Ora de marinarie

Ora de marinărie 339 lângă şcoala navală mai aveam şi liceul, destul de însemnat la acea dată. În prima parte a şcolii făcusem carte, numai că neşansa a făcut să beneficiem de o finalizare nu tocmai pe măsură.

Dormeam în paturi alăturate cu Virgil Dincă, un bun camarad, prieten şi confident, fratele mai mare a lui Costel Dincă, coleg de la şcoala navală. Virgil dormea un somn profund; îi auzeam respiraţia uniformă, liniştită, netulburată de nimic. El nu avea niciun motiv să stea treaz, nu-l frământa nimic şi îl invidiam pentru asta.

A doua zi i-am citit scrisoarea Veronicăi. Mi-a zâmbit pe sub mustaţă şi mi-a spus: „Dacă încă o mai iubeşti, eşti pierdut. Te sfătuiesc s-o uiţi cât mai repede”.

Năluciri şi amintiri dureroase îmi ţâşneau din adâncul memoriei. Am schiţat şi eu o imitaţie de zâmbet, dar numai eu ştiu cât de greu îmi era să-i urmez sfatul, deşi îl consideram înţelept, iar robusteţea lui spirituală mă reconforta.

Deşi nu-i scrisesem niciodată, într-o zi m-am pomenit cu o scrisoare de la Iulian. Cu un scris caligrafic şi matur, cu fraze destul de decente, mă întreba ce mai fac, cum merge armata, ş a, I-am răspuns în aceeaşi termeni, deşi mă cam mira iniţiativa lui de a-mi scrie.

A doua scrisoare a lui era scrisă de pe poziţia învingătorului, plină de expresii care jigneau bunul simţ, ceea ce m-a îndreptăţit să cred că prima fusese de tatonare. M-am gândit atunci: „dacă aş fi eu în libertate, ai vedea răspuns de la mine, dar acum te adăposteşti la fusta ei şi te bazezi pe faptul că eu mă aflu într-o cazarmă”.

M-am liniştit repede. Numai orgoliul îl poate prosti pe om într-un asemenea hal. Ce om ciudat! Am preferat să nu-i mai răspund. Nu mă consideram mai bun decât el, chiar dacă aş presupune că sunt turnat dintr-un aliaj ceva mai tare.