Ora de marinarie

Ora de marinărie 245 În ochii bătrânei s-au ivit lacrimi care au alunecat uşor pe obraji. I-am sărutat obrazul umed, iar faţa i s-a luminat de un zâmbet de fericire.

- Vorbele tale îmi fac bine, Nicuşor, a îngăimat ea, ştergându-şi lacrimile de pe faţă cu poala şorţului.

- Coana Patriţa ce face? Pot să trec s-o văd?

- Nu poţi s-o vezi că este plecată la tratament la Băile Herculane, împreună cu soţul. Dar nu mi-ai spus ce face Nicu Păduraru, colegul tău de cameră. El n-a mai trecut pe la mine.

- Ultima dată când m-am întâlnit cu el, era pe vaporul „Voronej” şi lucra între porturile Călăraşi şi Feteşti, dar acum nu mai ştiu pe unde este.

Mi-am luat rămas bun de la fosta noastră gazdă şi am plecat în oraş. Mi-am amintit că îi promisesem Rodicăi să o vizitez acasă şi am pornit spre str. Gării. Când am ajuns şi am apăsat pe butonul soneriei, câinele Rex a şi început să latre cu glasul lui gros şi puternic. În uşă a apărut Rodica şi pe lângă ea capul lui Rex. - Poarta este deschisă, însă te rog să aştepţi puţin până îl pun pe Rex în camera lui!

Când am intrat în casă, de câte ori vorbeam eu, se auzea şi glasul lui Rex. - Nu admite să fie alt bărbat în casă, în afară de el, a spus Rodica râzând. „El” înseamnă Rex. Am privit-o o vreme în tăcere ascultându-i peripeţiile pe care le relata cu detaşare în legătură cu Rex. Rodica era o femeie tânără, abia împlinise 18 ani, o fetişcană cu trăsături pure şi cu o privire nevinovată ce se distinge de sub genele ei grele, semănând cu îngerii ce se pictează pe păturile pruncilor. Mici bucle mătăsoase, cu un luciu auriu îi acopereau fruntea, iar celelalte, mai bogate, cădeau peste umerii ei albi şi rotunzi.