Fecioară Maria, culminează sinergia sfinţeniei ortodoxe şi a Duhului Sfânt.Fecioara Maria nu este o Femeie între femei, ci este încoronarea prin excelenţă a Femeii. Născându-se Cuvântul din Sânul Fecioarei, toţi oamenii ar trebui să posede strălucirea în cuvinte. Fecioara Maria, Fecioara ori Femeia aleasă, fac din firea lor prin adumbrirea sofianică o sensibilitate feminină fără egal, desăvârşită ca vocaţie a iubirii. Şi Energiile divine îşi descoperă aspectul feminin ca manifestări în afara Fiinţei absolute în Aura Sofiei, a Înţelepciunii dumnezeieşti.

Prin urmare, Sofia ca principiu feminin al Ziditorului Îi provoacă în timp umanizarea.

Dorinţa inimii Fecioarei Maria cere Întruparea Domnului prin Sofia divină care o aprobă.

Deodată, Icoana (Chipul) lui Dumnezeu din Om, reflectă chipul Omului în Dumnezeu. Altfel Fecioara Maria Îl zămisleşte pe Dumnezeul – Om. Dumnezeiasca Întrupare a avut ca „tocmeală” bunăvoinţa Sfintei Treimi şi consinţământul neprihănit al Fecioarei. Sfântul Duh este Cel care creează harisma (starea) maternă a puterii duhovniceşti unde se zămisleşte şi creşte viitoarea fiinţă. Desigur, în Taina Întrupării, Fiul poartă în Sine întreaga Lumină a Cuvântului şi a Adevărului, dar Cel care suflă viaţa este Sfântul Duh. Toată lumina dogoritoare a puterii mariologice zâmbeşte în Zorii zămislirii Dumnezeului – Om. Numai în lumina hristică femininul şi masculinul, nemicşorându-se, ci crescând unul în celălalt, devin compatibile logodnei şi Tainei sfinte a Cununiei. Printr-o covertire spirituală reciprocă, masculinul şi femininul ating îndumnezeirea. Cercetând în orice formă de întrupare, aflăm legătura ontică a Duhului Sfânt cu feminitatea. Existenţa desăvârşită trece noul prag al vieţii doar prin Uşa iscusit făurită în Crucea biruinţei. Născând Calea, Adevărul şi Viaţa, Fecioara Maria se face pe sine Pedagog, Stâlp şi Temelie a Înţelepciunii.

Călăuzind Biserica împărătească a Fiului ei Iisus Hristos, Împărăteasa Maria şade de-a dreapta Împăratului.Omul nou, creştinul înfiat este replica Dumnezeului – Om, dar Duhul Sfânt este Cel care în sufletul fiecărui creştin Îl zămisleşte pe Hristos.Putem concluziona deci, că Femininul axat pe Sinele său, stă sub semnul Naşterii, al Cincizecimii, al zămislirii noii fiinţe şi a noului eon, în timp ce energeticul masculin priveşte chipul Învierii, al Schimbării la Faţă, al Parusiei.

Lumea Dumnezeiască a atotputerniciei paterne , a Tatălui îşi are corespondentul în lumea umană a autorităţii maternale a Fecioarei – Maici.

Maicii – Fecioare, Femeia înveşmântată în Soare, ia revenit sarcina de a salva omenirea cu frumuseţea ei sofianică.

Fecioara Maria metamorfozează destinul lumii cu frumuseţea ei supraîngerească.

Aşa cum sufletul bărbatului respiră în mod firesc, tot aşa inima Femeia iubeşte în mod firesc. Aşa cum lumina Soarelui luminează în mod firesc, la fel dragostea Femeii străluceşte în mod firesc.

Doar Iubirea care are cuprinsul nemărginit, poate naşte libertatea circumscrisă în absolut.

Numai Dragostea, care străluceşte prin veşnica măreţie a inimii divine capătă dimensiunea nemuritoare a Frumuseţii Treimice: Tatăl este Dragostea care răstigneşte, Logosul este Dragostea răstignită, iar Sfântul Duh este Dragostea care sfinţeşte răstignirea prin biruinţa Crucii. Omul deplin al întregii Creaţii, al tuturor timpurilor nu este altul decât Maria Fecioara – Femeia – Maică, înfrumuseţată în Hristos.

Menirea Femeii, a Fecioarei Maria, ca şi cea a Mântuitorului, nu este de a li se sluji, ci de a sluji Omului şi Dumnezeirii.

Toată această minunată slujire a Femeii nu se înfăptuieşte prin funcţii, ci prin natura ei, prin firea strălucitoare a bunăvoinţei. Prin iubirea de oameni Maica - Fecioară întruchipează harul şi dragostea dumnezeiască.

Dacă nădejdea Femeii este Dumnezeu, speranţa bărbatului este întotdeauna Femeia.

Dacă bărbatul zideşte casa, Femeia este focul şi lumina ei. Dacă bărbatul este scânteia care ţâşneşte din loc în loc, închipuindu-se flacără, Femeia este în mod sigur Rugul Aprins. Dacă bărbatul atinge unele virtuţi prin sudoarea frunţii, Femeia le are înăscute pe toate. Dacă bărbatul discută şi vorbeşte mereu, Femeia cântă tot timpul. Dacă bărbatul se află sub vreme, Femeia este desigur deasupra timpului. Dacă bărbatul se supune sau nu Legii, în mod sigur Femeia se supune Adevărului.

Dacă bărbatul este curajos sau nu, Femeia aproape permanent posedă temeritatea.

Dacă bărbatul răscoleşte şi cucereşte lumea pe care apoi o răstoarnă, Femeia este cea care o umanizează şi-o îndumnezeieşte. Dacă bărbatul este sau nu religios, Femeia poartă continuu în sân mireasma credinţei. Dacă bărbatul re-crează sau nu un principiu al existenţei, Femeia pururea este cea care zămisleşte viaţa.

Dacă bărbatul zugrăveşte Icoana, Femeia este cea care îi dă aura. Dacă bărbatul se vrea întotdeauna iubit, numai în Femeia se întrupează dragostea. Dacă Chipul Femeii este Dumnezeu - Tatăl, al bărbatului este Femeia – Mamă. Dacă bărbatul este capul Femeii, Femeia este Filocalia bărbatului. Dacă bărbatul este buciumul de doină şi jale, Femeia e cântecul de nuntă. Fecioara Maria este Crăiasa preabinecuvântată şi multmilosârdă a Naţiunii daco-române. Frumuseţea Fecioarei Maria să înflorască în fiecare Marie, iar dragostea ei dumnezeiască să zămisleacă Chipul iubirii în orice Femeie! Cinstire, slavă şi dragoste îţi aducem Ţie pururea Fecioară Marie – Născătoare de Dumnezeu! Amin.

Prof. Dr. Gheorghe Constantin NISTOROIU (Brusturi-Neamţ, 14 August 2012)

Nota redacţiei Mănăstirea Rarău, aflată în satul Chiril, comuna Crucea, judeţul Suceava, este o mănăstire ortodoxă de călugări, ctitorită de către domnitorul Petru Rareş, în anul 1538. Mănăstirea se află pe Muntele Rarău, la aproximativ 25 de kilometri de aşezarea de la poalele acestuia.

La Mănăstirea Rarău se poate ajunge din Piatra Neamţ sau Târgu Neamţ, trecând prin Poiana Teiului, Broşteni şi ajungand în satul Chiril. De la podul peste pârâul Chiril se urcă pe muntele Rarău pe un drum asfaltat aproape 4 kilometri, după care, din dreptul unei troiţe, se merge la pas, pe un drum neasfaltat (vara, pe timp însorit, se poate ajunge cu maşina până la mănăstire), alţi 800 de metri.

O altă cale de acces este prin Vatra Dornei. De la autogara oraşului se poate lua autobuzul Dorna Arini - Chiril, după care drumul trebuie străbătut pe jos. Un alt traseu, mult mai anevoios, este cel din Câmpulung Est, peste vârful Rarăului. Acesta este însă închis iarna, fiind greu accesibil chiar şi pe timp însorit.

Ctitorie a domnitorului Petru Rareş, Mănăstirea Rarău poate deveni adăpost şi loc de rugăciune pentru orice drumeţ care se încumetă să străbată piscurile din zona Dornelor.

Potrivit tradiţiei, aici a fost o sihăstrie înfiinţată de cuviosul Sisoe, spre sfârşitul secolului al XV-lea. Se mai spune că, după anul 1538, când Petru Rareş a fost schimbat de la domnie, soţia sa, Elena, împreună cu copiii, s-au ascuns în Rarău, fiind ocrotiţi de călugări. Drept mulţumire, voievodul le-a înălţat o biserică în locul celei vechi şi astfel a luat fiinţă schitul Rarău, în fosta sihăstrie Dodu. Aproape de cota 1.400 se înalţă două biserici. Cea veche datează din vremea când la cârma Moldovei se afla bravul Petru Rareş, iar cea nouă a fost sfinţită în anul 2000.

30

Apollon

Construcţii măreţe

Nr. 39, august 2013 Andrei SIMESCU

CANALUL CORINT Canalul Corint a fost construit între mările Ionică şi Egee.

Prin canalul Corint trec anual circa 11.000 de vase de tonaj mediu, evitând astfel o deviere de 135 de mile maritime (240 km), în jurul Peloponesului. Canalul Corint are o lungime de 6343 metri, lăţimea variază între 21 şi 25 de metri iar adâncimea apei este de peste opt metri. Culoarului navigabil este flancat de pereţi de stâncă imenşi, cel mai înalt punct fiid situat la o înălţime de 90 de metri deasupra apei. Proporţiile impresionante ale canalului par ca acesta să pară un canion adânc. Vapoarele de croazieră care trec prin acest loc, au nevoie de remorchere pentru a naviga în siguranţă. Periodic, în Grecia se fac auzite voci care cer o întreţinere mai bună a canalului, “tăiat” în urmă cu mai bine de o sută de ani de către o societate internaţională şi devenit şi o atracţie turistică naţională. Mai mulţi conducători antici au visat să taie un canal prin Istmul Corint.

O a treia echipă sapa puţuri detaliate pentru determinarea naturii şi durităţii rocilor.

(Aceste puţuri au fost reutilizate în 1881 pentru acelaşi interes).

Dat fiind că inginerii din secolul al XIXlea au proiectat canalul pe cursul canalului lui Nero, nu au mai rămas vestigii ale construcţiilor antice. Încercările de construcţie din timpurile noastre au început la sfârşitul secolului al XIX-lea, după deschiderea cu succes a Canalului Suez.

Pentru construirea canalului Corint a fost angajată o firmă franceză, dar, datorită Prima propunere a fost cea a tiranului problemelor financiare, această firma a încetat Periander în secolul al VII-lea i.Hr. El a părăsit lucrul la scurtă vreme după începerea proiectul datorită dificultăţilor tehnice, săpăturilor. mulţumind-se să construiască doar un drum de transbordare numit diolkos. Conform unei alte teorii, Periander nu ar fi construit canalul deoarece s-ar fi temut că această construcţie ar fi lipsit Corintul de rolul său principal de antrepozit al diferitelor bunuri.

Diadohul Demetrius I al Macedoniei (336-283 i.Hr.) a plănuit la rândul lui să construiască un canal pentru a-şi îmbunătăţi liniile de comunicaţie, dar a renunţat la plan după ce topografii săi au calculat greşit nivelurile mărilor adiacente, ceea ce a dus la temeri cu privire la posibile inundaţii catastrofale.

Istoricul Suetonius consemnează că dictatorul roman Iulius Cezar (48 – 44 i.Hr.) a avut în vedere, printre alte proiecte de inginerie civilă grandioase, şi tăierea unui canal prin istmul Corint. Cezar a fost dar asasinat mai înainte ca săşi pună în aplicare planurile. În 1881, au fost angajaţi arhitecţii Împăratul roman Nero (54-68 d.Hr.) a început chiar lucrările de excavare, fiind cel care a unguri Istan Turr şi Bela Gerster, care lucraseră săpat şi îndepărtat primul coş de pământ, dar mai înainte la proiectarea canalului Panama. procesul a fost părăsit după moartea lui. Echipele Lucrările de construcţie au fost preluate de o de constructori formate, în principal, din 6.000 de firmă elenă, din nou, iar canalul a fost terminat în prizonieri de război evrei, au început săparea din 1893. Canalul Corint a fost considerat o mare ambele laturi ale istmului a unor şanţuri late de realizare tehnică a acelor timpuri.

Prin construcţia lui era scurtat drumul 40-50 m. vaselor mici de transport cu 400 km. Datorită lăţimii de doar 21 m, canalul este prea îngust şi nu poate fi folosit de cargoboturile de mare capacitate. În zilele noastre, canalul este folosit, în principal, de vasele turistice. Peste 11.000 de vase folosesc această cale navigabilă.

Adâncimea minimă a canalului este de 8 m. La fiecare cap al canalului sunt folosite pentru traversarea lui poduri submersibile.

Apollon 31

Apollon

Gheorghe BÂLICI FIORUL Vei şti fiorul să-l resimţi aproape, Când trece ca un vânt rătăcitor Sau ca un vis, ca un albastru nor Plutind uşor pe limpezite ape?

Vei recunoaşte calda lui zvâcnire Ce urcă-n trupul tău ca un descântec, Când tu deja uitaseşi şi de cântec, Ne-ncrezător în veşnica iubire? Încet de la pământ te vei desprinde Şi zbor va fi întreaga ta făptură, Simţind cum un surâs al ei te fură, Cum altul focu-n inimă-ţi aprinde Şi-n fiecare strop lucind, de rouă, Începe să răsară-o lume nouă.

DORINŢA Când iarna de la pol revine iară Şi gerul ţine uşa îngheţată, Ce mult aş vrea să pot măcar o dată Să-ţi cumpăr din oraş o primăvară.

Aş da pe-a ei căldură orice plată, Ca să ţi-o pot aduce într-o seară – Să tot observ pe chipu-ţi de vioară Doar frăgezimea ei înmiresmată.

Sub haină-aş ţine-o ca să nu îngheţe Cât timp voi merge singur prin ninsoare, La tine să ajungă orice floare Cu-acel parfum uitat, din tinereţe, Pa care eu îl caut în neştire Şi-l pierd mereu în frig şi-nzăpezire…

RENAŞTERE Din coaja vântului te naşti din nou, din sunete ce-abia le desluşesc, din rotunjimea unui gând sihastru ca un vechi ecou şi din ninsori de gingaşe petale ce pornesc să-ţi contureze chipul de mireasă.

Ai ochi de cer şi-n sânge viorele, laptele zilei ţi-a intrat în piele, eşti cântecul ajuns la mine-n casă, pe care-l cresc şi îl ascult ca pe o primăvară de păsări şi de flori, până ce soarele din umărul tău stâng începe să răsară…

Apollon

Nr. 39, august 2013

Poet, dramaturg, eseist, traducător, Ion Gheorghiţă (2.IV.1939, s. Larga – 29.XI.1991, or. Chişinău), face parte din cel de-al Văd, cu pacea inimii văd căsuţa cea de pe dâmb, doilea val al generaţiei de aur labişien-vierene, plutind singurea printre miresme de tei şi lumini încercând prin scrisul său inspirat, inclusiv în de maci înfloriţi. Dar, vai! nu-mi pot aminti cel pentru şi despre copii, să „re-romantizeze ... precum poţi să ai liliacul ce dă în floare şi cum arată poezia” şi să-şi „re-intemeieze firea” (M. Cimpoi). o singură mamă şi numai un tată...

Absolvent al Facultăţii de Limbi romanoglobul aerian de cuiababa. Şi am uitat mieluţii germanice a Universităţii din Cernăuţi (1963), Cu-o singură dragoste ţara ta brumării cum pasc iarbă verde lângă izvor, cum activează la ziarul „Zorile Bucovinei (1963să-ţi iubeşti şi să mori pentru ea cântă privighetoarea la mine în sat şi luna 1970): redactor, şef de secţie; la revista cu o singură moarte. care acasă-mi părea mai strălucitoare şi care „Moldova”: redactor; redactor-şef al Colegiului Există o soartă pentru traduceri al USM. ţi-am făgăduit-o-ntr-o seară sub teiul împovărat Debutează cu placheta „Nelinişti de gingăşiile tale. Potica întortocheată Există o soartă a stâncilor, matinale” (1969), urmată de volumul „Mărul ce urca pe creştet de stânci am uitat-o. o soartă de piatră există discordiei” (1969). Editează mai multe cărţi de Azi de stânci mi-aminteşte doar piatra albă-a care te face să tremuri ca într-o dragoste, poezie şi proză pentru copii: „De-a baba tainic în dorul de oameni să te scufunzi oarba” (1972), „Freamăt verde” (1974), „Să oraşului. Păşesc pe trotuar şi mă bucur ori să ari ogorul tăcerilor fără sfârşit. vezi şi să nu crezi” (1977), „Brad de munte” că n-am nevoie de ciubote de gumă. Nu-mi trebuie (1979), „Ochi de stea” (1979), „Verbe pelerină de ploaie şi cârjă să nu alunec Şi există plăcerea de-a exista într-o soartă năzdrăvane” (1982), care-l singularizează în în şanţ. Zăpezile care acopăr câmpia îmi par ca în viaţa unei femei stupefiate de peisajul creaţiei infantile, pline de culoare şi voluptatea ei născătoare de pudori şi păcat, originale sub raport metaforic, explorând pentru că există plăcerea fără-asemănare-a tăcerii. nişte foi de hârtie aşteptând să fie arate virtuţile etnice şi psihologice ale stilului marcat de plugul inimii mele. Dar până atunci de individualitate. Urmează volumele poetice merele care se vând în stradă îmi par Mai există singurătatea în care eşti gata să ţii care-i configurează pregnant vocaţia literară: de ceară. Doar o dată avui sentimentul, stâncile ce vin de-a rostogolul peste cea linişte „La marginea câmpiei” (1972), „Simplu” împovărată de grele tăceri venind din adâncuri, (1981) şi „Ecoul de a doua zi” (publicistică, încât îi spui unei lumi că singurătatea e de stâncă. când m-atinsei de un măr rumen, că mângâi creionări şi eseuri inspirate despre creaţia un sân de fecioară din vis coborâtă. Şi-atunci confraţilor de breaslă), „Din pragul casei” (1986, Fericită ziua simţii că-mi frige palma ca un bec încălzit. poezie) şi „Oaspeţi proaspeţi” (1989, poezii Dar nu-mi amintii de miresmele ameţitoare pentru copii, explorând fructuos şi ingenios Fericită ziua în care se naşte un crin fără zăcămintele folclorice româneşti). de ştirea noastră, precum se naşte o muzică ale pajiştii întreţesută cu flori. Cunosc Semnează poemul dramatic „Zodia din zbuciumul mării ; fericită blajinătatea lui greutatea specifică-a lunii şi am un album inorogului” (1973), inspirat de destinul lui de a se dărui pe de-a-ntregul luminii. cu imagini ce reproduc clar şi întocmai Dimitrie Cantemir, poem care va fi montat la paşii omului care au dezvirginat Teatrul „A. S. Puşkin”. În volum lucrarea apare Mă-ntreb unde-o fi cordonul ombilical peste un deceniu (în 1983). În 1991 îi va vedea prin care se hrăneşte cu aer şi seve să nască pulberea lunii bântuită de cosmice vânturi. lumina tiparului şi volumul de piese „Viaţa în frumuseţea lui ce dăinuie şi după moarte Laptele-praf şi cafeaua solubilă mi-o pot servi c o n t i n u a re ” . Î n a c e l a ş i a n va d ă r u i în ochii mei admirându-1. Fericită femeia oricând. Pot să stau la masă singur sau cu copiii compatrioţilor săi antologia de autor „Dans de şi să-mi ascult vocea la difuzor şi să cred piatră”.Traduceri remarcabile din autori care-1 atinge cu palmele şi îl sărută Că sunt ascultat şi la mine în sat. Aşa că se pare ucraineni, inclusiv versiunea românească a cu ochii. Fericită ziua în care-mi deschid că mă bucur de civilizaţie cu vârf şi pot plăti Marelui Cobzar Taras Şevcenco, din creaţia pleoapele să văd întoarcerea mea fericirea pierdută. Dar ies în stradă şi în lumini scriitorilor ruşi etc. Este distins cu Premiul în floarea de crin şi mă bucură patima de a trăi... văd inima mea cum se zbate în palmele timpului, „Gheorghe Asachi” al Ministerului Ştiinţei şi dezgolită şi singură, şi brusc mi-amintesc Învăţământului din Republica Moldova. că ţi-am făgăduit într-o noapte luna sub tei.

Moartea bunicii O singură dată

Ion GHEORGHIŢĂ

Ţi-am făgăduit luna

101 poeme

Moartea a găsit-o spunând o poveste fără de moarte.

I-a alunecat fusul din mână şi gura i-a tăcut, Încet se desprindea din ochii mei şi în leagăn se ghemui lângă mine pisica, pentru că în casă se lăsă frig muşcător şi o tăcere de gheaţă. Un clar de lună se aşternu pe gura-i de aur. Şi ea surâdea că se duce dintr-un sat de oameni într-un sat de morminte, mai vechi, şi unde nimeni nu face vreun rău, şi unde toţi vorbesc aceeaşi limbă-a tăcerii, şi unde toţi sunt egali şi din a fiecăruia inimă primăvara răsare o floare. Dulce-şi ştia ţărmul către care se duce. Pe cărarea ei ultimă se aşternu covor alb şi moale de fulgi. Şi deşi zorii mă înfăşară, un ceas amurgit în minte-mi mocnea ca un izvor nedestupat.

Apollon

32

Lui Ion Vieru, la el acasă, Sunt lucruri ce se cuvine ca să le faci Lui Petru Zadnipru, o singură dată. Să te naşti o singură dată într-un singur sat dintr-o singură ţară.

Vai! moldovenii s-au strâns iar Precum numai o dată poţi să săruţi o singură fată numai o singură dată. Şi precum poţi să ai la o margine de ţară o singură mamă şi numai un tată... Şi-au rezemat capul de braţ ca de-un pisc tăiat de dulgher Cu-o singură dragoste ţara ta să-ţi iubeşti şi să mori pentru ea cu o singură moarte. al bătrânilor Carpaţi. Şi, cum stau aşa, Baladă fără sfârşit visează Mi-i chipul în bobul de grâu. să le crească-adânc în barbă Mă răsfrâng un grup mătăsos de iarbă; În bobul de grâu cu chipul în mine. să le pice în mustaţă Este un joc lăsat de străbuni ca să-mi fie o frunză de mintă creaţă; o dată pe an renaşterea şi de nimeni odată Să le măture durerea-mplinirii. amiaza Dar vine timpul nomad când se poate cu o umbră prea de plochi să mă arunc cu umbră peste pământ soarele de pe la ochi – şi chipul din bobul de grâu mă urmează, să poată vedea, bădie, şi niciodată nu ajunge cu mine la nesfârşit. care-i om de omenie.

Pagină realizată de Vasile CĂPĂŢÂNĂ

Să poată vedea...

Apollon

Nr. 39, august 2013

CE E OMUL? în viziunea părintelui Daniil Sandu Tudor

Scrierile reflexive ale părintelui Daniil Sandu Tudor rămase majoritatea în manuscris la moartea sa, constituie un spaţiu de cercetare ce impune dificultăţi atât din cauza numărului impresionat de pagini cât şi din cauza formei nedefinitivate pe care o au. În acest laborator de gândire trebuie să pătrunzi cu circumspecţie, cu atenţie faţă de intenţia ideatică, trecând peste scăpările ce ţin de formă. Textele din cele patru volume publicate până în prezent, Dumnezeu-Dragoste, Sfinţita rugăciune, Taina Sfintei cruci, Ce e Omul? sunt mărturii ale unui spirit reflexiv, care se exprima cel mai bine sub forma eseului. La o privire de ansamblu, eseurile sunt scurte ca întindere, au un final deschis, ce îi permit lectorului comentarii şi discuţii pe marginea lor.

Dumitru Irimia în Introducere în Alexandru Dimcea, editorul volumului urmează în idei pe sfântul Nicodim Aghioritul stilistică consideră că eseul este un gen literar al eseistic Ce e Omul?, în Notă asupra ediţiei, aduce („De aceea sfântul Nicodim Aghioritul ne arată pe om cărui apariţie şi evoluţie este strâns legat de la cunoştinţă lectorului istoria acestui manuscris: ca drept Marea şi Sfânta Lume, adevăratul momentele de criză ale societăţii. Să amintim că „Filele de manuscris sunt dintre cele aduse, în anul Microcosmos“) sau în „Răsăritul nu e mistic, ci ieroschimonahul Daniil Sandu Tudor a scris aceste 1957, de părintele Daniil însuşi la Bucureşti, la duhovnicesc“ Daniil Sandu Tudor reaminteşte lucrări în singurătatea Rarăului, într-o perioadă părintele Academician Nicolae M. Popescu, care la lectorului conceptele existenţiale ale renumiţilor când se aştepta oricând să fie din nou arestat. La rândul său, ni le-a încredinţat spre tainică păstrare.“ Pe gânditori răsăriteni: Dionisie Pseudoîntrebarea existențială: Ce e Omul?, cu ajutorul coperta se putea citi: „omul“, cuvânt care l-a Areopagitul, Isaac Sirul şi Evagrie Ponticul. unei pledoarii de tip antropologic, răspunsurile ne determinat să dea cărții titlul: Ce e Omul? Din Socrate considera că învăţarea unui sunt oferite într-un mod gradat. Volumul, care aspectul pe care manuscrisul îl avea, Alexandru discipol înseamna ca maestrul să înveţe o dată cu poartă ca titlu chiar această întrebare, stabileşte Dimcea deduce că scriitorul nu ar fi avut intenţia el. În volumul Ce e Omul? părintele Daniil câteva cadre generale de antropologie mistică. să le publice. Mai mult, eseurile au fost găsite fără Sandu Tudor, face parcă acelaș lucru, porneşte în Aparent, lucrarea se adresează nespecialistului, titluri, volumul având înfăţişarea unui caiet. Ele căutarea propriului „eu“ din adâncul fiinţei sale omului comun, care trebuie atenţionat faţă de au fost intitulate de către editor „printr-o sintagmă alături de viitorii cititori. pericolele timpului său. La o a doua lectură, reprezentativă din textul în cauză“. Cu precizarea că: Constatăm repulsia eseistului faţă de cititorul va observa că autorul dă ipotezelor „parantezele mari (pătrate) cuprind intervenţii ale sistemul care a „falsificat“ scopul omului, dar şi formulate direcţii noi în cercetarea antropologiei editorului, iar cele mici (rotunde), ca şi acoladele, emoţia în faţa misterului revelator. Starea pe christianice. Dacă Mircea Vulcănescu a redactat aparţin autorului.“ Prin urmare, Ce e Omul? poate care o adoptă eul confesiv este aceea a uimirii: Dimensiunea românească a existenţei în urma fi privit ca o colecţie de observaţii, maxime, „Pentru cine a făcut Dumnezeu lumea?!“ În această conversaţiilor avute cu Constantin Noica, Daniil reflecţii asupra vreunei idei vetero-testamentare şi interogaţie retorică, observăm pe de o parte, Sandu Tudor și-a scris eseurile într-un dialog peste mici studii care recapitulează, sub o formă gustul pentru paradox şi spiritul critic – atribute timp cu ideile gânditorilor ruşi exilaţi în Occident: condensată, conceptele unor gânditori (Soloviov, ale eseului, iar pe de altă parte, ca un adevărat Vladimir Soloviov, Mihail Bulgakov, Pavel Berdiaev, Freud). Volumul este o meditaţie ziarist, profesie pe care de altfel a şi practicat-o, Floreski, s.a.; dar şi în urma unor convorbiri avute christianică, ce dezvoltă în special două concepte: Daniil Sandu Tudor lasă textul „să respire“ cu părinţi anahoreţi de la muntele Athos, și nu în „chipul“ şi „asemănarea“ lui Dumnezeu. propunând o pauză, în care se miră de măiestria ultimul rând cu prietenii săi, oamenii de cultură Propoziţiei interogative din titlu i se adăugă, ca cu care divinul a vărsat daruri în fiinţa umană. din anturajul Rugului Aprins. Asemenea unui elemente paratextuale, subtitlurile: „E în noi un loc Totodată aşteaptă şi o atitudine din partea erudit dascăl, Daniil Sandu Tudor, aflat în neajuns“, „Omul e un înger care s-a născut cu o aripă cititorului. El doreşte ca oricine dintre noi, în singurătate, îndeplineşte binecunoscuta cerinţă a frântă şi cu una uitată“, „Înveţi prin dascăl, cunoaşti funcţie de cultură şi pricepere, să poată formula lui Petre Pandrea: „pentru cel ce vrea să înveţe pe alţii prin duhovnic“; care sunt trimiteri la mistica un răspuns posibil. Într-o vreme în care se vorbea prima condiţie a unui bun pedagog este suferinţa lui patristică ce poartă semnătura gânditorilor: tot mai apăsat despre „omul nou multilateral convertită în dragoste pentru învăţăceii anonimi.“ Maxim Mărturisitorul, Dionisie Pseudo- dezvoltat“, dar definit numai în latura sa În acele timpuri, secularizării specifice Areopagitul, Evagrie Ponticul. Dacă luăm în materială, reacţia monahului este aceea de a timpurilor moderne i s-a adăugat impunerea consideraţie întreaga structură semantică a reflecta asupra esenţei umanului pornind de la ateismului comunist, fapt ce a dus la o profundă semnului „om“, acest cod metalingvistic sui- condiţia sa divină. Interogaţia menţionată ţine criză spirituală în societatea românească. Ca un act generis, la nivelul funcţional al textului este bine de un anume retorism socratic, cu funcţie de opoziţie faţă de cerinţele ideologiei de partid în punctat. Tema de la care pornește analiza este maieutică. Răspunsul anahoretului survine plan cultural, Daniil Sandu Tudor și-a îndreptat referatul vetero-testamentar al creării omului: după această pauză meditativă: „Pentru om. atenția asupra refundametării antropologiei „omul făcut după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu“. Pentru conştiinţă e făcută lumea. Conştiinţa şi mistice, o disciplină izgonită printre primele din Volumul cuprinde şaizeci şi două de eseuri, cele finalitatea nu sunt decât unul şi acelaşi lucru. Omul e î n v ă ţ ă m â n t u l r o m â n e s c d u p ă v e n i r e a mai multe dintre acestea nedepăşind două pagini. centrul simbolic al îndumnezeirii Lumii. Rostul comuniştilor la putere. Amintim că în istoria Uneori textul este ambiguu, din cauza omului e de a găsi şi de a păstra înţelesul simbolic al spiritualităţii româneşti se cunosc câteva momente laconismului exprimării. Privind în ansamblu, lucrurilor.“ Prin acest răspuns, atitudinea docilă de reînnoire a trăirii isihaste: mişcarea organizată r e m a r c ă m p r e f e r i n ţ a a u t o r u l u i p e n t r u de la începutul eseului este abandonată, fiind la mănăstirea Neamţ de ieroschimonahul Paisie modalitatea dialogală, în spiritul sfinţilor părinţi, înlocuită, cu o revoltă împotriva omului care a Velicicovschi (1722-1794), cea de la mănăstirea care şi-au compus opera pornind de la întrebările uitat, că nu este un simplu simbol, ci este centrul Cernica sub îndrumarea sfântului Ierarh Calinic celor care le cereau sfatul. De altfel, referinţele tuturor simbolurilor. Autorul atrage atenţia (1787-1860) şi cea a Rugului Aprins. Prin urmare, patristice sunt numeroase. De exemplu: în eseul asupra redescoperirii „chipului divin“ în noi, ca în acest context eseurile părintelui Daniil Sandu „Dumnezeu este chipul sau icoana Omului pentru ca, necesitate primă în demersul şlefuirii sinelui. În Tudor reprezintă un gest recuperator, dar şi de prin asemănare, Omul să fie icoana lui Dumnezeu“ acest context, rug aprins, privit ca metaforă revalorificare a valorilor vechi spirituale într-un scriitorul îşi începe prelegerea parafrazândul pe revelatoare, are menirea de a schimba cadru nou. eruditul mistic Maxim Mărturisitorul („Omul e un consubstanţialitatea inimii şi frământările Dumnezeu creat“), în „Ce e inima?“ exegetul îl cugetului omenesc.

Dr. Camelia SURUIANU

Apollon 33

Sandu TUDOR

Nr. 39, august 2013

La o primă lectură, avem împresia că autorul dezvoltă idei pe care le repetă pe parcursul lucrării. Analogiile realizate sunt, de fapt, mijloacele care dau expresivitate textului.

Discursul gravitează în jurul simbolului „om“. Iată câteva motiveme de acest tip: „omul e centru simbolic al îndumnezeirii Lumii“, „omul e o făptură sălbatică“, „omul este marele centru de taină al Făpturii“, „omul de fapt e supranatural“, omul nu poate trăi mărgenit numai la el însuşi“, „omul e o cruce“, „omul, ca un izgonit din el însuşi“, „omul el însuşi un creator“, „omul un înger care s-a născut cu o aripă frântă şi una uitată“, „omul un tot de puteri care se ignorează.“ Aceste unităţi fragmentare, motiveme, dacă folosim terminologia lui Umberto Eco, pot fi privite şi ca definiţii ale omului. „Individ egoist şi animal social e omul. El e o cruce. [...] De aici, omul e o dualitate armonică sau dizarmonică, o cruce a morţii sau o cruce a învierii.

Omul este un «chip», adică o anume mărgenire, capacitate sau icoană, el este de aici un individ egoist. Omul este o «asemănare», adică o anume funcţiune, o anume dăruire de sine în afară, o anume desfăşurare de putere şi rodnicie, el e de aici un animal social, ce se prostituiază. [...] A ne afla crucea e a ne împărţi just între chip şi asemănare – între ceeea ce gândim noi şi între ceea ce ne gândeşte pe noi, între ceea ce credem şi ceea ce năzuim. E o problemă de echilibru rodnic, o problemă de geometrie spirituală, dualitatea noastră trebuie să fie realizată într-o exactă perpendicularitate, o dreaptă cruce. Năruirea, sau dezechilibrul, conflictului vine dintr-o rea împărţire de sine, o rea valorificare şi măsurare dintre ceea ce omul gândeşte şi ceea ce îl gândeşte pe el. Nerealizarea, neaflarea crucii sale aduce negaţia, tăgăduirea întâi de sine, apoi tăgăduirea totală. E proiectat tragic în haos. Raţiunea devine independentă în om. [...] Spart, omul se realizează psihic la adânc ca un şir de complexe numite dorinţă de dragoste, de libertate, dorinţă de putere, de distrugere, complexe pe care raţiunea le tăgăduieşte. Cele două elemente ale dualităţii omului nu se mai sprijină una pe alta, nu se mai ancorează rodnic.“ Acest lung citat e mostră a unui stil prolix, cu pletore verbale, redundanţe ce obosesc.

Astfel, textul devine unul cu arcane, pe care neofitul trebuie să le parcurgă, pentru a ajunge la dobândirea înţelepciunii. Dacă ar fi să ne raportăm la stil am putea spune că eseul nu este captivant pentru cititor, accentul căzând mai mult pe ideea evocată. Cu toate acestea, eseistul foloseşte un anumit vocabular pentru al sensibiliza pe lectorul. Limbajul este unul figurat, cu metafore revelatoare, ce dau o notă deosebită întregului text. Ladislau Gáldi, citându-l pe M.Reffatèrre, cu privire la acest aspect, considera că: „limba exprimă gândirea, iar stilul o pune în relief.“

Viziunea asupra omului căzut este una deosebit de aspră, cu verdicte sumbre: „Prin păcate, omul se sparge şi crucea lui de viaţă se desparte în două, el trăieşte sau numai una din aceste părţi ale lui, a chipului sau a asemănării într-un fel de paralelism în care e scoasă numai o parte la suprafaţă, iar cealaltă e înecată în umbră şi inconştienţă, sau cele două laturi intră în conflict între ele, ducând la autodistrugere. Aşa poate să-i moară chipul, să i se osifice, să împietrească sufleteşte, omul pierde simţul metafizic, simţul interior al sacrului. [...] Ca să nu se piardă totul, omul se ancorează în pasiuni, care îi dau iluzia unui sens. Dacă viaţa n-are scop fă ca să aibă clipa scop.”

Repetările obsedante, marcă stilistică dar şi mod de subliniere didactică, reflectă predilecţia eseistului pentru cuprinderea în unghiul viziunii sale a unui fenomen teologicofilozofic care a necesitat un studiu personal amănunţit. Când vorbim despre cuvinte-cheie sau dominante, avem în vedere acel lexic cu o frecvenţă ridicată. În cazul volumului, prezenţa acestora este motivată de stilul lucrării. Cuvintele precum inimă, chip, minte, cruce devin adevărate metafore obsedante. Lessing spunea într-un eseu: „Dacă Dumnezeu ar ţine în mâna dreaptă adevărul şi în stânga îndemnul de a ajunge la adevăr [...] şi mi-ar spune: Alege! M-aş îndrepta spre stânga sa şi aş spune: Doamne, am ales! Nu adevărul pe care îl posedă, ci strădania pentru a ajunge la adevăr îl face pe om valoros.“ În acest context, putem interpreta volumul părintelui Daniil Sandu Tudor ca pe o „punere pe cale“ (este vechiul sens al cuvântului metodă), o jalonare a „drumului“ spiritual pe care fiecare dintre noi trebuie să-l parcurgem în vederea redescoperirii sinelui nostru, care înseamnă înţelegerea şi realizarea personală a sintagmei „omul făcut după chipul și asemănarea lui Dumnezeu“.

Lectorul este îndemnat să respingă absurdul lumii imediate, spaţiu considerat lipsit de sens, din cauza aridelor automatizări, cărora omul comun, supus stereotipiilor existenţiale, cu greu i se poate împotrivi. De aceea, parafrazând întrebarea de la începutul volumului am putea-o reformula astfel: Care sunt căile de dobândire ale propriei identităţi? sau Cum ne-am putea elibera de lumea lipsită de sens?

Apollon

Prin urmare, fiecare eseu în parte, poate fi privit și ca o etapă, pe care omul trebuie să o treacă, să-i înțeleagă necesitatea și să o depășească. De aceea volumul Ce e Omul ? nu se încheie, deoarece „calea“ pentru fiecare ins în parte continuă până la sfârșitul vieții.

Reflecţia sa este, în acelaşi timp, o amendare şi un îndemn. Amendarea ignoranţei, a nepăsării faţă de propria condiţie ontologică, dar şi un îndemn în vederea căutării drumului către împlinirea umanului. De aceea, întrebarea care dă titlul culegerii de eseuri şi deschide volumul cere lectorului un răspuns.

Răspuns care în definitiv înseamnă „prima întoarcere către firea noastră adevărată, către autenticitatea noastră.“ Acesta trebuie să fie unul individual, fiecare persoană să-şi răspundă lui însuşi, necesitate impusă de faptul că orice om este unic.

În acest context, scriitorul atrage atenţia asupra unei posibile capcane: „Uneori, însă, omul, când ajunge să-şi pună o astfel de întrebare, nu e destul de limpezit ca să-şi poată da un răspuns. Şi atunci el întreabă pe alţii. Greşeala lui cea mai gravă. Aşa el este înşelat, înşelându-se şi robindu-se falselor icoane de om, care nu-l ating în nici un chip.“ Se observă aici evidenţierea atributului unicităţii, premisa de la care trebuie să pornească omul în căutarea propriei identităţi. Revendicarea de la discursul filozofic kantian este întărită şi prin încercarea de a răspunde la întrebarea: „e omul un scop sau un mijloc?“ Răspunsul nu este unul direct, ci are ceva din aluzivul revelant al pildelor: „Cel mai întunecat şi mai nelămurit dintre oameni, chiar dacă nu va putea să răspundă ceva la această nouă întrebare, se va purta totuşi aşa ca şi când el însuşi ar fi ţinta întregii Firi.“ Există o atitudine din partea celui care „scrie“ şi a celui care „citeşte“. În cazul părintelui Daniil, discursul nu se înscrie exclusiv în conţinutul dogmatic ortodox.

Un teolog, ştiind că Sandu Tudor a fost monahul Daniil, aşteaptă un mesaj, care să susţină doctrina ortodoxă. Însă va constata că apar concepte străine canoanelor ortodoxe: „Încă din antichitate, filozofii, atât cei elini cât şi cei orientali, [...] socotesc întreg Universul ca având un acelaşi suflu, acea Sofia creată, a lui Soloviov. Iar Omul faţă de Cosmos nu

34 Apollon

Apollon

Nr. 39, august 2013

Ar fi decât rezumatul şi icoana acestei unităţi: Macrocosmosul şi Microcosmosul.“ Trebuie să precizăm că această Sofia creată, a fost respinsă în sinoadele ortodoxe ca fiind o noţiune eronată. Astfel de idei neortodoxe sunt pe de o parte efectul lipsei unui studiu organizat al doctrinei, iar pe de altă parte, al libertăţii totale asumate, de un călugăr care este, în egală măsură, poet. Opţiunea pentru o sintagmă controversată exprimă intuiţia referitoare la imaginea poetică ascunsă în spatele acestei expresii: Sofia creată, ca duh ce susţine în fiinţă toate lucrurile create, este prototipul feminităţii fecunde, ce îmbrăţişează întreaga creaţie, făcând-o părtaşă nesfârşitei graţii.

Contemporary Literature Press,

Prin urmare, deşi cea mai mare parte dintre eseurile părintelui Daniil Sandu Tudor au virtuozităţi artistice, pe care le putem apropia de tiparul filozofic, acestea mai mult tind spre mistică. Analiza pe care scriitorul o face unor noţiuni ce aparţin filozofiei christianice ne determină să susţinem că studiase scrierile erudiţilor gânditori: Maxim Mărturisitorul, Grigore de Nyssa, Atanasie cel Mare.

La o privire de ansamblu, volumul de eseuri Ce e omul? reprezintă înmănuncherea unor scurte fragmente care, fiecare în sine, încearcă să contureze tot atâtea repere ale devenirii spirituale.

Mallarmé afirma că „fragmentele sunt semnele nupţiale ale ideii“, exprimând legătura profundă

dintre fragmentarism şi eseu, eseul născându-se din pasiunea pentru idee. Opţiunea pentru o prezentare grafică a textului care să evidenţieze fragmentarismul – trăsătură specifică eseului – poate fi motivată atât prin faptul că manuscrisul monahului se doreşte a fi un îndreptar cu scurte recomandări pentru ucenicii săi, cât şi prin faptul că fragmentul dă seamă de întreg, reflecţiile sale armonizându-se ca notele unei partituri ce transcriu o muzică divină.

În numărul viitor: Mitropolitul Tit Simedrea și Rugul Aprins

SEMNAL EDITORIAL

sub auspiciile următoarelor foruri: Universitatea din București, The British Council, Institutul Cultural Român și Ambasada Republicii Irlanda, anunță publicarea volumului - Andi Bălu, George Gordon, Lord Byron, Studiu monografic, Editat deLidia Vianu În jurul anilor când lordul Byron lupta pentru libertate în Italia și Grecia, România trecea prin lupte similare: revolta din 1821 împotriva domnilor "fanarioți" impuși de turci Țărilor Române, revoluția de afirmare națională din 1848 (când începe munca lexicografilor români, cu Petru Maior, Samuil Micu, Gheorghe Șincai și Bogdan Petriceicu Hașdeu), și, în cele din urmă, câștigarea independenței, despărțirea de Imperiul Otoman — un imperiu care se și destramă odată cu Primul Război Mondial.

Byron s-a născut și a trăit la izvorul acestor evenimente. Viața și opera lui sunt în fapt scena politică a Europei care se pregătea pentru Modernitate. James Joyce însuși — marele Modernist și primul mare European — vede importanța fenomenului Byron pentru cultură și istorie atunci când alege Plevna ca loccheie în romanul său Ulise. Este mai mult decât explicabil că publicăm acum un studiu monografic românesc scris de profesorul Andi Bălu despre poetul care a lucrat până la sfârșitul scurtei sale vieți la poemul Don Juan. Criticul român încearcă în anul 2013 să refacă drumul cultural către ceea ce numim azi Uniunea Europeană, cu toate limbile vorbite în ea. Publicăm cartea lui Andi Bălu depre lordul Byron ca un memento.

Autorul descrie viața și opera romanticului englez prin referiri permanente la fapte: limbaj, procedee retorice, reguli ale povestirii. El nu emite judecăți de valoare: se rezumă la examinarea textului în sine.

Concluziile lui sunt de o mare claritate, dublată de o Cartea despre lordul Byron a lui Andi Bălu este în același timp pe înțelesul documentare exhaustivă. Toate afirmațiile se sprijină pe cuvintele poetului. cititorului avizat și al începătorului. Critic literar în adevăratul sens al Concluziile autorului sunt — cum sunt marile adevăruri în general — cât se cuvântului, autorul pe care îl publicăm acum pornește de la singurul lucru poate de limpezi. Veți călători, dacă citiți această carte, prin mai multe cert într-o operă literară, și anume de la limbajul ei. Afirmațiile lui sunt mai momente literare, politice, dar și de cercetare literară în același timp: autorul degrabăFragestellung: concluziile rămâne să fie trase de fiecare cititor în pornește chiar de la regula clasică a celor trei unități până la folosirea lor parte. Veți descoperi în final că, la fel ca noi astăzi, lordul Byron a avut diferită în Conrad, T.S. Eliot, și în cinematografie; de la povestitorul biblic la conștiința europenismului. Și veți mai înțelege că toate limbile lumii sunt, "naratarul" criticii contemporane; de la cosmogonie la istoria imediată; de la în ultimă instanță, fire ale aceluiași mod de a gândi. A cunoaște Europa, a povestirea obiectivă, "din afara" peripețiilor, la "monologul indirect liber", vorbi limbile altora, înseamnă a ne cunoaște pe noi înșine.

Lidia VIANU care la rândul lui este asociat cu monologul interior modernist. Ţie mă-nchin sub licăriri de stele Şi-i mulţumesc imensului albastru De-a fi primit înstrălucitul astru Atât de drag şi scump inimii mele.

Maria NICULESCU

ŢIE MĂ-NCHIN

Ţie mă-nchin, icoana mea sfinţită, În marea de Iubire celestină, Ţie mă-nchin icoană sfântă, pură Figura ta pioasă mă înclină, Ce-n cupa unui nufăr în plutire Ştii, oare, închinarea-mi nerostită? Lăsat-ai lacrimi vii spre amintire, Cu-ngăduinţa-i albă, el, le-ndură.

Apollon

35

Ţie mă-nchin, icoană-n unduire Pe-un lac însingurat de-atâta vreme, Un lac vibrând prin valuri de poeme Sub opalină-a lunii strălucire. Ţie mă-nchin, o, chip sfios de june, Frumos ca Făt-Frumosul din poveste Din lacrimă ce s-a născut şi este În inimi de copii sfântă minune.

Ţie mă-nchin, icoană-mbrăţişată De-a teiului coroană-n de-aur salbe, Genunchi mi-aşed prin lacrimile galbe Şi mă întreb: „Te voi uita vreodată?”

Nr. 39, august 2013 ApollonSoprana ANA CEBOTARI:

Satisfacţia cea mai de preţ este atunci când reuşeşti prin harul cu care ai fost înzestrat să mişti suflete, să schimbi oameni...

- Dragă Ana Cebotari, publicul te-a aplaudat în picioare la Chişinău, la cea de-a XX -a ediţie a Festivalului Internaţional “Micul Prinţ”. Se întâmplă des acest lucru?

A.C : Nu pot face o statistică exactă, un lucru este clar: artisul se bucură din plin de aplauzele carei răsplătesc munca şi implicarea lui emoţională, iar publicul îi oferă, în general, această satisfacţie.

Trebuie să-i mulţumesc D-nei Renata Verejanu, care m-a invitat la Festivalul Internaţional „Micul Prinţ”, în calitate de membru al juriului şi mi-a oferit ocazia să cânt în faţa publicului din Chişinău.

- Eşti absolventă Universităţii Naţionale de Muzică din Bucureşti, secţia canto. Cum ai ajuns aici în România?

A.C: Povestea este mai lungă... Nu cum am ajuns la Universitatea de Muzică din Bucureşti e intrebarea cheie, ci cum dintr-un sătuc din codrii Orheiului am primit o bursă de studii la Liceul de Muzică din Bucureşti? Aici începe povestea mea pe care o împărtăşesc cu mult drag ori de câte ori am ocazia. Încă de la o fragedă vârstă, părinţii mei au observat la mine, un simţ artistic destul de dezvoltat. Îmi plăcea să recit şi să reproduc melodii pe care le auzeam la radio. La un an şi opt luni m-au surprins cântând piesa formaţiei Noroc „Măi bădiţă Petre, măi”, impresionaţi m-au şi înregistrat pe o casetă audio ca să păstreze acel moment unic. De atunci m-au susţinut în acestă direcţie. Într-o bună zi, naşa mea de botez, D-na Raisa Bîrnaz, o interpretă şi un pedagog de excepţie, le-a spus părintilor că ar fi păcat să nu exploatez darul cu care am fost înzestrată, aşa că le-a propus părinţilor să mă dea la şcoala din satul vecin, unde dânsa era profesoară de muzică.

Aşadar, după cateva luni de mediţatii la Am început să frecventez şcoala din satul fluier şi teorie am fost admisă în clasa a VI-a la Liceul Tabăra, parcurgând timp de trei ani câte zece km de Muzică „Ciprian Porumbescu” , secţia oboi, la clasa zilnic, până părinţii au hotărât să ne stabilim cu D-lui porfesor Victor Covaliov. La începutul anului traiul acolo. De atunci, D-na Raisa m-a luat “sub şcolar 1999 - 2000, D-nul Negrei a revenit la aripa” dânsei şi ca o mamă grijulie mă pregătea cu Chişinău, s-a interesat de evoluţia mea iar o mare dăruire şi mă promova la toate concertele şi săptămână mai târziu mi-a trimis actele de studii la concursurile raionale, republicane şi Liceul de Muzică „Dinu Lipatti” din Bucureşti. Aici am internaţionale. continuat să fac oboi, iar în clasa a IX-a, din dorinţa În anul1997 am ajuns să particip la de a-mi perfecţiona vocea am intrat la secţia canto Concursul Internaţional „Micul Prinţ” fondat de clasic. După absolvirea Liceului am urmat firesc D-na Renata Verejan şi susţinut de Preşidenţia aceeaşi secţie a Universităţii Naţionale de Muzică României, care se ţinea la Bucureşti. Vizita la Bucureşti.

Patriarhia României, după festivitatea de premiere, va rămâne mereu vie în amintirea mea, deoarece acel moment mi-a schimbat total traiectoria vieţii. Împreună cu toţi concurenţii şi organizatorii, am mers în Aula Patriarhiei, unde Preafericitul Patriarh Teoctist a ţinut o frumoasă predică, iar în timp ce se pregătea să plece D-na Raisa, într-o inspiraţie de moment, mi-a făcut semn să merg pe scenă. Fără să stau prea mult pe gânduri şi ştiind exact ce trebuie să fac, am urcat pe scenă şi am început să cânt „Tatăl Nostru” de Anton Pann.

Prea Fericitul Patriarh s-a oprit din drum iar toţi cei prezenţi s-au ridicat în picioare, momentul fiind cu atât mai emoţionant cu cât nimeni nu ştia de această intervenţie. Am terminat de cântat, sala a izbucnit în aplauze iar Preafericitul Teoctist, vizibil uimit, s-a apropiat, m-a binecuvântat şi mi-a spus următoarele: „Ferice de părinţii care te-au crescut, pentru că Dumnezeu a pus în tine un mare har care va influenţa multe suflete!”.

Impactul acestei fericite întâmplări nu a întârziat să apară, astfel în anul următor, în - Cum au fost anii de studii la Bucureşti? perioada sărbătorilor de Paşti, două maşini de la Preşidenţia României au venit în sat să mă caute. Aţi fost mulţi basarabeni, ce perspective aveţi Domnul Traian Radu Negrei, un om cu un suflet după absolvire?

A.C. În comparaţie cu alţi elevi basarabeni, nemaipomenit, pe atunci consilier de stat la Departamenul Culte, Învăţământ, şi Cultură din care aleg să-şi continue studiile în Bucureşti şi care cadrul Preşidenţiei, a venit să le spună părinţilor întâmpină greutăţi în ceea ce priveşte adaptarea, că îmi oferă o bursă de studiu în România. După ce eu pot să spun că am avut mult mai mult noroc au discutat, au ajuns la concluzia că trecerea ar fi avându-le alături pe două dintre cele mai bune mult prea bruscă, pentru un copil de clasa a V-a iar prietene, Lascu Vera şi Angelica Vasilcov, care cu în aceste condiţii ar fi mai bine să fac pregătire la încredere au ales acelaşi drum, încât încetul cu încetul Bucureştiul a devenit „acasă”. un Liceu de specialitate din Chişinău.

Bineînţeles că dorul de casă şi practic de copilăria, acum nevoită să treacă brusc la maturitate, m-au făcut să realizez că „nicăieri nu e ca acasă”, dar visul meu a fost mai puternic şi mi-a dat forţa să mă ridic ori de câte ori am căzut.

Atât în timpul studiilor liceale, cât şi al celor universitare, am avut norocul să întâlnesc foarte mulţi tineri din Republica Moldova, talentaţi, visători şi cu mari perspective în diverse domenii.

Din rândul lor fac parte şi prietenii mei de suflet cu care am luptat cot la cot pentru menţinerea imaginii tinerilor basarabeni, talentaţi şi muncitori, deja consolidată de generaţiile precedente.

Aş vrea să menţionez câteva nume de care pot lega propria-mi experienţă de viaţă pe care am câştigat-o de când am plecat de acasă. Este vorba de: Maria Simion, soprană (fostă solistă a Studioului Muzical Coral „Lia Ciocârlia”), Vera Lascu – solistă de muzică uşoară, Angelica Vasilcov sau Angelica Vee – solistă şi compozitoare (profesează în America), Ianna Novac – solistă pop/operă, Valentina Naforniţa şi Mihai Dogotari – ambii solişti la opera din Viena.

După cum vedeţi, talentul, dăruirea şi puterea de muncă a tinerilor basarabeni, sunt nişte caracteristici incontestabile care le aduce sigur succesul, acestea însă trebuie completate cu anumite condiţii care permit o formare mai solidă şi clară a personalităţii profesionale. În România aceste lucruri sunt oferite încă din timpul facultăţii iar eu le numesc pe acestea şanse. Porţile deschise către Europa reprezintă un avantaj în ceea ce priveşte oferta legată de bursele de studiu postuniverstitare în diverse unităţi de învăţământ europene, a căror diplomă asigură, în majoritatea cazurilor, un post de muncă mult mai avantajos.

Publicul îndrăgostit de muzica clasică şi gradul înalt de apreciere a acestui gen, reprezintă alte două aspecte care întăresc perspectiva profesării în România.

- Cine dintre profesorii tăi, de la universitate, şi nu numai, ţi-a dat cel mai mult în cariera ta muzicală?

36

Apollon

A.C. În toţi aceşti ani, am avut posibilitatea să întâlnesc şi să lucrez cu mulţi profesori şi muzicieni de valoare, încercând să iau de la fiecare ce e mai bun şi ce mi se potriveşte. Aşadar, nu pot spune că am primit mai mult sau mai puţin de la un profesor, dar aş vrea să-i mulţumesc în mod special D-nei Raisa Bîrnaz, care m-a ajutat să fac primii paşi pe acest tărâm frumos al muzicii şi m-a învăţat cel mai important lucru, să cânt cu sufletul.

Un mare impact asupra mea a avut-o profesorul şi dirijorul Jean Lupu, care, încă de când am sosit în Bucureşti, m-a adoptat în marea familie a corului de copii şi tineret „Symbol”, cu care timp de 8 ani am susţinut numeroase concerte în ţară şi străinătate. Postura de solistă a acestui minunat cor, m-a ajutat să ma dezvolt atât profesional cât şi social.

Le mulţumesc de asemenea şi Doamnelor Maria Slătinaru Nistor şi Claudia Codreanu, mentorii mei din Conservator, de la care am primit valoroase îndrumări în perfecţionarea vocii.

- Când o asculţi pe Ana Cebotari, te duce gândul la... Maria Cebotari. Tu, ce crezi despre această sonoritate de nume?! Te-ai visat vreodată în vreun rol al Mariei Cebotari?

A.C. Nu de puţine ori am fost întrebată dacă există vreo legatură de rudenie intre mine şi Maria Cebotari şi deşi e doar o coincidentţă, eu nu pot decât să fiu fericită că-i port numele.

Să faci comparaţie între tine şi un nume cu o rezonanţă atât de puternică în lumea operei mi se pare total nepotrivit.

Aşa că prefer doar să mă bucur de această frumoasă coincidenţă, să port acest nume cu mândrie şi să încerc să-mi pun amprenta personală, deoarece suntem suma experienţelor noastre, suntem ceea ce ne dorim să devenim, suntem trecători şi urma noastră trebuie să dăinuie în timp.

Prima dată am auzit de Maria Cebotari atunci când D-na Raisa Bîrnaz mi-a adus un timbru poştal cu portretul artistei şi mi-a spus cu multă dragoste că am toate şansele să-i urmez drumul.

Apollon 37

Nr. 39, august 2013

La acea vreme nu conştientizam ce responsabilităţi presupune acest drum.

Documentându-mă mai intens am aflat multe lucruri despre cariera impresionantă a marei soprane, iar mai târziu, ascultând câteva înregistrări m-am convins de calităţile vocale de excepţie ale artistei.

Din câte ştiu debutul Mariei Cebotari a fost în anul 1931 la Dresda în rolul lui Mimi din opera „Boema” de Giacomo Puccini, un personaj foarte frumos şi complex pe care încă nu-l pot aborda. De asemenea, foarte apreciate, de publicul german şi ausitriac, au fost reprezentaţiile sale în operele lui W.A.Mozart, Giuseppe Verdi şi Richard Strauss, repertoriu potrivit şi pentru tipul meu de voce.

- Ai cântat pe mai multe scene de prestigiu, din România, inclusiv la Ateneul Român din Bucureşti. Cum se simte un artist când ajunge pe marile scene?

A.C. Artistul se simte ca într-un spaţiu sacru încărcat de emoţiile, sonorităţile şi împlinirile artistice ale tuturor creatorilor – actanţi care au păşit înaintea lui pe acele scene de renume.

- Te-ai stabilit la Bucureşti? Cât de des mergi în Moldova? Unde ţi-ar plăcea, de fapt, să trăieşti şi să cânţi?

A. C. Noi artiştii, avem de obicei un spirit liber, nomad, mai ales acum, odată cu fenomenul generalizat al globalizării, cântăreţul de operă circulă, cunoaşte locuri, oameni, muzicieni şi îndrăgeşte diferite culturi. Dar oricât m-aş plimba, Moldova, întotdeauna va fi „acasă”, iar Bucureştiul a doua casp.

- Cum îţi vezi viitorul, pe ce culmi ai vrea să ajungi?

A. C. Nu-mi programez cariera în sensul parvenirii, al arivismului în plan social şi profesional. Visele artistice, împlinirile muzicale, colaborările cu muzicieni teribil de talentaţi care te inspiră şi te provoacă sau titlurile de operă care te marchează, reprezintă de fapt combustibilul mult necesar devenirii artistice fireşti şi a adevăratei împliniri.

Satisfacţia cea mai de preţ este atunci când reuşeşti prin harul cu care ai fost înzestrat să mişti suflete, să schimbi oameni...

- În ce relaţie te afli cu Măria Sa, OPERA? A.C. Cu Maria Sa, Opera sunt într-o relaţie de firească de supunere, eu o venerez şi ea mă alintă...

- Câţi ani aveai când ai fost remarcată pentru prima dată de un juriu? Cum a fost, ce-ţi mai aminteşti despre acele menţiuni, ce au însemnat ele pentru formarea ta muzicală?

Apollon

A. C. În anul 1995 pe când aveam 9 ani am mers Concursul Republican de muzică folclorică „Tamara Ciobanu”, unde preşedintă a juriului era regretata soprană Maria Bieşu.

După ce am interpretat cântecele culese din satul natal şi încercam să fug cât mai repede de pe scenă mare mi-a fost surpriza când m-am auzit strigată chiar de dânsa, îndemnândumă să cobor de pe scenă şi să vin în faţa juriului.

Timidă şi neîncrezătoare m-am apropiat neştiind ce urmează să se întâmple. Cu zâmbetul pe faţă, încercând să mă încurajeze m-a rugat să-i cânt ceva apropiat sufletului meu.

Acelaşi „Tatăl Nostru”, care a răsunat 2 ani mai tărziu şi în Aula Patriarhiei, a avut acelaşi impact, sala întreagă s-a ridicat în picioare iar distinsa D-na Bieşu mi-a sugerat că ar trebui, în timp, să mă orientez către muzica clasică. În concurs mi-a fost acordat premiul I şi o bursă din partea Fundaţiei Culturale „Maria Bieşu”.

- S-a întâmplat vreodată să plângi din cauza vreunui mebru al juriului care nu te-a apreciat precum ţi-ai dorit?

A. C. Nu mi s-a întâmplat şi nu cred că mi se va întâmpla vreodată...

- Povesteşte-ne câteva momente mai interesante legate de afirmarea ta profesională.

Ai avut de înfruntat anumite obstacole sau drumul tău a fost... presărat cu flori?

A. C. Nu consider că am avut momente cheie legate de afirmarea profesională. Chiar dacă există oportunităţi care ne ajută să ne dezvoltăm atât profesional cât şi intelectual, nu cred că un artist poate decreta un moment de la care, el, gata, este afirmat. Ne simţim întotdeauna ca la început.

Nr. 37, iunie 2013

În ceea ce priveşte obstacolele, ele nu sunt decât în mintea noastră, în vocile şi comportamentul nostru.

- Este adevărat că pentru afirmarea unui artist sunt necesare 99 procente de transpiraţie şi doar 1 procent de inspiraţie?!

A. C. Munca este cea care încununează darul primit de la Dumnezeu. Talentul este baza pe care se consolidează personalitatea artisului prin exploatarea resurselor deja existente, proces facilitat de calităţile noastre native, cum ar fi: auzul, vocea, muzicalitatea, dragostea pentru artă, puterea de concentrare, răbdarea, optimismul, etc. De un lucru însă nu trebuie să ne îndoim, orice performanţă, în orice domeniu cere investiţii pe care trebuie să le faci cu mult drag şi plăcere, avându-l aproape întotdeauna pe Bunul Dumnezeu...

- Spune-ne ceva despre familia ta... părinţi, fraţi, surori, prieteni...

A. C. M-am născut într-o familie simplă şi am fost un copil tare dorit, pentru că am apărut relativ târziu, abia dupa 6 ani de la căsătoria părinţilor mei Grigore şi Tamara Cebotari. Lor le datorez totul pentru că, m-au crescut cu mult drag oferindu-mi tot ce au avut ei mai bun, fără să mă răsfeţe, susţinându-mă în drumul pe care mi l-am ales şi oferindu-mi o foarte bună educaţie. Mă închin în faţa voastră scumpii mei, vă iubesc şi vă mulţumesc din suflet pentru nopţile nedormite, sacriificiile care le-aţi făcut şi le faceţi, dragostea pe care mi-o oferiţi necondiţionat şi mă rog Bunului Dumnezeu să vă dea multă sănătate şi linişte sufletească.

Să ştiţi că vă am mereu în sufletul şi în gândul meu! Fraţi sau surori nu am deşi mi-am dorit foarte mult, în schimb pe când împlinisem vreo 12 ani familia noastră s-a mărit. Verişorul meu Ionel, a fost adoptat şi adus să locuiască la noi, aşa că dorinţa mea de a avea un frate s-a îndeplinit. Mă consider o persoană norocoasă pentru că am o familie frumoasă, multe rude, verişoare, verişori pe care îi iubesc mult şi prieteni de nădejde gata oricând să-mi sară în ajutor. Vă mulţumesc tuturor că sunteţi alături de mine, mă iubiţi, mă iertaţi când vă greşesc şi mă susţineţi când am nevoie.

Apollon 38

- Eşti profesoară de canto la Şcoala de arte Bucureşti. Cum te simţi printre tinerele talente?

A. C. A fi profesor înseamnă a întineri, eu asta simt...

Satisfacţia de a munci şi a obţine rezultate alături de discipoli, este starea care te menţine vie, într-o lume în care din păcate arta încă mai are de recuperat ovaţii împotmolite undeva în drumul îngreunat de lipsuri.

- Cum te-ai descrie pe tine în maximum zece cuvinte?

A. C. E greu să te descrii singur şi mai ales să enumeri zece calităţi sau defecte. Dar o să încerc să enumar câteva.

Sunt sensibilă, loială, iertătoare, entuziastă, oprimistă, visătoare şi iubesc viaţa încercând să văd doar părţile ei frumoase.

La defecte, printre multe altele, voi menţiona nehotărârea şi „calitatea” de a nu vedea intenţiile negative ale celor cu care intru în contact.

- Căsătoria intră în planurile tale apropiate sau depărtate, există cineva care ţi-a cucerit deja inima?

A. C. Ca orice moldoveancă bine educată şi crescută cu respect faţă de părinţi şi faţă de valorile strămoşeşti, am un cult al familiei şi al căsătorie... ador copiii... şi să ştiti că lucrurile acestea se împacă foarte bine cu scena şi cariera muzicală. Inima mea în mod firesc a fost cucerită până la această vârstă, dar a trecut...

Acum am o singură dragoste... muzica. Ştiu că este ceva de moment.

- În afară de muzică ce pasiuni mai ai?

A. C. Dansul, călăria, călătoriile în natură şi o carte bună...

- Ingredientele fericirii în cazul unei femei-artiste sunt...

A. C. Aţi spus femeie-artistă iar eu voi construi binomul dragoste-muzică.

Pentru a fi fericită, femeia are nevoie de dragoste iar artista de muzică...

A consemnat Anca Elena CĂLIN,

Apollon TANGOU ARLECHIN Nicu DOFOTREANU

Motto: A pierde o soţie e un lucru greu. În unele cazuri e de-a dreptul imposibil Filozofie Glumeaţă… de cafenea

Pe când bufonul era rege şi... regele era bufon Părea „bon-ton” în a alege să fii paiaţă de carton, Să... ieşi în faţă cu plocon Şi să renunţi la îndoiala că... păcătoşii fură ţara Lăsând în urmă disperarea, Pe care cred că.., intuiţi: O exploatau neobosiţi de la-nceput... noii veniţi!

Ce se-arătau nemulţumiţi că sunt doar ei cei bănuiţi!

Era pe vremea când bandiţii ne tâlhăreau cu... repetiţii, Şi... ne cereau, cam insistent, să savurăm acel moment, Aşa... cum poruncea expres Chiar... Don Quijote de la Mancha-n acest sens, Când s-a luptat şi a scăpat… neânsurat!

Lăsându-ne huliţi mereu de... marioneta unui leu Nefiind uşor să fii erou!

Pe vremea-aceea dragul meu... nu stătea nimeni în bistrou Trageam de sfori... prin iarmaroc, Chiar dacă nu părea deloc, aşa de greu precum ai crede, Cerea abilităţi concrete la păpuşarul “undă verde“ Doar că-n răstimpuri... ”de-aoleu “ Mai apărea un derbedeu … de arlechin, Comediantul italian divin, Le cam zicea atunci pe faţă...

Scăpând de adevăruri spuse... la mustaţă, Pentru-a dansa apoi voios...

Alături de o balerină-n mod pompos!

Când ARLECHINUL obosea şi lua o pauză... de-o stea Căci ARLECHINII, precum ştiţi, sunt oameni buni, obişnuiţi, de care ne-amintim zâmbind...

Când prindem câte-o Colombină… cârcotind, Redeveneam iar abătuţi... precum sunt îngerii căzuţi!

Ei, ARLECHINII, nu-s iubiţi... de păpuşarii convertiţi Deoarece le-au spus-o-n faţă: Să rupem sforile paiaţă!

Aşa c-atunci când revenim Găsim numai bufonul trist care-i şi... rege şi artist,

Ana Cebotari, George Călin şi Silvia Goncear la Festivalul Internaţional “Micul Prinţ”, 27 mai - 01 iunie 2013, Chişinău - R. Moldova

Aşa cum... s-a-ntâmplat demult, Când ArlechinUL era… mut! Şi nu prea le zicea pe faţă....

De frica celei ce-i e soaţă!

Nr. 39, august 2013 Apollon PAGINI DE ISTORIE ROMÂNEASCĂ

RECVIEM PENTRU EROII ROMÂNI DIN CAMPANIA ANULUI 1941 toate unităţile şi marile unităţi şi a elaborat un set

Dr. Octavian BURCIN Lt. Marius – Stelian GUDACU „Bătălia pentru Odessa” s-a încheiat în a doua jumatate a lunii octombrie 1941. Odată cu acesta a încetat, în linii mari, şi Campania anului 1941. Pentru perioada 22 iunie 1941 – 1 martie 1943, după statistica Marelui Cartier General, România a mobilizat şi utilizat pe frontul de est: 418.760 oameni în Basarabia şi Bucovina de Nord, 426.440 în Trasnistria şi la Odessa, 78.240 în Crimeea, 75.040 la Marea de Azov, 64.120 la Harkov. La Odessa inamicul ne-a distrus 58 avioane, 19 care de luptă, 90 tunuri, 115 aruncătoare de mine, 956 puşti mitralieră, 336 mitraliere, 10.250 arme de infanterie.

Germanii au aveau în „bătălia Odessei” 7 baterii artilerie grea (din care 4 de coastă), 2 batalionae de asalt, 1 escadrilă bombardament în picaj, jumătate de escadrilă bombardament. În această sângeroasă înfruntare, armata română a lăsat pe câmpul de luptă 875 ofiţeri, 308 subofiţeri, 16.708 trupă morţi, 2.470 ofiţeri, 1.035 subofiţeri, 59.775 trupă răniţi, 90 ofiţeri, 42 subofiţeri, 8.717 trupă dispăruţi (28,50% din total ofiţeri, 14,06% din subofiţeri, 26,76% din trupă). În total, la Odessa au fost scoşi din luptă 3.435 ofiţeri, 1.385 subofiţeri, 85.200 trupă (morţi, răniţi, dispăruţi).

Sovieticii s-au apărat iniţial cu 2 divizii infanterie, 2 regimente NKVD, 2 regimente infanterie marină, formaţiuni independente; din august – septembrie au primit ca întăriri 1 divizie infanterie (157), 1 divizie cavalerie (1), 1 divizie apărare fortificaţii, 2 regimente infanterie marină, aproximativ 8 divizii plus formaţiuni şi unităţi independente, la care trebuiau adăugate aviaţia, antiaeriană şi Flota din Marea Neagră.

La sfârşitul bătăliei de la Odessa cele două comandamente de armată române au fost scoase din operaţii: la 1 noiembrie 1941 Armata 4 a fost readusă în ţară, la Iaşi şi demobilizată, iar la 4 noiembrie Armata 3 a primit misiunea de a face siguranţa teritoriului dintre Nistru şi Nipru, fiind deplasată iniţial la Nicolaev şi ulterior la Tiraspol.

Pentru siguranţa teritoriului dintre Nistru şi Bug au fost destinate Corpurile 2 şi 6 armată din compunerea Armatei 3, totalizând 6 divizii infanterie şi o brigadă fortificaţii şi două de cavalerie. Unităţile din Crimeea (2 brigăzi de munte şi 1 cavalerie) împreună cu brigăzile 5 şi 6 cavalerie şi comandamentul Armatei 3 au rămas în subordinea Armatei 11 germane. După revenirea în ţară a majorităţii armatei, la sfârşitul anului se mai aflau la est de Nistru aproape 180000 militari români din care erau angajaţi în acţiuni militare 52 243, restul fiind folosiţi pentru paza şi supravegherea teritoriului dintre Nistru şi Bug şi a litoralului pontic.

Armata 4 română a înregistrat în cursul acţiunilor desfăşurate între 8 august şi 16 octombrie 1941 pierderi grele cifrate la 17.729 morţi, 63.345 răniţi şi 11.741 dispăruţi. Îngrijorat de „hemoragia de sânge de la Armata 4” în „bătălia Odessei” Marele Stat Major a întreprins o vastă anchetă pentru stabilizarea cauzelor acesteia, în

Apollon 39

de propuneri pentru eliminarea acesteia în acţiunile viitoare. Sovieticii au avut la rândul lor pierderi foarte grele. Până la 6 octombrie românii au luat 60.000 de prizonieri şi încă 12.000 la 15-16 octombrie; lor trebuie să li se adauge de trei ori mai mulţi morţi şi răniţi (180 – 160.000 oameni).

Aeronautica. Între 22 iunie – 16 octombrie aviaţia a efectuat 30.000 de ore de zbor, 18.000 misiuni, consumând 3 milioane de bombe şi 630.000 proiectile de artilerie, doborând şi distrugând la sol 604 aparate sovietice (397 în aer). Aviaţia română a introdus în luptă – raporta maiorul B. Păunescu de la Statul Major al Aerului – 650 aparate (17 escadrile vânătoare de 12-14 aparate, 13 escadrile de informaţii şi 3 de recunoaştere) şi 52 baterii artilerie antiaeriană, pierzând 58 aparate. Bombardamentul german din sectorul Corpului 5 armată din septembrie a provocat pierderi cifrate la 18 nave sovietice anihilate. S-au capturat: 4 avioane de luptă, 50 avioane de luptă reformate, 70 motoare avion, 1.214 proiectile de avion, 49 tunuri antiaeriene calibrele 76,5 mm, 85 mm şi 12,7 mm, 6 proiectoare, 16.000 obuze, 582.896 cartuşe mitralieră etc.

Flota. Ţinând seama de superioritatea navală a inamicului – se consemna într-o sinteză a Marelui Cartier General – flota maritimă română a operat cu prudenţă. În aceste împrejurări totuşi, după 5 august 1941, s-a reînceput escortarea tancurilor petroliere repartizate flotei italiene din Mediterană pe linia Constanţa-Bosfor. Forţele navale au executat şi incursiuni cu vedete rapide în apele Tendrei (sub Oceakov) şi Odessei, avariind cu torpile un distrugător. Vedeta „Viscolul” a ieşit în larg în noaptea de 19/20 august şi la 18-19 septembrie, „Viforul” între 26-27 septembrie şi 30 septembrie-1 octombrie. Submarinul „Delfinul” a îndeplinit două misiuni în imersiune (în total 22 de zile) pe coasta de est a Crimeei. În ansamblu sovieticii au pierdut 30 de nave de suprafaţă cu un tonaj de 100.000 tone la Odessa şi pe ruta Odessa – Sevastopol. Marina a fost comandată de contraamiral I. Georgescu.

La ora bilanţului conducerea politicomilitară a României împărtăşea sentimente contradictorii: pe de o parte victoria de la Odessa, chiar incompletă cum era, dovedise că armata română se prezenta ca un adversar pe frontul de

Est; Basarabia şi Bucovina de Nord fuseseră eliberate iar principala bază navală sovietică din Marea Neagră – după Sevastopol – căzuse; în zona câmpurilor petrolifere din Valea Prahovei nu se mai simţea ameninţarea aviaţiei sovietice; pe de altă parte, în special, mareşalul Ion Antonescu nu ezita să-şi manifeste deschis insatisfacţia pentru mersul operaţiilor, pentru pierderile mari consemnate. „Iată ce au făcut oamenii politici timp de 20 de ani cu Armata – nota mareşalul în decembrie 1941. Acelaşi lucru pe care lau făcut şi cu şcoala, cu biserica, cu facultatea, cu studenţii, cu funcţionarii etc (...) Toate trebuie luate de la cap şi de la bază. De la cap o nouă organizare, o nouă instrucţie, o nouă metodă, o nouă disciplină (...) O nouă pregătire a cadrelor, o revedere totală a pregătirii naţiei”. În prezent este posibil, în lumina documentelor şi mărturiilor unor participanţi, să precizăm cele mai importante cauze pentru care la Odessa s-a constatat un succes militar incomplet. Marele Cartier General român nu a omis să aprecieze Armata Roşie ca un adversar de talie, bine înarmat, instruit excelent, comandat de profesionişti, cu o voinţă de luptă excepţională. Românii – spre deosebire de alţi beligeranţi – şi-au respectat duşmanii, inclusiv atunci când i-au tratat ca oameni pe prizonieri.

Infanteria sovietică – concretiza căpitanul Gr. Măstăcan, fin observator al evenimentelor – primise în dotare şi ştia să utilizeze o gamă largă de mijloace noi de foc.

Grupele de 10 oameni foloseau câte o lunetă şi 1 puşcă semiautomată model 1939, o armă cu lunetă şi 1 puşcă antitanc; comandanţii de la pluton în sus aveau pistoale automate.

Batalioanele erau sprijinite de secţii de aruncătoare de la 50-80 mm, iar regimentele de 1-2 baterii de artilerie de 76,2 mm.

Aruncătoarele, împinse în faţa liniei 1, produceau pierderi grele şi demobilizau trupa noastră. Aviaţia tactică, artileria grea şi blindatele susţineau infanteria, focul fiind ţinut la loc de cinste la ruşi. Trupele contraatacau permanent, utilizau şiretlicuri, luptau la fel de bine ziua şi noaptea şi aveau instrucţia valorificării terenului. O sinteză a Secţiei de Informaţii a M.St.M. afirma: „comandamentul sovietic în operaţiile contra noastră s-a prezentat ferm şi hotărât”. Organele de informaţii şi contrainformaţii adverse ne-au cunoscut forţele şi chiar proiectele de operaţii, deşi au fost surprinse la Prut în iulie 1941. Retragerile Armatei Roşii s-au desfăşurat metodic s-au evitat încercuirile, s-a contraatacat cu ajutorul tancurilor şi al aviaţiei, cu toate că piloţii români îi depăşeau cu mult pe cei sovietici în calitate de profesionişti. Infanteria română din păcate nu se familiarizase complet cu aruncătoarele de 60 şi 81 mm, arareori primea sprijinul aviaţiei în picaj şi nu o dată era deservită de artileria proprie.

Apollon

Nr. 39, august 2013 Întâi vom observa că însăşi conducerea politico-militară s-a lăsat surprinsă de mişcările înşelătoare ale inamicului, a tratat superficial datele cu privire la specificul teatrului de acţiuni militare, raportul real de forţe dintre Armata 4 şi Gruparea sovietică Odessa şi a neglijat obţinerea unui sprijin în artileria grea, foarte experimentată în acţiuni de asalt, aviaţie. Cu francheţea sa de notorietate mareşalul Ion Antonescu recunoştea: „Nu am fost suficient de prevăzători nici noi (Ioaniţiu şi cu mine – Ion Antonescu). Este drept că ne-a indus în eroare şi slaba rezistenţă – relativ – întâlnită între Prut şi Nistru”. La indicaţia expresă a mareşalului – care obţinuse din partea lui Hitler dreptul de a deţine decizia strategică în spaţiul de pe coasta Mării Negre, Nistru şi Nipru – Armata 4 a primit ordinul iniţial de a „lua în mişcare” Odessa. Mai târziu, cu toate că obiectivul fusese încercuit pe uscat, nu s-a executat un asediu clasic – fie şi pentru motivul că inamicul deţinea supremaţia aeriană şi navală – sau măcar o „blocadă terestră”.

Atacurile susţinute timp de peste o lună, între 18 august şi 23 septembrie 1941, nu se putea solda însă cu seccese notabile din motivele arătate anterior. Suntem deci în prezenţa unei supraevaluări a forţelor proprii, combinată cu subaprecierea şi chiar recunoaşterea la zi a adversarului; este de domeniul evidenţei, de exemplu, că înalta comandă (Marele Cartier General) nu reuşie încă la începutul lunii septembrie să identifice numărul şi traseul liniilor de apărare sovietice, confundând Linia apărării îndepărtate cu Linia principală de rezistenţă.

Destituirea gen. Nicolae Ciupercă, comandantul Armatei 4, la 9 septembrie nu va schimba situaţia, succesorul său trebuind să îmbrăţişeze în realitate ideea de manevră propusă de acesta în cunoscutele rapoarte către Marele Cartier General. Inclusiv partea germană observa la începutul lunii august 1941 că singura măsură eficientă rezidă în ocuparea poziţiilor de la nordest de Odessa de unde se puteau lovi aerodromurile şi porturile civil şi militar; Marele Cartier General român – dimpotrivă – a concetrat principalele sale forţe la vest de oraş, în teren deschis, uzându-le în atacuri generale şi locale epuizante şi fără rezultate decisive. În răspunsul din 11 octombrie 1941 la scrisoarea lui Adolf Hitler (din 5 octombrie) Ion Antonescu îşi apără astfel opţiunea de a masa grosul forţelor pe „frontul de nord” de la Odessa: „Necesitatea unei apropieri de Odessa dinspre nord-est a fost văzută de la începutul operaţiunilor (...) Însă o prea strânsă apropiere ne-a fost stânjenită de teren şi de acţiunea de pe mare (...)

Acţiunea noastră de la vest spre est tindea să ne permită baterea plajelor de debarcare de la sud de oraş şi ne oferea perspectiva de deciziune”. Armata 4 a fost obligată astfel să atace pe două direcţii principale, la nord şi vest de obiectivul vizat, împotriva unui inamic puternic fortificat, superior în aer şi pe mare.

Conducerea operaţiei Odessa de către comandamentul Armatei 4 a suferit influenţa a trei factori: concepţia Comandamentului de Căpetenie şi a Marelui Cartier General (etapa „luării din mişcare”, etapa „atacurilor generale”, etapa „”asediului incomplet”); situaţia în (teren deschis fără acoperiri, teatrul de acţiuni militare fragmentat de limanuri cu scurtcircuitarea „liniilor de rocadă”); tăria dispozitivului şi a forţelor sovietice (trei linii de apărare fortificate, efective de circa 80 – 90 000 de oameni, supremaţia aeriană şi navală). În plus, libertatea de comandă a comandamentului Armatei 4 a fost drastic limitată de Comandamentul de Căpetenie şi de Marele Cartier General. Oricum generalul Nicolae Ciupercă are meritul de a-i fi avertizat pe superiorii săi că sovieticii sunt pregătiţi să reziste cu încrâncenare, că au mai multe „linii” fortificate pe care rezistă şi a propus un „proiect”de ofensivă la începutul lunii septembrie judicios întocmit, în ideea lovirii inamicului pe flancul său stâng, între Dalnik şi Tatarka, într-un sector de front vulnerabil, plasat la cea mai scurtă distanţă în linie dreaptă de Odessa. După schimbarea generalului Nicolae Ciupercă din funcţie, generalul Ion Antonescu ia aplicat parţial planul (nu a renunţat totuşi la atacul principal pe direcţia Gniliakovo-Odessa, provocând o dispersare a forţelor); sub comanda generalului Iosif Iacobici Armata 4 a trecut definitiv la apărare, odată ce a înregistrat eşecul dureros de la Corpul 5 armată. Despre acest eşec din 23 septembrie 1941 mareşalul Ion Antonescu nota: Un corp de armată a fost în condiţii ruşinoase dat 10 km înapoi că s-a produs o defecţiune la un regiment (...) Un regiment inamic (...) a produs această catastrofă ruşinoasă”. În analiza rezultatelor anchetei întreprinse de Marele Stat Major în unităţile şi marile unităţi ale Armatei 4 după bătălie, disfuncţionalităţile se împart pe categorii: organizare-dotare, instrucţie şi moral. În privinţa încadrării se detaşează starea precară a infanteriei, arma cea mai solicitată în operaţiunile de la Odessa. Unităţile de infanterie au fost alimentate la mobilizare cu circa 12 contingente; de la începutul operaţiunilor au intrat în compunerea infanteriei oameni trecuţi de 30 de ani. Pierderile dovedindu-se ridicate încă în primele zile, completarea s-a făcut cu elemente începând de la contingentul 1929, aşa încât s-a ajuns în faţa Odessei cu un număr mare de oameni insuficienţi instruiţi. Încadrarea cu subofiţeri activi a fost deficitară încă de la început şi această lipsă a constituit un factor determinat în acţiunile de luptă, mai ales după ce s-au produs goluri în rândul ofiţerilor.

În ceea ce priveşte încadrarea cu ofiţeri activi s-au constatat deficite mari, unităţile primind până la 50% ofiţeri de rezervă. Din cauza pierderilor ridicate, numărul ofiţerilor s-a redus în aşa proporţie încât, la sfârşitul bătăliei Odessa, unele regimente de infanterie s-au înapoiat cu 20 ofiţeri activi din 43. Pe lângă cele arătate, s-a resimţit dureros lipsa comandanţilor de grupări de artilerie destinaţi să conducă focul bateriilor divizionare; substituirea unui comandant de regiment de artilerie în această funcţie nu a dat rezultate. Deplasarea comandamentelor impusă de ritmul accelerat al operaţiunilor a întâmpinat dificultăţi din lipsa de mijloace de transport auto proprii. În afara celor relevate, unităţile de infanterie s-au dovedit şi slab dotate. Astfel, compania cercetare avea foarte puţin armament automat. Compania de puşcaşi n-a putut realiza întodeauna masa de foc necesară. Neajunsuri au existat şi la compania de mitraliere şi batalioane, iar la regiment s-a simţit din plin lipsa unor aruncătoare de mine superioare calibrul 100 mm.

La unităţile de artilerie se semnalează: bunele rezultate obţinute cu obuzierul de 100 mm.

La apărarea antiaeriană s-a remarcat că este mai bine să fie organizată în cadrul bateriilor şi nu la divizion. Faţă de succesiunea rapidă a acţiunilor de luptă formaţiunile de servicii bazate pe animale şi căruţe au provocat tot timpul campaniei întârzieri în reaprovizionări. Analiza – anchetă a Marelui Stat Major pune accent pe concluziile desprinse din desfăşurarea acţiunilor militare de luptă.

Folosirea terenului în atac şi apărare nu s-a realizat în bune condiţii, numai aşa se explică marile pierderi suferite de infanterie.

Camuflajul şi „şicanele” pe câmpul de luptă nu au fost folosite la maximum. În special, în câmpul tactic nu s-au luat măsuri pentru mascarea dispozitivului, contrar a ceea ce se întâmpla la inamic, care se camufla foarte bine în teren folosind la maximum acoperirile şi a reuşit să păstreze disciplina mişcărilor. În ceea ce priveşte „şiretlicurile” utilizate din plin de sovietici, noi am recurs la ele sporadic şi numai în cazuri izolate, fără a fi organizate. Observarea în contactul strâns cu adversarul, în special în cadrul infanteriei nu a fost continuă, justificânduse că terenul nu oferea condiţii.

Din această cauză sovieticii au reuşit frecvent să se sustragă observării trupelor noastre şi să execute ruperi de lupte aproape nestingheriţi. În domeniul cooperării între arme şi categorii de arme s-au consemnat ample referiri la conlucrarea infanterie-artilerie. Focul executat de artilerie în sprijinul infanteriei sub formă de pregătire de artilerie dura prea puţin (10 minute) şi atunci când durata pregătirii a fost sporită până la o oră, multe atacuri nu au izbutit deoarece: proiectilele de 75 mm întrebuinţate asupra personalului adăpostit au avut efect nul;

40

Apollon

Apollon

Nr. 39, august 2013

S-a consumat multă muniţie trăgânduse asupra unui număr prea mare de obiective; acolo unde s-a obţinut neutralizarea obiectivelor infanteria nu a reuşit să exploateze rapid efectele.

Organizarea atacurilor s-a făcut în genereal în condiţii bune. Conducerea lor, mai ales când progresau, era marcată negativ de lipsa comandanţilor în mijlocul trupei.

Combinarea focului cu micarea se rulează greu, de multe ori întreg frontul de atac se oprea deoarece era insuficient susţinut de bazele de foc. Ideea flancului descoperit paraliza orice mişcare de depăşire sau învăluire. În cursul atacului oamenii se îngrămădeau în cadrul grupei şi plutonului şi orice lovitură a inamicului lovea în plin, aşa se explică în parte numărul mare de răniţi. „Mari probleme s-au creat cu înlocuitorii la comanda unităţilor, deşi era stabilit dinainte cine lua locul celui căzut, dar se afla târziu de pierderea comandantului, ceea ce producea confuzie mai ales în cazul când cădea şi înlocuitorul acestuia. În general înlocuitorii luau comanda cu întârziere şi ezitare”.

Moralul trupelor a fost examinat cu atenţie de Marele Stat Major. În bătălia Odessei, el nu s-a mai ridicat la înălţimea celui dovedit în acţiunile de luptă desfăşurate până la Nistru. „Cauzele care au provocat această stare de lucruri s-ar pute grupa astfel: lipsa pregătirii sufleteşti a războiului de la est de Nistru; lipsa spiritului ofensiv datorat lipsei de instruire (timp de aproape 2 ani unităţile au fost pregătite numai pentru lupta defensivă), lipsa de instruire în ceea ce priveşte cunoaşterea tehnicii şi mai ales întrebuinţarea lor tactică, slăbirea ordinii şi disciplinei militare, instrucţia din timp de pace nu a dezvoltat virtuţile ostăşeşti de curaj, fizic, moral şi spiritul de sacrificiu”.

“Dintre cauzele de ordin psihologic care au influenţat desfăşurarea acţiunilor de luptă enumerăm: demobilizarea unor mari unităţi (diviziile 10, 35 infanterie) înainte de terminarea campaniei a creat în rândul militarilor o psihoză nefastă; zvonul că după căderea Odessei va urma demobilizarea i-a determinat pe unii să caute să-şi cruţe viaţa; propaganda românească despre tratamentul aplicat prizonierilor i-a făcut să fie şi mai prudenţi; s-a zvonit că la acţiunile de luptă spre Odessa vor sosi întăriri germane şi cum ele nu au venit a provocat decepţie; poşta şi ziarele au sosit foarte greu la trupe.

Apollon

41

La toate acestea s-au mai adăugat şi cauze specifice ca: desfăşurarea acţiunilor de luptă într-un teren foarte descoperit şi sub continuă ameninţare a aviaţiei inamice; lipsa apei de băut ca şi greutăţile în distribuirea hranei în mod regulat au supus trupele la privaţiuni extrem de grele; situaţia a impus, în special către sfârşitul lunii septembrie, ca să se atace aproape zilnic. Rezultatele minime obţinute au creat mentalitatea, în special printre soldaţi, că Odessa nu poate fi cucerită prin mijloacele obişnuite de care se dispunea”.

Analiza – anchetă a Marelui Stat Major elaborată de „creierul armatei” ni se pare mai potrivită decât oricare alte consideraţii personale ca radiografie a deficienţelor proprii „bătăliei Odessei”, indiscutabil cea mai concludentă victorie românească în ultimul război mondial, moment de apogeu în acţiunea politică şi militară a lui Ion Antonescu. Fără a ignora durerea provocată de pierderi şi fără a ignora erorile de comandament şi execuţie recunoaştem aceste înfruntări de proporţii caracteristicile sale indiscutabile: prima operaţie de asemenea natură şi anvergură executată de armata română împotriva unui inamic – a doua armata a Europei – cu numeroase posibilităţi de rezistenţă, cu dotare şi instruire superioare;

Armata 4 română cu peste 400 000 militari, 650 avioane şi câteva sute de piese de artilerie, susţinută de 2 vedete rapide, 1 submarin şi 2 escadrile bombardament în picaj germane s-a măsurat la Odessa cu aproximativ 150 000 militari sovietici din trupele de uscat sprijiniţi de 1 000 de avioane şi de întreaga Flota sovietică a Mării Negre.

Aportul flotei adverse a fost major – alături de solidul şi complexul sistem de fortificaţii al citadelei – în apărarea Odessei, operaţie din care Marele Cartier sovietic a încercat să facă un titlu de glorie. În cele din urmă, indiferent de pretextele aduse de omagiatorii recenţi ai Armatei Roşii, a suferit o gravă înfrângere la Odessa în confruntare cu o „armată de ţărani”, deşi deţinea cel puţin supremaţia navală – esenţială pentru un oraş – port încercuit numai pe uscat. Eşecul sovietic la Odessa este unic în analele războiului din est; blocată la Odessa, Flota Militară Sovietică nu a avut capacitatea de a susţine apărarea Crimeei; blocând flota sovietică la Odessa s-au asigurat transporturile de petrol spre Italia, prin Strâmtori fără nici o piedică. Hitler recunoaşte la 5 octombrie aportul trupelor române de la Odessa la obţinerea victoriilor de la Kiev şi din sudul Ucrainei „Odată cu luarea Odessei, pentru România, războiul este de fapt terminat – observa el.

Lâsându-l la o parte pe Duce, dintre aliaţii noştri, Antonescu face cea mai puternică impresie. Este un om grav pe care nimic nu-l sperie; în plus este incoruptibil, un om cum România nu a avut nici odată”. Ocuparea Odessei a eliminat ultima enclavă de importanţă a Armatei Roşii la vest de Nipru. U.R.S.S. a fost lipsită prin aceasta de cea mai eficientă bază navală avansată din Marea Neagră şi a înregistrat grele pierderi umane şi materiale; pe plan moral s-a demonstrat că poporul român şi armata sa au capacitatea de a riposta prin luptă unei mari puteri ce patronase direct tentativa de dezmembrare a ţării la începutul războiului mondial şi beneficiase cinic în urma rupturilor teritoriale din vara anului 1940; armata română – încă din Basarabia şi de la Odessa – se ilustrase deja ca a treia prezenţă militară pe Frontul de est, prin efective şi capacitate combativă.

Anul 1941, evident monopolizat de intrarea României în război, oferă o imagine a dimensiunii sociale, în ultimele clipe de „linişte” şi primele momente ale încleştărilor militare.

Războiul se bazează pe resurse naturale şi umane, iar România nu a făcut excepţie de la regulă; efective militare numeroase, cheltuieli crescânde şi dificultăţi în aprovizionare au constituit principalele repere pentru anii celui de al doilea război mondial. Dacă în timpul mobilizării nevoile de hrană au fost satisfăcute, nu la fel s-a întâmplat în timpul ofensivei peste Prut. În pofida eforturilor depuse de Serviciile de Intendenţă ale Comandamentelor şi ale Subsecretariatului de Stat al Armatei de Uscat s-au consumat destule episoade dramatice pe fondul neasigurării unui regim alimentar adecvat.

Principale cauze identificate au fost: creşterea numărului de efective militare, secătuirea zonei de staţionare, ritmul alert al operaţiunilor, arealul geografic întins şi lipsa mijloacelor de transport rapide cu posibilitatea reducerii timpilor de livrare a subzistenţelor.

Anul 1941 a coincis, din punct de vedere alimentar, cu adoptarea unor acte legislative prin care s-a limitat consumul mai multor produse alimentare şi a prilejuit o redimensionare a relaţiile sociale şi economice. Dacă privim în ansamblu situaţia alimentară a ţării, pe parcursul anului 1941, nu a fost catastrofală, în condiţiile unui an agricol mediocru, producţie inferioară necesarului de consum, insuficienţa mijloacelor de transport, consumatori indisciplinaţi şi recalcitranţi, starea de a război a ţării şi tendinţa de speculă.

S-au înregistrat multe deficienţe, în condiţiile în care participarea la război se baza exclusiv pe rezervele economice interne, nivelul de trai a fost satisfăcător, mai ridicat faţă de alte state europene beligerante.

Nr. 39, august 2013

U.E.: "Apa nu hidratează organismul" Dr. Sidonia DOBRE După trei ani de cercetări, o comisie de anchetă a Uniunii Europene a ajuns la concluzia că apa nu hidratează organismul. Regulamentul (UE) nr 1170/2011 din 16 noiembrie 2011, publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene L 299/1, SE, statuează că "apa nu poate preveni deshidratatrea".

Directiva europeană se bazează pe un studiu care a durat trei ani şi care s-a făcut într-un centru de cercetări din Italia, reuşind să combată o credinţă de zeci de ani. Concluzia studiului este că apa nu este responsabilă de hidratarea organismului.

Dacă până acum ne străduiam să bem zilnic 1-2 litri de apă ca să fim sănătoşi, aflaţi că acest obicei nu ne aduce niciun beneficiu. O nouă lege a Uniunii Europene pretinde că oricâtă apă consumă o persoană, acest lucru nu poate combate deshidratarea organismului.

După o dezbatere de trei ani, Uniunea Europeană a decis să interzică firmelor care îmbuteliază apă să mai foloseasca mesajul publicitar cum că apa asigură o hidratare corespunzătoare. Cei care nu vor respecta această decizie şi vor continua să facă reclamă mincinioasă, riscă până la doi ani de închisoare.

Decizia a primit deja avizul preşedintelui Comisiei Europene, Joe Manuel Barroso. Cei care susţin legea, precizează că deshidratarea este o afecţiune provocată de un dezechilibru în organism, care nu poate fi combătut numai prin consumul de apă. O persoană sănătoasă nu se va deshidrata, chiar dacă nu va bea multă apă – susţine profesorul Brain Ratcliff, purtătorul de cuvânt al Societăţii britanice de Nutriţie.

STUDIUL ŞTIINŢIFIC Până acum, aproape toţi doctorii şi experţii în medicină ne-au sfătuit să bem, în mod constant, cât mai multă apă, cel puţin un litru pe zi.

Iată că situaţia se schimbă, din cauza unui specialist, cercetătoarea scoţiană Margaret McCartney.

McCartney a scris în publicaţia de specialitate British Medical Journal, citată de All Headline News, că studiile sale arată că, dacă un om bea apă fără să-i fie sete, pot apărea unele deficienţe: puterea de concentrare scade, în loc să crească. De asemenea, unele substanţe chimice care se folosesc în dezinfectarea apei îmbuteliate sunt nocive pentru organismul uman.

McCartney a mai avertizat, de asemenea, asupra pericolului apariţiei unei afecţiuni rare, dar iminenţa, cauzată de consumul ridicat de apă.

Apollon 42

Această boală se numeşte hiponatremie şi are ca efect scăderea bruscă a nivelului de săruri din corp, precum şi apariţia unei tumori la creier.

Experţii avertizează acum că prea multă apă consumată poate dăuna sănătăţii: Dr. Margaret McCartney spune că a bea apă în exces poate conduce la o pierdere a somnului şi implicit la o proastă odihnă, pentru că cei care fac asta vor fi nevoiţi să se trezească des în timpul nopţii, pentru a merge la toaletă. Cum? Serviciul Naţional de Sănătate, împreună cu medici recunoscuţi şi nutriţionişti, nu recomandă publicului să bea cel puţin 1-2 litri de apă pe zi, pentru prevenirea afecţiunilor rinichilor, pentru scăderea în greutate şi creşterea nivelului de concentrare? Oamenii au fost conduşi să creadă într-o serie de numeroase beneficii asupra sănătăţii atribuite consumului unei ample doze zilnice de apă, dar dr. Margaret McCartney spune, că recomandarea celor "şase-opt pahare de apă pe zi" era "nu numai o prostie, ci şi un nonsens complet demascat". Ea a spus că cercetările arătând beneficiile unui consum sporit de apă au fost adesea "exagerate" de producătorii de ape îmbuteliate. Dr. McCartney a avertizat că prea multă apă ar putea conduce la o situaţie fatală, caz în care nivelul de săruri din organism scade, ceea ce ar putea determina apariţia de umflături în zona creierului.

Profesorul Stanley Goldfarb, un expert în metabolism de la Universitatea din Pennsylvania din Statele Unite, a declarat: "Datele din prezent arată că în realitate nu există nici o dovadă..." Cel mai bun lucru de făcut este să bei numai atunci când ţi-e sete şi să mănânci numai atunci când ţi-e foame.

Ce este hiponatremia?

Hiponatremia (hiperhidratarea) este o stare potenţial letală, care intervine atunci când nivelul de sodiu din plasmă atinge o valoare mai mică de 130 milimoli pe litru. Se poate evita prin menţinerea echilibrului de electrolit. Hiponatremia poate fi adesea confundată cu deshidratarea, datorită faptului că multe dintre simptome sunt similare. Cele mai distinctive simptome sunt culoarea, volumul şi frecvenţa urinei. Sportivii care prezintă hiponatremie vor avea o urină deschisă la culoare, cu volum mare şi frecvenţă crescută a urinării. În schimb, sportivii deshidrataţi vor avea o urină închisă la culoare, cu volum mic, şi rară ca frecvenţă a micţiunii. Sodiul este esenţial pentru multe funcţii ale corpului, inclusiv menţinerea echilibrului fluidelor, reglerea tensiunii arteriale şi funcţionarea normală a sistemului nervos.

Hiponatremia a fost uneori menţionată ca "Intoxicaţia cu apă" mai ales atunci când se datorează consumului de apă în exces, fără suplimentarea adecvată de sodiu.

Ce se întâmplă în timpul intoxicaţiei cu apă?

Intoxicaţia cu apă produce aceleaşi efecte ca şi înnecul. Dezechilibrul electrolitic şi umflarea ţesuturilor poate cauza bătăi neregulate ale inimii, permiţând lichidului să intre în plămâni. Umflarea ţesuturilor creierului provoacă convulsii, comă şi moarte în cele din urmă, cu excepţia cazului în care

Apollon consumul de apă este limitat şi se administrează o soluţie salină hipertonă (sare). Intoxicaţia cu apă provoacă tulburări digestive şi tulburări ale conştiinţei. Dacă tratamentul este administrat înainte de umflarea ţesutului, pacientul se poate recupera complet în termen de câteva zile.

Trebuie să bem apă numai atunci când ne este sete!

Mit spulberat!?

Apollon

Maria NICULESCU

OCHI ALBAŞTRI Ochi albaştri, ochi albaştri, Îmi sunteţi atât de dragi, Sunteţi, cerului meu, aştri Şi ai sufletului magi În adâncul lor, vrăjită, Eu, privirile îmi scald, Cum să fug de-a lor ispită, De albastrul, dulce fald?

Of, nu pot! Adâncuri tandre Mă alintă, mă surprind Şi mă plimbă printre meandre, Cum să plec? Eu mor de jind! Şi mă las astfel purtată Prin castele ce undesc, Plâng şi râd, de laolaltă Prin grădini, în pitoresc.

SONETUL CLIPEI CÂT UN VEAC Sub liliac de floare-mpovărat Te-am întâlnit, minunea vieţii mele, Păreai cum, că, ai coborât din stele, Erai frumoasă cu adevărat.

Prin pletele-acaju, căzând rebele, Pe umăr sidefiu şi marmorat, O clipă cât un veac să fi durat, Oh, de-aş fi fost eu, vântul, printre ele!

Priveam înmărmurit tabloul viu, În jur pluteau arome de absint, Simţeam că mor, simţeam că reînviu, Stăteai visând sub pulberea de-argint, Nu m-ai chemat la tine ca să viu, Ne-am fi pierdut departe, în Corint.

Mihai Eminescu

“vreme trece, vreme vine...”

SONET PENTRU EMINESCU Plecat-ai lin, ca frunza înspre toamnă Lăsând uşor parfum, parfum de mit Şi sufletu-mi de pricină uimit, Dar ştii, tu, oare, dorul ce înseamnă? Înspre tărâmuri reci de dolomit Al iernii vânt mă cheamă, mă îndeamnă, E timpul să cedez, eu, veche doamnă, Am înţeles, e timpul de dormit.

Dar cum, la rându-mi, cui lăsa-voi dorul Fecund în văduvie şi luptând, Cercat fiind de-al vremii ne-uşorul?

O, spirit ce descinzi pe-aripi de gând, Cu spiritu-mi te-ngeamănă în zborul Eternului, la viaţă, ne chemând.

Apollon 43

Nr. 39, august 2013

125 de ani de la naşterea lui DUMITRU IOV prozator, poet, publicist (22 mart. 1888 - 22 aug. 1957/1959) Născut la 9 martie 1888, în satul Uricani, în familia comercianţilor Ecaterina şi Toader Iov, Dumitru (Dimitrie) Iov este, cu siguranţă, cel mai important exponent al culturii şi politicii locale din localitatea Flămânzi.

Om de cultură, scriitor şi gazetar cu o impresionantă activitate politică şi socială, fost director al Teatrului Naţional din Iaşi între 1942 şi 1944, Dumitru Iov şi-a sfârşit viaţa ca martir al neamului românesc, la 20 august 1959, în puşcăria de la Gherla, condamnat ca deţinut politic, agitator şi opozant al regimului comunist instaurat cu ajutorul ruşilor în România. Pe plan local, personalitatea remarcabilului fiu al satului a fost evocată, în ultimii ani, de mai multe ori.

Profesorul Petru Murariu a realizat un pliant tematic, despre personalitatea cărturarului, distribuit gratuit printre elevii Grupul Şcolar "Nicolae Bălcescu" Flămânzi, iar jurnalistul Gabi Gomboş i-a dedicat un capitol întreg în cartea: „Arhivele urbei, volumul I – Flămânzi, personaje, drame, întâmplări”, lansată în luna august a anului 2009, la cea dintâi ediţie a „Zilelor Oraşului Flămânzi”, manifestare la care viaţa lui Dumitru Iov a fost, de asemenea evocată, într-un amplu simpozion. Recent, am redescoperit numele scriitorului într-un alt document extrem de important. Este vorba de un dicţionar în două volume, intitulat: „Trăitori sau trecători prin Târgul Ieşului", apărut în 2008 la Editura Vasiliana, sub semnătura autorilor Constantin Ostap, Ionel Maftei şi Ion Mitican, cei care formează faimoasa echipă de "trecutologi" ai Iaşului.

Cartea, reprezentând o completare a remarcabilei lucrări în 10 volume: „Personalităţi ieşene", scrisă de Ionel Maftei şi apărută între anii 1972 şi 2004, include „nume de oameni valoroşi, dar nu ieşeni în adevăratul sens al cuvântului, adică legaţi de Iaşi fie prin naştere, fie printr-o activitate îndelungată pe aceste meleaguri”. Într-un prim volum ceva mai încărcat de istorie, pentru ca readuce în memorie zilele teribile de dinaintea Marii Unirii de la 1 Decembrie 1918, când Bucureştii fiind ocupaţi de armatele germane, Guvernul şi instituţiile statale s-au refugiat la Iaşi, acesta devenind centrul politic si militar al tarii, îşi găseşte loc şi numele flămânzeanului Dumitru Iov. Aspectul este confirmat în recenzia apărută în publicaţia „Flacăra Iaşului”, din 24 noiembrie 2008, sub semnătura criticului Constantin Lupu, din care am detaşat următorul pasaj: „Dincolo de anecdotica literară, polemicile cordiale şi nu prea dintre corifeii literelor româneşti, găsim în paginile cărţii acte de reparaţie istorica faţă de unele personalităţi pe nedrept date uitării, ca de pilda farmacistul Dumitru Beceanu, cu a sa celebră farmacie din zona Halei Centrale, sau scriitorul basarabean Dimitrie Iov, fost director al Teatrului Naţional în anii de război 1942-1944”. Dincolo de greşeala legată de naţionalitatea scriitorului (flămânzean şi nu basarabean), rămâne aspectul, evident meritoriu, de a se ataşa galeriei de personalităţi ieşene şi numele flămânzeanului Dimitrie Iov. Rubrică realizată de actorul Andrei SOTSCKI

Apollon

Nr. 39, august 2013

Un român pe tronul Ungariei - "Ştefan cel Sfânt" (997-1038)

Prof.univ.dr. Aurel BACIU Istoria Ungariei nu se poate scrie cu adevărat fără menţionarea faptelor şi evenimentelor din istoria României. Foarte mulţi vecini şi nu numai, încearcă să "demitizeze" masiv istoria românilor, în timp ce ei îşi promovează intens "originile mitologice".

Să începem cu istoria Ungariei şi cu regii de la Budapesta.

Primul rege al Ungariei a fost Ştefan Cât de ungur a fost Ştefan cel Sfânt şi cât de catolică a fost coroana lui şi dacă a venit coroana de la Papa de la Roma este o poveste separată. Pe coroană scrie clar în greceşte că este un cadou de la un împărat bizantin, dar dacă ungurii o vor să fie de la Roma, să fie sănătoşi.

De la regele Ştefan din anul 1000 până la regele Andrei al III lea care şi-a încheiat domnia în anul 1301 a durat dinastia Arpadienilor: prima, ultima şi singura dinastie parţial ungară.

După moartea ultimului arpadian Andrei al III lea, pe tronul Ungariei nu au mai urcat etnici unguri. Carol Robert de Anjou s-a născut la Neapole în Italia, Sigismund de Luxemburg s-a născut la Nurenberg, iar Iancu de Hunedoara era român (a fost doar regent al Ungariei) urmat de Matei Corvin şi tot aşa. Sunt mari îndoieli că vreunul dintre aceştia vorbea limba maghiară sau s-ar fi simţit onoraţi să fie consideraţi unguri. După 1526 regatul Ungariei a încetat practic să existe: capitala sa Buda a devenit paşalâc turcesc. Pretenţiile la coroana Sfântului Ştefan au fost preluate de dinastia germană de Habsburg care a şi reuşit să elibereze teritoriile fostului regat maghiar de sub stăpânirea turcească.

Până în 1918 regii Ungariei au fost membri ai familiei de Habsburg Regatul medieval al Ungariei a avut regi unguri vreme de nici 300 de ani, următoarele două secole pe tronul de la Buda s-au suit nobili de alte naţionalităţi până în anul 1526, după care a urmat o lungă dominaţie austriacă. Cam asta este istoria Ungariei şi a regilor ei. Probabil că istoria lor proprie, adevărată, nu-i prea încântă şi din acest motiv se dau la istoriile celorlalţi.

Potrivit gestelor, adversarul lui "Geula cel Tânăr", Ştefan "cel Sfânt" se trăgea, pe linie paternă, din româno-maghiarul Toxun (nume pecenego-cuman, pătruns deja în onomastica românească, sub forma Toxabă).

Acesta era nepotul lui Arpad - şi avea un fizic singular printre maghiarii finici şi turcii care-i însoţeau, fizic moştenit de la mama sa, fiica lui "Menumorut" - ducele Bihorului (între Tisa şi Carpaţii Occidentali): "ochii frumoşi şi mari", "părul negru şi moale" căzând în "plete de leu". Era, aşadar fiul fiicei lui "Menumorut" şi al metisului maghiaro-român Zulta (Zulta provenea din căsătoria lui Arpad cu fiica creştină a lui "Duca”

Apollon

44

din Ţara Unguarului, cucerită de maghiari după fixarea lor în regiunea numită cu un cuvânt din limba locului - "muncă" - "Muncaci").

Toxun fusese căsătorit de mama sa româncă cu o "femeie din Ţara Cumanilor" (nume dat în epocă teritoriilor româneşti din Transilvania intracarpatică şi de la est şi sud de Carpaţi). Era, mai mult ca sigur, şi ea, o româncă sau româno-cumană ortodoxă, de vreme ce şi-a botezat unul dintre fii, în rit ortodox, "Mihail", iar acesta, la rândul său, avea să-şi boteze copiii "Vasile" şi "Vladislav".

Toxun a lăsat moştenire "ducatul Ungariei primului născut" - "Geysa". Tot preferinţele mamei i-au adus probabil noului duce ca soţie pe una din fiicele lui "Geula" (Iuliu) cel Bătrân, tatăl (sau bunicul) lui "Geula cel Tânăr", "Sarolt" în ungureşte Saroltha).

Lăsând la o parte faptul că numele "Geula" (Gyla, Gelou) al documentelor este des întâlnit în onomastica şi toponimia românească sub formele de Gelu, Giulea, Giuliţa, Giuleşti, Jula, Julea etc. ascunzându-l cu certitudine pe Iuliu, interesant este faptul că "Saroldu" "Saroltha" şi cumană şi, respectiv maghiară, s-ar putea traduce prin "Oltul alb" sau "pământul udat de apa Oltului" ("sar" - "noroi", pământ îmbibat cu apă), într-un cuvânt "Ţara Oltului".

Cum "Geisa" nu se putea căsători cu acel străvechi teritoriu de autonomie românească al viitoarei Transilvanii, este de presupus că a peţit-o pe fiica ducelui (voievodului) său, Iuliu cel Bătrân, cel care, ieşit din Ţara Oltului avea să-şi stabilească reşedinţa la Bălgrad - Cetatea Albă, dându-i numele său Alba lui Iuliu – Alba Iulia.

O fiică al cărui nume nu s-a păstrat, fiind înlocuit ca de atâtea ori în cronici cu cel al regiunii de baştină!

Tradiţia ne informează în plus că "Sarolt" scria cu litere "morave", deci cu literele chirilice ale alfabetului recent adoptat de români, odată cu limba slavonă ca limbă liturgică şi că a construit la Veszprem o catedrală care seamănă izbitor cu rotonda-baptisteriu ridicată în 947 de tatăl său la Alba Iulia.

De asemenea, şi-a botezat fiul, născut în anul 969, în ritul şi în limba sa, "Waic" - Voicu, nume semnificativ, care apare până târziu în veacul XV în actele cancelariei ungare cu eticheta apartenenţei etnice ("Vaik Olachis").

Botezatului Voicu i s-a mai spus în limba poporului pe care avea să-l conducă - cel ungar, aflat în plin proces de formare, din fragmente etnice distincte (cazari, pecenegocumani şi bulgari, turcici, slavi, romanici şi români, germanici din Pannonia etc. în jurul componentei catalizatore finice, maghiare) şi "Bela" (derivat din germanicul Adalbertus).

Ulterior, prin trecerea la catolicism, Voicu avea să fie rebotezat Ştefan.

De unde cele două braţe ale crucii Sfântului Ştefan, simbolizând cele două botezuri.

Braţe care sunt paralele cu solul când teritoriile revendicate de revizioniştii unguri sunt în cuprinsul Ungariei şi oblice când se află în stăpânirea băştinaşilor români sau slavi (slovaci, sloveni, croaţi, bosniaci, sârbi).

Cazul actual!

Este semnificativ, în acest context, faptul că Voicu, în semn de veneraţie, pentru Deodatus - cel care "împreună cu sfântul episcop Adalbert din Praga" l-a rebotezat "Ştefan" şi i-a adus ca dar din partea papei nu coroana (aceasta fusese dăruită de Bizanţ) ci titlul regal - îl va numi pe acesta, în româneşte, ca pe un părinte spiritual a l s ă u - " TAT Ă " ( C h r o n i c o n P i c t u m Vindobonense). De unde, spune Cronica Pictată de la Viena numele mănăstirii TATA şi al tuturor pământurile acordate lui Deodatus (ex.

"Tátabanya"). Din moment ce în textul latin apare cuvântul românesc TATĂ, ca echivalent al lui părinte (pater) este de prisos să mai subliniem că "Szent Istvan" avea ca limbă maternă ROMÂNA pe care o vorbea în familie şi la curte.

Pretenţiile regelui Voicu-Ştefan asupra Transilvaniei nu puteau decurge, aşadar decât din calitatea sa de român şi invocarea drepturilor mamei sale, a însăşi originii sale voievodale româneşti. Venind însă în fruntea unei oştiri străine, Voicu-Ştefan avea să întâlnească fără rezistenţa stăpânilor de drept ai pământului intracarpatic, românii, conduşi de fratele ori nepotul româncei "Sarlot" - românul Iuliu (Geula) cel Tânăr, urmaşul legitim al unificatorului Transilvaniei, "Geula" (Iului) cel Bătrân. (vezi Anonymus, p. 96, 121, 123 şi Chronicon Pictum, p. 146, ed. G. Popa Lisseanu; M. Bogdan, Românii în secolul al XV-lea, Bucureşti, 1941, Anexa 3, p. 225-226).

Aşadar la 1002-1003 s-a consumat un conflict dinastic similar celui care avea să-i opună pe regii Franţei regilor britanici, în "Războiul celor o sută de ani", mişcând interesul căpeteniilor militare din Pannonia pentru acapararea drumului sării de pe Mureş şi a principalelor bogăţii ale solului şi subsolului transilvan.

P r e t e n ţ i i l e r o m â n u l u i Vo i c u , metamorfozat în ungurul "Szent-Istvan" a stat la baza îndelungatei agresiuni a regilor de la Budapesta asupra Ţării Româneşti intracarpatice.

Agresiune motivată prin revendicarea de către aceştia a moştenirii lor româneşti şi concretizată, după trei secole de confruntare, prin tratatul de la Seghedin, din 1310, când voievozii Transilvaniei, înapoind coroana lui Voicu-Ştefan, pe care o câştigaseră prin luptă, recunosc, în urma falimentului dinastiei româno-maghiare a Arpadienilor, suveranitatea noului rege, întemeietor de dinastie, franco-italianul Charles I Robert d'Anjou (1308-1342), care nu putea înţelege relaţiile dintre state decât în manieră occidentală, ca relaţii între dinastii raportaţi ierarhiei dominate de împăratul româno-german şi papă.

Apollon

Nr. 39, august 2013

SĂRBĂTORILE ROMÂNILOR obiceiuri şi tradiţii din cele mai vechi timpuri Căluşul - practică magică de vindecare

Obiceiul Căluşului a fost de-a lungul timpului amplu analizat şi discutat. Trăsăturile sale definitorii: dans ritual complex cu valenţe legate de fertilitate şi vindecare, dramă rituală, Männerbunde etc. au fost reliefate în mod constant. Adeseori, în studiul acestui obicei s-a ţinut seama mai mult de forma lui exterioară, decât de sensul lui, de rostul pe care îl are în viaţa colectivităţii, de funcţie. Nu se poate neglija nici viaţa reală a obiceiului, studierea lui în ansamblul vieţii sociale. Sistematic cercetătorii au trecut cu vederea însă faptul că obiceiul Căluşului este performat de un grup de oameni, care la rândul lor făceau parte dintr-o comunitate mai vastă, şi îşi exprimau în acest mod credinţe apărute din anumite necesităţi cotidiene. Orice examinare ştiinţifică ce îşi propune să stabilească principiile de bază care guvernează ceata, trebuie realizată în cadrul vieţii reale a comunităţii care a generat-o. În cele ce urmează voi prezenta, pe scurt, semnificaţia şi funcţionalitatea actelor rituale de vindecare, de recuperare a celor afectaţi de forţele malefice reprezentate de iele. Încă din Evul Mediu, obiceiul Căluşului Nerespectarea acestei interdicţii se a uimit prin măiestria dansului şi frumuseţea pedepseşte aspru, în trecut, uneori, se ajungea costumaţiei, fiind recunoscuţi ca emblemă şi notă chiar la omorârea de către cei din ceată a persoanei distinctivă a românilor. În secolele trecute, Căluşul care juca acest rol (Leordeni - Argeş, Muscel). a fost atestat în toate spaţiile locuite de români.

Autoritatea Mutului care provine din Deşi regăsit în toate teritoriile locuite de români, sacralitatea sa ridicată se manifestă la nivelul cetei geografia acestui obicei arată varietate de la o şi al obştei săteşti pe parcursul întregului an, însă regiune la alta şi de la un secol la altul. cu deosebire în perioada Rusaliilor.

Conducătorul cetei, vătaful, este cel care În ansamblul manifestărilor tradiţionale conduce şi supraveghează întrega ceremonie. Era româneşti, Căluşul cuprinde elemente specifice cu recunoscut ca cel mai bun jucător “jucătorul cel mai conotaţii distincte, fapt care-i conferă o poziţie iute de picior era ales vătaf”. Odată ales, vătaful unică. Scenariul ritual cuprinde trei secvenţe devenea un personaj sacru, respectat şi temut, semnificative, în care relaţiile dintre interpreţi considerându-se că are o “putere magică asupra (căluşari) şi colectivitate diferă. Astfel secvenţa de Căluşarilor”. Acesta trebuie să fie un bărbat cu început, Ridicarea Steagului - Jurământul şi cea calităţi şi virtuţi morale şi de caracter deosebite, finală Spargerea Căluşului se desfăşoară în cadrul familiarizat cu toate Tainele Căluşului, cunoscător restrâns al cetei. Aceste părţi ale ritualului sunt al descântecelor, farmecelor şi vrăjilor pe care nu înconjurate de mister, sătenilor fiindu-le interzisă are voie să le dezvăluie nimănui, decât viitorului participarea, de teamă că ar atrage spiritele vătaf. Transmiterea poziţiei se face de la vătaf la malefice. Secvenţa mediană, Jocul Căluşului a avut vătaf, constituind în sine o formă de moştenire. şi are drept cadru de manifestare satul, “scena” pe Astfel, în Socolul de Câmpie, noul vătaful este care ceata evoluează şi intră în relaţie cu instituit de cel precedent “care pe patul de moarte l-a colectivitatea. condus în secretele şefiei”. Respectul şi autoritatea Dacă privim însă admiterea în grupul indiscutabilă a vătafului se prelungeşte, în forme restrâns al Căluşarilor prin prisma secvenţelor diferite, în comunitate şi după ultima secvenţă ceremoniale care consfiinţesc acest fapt, Ridicarea ceremonială, Spartul Căluşului. Celălalt personaj Steagului şi Jurământul, sesizăm faptul că este în de primă importanţă în ceată este Mutul Căluşului primul rând vorba de o iniţiere a noilor membrii. considerat de Ion Ghinoiu drept un substitut al Înainte de ceremonie participanţii sunt profani. Ei divinităţii cabaline. În unele regiuni este trebuie să-şi schimbe starea. Pentru aceasta, sunt considerat adevărata “căpetenie a Căluşului” necesare rituri care să-i introducă în lumea sacră, (Humele, jud. Argeş). Bărbatul care joacă acest rol începea imersiunea omului în timpul sacru al nu este ales, ci se impune prin calităţi excepţionale sărbătorii, după cum remarca Mircea Eliade. de dansator, artist, acrobat. În timpul jocului îi este Profanul este pregătit pentru actul interzis să vorbească. sacru, rupt de viaţa comună şi introdus pas cu pas

Apollon 45

în lumea sacră a zeilor. Acest aspect este reliefat şi de vătaful din satul Greci, judeţul Dolj: “Nu există alt joc, asemeni Căluşului în afară de cel al Şoimanelor.

Mulţi ar vrea să joace acest joc, dar ei nu pot să-l înveţe şi asta pentru că jocul este legat de Şoimane”.

Ridicarea Steagului, Jurământul, ca şi Spargerea Căluşului au loc obligatoriu în zone liminale de spaţiu şi timp. Pe când ziua se transformă în noapte, Căluşarii merg la o măgura de la marginea satului sau la marginea unui râu, spaţii unde vor întâlni puterea supranaturală şi ei înşişi se vor transforma în supraoameni.

Drumurile lor în zone de frontieră îi separă pe Căluşari de ceilalţi oameni, îi definesc ca grup ezoteric.

Ca atare, toate actele rituale ce servesc pentru a-i distinge pe Căluşari de oamenii de rând se desfăşoară în spaţii neobişnuite. T. Francu şi G. Candrea arată că la moţi vătaful pleca cu căluşarii pentru a depune jurământul “peste nouă hotare”. El lua apă din “nouă izvoare” şi, oprindu-se la răscruci, îl lega pe fiecare sub genunchi cu două curele de clopoţei.

De asemenea, îi lega peste braţe, mai sus de coate, cu panglici. Căluşarii formau apoi un cerc, se rugau Irodesii, patroanei lor, să-i ajute în timpul jocului, vătaful îi stropea cu apa luată din nouă izvoare, ciocneau apoi de trei ori beţele şi porneau întâi spre apus, apoi spre răsărit Printr-un contact repetat cu un simbol al puterii supranaturale, Steagul Căluşului, Căluşarii sunt introduşi treptat în lumea supranaturală. Ei consideră că dacă steagul, înălţat în public (semn al puterii falice), cade, îşi pierd puterile şi vor fi supuşi dominării de către iele. După descrierea lui R. Wolfram se poate sesiza că steagul nu este o simplă insignă, ci o insignă rituală care reprezintă ritualitatea întregii cete, căreia îi conferă puterea de a acţiona ritual asupra reprezentărilor mitologice. În perioada desfăşurării obiceiului, Căluşarii vieţuiau laolaltă, izolaţi şi sub stricta supraveghere a Vătafului.

Ei nu mai sunt priviţi ca indivizi distincţi, aşa cum sunt în viaţa cotidiană, statutul lor supranatural egalizându-i.

Legăturile dintre ei presupun o stare de frăţie “sau legat fraţi juraţi”. Cu excepţia vătafului şi a mutului care acţionează individual, căluşarii sunt cel puţin cate doi, împreună zi şi noapte.

Dacă această prescripţie rituală ar fi încălcată, vinovatul ar fi pocit de zâne şi ar muri. Acest fapt este accentuat “pentru ca vindecarea să fie eficientă ei trebuie să fie perechi”. D. Cantemir remarca despre Căluşari că ei nu dorm decât sub acoperişul bisericilor, “căci este credinţa că de se vor culca în alt loc au să fie pociţi de strigoaice”.

Viaţa cetei este reglementată printr-o serie de cutume în care sunt prevăzute atât obligaţii, cât şi restricţii sau pedepse. Restricţiile rituale acceptate pentru această perioadă prin Jurământ: supunerea faţă de vătaf, unitatea grupului, abstinenţa sexuală, păstrarea secretelor grupului, fac din căluşari un grup ezoteric separat de viaţa de zi cu zi a comunităţii.

Apollon

Starea de puritate, obţinută prin abstinenţa sexuală, constituie modul cel mai bun sau cel mai sigur de a te expune la supranatural şi pericolelor aferente acestuia. Puritatea şi puterea, sunt în cazul cetei Căluşarilor, într-o strânsă interdependenţă.

Eficienţa mare a jocului Căluşarilor rezidă din caracterul ermetic şi misterios care învăluie ceata. Tenacitatea în a nu dezvălui vreun secret s-a dovedit atât de puternică, încât până astăzi numeroase aspecte legate de atribuţiile sacre ale vătafului, de pildă incantaţiile rostite la intrarea sau ieşirea din ceată, să rămână necunoscute.

Zicătoarea oltenească: “Nu se spune, ca-n Căluş“ ilustrează pe deplin ermetismul cetei şi caracterul ei de asociaţie secretă.

Toate aceste aspecte au făcut ca în straturile populare ceata căluşarilor să capete o aureolă deosebită, poziţia de căluşari să fie privită şi tratată de restul lumii ca o stare deosebită.

A fi căluşar însemnă a fi om ales, înzestrat cu o serie de însuşiri şi calităţi, precum şi cu o tărie spirituală care îl făcea apt să se supună în totalitate restricţiilor impuse de o tradiţie ancestrală. De altfel, se crede că însăşi virtuozitatea la joc este dată de o forţa supranaturală care îi patronează şi conduce. În popor există convingerea că membrii cetei de Căluş au ceva diavolesc, că s-au îndepărtat de Biserică şi de Dumnezeu, că au încheiat un pact secret cu altă divinitate, numită în unele zone Zău (Zeu).

Cu atât mai mult nu este acceptată situaţia ca un popă să facă parte din ceata căluşarilor. Astfel, Nicolae Iorga a găsit o plângere prin care protopopul Petru de la Orăştie este pârât episcopului Dionisie Novacovici în 1764 că “au fost în 9 ani căluşeariu”.

Desigur, cel incriminat făcuse parte din ceată preot fiind, altfel acuzarea n-ar fi avut nici un temei.

Apollon 46

Nr. 39, august 2013

Amintirea acestei zeităţi, zâne sau împărătese mitice, identificată de cercetatori cu Irodeasa, Arada sau Regina Vrăjitoarelor, care-i patronează, a dispărut în unele regiuni: “Nu se închină nici unei zeiţe şi nu au rugăciuni secrete. În fiecare dimineaţă se închină lui Dumnezeu să-i ferească a fi luaţi din Rusalii”.

Alături de actele rituale profilactice, anticipative, de apărare a membrilor colectivităţii de posibilele forţe malefice ale ielelor, există o altă categorie de acte rituale, cele de vindecare, de recuperare a celor căzuţi sub influenţa negativă a ielelor “luaţi din Căluş“.

De obicei, ritul de vindecare avea două părţi: diagnosticarea şi vindecarea propriu-zisă.

De remarcat este faptul că avem de-a face cu un rit de recuperare şi nu de o simplă vindecare vrăjitorească. Acest fapt reiese din faptul că ceata de Căluş nu acţiona decât după diagnosticarea “rituală” a cazului de către vătaf şi era sigură de intervenţia pocitoare a ielelor.

Diagnosticarea se făcea, ca şi în alte rituri străvechi, prin muzică. Dacă, la auzul anumitor melodii căluşăreşti, bolnavul se legăna în ritmul Căluşului, se presupunea că era “luat din Căluş“ şi că putea fi vindecat de căluşari. Aşadar, nu intervenea pentru a vindeca pe oricine şi de orice boală. Ea nu vindeca decât pe cel ce a călcat interdicţiile, a fost pocit de iele şi atunci “zic bătrânii că trebuie să aduci Căluşarii”. Intervenea pentru a-l recupera şi a restabili echilibrul balansat de acţiunea răufăcătoare a ielelor. În acest caz vindecarea poate fi considerată o “anulare a dezordinii în planul mitic prin intermediul ritualului îndeplinit de vindecător”.

În general, ritualul vindecării consta dintr-o combinaţie de dansuri şi acţiuni magice.

Aceste acte rituale se desfăşoară în suită.

Căluşarii se mişcă în direcţia antiorară (amintind de ritualul constituirii cetei) în jurul bolnavului şi dansează, unul după altul, seria dansurilor potrivite pentru vindecare. În fiecare dans, fiecare Căluşar trebuie să danseze pe deasupra celui bolnav şi, în acelaşi timp, să-l atingă cu piciorul. În timp ce Căluşarii dansează, vătaful rămâne în mijloc, supraveghind tot ce se întâmplă. În timpul dansului asociat cu boala celui “luat” el induce în transă “pe un jucător, cu toiagul; acesta începe a-şi schimba faţa, a se moleşi şi în fine cade jos, prefăcut ca mort”. Atunci când Căluşarul cade, se crede că îi dă din sănătatea lui celui bolnav. Jocul lor îşi amplifică potenţele videcătoare prin sacrificarea unui pui de găină.

“Când căluşarii joacă la un bolnav, se aduce o găină şi o oală cu apă în mijlocul cercului.

Vătaful îi înfige un cuţit în aripi şi găină rămâne nemişcată. Când aproape se termina jocul, vătaful se repede, ia gâtul găinii şi dă cu ciomagul în oala cu apă”. Deşi, după cum remarca Bloch “ceremoniile de vindecare de fapt nu vindecă, şi orice încercare de a predinde că se întâmplă aşa ceva... este o greşeală”, important este faptul că sistemul de credinţe acceptă că ritualul este eficient.

Ritualul îndeplinit de ceata Căluşarilor are eficientă pentru că reuşeşte să manipuleze cu succes un sistem simbolic complex, oferind totodată şansa înţelegerii şi ordonării lui. Aşadar, concluzionând, Căluşarii nu şi-au câştigat reputaţia pentru că ar fi vindecat mulţi bolnavi, ci au vindecat mulţi bolnavi pentru că sunt Căluşari.

Prof.univ.dr.

Radulian TATU

Nr. 39, august 2013

Apollon

DESFIINŢAREA ORTODOXISMULUI ROMÂNESC PRIN ÎNFIINŢAREA BISERICII ORTODOXE MAGHIARE ÎN ARDEALUL DE NORD, ÎN PERIOADA HORTHYSTĂ Dr. Iulian Chiţu SINESCU Servind aceluiaşi scop de desfiinţare a elementului românesc, opresiunea maghiară s-a abătut şi asupra Bisericii Româneşti, susţinătoarea timp de secole a conştiinţei româneşti.

Desfiinţarea ei era urmărită atât la propriu cât şi la figurat, prin presiunile ce se făceau asupra românilor ortodocşi de a trece la una din religiile ungare, reformată sau romano-catolică şi apoi prin dărâmarea bisericilor româneşti, care constituiau o mărturie reală ce răsturna mistificările maghiare referitoare la situaţia etnică a Transilvaniei.

Pentru justificarea acestei acţiunii, presa ungară prezenta Bisericile româneşti ca nerezistente din punct de vedere al construcţiei şi în consecinţă ca prezentând un pericol pentru populaţia maghiară. În acest sens, ziarul “Estilap” din Cluj, din data de 14 decembrie 1940, se cerea dărâmarea Bisericii româneşti din Tg. Mureş, clădită în 1932, insinuându-se că de atunci clădirea era şubredă şi Biserica n-a fost frecventată de nimeni. Ziarul “Nyirvidek”, din 6 iunie 1941, pretindea că: „Bisericile ortodoxe româneşti au fost construite în regiunile cele mai ungureşti. Ele n-au avut credincioşi, iar de la eliberarea Ardealului de Nord aceste biserici stau închise fără stăpâni”. În baza acestor neadevăruri, ziarul maghiar anunţa că s-au luat măsuri de dărâmare a acestor biserici „materialele de construcţie urmând a fi întrebuinţate în cele mai nobile scopuri umane, acela de a se construi din ele case de sănătate”.

“Nemzeti Ujsag” din 17 august 1941, într-un articol intitulat “Cultura Ardealului” semnat de Nyiszetor Zoltan, insinuează că „ridicarea bisericilor ortodoxe a fost făcute pentru a se încerca să se dovedească că de la hotarele Ardealului începe o lume nouă, lumea Balcanilor, lumea ortodoxiei.

Prin campania de construire a bisericilor ortodoxe s-a batjocorit icoana veche şi frumoasă a oraşelor. Ele au fost construite chiar şi acolo, unde nici pe hârtie nu s-a putut arăta că există credincioşi, iar construcţia lor nu a fost decât o demonstraţie violentă de aparenţe. Românii au crezut că prin acest mijloc brutal, vor putea să schimbe caracterul unguresc al Ardealului. Dacă ar fi avut timp s-ar fi petrecut ceva fără îndoială. Spre norocul nostru nu l-au avut, astfel că astăzi amintirea românilor nu se păstrează decât prin numeroasele biserici şi prin numărul extraordinar de bodegi şi mici localuri de servit aperitive”. În urma acestei campanii de presă au fost dărâmate numeroase biserici dintre care amintim: Biserica ortodoxă Sălard-Bihor; Biserica greco-catolică din Pănet-Mureş; Biserica ortodoxă din Borsec-Ciuc; Biserica ortodoxă din Bistra-Maramureş; Biserica greco-catolică din Sânmartin-Odorhei (incendiată); Biserica greco-catolică din OclandOdorhei; Biserica ortodoxă din Biborţeni-Odorhei; Biserica greco-catolică din Mereşti-Odorhei; Biserica greco-catolică din Crăciunel-Odorhei; Biserica ortodoxă din Căpeni-Trei Scaune; Biserica ortodoxă din Comalău-Trei Scaune; Biserica ortodoxă din BoroşneulTrei Scaune; Biserica ortodoxă din Boroşneul Mare-Trei Scaune; Biserica greco-catolică din Ditrău-Ciuc.

Apollon 47

Biserica greco-catolică din Dej, în curs de construcţie a fost transformată în hală, instalându-se în ea gherete de vânzare a alimentelor. Bisericile ortodoxe din Cernatul de Jos, Aita Medie, Belini, Bicsad şi Uzon din jud. Trei Scaune au suferit diferite stricăciuni, iar Biserica ortodoxă din Chichiş, acelaşi judeţ, a fost trecută forţat în stăpânirea Bisericii romano-catolice.

Bisericile ortodoxe din Aleşd şi Săcuieni-Bihor au fost închise şi sigilate, iar capela ortodoxă a spitalului judeţean din Oradea a fost transformată în capelă romano-catolică.

Din materialul provenit din dărâmarea Bisericii greco-catolice din Ditrău s-a construit în satul Remetea o biserică romano-catolică, iar obiectele sfinte, altarul şi băncile au fost vândute la licitaţie. În afară de acest procedeu, autorităţile ungare a plasat în parohiile româno-ortodoxe rămase vacante în urma expulzării sau refugierii titularilor din cauza persecuţiilor şi teroarei, preoţi ortodocşi din interiorul Ungariei, care nu ştiau româneşte şi oficiu în limba maghiară.

E cazul comunei Gepiu din jud. Bihor, unde a fost adus un preot de la Budapesta şi al comunei Cefa din acelaşi judeţ, unde a fost numit un preot venit din Kroszakal. În lunile iunie-septembrie 1940, Guvernul ungar a forţat prin diferite mijloace de constrângere comunităţile româneşti din vechea Ungarie, să introducă în Bisericile lor limba maghiară.

După ocuparea Transilvaniei de Nord, unde populaţia românească constituia elementul majoritar, problema maghiarizării românilor a fost pusă cu mai multă acuitate, iar dintre multiplele procedee folosite de guvernarea ungară pentru deznaţionalizarea românilor a fost şi înfiinţarea unei Episcopii Maghiare Ortodoxe. Odată cu ataşarea Regiunii Subcarpatice, în anul 1939, la Ungaria, un număr considerabil de comunităţi ortodoxe rutene, asupra cărora Biserica Ortodoxă

Sârbă, încă din anul 1920, a avut o puternică influenţă, au ajuns sub stăpânire ungară, fapt pentru care guvernul maghiar, fireşte, nu s-a bucurat de această influenţă, cu atât mai mult, cu cât Sinodul de la Belgrad tocmai în acel an a trimis pe noul episcop de Muncaci, în persoana lui Vladimir Raici, a cărui numire nu a fost acceptată de guvernarea ungară, care s-ar fi bucurat mai mult de jurisdicţia Constantinopolului, atât în Ucraina Subcarpatică, cât şi în Ungaria.

Din acest motiv s-au căutat legături cu arhiepiscopul Savatie, hirotonisit în anul 1921 de către Patriarhia Ecumenică din Praga şi toată Cehoslovacia. Dat fiind că o bună parte din teritoriul aflat sub jurisdicţia lui Savatie a fost ataşată Ungariei, guvernul maghiar s-a ocupat de planul privitor la mutarea reşedinţei arhiepiscopului Savatie la Budapesta, cu scopul ca, prin aceasta să îi fie trecute, pe lângă partea cei aparţinea, şi comunităţile ortodoxe maghiare (între care au fost incluse şi parohiile ortodoxe române).

După mai multe tratative premergătoare, arhiepiscopul Savatie a întreprins o călătorie în Ungaria, vizitând Budapesta şi Regiunea Subcarpatică, prilej cu care a hirotonisit preoţi pentru bisericile ortodoxe maghiare provocând astfel protestul just al episcopului sârb de la Buda, Gheorghe Zubcovici, care a motivat clar că Savatie – cu excepţia regiunii Subcarpatice – nu a avut jurisdicţie pe teritoriul Ungariei.

Savatie, înainte de a pleca din Ungaria, la cererea guvernului maghiar, l-a numit vicar arhiepiscopal pe protoprezbiterul emigrant rus dr. Mihail Popoff, şi i-a încredinţat sarcina de a organiza biserica ortodoxă ruteană şi maghiară.

Decretul înfiinţării Bisericii Ortodoxe Maghiare, dat de Milos Horthy, a apărut în Monitorul Oficial Maghiar nr. 84 din 13 aprilie 1941, fiind precizat că în fruntea acesteia a fost numit vicar arhiepiscopal, dr. Mihail Popoff, de origine rusă.

Precum reiese din decret, nu numai că s-a împlinit planul, pentru care s-a făcut atâtea încercări, dar s-a găsit şi persoana „potrivită”, un preot caterisit are urma să fie hirotonisit episcop şi să fie conducătorul noii organizaţii. În decretul guvernatorului ungar se menţiona că numirea lui Mihail Popoff s-a făcut în vederea organizării provizorii a parohiilor ortodoxe din Ungaria. În ceea ce privea reglementarea definitivă erau mai multe planuri, dar rolul decisiv i-ar fi revenit Patriarhiei Ecumenice de la Constantinopol, însă, în urma situaţiei politice devenită tot mai complicată şi nesigură în timpul celui de-al doilea război mondial, au zădărnicit toate încercările guvernului de a putea realiza definitiv reglementarea proiectată. Între timp au apărut şi alţi factori care au îngreunat şi complicat mai mult rezolvarea problemei. Bisericile autocefale interesate (Patriarhia Română şi Sârbă) au protestat împotriva înfiinţării acestei organizaţii. Nici în noua formulă organizatorică nu s-a putut consolida situaţia, deoarece Biserica Rutenă, care

constituia majoritatea viitoarei organizaţii şi în care nici însuşi arhiepiscopul Savatie nu avea o autoritate solidă, a luat la cunoştinţă numirea lui Mihail Popoff cu ezitare şi numai temporar.

După anexarea Ardealului de Nord, Episcopia Ortodoxă română din Maramureş, nefiind recunoscută de autorităţile ungare, iar parohiile ortodoxe din secuime fiind izolate de Mitropolia din Sibiu, de care aparţineau, Popoff a încercat săşi extindă influenţa şi asupra acestor eparhii.

Planul său a eşuat, în ambele cazuri, deoarece ortodocşii din Maramureş au fost luaţi în primire de către Biserica greco-catolică română, iar parohiile ortodoxe române din secuime au trecut în întregime sub administrarea şi jurisdicţia Episcopiei Ortodoxe Române din Cluj.

Menţionăm că, Episcopia Ortodoxă din Cluj era considerată o instituţie tolerată, deoarece nu era recunoscută oficial de Ministerul Cultelor din Budapesta, nu întreţinea legături oficiale sau corespondenţă cu instituţiile statului ungar. Iar toate problemele oficiale cu Episcopia erau comunicate şi rezolvate prin intermediul Prefecturii Judeţului Cluj, în majoritatea cazurilor verbal. Autoritatea Episcopiei Ortodoxe Maghiare se extindea, în afară de cele 20 eparhii românoortodoxe din vechea Ungarie şi asupra parohiilor greco-orientale române din Secuime, unde dintre acestea au fost declarate 20 ca fiind maghiare, datorită faptului că preoţii români ai acestor locaşuri sfinte au fost expulzaţi, iar credincioşii români rămaşi fără preoţi, au fost siliţi să ceară introducerea limbii maghiare în biserică.

Relevantă în acest sens este Nota informativă a Serviciului Special de Informaţii, din data de 16.12.1941, prin care este prezentată situaţia preoţilor şi a parohiilor româneşti care au refuzat trecerea sub jurisdicţia noii organizaţii ecleziastice. Astfel, se preciza că din cele 17 parohii din vechea Ungarie, 15 au acceptat să treacă sub jurisdicţia noii episcopii, rezistând până la acea dată doar parohiile din Cenad şi Batania.

Metodele întrebuinţate de unguri pentru determinarea acestora erau oferirea de avantaje pentru cei care acceptau, iar pentru ceilalţi prigoana, percheziţiile, confiscarea bunurilor, arestări şi internări pentru preoţii, care persistau în atitudinea lor naţională. În acest sens, preoţii din Cenad şi Batania aşteptau cu resemnare urmările atitudinii lor.

Dintre parohiile întemeiate de greci şi macedo-vlahi, singura care a fost dispusă să recunoască jurisdicţia administratorului a fost cea din Hodmezovasarhely. Parohiile româneşti au luat la cunoştinţă „în aparenţă” de numirea lui Mihail Popoff, pentru că aşteptau clipa potrivită să iasă din această organizaţie. Din cele prezentate mai sus se poate vedea cât de solidă a fost „temelia” pe care s-a aşezat ”piedestalul” lui Popoff, care s-a sprijinit doar pe cele trei parohi propriu-zise maghiare: Budapesta, Szeged şi Nyiregyhaza, care au primit fără rezervă şi ezitare jurisdicţia lui Popoff. În asemenea împrejurări şi-a început Mihail Popoff activitatea care se complica tot mai mult datorită faptului că germanii după ce au ocupat Cehoslovacia, l-au ridicat şi internat pe arhiepiscopul Savatie, pierzându-se astfel nu numai posibilitatea împlinirii celor proiectate, dar şi autoritatea de care administratorul depindea.

Apollon 48

Nr. 39, august 2013

S-a pus problema căutării şi găsirii unei autorităţi bisericeşti superioare, respectiv persoane, care ar fi putut împlini cele plănuite.

Astfel se ajunge în legătură mai repede cu arhiepiscopul Germogen al Zagrebului, iar mai târziu cu Serafim al Berlinului, care au fost solicitaţi să primească sub oblăduirea lor noua organizaţie şi să hirotonisească preoţi pentru „comunităţile maghiare”. Partea a doua a cererii a fost îndeplinită, hirotonisind preoţi, dar de primirea sub jurisdicţia lor a noii organizaţii ambii s-au abţinut, deoarece nici situaţia lor de drept canonic nu era clară şi sigură.

Lipsa unei autorităţi bisericeşti superioare sigure şi canonice a subminat poziţia şi de altfel nestabilă a lui Mihail Popoff. Între timp a ieşit la iveală că, încă din martie 1941, deci înainte de a fi numit administrator, a fost caterisit de către Sinodul Rus din Carlovitz reducându-l la starea de laic. Guvernul maghiar a înţeles că îi va fi greu să manevreze cu un Popoff caterisit sens în care se impunea căutarea urgentă a unui succesor. Astfel, s-a găsit un candidat pe nume Arnaczki Jozsef, funcţionar la fabrica de ulei din Cluj, care ar fi absolvit teologia la Atena, dar din motive necunoscute, cu persoana lui nu s-a putut pune în funcţie acest candidat. În anul 1943 se găseşte un alt candidat în persoana lui Szuntinger Odon, fost catolic, negustor de lemne, cu şase clase primare, care mai târziu îşi schimbă numele în ”Peterfalvi” şi călugărindu-se şi-a luat numele de Janos. S-a găsit şi episcopul care să-l hirotonisească în persoana lui Serafim Lade al Berlinului, dar în urma demascării lipsei de calificare, episcopul n-a mai vrut să-l hirotonisească. Între timp s-a făcut din partea guvernului horthyst noi intervenţii pentru hirotonisirea lui Popoff la Sofia, dar fără rezultat, deoarece acolo Popoff era cunoscut ca având o moralitate dubioasă. A urmat o nouă încercare la începutul anului 1944. De data aceasta, cu arhimandritul Ilarion Basdekas, parohul bisericii greceşti din Budapesta. Demascat ca diversionist, nici el n-a avut mai mult succes decât predecesorii săi, Popoff şi ceilalţi. Între timp, organele guvernamentale, văzând că Popoff nu e agreat de nimeni, l-au abandonat definitiv. Totuşi pentru a salva noua organizaţie, guvernul horthyst numeşte, la data de 5 februarie 1945, doi substituiţi, administratori ai

Apollon Bisericii Ortodoxe Maghiare, în persoana lui Szabo Laszlo-Teofan din Bergegarde pentru comunităţile rutene, iar pentru cele din judeţele Bichiş şi Bihor pe românul Ioan Ola din Micherechi. Acesta din urmă a fost caterisit de către Nicolae Popovici, episcopul din Oradea, în februarie 1944 caterisire care a fost ridicată în anul 1950 de către episcopul Andrei Magieru, locţiitor al episcopului din Oradea.

Numirea celor doi substituiţi de administratori a fost comunicată în Monitorul Oficial, menţionându-se că numirea s-a făcut în temeiul art. 20 din Declaratorium Illyricum, deşi acest rescript s-a aplicat Bisericii Ortodoxe Române din Transilvania şi Ungaria numai până în 1868. Speranţele legate de numirea celor doi substituiţi de administratori nu au adus roade, deoarece procesul de dezmembrare pornit nu sa mai putut opri. Nu ar fi completă prezentarea acestui capitol dacă nu s-ar aminti şi înfiinţarea Facultăţii de Teologie Ortodoxă Maghiară.

Această instituţie a fost înfiinţată în anul 1942, cu sediul la Budapesta, având menirea de a pregăti viitorul cler pentru biserica maghiară. Activitatea acestei instituţii a fost de scurtă durată, deoarece în urma situaţiei politice, în toamna anului 1944 şi-a închis porţile pentru totdeauna. Dar, merită să amintim date relevate de o notă informativă a SSI adresată Ministerului de Externe şi Ministerului Cultelor cu privire la evoluţia demersurilor de a obliga profesorii-preoţi de la facultăţile româneşti din Ardealul de Nord, datată în 03.10.1941. Astfel, în nota sus amintită se relata că la momentul respectiv guvernul ungar şi episcopul Popoff, au trimis la Cluj un reprezentant (preot) pentru a determina personalul (profesori, asistenţi) să renunţe la posturile pe care le ocupă şi să accepte mutarea la Facultatea de Teologie Ortodoxă de la Debretin. În acelaşi document se specifica că „au fost făcute propuneri neoficiale ca să se accepte numirea la noua Universitate de Teologie Ortodoxă Maghiară ce urmează să se înfiinţeze la Debreţin”.

Dar, nici un profesor nu a acceptat această propunere. Se pare că această propunere a fost transmisă de contabilul Wittmann, un german maghiarizat, vechi funcţionar al Episcopiei, care în acele momente „a demonstrat că este un mare şovinist ungur şi probabil un servitor al intereselor informative ale Ministerului Cultelor de la Budapesta”.

Procesul de ieşire a comunităţilor româneşti din această organizaţie În cadrul procesului de înfiinţare şi extindere a influenţei Bisericii Ortodoxe Maghiare, autorităţile maghiare au exercitat presiuni foarte mari asupra comunităţilor ortodoxe româneşti pentru a accepta autoritatea bisericii nou înfiinţate.

Atât aderarea parohiilor ortodoxe române, cât şi luarea la cunoştinţă a numirii administratorului Popoff, s-a făcut numai în aparenţă, deoarece abia se aştepta momentul potrivit pentru a ieşi din această organizaţie.

Prima încercare de ieşire s-a făcut deja la două luni de la înfiinţarea noii organizaţii.

Nr. 39, august 2013

Câţiva preoţi au găsit calea de a lua contact cu episcopul Andrei Magieru al Aradului, informându-l despre cele întâmplate, rugându-l totodată să intervină la episcopul Nicolae Colan al Clujului, în vederea primirii parohiilor ortodoxe române din Ungaria sub oblăduirea sa părintească. La sfatul episcopului Andrei, o delegaţie de trei preoţi, în frunte cu fostul vicar episcopal al Eparhiei Ortodoxe Române din Ungaria, dr. Petru Mândruşău, s-a prezentat la episcopul Colan, solicitându-i să primească sub jurisdicţie aceste comunităţi.

Episcopul Nicolae Colan a încuviinţat cererea, făcând cunoscută aceasta tuturor parohiilor interesate la data de 12 iunie 1941, în care printre altele amintim: „... Vă aducem la cunoştinţă că Prea Sfinţitul Episcop al Aradului dr.

Andrei Magieru, prin adresa nr.2676/1941, cu considerare la faptul că nu avea cu Cucerniciile Voastre şi cu parohiile ce le conduceţi comunicaţia cuvenită, m-a remarcat să mă îngrijesc şi de parohiile rămase în Ungaria din eparhia Sa. Când vă aduc acest fapt la cunoştinţă, vă invităm ca în viitor în orice cauză canonică să Vă adresaţi Nouă pentru a decide în sfera jurisdicţiunii pe care am preluat-o ...”.

Apollon 49

Putea să fie o reînviorare pentru enoriile ortodoxe interesate de buna intenţie a episcopului Colan, dar aceasta a fost efemeră, din cauza vigilenţei guvernului de la Budapesta, care imediat i-a solicitat – prin prefectura judeţului Cluj – episcopului Colan să-şi retragă de îndată dispoziţia de mai sus. Astfel, după două săptămâni, episcopul Colan a fost nevoit să trimită, în data de 26 iunie 1941, o nouă circulară parohiilor în cauză, cu următorul text: „...Referindu-ne la adresa noastră nr. 2047 din 12 iunie 1941, prin care v-am adus la cunoştinţă dorinţa P.S. Sale dr. Andrei Magieru de a vă încredinţa păstoririi noastre canonice, Vă încunoştinţăm că Ex. Sa DL. Ministru de Culte al Ungariei n-a consimţit la această încredinţare şi astfel revocăm dispoziţia noastră nr.

2047/1941, rămânând la D-voastră mai departe în vechea ordine canonică ...”. În asemenea împrejurări nu s-a mai putut face nimic, dar se aştepta timpul potrivit pentru a se rândui lucrurile. Primul, dar şi cel mai îndrăzneţ pas l-a făcut preoţii Dumitru Sabău şi Gheorghe Negru, împreună cu credincioşii de la parohia Giula I, care, după trei ani, au hotărât, în şedinţa Sinodului parohial, ţinută în data de 17 ianuarie 1943, ieşirea din organizaţia Bisericii Ortodoxe Maghiare, motivând că: „... Toate hotărârile aduse de către Sinodul parohial în şedinţa din data de 6 octombrie 1940, sunt nule din următoarele motive: Parohia prin hotărârile organelor sale ca atare este incompetentă a ieşi de sub jurisdicţia episcopului său legal şi a se ataşa altei organizaţii bisericeşti, fără ştirea şi consimţământul episcopului său legiuit; Hotărârea adusă în mod incompetent este ilegală şi nevalidată, atât din punct de vedere administrativ bisericesc, cât şi din cel al dreptului canonic, şi nici Sinodul parohial nici preoţimea nu poate consimţi la hotărârile mai sus amintite, prin care s-ar putea face vinovate de călcarea legilor bisericeşti... Sinodul parohial hotărăşte că deciziile aduse în şedinţa extraordinară din 6 octombrie 1940... se nimicesc şi parohia noastră rămâne în vechea sa orânduire canonică...”.

Acest pas a servit drept exemplu şi celorlalte parohi, urmând ca, în acel an, să procedeze la fel şi parohiile din Giula II, unde era preot Dr. Petru Mândruşău, şi cea din Bichiţ, condusă de preotul Ştefan Cordoş. Hotărârile adaptate de sinoadele parohiale au fost comunicate Ministerului Cultelor din Budapesta şi lui Mihail Popoff, care au hotărât să respingă aceste hotărâri, pe motiv că repartizarea parohiilor sub noua jurisdicţie s-a făcut din ordinul guvernatorului. Iar respingerea a rămas fără efect. În asemenea împrejurări de grele încercări, prin terminarea celui de-al doilea război mondial, s-a încheiai o epocă plină de atâtea amărăciuni, deschizându-se totodată posibilitatea organizării comunităţilor bisericeşti ortodoxe române din Ungaria, proiectată încă din anul 1934.

Schimbările politice radicale survenite după eliberarea Ungariei în anul 1945, s-au resimţit şi în viaţa ortodoxiei din această ţară. Biserica Ortodoxă Maghiară, înfiinţată prin decretul guvernatorului Horthy şi lipsită de orice temei canonic – deoarece nu avea o autoritate superioară canonică – deja de la sfârşitul celui de-al doilea război mondial exista numai nominal, descompunându-se, ca apoi să înceteze cu totul să mai funcţioneze. La aceasta au contribuit în mare măsură parohiile ortodoxe române, care, una după alta, au rupt legăturile cu această organizaţie şi, până în anul 1946, toate au revenit la biserica strămoşească. În cele din urmă, "Diversiunea Popoff" a eşuat, mulţumită acţiunilor energice şi coerente ale mitropolitului Ardealului, Nicolae Bălan, şi ale Patriarhiei Romane. Popoff a fost arestat, iar "comedia Hajdudorog" a fost stopată.

Apollon DIFERENŢE MAJORE Adrian RAICU Deoarece Franţa ia exemplu întotdeauna de la Germania şi pentru că oamenii politici francezi vorbesc fără încetare de modelul german, să facem câteva precizări:

Alcătuirea guvernului FRANŢA 1 prim ministru 25 de miniştri 9 secretari de stat TOTAL: 35 GERMANIA 1 cancelar 8 miniştri TOTAL: 9 Ce fac membrii guvernului după serviciu FRANŢA La Paris, primul ministru se destinde în vila lui de 310 mp, aflată la Matignon, timp în care miniştrii săi, după o plimbare cu limuzina, se reîntorc la hotelurile particulare pe care Republica Franceză lea pus, generoasă, la dispoziţia lor.

GERMANIA Angela Merkel se reîntoarce la apartamentul ei, unde îşi plăteşte chiria şi facturile la apă şi electricitate.

La fel ca toţi ceilalti 8 miniştri.

Aparatul de lucru al guvernului FRANŢA 906 persoane lucrează la Preşidenţia Republicii GERMANIA aproape 300 de persoane

Parcul auto FRANŢA la palatul Elysee sunt: 121 de vehicule GERMANIA la Cancelarie sunt: 37 de vehicule

Mijloace de deplasare FRANŢA - 1 Airbus A 330-200 - 2 Falcon 7 X - 2 Falcon 900 - 2 Falcon 50 - 3 elicoptere Super Puma GERMANIA cu trenul sau cu aparatele liniilor aeriene regulate

Salariul FRANŢA preşedintelui Republicii: 21.026 euro GERMANIA Angela Merkel: 15.830 euro

Bugetul FRANŢA palatul Elysee: 113.000.000 euro GERMANIA cancelaria Germaniei: 36.400.000 euro

Populaţia FRANŢA 57,2 milioane de locuitori GERMANIA 81,7milioane de locuitori

Concluziile le puteţi trage singuri!!!

Oameni politici de “ieri”

Apollon

Nr. 39, august 2013

Barbu CATARGIU A fost un jurnalist și politician român.

A fost prim ministru al României în 1862 până când a fost asasinat pe 20 iunie al aceluiași an.

Asasinul său prezumtiv se pare că era Gheorghe Bogati.

La 22 ianuarie 1862 devine întâiul prim-ministru al guvernului unic după recunoaşterea unirii depline a Principatelor.

Mandatul său încetează brusc pe 8 iunie 1862 când este asasinat sub clopotniţa de pe Dealul Mitropoliei. Această „crimă politică perfectă”, după cum bine menţionează istoricul Stelian Neagoe, a stârnit un scandal imens în epocă prin implicaţiile care au fost speculate de-a lungul timpului și a cărui enigmă nu a fost elucidată nici până în zilele noastre. Catargiu îşi are originile într-o familie boierească din Muntenia, părintii săi fiind marele vornic Ştefan Catargiu şi Stanca Văcărescu, fiica banului Barbu Văcărescu. Studiile elementare le urmează în Bucureşti, la Şcoala grecească de la Măgureanu, iar din 1825 urmează cursuri universitare la Paris. A urmat studii de litere, drept, istorie, filosofie și economie politică. O legendă care a circulat multă vreme de la asasinarea primului ministru spunea că o faimoasă ghicitoare din Paris, madame Lenormande, i-ar fi prezis destinul tragic. În 1834, tânărul Catargiu revine în țară și se face remarcat în cercurile „Societății Filarmonice”, iar din 1837 devine membru în Adunarea Obștească a Țării Românești. Pe 20 decembrie 1842, este numit director al Departamentului Dreptății, iar pe 23 aprilie 1843 este ridicat la rangul de clucer și trecut în arhondologie (cronica rangurilor domnești). În această perioadă, Barbu Catargiu s-a căsătorit cu Ecaterina Parravicini, de origine rusă. Cei doi au avut un singur copil, pe Mariţa. În contextul internațional favorabil Unirii Principatelor, Barbu Catargiu desfășoară importante activități unioniste, fiind unul dintre liderii grupării de ideologie conservatoare din Muntenia.

Fondează Comitetul Conservator al celor nouă, un organism politic care a redactat și a dat publicității la 19 martie 1859 cele opt puncte destinate dezbaterilor și hotărârilor Divanului ad-hoc.

Totuși, Catargiu nu reușește să fie ales pentru Divanul ad-hoc din cauza intrigilor liberale şi atacurilor adversarilor politici. În primul guvern numit de Cuza în Muntenia, Catargiu primeşte portofoliul Finanţelor, în această perioadă activând şi ca membru în Comisia Centrală de la Focşani. Ulterior, între 30 aprilie – 12 mai 1861, liderul conservator devine preşedinte al Consiliului de miniştri muntean. Catargiu era ataşat ideii de consolidare a statului român, afirmând în Adunarea Deputaţilor că „nu este destul unirea între ţările surori”, în opinia sa fiind necesară „unirea între fiii ei”, prilej cu care el lansa un dicton pe care dorea a-l înscrie pe steag: „Totul pentru tară, nimic pentru noi!”. În primii ani de după Unire, conservatorii reprezentau cel mai puternic grup politic din cele două Principate. Catargiu s-a afirmat ca lider incontestabil al acestei grupări, reuşind să ralieze în jurul aceluiaşi program diferitele facţiuni conservatoare. Cum gruparea conservatoare deţinea majoritatea atât la Bucureşti, cât și Iași, cel desemnat, la 22 ianuarie 1862, să prezideze primul guvern unic a fost Barbu Catargiu.

Motivația era aniversarea revoluției de la 1848, însă scopul real era exercitarea unei puternici presiuni populare care să ducă la căderea guvernului. Pe 8 iunie, primul ministru susține în Cameră un discurs virulent împotriva acestei manifestări: „trandafirii din buchetele ce urmează a împodobi sărbătorirea de la 11 iunie vor fi, în realitate, topoarele, cuțitele, ciomegele și chiar puștile, care s-au găsit asupra țăranilor arestați la Văcărești [...] voi prefera moartea mai înainte de a călca sau a lăsa să se calce vreuna din instituțiile țării”.

Asasinarea pe Dealul Mitropoliei

Printre legile importante adoptate de cabinetul Catargiu se numără legea vânzării sării și legea urmăririi veniturilor statului. Atacat de presa de opoziție deoarece nu dorea lărgirea drepturilor electorale, Catargiu răspunde printr-o lege a presei (23 martie), potrivit căreia poliția presei supraveghea imprimatele „rău famate” și controla activitatea proprietarilor de chioșcuri.

După problema electorală, cea mai intensă temă dezbătută și o importantă sursă de conflict între grupările politice era reforma agrară.

Proiectul a fost combătut intens de opoziție.

Mihail Kogălniceanu arăta că proiectul nu ținea cont de prevederile Convenției de la Paris, singura prevedere fiind aceea că „țăranul e stăpân pe munca lui, iar proprietarul pe moșia lui”.

Având majoritatea în Cameră, era evident că executivul își va impune voința. Pentru a împiedica acest fapt, radicalii apelează la mase și convoacă pe 11 iunie o mare adunare pe Câmpia Libertății din Dealul Filaretului.

Barbu Catargiu nu-și dădea seama că anticipa exact soarta ce îl aștepta. După încheierea alocuțiunii virulente, Catargiu iese din palat pentru a se întoarce la sediul Consiliului de miniștri. În acel moment observă că trăsura îi lipsește, astfel că prefectul poliției Capitalei, Nicolae Bibescu, îl invită la el în trăsură pentru a-l însoți. În momentul când trăsura ajunge sub clopotnița de la Mitropolie se aud două focuri de armă. Din cauza împușcăturilor, caii s-au speriat, astfel că trăsura a putut fi oprită după câteva sute de pași. Primul ministru fusese împușcat în spate, la baza craniului.

Vestea asasinării a fost răspândită în întreg orașul și a indignat opinia publică, căci era primul asasinat al unui înalt demnitar al statului.

După cercetări amănunțite, cercul de suspecți este restrâns la trei nume: Dimitrie Dunca, Iulian Grozescu şi Gheorghe Bogati, dar nici unul nu a putut fi audiat, căci toți erau dispăruți fără urmă.

Misterul din jurul acestei odioase crime nu a fost elucidat nici până astăzi.

Cercetările au fost sistate din ordinul domnitorului Cuza, iar ulterior dosarul a dispărut. Barbu Catargiu a încetat din viață la vârsta de 54 de ani, fiind înmormântat la conacul de la moșia din Maia, județul Ialomița, conform testamentului său.

50

Apollon

Apollon

Nr. 39, august 2013

Scenarii privind asasinatul Există trei scenarii ce au fost dezvoltate de istorici de-a lungul timpului. Primul se referea la o crimă comandată de adversarii politici, radicalii, motivul crimei putând fi intensa dispută privind legea rurală, dar și interzicerea manifestațiilor din 11 iunie. Tabăra conservatoare a arătat cu degetul spre liberali, acuzându-i pe fruntașii C. A. Rosetti și I.C. Brătianu ca autori ai complotului. Istoricii au renunțat la această variantă, argumentând că asasinatul ar fi stricat imaginea radicalilor, plus că aceștia aveau la îndemnă alte metode politice pentru a împiedica acțiunile lui Catargiu. Ideea unui asasin fanatic a fost alimentată de o mărturie a liberalului I. G. Valentineanu, directorul gazetei „Reforma”.

Conform acestuia, un naționalist exaltat, Dimitrie Dunca, ar fi venit la redacția ziarului și i-ar fi arătat un pistol și un pachet în care s-ar fi aflat testamentul său politic. Alexandru Lapedatu, istoric, membru al PNL și chiar membru al Academiei, a susținut în studiile sale că asasinul lui Barbu Catargiu ar fi ungurul Gheorghe Bogati.

Acesta ar fi fost insuficient anchetat în iunie 1862, susține Lapedatu. Mai mult decât atât, starea materială a presupusului asasin maghiar s-a îmbunătățit inexplicabil după atentat. Cea mai plauzibilă variantă a rămas cea a asasinatului politic, mai ales că ulterior istoricii au putut cerceta felul în care s-a desfășurat ancheta. În primă fază cazul este înmânat procurorului Desliu, dar mai apoi îi este retras fără nicio explicație și predat altui procuror, pe nume Şoimescu. Acesta oprește cercetările și cazul este închis, ba mai mult dosarul crimei dispare fără urmă. Pornind de la acest fapt, istoricii au analizat și au ajuns la concluzia că singurul suspect real, unul dintre autorii morali, ar fi fost prefectul capitalei Nicolae Bibescu.

Acesta a fost cel care i-a luat cazul lui Desliu, iar declarațiile sale cu privire la crimă erau cu totul contradictorii. Conform autopsiei, focul a venit din spate, de jos în sus, asasinul ar fi trebuit să se urce din mers pe treapta trăsurii pentru a declanșa focul. Era de așteptat ca Bibescu să poată descrie făptaşul, însă acesta a declarat că se uita în direcția opusă în momentul producerii crimei.

Apollon

51

Biserica “Adormirea Maicii Domnului” cu cavoul lui Catargiu A fost ctitorită de Grigore Filipescu terminată în anul 1778 de fiul său Pană Filipescu.

Moşia familiei Filipescu, împreună cu reşedinţa boierească, alcătuită din conac, parc şi biserică, au fost ulterior cumpărate de familia Catargiu. În 1862, Ecaterina Barbu Catargiu a restaurat biserica în memoria soţului ei. Biserica este înconjurată pe trei laturi de un zid vechi de cărămidă, iar pe a patra latură, de un gard de fier forjat. Biserica de cărămidă, în forma de navă, are la intrare, un pridvor închis. Ancadramentele de piatră la ferestre sunt prevăzute cu grătare de fier, lucrate manual. Catapeteasma de lemn de stejar sculptat datează din 1862. În partea dreaptă a pronaosului se afla monumentul funerar, de marmură albă, al lui Catargiu, în partea stânga, prin gârlici, se coboară în subsol, unde se găseşte cavoul ex-primului-ministru și al familiei. Într-un mic hol se află o cruce de lemn, despre care se spune că a fost trăsnită şi năruită de pe biserica de o furtună cu tunete și fulgere, izbucnită chiar în ziua asasinării. În aceeaşi încăpere, pe un soclu de marmură, unde este gravată data de 8 iunie 1862, se află un sicriu în miniatură, de sticlă, care conţine îmbrăcămintea victimei.

Moșia de la Maia În satul Maia în mijlocul Bărăganului, lângă vechiul drum al poștei de la București spre Moldova se află moșia lui Barbu Catargiu, încă de la 1800. Aici a avut mai întâi conac și apoi a făcut un castel. Pe vârful dealului din marginea satului, a ridicat un castel cu 52 de camere, cu lampadare din argint masiv, cu podele de lemn ca o tablă de șah. Aici opreau boierii să pună la cale treburi politice și tot aici se întâlneau la baluri ce țineau până în zori. Erau șiruri nesfârșite de trăsuri și rochii strălucitoare, parfumuri franțuzești se ridicau în aerul încins al câmpiei. Pe-atunci, Bărăganul era locul de promenadă preferat al marilor boieri din Muntenia.

Pe lângă castelul de la Maia, celebrul arhitect peisagist Wilhelm Mayer, cel care a făcut și Parcul Cișmigiu din București, ridicase în jurul lui o grădină englezească fabuloasă. Cu fântâni și alei, cu plante și flori exotice, cu păuni ce călcau trufaș. Castelul era legat de drum cu o alee lungă de aproape un kilometru, ce avea de-o parte și de alta, pe toată lungimea sa, arbori exotici.

Retrăiri istorice la Maia O sesiune de comunicări ştiinţifice, în care istoria fuzionează în mod fericit cu prezentul, sub forma unor discuţii libere, neconvenţionale, se-ntâmplă la mijlocul lunii septembrie, în comuna Maia din judeţul Ialomiţa. Şi, pentru ca scenariul să fie şi mai neprotocolar, discuţiile au avut loc într-un cort militar, în faţa bisericii în care se află mormântul lui Barbu Catargiu, primul prim- ministru al României.

La Maia, istoricii sunt înconjuraţi de tot ce ţine de viaţa şi personalitatea lui Barbu Catargiu - imensa moşie a acestuia, din care au mai rămas pivniţele, lacul, pădurea, biserica în care este înmormântat, dar şi muzeul, în care sunt expuse hainele cu care a fost îngropat primul ministru al României din timpul lui Al. I. Cuza.

Barbu Catargiu a fost fiul vornicului Ştefan Catargiu şi al Stancăi Văcărescu, fiica banului Barbu Văcărescu. S-a declarat partizan al Unirii şi al alegerii lui Alexandru Ioan Cuza, fiind numit, în 1861, „prim-ministru al unui guvern efemer, pentru ca la 22 ianuarie 1862 să formeze primul guvern unic al Principatelor, după unirea administrativă”, aşa cum arată dr. Lavinia Gheorghe în studiul dedicat personalităţii istorice a lui Barbu Catargiu. Maia era moşia preferată a lui Barbu Catargiu: 450 ha de teren arabil, viţă de vie, livezi, heleştee, păduri, un palat şi un conac legate între ele printr-o alee de salcâmi japonezi, în jurul lacului fiind amenajat un parc în stil englezesc, două biserici, una construită în secolul XVIII de velclucerul Pană Filipescu, cealaltă purtând hramul „Adormirea Maicii Domnului” şi care adăpostea cavoul cu rămăşiţele lui Barbu Catargiu, refăcută în 1862 de Ştefan Catargiu.

Este moşia în care Barbu Catargiu a copilărit, şi cea unde se odihneşte pentru eternitate, moşia pe care o lasă drept moştenire soţiei sale, Caterina, exprimându-şi dorinţa ca, după moartea acesteia, proprietatea să rămână fiicei sale, Mariţa, cu condiţia ca aceasta să se mărite cu un fiu de boier român. În testamentul său, Barbu Catargiu menţiona că, în cazul în care fiica sa se va căsători cu un „străin de neam şi de alt rit decât ritul ţării noastre”, moşia să se transforme într-un pension de fete. Mariţa se căsătoreşte cu Louis Berclard, consulul Franţei la Bucureşti, care susţinea cauza românilor în forurile internaţionale.

Astfel că moşia Maia se transformă în pension de fete orfane, din familii importante ale ţării, dar sărăcite, instituţie care va dăinui până după primul război mondial. Memoria lui Barbu Catargiu este cinstită prin fiecare „oprire” ştiinţifică pe care istoricii români o fac la Maia, an de an, sub coordonarea prof.univ.dr. Jipa Rotaru.

Cristian IONESCU

Nr. 39, august 2013

Credinţa şi raţiunea

Prof.univ.dr. Viorel ROMAN

Apollon

Mircea Eliade a demonstrat convingător nevoia oamenilor de a se orienta în viaţă prin diferenţierea clară dintre timpul şi spaţiul sacru şi profan. Şi după filozoful Martin Heidegger există două feluri de a gândi, ambele perfect legitime, dar care nu au nimic de a face una cu alta. Una orientată spre scopul, rostul existenţei, imposibil de măsurat şi quatificat, dar absolut necesară şi una, să-i zicem practică, matematică, orientată spre obţinerea unor rezultate palpabile, concrete, pe care omul le poate stăpâni, reproduce şi le poate demonstra ştiinţific în sensul ştiinţelor naturale. Spaţiul şi timpul sacru sunt un domeniu al gândirii speculative orientate spre sensul, raţiunea de a fi a omului şi cel profan rezervat activităţii raţional concrete, cuntificabile. Să urmărim relaţia dintre credinţă şi raţiune de a lungul timpului.

Nu numai Heidegger ne atrage atenţia că în vremea noastră în care gândirea ştiinţifică, cuantificabilă, să-i zicem matematică, sărbătoreşte un triumf după altul, desigur spre binele tuturora, oamenii sunt oarecum tentaţi să pierdă din vedere nesesitatea de a reflecta şi asupra lor înşişi, pentru că, la urma urmelor, fiecare om trebuie să creadă în ceva! Credinţa, după Eliade, Löwith, Ratzinger, Papa Benedict XVII, este punctul de plecare a tuturor acţiunilor mai mult sau mai puţin cuantificabile şi fără de care omul ar fi complet dezorietat în viaţă, întrun timp şi spaţiu fără repere. Omul nu trăieşte numai din concret, din pâinea zilnică, el vrea, trebuie să ştie, de ce e pe lume, cum să-şi organizeze viaţa şi ce se alege de el după moarte.

Pozitivismul zilelor noastre este în contradicţie flagrantă cu creştinismul, pentru că ne obligă să ne mărginim la metodologia ştiinţelor naturale, care fără doar şi poate ne-a îmbogăţit cotidianul, dar prin pretenţia de a ocupa şi domeniul credinţei, a rostului existenţei, ne îngustează orizontul vieţii.

Să nu pierdem din vedere că libertatea omului de a stăpânii prin cercetarea metodică realitatea concretă, este precedată de credinţa că aceasta este şi posibilă şi necesară. Dar să ne reîntoarcem la zorile umanităţii când experienţele religioase se concretizau în mituri, după care a urmat, după Ratzinger, trei forme de a le confirma sau depăşi.

1. Prima formă de a depăşi faza primitivă a mitului este experienţa misticului, care intră în contact direct cu Absolutul şi apoi cu 2.Verum quia factum, adevărata cunoaştere pentru noi este numai comunitatea sa, cu cei care nu au acest har, aşa că ei se mărginesc, sau mai ceea ce facem singuri. După Descartes, filozoful Giambattista Vico (1688bine zis sunt obligaţi în al crede pe primul şi se mulţumeasc cu o credinţă 1744) schimba paradigma scolasticii, Verum est ens in Verum quia factum. de mâna a doua. În felul acesta mitul este conservat prin experienţa Dupa Löwith si Ratzinger acesta e momentul în care apare gândirea modernă misticului. şi se se termină vechea metafizică.

2. A doua formă este revoluţia monoteistă, a cărei formă clasică Ei demonstrează mai cum Divinitatea s-a transformat pe nesimţite o găsim în credinţa Israelului unde mitul este înlăturat, denunţat ca o în Progresul, la care ne închinăm, mai mult sau mai puţin, noi astăzi. Vico îl simplă făcătura a omului şi Absolutul este propagat de profeţii care urmează formal pe Aristotel, după care adevărata cunoaştere este aceea a vorbesc în numele, la chemarea lui Dumnezeu. Vechiul, Noul Testamen şi cunoaşterii originii, esenţei fenomenului, dar el merge mai departe şi afirmă că Coranul sunt textele fundamentale ale tradiţie monoteiste, abrahamice. putem afla numai adevărul pe care l-am produs noi înşine. Astfel vechea 3. A treia formă este raţionalismul, iluminismul, a căror egalitate dintre Adevăr şi Existenţă este înlocuită cu Adevărul şi Realitatea, pe rădăcini pornesc de la filozofii greci din antichitate. Pentru ei miturile sunt care a produs-o omul. Preocuparea primordială a spiritului uman nu mai e o formă de cunoaştere primitivă, preştiinţifică, ce trebuie depăşită şi existenţa ca atare, ci realităţiile produse de om. Cosmosul nu este produsul înlocuită cu Absolutul cunoştiinţelor raţionale. Religia este inutilă, fără omului şi în ultimă instanţă este de nepătrus, de aceea omul modern începe să importanţă, ea poate fi tolerată în cel mai bun caz ca un ceremonial politic se preocupe de opera sa proprie, palpabilă. Dacă în trecut sensul existenţei era al cetăţii. Ultima formă de depăşire a mitului nu mai are nimic de a face cu forma supremă a gândirii ea devine dintr-o dată nesemnificativă şi, istoria, pe religia, din contră, raţionalismul, materialismul urmăreşte lichidarea lângă matematică, devin adevăratele ştiinţe. formelor preştiinţifice şi este astăzi cea mai răspândită formă de abordare Mai mult decât atât istoria înghite şi transformă mai tot împrejurul a adevărului. În Franţa laicismul a devenit pe această cale chiar o pseudo ei. Filozofia devine prin Comte, Hegel o chestiune a istoriei, teologia la fel. Nu religie de stat cu un Weltanschauung propriu. Nu este deloc exclus ca numai economia este văzută de Marx din punct de vedere istoric, dar şi acest curent ştiintific important să aibe în faţă un viitor mai strălucit decât ştiinţele naturale. La Darwin avem de a face cu istoria vieţii. Într-un cuvânt cel din zilele noastre. Pretenţia de absolut a cunoştiinţelor ştiintifice îşi numai ceea ce face omul era cogniscibil. El însuşi devine în final un factum. depăşeste mandatul şi vrea să ocupe tot Weltanschauung-ul, să 3.Verum quia faciedum, adevărul este de realizat. Tranziţia de la înlocuiască absolutul, care se află pe un palier paralel, incompatibil cu Verum cum factum la Verum quia faciedum este bine definită de Marx: raţionalismul, iluminismul cotidian. Să urmărim, împreună cu Löwith şi filozofii au interpretat până acum lumea, acum e important să o schimbăm.

Ratzinger, etapele istorice ale cunoaşterii: orientarea magică, metafizică şi Adevărul nu mai constă în existenţa ca atare, nici în faptele oamenilor din cea din zilele noastre, ştiinţifică, modelul fiind cel, să-i zicem matematic, trecut, ci în schimbarea lumii. Şi triumful istoriei asupra speculaţiilor păleşte în din ştiinţele naturale, care fiecare are de a face cu o credinţă şi care-i stă faţa noii acţiuni, a viitorului luminos la care se raportează acum adevărul. oarecum în cale. Oamenii au renunţat azi să caute sensul ascuns al La început, creştinismului şi raţionalismul, iluminismul făceau casă existenţei. Această înclinaţie a spiritului pare contemporanilor aproape o bună împreună şi la ascensiunea istoricismului creştinii au ţinut oarecum pierdere de vreme, fără şansa unui rezultat care să merite efortul. De pasul, însă curentul care vede adevărul în schimbarea lumii a dus la Războiul aceea, mai bine să ne concentrăm asupra ceea ce avem concret în mână şi Rece. Ortodocşii s-au baricadat în mesianicul Lagăr comunist, iar occcidentali ne putem face pe această cale viaţa cât mai agreabilă. erau încercaţi şi ei de cântecul de sirenă al adevărului din viitorul mai bun cu 1. Verum est ens, existenţa era adevărul. Pentru omul din ajutorul teologiei eliberării, de aceiaşi sorginte. Criza generată de implozia antichitate si die era medievală existenţa era adevarată pentru că era a Lagărului ortodoxo-comunist şi iluzia viitorului de aur a omului nou în est şi Divinităţii. Gândul, fapta din perspectiva Creatorului Suprem sunt de eşecul teologiei eliberării în vest, continuă, pentru că refacerea armoniei unitare. Ce face omul este o activitate meşteşugărească mai mult sau mai pierdute dintre credinţă şi raţiune şi pe această bază refacerea unităţii creştine puţin întâmplătoare, perisabilă şi nu are nimic de a face cu adevărata se lasă aşteptate. Atâta vreme cât adevărul este de realizat în viitor, ca până cunoaştere. După Descartes istoria nu e ştiinţă. Universităţiile medievale acum, desigur în forme noi dar cu aceiaşi măduvă, criza se va perpetua şi ea în nu se preocupau de cercetarea ştiinţifică. forme la fel de diverse.

Apollon 52

Apollon

Nr. 39, august 2013

Jurnalul căutătorului de vise Şi-a fost dimineaţă şi s-a făcut amurg...

DOI OAMENI Am ajuns în ultima zi de februarie, uşor ninsă şi uşor topită, învăluită în ger şi vânt aproape primăvăratic. Ultimă zi de visare încontinuu, caldă la lumina sărbătorilor şi rece în serile singuratice, camere de hotel şi izolare învăluită într-o uşoară nuanţă de regret. O ultimă răsuflare a mirosului de brad din amintirile cele mai frumoase şi a uniformei albastre, atât de diferite pentru zăpadă… Un ultim elogiu adus iernii, o întâmpinare mai puţin optimistă primăverii.

O speranţă că primăvara aceasta va aduce ceva mai bun decât iluziile şi dezamăgirile din ultimul timp… poate un mărţişor, un fir alb împletit cu unul roşu, o puritate învăluită într-un sentiment, un zâmbet.., o alinare…

Stau pe o bancă în Parc de l’Orangerie din Strasbourg. Citesc câteva poeme ale prietenului meu Valeriu Matei. Lângă mine doi îndrăgostiţi îmbrăţişaţi… Pentru ei, în imensitatea lumii, nu există decât Parc de l’Orangerie, apa şi acea bancă de langă lac. Îi imaginam ca pe doi oameni, fugind de singurătate, pierduţi pe o cărăruie care şerpuia printre copacii de pe marginea apei. O cărăruie care urca şi cobora într-un continuu du-te vino, ocolind tufişurile ce o însoţeau în desfăşurarea ei pe întinderea parcului...

Cărăruia era pavată cu ghinde perechi sau însingurate, care îşi încetau viaţa, de-o vară, ajungând sub tălpile nepăsătoare ale celor care îşi pierdeau paşii în verdele gălbui al curcubeului care se odihnea.., al copacilor care încercau din răsputeri să se cunune, într-o triumfalnică împreunare cu toamna ruginie.., să o păcălească prin împreunare, pentru a prelungi viaţa frunzelor şi căderea lor ca o ninsoare verde în mijlocul oraşului... Avea sau nu avea capăt Parc de l’Orangerie, un parc de douăzeci şi mai bine de hectare unde îşi au reşedinţa de vară macaci, flamingo, struţi şi maimuţe? Ei, nu o să afle niciodată, capatul acestui parc, pentru că toate cărările nu se opresc brusc, ele trec şi se pierd în imensitatea vieţilor noastre… Din când în când ne regăsim pe ele şi ne însoţesc, pentru o vreme, în singurătatea noastră luminându-ne drumul întunecat al trecerii pe Pământ... Toamna, măreaţă doamnă, îşi continua existenţa, neţinând cont de îndrăgostitul parc, îl acoperă cu mii de culori ale morţii copacilor...

Apollon 53

Strasbourg, februarie 2013

Apa clipocea des prin vadurile puse stavilă, în calea ei, înainte de ivirea povârnişurile repezi ce îţi dădeau impresia că te afli într-un vârf de munte... Mâna omenească îşi făcuse lucrarea îngrădind libertatea apei.., împovărând-o cu îngrădirea cursului ei lăsat în voia sorţii de Creator... Clipocitul ei devenea din ce în ce mai sacadat ca un vuiet surd al unei cascade aflate în depărtare.., ce cânta la nunta parcului cu toamna...

Cei doi îndrăgostiţi, însoţitorii singurătăţilor lor, s-au oprit dezorientaţi şi s-au întors din cale cu toate că sub tălpile lor George CĂLIN cărarea fugea ameninţător chemându-i spre lumi neştiute...

El se ataşează de succesele noastre şi este trist când suferim câte un eşec. Îi este teamă de durerea şi boala noastră, iubeşte existenţa noastră terestră şi este îngrozit de moarte.

Valurile existenţei umane par reale şi infinit diversificate. În ochii unei fiinţe eliberate, totul este Dumnezeu. Cu cât furtuna este mai puternică, cu atât valurile sunt mai înalte. Cu cât vântul iluziei suflă mai puternic asupra minţii unei fiinţe, cu atât mai mult ea urmăreşte să se În drumul lor de întoarcere i-au însoţit distingă de cei din jurul său. Este cu neputinţă să te doar umbrele copacilor şi adierea frunzelor ascunzi de Creator. Toţi facem parte din înlăcrimate şi uitate în braţele miresei toamnă... Dumnezeu, la fel cum valurile fac parte din ocean.

Drumul a fost mai scurt la-ntoarcere dar, toate Noi nu suntem separaţi de El decât în aparenţă. drumurile cunoscute, în viaţă, ni se par prea scurte şi atunci, îndemnaţi de instincte necunoscute ne continuăm plimbările pe alte şi alte cărări ale vieţii... Cărările cunoscute rămân adânc ascunse în inima noastră purtându-ne în lumea de vis a dorinţelor, în mirificul neant, unde Persoanele care vor să-şi afirme înaripaţi de gânduri ne adâncim în singurătatea personalitatea şi să se ridice deasupra celorlalţi noastră, ne pierdem pe alte cărări necunoscându- prin vanitate şi orgoliu, la un moment dat se vor ne niciodată cu adevărat... lovi cu putere de valurile celorlalte ego-uri, Suntem prea însinguraţi în noi, prea provocate, tot asemeni lor, de o furtună în iluzie. înveşniciţi în singurătate şi nu acceptăm aşa uşor Asemeni unei furtuni în care valurile se ridică şi ca cineva să ne tulbure existenţa cu prezenţa lui, coboară, victorioase într-o zi, liniştite în alta, întrcu toate că ne este atât de necesară uneori sau mai un turbion nesfârşit de conflicte şi competiţii. întotdeauna... Suntem plini de regrete târzii, dar Atâta timp cât este furtună, suprafaţa oceanului viaţa ca şi cărările parcului îşi continuă drumul nu va cunoaşte liniştea! Pacea nu apare decât după neluându-ne în seamă, nici anotimpurile care ne furtună, indiferent dacă este vorba de elemente ale macină an de an...

Naturii sau de conştiinţa unei persoane.

Iarna, evident, toţi îndrăgostiţii Strasbourgului stau la căldurică. Rămâne doar oraşul şi parcul liniştit, acoperit de zăpadă, adormind toate iubirile verii. Rămân doar zidurile reci ale bisericilor şi catedralelor ridicate spre slava lui Dumnezeu.

Dumnezeu este Oceanul, iar oamenii sunt asemănători valurilor care apar pe suprafaţa sa. Văzute dintr-o barcă, aceste valuri par să fie foarte diferite - unele sunt înalte şi puternice, O fiinţă evoluată spiritual nu încearcă altele sunt mici şi insignifiante. Dintr-un avion, nici o clipă să fie mai presus decât celelalte şi vedem numai oceanul, fără a sesiza valurile ce urmăreşte în permanenţă să trăiască în Armonie animă suprafaţa sa. cu cei din jurul său, cu Natura, cu Dumnezeu.

Având, cu toţii, credinţă, într-un singur Dumnezeu, avem dreptul să dobândim fericirea şi dreptul să înlăturăm suferinţa. Nu ne putem clădi fericirea proprie pe altarul suferinţei celorlalţi!

Un om fără credinţă, nu vede, nu poate înţelege şi nu poate primi lucrurile spirituale în inima lui, pentru că pentru el sunt o nebunie.

Credinţa nu vine dinlăuntrul omului, ci este din harul lui Dumnezeu, tocmai ca să nu se laude nimeni.

Nr. 39, august 2013 Apollon Şcoala Gimnazială Nr.195, Sector 3, Bucureşti Coordonator Prof. Oana RUSAN

SUFLET PENTRU POVESTE

Ce înseamnă să spui o poveste?

Sărind peste răspunsul de a înşirui rânduri de cuvinte fără rost, o poveste este un suflet care te învăluie cu emoţii şi îţi va rămâne întotdeauna într-un colţ adânc de inimă. Într-un „a fost odată” se va ascunde întotdeauna un alt „a fost” şi un alt „odată”. Şi aici începe povestea noastră, de la un simplu şi plăpând „a fost odată”. Fără povestea ce continuă mica introducere apare trupul poveştii neînsufleţit, însă trebuie cu desăvârţire să fie cineva care să însufleţească.

Acela este povestitorul, însă iată că de această dată trupul nu primea un suflet, un fenomen rar întâlnit în rândul cărţilor. Ultima şansă de putea exprima ceva prin cuvinte era să-şi spună singur povestea şi să fie verificată de Regele literaturii. Şi s-a hotărât al nostru „a fost odată” să-şi încerce puterile într-o ultimă şansă, aşa că a venit în faţa Regelui.

- Bună ziua, am venit la dumneavoastră să vă spun o poveste.

- Bine, te primesc, dar ştiu că este foarte greu să-ţi creezi povestea, de fapt, nimeni n-a mai făcut asta vreodată. Dacă povestea nu va fi bună, sper că şti că acel „a fost odată” care a trăit de la infinitatea vremurilor va pieri în nemurire. Să nu faci vreo greşeală pe care o vei regreta mai târziu!

- Cred că cea mai mare greşeală ar fi să renunţ chiar înainte de a începe! Vă pot spune povestea?!

- Poţi începe!

A fost odată, ca niciodată, un Firicel de lumină purpurie singur într-un univers de eternitate.

Karla MANEA

Tot ce a vrut vreodată a fost să afle, şi s-a hrănit cu această sete nesfârşită de cunoaştere timp de mii de ani, răspunsul la întrebarea care oînvăluia cu putere şi care era un simplă: Ce erau oamenii?

De când s-a format din sclipiri de lună, luminiţa aceasta îi privea şi nu ezita niciodată să fie uimită. Oamenii erau doar nişte fiinţe nevinovate şi neajutorate, însă fiecare zi a lor era stingherită de milioane de probleme.

Cu toate astea, îşi făceau curaj să se trezeascăîncrezători a doua zi. Viaţa lor atârnă de un fir de praf, în fiecare moment pot muri şi cu toate acestea, îşi explorează lumea fără ezitare.

Firicelul de lumină s-a hotărât să plece într-o călătorie şi să nu se întoarcă decât atunci când va afla răspunsul. A călătorit în lung şi-n larg până a ajuns la o Stea enormă de incandescenţă.

- Aici este marginea universului? a întrebat mirată Firicelul de lumină.

- Sigur că nu! Nici măcar nu a început!

Dincolo de aceste meleaguri este nimicul. Poţi intra acolo, dar dacă îţi vei pierde sufletul, nu îl vei regăsi şi te vei transforma într-o fiinţă stranie, numită om.

- Ce sunt aceşti oameni?!

- Oamenii sunt nişte fiinţe care au obiceiuri ciudate, ei trăiesc datorită unei substanţe numite „aer”. Acest aer îi face foarte înceţi, distanţa pe care noi o parcurgem într-o secundă, lor le ia mii de ani. Viaţa lor este foarte grea, un fel de luptă, dar pe care n-o vor câştiga niciodată. Urcă şi coboară neîncetat, fără să aibă măcar o singură garanţie că a doua zi vor mai trăi pe pământul lor.

Oamenii sunt, într-un fel, cea mai tristă rasă a universului, însă câteodată, nesiguranţa e cel mai bun mod prin care pot crede în ei. Cineva a spus odată că „viaţa lor ar fi mult mai bună dacă în loc să încerce să supravieţuiască în furtună, ar învăţa să danseze în ploaie”...

Firicelul de lumină n-a maiavutnevoie de răspunsuri, a înţeles că unele lucruri sunt făcute pentru a fi neînţelese. Oricum, din fericire n-avem nevoie să înţelegem lucrurile pentru a le crede, oamenii vor trăi până la adânci bătrâneţi.

Regele a fostfascinat de poveste.

- Draga mea, ştii cum poveştile încep cu „a fost odată”? Povestea ta a fost ca „nici o altă dată”. Acel suflet al poveştii a aşteptat miliarde de ani pentru a intra în trupul tău şi aşa nu ai devenit doar o poveste, ci o operă de artă.

Noua poveste a rămas întipărită cu litere de aur în paginile cărţilor şi va rămâne aşa în infinitatea timpului.

Contract uzat Alexa BOBARU Iubirea este necondiţionată. Numai din momentul în care o parte refuză să cedeze dreptul celeilalte părţi şi aceasta este nevoită să dea ceva în schimb pentru a primi ceea ce i se cuvine, aşa-zisa iubire devine condiţionată şi piere.

Cum ar fi ca dintr-o dată Pământul să dea semne de oboseală, după ce noi i-am fi refuzat dorinţa de a fi îngrijit? Cum ar fi dacă noi ne-am îngriji planeta doar dacă aceasta ne-ar oferi numai ce dorim?

Cu firea sa inovatoare, omul tinde mereu spre bunăstare, nerealizând că visele sale pot tulbura apele oceanelor. Impunătoare, Natura tinde să formeze un zid pe care oamenii nu îl pot escalada, dar după meterezele căruia se pot prăbuşi.

După această luptă, omul zace frânt pe muşchiul verde, neconştientizând faptul că în cealaltă parte a crângului arborii ard cu nesaţ. S-ar putea crede că cele două părţi aflate în conflict au aşteptări mari şi egouri înalte.

Nu e adevărat! Natura îl ţine pe om în viaţă, deşi îl ucide lent, iar acesta din urmă o protejează, cu toate că o usucă. Această simbioză pare a fi tipicul iubirii condiţionate. Atâta timp cât mărul din livadă îţi oferă roade, nu este tăiat.

Când îmbătrâneşte însă, devine nefolositor. În acelaşi timp, dacă omul nu udă şi nu curăţă pomul, el nu poate avea pretenţia ca acesta să îi dăruiască mere.

Dar ce s-ar întâmpla dacă omul ar îngriji de bunăvoie mărul? Acesta ar rodi frumos, iar dragostea pe care omul ajunge să o poarte prietenului său din lemn ar înflori bătrâneţile amândurora.

Nivelul sentimentului depăşeşte iluzia materială a vieţii, dându-i substanţă imaterială. În momentul în care omul s-ar îmbolnăvi, ar avea lângă el prietenia pomului, iar când acesta din urmă ar cădea ar şti că şi-a îndeplinit cu bine rolul.

Dragostea ar deveni astfel necondiţionată, aşa cum trebuie să fie.

Nu! Iubirea pentru natură reprezintă mai mult decât pancarte verzi! Înseamnă apreciere, protecţie, grijă, sacrificiu, dar mai presus de toate puterea de a ierta şi de a accepta.

54Apollon

Apollon

Nr. 39, august 2013

Şcoala Gimnazială Nr. 195, Bucureşti Coordonator: prof. Oana RUSAN INCIZIE ÎN SUBCONŞTIENT

Dincolo de zare…

Ilinca IORGU

Alexa BOBARU «Ceasul s-a oprit din ticăit» îmi şopteşte un glas pe care nu îl cunosc şi pe care nu îl voi cunoaşte, căci este un timbru care nu există, este doar un fals, un gând abstract care ia forma unui sunet ce nu poate fi auzit. Acelaşi glas îmi reaminteşte că încă plouă. Este un glas mincinos…

Niciodată nu a plouat în acest loc!

Unde sunt? Nu pot vedea, însă fiecare gând pictează amintiri pe acei pereţi invizibili. Şi ele dispar, apoi revin, iar de fiecare dată le văd altfel.

Odată, am invocat un chip gingaş, slăvit, de înger.

Dar se tot modifica şi acest lucru era înnebunitor.

Când buclele sale blonde păreau ca soarele, când ca luna, când aripile îi erau de ceară, când de vânt...

După ce imaginea lui i se pierdea în neant, inventam alt chip, la fel de efemer şi de nepriceput.

Glasul mincinos râvnea după creaţie şi o cufunda apoi în mierea amară a memoriilor... Să fie un glas de înger? Nu…, căci îngerii pe care îi văd şi nu îi văd în acelaşi timp înoată în evanescenţă, în timp ce glasul ce mă ţine prizonieră persistă şi îmi dă roată asemenea unui lup înfometat Să fie un demon?

Nu…, fiindcă demonii îi pot scorni şi eu, pentru ca mai apoi să le dau drumul în acelaşi ocean cu îngerii…Şi ce nedrept! Oceanul se va aprinde dintr-o scânteie de iubire, iar scâteia va fi înecată de un mâl negru, înăbuşitor.

De după dealuri arse și trudite se vede soarele aruncându-și ultimele raze asupra câmpului prăfuit. Peisajul iți induce o stare de melancolie, de singurătate.

De ce apune soarele? De ce pleacă? Unde s-o duce oare? Cine știe ce se ascunde dincolo de zare...? Este un mare mister, o taină de nedeslușit. Frumusețea bulgărelui de foc nu trebuie ascunsă, ea trebuie să fie vazută de toți. De ce ne părăsește soarele? Fără razele sale câmpia pare de paragină si scrum. Este un peisaj lipsit de viață și culoare. Singurătatea ne cuprinde sufletele și le lasă să se veștejească. Aș vrea ca soarele să se întoarcă... măcar pentru o secundă. Ce o fi atât de special dincolo de zare? De ce ne părăsește soarele pentru zarea nemiloasă care îl răpește și îl face nevăzut? Zarea nu știu ce ascunde. Un paradis.... o altă lume.... mai frumoasă ca a noastră. Dincolo de orizontul larg se-ascunde soarele obosit care doarme. Luna , sora lui, îi ia locul.

Somn ușor, iubite soare, dincolo de zare!

Legenda Crivăţului A fost odată ca niciodată, pe când şoricelul şi pisica se întovărăşeau, iar soarele şi luna apareau în acelaşi timp pe cer, a fost o fată pe nume Lira. Ea era o fată săracă dintr-un sat vechi.

Lumea o invidia pe Lira, nu numai pentru frumuseţea şi hărnicia ei, cât şi pentru glasul ei angelic. Într-o zi, în timp ce mergea prin pădure ca să culeagă fragi, s-a întâlnit cu Craiasa pădurii.

- Tu eşti Lira?

- Da, eu sunt.... De ce întrebaţi, stimată fantasmă a pădurii?

- Întreb deoarece se zvoneşte că tu ai avea cel mai frumos glas din lume şi nu cred că o simplă muritoare cum eşti tu ar putea să învingă o Crăiasă, aşa ca mine!

- Asta înseamnă că doriţi să mă provocaţi la un concurs de cântat?

- Desigur.

Cele două au început să cânte. Crăiasa, auzind vocea Lirei se simţi ameninţată. Ea a fost îndemnată de puternica-i gelozie şi a transformat-o pe Lira într-un vânt puternic pe care l-a numit Crivăţ. Din acea zi, Crivăţul a enervat toată lumea cu zgomotul şi vâjâiturile făcute de acesta şi nimeni nu a mai auzit de Lira.

Crăiasa fulgilor de nea Mult iubitul anotimp hibernal a ajuns în ţara noastră. Crăiasa iarna şi-a împraştiat ai ei fulgi de argint şi a început să-i ţeasă cu fir de gheaţăîntr-o pătură nesfârşită de omăt. Crestele brâului de munţi sunt încununate de o vecinică diademă de ninsoare. Vântul o poartă pe Craiasă deasupra pădurilor noastre de conifere ce par a fi făcute din cristal, iar cu puterea sa, iarna preschimbă cerul şi îl transformăîn smarald şi îl acoperă ici-colo cu grămezi vinete de nouri posomorâţi. Micile bucăti de vată de zahăr fumurii par a cerne fără răgaz stele minuscule şi reci, făcute cu totul şi cu totul din zahăr. După vârfurile montane se ascunde un mic sat. Căsuţele par adormite sub căciulile lor albe.

Dintr-o dată crivăţul apare. Sfărâmă peisajul de basm şi-l transformăîn cioburi de sticlă.

Deschid ochii. Mă trezesc şi măîntorc înapoi în lumea noastră de zi cu zi. Frumuseţea peisajului a pierit odată cu visul meu şi a renăscut în tărâmul încă nedescoperit al fanteziilor copilăriei.

Poveste cu flori Îl fac la loc şi mă simt din nou ca un copil ce se joacă, precum mă joc şi eu cu aceste noţiuni temătoare, inspirate din realitate… Mă cuprinde un dor nespus. Unde sunt? Într-o lume în care pota vea orice? Glasul mincinos aprobă. Îmi imaginez o oglindă şi tresar.

“Este figura ta cuminte, duioasă şi senină!” rosteşte glasul. Îmi simt mintea plină de o repulsie faţă de acel chip fals, fără valoare, gol în toată splendoarea lui. Repulsia aceasta îmi pare o lumină mângâioasă... mă încălzeşte doar prin forţa sa şi parcă aş sparge oglinda... Văd iarăşi lumea, scăldată în lumină. Unde am fost? Şi mă cuprinde un dor crâncen de realitatea pe care am ignorat-o , care pare mult mai puţinînfricoşătoare decât locul în care am fost. Nu mai aud glasul mincinos acum, dar ştiu că veşnic el va fi cu mine, parte dimn mine.

Mă cutremur.

Mintea este mai vastă decât orice mare...

Apollon 55

A fost odată ca niciodată, că de n-ar fi nu s-ar povesti, a fost o fată pe nume Mia. Mia era o fetiţă dintr-o familie aleasăşi bogată. Fata aceasta avea un singur vis, vis care nu putea fi cumparat cu bani: dorea să fie scriitoare. Într-o zi micuţa Mia şi-a luat o pană, o călimarăşi o coală de hârtie şi s-a pus pe scris: - Bun... Să începem... a fost odată... a... a fost... ce a fost? O poveste fără cuprins şi fără sfârşit nu poate fi o poveste.

Mia se intristă. Nu ştia ce să scrie. Mii şi mii de idei zburau alene prin căpşorul ei bălai, ca un roi de fluturi aurii, dar niciuna nu îi placea. Fecioara s-a ridicat de pe scaunul său şi şi-a îndreptat către fereastră; îşi privi micuţa ei gradinăînflorită parcă fiind un curcubeu.

- Of! Ce pot scrie? O poveste despre maci, trandafiri, lalele? Despre ghiocei, zambile? Oh! Asta e!

Imediat, Mia fugi către biroul său, luă pana în delicata-i mânăşi începu din nou a scrie.

Zeci , sute, mii de cuvinte erau aşternute pe foaia de hârtie. Nu o să credeţi despre ce a scris ea: despre o regina,trandafirul, a ei soră, laleaua, şi firavii cavaleri, ghiocelul şi zambila. Întâmplarea este magică: se povesteşte despre Împărăţia Grădinii, împărăţie ce fusese odată unită. Acum, aceasta e împărţităîn două jumătăţi, una condusă de regina Trandafir, cealaltă condusă de regina Lalea. Multe războaie au fost duse între cele două, până când o floare menită să unească cele douăîmpărăţii s-a născut: Regina Nopţii. Şi aşa Mia şi-a scris prima sa poveste. Şi-am încalecat pe-o şa şi v-am spus povestea-aşa. Şi-am încălecat pe-o căpşunăşi v-am spus o mare şi gogonată minciună.

Apollon

Nr. 39, august 2013

VINDECARE PRIN “GÂNDIRE” Noesis provine din limba greacă şi înseamnă “acţiunea gândirii”. Noesiologia este ştiinţa care studiază efectele produse în viaţă, de către fiecare gând.

Acest principiu a fost introdus de chirurgul Angel Escudero şi este pe larg tratat în cartea Vindecare prin gândire. Noesiterapie, apărută la Editura For You. Se pare că fiecare gând al nostru iniţiază o reacţie biologică globală armonică, în întreaga fiinţă materială şi spirituală - în sensul că ea reprezintă continuţul gândului care a provocat-o.

Fiecare gând influenţează energiile globale ale omului şi, conform semnificaţiei ei intrinsece, se va produce ori un efect util şi benefic, ori unul negativ şi dăunător. Reacţia biologică pozitivă are loc atunci când organismul funcţionează aşa cum ar trebui.

Dr. Roland J. ESCUDERO Pentru o funcţionare corectă a corpului uman, trebuie să existe un echilibru în sistemul nervos vegetativ-respectiv între sistemul simpatic şi parasimpatic. Boala reprezintă de obicei lipsa de iubire în viaţa unui om, ceea ce produce o dizarmonie psihosomatică.

Psihologic şi fizic, boala este o cerere de iubire…

Copiii demonstrează că aceste afirmaţii sunt adevărate. Se ştie că cei din spitale şi orfelinate, lipsiţi de iubirea mamei lor, cad pradă tuturor tipurilor de boli, într-o măsura mai mare decât cei care se bucură de iubirea şi grija mamelor. Aceste boli sunt, de fapt, o cerere de iubire. Ce se întâmplă când un om se gândeşte şi la lucruri pozitive şi la cele negative fără să aleagă? El produce blocaje în lanţul vieţii lui, deoarece nu a învăţat că, pentru a merge continuu în direcţia binelui, trebuie ca întotdeauna să tragă în aceeaşi direcţie, cea pozitivă. Iată câţiva paşi pentru vindecare prin gândire propuşi de dr. Escudero: Cantitatea şi calitatea apei din organism sunt esenţiale pentru a păstra o stare bună de sănătate, iar sănătatea este imposibil de păstrat, fără a respecta semnificaţia gândurilor sau cuvintelor. Când corpul este deshidratat, pentru că nu beţi suficientă apă, creierul vă poate da sfaturi eronate. E posibil să simţiţi foame, când corpul cere apă iar când mâncaţi, nevoia de apă creşte. Apa nu poate fi înlocuită de alte fluide!!! Apa este de neînlocuit. Întotdeauna să gândiţi şi să vorbiţi numai de bine. Nu gândiţi şi nici nu vorbiţi despre rău, nici măcar să-l negaţi. Creierul nu poate înţelege o negaţie şi nu o va putea face niciodată. Trebuie să căutaţi binele opus răului de care suferiţi, sau de care vă este teamă.

Când îl veţi recunoaşte, trebuie să vă amintiţi următoarele cuvinte: ”am nevoie”. Apoi, spuneţi după “am nevoie” lucrul pozitiv de care aveţi nevoie: opusul răului. Continuaţi să gândiţi şi să vorbiţi despre binele pe care l-aţi recunoscut deja şi să credeţi că va fi uşor de obţinut, în orice moment. Continuaţi astfel, până când veţi obţine tot ce va doriţi.

Este necesar să schimbăm frica cu iubirea - care să fie cea mai importantă motivaţie pentru acţiunile omului.

Vasile CĂPĂŢÂNĂ

Este necesar să gândim tot timpul în prezent, susţinând ideea că avem tot ceea ce ne trebuie şi ce ne este benefic: linişte, sănătate, stăpânire de sine şi bunăstare. Nu trebuie să negam răul de care suferim, deoarece, făcând asta, accentuăm în creier tot ce am stocat acolo legat de ceea ce negăm. Răul nu ar trebui menţionat deloc, nici măcar pentru a-l nega. În creier, negarea nu are aceeaşi forţă ca ideea pe care vrem să o negăm.

Deoarece ideea care urmează negaţiei este, de obicei, despre un rău de care suferim, sau pe care nu-l dorim, creierul nostru detectează totul cu o mai mare intensitate, iar noi ne supunem riscului de a-l amplifica.

Principiile noesiterapiei au fost îndelung testate şi folosite în tratamentul ulcerelor, grefelor de piele, hemoroizilor, herniilor inghinale şi ombilicale, simpatectomii peri-arteriale, chirurgie cosmetică, arteroscleroză. Dr Escudero oferă astfel o perspectivă minunată de împăcare a medicinei alopate cu principiile energetice şi spirituale care conduc viaţa.

Noesiologia are un cuvânt foarte important de spus şi în privinţa cancerului. Iată ce spune dr. Escudero despre această boală: “Se ştie că această boală apare la cei care, la nivel conştient sau inconştient, au pierdut dorinţa de a mai trăi aşa cum trăiesc în acel moment, care au renunţat la tot. Asta li se întâmplă până şi copiilor, indiferent de vârstă, influenţaţi la nivel inconştient de pesimismul părinţilor sau rudelor, sau de circumstanţe vitale pe care nu le pot depăşi. Acumularea reacţiilor biologice negative se traduce printro scădere a ceea ce se numeşte imunologie genetică - capacitatea naturii de a corecta şi a reordona alterările sau erorile ADN ale celulelor, care permit multiplicarea lor dezordonată. Acest obiectiv poate fi atins numai prin folosirea pozitivă a gândului, care exprimă dorinţa pacientului de a trăi. Cu ajutorul energiei lui creatoare trebuie să se creeze un ordin pentru restabilirea, în ADN, a informaţiilor genetice corecte. Acesta este remediul împotriva cancerului şi, fără îndoială, mecanismul ce stă la baza vindecării spontane. Aceasta este direcţia pe care trebuie să mergem în viitor. Cu ajutorul unui mecanism conştient al pacientului, trebuie să-i învăţăm cum să-şi dorească cu adevărat să trăiască, să înveţe să-şi rezolve sau să depăşească problemele din viaţă - problemele care sunt responsabile de aceste situaţii. Ei trebuie să transmită conştient această voinţă către creier - şi, de acolo, în întreg organismul, pentru a restabili un control interior adecvat asupra reproducerii celulare.”

56

Apollon

Apollon Victor GRIGORE

Nr. 39, august 2013

era cel mai puternic animal PELERIN PRIN ITALIA domestic, Întrucât taurul era un animal sacrificial favorit,

Palatul Belvedere, lux și ocultism la Vatican Reședința papală nu e un palat în sensul clasic al cuvântului, ci mai curând o colecție de vile, palate și alte clădiri interconectate, construite în secole diferite.

Cea mai veche, Belvedere, datează din 1484. La vremea aceea, a fost prima vilă construită la Roma nu din necesitate, ci pentru plăcerea cuiva, ceea ce atestă gradul de decădere În ocultism, conul de pin e un simbol al al orașului, timp de o mie de ani după căderea imperiului. Ambițiosul papă Iuliu al II-lea a ochiului interior, al iluminării.

Ocultiștii moderni l-au asociat cu o pornit câteva proiecte uimitoare, folosind cei mai glandă din creier, de forma unui con, aflată la mari artiști ai renașterii. capătul superior al măduvei spinării și care produce serotonina și reglează somnul. Nu e clar dacă acest simbol a fost adoptat de romani doar pentru că sunt foarte mulți pini seculari, pe malurile Tibrului, sau cu înțelesuri ascunse, și Arhitectura Vaticanului a fost nici dacă aceste semnificații s-au perpetuat în transformată pentru totdeauna de viziunea lui sânul ierarhiei catolice. Acest con de pin dă acum Donato Bramante, care a făcut planurile pentru numele acestei curți interioare: Cortile della Pigna.

O altă sculptură misterioasă e o sferă Bazilica Sf Petru și pentru palatul de lângă ea.

Mons Vaticanus (colina romană pe care se află cel poleită cu aur, prin ale cărei crăpături se zăresc mai mic stat din lume) a fost transfigurată cu alte sfere și forme geografice. E opera unui artist terase, care oferă priveliști mai bune și o utilizare italian din secolul XX, Arnaldo Pomodoro, și se numește Sfera con sfera (Sfera din interiorul sferei). mai bună a spațiului.

O replică a acestei misterioase statui a Spațiile oferite de terasele, pe care adia briza Tibrului, au fost completate de curți unui glob crăpat se află și în fața sediunui ONU interioare vaste. Acestea erau folosite pentru din New York, ridicând noi suspiciuni cu privire ceremonii publice și spectacole, dar au fost la anumite semnificații ascunse, celor pasionați reduse dramatic de construcțiile adăugate de conspirații legate de „noua ordine mondială”. ulterior. Cel mai exuberant dintre papii de Surprinzătoarea grădină zoologică Medici, Leon al X-lea, a dus ideea de lux la un nou din interiorul muzeului de la Vatican nivel. Pe lângă banchetele scandaloase, el se delecta și cu propria grădină zoologică, a cărei Una din cele mai mari colecții de artă vedetă era un elefant alb. din lume, Muzeul Vatican, are o întreagă secțiune Curtea interioară, folosită acum de dedicată animalelor sculptate: Sala animalelor. turiști pentru o pauză în mijlocul vizitei de câteva Sunt expuse aici creații din antichitate până în ore la Muzeul Vatican, a fost folosită cândva renaștere, unele dovedind calități artistice pentru promenada respectivului pachiderm și impresionante, în special în reproducerea mișcării pentru alte jocuri și ceremonii publice. Unele corpului, a mușcilor și tensiunii. Detalii dintre exponate au reclamat crearea unor aripi migăloase, ca firele de păr din coama leului sau noi, cum a fost cazul cu uriașa statuie a lui Apolo țepii porcului mistreț, sunt elocvente pentru și cu grupul statuar Laocoon, colecționate de nivelul atins de arta antică. Cele mai dinamice și Iuliu al II-lea. Cea mai mare parte a Palatului mai dramatice scene sunt cele de vânătoare cu lei Apostolic e acum ocupată de uriașele colecții de și câini. Încă și mai surprinzătoare pentru colecția antichități, sculptură renascentistă sau de papală e prezența scenelor mitologice, cu animale pinacoteca Muzeului Vatican. sacrificiale și simboluri ale religiilor păgâne.

Alte secțiuni ale complexului papal au Sacrificiile animale au fost practicate în fost marcate pentru totdeauna de geniul artiștilor numeroase societăți preistorice, deseori ca care le-au decorat, cum a fost cazul cu substitut al sacrificiilor umane, pentru a îmblânzi apartamentele pictate de Rafael sau cu Capela forțele naturii, pentru a asigura fertilitatea și a Sixtină a lui Michelangelo. Curtea cea mare a câștiga susținerea diverselor zeități. Deseori, palatului, redusă la jumătate, adăpostește și ea sacrificiul animal implica o concepție mistică sculpturi importante. asupra sângelui ca simbol și forță vitală.

O statuie de mari dimensiuni a lui Apolo a fost mutată într-o poziție mai marginală de un succesor al lui Iuliu al II-lea, care nu aprecia gustul predecesorului său pentru monumentele artistice, care reprezentau totuși zeități păgâne.

Foarte vizibilă a rămas totuși una dintre cele mai vechi sculpturi din Roma: un con gigantic de pin, sculptat în bronz, cu dou păuni superbi pe laturi.

A fost probabil o fântână, dar și un simbol al fertilității, așezat în fața templului zeiței Isis.

fiind venerat în Orientul Mijlociu și în lumea elenistică. Pentru egipteni el era faimosul Bou Apis.

La Roma, taurobolium era ceremonia publică în cadrul căreia taurul era ucis și sângele său colectat, o posibilă precursoare a coridei.

Independent de acesta, sau ca parte ezoterică a uciderii rituale a taurului, cultul lui Mitra se desfășura în subteranele Romei antice.

Imaginea centrală a acestui cult îl prezintă pe Mitra înjunghiind un taur, o scenă prezentată cu religiozitate de fiecare dată, cu aceleași elemente în același loc, fie că era vorba de sculptură sau desen.

Deși această religie a ajuns la Roma din Orient, nu toți istoricii sunt de acord că Mitra din acest cult roman e unul și același cu Mithra din religia persană, unul dintre zeii zoroastrismului. În statuile găsite în locurile subterane de oficiere a cultului roman, Mitra e prezentat purtând o căciulă frigiană, cu vârful întors spre frunte, care a devenit simbol al libertății și al rebeliunii. Căciuli similare erau purtate de nobilii daci, tarabostes, de vrăjitori, dar și de revoluționari francezi.În reprezentarea lui Mitra, eroul înjunghie taurul în timp ce privește către soare, întorcând capul de la lună. Poziția în care încalecă taurul e mereu la fel, ținând animalul de nări, cu mâna stângă și un picior întins și un picior îndoit.

Prezența altor animale, care atacă taurul, în toate reprezentările, respectiv un câine (constelațiile canis major și canis minor îl urmează pe tânărul vânător Orion, în mitologie) și un scorpion, împreună cu simbolurile pentru soare și lună, i-au făcut pe mulți să bănuiască un înțeles alegoric al scenei, care poate avea un sens astrologic pentru inițiați. Uciderea taurului era, de asemenea, parte dintr-un rit în onoarea zeului grec Dionis, respectiv a echivalentului său roman, Bahus. În timpul festivităților acestui zeu al vinului, femei și bărbați intrau într-o stare de extaz șamanic, într-o frenezie colectivă, care implica acte sexuale, dansuri pe ritmurile unor tobe asurzitoare, într-o perioadă de suspendare a normelor sociale.

Un alt personaj din mitologia greacă era centaurul. Această creatură era pe jumătate om, pe jumătate cal, cu un bust uman dezgolit și patru picioare îmblănite de cal. Centaurii erau considerați primitivi, creaturi instinctuale, dominate de violență și instincte sexuale. În Infernul lui Dante, asemenea creaturi, înarmate cu arce și săgeți, păzeau unul dintre cercuri, împiedicând condamnații să fugă. Cel mai faimos dintre centauri e Chiron, care are același aspect, dar un caracter opus. Chiron e înțelept și cel mai bun vindecător, profesorul mai multor eroi mitologici, inclusiv Dionis și Ahile. O planetă din astrologie a fost numită după el și a fost numit patron al semnului zodiacal al săgetătorului.

57 Apollon

Nr. 39, august 2013

Victoria MILESCU

CERUL DE IERI

ÎNTRE FORŢĂ ŞI SLĂBICIUNE

Voiam să merg pe strada ce duce la iubitul meu voiam să merg desculţă prin florile de tei nimic nu se clintea în steaua neagră rămasă pe cerul de ieri voiam să merg pe strada pe care odată a mers Dumnezeu…

Sunt încă proprietatea lui Dumnezeu unde să fug sunt scribul sub teroarea cuvintelor m-ai trimis pentru că tac muşcând pământ

DACĂ TE-AI ODIHNI, DOAMNE

unde să fug când pământul fuge şi el îngroziţi suntem de un singur cuvânt curând se va auzi va fi tunet sau adiere îl vei rosti tu, îl voi şopti eu sunt încă preferata lui Dumnezeu unde să fug şi de ce…

Dacă te-ai odihni, Doamne, doar o clipă ce s-ar alege de creaturile tale ivite din insomnie, din curiozitate din prea multă singurătate daca te-ai odihni, Doamne, doar o clipită ce s-ar alege de noi între ispită şi ispită ce s-ar alege de noi, lucrarea ta cea mai iubită te-am putea veghea... dă-ne pe mână absolutul dă-ne pe mână perfecţiunea chiar imperfectă doar pentru o clipă...

PRINCIPIUL PRINCIPIILOR Îţi mulţumesc, Doamne că te-ai gândit să exist şi eu cu ale mele ciudăţenii să umplu golul dintre pământ şi cer în numele unei libertăţi efemere Îţi mulţumesc, Doamne că te-ai gândit să exist şi eu ţi-a luat ceva timp să fiu aşa cum sunt, deşi dacă m-ai fi întrebat altfel ar fi arătat toate...

LAMENTUL EROIC Am iubit marea înainte de a o fi văzut am iubit munţii înainte de a le fi escaladat crestele am iubit plante ciudate din atlase şi animale înfricoşând chiar timpul am iubit timpul mutilându-mi trupul am iubit avalanşe, furtuni, uragane am iubit oameni celebrii şi oameni umili i-am iubit pe cei ce au greşit de o mie de ori pe cei ce m-au înjunghiat crezându-mă invulnerabilă am iubit fără limită şi fără discernământ dar poate că aceasta este o vină pe care Tu, Doamne, nu o tolerezi, dar mai ales nu accepţi că pe mine nu m-am iubit deloc risipindu-mă, risipindu-Te…

Apollon 58

IMITÂNDU-I PE CEILALŢI Dumnezeu şi moartea îmi poartă de grijă eu fac să dureze efemerul construiesc o casă pentru vrăbii sădesc un pom pentru Rai fac un copil care va dărâma casa fiind prea mică şi va tăia pomul pentru că nu rodeşte scriu o carte despre toate acestea şi cineva o va arde să se încălzească sub viscol…

Apollon

Traian VASILCĂU (TRAIANUS)

Psalm cu mama Îţi tace sufletul, parcă-ar zăcea În rochia de iarbă-nmormântat.

La templul lui, biet rob îngenuncheat, Am poposit să-i spun că voi pleca.

Trăsura Domnului nu e departe, Iar tu, ca să nu-mi mai pot fi străin, Eşti candelabrul dintre Zi şi Noapte Şi eu, de-atâta Cer, flaut devin!

NIMĂNUI, NESUPUSĂ Câte mi-ai dat şi cu cât de puţin am rămas am risipit, am pierdut, am distrus pe drumul întortocheat dintre fiinţă şi nefiinţă merg legată la ochi pe podul incandescent în jocul nostru se năşteau, mureau regi, sori, planete exist doar plecând cu dureri şi izbânzi ce nu se mai ivesc nicăieri abia acum ştiu ce mult am contat câte mi-ai dat câte mi-ai luat, Doamne!

ÎNTRE ATAC ŞI APĂRARE De câte ori am pierdut în cursa vieţii am zis: e spre binele meu când am primit lovituri am zâmbit: e spre binele meu când lacrimile te-au chemat în ajutor am şoptit: ele sunt spre binele meu iar ajutorul Tău a venit când binele răului se făcuse de câte ori am pierdut din iubire, din ură, din răzvrătire am repetat: e spre binele meu până când Tu, binele suprem mi-ai luat de pe umeri povara înţelepciunii eliberându-mă, dăruindu-mi odihna cea mare, care după cum spui e spre binele meu…

Psalm îngânat Doamne, numa-n Tine mă încred, Oamenii sunt neadevăraţi şi mint, Pierde-m-aş, da-n ceruri nu mă pierd, Oamenii sunt neadevăraţi şi mint.

Viscoli-m-aş floare pe crăii, Oamenii sunt neadevăraţi şi mint, Pot să-nviu, în mine dacă-nvii, Oamenii sunt neadevăraţi şi mint. Şi-ntr-o zi când mă vei săruta, Oamenii sunt neadevăraţi şi mint, Floare-oi răsări pe rana Ta, Oamenii sunt neadevăraţi şi mint.

Precuvântare Doamne,-aşa de răi suntem Că nici nu ne mai vedem, Nici la chip şi nici la cer Nu ne mai vedem defel, N-avem rană de mister,--Numai boală de stingher, Doamne!

Doamne, – aşa de morţi suntem Că nici nu ne căutăm, Cu flori nu ne sărutăm, Din Cuvânt, râzând, plecăm, Afară din noi te dăm Şi avan Te lăudăm, Doamne!

Apollon

Nr. 39, august 2013

Prezentul material aduce clarificări importante cu privire la istoria Basarabiei şi modul în care s-a efectuat reunirea necondiţionată cu patria mumă România, la 27 martie 1918. Rezultă clar că nu sub presiunea trupelor române s-a făcut reunirea cu România. Aceasta s-a făcut de către Sfatul Ţării de la Chişinău numai în momentul când a considerat că sunt întrunite toate condiţiile necesare finalizării unui eveniment de asemenea importanţă istorică.

Cu prietenie şi solidaritate, Constantin CREŢU

SECRETELE BASARABIEI

“Un singur lucru nu poate Dumnezeu: să ne mântuiască fără consimţământul nostru.”

Nicolae STEINHARDT

Interviu cu Dr. Șerban MILCOVEANU - D-le doctor, în legătură cu istoria Basarabiei totuși se cunosc prea puține amănunte, și considerăm că este important să ne relatați ce cunoașteți în legătură cu aceasta. Dvs. ați fost în relație directă și îndelungată cu Basarabia: v-ați efectuat stagiul militar acolo, ați participat la războiul anti-sovietic de la început și până la sfârșit, ați cunoscut numeroase personalități ale epocii. În plus, fiind un naționalist, părerea dvs. este deosebit de importantă pentru noi.

- Am făcut războiul antisovietic din prima zi până în ultima zi: întâi ca medic de regiment la un divizion de artilerie, pe urmă ca medic de batalion de infanterie la vânătorii de munte. Când ești la divizion de artilerie sau la batalion de infanterie nu are de ce să-ți mai fie frică (de nimic!), pentru că nu există alt loc mai periculos unde să fii trimis ("mai rău nu se poate"): limbile se dezlegau, toată lumea vorbea - și se vorbea adevărul.

Adevărul despre războiul antisovietic nu era cel care se spunea de la comandament (adică istoria oficială), ci ceea ce se discuta la popota ofițerilor. Am luat contact și cu populația locală și sigur că, pe parcurs de 4 ani, la popota ofițerilor, m-am gândit, am discutat și analizat toate problemele politice în legătură cu Basarabia.

Ceea ce înregistrați dvs. acum este o contribuție originală la istoriografie. Mai întâi, o mică introducere pentru tinerii cititori: Teritoriul dintre Prut și Nistru nu este altceva decât jumătatea de est a Moldovei, cu capitala la Iași, așa cum teritoriul dintre Suceava și Ceremuș, cunoscut sub numele de Bucovina, nu este altceva decât nordul Moldovei, iar Moldova este provincia cu înalt prestigiu istoric și, poate, cu cel mai ridicat procent de inteligență nativă a României.

Numele de Basarabia desemna, de fapt, numai sudul Basarabiei în 1812.

Apollon

59

Când rușii au instituit ocupația rusă a teritoriului dintre Prut și Nistru, au interzis numele de moldovean; chiar l-au prigonit. De unde provine numele de Basarabia: sudul acestui teritoriu, Bugeacul, o câmpie, a fost întotdeauna posesia Țării Românești. Se numea Basarabia după numele dinastiei Basarabilor care a întemeiat Țara Românească. Aici, în Bugeac, Țara Românească se apăra de invaziile din est, în special de invaziile tătarilor. În 1924 Stalin a fondat la Tiraspol așa-zisa Republică Socialistă Sovietică Moldovenească cu scopul de a lua Basarabia și apoi Moldova, și de atunci nu se mai întrebuințează de ruși cuvântul "Basarabia", ci cuvântul "Moldova". Dar noi din București îi spunem "Basarabia" și ne gândim că este jumătatea de est a Moldovei. Privitor la Basarabia sunt două lucruri distincte: întâi ceea ce istoriografia tace - deci ascunde niște secrete pe care am să-mi permit să le spun și apoi secretul care mi s-a spus mie de Alexandrina Russo. Repet că ambele sunt o contribuție originală la istoriografie.

- Ce ascunde istoriografia şi ascunde în mod intenționat?

- Ascunde faptul că în iunie 1916 s-a schimbat guvernul la Petrograd și în locul unui guvern filo-antantist a venit un nou guvern Boris von Sturmer cu program de a încheia pacea separată cu Germania și de a scoate Rusia din război. (După doi ani de război, conducătorii Rusiei țariste simțeau că nu mai pot rezista și pentru a preveni revoluția s-au gândit la pacea separată.) Și au început tratative secrete între Germania și Rusia la o stațiune balneară din Suedia.

Dacă în secolul al XVIII pacea dintre ruși și nemți s-a făcut cu împărțirea teritoriului Poloniei, acum, în secolul XX, pacea dintre ruși și germani urma să se facă cu împărțirea teritoriului României: rușii să ia Moldova până la Carpați; Galiția (de la Austria) urma să treacă la Germania, iar în locul Galiției Austria să primească Valahia (Muntenia) și Oltenia. Astfel urma să fie împărțită România. Asta era situația în iunie 1916.

Ca să poată împărți România care era în stare de neutralitate, trebuia adusă pe poziție de beligeranță; ni s-a dat ultimatum de ruși să intrăm în război. Ca să ne atragă, rușii ne-au momit că armata gen. Brusilov din Galiția va porni în ofensivă și va veni în întâmpinarea armatei române pe valea Tisei, deci că noi aveam misiune numai până în Transilvania pentru că urma a se face front comun cu rușii.

Am intrat în război. După ce ne-au văzut intrați în război și trecuți pe poziții de beligeranță, rușii n-au făcut nimic și armata Brusilov a rămas a acolo unde era: ne-a lăsat în Transilvania singuri, așa că am fost imediat învinși și a trebuit să ne întoarcem înapoi peste Carpați, în retragerea aceea îngrozitoare pentru stabilizarea frontului, pe aliniamentul Focșani Nămoloasa - Galați, unde am rezistat cât am putut.

Francezii, care erau "cu cuțitul ajuns la os" din bătălia de la Verdun (cea mai mare bătălie, în care au murit 1 300 000 de ostași germani și 1 000 000 de ostași francezi, câștigată de mareșalul Petain), au trădat România și au încheiat atunci, în vara lui 1916, după intrarea noastră în război, un tratat secret cu Rusia (încă țaristă, condusă de acest Boris von Sturmer), un tratat secret ca să prevină ceea ce bănuiau și francezii: tratativele secrete cu nemții de scoatere a Rusiei din război.

Ei aveau interes ca armata germană să fie blocată pe frontul de est și să nu vină pe frontul de vest peste ei, la Paris. Și în acest tratat secret era dată întreaga Moldovă până la Carpați rușilor și dreptul Rusiei de a lua un culoar de-a lungul Mării Negre până la Constantinopol, la Marea Egee (care era visul rușilor și testamentul lui Petru cel Mare și al Ecaterinei a II.).

Al doilea lucru pe care istoriografia îl ascunde este ce s-a întâmplat la conferința de pace de la Paris 1919-1920 în legătură cu România.

Ceea ce s-a făcut cu restul Europei știe toată lumea, dar ce s-a făcut cu România se ascunde.

Delegația noastră era condusă de Ionel I. C. Brătianu, mare patriot român; Clemenceau l-a luat deoparte și i-a spus: "Domnule, Dvs., România, să faceți abstracție de tratatele secrete semnate cu Franța, cu Anglia și cu Rusia, dinainte de război." (România avea niște tratate secrete prin care ni se recunoștea Transilvania până la Tisa și Banatul în întregime.) Brătianu a spus "Nu", supărându-i astfel și pe englezi, și pe francezi.

- Vă referiți la tratatele pe care România le-a făcut în 1916, la intrarea în război?

- Înainte de intrarea în război. Deci cu se s-a condiționat intrarea noastră în război. Tratate secrete negociate de Ionel Brătianu cu multă dificultate: doi ani s-a muncit la ele, cu păstrarea aparentă a neutralității. Începe conferința de pace de la Paris și vine "bomba cea mare" pe care nu o cunoștea nimeni - și asta nu se spune: Woodrow Wilson, președintele Americii, a venit ca un fel de Dumnezeu atotstăpânitor și a dictat planul de fondare a Israelului european cu capitala la Lemberg (care acum se numește Lvov) și cu anexarea tuturor teritoriilor din jur: lua toată Galiția, Slovacia, Maramureșul, Bucovina, Moldova, Basarabi și o parte din Ucraina și făcea un stat, Israelul european, cu capitala la Lvov.

Acesta a fost planul cu care a venit Wilson. Planul acesta - care a venit pe neașteptate nu prea a fost agreat de englezi și de francezi, pe motiv nu național, ci financiar, pentru că tot acest teritoriu avea numai o treime populație evreiascăși, ca să poată să fie Israelul european, trebuia ca acea treime evreiască să dispună de un aparat represiv de mare putere ca să poată să țină în intimidareși în paralizare cele două treimi de populație neevreiască. În plus, acest teritoriu este agricol, fără industrie, și deci banii nu se puteau lua de la autohtoni și trebuia să îi dea Anglia, Franța, America și Italia. Italia n-avea nici un ban. Anglia (Lloyd George David) și Franța (Clemenceau) au refuzat pe motiv că țările lor nu pot plăti. Când a auzit Senatul american că trebuie să plătească tot, s-a supărat și l-a rechemat pe Wilson. Dar acest plan a rămas ca o inițiativă, ca proiect de viitor.

Dacă nu se poate fonda acest Israel european cu capitala la Lemberg, să se fondeze cel puțin altul, chiar dacă mai mic - și ochii au căzut pe Basarabia care nu era în nici un tratat secret, nu era trecută pe nicăieri. Și a rămas să se facă Israelul european în Basarabia. Asta este explicația pentru care unirea de la Alba Iulia a fost recunoscută de parlamentele englez, francez, american și italian, dar unirea de la 27 martie 1918 a Basarabiei cu România a fost recunoscută numai de guverne, nu și de parlamente.

De ce au recunoscut guvernele: Guvernele au recunoscut pentru a obliga Bucureștiul să plătească o cotă parte pentru că Rusia țaristă, cu capital englez și francez, își crease industria de armament de la Putilov și toată marea industrie din Ural. Băncile occidentale erau creditoare ale Rusiei țariste, dar veniseră bolșevicii și Lenin anulase toate aceste datorii ale Rusiei țariste. Brătianu și România au fost obligați (de guvernul englez, francez și american) să despăgubească băncile din Occident cu cota-parte care revenea teritoriului Basarabiei din toate datoriile acestea făcute de Rusia țaristă.

Apollon

Nr. 39, august 2013

Ionel Brătianu a protestat și a spus că banii aceia nu s-au investit pe teritoriul Basarabiei, nu s-au adus în Basarabia, ci s-au dus la Putilov și la industria din Munții Urali, și că din banii aceia s-a plătit aparatul represiv care terorizase populația Basarabiei.

Totuși a trebui să le plătească, și România, în perioada aceea a guvernului lui Brătianu, 1922 - 1926, a plătit aceste datorii, cu foarte multă greutate: era multă sărăcie, armata noastră mânca mămăligă la cazarmă și soldații noștri erau în opinci, pentru că nu avea bani statul pentru bocanci.

Am plătit această cotă-parte din datoriile Rusiei țariste către bănci din Occident, cotă-parte pe teritoriul Basarabiei, așteptând ca apoi să se facă întrunirea parlamentelor englez, francez și american, care să recunoască unirea Basarabiei cu România.

Ei bine, această întrunire nu s-a făcut niciodată. Numai italienii lui Mussolini (târziu, în 1927) au recunoscut și la nivel de parlament; parlamentele de la Londra, de la Paris și de la New York nu au recunoscut niciodată unirea Basarabiei cu România.

Niciun istoric nu spune nici de ce au recunoscut guvernele, nici de ce nu au recunoscut parlamentele.

Acesta este secretul Basarabiei: Basarabia era destinată să devină Israelul european, cu capitala la Chișinău, stat binațional, cu evreii clasă conducătoare și exploatatoare, și cu bieții basarabeni clasă subordonată și exploatată. De aceea nu s-a recunoscut unirea Basarabiei cu România de către parlamentele englez, francez şi american.

- Acum v-am ruga să prezentați secretul Basarabiei destăinuit dvs. de d-na Alexandrina Russo. Aveți cuvântul!

- Mi-am făcut serviciul militar în Basarabia în martie-apr. 1938 și am avut privilegiul să cunosc adevărata Basarabie, nucleul pur și dur al Basarabiei.

Nucleul Basarabiei nu era administrația de stat, nu erau partidele PNȚ, PNL sau PSD, ci niște naționalisti care se întruneau o dată pe săptămână în locuinţa istorică a lui Alecu Russo, unde fiica lui, d-na Alexandrina Russo, era gazdă.

Acolo l-am întâlnit şi pe unul dintre conducătorii partidului naşionalist din Basarabia, Ştefan Ciobanu.

Eu, în calitate de preşedinte al studenţimii române naţionaliste şi creştine, am ajuns la ei recomandat de către juristul Sergiu Florescu şi lt.-col. Vasile Diaconescu. Am fost acolo de câteva ori, însoţit de ing. agron.

Atanasiu (care era preşedintele studenţilor în Agronomie din Basarabia).

Fac o paranteză: Sergiu Florescu şi V. Diaconescu au fost asasinaţi din ordinul lui Carol II la 22 sept. 1939, iar trupurile lor neînsufleţite au fost expuse pe stradă. D-na Alexandrina Russo şi-a lăsat copiii să fugă în Regat, dar ea a rămas la Chişinău, aşa cum rămâne rădăcina de stejar în pământul strămoşesc.

Ruşii au arestat-o în 1940 şi au deportat-o în Kazahstan pentru muncă forţată, unde a murit (nu se ştie cum). Aici, la acest nucleu, se discutau probleme culturale şi sociale, dar şi probleme politice. Pot să spun că aveau o oarecare - nu ostilitate - ci aprehensiune faţă de Bucureşti şi faţă de România. Reproşau trei lucruri: - în primul rând că Basarabia era lipsită de industrie (România interbelică nu a făcut investiţii industriale pe teritoriul Basarabiei, lăsând-o numai agricolă, viticolă şi zootehnică); - în al doilea rând că Basarabia era socotită ca un fel de ladă de gunoi: pedepsiţii pentru corupţie care nu puteau fi deferiţi justiţiei erau trimişi disciplinar în Basarabia; - în al treilea rând că administraţia de la Bucureşti îi favoriza pe evreii locali (care se bucurau de foarte multe avantaje, ca şi cum ar fi fost clasa conducătoare a Basarabiei).

Evreii din Basarabia aveau privilegii din partea administraţiei de stat, a poliţiei şi a armatei, în defavoarea ţăranilor români şi a românilor autentici (Basarabia era socotită un fel de Israel).

Aceste reproşuri mi le-au făcut mie, care veneam din Bucureşti; dar nu cu ton de acuzaţie, ci cu amărăciune.

60

Apollon

Apollon Autodeterminarea popoarelor din Imperiul Rus Rusia ţaristă era un imperiu în care ruşii ţineau în subordine 55 de popoare.

Guvernul mensevic, avându-l în frunte pe printul Lvov şi ca ministru de externe pe Kerenski, guvern instalat de revoluţia mensevică din februarie 1917 de la Petrograd (revoluţie făcută de partidul social democrat constituţional, a decretat autodeterminarea popoarelor: să decidă ele dacă rămân în componenţa Rusiei sau se separă de aceasta.

Când au venit bolşevicii la conducere, prin lovitură de stat (insurecţia armată din oct. 1917, făcută - nu de Stalin, nu de Lenin - ci de Troţki), au preluat acest program de autodeterminare, dar nu cu scopul ca popoarele să decidă, ci cu scop de anarhie la periferia imperiului rus. Să explic: atunci când s-au instalat bolşevicii la Moscova, patru armate ţariste au părăsit frontul şi au pornit spre Moscova ca să suprime regimul lui Troţki, Stalin şi Lenin. Erau 4 armate, coordonate de generalul Cornilov: armata gen. Iudenici care venea de la Marea Baltică, armata gen. Denikin care venea din Caucaz şi Marea Azov, armata gen.

Vranghel care venea din Crimeea şi armata gen.

Colceac care din venea din Siberia.

Ei bine, asaltat de aceste 4 armate ţariste, Lenin a reluat decretul de autodeterminare a popoarelor, pentru ca, în spatele acestor armate, ucrainienii, caucazienii, estonienii, letonienii şi lituanienii să se despartă, polonezii şi basarabenii să facă scandal - deci pentru ca aceste armate ţariste să fie prinse între două focuri: din faţă bolşevicii de la Moscova şi din spate aceste mişcări de eliberare.

Pentru acest motiv a hotărât Lenin autodeterminarea popoarelor, iar nu cu scopul ca popoarele să decidă. Au plecat din Moscova 3 armate bolşevice care să neutralizeze aceste patru armate ţariste: una s-a dus spre armata gen.

Colceac, alta spre armata gen. Iudenici, iar cea mai

Apollon 61

Nr. 39, august 2013 mare, cu 22 de divizii bolşevice, a plecat împotriva lui Denikin şi Vranghel. Această armată bolşevică era condusă de Cristian Rakovski, cetăţean român de origine bulgară, un mare duşman al poporului român.

Acest Cristian Rakovski a schimbat direcţia şi, în loc să meargă împotriva lui Denikin şi Vranghel, a pornit spre Chişinău şi Iasi, cu scopul de a detrona pe regele Ferdinand, de a împuşca guvernul Brătianu şi de a institui Republica Socialistă Sovietică Română sub conducerea lui. Anglia a aflat despre aceasta şi, cum la epoca aceea eram încă în alianţă cu francezii şi englezii, Anglia ne-a luat sub protecţie, iar Serviciul de informaţii şi-a pus problema să oprească pe acesti bolşevici: i-au luat lui Brătianu prin radio asentimentul să se încheie un fel de convenţie în care România să recunoască guvernul Lenin, Troţki şi Stalin, iar guvernul bolşevic să recunoască independenţa şi suveranitatea teritoriului românesc.

Anglia a trimis o delegaţie formată din doi ofiţeri de la Intelligence Service (col. Hall si cpt.

George Hill) la Moscova, în audienţă la Troţki care era ministru de război şi şef al Armatei. Troţki le-a spus: "Ce să fac, eu i-am trimis spre Denikin şi spre Vranghel, dar au schimbat direcţia fără să-mi spună nimic. Ce pot eu să fac este să repet ordinul şi să vă dau o drezină ca să vă duceţi să îl convingeţi pe Cristian Rakovski". Aşa au făcut, şi l-au ajuns cu drezina pe Cristian Rakovski între Nicolaev şi Tiraspol. Deci Rakovski mai avea de făcut doar un salt şi intra în Basarabia, iar al doilea salt ar fi fost în Moldova.

L-au oprit ca să discute: au făcut o şedinţă care a început la şapte seara şi s-a terminat la cinci dimineaţa, Hall şi cu Hill argumentând că tactica are prioritate asupra strategiei şi deci războiul contra lui Denikin şi Vranghel era mai important faţă de ocuparea şi bolşevizarea României.

Era 31 dec. 1917 şi Brătianu trimisese Divizia 11 din Slatina. Aceasta e gloria Diviziei 11 din Slatina, comandată de gen. Traian Broşteanu: a luat poziţie pe malul drept al Nistrului.

Autonomia Basarabiei Conform decretului de autodeterminare a popoarelor, în Basarabia s-au făcut alegeri şi s-a ales Sfatul Ţării. Sfatul Ţării s-a întrunit la 27 noiembrie 1917 şi a hotărât autonomia Basarabiei. Ionel Brătianu a insistat: "Ce autonomie?! Votaţi unirea, ca eu să vă pot apăra pe Nistru, iar nu pe Prut, care e mic.!”

Basarabenii nu au răspuns nimic, şi toţi emisarii trimişi de Brătianu au venit înapoi comunicând că domnii basarabeni păstrează tăcerea şi nu se angajează. Regele Ferdinand l-a chemat la Iaşi pe Pantelimon Halipa, primul sau al doilea conducător al partidului naţionalist din Basarabia şi i-a cerut să facă unirea cu România. N-a avut însă succes! Nu se ştie dacă Pantelimon Halipa i-a spus secretul Basarabiei.

Cert este că s-a rămas doar la prima etapă: autonomia Basarabiei.

Spre sfârşitul lui ianuarie 1918 b a s a r a b e n i i a u vo t a t e t a p a a d o u a : independenţa Basarabiei. Basarabia era stat independent, nu alipit la patria-mamă, România.

Diversele demersuri pentru unire

La vot, cei 22 de aşa-zişi generali ai celor 22 de divizii bolşevice au fost toţi de acord să lase România şi să se ducă spre Denikin şi spre Vranghel. Numai Rakovski se împotrivea şi au fost necesare încă două ore pe capul lui până a semnat şi el schimbarea de direcţie şi renunţarea la atacarea României.

Hall şi cu Hill au plecat cu drezina mai departe, au ajuns la Iaşi şi i-au dat convenţia lui Brătianu. Brătianu fixase o dată limită când îşi dăduse asentimentul pentru semnarea convenţiei: 30 dec. 1917.

Dacă nu se realiza această convenţie de recunoaştere reciprocă, el urma să ia măsuri de apărare, pentru că România nu se poate apăra pe Prut, ci doar pe Nistru care este o graniţă fortificată de natură în favoarea României.

La 21 ianuarie 1918 a venit mareşalul Averescu ca prim-ministru, cu program de a încheia pacea separată cu nemţii, pentru că mareşalul Averescu avea mai mare prestigiu decât Ionel Brătianu; în plus, era şeful Armatei şi făcuse specializarea la Berlin, în aceeaşi clasă cu mareşalul german Mackenzen.

Mareşalul Averescu, ca primministru, a cerut şi el basarabenilor unirea cu România, dar basarabenii iarăşi n-au răspuns nimic, n-au dat nici un semn. Atunci Averescu a trimis la Chişinău pe ministrul de război Ianculescu, un mare general. A venit el, a vorbit, a dres. Nimic! Domnii basarabeni ascultau cu respect, cu atenţie, dar nu se angajau. Atunci Ianculescu a adus cele două regimente de artilerie din divizia a 11-a Slatina, le-a pus în jurul Chişinăului şi le-a ordonat să tragă în aer ca să impresioneze pe basarabeni şi să-i determine să voteze mai repede unirea cu România.

Apollon

Nr. 39, august 2013

Domnii basarabeni n-au votat!

Ascultau bubuiturile de tun, ştiau că sunt româneşti, dar nu au votat. La 5 martie s-a încheiat armistitiul de la Buftea si a venit guvernul Alexandru Marghiloman cu suveranitate şi asupra Moldovei. Guvernul Marghiloman avea şi el misiunea să convingă basarabenii să se unească cu România şi a trimis şi el emisari. Tot aşa, basarabenii ascultau şi nu spuneau nimic. Marghiloman l-a trimis pe Constantin Stere care era o personalitate, om de cultură, rectorul universităţii Iaşi, să-i convingă pe basarabeni.Constantin Stere a intrat în şedinţa Sfatului Ţării de la Chişinău şi a pledat unirea Basarabiei cu România. Domnii basarabeni au ascultat cu respect, cu atenţie, au bătut din palme, dar nu s-au mişcat din bănci ca să voteze.Atunci Stere, furios, a ieşit în stradă, să instige populaţia să intre cu forţa peste Sfatul Ţării şi să-i convingă pe deputaţi să voteze. Dar şi basarabenii de pe stradă au ascultat, au aplaudat, dar n-au făcut nimic. Stere s-a întors la Bucureşti crezând că basarabenii erau nişte mafioţi, nişte bandiţi, şi că vroiau bani. A strâns monede de aur şi a cerut să se împartă monede de aur deputaţilor basarabeni ca să voteze unirea cu România. Basarabenii nu au primit banii (deci nu erau corupţi)! Dar tot nu au votat unirea cu România!

Secretul Basarabiei O dată, brusc la 27 martie 1918, fără să ştie Bucureştiul şi Iaşul, s-a întrunit Sfatul Ţării ăi, din proprie iniţiativă, a pus la vot unirea Basarabiei cu România. Rezultatul: 86 pentru unire, 3 contra. Consider interesant să menţionez ale cui au fost singurele 3 voturi împotrivă: ale evreilor (pentru că ei vroiau ca Basarabia să fie republica Israelului). Au fost si 32 de abţineri (ruşii şi ucrainienii).

Ce i-a determinat pe domnii basarabeni să nu voteze unirea atâta timp şi să voteze acum, nesolicitat: În armata rusă ţaristă

(devenită armata rusă sovietică) se găseau 100 000 de recruţi din Basarabia, răspândiţi de la Marea Baltică până la Oceanul Pacific. Dacă Basarabia vota unirea cu România, aceştia toţi erau făcuţi prizonieri, iar în Rusia nu se ştie niciodată soarta prizonierilor, putând fi egală cu moartea; de aceea Sfatul Ţării a conceput în secret să-i aducă acasă întâi pe aceşti 100 000 de tineri la Chişinău şi abia pe urmă să voteze. Pentru aceasta s-a format o delegaţie secretă din trei oameni, condusă de deputatul Păscăluţă, care a plecat la Moscova să-i ceară lui Lenin să aducă acasă toţi copiii Basarabiei sub pretextul de a forma corpul de armată al Basarabiei, ca să o apere.

Directorul de cabinet al lui Lenin, când a auzit că sunt din Basarabia, i-a dat afară, motivând că Lenin avea treburi mai importante de rezolvat. Stăteau pe sală, necăjiţi, fără soluţie, gândindu-se, când au văzut un ofiţer sovietic intrând într-o cameră, după care au auzit strigătul: "Să trăieşti frate!" (pe româneşte). Şi-au închipuit că în dosul acelei uşi se afla un român şi, după ce a plecat acel ofiţer, au bătut la uşă şi au intrat. Camera aceea cuprindea toate aparatele de transmisie ale guvernului Lenin şi ale Ministerului de război Troţki.

Un locotenet-inginer servea toate aceste aparate. S-au recomandat şi au aflat că şi locotenentul sovietic era basarabean.

Apoi locotenentul i-a întrebat ce vor, iar ei i-au spus că solicitaseră audienţă lui Lenin ca să facă un corp de armată al Basarabiei şi că fuseseră dati afară.

Locotenentul acesta le-a răspuns cam aşa: "- O dată cu revoluţia se deşteaptă toată lumea, afară de voi, cei de la Chişinău! Cum vă puteţi închipui că vă aprobă Lenin această cerere? Dacă voi ajungeaţi la el şi-i spuneaţi ce mi-aţi spus mie, acum mă uitam pe fereastră la voi, împuşcati la zidul acela." "- Deci nu se poate?" "- N-am spus că nu se poate, dar ce aţi făcut voi e prost. O să facem noi împreună un ordin al lui Lenin şi îl trimit eu.”

La începutul lui decembrie 1917 acest ofiţer a transmis la toată armata rusă ordinul ca toţi soldaşii, ofişerii şi subofiţerii născuţi pe teritoriul Basarabiei să primească o foaie de drum cu destinaţia Chişinău, unde să formeze corpul de armată pentru apărarea Basarabiei împotriva duşmanului din vest (a României). Lenin n-a aflat, dar a simţit că se face ceva şi a trimis ca politruc la Chişinău pe Vlad Inculeţ .

Persoane de la acest nucleu naţionalist de la d-na Alexandrina Russo mi-au spus că l-au văzut cu ochii lor pe Vlad Inculeţ în gara Chişinău când a coborât din trenul de la Moscova: era îmbrăcat ca un muncitor salahor, avea şapcă de rus, cizme, şi o salopetă de metalurgist. A coborât pe peronul gării care era plin de lume, s-a aşezat cu faţa spre vest şi a început să strige: “- Acolo, la Iaşi şi Bucureşti, se află duşmanul ereditar al Basarabiei, duşmanul de moarte al nostru de care trebuie să ne apărăm!" Pe urmă s-a întors cu faţa spre est şi a arătat spre Moscova: "- Acolo este mama noastră protectoare, Moscova, buna noastră mamă!" A venit apoi la Sfatul Ţării. Ce s-a întâmplat nu se ştie, dar a devenit preşedintele Sfatului Ţării şi, împreună cu Mitropolitul Iurie, la 27 martie 1918, spontan, s-a votat unirea Basarabiei cu patria mumă, România. Nu a fost unire, ci reunire, pentru că Basarabia făcea parte integrantă din Moldova. Vlad Inculeţ a venit la Bucureşti ca ministru al Basarabiei în guvernul Brătianu şi în guvernul Averescu; a fost ministru de Interne şi membru al Academiei. Nu s-a spus cine era locotenentul acela care l-a semnat pe Lenin pentru că se presupunea că era încă în viaţă şi, dacă ar fi aflat bolşevicii, l-ar fi suprimat.

- Vă mulţumim, d-le doctor. Vă adresez o singură întrebare: acum ne puteţi spune cine era?

- După 1989 am ţinut o conferinţă la Asociaţia Juriştilor şi am relatat exact ce v-am relatat şi dvs. acum. Vorbind de acest locotenent inginer român, lumea din sală a început să strige: "Cine este?

Spuneţi, cine este?" Le-am răspuns, aşa cum vă spun şi dvs.: "Ei bine, cred că acel locotenent era sufletul lui Ştefan cel Mare reîncarnat...”

62

Apollon

Apollon

Nr. 39, august 2013

Colţul lui Petrache

În pregătire

Apollon Nr. 40 luna septembrie 2013 TINERI POEŢI

Nicu PETRACHE

Elena Andreea ION Târziu Se ascunde privirea printre lespezi de fum, ultima frunză alunecă alene peste cel din urmă cuvânt îndrăzneţ.

E târziu şi cade ultima brumă, rece, se scutură lacrimi printre copacii cu coaja crăpată.

Aburul infinitului Văzduhul cerne albastre boabe de mătasă, roua se revarsă şi ploaia cade încet.

Visul s-a despicat, a adormit cuminte lângă sicriu. Îl aşteaptă sufletul meu, viu, pe cel din urmă gând, dar e târziu...

La capăt de drum...

Corabia, pe apă, ca lebăda pluteşte, Ulise mă priveşte aproape inocent.

Se scutură o petală din mâna-mi albă, rece, ciobul de gând în ploaie rătăceşte şi visul meu mă cheamă cu ochii lui, fierbinţi.

Asfaltu-mi arde talpa, sufletu-mi se-nalţă, dar aripi n-am s-ajung spre omul care mă-nvaţă

Aş zgândăra lumina şi aş ţine visul în palmă dacă n-ar tremura noaptea de atâta tăcere infernală.

Treptele catedralei sunt înecate de apă.

Alunecă pasul mai alb ca privirea din ochii mei, din ochii tăi, din nimicul care aşteaptă la capăt de drum...

să nu greşesc, să aştept când timpul se revarsă cu flori spre infinit.

Apollon

63

Direcţionează

către Asociaţia Societatea Culturală Apollon - organizaţie civică, nonprofit, neguvernamentală, bazată pe voluntariat şi dedicată binelui public, prin cultură, artă şi civilizaţie cu aportul membrilor săi şi al simpatizanţilor.

Revista Apollon este un proiect cultural menit unei resurecţii morale şi spirituale a românilor. Pentru a redirecţiona 2 % din impozitul pe venit către Asociaţia Societatea Culturală Apollon - şi implicit către revista de cultură, artă şi civilizaţie Apollon - completează Formularul 230/ANAF, dacă ce îl descarci după www.revista apollon.ro. Participi astfel la toate actele de cultură realizate de Apollon, atât în ţară cât şi în străinătate. MULŢUMIM! Pentru relaţii suplimentare îţi stau la dispoziţie telefoanele redacţiei.

SCHIMBAREA LA FAŢĂ August - hotarul dintre vară şi toamnă August este luna în care se adună roadele pământului şi se face pregătirea pentru toamnă. Una dintre cele mai importante sărbători ale acestei luni, în tradiţia populară, este Obrijenia sau Pobrijenia, care are loc de Schimbarea Faţă. În această lună, se încheie secerişul, satul se pregăteşte pentru arăturile de toamnă, femelie pregătesc rezervele pentru toamnă, se lucrează în vie. La Schimbarea la Faţă a Domnului, în tradiţia populară, de Obrijenie, are loc despărţirea de vară, schimbarea veşmintelor naturii, dar şi ale oamenilor, cu cele ale noului anotimp. În această zi, se împart struguri şi prune pentru sufletul morţilor.

Tocmai acum nu e bine să pleci în călătorie, pentru că s-ar putea să te rătăceşti. Se spune că cine se roagă azi să scape de o patimă, precum cea a beţiei, are toate şansele să se vindece.

Acum se schimbă fructele, care, până la această vreme, fuseseră "veninoase", apare "prima" dulceaţă a lor. Oricine va gusta acum, pentru prima dată în an, struguri va spune "boabă nouă în gura veche". În unele regiuni, se posteşte, se mănâncă struguri.

Se spunea că dacă în postul Adormirii Maicii Domnului plouă mult, se anunţă şi o ninsoare bogată pentru iarna ce urma. Tot în această perioada se sfinţesc grădinile, boabele de grâu pentru semănat, recoltele.

Coliva de struguri la moşii Schimbării la Faţă În tradiţia populară, sărbătoarea de Obrejenie sau Pobrijenie are loc alături de sărbătoarea ortodoxă a Schimbării la Faţă şi odată cu despărţirea de vară. Acum are loc schimbarea veşmintelor naturii şi pregătirea acesteia de toamnă. Acum se pregătesc păsările migratoare să plece, iar insectele şi târâtoarele îşi caută adapost în pământ, pentru perioada rece. Denumirile sărbătorii populare derivă din cuvântul slav "obrejenie", ce înseamnă transformare, prefacere sau chiar schimbare. De Obrejenie, se duc struguri la biserică, pentru a fi sfinţiţi, în unele locuri ei fiind singura hrană a acestei zile. Acum se culeg şi ultimele plante de leac.

După sărbătoarea lui Pintilie călătorul care vesteşte încetarea verii şi apropierea toamnei, vine o altă sărbătoare care era, pe vremuri, hotarul între vară şi toamnă. "Numita de popor şi Obrejenia, Pobrojenia sau Probojeni, sărbătoarea Schimbării la Faţă era ţinută totdeauna pe 6 august, fiind adesea însoţită şi de Moşii Schimbării la Faţă", conform celor precizate de Marcel Lutic, de la Muzeul Etnografic al Moldovei, care a adăugat că, la această sărbătoare, cea mai importantă pomană constă în fructe, în special în struguri: "De multe ori, fructele erau duse mai întâi la biserică, spre a fi "citite", adică sfinţite, boabele de struguri fiind numite acum "coliva de struguri".

Adeseori, prin Bucovina, aceste fructe erau socotite substitute profane ale anafurei. La această sărbătoare, Biserica dădea dezlegare la mâncatul merelor, perelor, perjelor şi mai ales a strugurilor, existând credinţa că cei care mâncau struguri înainte de 6 august “îşi afuriseau maţele".

Denumirile sărbătorii populare citate mai sus, denumiri derivate din cuvântul slav "obrejenie, ce înseamnă transformare, prefacere sau chiar schimbare, amintesc indubitabil de episodul biblic în care Faţa Domnului Iisus Hristos "a strălucit (...) ca soarele, iar veşmintele Lui s-au făcut albe ca lumina" (Matei 17, 2), după cum a menţionat Marcel Lutic, în acest moment şi natura fiind în acord, pentru că îşi preface, îşi schimbă "veşmintele" sale. În acest context, sensurile sărbătorii populare se grupează, mai toate, în jurul ideii de schimbare, inclusiv a veşmintelor oamenilor. Până la Schimbarea la Faţă, trebuie neapărat să te împaci cu toţi cei pe care i-ai "probozat". În acest context, "copiii ar fi bine ca astăzi să fie mai cuminţi decât de obicei, deoarece cei care vor fi "probozaţi", ocărâţi sau mustraţi au toate şansele să li se întâmple acelaşi lucru şi în restul anului, aşa sărbătoreau românii de altădată Schimbarea la Faţă. Să ne ajute Cel de Sus, în spiritul sărbătorii de odinioară, să ne împăcăm cu ceilalţi şi mai ales cu noi înşine! Atenţie, despre cei care nu sărbătoreau această zi aşa cum se cuvenea, se credea că se vor usca şi îngălbeni ca florile ce dau înapoi de la Obrejenie".

Schimbarea la Faţă era considerată hotar între vară şi toamnă; se spune că acum se răcesc apele, astfel că, de la această dată, înceta scăldatul până în primăvara anului viitor. Despre cei care intrau în apă pe 6 august se credea că se vor schimba la faţă. Existau însă şi alte repere, mai evidente, ale acestui hotar.

Aşa, prin Suceava, se credea că, începând cu 6 august, "se probăjenesc (îngălbenesc) frunzele copacilor şi câmpul", berzele pleacă în ţările calde, ducându-le în spate şi pe firavele rândunele.

Oamenii de altadată se rugau în această zi şi pentru ca berzele să poata trece toate mările fără nici un pericol, "şerpii, şopârlele, guşterii şi toate jigăniile intră în pământ, în cazul în care mai erau văzute după această dată, mai ales de flăcăi, trebuiau neapărat omorâte, altfel existând riscul transformării lor în zmei!".

Etnologul a mai amintit şi de unele interdicţii care le priveau chiar pe tinerele fete. Astfel, domnişoarelor curioase le amintesc că, pe vremuri, le era interzisă spălarea în ajunul acestei sărbători. Dacă, totuşi, se spălau "coadele nu le-ar mai creşte, întocmai cum nici iarba nu mai creşte" după 6 august". La fel, despre oamenii care nu-şi vedeau umbra capului la răsăritul soarelui în dimineaţa acestei zile se credea că vor muri până la sfârşitul acelui an, în vreme ce despre acela pe care-l durea capul la Schimbarea la Faţă se spunea că îl va durea un an încheiat.

Totuşi, erau şi remedii în medicina populară, plante de leac care erau tocmai acum bune de a fi culese. Printre acestea, sunt amintite avrămeasa, leuşteanul şi muşetelul, iar "acestea, împreună cu o crăcuţa cu şapte prune şi câteva alune, erau bune de vindecat frigurile".

Prof.univ.dr. Radulian TATU