Ora de marinărie
63
vela strânsă pentru a o prinde de catarg pe verga trincă şi apoi s-o desfăşoare în vânt. Uraganul sufla puternic, iar catargul se înclina cu cei doi, pendulând deasupra apei, dar ei nu încetau să acţioneze. Când totul a fost gata, nostromul a întins parâma care a fixat vela întinsă şi apoi a legat-o de tachetul aflat la baza catargului. Cei doi au coborât cu grijă pe punte, uzi, dar cu zâmbetul pe buze. - De ce râdeţi? i-a întrebat nostromul. - Când pendulam cu trinchetul deasupra apei mă gândeam că vreun rechin mă aşteaptă jos cu gura căscată să mă înghită. E groaznic acolo, sus! spune unul dintre ei. Numai saula cu care eram legat m-a salvat. - Pe aici sunt mulţi rechini, confirmă nostromul. Dar tu ce ai păţit la mâini? îl întreabă pe celălalt marinar. - Parâmele ude şi capetele de sârmă de la străiuri m-au ciupit puţin. Mai rău e că sunt ud pânp la piele; zgârieturile şi loviturile pe care le-am primit acolo sus le-am şi uitat imediat ce am coborât. - Două carturi spre Sud! ordonă căpitanul. - Două carturi spre Sud! am repetat eu, schimbând direcţia prin învârtirea timonei spre stânga. Imediat vântul s-a aschimbat, începând să sufle din pupa. - Acum avem vânt bun, dinapoia traversului, dar am părăsit direcţia iniţială. Încercăm să mergem spre Sud până se potoleşte furtuna, după care vom relua aceeaşi direcţie calculată – se justifică căpitanul. Toată nopatea ne-am luptat cu uraganul care nu dădea semne să se potolească; nimeni nu a părăsit postul pentru a se odihni sau pentru a-şi schimba hainele ude. În zori, ploaia s-a oprit dar nu şi uraganul care mugea şi împingea norii negri pe deasupra noastră, aproape de înălţimea catargelor. Imaginea ce