Sentimentele ţâşnesc firesc la sculpturile lui Constantin Lucaci, ele difuzează în jur armonie, iar la pictorul Alexandru Mohy arta este iubire, căutare, mişcare şi putere de exprimare. Frumuseţea sufletului emană din sculpturile lui Vasile Rus Botin, iar pentru Ioan Sbârciu pictura este mai aproape de filosofia decât de muzică. Setea de cunoaştere, de a învăţa mereu are o importanţă vitală la Ioan Sima, în schimb la Paul Sima trăirile spiritului sunt expresia momentului. Experienţa primordială este modul la care se întoarce mereu pictorul Liviu Suhar. Fluiditatea întrebărilor, ştiinţa subtilităţii, tehnica intertextualităţii sunt doar câteva elemente folosite cu talent de către Dumitru Dumitraşcu în „Labirintul artei, ceea ce ne face să afirmăm că autorul are o percepţie educată a artei. Labirintul artei rămâne un document al căutărilor artiştilor intervievaţi, care sunt, chinurile lui Neasus, unde atât întrebările, cât şi răspunsurile sunt fuziuni ale unor arderi interioare. „Cureirul“, 8 iunie 1998
Zoltan Schapira – Fachirul metaforei teatrale Zilele trecute s-a încheiat stagiunea 2001-2002 la Teatrul I. D. Sârbu din Petroşani, cu „O noapte furtunoasă” de I. L. Caragiale, la care a participat o sală plină şi entuziastă. Un mod excepţional de a omagia, în Anul Caragiale, pe marele dramaturg. Acest eveniment a căpătat o dimensiune aparte şi pentru faptul că spectacolul a fost pus în scenă de cunoscutul regizor suedez de origine română (care a activat ani buni în cadrul teatrelor din Cluj-Napoca), Zoltan Schapira, ce semnează şi scenografia. La eveniment au participat scriitori, ziarişti, oameni de cultură din Bucureşti, Cluj-Napoca, Oradea şi Petroşani. Făcând o sumară retrospectivă asupra prezenţei marelui dramaturg pe scena Teatrului din Vale putem afirma că piesele reprezentative ale lui Caragiale au fost puse în scenă de renumiţii regizori: Vlad Mugur, Mihai Zirra, Horaţiu Ioan Apan, Marietta Sadova, Mihai Clita, Dumitru Velea, Nicolae Gheorghe etc. , începând cu stagiunea 1948-1949. Spectacolul „O noapte furtunoasă” semnat de Zoltan Schapira crează armonie între scenografie şi text, între gândirea regizorală şi interpretarea actorilor, între regia tehnică şi viziunea regizorală de ansamblu cu repercursiuni asupra structurii spaţiale, implicându-l atât pe actor, dar şi pe spectator, în interpretarea unor subtile simboluri. Scenografia dă naştere la nuanţe cu trimiteri directe în politicul contemporan, unde lumina, umbra şi poziţia actorului au un rol determinant. Regizorul este o conştiinţă ironică a livrescului, în el se ascunde postura îndrăgostitului de teatru lui Caragiale, care nu poate repeta pe alţii. Şi atunci regândeşte conceptul un Caragiale contemporan. Ingeniozitatea regizorală constă în faptul că subordonează cunoscutul text intenţiilor sale, o alunecare dinspre autor spre regândirea mesajului şi jocului actorilor, dând acestora posibilitatea de a face din personaje emiţătoare de ideatică. Fiindcă la Schapira ceea ce contează este mesajul pe care doreşte să-l transmită. „O noapte furtunoasă” devine „O noapte … misterioasă în care fulgerul desparte viaţa de iluzie”
37