universul însuşi poate fi subjugat ca adjectiv al vocabulelor: „A exista înseamnă să posezi o denumire controlată, undeva, într-un loc, pe Tabelele infinite ale Verbului. . . (J. P. Sartre, L’Etre et le Neant. Essai d’ontologie phenomenologique, Paris. Gallimard. 1943, p. 561. ). Acesta fiind sedus de rolul verbului a dat naştere iluziei ce a tranchilizat abolirea dualităţii eu-lume, dând impresia că restituie fiinţei finite o înşelătoare putere de a lua în stăpânire lumea. Heidegger „haşura” în negru existenţa cu stările de grijă şi teamă, concretizând adevărul omului în faptul de a fi „fiinţă-pentru-moarte”, iar Gabriel Marcel exagera slăbiciunea şi limitele omului, condiţia lui traseistă, în rută, caracterizarea lui imagistică de Homo Viator care rătăceşte fără ţintă şi sens prin meandrele vieţii, filosoful premisa:”. . . nu poate fi instaurată o ordine terestră stabilă decât omul păstrează o conştiinţă acută a ceea ce s-ar putea numi condiţia sa intinerantă” (Gabriel Marcel, Homo Viator, Prolegomenes a une metaphysique de l’esperance, Aubier, Edition Montaigne, 1944, p. 213. ). Kierkegaard suprapunea asupra interiorităţii starea angoasei, selecta din ciclul vieţii doar amurgurile şi prepara cugetul pentru jubileul straniu al păcatului şi scandalului, astfel înnegura existenţa cu stările de grijă şi teamă, esenţializând adevărul omului în faptul de a fi „fiinţă-pentru-moarte”. Plonjarea socratică în abisurile lăuntrice ale fiinţei, în acele fascinante interioare mări – aşa cum o denumea în metaforă Ion Barbu - se acoperă în existenţialism, cu o sărbătoare de program filosofic. . . El absoarbe elanuri din experienţa reflexivă a unor conducători de geniu ai sufletului uman - Pascal, cu povaţa lui de a sonda şi cerceta” raţiunile inimii”, iar Dostoievski ne invita de a pătrunte în subterană şi de a surmonta palatul de cleştar al raţiunii, dând drept de burg suferinţei şi tumultului pasiunilor. Heidegger dezvăluia sensul ascuns şi contura structurile existenţei care mocneşte ascuns şi latent în matricea fiinţei parcurgând în existenţialism fenomenologia treptelor divizate în etape, pe când Gabriel Marcel aborda metafizica invocării, ajungând până tragismul absurdului camusian-surprins ca moment într-un flux al subiectivităţii care traversează întreg curentul. Concluzionând, putem spune că existenţialismul s-a instituit şi ca o reacţie faţă de neopozitivism, dorind să prevină că acesta, cu discursul său pur scientist, punea între false paranteze sondarea omului. Predilecţia existenţialismului pentru zonele cele mai subtile şi fluide ale vieţii sufleteşti şi ale trăirilor interioare, luate ca aventură ale eului are ca preambul respingerea intelectualismului exclusivist, care, reducând omul la funcţia de „subiect cunoscător”, rămânea intransparent la arderile consumate înăuntrul subiectivităţii. Existenţialismul a dorit să îndepărteze cortina convenţionalismului idilic şi romanţios, inclusiv simetria artificială a structurii psihice. A vrut să ofere, prin proiectul filosofic al unui periplu interior, o şansă de regăsire a omului, prilejul pentru individ de a-şi recuceri, cu arma lucidităţii, teritoriul exact al fiinţei.
104