Rescrierea - o formă de intertextualitate Despre procedeul literar al rescrierii unei opere literare de către un alt autor m-am ocupat și altădată, mai precis atunci când, în studiul monografic intitulat Șerban Codrin sau meditația unui poet occidental într-o grădină Zen, am analizat Țiganiada lui Ion Budai Deleanu, poem pe care părintele Baladierului îl transpusese în proză. Defineam, atunci, rescrierea ca formă, extremă poate, de intertextualitate și arătam că „ea a fost practicată și de alți scriitori atunci când limba respectivei lucrări începe să devină incomprehensibilă pentru cititorii altui orizont de așteptare lingvistică, numindu-se adaptare, transpunere dintr-un canon versificațional mai greoi într-altul prozastic mai accesibil, ca și dintr-un dialect periferic, devenit între timp arhaic, în limba literară curentă. Un exemplu evident îl constituie transpunerea Odiseei, din versuri în proză, de către Eugen Lovinescu, ori a Divinei Comedii de către Alexandru Marcu, sau, de pe alte meridiane, „translarea” în limbaj reactualizat, de către Italo Calvino, a poemului de strălucire renascentistă Orlando furioso de Ludovico Ariosto”. O formă de rescriere este și abrevierea, povestirea pe scurt, rezumatul, ca și parodia. S-ar putea adăuga, dându-i dreptate lui Călinescu, și plagiatul care, când e vorba de basm, na scandalizat pe nimeni, în sensul că toate basmele lumii sunt, în fond, plagiate... pozitive și constructive. Încercând să facă o distincție între basm și roman, divinul critic îl apropia pe cel dintâi mai mult de poezie decât de proză, pentru demonstrația sa, truvabilă în Estetica basmului, pledând existența fabulosului și a personajelor himerice. După el, în basm se suprapun, în principiu, două planuri: unul prozaic (prosastic), realist, care studiază „problemele cele mai acute ale vieții individuale, familiei, societății”, și un altul „hieroglific sau simbolic, mai limpede poematic”, care „se impune conștiinței prin sugestii”. Când Adrian Erbiceanu, poet stabilit în Canada din 1979, propune o rescriere în versuri a basmului românesc atipic al lui Petre Ispirescu (1830-1887), Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte, el nu face altceva decât, printr-un demers destul de temerar, să pedaleze pe sugestia călinesciană a dimensiunii poematice a oricărui basm, cu atât mai mult a unuia încărcat de permanentă și stringentă filozofie folclorică. Departe de patrie, poetul se identifică în mare măsură cu protagonistul pe care, odată cu înaintarea în vârstă, dorul îl răvășește până la strigăt. Celebrul și, totodată, tulburătorul basm citit în urmă cu doisprezece lustri l-a urmărit pe rescriptor toată viața, după cum o afirmă într-o confesiune recentă plină de duioșie. Basmul ispirescian, singurul fără happy end din câte se știu până acum, își are povestea lui. Celebrului culegător i-a fost povestit în copilărie de tatăl său, dar abia în 1862 a fost publicat în ziarul Țăranul Român, sub titlul Făt-Frumos sau tinerețe fără bătrânețe. Sub numele care l-a consacrat
5